Sdaasdasdasdas PDF

Ioan Chiş
Alexandru Bogdan Chiş
DREPT EXECUŢIONAL
PENAL II
- suport de curs -
EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

BUCUREŞTI
2019
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.
Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al
Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.
Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau
difuzarea conţinutului sub orice formă.
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ
Ioan Chiş, Alexandru Bogdan Chiş
Drept execuţional penal II

Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”
Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Tel./fax: 0213309032/0213308606
Email: editura@univnt.ro
ISBN: 978-606-751-655-5
Cuprinsul lucrării
Nr crt. Titlul unității de învățare Pag.
Cuprins
1 UNITATEA DE INVATARE 10 8
SANCȚIUNI ȘI MĂSURI FĂRĂ LIPSIRE DE LIBERTATE ÎN
COMUNITATEA EUROPEANĂ
Recomandări europene referitoare la sancțiunile și măsurile aplicabile în
comunitate. Legea 253 din anul 2013 privind pedepsele și măsurile educative
neprivative de libertate. Principiile generale ale executării sancțiunilor și
măsurilor neprivative de libertate
JURISDICȚIA EXECUTĂRII PEDEPSELOR ȘI MĂSURILOR
EDUCATIVE NEPRIVATIVE DE LIBERTATE
Judecătorul delegat cu executarea
Activitatea de cooperare cu serviciul de probațiune
Colaborarea cu serviciile din comunitate
Procedura de abilitare a asociațiilor, fundațiilor și societăților comerciale
EXECUTAREA PEDEPSELOR NEPRIVATIVE DE LIBERTATE
APLICABILE PERSOANEI FIZICE
Executarea amenzii
Punerea în executare a pedepsei accesorii a interzicerii exercitării unor
drepturi
Punerea în executare a pedepselor complementare aplicabile persoanei fizice
Punerea în executare a pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor
drepturi
Acordarea de permisiuni în executarea pedepsei complementare a interzicerii
unor drepturi
Punerea în executare a pedepsei complementare a degradării militare
Punerea în executare a pedepsei complementare a publicării hotărârii de
condamnare
EXECUTAREA MĂSURILOR DE INDIVIDUALIZARE A PEDEPSELOR
CU ÎNCHISOARE FĂRĂ LIPSIRE DE LIBERTATE
Amânarea aplicării pedepsei . Noțiune și trăsături.
Informarea instanței de judecată
Îndeplinirea obligațiilor civile
Punerea în executare a măsurilor de supraveghere și a obligațiilor
Supravegherea efectuată de serviciul de probațiune
Revocarea și anularea amânării aplicării pedepsei
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
Liberarea condiționată
Condițiile liberării condiționate din pedeapsa detențiunii pe viață și
5
închisorii
Punerea în executare a măsurilor și obligațiilor de supraveghere
5 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 14 55
LIBERAREA CONDIȚIONATĂ
Noțiune.
Condițiile liberării condiționate în cazul detențiunii pe viață
Punerea în executare a măsurilor de supraveghere și a obligasțiilor
Condițiile liberării condiționate în cazul pedepsei închisorii
Noțiune și caracterizare
Supravegherea măsurilor
Cooperarea serviciului de probațiune cu instanța
Revocarea liberării condiționate
Anularea liberării condiționate
Cooperarea cu serviciul de probațiune
EXECUTAREA MĂSURILOR EDUCATIVE NEPRIVATIVE DE
LIBERTATE PENTRU MINORI
Executarea stagiului de formare civică. Executarea supravegherii. Executarea
consemnării la sfârșit de săptămână. Executarea asistării zilnice. Obligațiile
minorului pe timpul executării măsurilor educative neprivative de libertate.
Modificarea, încetarea, prelungirea, sau înlocuirea măsurilor educative
neprivative de libertate.
EXECUTAREA MĂSURILOR DE SIGURANȚĂ.EXECUTAREA
MĂSURILOR PREVENTIVE NEPRIVATIVE DE LIBERTATE
Noțiune. Măsurile de siguranță cu caracter medical
Interzicerea ocupării unei funcții sau exercitării unei profesii
Confiscarea specială și confiscarea extinsă
Amânarea sau întreruperea pedepsei detențiunii pe viață sau a închisorii
Noțiunea măsurilor preventive neprivative de liberttate
Controlul judiciar
Controlul judiciar pe cauțiune
EXECUTAREA PEDEPSELOR ȘI A MĂSURILOR EDUCATIVE
PRIVATIVE DE LIBERTATE
Organizarea executării pedepselor
Organizarea interioară a penitenciarului
Organizarea centrelor educative și a centrelor de detenție
Proiectul educațional
Pedepse și măsuri educative. Caractere, calități, funcții, principii
Pedeapsa detențiunii pe viață
Pedeapsa închisorii
Măsura internării într-un centru educativ
Internarea într-un centru de detenție
6
EXECUTAREA PEDEPSEI PRIVATIVE DE LIBERTATE PENTRU
MAJORI
Principiile executării pedepselor privative de libertate.
Detențiunea pe viață.
Pedeapsa închisorii.
Condiții și caracterizare.
DREPTURILE CONDAMNAȚILOR
Drepturile persoanelor condamnate
Recomandarea 2006/2
Conținutul drepturilor persoanelor condamnate

PRACTICA DISCIPLINARĂ ÎN LOCURILE DE DEȚINERE
Sistemul disciplinar
Abaterile disciplinare și sancționarea lor
Intervenția pentru realizarea ordinii în penitenciare
ACTIVITATEA DE RESOCIALIZARE A PERSOANELOR PRIVATE
DE LIBERTATE
Educația.
Recomandarea 89/12
Activitățile educative de asistență psihologică și asistență socială
Asistența religioasă
7
UNITATEA DE INVATARE 10
SANCȚIUNI ȘI MĂSURI FĂRĂ LIPSIRE DE LIBERTATE ÎN
Recomandări europene referitoare la sancțiunile și măsurile aplicabile în
comunitate.
Legea 253 din anul 2013 privind pedepsele și măsurile educative neprivative de
libertate.
Principiile generale ale executării sancțiunilor și măsurilor neprivative de
libertate
Unitatea de învățare este realizată din lucrarea :

Ioan CHIȘ, Alexandru Bogdan CHIȘ
Executarea sancțiunilor penale – 2015, U.J. pag. 200 - 213
După studierea primei unități de învățare studenții trebuie să poată

răspunde corect la următoarele întrebări :
1. Care sunt Recomandările europene ce au stat la baza schimbării legislației
execuționale românești?
2. Cu ce a venit nou în materia recunoașterii regulilor europene Legea 253/2013
3. Ce instituții noi au fost introduse prin C.P. În materia sancțiunilor neprivative de
libertate?
4. Enumerați câteva dintre măsurile alternative din conținutul Regulilor europene care
se regăsesc și în legislația noastră penală.
5. Ce condiții trebuie să asigure ”statul” pentru implementarea regulilor europene.
6. Pentru creșterea credibilității aplicării măsurilor în rândul magistraților sunt
necesare unele măsuri. Care sunt acestea?
7. Cum se pot eficientiza măsurile și programele de intervenție în materia sancțiunilor
comunitare?
8. Ce coordonate trebuie asigurate pentru încurajarea și dezvoltarea cercetării științifice
în materia măsurilor comunitare?
9. Enumerați pedepsele și măsurile educative neprivative de libertate și stabiliți unde
sunt prevăzute acestea.
10. Care sunt caracteristicile constrângerii penale progresive?
11. Explicați principiul legalității executării măsurilor neprivative de libertate.
12. Care este temeiul executării măsurilor neprivative?
13. Cum este posibil să se respecte drepturile și libertățile fundamntale în timpul
8
executării măsurilor alternative deținerii?
14. Ce este demnitatea umană și cum este reglementată respectarea acesteia în aplicarea
sancțiunilor neprivative de libertate?
15. Au cei ce suportă măsuri neprivative de libertate drept la viață privată? Care sunt
reglementările în materie?
16. Expuneți cum se realizează respectarea confidențialității datelor cu caracter personal
pe timpul executării sancțiunilor penale neprivative de libertate.
17. Cum sunt apărate persoanele sancționate penal împotriva discriminării?
18. Ce drepturi de informare și folosire a limbii sunt recunoscute persoanelor
sancționate cu executarea măsurilor alternative?
19. Cine suportă costurile privind aplicarea măsurilor neprivative d elibertate și a
programelor de resocializare?
CONȚINUTUL UNITĂȚII 10 DE ÎNVĂȚARE
SANCŢIUNI ŞI MĂSURI FĂRĂ LIPSIRE DE LIBERTATE ÎN

1. Recomandări europene referitoare la sancţiunile şi măsurile aplicabile în

comunitate
Problema penitenciarelor ca instituţii care produc criminalitate prin însăşi existenţa
acestora s-a discutat îndelung în doctrină, în congresele de drept penal şi criminologie, în
permanenţă în grupurile de lucru ale Consiliului Europei pentru elaborarea Recomandărilor în
domeniul penal şi execuţional penal european. Pe mai departe admitem că nu putem desfiinţa
penitenciarele fără a exista măsuri mult mai eficace care să răspundă nevoilor de prevenire şi de
combatere a infracţionalităţii, care să creeze premisele unei societăţi în care infracţiunea să fie o
excepţie nedorită şi rară.
Recomandările europene actuale transmit ţărilor membre norme ale Uniunii
Europene ce jalonează problemele cu detenţia, situaţia condamnaţilor în raport de executarea
pedepselor în condiţii umane şi decente, pregătirea acestora pentru perioada când se vor libera
din corsetul sancţiunilor şi măsurilor cu lipsire de libertate sau chiar fără lipsire de libertate, dar
cu lipsire de libertăţi în mod deosebit, rezolvarea problemelor cu minorii şi tinerii care execută
pedepse şi măsuri comunitare mai ales în ceea ce priveşte continuarea educaţiei şi instruirii,
ocrotirea persoanelor vulnerabile şi mai ales a femeilor însărcinate ori care au copii mici şi
trebuie să execute pedepse, organizarea controlului de către organe specializate de probaţiune
asupra celor cărora li se impune să execute sancţiuni şi măsuri în comunitate 1.
1
A se vedea în acest sens următoarele Recomandări ale Consiliului Europei:
• Recomandarea nr. R(92)16 privind normele europene cu privire la sancţiunile şi măsurile comunitare;
• Recomandarea Rec(2000)22 privind perfecţionarea implementării normelor europene cu privire la sancţiunile şi măsurile
comunitare;
• Recomandarea CE nr. R(97) 12 privind personalul implicat în implementarea sancţiunilor şi măsurilor comunitare;
• Recomandarea CE nr. (2008) 11 privind regulile europene pentru infractorii minori subiect al sancţiunilor şi măsurilor;
• Recomandarea nr. R 11 (80) a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către statele membre cu privire la
detenţiunea în aşteptarea judecării, adoptată de către Comitetul de Miniştri pe 27 iunie 1980 la cea de-a 31 adunare a
viceminiştrilor;
• Recomandarea nr. R (87) 18 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către statele membre cu privire la
simplificarea justiţiei penale, adoptată de către Comitetul de Miniştri la 17 septembrie 1987 la cea de-a 410 întrunire a
prim-miniştrilor;
9
Reformele comunităţii europene au condus la un cumul de experienţe, care au stat la
baza elaborării legislaţiei penale şi procesual penale din ţara noastră, iar ca urmare a fost
necesar să se adopte schimbări de substanţă în domeniul executării sancţiunilor penale. Cadrul
oferit de Legea nr. 275/2006 nu a fost suficient, deoarece măsurile comunitare erau date în
responsabilitatea unor organe judiciare noi şi a unor organisme specializate în supravegherea
executării măsurilor şi obligaţiilor prevăzute în legea penală pentru cei cărora li s-a dat şansa de
a nu executa pedepse cu privare de libertate.
Reglementarea amănunţită a regimului executării sancţiunilor şi măsurilor
neprivative de libertate are cuprindere în Legea nr. 253 din 19 iulie 2013 privind executarea
pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal 2.
Ce se aduce nou prin reglementările actuale? Reglementările sumare anterioare
trebuiau completate cu modul de punere în executare a conţinutului unor instituţii ce nu au mai
fost utilizate în reglementările penale anterioare anului 1989, cum sunt suspendarea executării
sub supraveghere a pedepsei, libertatea supravegheată însoţită de executarea obligaţiilor
minorului, suspendarea sub supraveghere sau sub control aplicabilă minorilor, liberarea
provizorie sub control judiciar, sancţiunile aplicabile persoanelor juridice şi modul lor de
executare şi altele.
Extinzându-se sfera sancţiunilor comunitare prin apariţia noilor coduri
(consacrându-se amânarea aplicării pedepsei, munca în folosul comunităţii, extinderea
măsurilor educative neprivative de libertate) s-a simţit nevoia unor reglementări prin lege a
modurilor de executare a acestor sancţiuni şi măsuri astfel încât toţi cei care participă la
supravegherea, controlul, monitorizarea şi aprecierea celor cărora li se adresează să aibă
autoritatea, instrumentele necesare şi să ceară îndeplinirea fermă a obligaţiilor. Limitele stabilite
de lege pot defini permanent o activitate corectă, fără improvizaţii, abuzuri ori corupţie.
2. Recomandările europene în materie

Recomandările europene stabilesc cadrul general european al executării unor măsuri
comunitare, care de altfel au intrat în legislaţia ţărilor din comunitatea europeană 3, astfel:
a) Se propune mărirea varietăţilor de sancţiuni şi măsuri comunitare astfel încât să
se aplice infractorilor cea mai bună variantă în cele mai personalizate condiţii cum ar fi:
– Alternative la deţinere înaintea procesului, spre exemplu obligarea infractorului
să locuiască la o adresă specificată unde să fie supravegheat şi asistat de o agenţie specificată de
o autoritate judecătorească;
• Recomandarea nr. R (92) 16 a Comitetului de Miniştri către statele membre referitoare la regulile europene asupra
sancţiunilor aplicate în comunitate, adoptată de Comitetul de Miniştri în 19 octombrie 1992, cu ocazia celei de a 482-a reuniune
a viceminiştrilor;
• Recomandarea nr. R 19 (99) a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la mediere în cazuri penale,
adoptată de Comitetul de Miniştri în 15 septembrie 1999;
• Recomandarea nr. R 22 (99) a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la supraaglomerarea închisorilor şi
inflaţia populaţiei închisorilor, adoptată de Comitetul de Miniştri în 30 septembrie 1999, la cea de-a 681-a întrunire a
viceminiştrilor;
• Recomandarea Rec (2003) 22 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către statele membre privind liberarea
condiţionată (parole), adoptată la 24 septembrie 2003 la cea de-a 853-a întrunire a viceminiştrilor;
• Recomandarea Rec (2006) 13 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către statele membre cu privire la
cercetarea în stare de arest preventiv, condiţiile de desfăşurare şi măsuri de protecţie împotriva abuzului, adoptată de către
Comitetul de Miniştri la 27 septembrie 2006, la cea de-a 974-a întrunire a viceminiştrilor;
• Recomandarea CM/Rec (2010) 1 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către statele membre cu privire la
Regulile de Probaţiune ale Consiliului Europei, adoptată de către Comitetul de Miniştri la 20 ianuarie 2010, la cea de-a 1075-a
adunare a viceminiştrilor.
2
M. Of. nr. 513 din 14 august 2013.
3
Anexa la Recomandarea 22 (2002) privind îmbunătăţirea implementării Regulilor europene privind sancţiunile şi
măsurile comunitare.
10
– Eliberarea condiţionată ca o sancţiune independentă impusă fără pronunţarea
unei sentinţe de pedeapsă cu închisoarea;
– Suspendarea aplicării unei sentinţe cu pedeapsa închisorii în condiţii impuse;
– Muncă neremunerată în folosul comunităţii;
– Acordarea de compensaţii şi despăgubiri victimei unei infracţiuni, astfel încât să
poată fi realizată medierea între aceasta şi infractor;
– Trimiterea spre tratament a infractorilor dependenţi de droguri şi alcool ori care
suferă de o boală psihică ce este legată de conduita infracţională;
– Supravegherea cu mijloace operative sporite a anumitor medii şi categorii de
infractori;
– Limitarea libertăţii de deplasare, de exemplu prin ordine de interdicţie sau moni-
torizare electronică;
– Eliberarea condiţionată din închisoare urmată de supraveghere;
– Prevederea în legislaţia ţărilor europene a unor sancţiuni şi măsuri neprivative de
libertate în locul pedepsei închisorii;
– O recomandare se referă la posibilitatea ca şi cei ce au comis infracţiuni grave şi
recidiviştii să poată beneficia de măsuri neprivative de libertate, în condiţii de diminuare a
restricţiilor impuse până la apariţia noilor legi penale;
– Introducerea unor sancţiuni şi măsuri comunitare de probă pentru conduita
infractorilor este considerată utilă de introdus în legislaţia penală. Măsurile de probă ce urmează
a fi puse în aplicare într-o ţară europeană trebuie să ţină seama de standardele etice ale
comunităţii internaţionale;
– Autorităţile judecătoreşti trebuie să fie implicate în procesul de creare şi
revizuire a politicilor privind folosirea sancţiunilor şi măsurilor comunitare, trebuind să fie
informate, la rândul lor, în legătură cu rezultatele acestor politici pentru a înţelege natura
acestora în comunitatea juridică;
– Se recomandă să se acorde o mai mare atenţie circumstanţelor atenuante, tocmai
pentru a se putea apela la sancţiuni şi măsuri neprivative de libertate;
b) Pentru ca sancţiunile şi măsurile comunitare să poată fi aplicate se recomandă
realizarea de către state a condiţiilor necesare astfel:
– Serviciilor înfiinţate pentru aplicarea sancţiunilor şi măsurilor comunitare trebuie
să li se aloce resurse pentru ca să se dezvolte cât este necesar şi să asigure încredere autorităţilor
judecătoreşti în legătură cu utilitatea şi siguranţa în care se aplică măsurile;
– Calitatea personalului să fie cea prevăzută de Recomandarea R 12 (92) privind
personalul implicat în aplicarea sancţiunilor şi măsurilor comunitare;
– Activitatea serviciilor să fie realizată în baza unei declaraţii explicite privind
drepturile şi obligaţiile infractorilor, interesele victimelor, siguranţa comunităţii, colaborarea cu
personalul închisorilor, precum şi cu persoanele alese din comunitate;
– Politicile trebuie să fie completate cu planuri şi practici pentru atragerea
diferitelor organizaţii şi persoane implicate în aplicarea sancţiunilor şi măsurilor comunitare;
– Trebuie ca activitatea de elaborare a actelor normative să fie reconsiderată în
sensul constanţei revizuirii şi de către persoane calificate şi experimentate în cunoaşterea
normelor europene;
c) Un set de reguli tinde spre sporirea credibilităţii sancţiunilor şi măsurilor comu-

nitare în rândul autorităţilor judecătoreşti, al diferitelor organe şi instituţii, al publicului şi
politicienilor, astfel:
– O regulă este aceea cu privire la larga difuzare a Recomandării 16(92) referitoare
la normele europene privind sancţiunile şi măsurile comunitare;
11
– Informarea periodică a politicienilor, a conducătorilor politici şi administrativi,
cu privire la beneficiile aduse de deţinerea redusă, recurgerea la sancţiuni şi măsuri comunitare,
printr-o largă colaborare cu organele de presă locală;
– Realizarea unor canale de comunicare ale autorităţilor judecătoreşti cu personalul
serviciilor de aplicare, pentru a se discuta toate aspectele practice privind aplicarea sancţiunilor
şi măsurilor;
– Reintegrarea infractorilor fiind un scop comun al tuturor, serviciile de aplicare să
implice persoanele din comunitate interesate să colaboreze cu organele de stat pentru realizarea
programelor locale de prevenire a infracţionalităţii;
– Susţinerea publicului larg cu privire la sancţiunile şi măsurile comunitare trebuie
să fie realizată prin campanii deosebit de intense pentru introducerea acestor măsuri şi
introducerea de măsuri cu un conţinut nou.
d) Pentru creşterea eficienţei programelor şi pentru intervenţiile eficace în materia

sancţiunilor şi a măsurilor comunitare se propune adoptarea unor recomandări astfel:
– Trebuie evaluate toate criteriile din punct de vedere al costurilor şi beneficiilor
asociate programelor şi intervenţiilor pentru maximizarea eficienţei lor, pentru ca standardele şi
indicatorii performanţei să fie realizaţi permanent;
– Programele şi intervenţiile trebuie concepute şi structurate în aşa fel încât să
concorde cu informaţiile şi cercetările relevante din domeniu;
– Programele şi intervenţiile pentru reintegrarea infractorilor să se bazeze pe
metode variate, care au mare impact asupra infractorilor în ceea ce priveşte abilităţile de bază,
nivelul educaţional şi situaţia ocupaţională, posibila dependenţă de droguri, alcool şi
medicamente, adaptarea la comunitate;
– Distribuirea infractorilor la programe şi intervenţii specifice trebuie să
corespundă capacităţii acestora de a se adapta, de a nu mai recidiva;
– Programele şi intervenţiile destinate infractorilor care au recidivat trebuie să
folosească mai ales metode comportamentale cognitive, de conştientizare a implicaţiilor lor
infracţionale, sporirea conştiinţei de sine şi a autocontrolului, recunoaşterea şi evitarea situaţiilor
care precedă acte infracţionale şi oferirea posibilităţii de a exersa comportamentul prosocial.
e) Cercetarea ştiinţifică asupra sancţiunilor şi măsurilor comunitare este una dintre

recomandările ce trebuie să fie implementate de către statele europene:
– Investiţiile în cercetare pentru monitorizarea realizărilor din programele şi inter-
venţiile folosite în aplicarea sancţiunilor şi măsurilor comunitare trebuie să fie adecvate cu
necesitatea dezvoltării activităţilor;
– Cercetarea trebuie să aibă ca obiective identificarea factorilor care îi determină
pe infractori să nu mai comită infracţiuni ulterioare, dar şi pentru cei ce recidivează;
– Cercetarea trebuie să folosească criterii sensibile cum ar fi frecvenţa şi gravitatea
recidivelor, indicatorii personali şi sociali de adaptare, opiniile infractorilor;
– Compararea eficienţei diferitelor programe, realizarea de statistici ce descriu
gradul de utilizare a sancţiunilor şi măsurilor comunitare;
– Trebuie efectuate evaluări calitative şi cantitative ale eforturilor depuse de
personal în cadrul diferitelor activităţi prestate în aplicarea sancţiunilor şi măsurilor comunitare.
12
3. PEDEPSELE, MĂSURILE EDUCATIVE ŞI MĂSURILE NEPRIVATIVE
DE LIBERTATE DISPUSE PRIN LEGEA NR. 253/2013
1. Reglementarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri

neprivative de libertate în ţara noastră
În ţara noastră, urmare a promulgării noilor coduri şi legislaţiei execuţional penale,
există în prezent o gamă largă de pedepse şi măsuri care pot să fie executate fără lipsire de
libertate, urmând Recomandările Europene cu privire la politicile penale moderne. Eficacitatea
aplicării acestor măsuri este demonstrată de faptul că societatea receptează un climat normal de
viaţă chiar dacă peste 40% dintre infractori execută pedepse ori măsuri penale neprivative de
libertate, sub forma celor prevăzute în noul Cod penal ori în noul Cod de procedură penală.
La art. 1 din Legea nr. 253/2013 sunt prevăzute posibilităţile pe care organele
competente le au de a aplica la un moment dat în cursul afacerilor judiciare următoarele
sancţiuni ori măsuri neprivative de libertate:
a) Pedeapsa amenzii;
b) Pedeapsa accesorie;
c) Pedepsele complementare: interzicerea exercitării unor drepturi, degradarea
militară, publicarea hotărârii de condamnare, dizolvarea persoanei juridice, închiderea unor
puncte de lucru ale persoanei juridice, interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii
publice, plasarea sub supraveghere judiciară, afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare;
d) Măsurile de supraveghere şi obligaţiile impuse de instanţă în cazul amânării
aplicării pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi liberării condi-
ţionate;
e) Măsurile educative neprivative de libertate: stagiul de formare civică, supra-
vegherea, consemnarea la sfârşit de săptămână, asistarea zilnică;
f) Obligaţiile impuse de instanţă în cazul liberării minorului din executarea unei
măsuri educative privative de libertate;
g) Măsurile neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal: controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune;
h) Obligaţiile impuse de procuror în cazul dispunerii renunţării la urmărirea
penală.
Pedepsele neprivative şi privative de libertate, măsurile educative, precum şi
celelalte măsuri dispuse de organele judiciare fac parte din sistemul instituit în politica penală
românească de aplicare progresivă a constrângerii, astfel:
- În primul rând se vor aplica pe cât posibil împotriva infractorilor lipsirea de
libertăţi – fără constrângerea închiderii în unităţi penitenciare, dacă faptele pentru care urmează
a răspunde sunt caracterizate de legea penală ca fiind mai puţin riscante pentru protecţia
societăţii. În acest caz, încă începând din momentul urmăririi penale sau al judecăţii pot fi luate
măsuri de control judiciar sau de control judiciar pe cauţiune, până la definitivarea situaţiei
juridice, după care în raport de condiţiile concrete stabilite de Codul penal, art. 80-98, se poate
lua hotărârea de a nu se aplica o pedeapsă privativă de libertate, dispunându-se renunţarea la
pedeapsă, amânarea aplicării pedepsei, suspendarea pedepsei sub supraveghere. În ceea ce
priveşte pe minorii infractori se poate dispune executarea unor măsuri educative neprivative de
libertate conform art. 115 C. pen.;
- În situaţia în care este nevoie de preîntâmpinarea săvârşirii unei fapte penale ori
dacă făptuitorul a comis o faptă penală, nejustificată, ori în situaţia în care infractorului nu i se
aplică o pedeapsă, instanţa de judecată poate, în condiţiile legii, să ia una sau mai multe măsuri
de siguranţă conform art. 108 C. pen.
13
- Când pedeapsa aplicată este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea, principiul
progresivităţii aplicării legii penale se aplică prin sistemul celor patru regimuri de executare a
pedepsei privative de libertate (maximă siguranţă, închis, semideschis şi deschis) unde
constrângerea alternează cu oferirea de programe de resocializare şi recuperare educativă astfel
încât după o perioadă de timp stabilită de lege condamnaţii să poată să execute pedeapsa în
sistemul liberării condiţionate. Tot în perioada executării pedepsei privative de libertate se
execută şi pedeapsa accesorie;
- Executarea pedepsei în cadrul liberării condiţionate realizează obişnuirea
infractorului cu mediul liber, cu responsabilizarea respectării unor măsuri şi obligaţii în perioada
termenului de supraveghere, în aşa fel ca pedeapsa să ajungă la termen şi condamnatul să fie
liber;
- Pedepsele complementare ce se execută după executarea pedepselor principale vin
în plus să demonstreze că perioada de constrângere deosebită a trecut, dar infractorul trebuie să
execute măsuri şi obligaţii legale tocmai pentru a se continua procesul de resocializare şi
integrare deplină în societate. Astfel de măsuri sunt stabilite în general pentru cei cu pedepse
privative de libertate de medie sau mare durată, pentru fapte cu mare grad de risc, pentru ca
influenţa educativă a pedepselor complementare să facă posibilă o conştientizare deplină asupra
conduitei viitoare, dar şi să ofere organelor de probaţiune autoritatea de a interveni în orice
situaţie în care conduita fostului infractor ignoră prevederile.
- Progresivitatea ca principiu al legislaţiei penale din ţara noastră presupune pe
lângă stabilirea de măsuri fără lipsire de libertate şi cele cu privare de libertate, crearea şi
activarea unui sistem naţional de instituţii ce au ca principal obiectiv resocializarea persoanelor
care au săvârşit o faptă penală ori o infracţiune. Aceste instituţii au ca atribuţii acelea de a
monitoriza modul de receptare a avertizării asupra nocivităţii faptelor infractorilor care trebuie
să parcurgă o sumă de măsuri şi obligaţii în cadrul termenului de supraveghere, să muncească în
folosul comunităţii, să plătească amenzile stabilite şi să-şi onoreze obligaţiile civile stabilite de
instanţă, să aibă o conduită ce se supune controlului consilierilor de probaţiune, astfel încât
resocializarea să nu fie doar o preocupare iluzorie, ci o activitate concretă în sprijinul lor direct.
2. Principiile generale ale executării sancţiunilor şi măsurilor neprivative de

libertate
a) Legalitatea executării
Sancţiunile şi măsurile neprivative de libertate par a fi un paradox în materia
dreptului penal şi procesual penal, pentru că lupta împotriva infracţionalităţii de sute de ani
reprezintă un demers al organelor de stat în care infractorul este căutat, descoperit, cercetat,
acuzat, trimis în judecată şi sancţionat cu o pedeapsă. Conform principiului latin nullum crimen
sine lege, fiecărei infracţiuni îi corespunde o pedeapsă legală. Paradoxul ar consta în aparenta
dorinţă a legiuitorului de a găsi şi aplica alte modalităţi de tragere la răspundere a infractorului
prin aplicarea unei pedepse ori măsuri educative neprivative de libertate. Trendul actual trebuia
să-şi găsească o exprimare legală concretizată nu în lipsire de libertate prin încarcerare, ci prin
limitarea exercitării libertăţilor constituţionale ori prin diminuarea patrimoniului ori beneficiilor
muncii proprii. Dacă pe timpul executării pedepselor privative de libertate condamnaţii îşi pot
exercita toate drepturile care nu le-au fost interzise prin lege sau prin hotărârea instanţei de
judecată, pe timpul executării pedepselor sau măsurilor educative neprivative de libertate
infractorilor li se limitează exercitarea drepturilor constituţionale prin măsuri şi obligaţii
controlabile şi imperative privind executarea ori prin diminuarea patrimoniului prin amendă ori
prin obligarea muncii în favoarea comunităţii fără a fi remunerat.
14
Prevederile privitoare la pedepsele şi măsurile educative neprivative de libertate, au
primit din 2013 cadrul legal de executare prin punerea în executare a prevederilor noilor
instituţii din Codul penal şi Codul de procedură penală 4. Principiul legalităţii executării are
garanţii deosebite prin aceea că:
– Pedepsele şi măsurile sunt prevăzute în Codul penal şi Codul de procedură
penală;
– Aplicarea acestor pedepse şi măsuri poate fi hotărâtă numai de către instanţa de
judecată prin hotărâre definitivă;
– În condiţiile în care aceste pedepse şi măsuri nu se execută conform măsurilor şi
obligaţiilor stabilite conform prevederilor legale, au ca efect suspendarea sau anularea lor şi
aplicarea unor pedepse sau măsuri privative de libertate;
– Pentru controlul executării în condiţii legale a pedepselor şi măsurilor
neprivative de libertate judecătorul delegat cu executarea şi organele de probaţiune au întreaga
autoritate şi răspundere impuse de legislaţia specifică.
b) Temeiul executării
Este un principiu caracteristic tuturor activităţilor din domeniul dreptului
execuţional penal, unde nicio sancţiune sau măsură nu se poate executa fără o hotărâre
judecătorească definitivă în cazul pedepselor şi măsurilor educative neprivative de libertate, ori
prin dispoziţiile organelor judiciare când este vorba de măsuri neprivative de libertate luate în
cursul procesului penal. În materia executării este deosebit de importantă formalizarea acestor
hotărâri şi dispoziţii prin emiterea documentelor referitoare la măsurile aplicate, forma şi
conţinutul actelor, deciziilor, mandatelor, referatelor trebuie să fie întocmită strict în
conformitate cu prevederile Codului de procedură penală şi ale Legii nr. 253/2013. Temeiul
executării ca principiu trebuie să fie coroborat cu principiul oficialităţii întocmirii tuturor actelor
procedurale.
c) Respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
Prin aplicarea sancţiunilor penale neprivative de libertate, persoanele infractoare
trebuie să suporte diminuarea libertăţilor şi drepturilor constituţionale într-o mai mică măsură
decât în cazul privării de libertate. Tocmai prin aceste măsuri li se acordă posibilitatea să
folosească un statut apropiat de cel al cetăţenilor liberi, să muncească pentru existenţa lor
onestă, să aibă exerciţiul drepturilor părinteşti, să se deplaseze cu limitările impuse de condiţiile
termenului de supraveghere, ale măsurilor şi obligaţiilor stabilite de hotărârea instanţei.
În condiţiile executării sancţiunilor neprivative de libertate numeroase restrângeri şi
limitări sunt inerente naturii şi modului de executare a acestora, dar nu împiedică persoana
infractorului să poată să aibă chiar o conduită contrară conduitei corecte, legale, astfel încât prin
hotărârea instanţei de judecată să se aplice măsuri cu un conţinut restrictiv sau chiar cu lipsire
de libertate. Deşi infractorul se bucură de posibilitatea de a fi „liber” în societate, această
libertate este limitată în conţinutul său de ameninţarea aplicării pedepsei privative de libertate în
cazul nerespectării măsurilor şi obligaţiilor, este limitată privind libertatea de mişcare ori
deplasare de la locuinţă, din localitate ori din ţară, este limitată de libertatea de a munci sau nu,
prin stabilirea obligaţiei de a presta muncă în folosul comunităţii în anumite cazuri, de a avea
posibilitatea de a conduce vehicule şi altele. În toate cazurile, libertăţile şi drepturile sunt
diminuate în conţinutul lor, dar nu mai mult decât sunt inerente naturii şi conţinutul acestor
pedepse şi măsuri 5.
d) Respectarea demnităţii umane
Demnitatea umană ca valoare indivizibilă şi universală între valorile libertăţii,
egalităţii şi solidarităţii umane se sprijină pe principiile democraţiei şi statului de drept.
4
Legea nr. 253/2013, art. 4 – Legalitatea executării.
5
Legea nr. 253/2013, art. 6 – Respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
15
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene se configurează din ansamblul
reglementărilor cuprinse de acestea, iar Tratatul de la Lisabona pune bazele privind aderarea
Uniunii la la CEDO ţinând seamă de capitolul I – Demnitatea. Art. 1 din Carta drepturilor
fundamentale arată că „Demnitatea umană este inviolabilă. Ea trebuie respectată şi protejată”.
Demnitatea umană nu este doar un drept fundamental, ci constituie baza reală a
tuturor drepturilor fundamentale, astfel că în situaţia în care celelalte drepturi fundamentale sunt
diminuate în exerciţiul folosirii lor, demnitatea trebuie respectată. Demnitatea statuează faptul
că toate fiinţele umane au o valoare independentă de statutul social, productivitatea economică a
acestora. Egalitatea de valoare a fiinţelor umane este dată de demnitate, indiferent de sex, rasă,
etnie, origine socială, vârstă, dizabilitate ş.a. Declaraţia Drepturilor Omului pune demnitatea în
preambulul tuturor drepturilor omului, în art. 1 - „Dreptul la demnitate este inerent, egal,
inalienabil pentru toţi membrii societăţii”.
Demnitatea umană este violată în condiţiile torturii, tratamentelor inumane ori
degradante, pedepselor inumane ori cu moartea, prin discriminare pe bază de rasă, etnie, sex,
avere, concepţii politice, religie, origine socială ori alte criterii cum sunt încălcarea altor drepturi
ori detenţia extrajudiciară.
De multe ori în societate este acceptat faptul că există situaţii ce încalcă demnitatea
umană privind protecţia juridică, în domeniul protecţiei sănătăţii în cazul bolilor incurabile,
internarea psihiatrică, în cazul sărăciei şi celor care nu au locuinţă, tratamentul imigranţilor
ilegali ori condiţiile din închisori.
Respectarea demnităţii umane asigură un tratament egal în faţa legii şi a accesului la
pedepse ori măsuri educative şi la alte măsuri neprivative de libertate indiferent de persoana
infractorului, fără discriminare şi cu respectarea doar a condiţiilor impuse de prevederile
Codului penal, Codului de procedură penală şi a Legii nr. 253/2013.
Tratamentele inumane sau degradante sunt interzise în procedurile de executare a
acestor pedepse sau măsuri neprivative de libertate 6.
e) Respectarea dreptului la viaţă privată
Dreptul constituţional la viaţă privată şi demnitate, expus chiar în Constituţia
României, cu valoare de preambul, în art. 1 alin. (3): „România este stat de drept, democratic şi
social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a
personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul
tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din Decembrie 1989, şi sunt
garantate”, este dezvoltat în art. 26 – Viaţa intimă, familială şi privată, art. 27 – Inviolabilitatea
domiciliului, art. 28 – Secretul corespondenţei.
Drepturile privind viaţa privată şi demnitate, astfel cum sunt reglementate prin noul
Cod civil, fac parte dintre „drepturi ale personalităţii”, art. 58, „dreptul la viaţă la sănătate, la
integritate fizică şi psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieţii private, precum
şi alte asemenea drepturi recunoscute de lege”.
Reglementarea dreptului la viaţă privată trebuie să conţină referinţe la orice
imixtiuni în viaţă intimă, personală sau de familie, la respectarea domiciliului şi reşedinţei, la
protecţia corespondenţei, a documentelor personale, precum şi a informaţiilor din viaţa privată a
unei persoane fără acordul acesteia.
Concretizarea aplicării principiului respectării dreptului la viaţa privată are
deosebită legătură cu aplicarea pedepselor şi măsurilor educative neprivative de libertate. În art.
8 al Legii nr. 253/2013 se arată că îngrădirea exercitării dreptului la viaţă privată nu trebuie să
fie aplicat persoanei care suportă sancţiunile neprivative de libertate, mai mult decât este inerent
naturii şi conţinutului lor. Dorinţa spre senzaţional, spre satisfacerea gustului public face ca de
multe ori aceste persoane să fie în atenţia mass-mediei, arătate publicului în ipostaze care
evident încalcă intimitatea sau viaţa lor privată. În alin. (2) art. 8 al Legii nr. 253/2013 se arată
6
Legea nr. 253/2013, art. 7 – Respectarea demnităţii umane.
16
expres că fotografierea sau înregistrarea audio-video a persoanelor ce execută obligaţiile
prevăzute în Codul penal, stabilite prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată, trebuie să fie
realizate doar cu consimţământul acestora, astfel:
– În cazul amânării aplicării pedepsei, pe durata termenului de supraveghere, art.
85 alin. (2) lit. a)-c);
– În cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, pe durata termenului
de supraveghere, art. 93 alin. (2) lit. a-c);
– În cazul liberării condiţionate, art. 101 alin. (2) lit. a)-c);
– În situaţiile arătate mai sus persoanele ce execută măsurile şi obligaţiile nu vor fi
fotografiate sau filmate atunci când trebuie „să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele
fixate de acesta”, „să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea
sa”, „să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile,
precum şi întoarcerea”.
Considerăm că respectarea dreptului la viaţă privată trebuie ocrotit în aceste situaţii
prin aplicarea expresă a prevederilor Legii nr. 253/2013, iar în celelalte situaţii în care
persoanele realizează cursuri de pregătire, programe de instruire sau calificare, activităţi de
muncă în folosul comunităţii expunerea publică trebuie să se realizeze doar cu acordul lor. Nu
considerăm că există o situaţie de încălcare a exercitării dreptului la viaţă privată în situaţiile
când persoanele cărora li se impun anumite restricţii prin hotărârea instanţei nu le respectă, iar
mass-media sesizează conduita lor împotriva obligaţiilor ce le au, cum ar fi: de a nu părăsi
teritoriul României, de a nu se afla în anumite locuri, manifestări culturale, sportive, adunări
publice stabilite de instanţă, de a nu comunica cu victima, cu rudele acesteia ori cu persoanele
cu care a săvârşit împreună infracţiunea, ori cu alte persoane stabilite de instanţă, de a nu
conduce vehicule, de a nu deţine, folosi ori purta nicio categorie de arme. În situaţiile când
astfel de încălcări sunt sesizate de mass-media, consilierul de probaţiune se va sesiza şi va
putea, dacă este necesar, să facă propuneri pentru suspendarea ori anularea sancţiunii
neprivative de libertate, cooperarea cu presa ori televiziunea fiind o puternică pârghie de stopare
a manifestărilor negative.
f) Respectarea confidenţialităţii şi a datelor cu caracter personal
Atât persoanele fizice şi juridice care execută pedepsele şi măsurile educative
neprivative de libertate, cât şi instituţiile şi persoanele cu atribuţii de coordonare, control şi
monitorizare a celor sancţionaţi trebuie să respecte confidenţialitatea şi regulile de protecţie a
datelor cu caracter personal, prevăzute în materie 7 în Legea nr. 677/2001 8 pentru protecţia
persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor
date, completată cu Legea nr. 102 din 3 mai 2005 şi apoi cu Legea nr. 278 din 15 octombrie
2007. În textul Legii nr. 677/2001, art. 1, se prevede că:
„(1) Prezenta lege are ca scop garantarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale persoanelor fizice, în special a dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, cu
privire la prelucrarea datelor cu caracter personal.
(2) Exercitarea drepturilor prevăzute în prezenta lege nu poate fi restrânsă decât în
cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege.”
Limitările protejării datelor cu caracter personal sunt specificate în art. 2 alin. (5)
care arată că: „În limitele prevăzute de prezenta lege, aceasta se aplică şi prelucrărilor şi
transferului de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activităţilor de prevenire, cercetare
7
A se consulta şi Convenţia pentru protecţia persoanelor referitor la prelucrarea automatizată a datelor cu caracter
personal, aprobată de Consiliul Europei la Strasbourg, la 28 ianuarie 1981. Dispoziţii generale, Articolul 1 - Obiectul şi scopul:
Scopul prezentei Convenţii este de a garanta, pe teritoriul fiecărei Părţi, tuturor persoanelor fizice, indiferent de naţionalitate sau
reşedinţă, respectarea drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale şi în mod special a dreptului la viaţa privată, în legătură cu
prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal (protecţia datelor).
8
M. Of. nr. 790 din 12 decembrie 2001.
17
şi reprimare a infracţiunilor şi de menţinere a ordinii publice, precum şi al altor activităţi
desfăşurate în domeniul dreptului penal, în limitele şi cu restricţiile stabilite de lege.”
Datele persoanelor fizice şi juridice sancţionate prin pedepse şi măsuri educative
neprivative de libertate se referă la datele după care persoana este identificabilă, direct sau
indirect, în mod particular, conform unui număr de identificare (spre ex. CNP), ori mai mulţi
factori specifici identităţii sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau sociale. Aici
pot fi cuprinse şi datele cu privire la fapta infracţională, măsura luată privind executarea
pedepsei ori măsurii educative, durata acesteia, locul de executare, măsurile şi obligaţiile
impuse prin hotărârea instanţei de judecată ş.a. Prelucrarea acestor date se efectuează prin orice
operaţiune automată sau neautomată, cum ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, stocarea,
adaptarea ori modificarea, extragerea, consultarea, utilizarea, dezvăluirea către terţi prin
transmitere, diseminarea sau orice alt mod, alăturarea sau combinarea, blocarea, ştergerea sau
distrugerea. Stocarea se poate face pe suport de scris ?? sau electronic, iar sistemul de evidenţă
cuprinde structura organizată a acestor date.
În legătură cu operatorii ce sunt abilitaţi să lucreze cu datele persoanelor ce execută
pedepse şi măsuri educative neprivative de libertate, aceştia sunt judecătorii delegaţi cu
executarea, consilierii de probaţiune (serviciile de probaţiune), organele abilitate (poliţie, alte
instituţii ce organizează şi derulează diferite programe de integrare sau de muncă).
Aceste persoane sunt obligate să protejeze datele de identificare a persoanelor cu
care lucrează şi să nu le utilizeze în afara atribuţiunilor strict necesare desfăşurării activităţilor
specifice.
Protecţia prin confidenţialitate şi protecţia datelor cu caracter personal sunt premise
ale posibilităţii resocializării, pentru că aparenţa de cetăţean obişnuit (chiar dacă acesta este în
situaţia concretă a executării unor pedepse sau măsuri educative neprivative de libertate) care
are aceleaşi drepturi şi obligaţii ca toţi ceilalţi oferă oportunitatea încadrării mai facile în muncă,
convieţuirea obişnuită în comunitate în diverse locuri şi medii, ştiind că prejudecăţile diferitelor
categorii de persoane şi etichetarea celor care au comis infracţiuni este prezentă în conştiinţa şi
practica curentă a populaţiei.
g) Interzicerea discriminării
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950, în art. 14 – Interzicerea discriminării stabileşte că:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată
fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau
orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere,
naştere sau orice altă situaţie. În Constituţia României la art. 16 alin. (1) – Egalitatea în drepturi,
se arată că: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări.”
Acest principiu prevede că, în timpul executării pedepselor şi măsurilor educative
neprivative de libertate şi a celorlalte măsuri dispuse de organele judiciare în cursul procesului
penal, este interzisă orice formă de discriminare pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă,
religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială, vârstă,
dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de
acelaşi fel 9.
Din analiza textului legii observăm o enumerare exemplificativă a criteriilor privind
unele forme de discriminare, într-o listă mai lungă decât Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi în Constituţia României, infractorii provenind din toate mediile, neexistând vreo
categorie socială unde să nu se comită infracţiuni. Legea pune accent deosebit pe categorii de
persoane ce de unde provin diferiți infractori fără a discrimina în raport de infracţiuni, respectiv
români ori străini, cetăţeni români de etnii diferite, cunoscători sau nu ai limbii oficiale, de
9
Legea nr. 253/2013, art. 10.
18
religii diferite, femei sau bărbaţi, minori, tineri, adulţi, în vârstă, sănătoşi, bolnavi şi cu
dizabilităţi, infectaţi cu boli cu transmisie necontagioasă, chiar HIV/SIDA, precum şi alte
subcategorii de persoane după orice clasificare (ocupaţie, loc de origine, domiciliu, studii şi
pregătire, înclinaţii profesionale sau artistice, preocupări diverse).
Excluderea discriminării începe cu asigurarea unui sistem de cercetare, urmărire şi
judecată echidistant în raport cu persoana infractorului, asigurându-se permanent un sistem de
garanţii procesuale în care nu există niciun fel de prevedere ce ar discrimina o persoană ce vine
în contact cu instituţiile statului. Apărarea drepturilor omului include şi dreptul la un proces
corect, cu aplicarea dreptului la apărare, asistenţă juridică, interpret pentru cei ce nu cunosc
limba română, asigurarea dreptului la sănătate, ce primează procedurilor penale, umanismul
aplicării legii prin luarea în considerare a situaţiilor de atenuare a răspunderii penale, de
personalitatea infractorului şi antecedentele sale sociale ori penale. În acest context de legalitate,
pedepsele ce se aplică sunt individualizate fără nicio referire la ceea ce diferenţiază persoanele
ce vin în faţa judecătorului, ci numai situaţiile referitoare la infracţiunea comisă şi în legătură
strictă cu aceasta.
Excluderea discriminării situează din puncrt de vedere al răspunderii penale, în plan
egal, pe cei care pot ”accede la beneficiul” unor pedepse şi măsuri educative şi a altor măsuri
mai puţin constrângătoare decât cele cu lipsire de libertate, astfel încât cei care îndeplinesc
condiţiile stabilite de Codul penal pot să execute aceste sancţiuni penale mai blânde.
h) Informarea persoanei care nu vorbeşte, nu înţelege limba română ori nu se
poate exprima
Constituţia României, la art. 128 – Folosirea limbii materne şi a interpretului în
justiţie, prevede dreptul cetăţenilor români ce aparţin minorităţilor naţionale de a se exprima în
limba maternă în faţa instanţelor judecătoreşti, prin folosirea chiar şi a unor interpreţi, fără a se
implica cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi. Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg
sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările din dosar,
să vorbească sau să pună concluzii, prin interpret, în procesele penale, în mod gratuit.
Pedepsele şi măsurile educative neprivative de libertate, precum şi celelalte măsuri
luate de organele justiţiei pe parcursul procesului penal, trebuie să asigure pe întreg parcursul
executării lor, mai ales pentru faptul că trebuie întreprinse măsuri permanente de contact şi
colaborare, inclusiv cu persoana sancţionată penal, o bună cunoaştere şi comunicare cu privire
la conţinutul pedepselor şi măsurilor, la obligaţiile de executat şi la posibilitatea de a solicita
sprijinul autorităţilor pentru realizarea programelor de resocializare.
Ca urmare, pentru cei care nu înţeleg limba română 10 ori nu se pot exprima se
asigură dreptul de a se exprima în limba pe care o înţeleg, ori în sistemul de comunicare
mimico-gestual, prin asigurarea unor traducători sau interpreţi plătiţi de la bugetul statului, prin
bugetul Ministerului Justiţiei. Pentru aceştia informarea cu privire la pedepsele şi măsurile aflate
în executare, precum şi la alte măsuri dispuse de organele judiciare se va face în limba maternă.
În cazul cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale, informarea despre conţinutul
pedepselor şi măsurilor se va realiza la cererea lor în limba maternă, la cerere, de către un
consilier de probaţiune ori de către reprezentantul autorităţii ce pune în executare conţinutul
pedepselor sau măsurilor, ori de către o persoană care cunoaşte limba ori limbajul utilizat de
persoana în cauză, cu acordul acesteia.
i) Implicarea persoanei şi a comunităţii în executare
În toate situaţiile în care instanţa de judecată ori organele judiciare au aplicat sau
dispus o pedeapsă sau o măsură neprivativă de libertate, implicarea persoanei în cauză este
voluntară, activă şi se bazează pe o cooperare corectă din partea acesteia, astfel încât pedeapsa
sau măsura să se deruleze fără riscuri sau incidente, fără să fie nevoie de suspendarea sau
anularea lor.
10
Legea nr. 253/2013, art. 11
19
Instanţa va prezenta prin hotărârea sa în mod amănunţit motivele ce au determinat
luarea deciziei sale de a aplica o pedeapsă ori o măsură educativă neprivativă de libertate în
conformitate cu prevederile Codului penal, în situaţia în care s-a hotărât amânarea aplicării
pedepsei [art. 83 alin. (4)], în situaţia în care s-a hotărât suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere [art. 91 alin. (4)], precum şi în cazul liberării condiţionate în situaţia în care
pedeapsa va continua până la epuizarea termenului [art. 99 alin. (2)].
Persoana împotriva căreia s-a aplicat o pedeapsă ori o măsură neprivativă de
libertate trebuie să conştientizeze că posibilitatea executării ei fără privare de libertate este în
interesul său, astfel încât eforturile ce le depune pentru executarea întocmai a măsurilor şi
obligaţiilor prevăzute în Codul penal (art. 85, 93,101), în raport de forma de individualizare,
trebuie să se concretizeze în implicare pe întrega durată a executării şi fără omisiuni, amânări
ori renunţări.
În acest sens persoana în cauză nu numai că trebuie să se supună măsurilor şi să
execute obligaţiile întocmai, dar trebuie să solicite personal ajutorul autorităţilor 11 competente
în a-l supraveghea şi îndruma, pentru ca să nu existe sincope în executare sau neajunsuri care să
ducă la încetarea prin suspendare sau anularea acestor pedepse şi măsuri neprivative de libertate
şi înlocuirea acestora cu pedepse ori măsuri privative de libertate.
Implicarea comunităţii în controlul, sprijinul şi supravegherea celor ce execută
aceste măsuri se realizează prin autoritatea dată acestora prin prevederile Codului penal, în
cazul amânării aplicării pedepsei în conţinutul art. 86, în cazul suspendării executării pedepsei,
în conţinutul art. 94, iar în cazul liberării condiţionate, în conţinutul art. 102. Pentru executarea
pedepsei amenzii implicarea autorităţii financiare se realizează în condiţiile în care condamnatul
plăteşte în termenul de trei luni amenda datorată 12, iar în situaţia prevăzută în Codul penal în art.
64 executarea amenzii se realizează prin prestarea unei munci neremunerate în folosul
comunităţii, situaţie în care activitatea va fi supravegheată de către consilierii de probaţiune şi
organele abilitate.
Pe parcursul liberării condiţionate şi pe întreg parcursul executării pedepselor
complementare implicarea comunităţii prin instituţiile specifice se realizează constant şi
permanent, iar modul concret de acţiune va fi descris pe larg pe parcursul acestei lucrări.
De asemenea, obligaţiile impuse de procuror în cazul dispunerii renunţării la
urmărirea penală se realizează în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală, art.
314 alin. (1) lit. b), atunci când nu există interes public în urmărirea penală a condamnatului, şi
art. 318 în situaţia când pentru infracţiune legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa
închisorii de cel mult 7 ani, în raport cu conţinutul faptei, cu modul şi mijloacele de săvârşire,
cu scopul urmărit şi cu împrejurările concrete, cu urmările produse sau care s-ar fi putut
produce. Obligaţiile stabilite de către procuror conform art. 318 alin. (2) C. proc. pen. vor fi
descrise în prezenta lucrare.
j) Suportarea costurilor
Cursurile, programele de reinserţie socială, alte măsuri privind resocializarea
persoanei ce execută pedepse ori măsuri neprivative de libertate se realizează prin participarea
voluntară la acestea fără costuri din partea persoanei în cauză. Există situaţii în care sunt
necesare cheltuieli de transport, cheltuieli cu plata unor servicii ori prestări, costuri de
întreţinere ori cazare, ce trebuie achitate înainte sau în timpul executării pedepsei sau măsurii
neprivative de libertate. Conform legii 13 achitarea taxelor sau a unor contribuţii este în sarcina
persoanelor vizate, beneficiare, cu excepţia situaţiei în care acestea nu dispun de mijloace
băneşti suficiente – art. 13 alin. (1) din Legea nr. 253/20013. Dacă aceste persoane nu pot să
acopere taxele ori costurile programelor la care trebuie să participe, vor solicita scutirea de plată
11
Legea nr. 253/2013, art. 12 alin. (2).
12
Codul de procedură penală, art. 559.
13
Legea nr. 253/2013, art. 13.
20
a cheltuielilor care vor putea trece, în conformitate cu prevederile art. 13 alin. (2) din Legea nr.
253/2013, pentru a fi suportate din bugetul de stat.
INDICAȚII METODICE PENTRU STUDENȚI

1. Studenții vor percurge conținutul unității de învățare timp de 3 ore
2. Se vor face rezumate scrise pentru fixarea problemelor principale
3. Se vor studia și prevederile Legii 253/2013 pentru completarea
cunoștințelor și Rec R (92)16 privind normele europene cu privire la sancțiunile și
măsurile comunitare;
21
JURISDICȚIA EXECUTĂRII PEDEPSELOR ȘI MĂSURILOR

EDUCATIVE NEPRIVATIVE DE LIBERTATE
Judecătorul delegat cu executarea
Activitatea de cooperare cu serviciul de probațiune
Colaborarea cu serviciile din comunitate
Procedura de abilitare a asociațiilor, fundațiilor și societăților comerciale

După studierea unității de învățare studenții trebuie să poată

20. Care este procedura desemnării judecătorului delegat cu executarea?
21. Care sunt principalele atribuții ale judecătorului delegat cu executarea?
22. Ce acte sunt emise în vederea îndeplinirii atribuțiunilor judecătorului delegat?
23. Ce atribuții îndeplinesc consilierii de probațiune?
24. Care este procedura de abilitare a asociațiilor, fundațiilor, și societăților comerciale
ce desfășoară programe cu persoanele supuse supravegherii și incluse în programele
de resocializare?

1. Judecătorul delegat cu executarea
Hotărârile instanţelor penale devenite executorii prin rămânerea lor definitivă 14 vor
fi puse în executare la prima instanţă de judecată. În situaţia în care hotărârile rămân definitive
la prima instanţă de apel sau la instanţa ierarhic superioară vor fi puse în executare de către
prima instanţă de judecată, iar în situaţia când hotărârile pronunţate în primă instanţă de ÎCCJ se
pun în executare de către Tribunalul Bucureşti sau de tribunalul militar.
În ziua pronunţării hotărârii de către instanţa de apel sau instanţa ierarhic superioară
se trimite un extras din acea hotărâre la instanţa de executare. În situaţia în care hotărârile sunt
nedefinitive, dar executorii (cu excepţia privind măsurile de siguranţă, măsurile asigurătorii şi
14
Codul de procedură penală, art. 550-553.
22
măsurile preventive) se pun în executare de către judecătorul de drepturi şi libertăţi sau
judecătorul de cameră preliminară.
Pentru punerea în executare a hotărârilor penale definitive instanţa de executare
deleagă unul sau mai mulţi dintre judecătorii săi 15. Dacă există vreo nelămurire cu privire la
punerea în executarea hotărârii judecătorul delegat cu executarea se va adresa instanţei de
executare care va proceda la desemnarea unui avocat din oficiu, la citarea administraţiei
penitenciarului, participarea procurorului fiind obligatorie. În situaţia în care se face contestaţie
la executare conform art. 598 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) C. pr. pen., aceasta urmează procedura
stabilită la art. 599 C. pr. pen., în urma căreia urmează o nouă punere în executare a hotărârii.
Pe întreaga perioadă a executării pedepsei ori măsurii neprivative de libertate
întreaga activitate va fi coordonată de acelaşi judecător delegat cu executarea, car va coordona
şi activitatea specifică procesului de supraveghere efectuată de către serviciul de probaţiune ori
de autorităţile responsabile cu punerea în executare a măsurilor legale şi obligaţiilor stabilite de
către instanţă. De asemenea, instituţiile din comunitate care au în responsabilitate organizarea şi
desfăşurarea diferitelor activităţi sau programe de resocializare îşi desfăşoară aceste activităţi
sub coordonarea, îndrumarea şi controlul judecătorului delegat cu executarea.
În conformitate cu prevederile art. 15 din Legea nr. 253/2013 judecătorul delegat cu
executarea are următoarele atribuţii:
a) Asigură punerea în executare a pedepselor sau măsurilor neprivative de libertate
prin comunicarea către serviciul de probaţiune şi alte instituţii responsabile cu această activitate,
copii după hotărâre sau după dispozitivul acesteia;
b) Asigură punerea în executare a măsurilor educative neprivative de libertate;
c) Sesizează instanţa de executare dacă a intervenit vreo nelămurire pe parcursul
punerii în executare sau a executării hotărârii ori dacă a intervenit o situaţie în care hotărârea
este împiedicată a se pune în executare;
d) Rezolvă incidentele ce pot să apară pe parcursul executării pedepselor sau
măsurilor educative neprivative de libertate;
e) Sesizează instanţa de judecată în cazurile în care este necesar să se ia o hotărâre
privind modificarea conţinutului, înlocuirea sau încetarea unor obligaţii, ori atunci când
intervine o situaţie pentru care trebuie să se ia o hotărâre privind revocarea unor pedepse sau
măsuri educative neprivative de libertate;
f) Soluţionează plângerile formulate de către persoana infractorului cu privire la
contestarea unor decizii ale consilierului de probaţiune;
g) Aplică amenzi judiciare în cazul comiterii unor abateri judiciare;
h) Îndeplineşte alte atribuţii din competenţa sa.
Pentru îndeplinirea atribuţiunilor sale judecătorul delegat cu executarea întocmeşte
sau se pronunţă prin următoarele acte:
– Întocmeşte adresă de sesizare în care consemnează împrejurările constatate cu
privire la intervenirea vreunei nelămuriri cu privire la punerea în executare a hotărârii ori a unei
situaţii ce împiedică executarea acesteia, precum şi în cazul în care este necesar să se ia o
hotărâre cu privire la modificarea conţinutului, înlocuirea sau încetarea unei obligaţii ori
revocarea măsurii neprivative de libertate;
– Se pronunţă prin încheiere în situaţia apariţiei unor incidente sau a unor
plângeri, precum şi în situaţia contestării unor decizii ale consilierului de probaţiune. În
situaţia rezolvării unor incidente sau plângeri încheierile nu sunt supuse niciunei căi de atac;
– Emiterea unor decizii sau adrese cu privire la punerea în executare a pedepselor
sau a măsurilor neprivative de libertate.
2. Activitatea de cooperare cu serviciul de probaţiune
15
Codul de procedură penală, art. 554 şi Legea nr. 253/2013, art. 14.
23
În îndeplinirea activităţii de control şi coordonare a activităţilor de executare a
pedepselor şi a măsurilor educative neprivative de libertate, judecătorul delegat cu executarea
are în conformitate cu prevederile legale 16 o relaţie oficială prin care i se subordonează serviciul
de probaţiune şi consilierii cu care lucrează nemijlocit.
Pentru prima dată în ţara noastră scopul şi misiunile probaţiunii sunt înscrise în
lege, atribuţiunile consilierilor sunt date cu autoritate de Codul penal, Codul de procedură
penală şi Legea nr. 252/2013, astfel încât prevederile Recomandării Consiliului Europei nr.
R(92)16 referitoare la regulile europene privind sancţiunile şi măsurile comunitare sunt
executate printr-un sistem subordonat puterii judecătoreşti, cercul dat de urmărire, judecare,
hotărâre şi executarea pedepselor şi măsurilor neprivative de libertate se poate încheia în
favoarea persoanelor ce urmează a fi resocializate.
Desfăşurarea activităţilor din competenţa consilierilor de probaţiune sunt stipulate
în art. 32 din Legea nr. 252/2013 astfel:
a) realizează evaluarea inculpaţilor, a minorilor aflaţi în executarea unei măsuri
educative, respectiv a persoanelor supravegheate, din oficiu sau la solicitarea organelor
judiciare, potrivit legii;
b) sprijină instanţa de judecată în procesul de individualizare a pedepselor şi
măsurilor educative;
c) coordonează procesul de supraveghere a respectării măsurilor şi executării
obligaţiilor stabilite în sarcina persoanelor supravegheate faţă de care instanţa a dispus
amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau liberarea
condiţionată;
d) coordonează procesul de supraveghere a respectării uneia dintre măsurile
educative neprivative de libertate, respectiv stagiul de formare civică, supravegherea,
consemnarea la sfârşit de săptămână şi asistarea zilnică;
e) coordonează executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci
neremunerate în folosul comunităţii;
f) derulează activităţi specifice în legătură cu persoanele private de libertate;
g) îndeplinesc alte atribuţii, conform legii.
În îndeplinirea atribuţiunilor funcţionale consilierul de probaţiune este obligat să
încunoştinţeze de îndată pe judecătorul delegat cu executarea despre orice nelămurire,
împiedicare sau incident ce poate să apară în executarea pedepselor şi a măsurilor neprivative de
libertate, pentru ca acesta să poată soluţiona cât mai rapid şi în limitele atribuţiunilor sale aceste
probleme. Sunt situaţii în care 17 este necesar să se realizeze rapoarte sau referate de evaluare,
când consilierul pentru probaţiune trebuie să contribuie cu evaluarea sa pentru modificarea
conţinutului, înlocuirea, încetarea unor obligaţii sau revocarea unor pedepse sau măsuri
educative neprivative de libertate, furnizând judecătorului delegat cu executarea toate
informaţiile necesare pentru ca acesta să sesizeze instanţa potrivit competenţei sale.
Judecătorul delegat cu executarea va controla şi coordona şi deciziile ce le poate lua
consilierul de probaţiune, iar când acesta ia o decizie care nu este în interesul resocializării
persoanei în cauză, poate rezolva plângerea ori sesizarea acesteia. Referatul consilierului de
probaţiune va fi înaintat judecătorului delegat cu executarea în 14 zile de la data primirii
solicitării de la serviciul de probaţiune.
16
Legea nr. 253/ 2013, art. 17
Legea nr. 252 din 19 iulie 2013 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de probaţiune, publicată în M. Of. nr. 512
din 14 august 2013.
17
Legea nr. 253/2013, art. 17 alin. (2) şi art. 15 alin. (1) lit. e).
24
Împotriva sesizării făcute de către judecătorul delegat cu executarea nu se poate
face sesizare sau plângere către instanţa de judecată, fiind atribuţiunea sa dată prin lege 18.
Plângerile sau sesizările făcute judecătorului delegat cu executarea se soluţionează în prezenţa şi
cu ascultarea prealabilă a petentului şi a consilierului de probaţiune, în sala de consiliu,
neprezentarea acestora nefiind un motiv care să împiedice luarea unei hotărâri, soluţionarea
situaţiei apărute şi emiterea unui act de sesizare sau a unei încheieri.
3. Colaborarea cu instituţiile din comunitate
Colaborarea cu judecătorul delegat şi cu serviciile de probaţiune a unor instituţii de
drept public şi de drept privat din comunitate se fac, în cazurile prevăzute de Legea
nr. 253/2013, art. 18-20, în scopul organizării şi desfăşurării executării pedepselor şi a măsurilor
Pot fi implicate în derularea activităţilor instituţiile de drept public, fără a putea să
refuze activităţile stabilite prin decizia consilierului de probaţiune sau prin dispoziţia
judecătorului. Instituţiile de drept privat vor putea să desfăşoare asemenea activităţi numai dacă
se realizează procedura de abilitare. În derularea activităţilor instituţiile vor putea să desfăşoare
activităţi ce nu implică costuri suplimentare, altele decât cele inerente activităţii lor obişnuite,
iar pe timpul derulării activităţilor trebuie să se respecte standardele minime de lucru în
serviciul de probaţiune în conformitate cu H.G. nr. 1079/2013 pentru aprobarea Regulamentului
de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 252/2013 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de
probaţiune 19, precum şi în Ordinul nr. 915/2008 pentru stabilirea locaţiilor în care se derulează
activitatea serviciilor de probaţiune 20.
Pentru nerespectarea sau neîndeplinirea obligaţiilor stabilite pentru instituţiile
comunitare sau a atribuţiilor în participarea la realizarea executării pedepselor şi măsurilor
neprivative de libertate, judecătorul delegat cu executarea poate să aplice sancţiuni cu amendă
de la 500 lei la 5000 lei. Procedura ce se aplică pentru sancţionarea neîndeplinirii atribuţiunilor
şi obligaţiilor este prevăzută în art. 284 din Legea nr. 135/2010.
4. Procedura de abilitare a asociaţiilor, fundaţiilor şi societăţilor comerciale
Procedura de abilitare urmează următoarele reguli:
– Abilitarea este în competenţa judecătorului delegat cu executarea din cadrul
tribunalului din circumscripţia unde îşi au sediul asociaţiile, fundaţiile sau societăţile respective
şi se acordă la cerere;
– Cererea trebuie să fie însoţită de următoarele acte 21:
a) Copie de pe încheierea privind înregistrarea societăţii comerciale la registrul
comerţului;
b) Copie de pe actul constitutiv şi statutul persoanei juridice,
c) Bilanţul şi bugetul de venituri şi cheltuieli pe ultimii 3 ani;
d) O prezentare a activităţilor care urmează să fie organizate în cadrul persoanei
juridice, a compatibilităţii acestora cu standardele minime stabilite de serviciul de probaţiune;
e) Alte abilitări sau specializări relevante pentru activitatea pentru care se solicită
abilitarea.
Procedura de abilitare prevede următorii paşi de urmat de către fundaţii, asociaţii
sau societăţi comerciale:
– Judecătorul delegat cu executarea solicită Direcţiei de probaţiune întocmirea în
termen de două luni a unui raport;
– Direcţia de probaţiune cere serviciilor de probaţiune informaţii cu privire la
activitatea asociaţiei, fundaţiei ori societăţii comerciale;
18
Legea nr. 253/2013, art. 17 alin. (6).
19
Publicat în M. Of. nr. 5 din 7 ianuarie 2014.
20
Publicat în M. Of. nr. 596 din 11 august 2008.
21
Legea nr. 253/2013, art. 20 alin. (2).
25
– Judecătorul delegat cu executarea se pronunţă în sala de consiliu cu citarea
persoanei care a solicitat abilitarea şi în prezenţa persoanei delegate de către Direcţia de
probaţiune;
– Abilitarea se acordă prin încheiere definitivă pentru o perioadă de 5 ani, o copie
fiind transmisă persoanei solicitante şi o copie persoanei ce realizează baza de date constituită la
nivel naţional;
– Societăţile comerciale pot fi abilitate dacă organizează executarea muncii
neremunerate în folosul comunităţii şi au concesionat un serviciu public în acest scop;
– Veniturile obţinute de către societăţile comerciale ca urmare a prestării muncii
neremunerate în folosul societăţii trebuie virate la bugetul de stat sau, dacă societatea utilizează
fonduri pentru finanţarea unor cursuri de calificare profesională, poate utiliza veniturile obţinute
din munca persoanelor supravegheate.

1. Studenții vor percurge conținutul unității de învățare timp de 1 oră
2. Se vor face rezumate scrise pentru fixarea problemelor principale
3. Se vor studia și prevederile Legii 253/2013
26
EXECUTAREA PEDEPSELOR NEPRIVATIVE DE LIBERTATE
APLICABILE PERSOANEI FIZICE
Executarea amenzii
Punerea în executare a pedepsei accesorii a interzicerii exercitării unor drepturi
Punerea în executare a pedepselor complementare aplicabile persoanei fizice
drepturi
Acordarea de permisiuni în executarea pedepsei complementare a interzicerii
unor drepturi
Punerea în executare a pedepsei complementare a degradării militare
Punerea în executare a pedepsei complementare a publicării hotărârii de
condamnare


1. Ce este amenda și cum se execută în mod obișnuit?
2. Cum se face eșalonarea amenzii?
3. Cum se înlocuiește amenda cu munca în folosul comunității?
4. Enumerați drepturile a căror exercitare poate fi interzisă de către instanță ca
pedeapsă accesorie.
5. Cum se pune în executare pedeapsa accesorie. Situații specifice.
6. Unde se fac comunicările specifice pentru punerea în executare a pedepsei
complementare cu interzicerea exercitării unor drepturi
7. Arătați situațiile pentru care se acordă permisiuni pe timpul executării pedepsei
complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.
8. Cum se pune în executare pedeapsa complementară a degradării militare?
9. Cum se pune în executare pedeapsa complementară a publicării hotărârii de
condamnare?
27
1. Executarea amenzii
Amenda penală reprezintă a treia pedeapsă principală prevăzută în norma de incriminare,
aplicată fie singură, ca pedeapsă principală, fie alternativă la pedeapsa închisorii, când legea stabileşte
astfel, ori în cumul cu pedeapsa închisorii când prin infracţiune se urmăreşte obţinerea unui folos
patrimonial şi constă dintr-o sumă de bani pe care condamnatul este obligat să o plătească statului ca
urmare a condamnării prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată.
Amenda conform art. 61 C. pen. constă în suma de bani pe care condamnatul este obligat să
o plătească statului22.
Pedeapsa amenzii fiind una dintre pedepsele principale şi cea mai uşoară dintre acestea,
persoana condamnată o execută voluntar, prin achitarea integrală în termen de 3 luni de la rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare, comunicându-i judecătorului delegat cu executarea despre
efectuarea plăţii şi remiţând dovada plăţii în 15 zile de la efectuarea acesteia. În cazul în care plata
amenzii nu se realizează, cu rea-credinţă, nici în tot, nici în parte, numărul zilelor-amendă vor fi
transformate în zile de închisoare ce vor fi executate în conformitate cu prevederile art. 63 C. pen.
Dacă cel condamnat este de bună-credinţă, dar nu poate să achite integral amenda în termen
de 3 luni, judecătorul delegat cu executarea va putea dispune, la cererea persoanei în cauză, eşalonarea
plăţii în rate egale pentru o durată de cel mult doi ani. În conformitate cu prevederile art. 22 alin. (3) din
Legea nr. 253/2013, judecătorul delegat cu executarea va realiza următoarele:
– Solicită persoanei condamnate ca împreună cu cererea de eşalonare a
amenzii să prezinte documentele justificative privind imposibilitatea plăţii integrale a
amenzii;
– Va stabili modalitatea de eşalonare a plăţii amenzii, cuantumul ratelor
ce urmează a fi efectuate, în mod egal şi la termene fixe;
– Se va pronunţa prin încheiere, fără a se putea contesta măsura luată.
Constatând că, la termenul stabilit pentru plata integrală a amenzii, aceasta nu a fost
efectuată integral din motive neimputabile condamnatului, judecătorul delegat cu executarea poate, cu
consimţământul acesteia, să dispună executarea amenzii prin muncă în folosul comunităţii, în condiţiile
art. 64 C. pen., iar dacă se constată reaua-credinţă va sesiza instanţa de judecată pentru a înlocui amenda
cu executarea pedepsei închisorii corespunzătoare zilelor-amendă aplicate.
Buna-credinţă în neexecutarea pedepsei amenzii se constată prin efectuarea unei părţi din
aceasta ori prin o nouă cerere de eşalonare sau prin dovedirea imposibilităţii efectuării plăţii, prezentarea
situaţiei materiale cu documente de la autoritatea administraţiei publice locale de la domiciliu, de la
angajator sau de la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală sau alte autorităţi 23.
Consimţământul privind efectuarea muncii în folosul comunităţii poate fi la cererea
condamnatului ori prin acceptarea dispoziţiei judecătorului delegat cu executarea, în afara situaţiei în
care starea de sănătate nu permite executarea muncii. La sesizarea judecătorului delegat cu executarea
22
Codul penal, art. 61. Stabilirea amenzii
(1) Amenda constă în suma de bani pe care condamnatul este obligat să o plătească statului.
(2) Cuantumul amenzii se stabileşte prin sistemul zilelor-amendă. Suma corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă între
10 lei şi 500 lei, se înmulţeşte cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 30 de zile şi 400 de zile.
(3) Instanţa stabileşte numărul zilelor-amendă potrivit criteriilor generale de individualizare a pedepsei. Cuantumul sumei
corespunzătoare unei zile amendă se stabileşte ţinând seama de situaţia materială a condamnatului şi de obligaţiile legale ale
condamnatului faţă de persoanele aflate în întreţinerea sa.
(4) Limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între:
a) 60 şi 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită numai pedeapsa amenzii;
b) 120 şi 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani;
c) 180 şi 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de doi ani.
(5) Dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, iar pedeapsa prevăzută de lege este numai
amenda ori instanţa optează pentru aplicarea acestei pedepse, limitele speciale ale zilelor-amendă se pot majora cu o treime.
(6) Fracţiile stabilite de lege pentru cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei se aplică limitelor speciale ale
zilelor-amendă prevăzute în alin. (4) şi alin. (5).
23
Legea nr. 253/2013, art. 23 alin. (4).
28
instanţa de judecată va hotărî executarea amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul
comunităţii conform art. 64 C. pen.
În situaţia în care instanţa de judecată dispune executarea amenzii prin prestarea muncii în
folosul comunităţii, va trimite o copie de pe hotărârea serviciului de probaţiune competent pentru a se lua
măsura urmăririi şi controlului executării de către consilierul de probaţiune. Munca în folosul comunităţii
va fi executată în termen de doi ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. În cazul în care
condamnatul poate să plătească amenda, munca în folosul comunităţii încetează.
Sunt situaţii în care instanţa dispune cumulul pedepsei amenzii cu închisoarea, durata
pedepsei stabilite se coroborează conform prevederilor art. 61 şi 62 C. pen., astfel încât, în cazul
cumulului, zilele-amendă au un cuantum ce porneşte de la 120 la 180 zile-amendă când instanţa
stabileşte pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani, şi 180 la 300
zile-amendă, când instanţa stabileşte pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 2
ani [art. 62 alin. (2) C. pen.].
Trebuie subliniat caracterul facultativ al dispunerii de către instanţa de judecată a cumulului
pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, instanţa având posibilitatea să considere o astfel de măsură utilă
în cazul individualizării pedepsei24.
Spre deosebire de art. 61 alin. (3) C. pen., la criteriile de stabilire a sumei corespunzătoare
unei zile amendă nu se va mai ţine seamă de situaţia materială a condamnatului şi de obligaţiile sale
legale, ci se va aplica art. 62 alin. (3), unde criteriul de stabilire a sumei datorate prin amendă,
corespunzătoare unei zile-amendă, este acela al valorii patrimoniului obţinut sau urmărit.
Munca neremunerată în folosul comunităţii conform cu prevederile Legii nr. 235/2013, art.
24 alin. (2), se execută după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii.
2. Punerea în executare a pedepsei accesorii a interzicerii exercitării unor drepturi
Pedeapsa accesorie reprezintă un element novator al politicii de executare a pedepselor prin
măsuri flexibile ce se adaptează pedepsei principale prin alăturare şi al cărui conţinut se execută alăturat
unei pedepse principale, prin interzicerea exercitării unor drepturi din momentul rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare. În situaţia în care pedeapsa principală va fi închisoarea executată prin
individualizare ca o pedeapsă sub forma amânării aplicării, suspendării executării pedepsei sub
supraveghere şi în termenul de supraveghere din liberarea condiţionată, pedeapsa accesorie se va executa
până la expirarea pedepsei ori până când pedeapsa se consideră executată25.
În conformitate cu art. 65 alin. (1) C. pen. – conţinutul pedepsei accesorii constă în
interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. d)-o), a căror exercitare
a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară.
Aceste drepturi sunt26:
a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice;
b) dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;
d) dreptul de a alege;
e) drepturile părinteşti;
f) dreptul de a fi tutore;
g) dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura
activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii;
h) dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme;
i) dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă;
24
I. Chiş, în Noul Cod penal comentat. Partea generală, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, 2014, p.
402-403.
25
Codul penal, art. 65, Conţinutul şi modul de executare a pedepsei accesorii a interzicerii exercitării unor drepturi:
(1) Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. d)-o), a
căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară.
(2) În cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă, pedeapsa accesorie constă în interzicerea de către instanţă a exercitării drepturilor
prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a)-o) sau a unora dintre acestea.
(3) Pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare
şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.
(4) În cazul detenţiunii pe viaţă, pedeapsa accesorie având conţinutul prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. c) se pune în executare
la data liberării condiţionate sau după ce pedeapsa a fost considerată ca executată.
26
În art. 66 C. pen. la alin. (1) lit. c) – dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României, care se aplică conform art. 65
alin. (4).
29
j) dreptul de a părăsi teritoriul României;
k) dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept
public;
l) dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă;
m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la
alte adunări publice, stabilite de instanţă;
n) dreptul de a comunica cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu alte persoane,
stabilite de instanţă, ori de a se apropia de acestea;
o) dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde victima
desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată.
Pedeapsa accesorie prin conţinutul său este neprivativă de libertate, constrângerea penală
realizându-se prin interzicerea exercitării unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, pedeapsă ce se execută
alăturat cu pedepsele privative de libertate. Deoarece pedepsele privative de libertate, detenţiunea pe
viaţă şi închisoarea, sub îndeplinirea unor condiţii, pot să fie neprivative de libertate, se pune problema
care dintre conţinuturi se va aplica. Pe timpul amânării aplicării pedepsei, pe timpul suspendării pedepsei
sub supraveghere şi liberării condiţionate, forma de executare a pedepsei este neprivativă de libertate,
drept pentru care nu se va putea executa pedeapsa accesorie, conform art. 54 C. pen., unde se stabileşte
că pedeapsa accesorie se execută împreună cu „pedeapsa privativă de libertate”.
În doctrină27 s-a afirmat părerea, cu care suntem de acord, că „în noua reglementare
executarea pedepsei accesorii urmează soarta pedepsei principale, deci executarea pedepsei accesorii se
amână sau se suspendă, după cum este amânată sau suspendată pedeapsa privativă de libertate”.
De altfel, pe timpul executării pedepsei detenţiunii pe viaţă (prin forma de individualizare
de liberare condiţionată, art. 99 C. pen.) şi a pedepsei închisorii (prin forma de individualizare amânarea
aplicării pedepsei, art. 83 C. pen., şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, art. 91 C. pen.) în
perioada termenului de supraveghere, se aplică, sub conducerea consilierilor de probaţiune, măsurile şi
obligaţiile specifice fiecărei forme de individualizare, care este posibil a fi executate mult mai
individualizat prin hotărârea instanţei de judecată, până la epuizarea termenului pedepsei, după care se
vor aplica pedepsele complementare.
În Legea nr. 253/2013, capitolul III – Executarea pedepsei accesorii a interzicerii unor
drepturi, art. 27 – Punerea în executare a pedepsei accesorii se arată că:
1. Punerea în executare a pedepsei accesorii ce însoţeşte pedeapsa închisorii se face prin
trimiterea de către judecătorul delegat cu executarea a unei copii de pe dispozitivul hotărârii persoanelor
şi instituţiilor prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi d)-n), corespunzătoare conţinutului pedepsei
accesorii.
2. Punerea în executare a pedepsei accesorii ce însoţeşte pedeapsa detenţiunii pe viaţă se
face prin trimiterea de către judecătorul delegat cu executarea a unei copii de pe dispozitivul hotărârii
persoanelor şi instituţiilor prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. a)-f).
3. Comunicarea prevăzută la alin. (1) şi (2) se face de îndată după rămânerea definitivă a
hotărârii.
4. Dispoziţiile art. 31 (Acordarea de permisiuni în executarea pedepsei complementare a
interzicerii exercitării unor drepturi) se aplică în mod corespunzător, în cazul în care pedeapsa accesorie
se execută fără ca persoana condamnată să fie privată de libertate.
După cum Legea nr. 253/2013 nu arată alte situaţii de punere în executare a pedepsei
accesorii, urmează să analizăm unele cazuri:
– Instanţa de judecată poate aplica în cazul detenţiunii pe viaţă pedeapsa accesorie privind
interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în conţinutul pedepsei complementare a interzicerii
exercitării unor drepturi, prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a)-o), sau a unora dintre acestea;
– În cazul dispunerii pedepsei accesorii a interzicerii unor drepturi, judecătorul delegat cu
executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii, în funcţie de drepturile a căror exercitare a fost
interzisă, pentru a comunica persoanei juridice de drept public sau de drept privat autorizate să
supravegheze interdicţia exercitării dreptului respectiv, aşa cum vom arăta în prezenta lucrare pentru
fiecare situaţie în parte, în conformitate cu art. 29 alin. 1) lit. a)-o) din Legea nr. 253/2013.
27
G. Antoniu şi colectiv, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, vol. II, art. 53-187, Ed. Universul Juridic, 2011, p.
51.
30
– Pedeapsa închisorii şi pedeapsa detenţiunii pe viaţă se pun în executare prin emiterea
mandatului de executare a pedepsei de către judecătorul delegat cu executarea, în ziua când hotărârea
instanţei de fond a rămas definitivă sau când se primeşte extrasul de la instanţa ierarhic superioară, cu
datele necesare punerii în executare, în ziua pronunţării de către instanţa Curţii de Apel sau instanţa
ierarhic superioară, prin aplicarea art. 555 coroborat cu art. 553 alin. (3) C. pr. pen. Din acest moment
începe executarea şi a pedepsei accesorii a interzicerii exercitării unor drepturi stabilite de către instanţa
de judecată pentru pedeapsa închisorii sau de drept în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă.
– În situaţia în care pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost înlocuită cu pedeapsa închisorii,
pedeapsa accesorie se execută din momentul înlocuirii acesteia prin menţiunea de către instanţă a noii
situaţii în hotărârea de condamnare rămasă definitivă.
– În situaţia liberării condiţionate din pedeapsa detenţiunii pe viaţă, pedeapsa accesorie
prevăzută la art. 65 alin. (2), respectiv lit. c) – dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României, se
pune în executare conform art. 65 alin. (4) C. pen., respectiv persoana condamnatului va fi expulzată din
ţară.
– În situaţia amânării executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă conform art.
589 C. pr. pen., pentru situaţiile în care se constată pe baza unei expertize medico-legale că persoana
condamnată suferă de o boală ce nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor, sau când o condamnată este gravidă sau are copil mai mic de un an, pedeapsa
accesorie se va executa conform stabilirii obligaţiilor prevăzute în art. 590 C. pr. pen. Unele obligaţii
trebuie respectate pentru a rezolva situaţia pentru care s-a amânat executarea pedepsei, respectiv:
a) să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile stabilite de instanţă;
b) să ia legătura, în termenul stabilit de instanţă, cu organul de poliţie desemnat de acesta în
cuprinsul hotărârii de amânare a executării pedepsei închisorii pentru a fi luat în evidenţă şi a stabili
mijlocul de comunicare permanentă cu organul de supraveghere, precum şi să se prezinte la instanţă ori
de câte ori este chemat;
c) să nu îşi schimbe locuinţa fără informarea prealabilă a instanţei care a dispus amânarea;
d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;
e) pentru cazul prevăzut în art. 589 alin. (1) lit. a) să se prezinte de îndată la unitatea
sanitară la care urmează să facă tratamentul, iar pentru cazul prevăzut la art. 589 alin. (1) lit. b) să
îngrijească copilul mai mic de un an.
După cum se poate foarte uşor observa măsurile sunt sensibil asemănătoare, dar nu
identice cu cele prevăzute ca pedeapsă accesorie sau pedepse complementare. Măsuri asemănătoare cu
pedeapsa accesorie sunt cele prevăzute în art. 590 alin. (2) şi (3) C. pr. pen., astfel:
a) să nu se afle în anumite locuri sau anumite manifestări sportive, culturale ori la alte
adunări publice, stabilite de instanţă;
b) să nu comunice cu persoana vătămată sau cu membri de familie ai acesteia, cu
persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de
acestea;
c) să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite.
Obligaţiile prevăzute pe durata amânării executării pedepsei pot fi impuse
condamnatului în măsura în care au fost aplicate în conţinutul pedepsei complementare a interzicerii
unor drepturi în condiţiile coroborării art. 589, 590 C. pr. pen. cu art. 65 C. pen., în condiţiile aplicării art.
66 în vederea aplicării pedepsei accesorii.
În situaţia întreruperii executării pedepsei închisorii sau pedepsei detenţiunii pe viaţă
pedeapsa accesorie începe să se aplice la fel ca şi în situaţia amânării executării pedepsei. Dispoziţiile
legale sunt art. 592 – Cazurile de întrerupere, din Codul de procedură penală.
În legătură cu executarea pedepsei accesorii pe durata întreruperii executării pedepsei,
art. 594 alin. (5) C. pr. pen. prevede că: „Pedeapsa accesorie se execută şi pe durata întreruperii
executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă”.
Odată cu executarea pedepsei privative de libertate prin ajungere la termen ori când
pedeapsa privativă de libertate se consideră executată, pedeapsa accesorie nu se va mai executa. În
situaţia prescripţiei executării pedepsei sau a graţierii totale sau a restului de pedeapsă rămasă de
executat, pedeapsa accesorie nu se mai execută, aceasta urmând modalităţile de încetare a pedepsei
principale.
31
Momentul în care pedeapsa principală privativă de libertate se consideră executată trebuie
constatat tocmai pentru a se şti când pedeapsa accesorie îşi va înceta aplicabilitatea. În conformitate cu
art. 65 alin. (3) C. pen., pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se execută din
momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă
de libertate a fost executată sau considerată ca executată. Perioada dintre punerea în libertate a celui
condamnat, dar care nu coincide cu epuizarea pedepsei la termen, perioadă în care pedeapsa accesorie se
execută este următoarea:
– de la punerea în libertate a condamnatului în condiţiile înlocuirii detenţiunii pe
viaţă cu pedeapsa închisorii şi până la considerarea ca executată a pedepsei de 30 de ani;
– de la punerea în libertate a condamnatului în condiţiile comutării pedepsei în
cazul detenţiunii pe viaţă, computarea perioadei executate, stabilirea îndeplinirii condiţiilor de liberare
condiţionată şi până la împlinirea termenului de 30 de ani;
– la punerea în aplicare a renunţării aplicării pedepsei, pedeapsa accesorie nu
mai funcţionează, deci nu se mai execută, conform art. 82 alin. (1) C. pen.;
– la punerea în aplicare a amânării aplicării pedepsei pedeapsa accesorie nu se
va mai executa, fiind stabilite măsuri specifice de supraveghere a condamnatului conform art. 90 alin. (1)
C. pen., iar persoana nu mai este supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge
din infracţiunea săvârşită, dacă nu a săvârşit din nou o infracţiune până la expirarea termenului de
supraveghere;
– în situaţia expirării termenului de supraveghere al suspendării executării
pedepsei sub supraveghere, nu se execută pedeapsa accesorie;
– de la punerea în libertate condiţionată dintr-o pedeapsă privativă de libertate,
în situaţia în care termenul de epuizare a pedepsei este mai mic de doi ani [art. 101 alin. (1) C. pen.]
urmează a se executa pedeapsa accesorie aplicată, deoarece în acest interval nu se aplică măsuri de
supraveghere; dacă restul de pedeapsă rămas neexecutat este de doi ani sau mai mare, urează să se
execute măsurile şi obligaţiile prevăzute la art. 101 alin. (1) C. pen., dacă nu au fost impuse prin
conţinutul pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi conform cu prevederile art. 101 alin. (2)
C. pen.
3. Punerea în executare a pedepselor complementare aplicabile persoanei fizice
Pedepsele complementare sunt alăturate pedepsei cu închisoare sau amendă, pe care le
completează în ceea ce priveşte efectul de constrângere al pedepsei, prin pronunţarea acestora de către
instanţa de judecată, în mod obligatoriu în situaţia în care sunt prevăzute de norma de incriminare sau
facultativ când legea acordă posibilitatea ca instanţa să aprecieze necesitatea aplicării lor28.
Pedepsele complementare conform art. 55 C. pen. sunt:
a) interzicerea exercitării unor drepturi;
b) degradarea militară;
c) publicarea hotărârii de condamnare.
3.1. Punerea în executare a pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor
drepturi
Conţinutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi este
prevăzut în art. 66 C. pen. astfel:
(1) Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi constă în interzicerea
exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multora dintre următoarele drepturi:
(a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice;
(b) dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;
(c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;
(d) dreptul de a alege;
(e) drepturile părinteşti;
(f) dreptul de a fi tutore sau curator;
(g) dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura
activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii;
(h) dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme;
28
I. Chiş, în Noul Cod penal comentat. Partea generală, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, 2013, p. 379.
32
(i) dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă;
(j) dreptul de a părăsi teritoriul României;
(k) dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept
public;
(l) dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă;
(m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la
(n) dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu
care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de a se apropia de acestea;
(o) dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde victima
desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată.
(2) Când legea prevede interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică,
instanţa dispune interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în alin. (1) lit. a) şi b).
(3) Interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în alin. (1) lit. a) şi b) se dispune cumulativ.
(4) Pedeapsa prevăzută în alin. (1) lit. c) nu se va dispune atunci când există motive
întemeiate de a crede că viaţa persoanei expulzate este pusă în pericol ori că persoana va fi supusă la
tortură sau alte tratamente inumane ori degradante în statul în care urmează a fi expulzată.
(5) Când dispune interzicerea unuia dintre drepturile prevăzute în alin. (1) lit. n) şi
lit. o), instanţa individualizează în concret conţinutul acestei pedepse, ţinând seama de împrejurările
cauzei.
Executarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi de către persoana fizică, are în
noua legislaţie execuţional penală un caracter de noutate prin reglementarea în mod distinct pentru
fiecare persoană juridică de drept public sau privat autorizate, modalităţile prin care se realizează
supravegherea, precum şi exercitarea limitată a dreptului respectiv. De asemenea, în noua legislaţie sunt
prevederi umaniste privind posibilitatea acordării de permisiuni de către judecătorul delegat cu
executarea pentru rezolvarea unor situaţii în care o activitate personală a celui sancţionat penal este mai
importantă decât continuarea neîntreruptă a interzicerii exercitării unor drepturi. Este situaţia permisiunii
de a participa la evenimente familiale sau la susţinerea unor activităţi necesare resocializării.
drepturi se realizează conform art. 29 din Legea nr. 253/2013, astfel:
(1) În cazul dispunerii pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, judecătorul
delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii, în funcţie de drepturile a căror
exercitare a fost interzisă, persoanei juridice de drept public sau de drept privat autorizate să
supravegheze exercitarea dreptului respectiv, după cum urmează:
a) pentru interzicerea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii
publice, comunicarea se face primăriei de la domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celei de la locuinţa
persoanei condamnate şi Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date;
b) pentru interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de
stat, comunicarea se face Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, precum şi, dacă este cazul,
instituţiei în cadrul căreia cel condamnat exercită o astfel de funcţie;
c) pentru interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, comunicarea se
face Inspectoratului General pentru Imigrări şi Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră;
d) pentru interzicerea dreptului de a alege, comunicarea se face primăriei de la domiciliu,
precum şi, dacă este cazul, celei de la locuinţa persoanei condamnate, Direcţiei pentru Evidenţa
Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, iar, în cazul în care persoana locuieşte în străinătate,
comunicarea se face Departamentului consular al Ministerului Afacerilor Externe. În cazul cetăţenilor
statelor membre ale Uniunii Europene, comunicarea se face Inspectoratului General pentru Imigrări;
e) pentru interzicerea drepturilor părinteşti, comunicarea se face consiliului local şi direcţiei
generale de asistenţă socială şi protecţia copilului în a căror circumscripţie îşi are domiciliul
condamnatul, precum şi, dacă este cazul, celor în care îşi are locuinţa condamnatul;
f) pentru interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator, comunicarea se face consiliului
local în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul condamnatul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi
are locuinţa condamnatul;
g) pentru interzicerea dreptului de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de
a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, comunicarea se face persoanei
33
juridice în cadrul căreia persoana exercită respectiva funcţie, profesie, meserie sau activitate, precum şi,
dacă este cazul, persoanei juridice care asigură organizarea şi coordonarea exercitării profesiei sau
activităţii respective ori autorităţii care a învestit-o cu exercitarea unui serviciu de interes public;
h) pentru interzicerea dreptului de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme,
comunicarea se face inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul,
precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa condamnatul;
i) pentru interzicerea dreptului de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de
instanţă, comunicarea se face inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi are
domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa condamnatul;
j) pentru interzicerea dreptului de a părăsi teritoriul României, comunicarea se face
Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, Direcţiei Generale de Paşapoarte şi Inspectoratului
General pentru Imigrări, în situaţia cetăţenilor străini;
k) pentru interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane
juridice de drept public, comunicarea se face Inspectoratului General al Poliţiei Române;
l) pentru interzicerea dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă,
comunicarea se face inspectoratelor judeţene de poliţie în a căror circumscripţie se află localităţile vizate
de interdicţie şi Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date;
m) pentru interzicerea dreptului de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări
sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă, comunicarea se face inspectoratului
judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi
are locuinţa condamnatul şi, pentru cazurile în care s-a dispus interdicţia pentru locuri, manifestări sau
adunări în afara acestei circumscripţii, Inspectoratului General al Poliţiei Române;
n) pentru interzicerea dreptului de a comunica cu victima ori cu membri de familie ai
acesteia, cu persoanele care au comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de a se
apropia de acestea, comunicarea se face persoanelor cu care condamnatul nu are dreptul să intre în
legătură ori de care nu are dreptul să se apropie, inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui
circumscripţie îşi are domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa condamnatul şi,
pentru cazurile în care victima sau persoanele stabilite de instanţă nu domiciliază în aceeaşi
circumscripţie, inspectoratelor judeţene de poliţie de la domiciliul acestora;
o) pentru interzicerea dreptului de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte
locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată,
comunicarea se face victimei, inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi are
domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa condamnatul şi inspectoratelor
judeţene de poliţie în a căror circumscripţie se află locurile vizate de interdicţie.
(2) Comunicarea prevăzută la alin. (1) se va face când pedeapsa complementară a
interzicerii unor drepturi devine executabilă, potrivit art. 68 din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi
completările ulterioare, şi va menţiona data de la care începe şi data la care ar trebui să înceteze
executarea pedepsei complementare.
Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi se realizează în
mod obligatoriu atunci când legea prevede această pedeapsă pentru infracţiunea stabilită şi în mod
facultativ din iniţiativa instanţei de judecată atunci când aceasta apreciază că faţă de natura şi gravitatea
infracţiunii comise sau în legătură cu împrejurările cauzei este necesară29. Dacă unui cetăţean străin i se
aplică o pedeapsă cu suspendarea executării sub supraveghere, nu i se vor aplica prevederile art. 66 alin.
(1) lit. c) – interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României.
Această pedeapsă se aplică atât pentru pedeapsa închisorii, cât şi pentru pedeapsa amenzii,
problema fiind dacă se poate aplica pentru pedeapsa detenţiunii pe viaţă. În situaţia în care detenţiunea
pe viaţă va fi înlocuită cu pedeapsa închisorii, se aplică şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării
unor drepturi, iar în situaţia neaplicării detenţiunii pe viaţă conform art. 57 C. pen., pedeapsa de 30 de ani
va fi însoţită şi de pedeapsa accesorie. Dacă condamnatul la detenţiune pe viaţă se liberează condiţionat
după executarea efectivă a 20 de ani de detenţie, pedeapsa accesorie se va executa la fel ca o pedeapsă
complementară până la terminarea celor 10 ani corespunzători termenului de supraveghere. În acest caz
29
Codul penal, art. 67.
34
interzicerea exercitării dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României se va pune în aplicare
imediat după punerea în libertate.
Pentru punerea în executare a pedepsei complementare este necesar să se stabilească
momentul de la care începe să se execute, pentru ca judecătorul delegat cu executarea să întreprindă
măsurile necesare împreună cu serviciul de probaţiune.
Momentul începerii pedepsei complementare aplicate pe lângă pedeapsa amenzii începe
odată cu rămânerea definitivă a acestei pedepse. În situaţia în care pedeapsa amenzii este înlocuită prin
sistemul zilelor amendă cu „zile de închisoare” ori cu „muncă în folosul comunităţii”, pedeapsa
complementară a interzicerii exercitării unor drepturi va începe după executarea acestei modalităţi a
amenzii.
În situaţia în care pedeapsa amenzii însoţeşte pedeapsa închisorii, pedeapsa complementară
se va executa după executarea pedepsei închisorii ori începând din momentul în care pedeapsa închisorii
se consideră executată, conform art. 62 alin. (1) C. pen.
Deoarece pedeapsa închisorii poate să fie executată şi prin pedepse alternative neprivative
de libertate, momentul terminării executării pedepsei nu coincide cu începerea executării pedepselor
complementare, ci cu momentul punerii efective în libertate chiar de la începutul executării pedepsei
alternative, respectiv de la data începerii „executării amânării pedepsei” sau de la data începerii
„executării suspendării pedepsei sub supraveghere”.
Instanţa de judecată poate dispune, în condiţiile legale, suspendarea executării pedepsei pe
o perioadă de la 2 la 4 ani, conform art. 92 C. pen., cu un termen de supraveghere nu mai mic decât
pedeapsa aplicată. Pedeapsa complementară poate fi stabilită a fi executată pe o perioadă de la 1 la 5
ani, astfel încât durata sa de executare începând cu rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de judecată
se continuă pe parcursul termenului de supraveghere şi chiar după terminarea pedepsei, în raport de
durata pedepsei concrete stabilită de instanţă. În situaţia în care instanţa de judecată revocă ori anulează
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, condamnatul va trebui să execute pedeapsa în regim
de privare de libertate, caz în care pedeapsa complementară va începe după executarea pedepsei cu
închisoarea sau după ce această pedeapsă va fi considerată executată30.
Alte momente ale începerii executării pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor
drepturi sunt cele ce intervin după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea
termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a
executării pedepsei în modalitatea liberării condiţionate.
Graţierea se acordă individual prin decret al Preşedintelui României potrivit art. 94 sau
prin lege organică conform art. 73 alin. (3) lit. i) din Constituţie31. Nu pot fi graţiate pedepsele deja
executate, pedepsele a căror executare nu a început din cauza sustragerii condamnatului de la executare,
condamnările cu suspendarea executării pedepsei, pedepsele complementare şi accesorii. În cazul
graţierii pedepsele complementare se execută din momentul punerii în executare a decretului de
graţiere, care coincide cu punerea în libertate a condamnatului din pedeapsa privativă de libertate.
În cazul prescripţiei executării pedepsei, aceasta începe de la data când se împlineşte
termenul stabilit de art. 162 alin. (1) C. pen.32 În situaţia în care pedeapsa se execută prin modalităţi
neprivative de libertate, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere sunt revocate sau anulate, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când
hotărârea de revocare sau anulare a rămas definitivă. Pedepsele complementare şi măsurile de
siguranţă nu se prescriu33.
Liberarea la termen din pedeapsa închisorii a condamnatului este, de asemenea, momentul
începerii executării pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.
30
ÎCCJ, dec. pen. nr. 2885/1999, în RDP nr. 2/2001, p. 174.
31
Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura graţierii.
32
Termenele de prescripţie a executării pedepsei:
a) 20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 15 ani;
b) 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu
închisoarea;
c) 3 ani, în cazul pedepsei cu amenda.
33
Codul penal, art. 162 alin. (6).
35
3.2. Acordarea de permisiuni în executarea pedepsei complementare a interzicerii
exercitării unor drepturi
Umanismul legislaţiei execuţional penale, precum şi politica penală a statului român este
arătată în scopul legii privind executarea pedepselor şi măsurilor educative neprivative de libertate care
stabileşte că „se urmăreşte asigurarea echilibrului dintre protecţia societăţii prin menţinerea ordinii de
drept, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi menţinerea în comunitate a persoanei care a comis una
sau mai multe fapte prevăzute de legea penală”. În realizarea scopului legii, legătura condamnatului cu
comunitatea, cu familia, realizarea etapelor resocializării, reechilibrarea sănătăţii sunt elemente necesare
pentru conştientizarea celui condamnat că societatea îl sprijină, îl încurajează şi îi apreciază activitatea
pozitivă.
Pentru rezolvarea unor probleme ce ţin de viaţa şi integrarea în comunitate a
condamnatului, judecătorul delegat cu supravegherea are posibilitatea legală de a acorda permisiuni pe
timpul executării obligaţiilor impuse condamnatului, pentru anumite perioade de timp. Fiind în interesul
educativ sau al sănătăţii persoanei în cauză, timpul acordat ca permisiune este inclus în durata pedepsei
complementare.
Conform cu art. 31 din Legea nr. 253/2013 acordarea de permisiuni se realizează astfel:
(1) Judecătorul delegat cu executarea poate acorda persoanei condamnate, la cererea
motivată a acesteia, o permisiune în executarea pedepsei complementare prevăzute la art. 66 alin. (1) lit.
l)-o) din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare, în următoarele cazuri:
a) participarea persoanei supravegheate la căsătoria, botezul sau înhumarea unui
membru de familie, dintre cei prevăzuţi la art. 177 din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi
completările ulterioare;
b) participarea la un concurs, în vederea ocupării unui loc de muncă;
c) susţinerea unui examen;
d) urmarea unui tratament sau a unei intervenţii medicale.
(2) Cererea persoanei condamnate se soluţionează în camera de consiliu, după ascultarea
acesteia, a reprezentantului instituţiilor prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. l)-o), respectiv a consilierului de
probaţiune, atunci când s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Judecătorul delegat
cu executarea se pronunţă prin încheiere definitivă.
(3) O copie a încheierii definitive se comunică instituţiilor prevăzute la art. 29 alin. (1) lit.
l)-o) şi serviciului de probaţiune competent, atunci când este cazul.
(4) Permisiunea prevăzută la alin. (1) poate fi acordată pe o perioadă de maximum
5 zile, cu excepţia situaţiei prevăzute la alin. (1) lit. d), când, în mod excepţional, permisiunea poate fi
acordată pentru durata de timp necesară pentru urmarea tratamentului sau a intervenţiei medicale.
Durata permisiunii se include în durata pedepsei complementare.
Pe parcursul unui an se pot acorda permisiuni de maximum 30 de zile pe an. Pentru
aprobarea permisiunii persoana supravegheată trebuie să facă o cerere ce se va soluţiona în camera de
consiliu, după ce condamnatul este ascultat împreună cu consilierul de probaţiune care trebuie să facă
propuneri.
3.3. Punerea în executare a pedepsei complementare a degradării militare
Degradarea militară este o pedeapsă complementară prevăzută în art. 69 C. pen. ce constă în
pierderea gradului şi a dreptului de a purta uniformă de către militarii activi, în rezervă sau în retragere,
condamnaţi pentru săvârşirea unei infracţiuni pedepsite cu o pedeapsă privativă de libertate, la data
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Pierderea gradului militar şi a dreptului de a purta uniformă se referă la persoanele care au
sau au avut această calitate. Efectul moral se referă la pierderea onoarei de militar, iar efectul material
constă în pierderea definitivă a valorii financiare a gradului militar ce se acordă pe întreaga perioadă a
trecerii în rezervă.
Momentul punerii în executare a pedepsei complementare a degradării militare este
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
Degradarea militară are aplicabilitate obligatorie atunci când pedeapsa complementară se
alătură pedepsei principale cu închisoare de 10 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.
36
Degradarea militară are aplicabilitate facultativă atunci când pedeapsa complementară se
alătură pedepsei aplicate militarilor care au comis o infracţiune cu intenţie, al cărui cuantum este de cel
puţin 5 ani şi cel mult 10 ani.
Pedeapsa degradării militare se pune în executare prin trimiterea de către judecătorul
delegat cu executarea a unei copii de pe dispozitivul hotărârii comandantului unităţii militare în a cărei
evidenţă este luată persoana condamnată, respectiv centrului militar judeţean sau zonal de la domiciliul
condamnatului 34.
Mecanismul executării pedepsei degradării militare este de abţinere de a purta grade sau
uniforma militară, responsabilă de urmărirea acestei interdicţii a folosirii dreptului este unitatea militară
din care a făcut parte. În conformitate cu prevederile Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare,
modificată prin Legea nr. 171/2013, Cap. V, art. 69, „degradarea militară se aplică, în condiţiile
prevăzute de legea penală, cadrelor militare în activitate, în rezervă şi în retragere, condamnate la
pedeapsa complementară a degradării militare prin hotărâre judecătorească”. După aplicarea degradării
militare, militarii respectivi sunt scoşi din evidenţă şi nu pot să mai aibă grad şi să poarte uniformă, decât
în cazul în care intervine o altă hotărâre judecătorească prin care se pronunţă achitarea ori prin care nu se
aplică această pedeapsă complementară.
Legea nr. 293/2004 cu privire la Statutul cadrelor de penitenciare stabileşte că acestea au
dreptul la uniformă şi grade profesionale. Legea penală se referă la „pedeapsa degradării militare” deşi
considerăm că ar fi fost util ca această pedeapsă să se refere în aceeaşi măsură şi la gradele
profesionale, onoarea pierderii gradului profesional cu scăderea valorii financiare a acestuia ar fi fost o
pedeapsă complementară deosebit de severă şi similară cu cea militară. În anul 1969, la apariţia Codului
penal anterior, nu se putea discuta de grade profesionale, pentru că miliţia şi penitenciarele aveau statut
militar. În acest sens o propunere privind modificarea textului art. 55 lit. b) C. pen. din „degradare
militară” în „degradarea militară şi degradarea profesională” ar fi corespunzătoare statutului
componentelor organismelor de apărare naţională pentru apărarea demnităţii şi onoarei acestor arme. În
acest sens propunem şi modificarea textului art. 69 C. pen. în sensul ca titlul marginal să fie „Degradarea
militară şi pierderea gradului profesional”, iar la alin. (1) definirea degradării militare şi pierderea
gradului profesional să cuprindă şi „pierderea gradului profesional şi a dreptului de a purta
uniforma de poliţie ori de penitenciare”, modificându-se corespunzător şi alineatele (2) şi (3).
3.4. Punerea în executare a pedepsei complementare a publicării hotărârii de
condamnare
Pedeapsa complementară a publicării hotărârii definitive de condamnare este o pedeapsă
morală de mare impact în opinia publică, care face publicitate negativă faptelor comise de infractor, pe
cheltuiala acestuia, avertizând publicul pentru prevenirea săvârşirii unei infracţiuni de acelaşi gen 35.
Impactul deosebit al mass-mediei asupra opiniei publice, multitudinea de publicaţii,
programe de televiziune, radio şi comunicări IT, în perioada actuală, creează posibilitatea ca activitatea
de prevenire a faptelor infracţionale să fie realizată şi prin astfel de mijloace de mare impact.
Publicarea hotărârii de condamnare este deosebit de eficientă ca urmare a posibilităţii de
diseminare a informaţiilor în legătură cu faptele concrete, care alăturându-se pedepsei principale întăreşte
rolul coercitiv al pedepsei prin sancţionarea morală şi avertizarea tuturor asupra consecinţelor ce
urmează săvârşirii unei infracţiuni.
Art. 70 C. pen. arată conţinutul pedepsei complementare a publicării hotărârii
definitive de condamnare astfel:
„(1) Publicarea hotărârii definitive de condamnare se poate dispune când, ţinând seama de
natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana condamnatului, instanţa apreciază că
publicarea va contribui la prevenirea săvârşirii altor asemenea infracţiuni.
(2) Hotărârea de condamnare se publică în extras, în forma stabilită de instanţă, într-un
cotidian local sau naţional, o singură dată.
(3) Publicarea hotărârii definitive de condamnare se face pe cheltuiala persoanei
condamnate, fără a se dezvălui identitatea altor persoane.”
Această pedeapsă complementară are trăsături distincte, cum ar fi:
34
Legea nr. 253/2013, art. 32, Codul de procedură penală, art. 564.
35
M. Basarab, V. Paşca, G. Mateuţ, C. Butiuc, Codul penal comentat. Partea generală, vol. I, p. 400.
37
- Are impact deosebit în opinia publică, avertizând asupra comiterii unor fapte de acelaşi
fel în viitor;
- Instanţa de judecată se implică direct prin autoritatea sa în publicarea hotărârii de
condamnare, participând astfel la activitatea de prevenire;
- Această pedeapsă are şi o componentă financiară, plata fiind în sarcina persoanei
condamnate, diminuarea patrimoniului contribuind, pe lângă sancţiunea morală, şi la o sancţiune
bănească;
- Prin publicarea hotărârii nu se aduce prejudiciu victimei infracţiunii, modalitatea de
publicare fiind stabilită prin extras din hotărâre chiar de către instanţa de judecată;
- Publicitatea se realizează în cotidian local sau naţional în raport de considerentele
instanţei în legătură cu cel mai mare impact posibil, dar fără a se face o campanie de presă, publicarea
fiind realizată o singură dată. Preluarea ştirii de către alte ziare sau televiziuni intră în politica editorială
de informare a publicului şi nu este în intenţia instanţei de judecată;
- Publicarea hotărârii poate avea consecinţe ulterioare cu privire la credibilitatea
persoanei condamnatului pentru a îndeplini unele funcţii sau servicii legate de săvârşirea faptei.
Punerea în executare a pedepsei complementare a publicării hotărârii de condamnare se
realizează potrivit art. 33 din Legea nr. 253/2013, astfel:
„(1) În vederea punerii în executare a pedepsei publicării hotărârii de condamnare,
judecătorul delegat cu executarea trimite extrasul, în forma stabilită de instanţă, cotidianului local sau
naţional desemnat de acesta, solicitând comunicarea tarifului pentru publicare.
(2) În termen de 10 zile de la primirea răspunsului din partea conducerii cotidianului
desemnat, judecătorul delegat cu executarea comunică persoanei condamnate costul publicării şi
obligaţia acesteia de a face plata în termen de 30 de zile.
(3) Cotidianul desemnat va proceda la publicarea extrasului hotărârii de condamnare în
termen de 5 zile de la data plăţii şi îl va înştiinţa pe judecătorul delegat cu executarea despre publicare,
comunicându-i o copie a textului publicat.
(4) Dacă, în termen de 45 de zile de la comunicarea făcută persoanei condamnate potrivit
alin. (2), judecătorul delegat cu executarea nu primeşte înştiinţarea privind efectuarea publicării, va
proceda la verificarea motivelor care au condus la neefectuarea acesteia.
(5) În situaţia în care conducerea cotidianului desemnat nu furnizează informaţia
prevăzută la alin. (2) sau când nu ia măsurile necesare în vederea asigurării publicării, judecătorul
delegat cu executarea poate acorda un nou termen pentru îndeplinirea acestor obligaţii, ce nu poate
depăşi 15 zile, sau desemnează un alt cotidian din aceeaşi categorie pentru publicare.
(6) Dacă se constată că neefectuarea publicării s-a datorat culpei persoanei condamnate,
judecătorul delegat cu executarea poate acorda un nou termen pentru publicare, care nu poate depăşi 15
zile.
(7) Dacă persoana condamnată nu a efectuat plata pentru publicare în termenul prevăzut
la alin. (2) sau, după caz, la alin. (6), judecătorul delegat cu executarea va sesiza organul de urmărire
penală competent, cu privire la săvârşirea infracţiunii prevăzute la
art. 288 alin. (1) din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare.”

1. Studenții vor percurge conținutul unității de învățare timp de 2 ore
2. Se vor face rezumete scrise pentru fixarea problemelor principale
38
EXECUTAREA MĂSURILOR DE INDIVIDUALIZARE A
PEDEPSELOR CU ÎNCHISOARE FĂRĂ LIPSIRE DE LIBERTATE
Amânarea aplicării pedepsei . Noțiune și trăsături.
Informarea instanței de judecată
Îndeplinirea obligațiilor civile
Supravegherea efectuată de serviciul de probațiune
Revocarea și anularea amânării aplicării pedepsei
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere


1. Definiți conceptul de ”amânare a aplicării pedepsei”
2. Care sunt condițiile legale prevăzute în art 83 C.pen privitoare la amânarea
aplicării pedepsei.
3. Care sunt elementele principale ale informării instanței și acordarea de permisiuni
pentru rezolvarea unor situații personale?
4. Câte zile de muncă în folosul comunității trebuie să presteze persoana infractorului
în situația executării amenzii, amânării aplicării pedepsei precum și a suspendării
executării pedepsei sub supraveghere.
5. Care este procedura de acordare a permisiunilor?
6. Cum se execută obligațiile civile pentru realizarea conținutului amânării aplicării
pedepsei
7. Care sunt măsurile de supraveghere și care sunt obligațiile de executat în situația
amânării aplicării pedepsei?
8. Cum se execută prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității?
9. Care sunt atribuțiile consilierului de probațiune privind sprijinirea persoanei
supuse unei măsuri de amânarea a executării pedepsei
10. Precizați elementele procesului de supraveghere conform L.252 /2013 art. 49- 68.
11. Care sunt situațiile în care se revocă sau anulează amânarea aplicării pedepsei
12. Cum se manifestă reaua credință în respectarea măsurilor și obligațiilor ce revin
39
persoanei infractorului
13. Definiți conceptul de ”suspendare a executării pedepsei sub supraveghere”.
14. Care sunt condițiile suspendării executării pedepsei conform art. 91 C.pen.
15. Care sunt elementele definitorii ale termenului de supraveghere pentru executarea
măsurii suspendării executării sub supraveghere?

1. Amânarea aplicării pedepsei
1.1. Noţiune şi trăsături

Amânarea aplicării pedepsei, este o măsură de individualizare care constă în facultatea
instanţei de judecată de a stabili o pedeapsă cu amendă sau cu închisoare de cel mult 2 ani pentru
persoana găsită vinovată de săvârşirea unei infracţiuni şi care îndeplineşte cumulativ condiţiile pozitive
stabilite de lege şi nu există nicio condiţie negativă de nedispunere a acestei măsuri şi amânarea aplicării
acesteia printr-o hotărâre definitivă, care va determina îndreptarea conduitei condamnatului prin
îndeplinirea în cadrul unui termen de supraveghere a unor măsuri şi obligaţii stabilite de instanţă, astfel
că aplicarea pedepsei nu mai este necesară36.
Amânarea aplicării pedepsei are următoare trăsături caracteristice:
– este o măsură de individualizare a pedepsei la dispoziţia instanţei de judecată;
– amânarea aplicării pedepsei se poate pronunţa pentru pedeapsa închisorii de cel mult doi
ani sau în cazul condamnării cu pedeapsa amenzii;
– infractorul trebuie să îndeplinească cumulativ condiţiile legale, să nu fi fost condamnat
anterior cu pedeapsa închisorii, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, iar conduita
sa să creeze convingerea instanţei de judecată că nu este nevoie de aplicarea pedepsei;
– să nu existe situaţii negative prevăzute de lege, în prezenţa cărora instanţa să nu poată
aplica măsura amânării aplicării pedepsei.
Amânarea aplicării pedepsei este a doua instituţie juridico-penală nouă, după renunţarea la
aplicarea pedepsei, mai severă în conţinut, pentru că în acest caz infractorului i se stabileşte pedeapsa,
dar ea este amânată la aplicare.
Amânarea aplicării pedepsei este mai puţin severă în conţinut decât suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, deoarece în cel de al doilea caz pedeapsa aplicată este suspendată pe durata
stabilită de lege, iar dacă acesta îndeplineşte măsurile şi obligaţiile dispuse prin hotărârea instanţei de
judecată, la sfârşitul suspendării pedeapsa se consideră executată.
Aceste măsuri de individualizare funcţionează numai prin manifestarea expresă de voinţă a
infractorului de a îndeplini măsurile şi obligaţiile, precum şi de a nu produce prin conduita sa situaţii de
revocare sau de anulare a amânării aplicării pedepsei, cu efectul executării pedepsei în condiţiile privării
de libertate.
Această scară de constrângeri realizează sistemul pedepselor alternative la executarea
pedepsei prin privare de libertate, legiuitorul considerând că în cazurile în care se pot dispune măsuri
alternative, resocializarea infractorului poate să se realizeze în afara penitenciarului, fără influenţa
mediului închis şi cu ajutorul organelor specializate în control şi sprijin în resocializare.
Condiţiile legale pentru ca să se poată dispune amânarea aplicării pedepsei sunt stabilite în
art. 83 C. pen.:
„(1) Instanţa poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de
supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
a) pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este amenda sau
închisoarea de cel mult 2 ani;
36
I. Chiş, în Noul Cod penal comentat. Partea generală, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, p . 499-523.
40
b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia
cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit ter-
menul de reabilitare;
c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul
comunităţii;
d) în raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, cu
eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi cu
posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară,
dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.
(2) Nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori
judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a
autorului sau a participanţilor.
(3) Amânarea aplicării pedepsei închisorii atrage şi amânarea aplicării amenzii care
însoţeşte pedeapsa închisorii în condiţiile art. 62.
(4) 37 Sunt obligatorii prezentarea motivelor care au determinat amânarea aplicării pedepsei
şi atenţionarea infractorului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va
mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi
revin pe durata termenului de supraveghere”.
2. Informarea instanţei, acordarea de permisiuni sau acordul de părăsire a ţării

Pentru punerea în executare a măsurii muncii neremunerate în folosul comunităţii se
stabilesc modalităţi de comun acord între serviciile de probaţiune şi instanţa de judecată. Astfel în
situaţia executării amenzii în această modalitate (art. 64 C. pen.) sau în situaţia amânării aplicării
pedepsei când instanţa, conform art. 85 alin. (2) lit. b) C. pen., stabileşte o perioadă cuprinsă între 30 şi
60 de zile de muncă, precum şi în situaţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere, conform
art. 93 alin. (3) C. pen., când condamnatul trebuie să presteze muncă neremunerată între 60 şi 120 de zile
este nevoie ca munca să se desfăşoare în anumite unităţi specializate. Serviciile de probaţiune transmit
Direcţiei de probaţiune informaţiile specifice din zonele de responsabilitate, astfel încât acestea se vor
centraliza şi se vor întocmi liste cu posibilităţile de prestare a activităţii în unităţile de interes public
abilitate.
Direcţia de probaţiune va transmite pe pagina de internet a Ministerului Justiţiei şi a curţilor
de apel lista cu toate posibilităţile de muncă neremunerată în folosul comunităţii, conform art. 43 alin. (1)
din Legea nr. 253/2013.
Pentru realizarea listei se va proceda astfel:
- Lista prevăzută pentru muncă în folosul comunităţii trebuie să cuprindă tipurile de
activităţi stabilite prin procedura de abilitare pe durata celor 5 ani;
- Specificul activităţilor desfăşurate se comunică permanent serviciilor de probaţiune
pentru actualizarea bazelor de date;
- Autorităţile publice locate sunt obligate să pună la dispoziţia serviciilor de probaţiune
datele necesare întocmirii bazelor de date în termen de 7 zile, sub sancţiunea unei amenzi judiciare de la
500 lei la 5000 lei aplicate de către judecătorul delegat cu executarea.
În cazul în care un condamnat execută obligaţii sau măsuri ce urmează a fi supravegheate
de către serviciul de probaţiune ori a fost începută urmărirea penală sau a fost arestat preventiv, a fost
trimis în judecată ori condamnat pentru o altă infracţiune, organul judiciar care a dispus măsura 38
trebuie să informeze serviciul de probaţiune pentru începerea supravegherii în termen de 3 zile.
În situaţia în care serviciul de probaţiune are cunoştinţă despre executarea unei pedepse sau
măsuri neprivative de libertate sau că a fost trimis în judecată în alt dosar penal, va aduce la cunoştinţa
organului judiciar competent despre executarea pedepsei, măsurii educative sau a altor măsuri.
În situaţia executării pedepsei sau a măsurii neprivative de libertate de către o persoană este
posibil să intervină o situaţie în care aceasta solicită o permisiune în care să realizeze alte activităţi decât
37
Legea nr. 187/2012, art. 245 pct. 8, a modificat alin. (4) al art. 83 C. pen.
38
Legea nr. 253/2013, art. 44 alin. (1).
41
cele stabilite în conţinutul obligaţiilor planificate. Astfel, printr-o cerere motivată către consilierul de
probaţiune se poate aproba de către acesta derogarea de la executarea obligaţiilor în următoarele cazuri:
- Participarea persoanei supravegheate la căsătoria, botezul sau funeraliile unui membru
de familie;
- Participarea la un concurs pentru ocuparea unui loc de muncă;
- Susţinerea unui examen;
- Urmarea unui tratament sau efectuarea unei intervenţii medicale.
Permisiunea se poate acorda în următoarele condiţii:
- Perioada pentru care se acordă permisia este de 5 zile;
- În situaţia în care urmează un tratament medical sau intervenţie medicală permisia
durează timpul necesar rezolvării situaţiei medicale;
- Despre permisie va fi informat judecătorul delegat cu executarea şi instituţiile abilitate;
- Durata permisiei este inclusă în perioada executării măsurii de supraveghere.
Acordul pentru părăsirea ţării pentru o perioadă trebuie să fie obţinut astfel:
- Instanţa de judecată la cererea persoanei poate să-şi dea acordul pentru părăsirea ţării,
chiar dacă cel condamnat este în perioada termenului de supraveghere şi este în situaţia de interzicere a
părăsirii teritoriului României 39;
- Cererea se soluţionează în camera de consiliu în condiţiile ascultării persoanei
supravegheate şi a consilierului de probaţiune;
- În situaţia aprobării solicitării, judecătorul delegat cu executarea va trimite câte o copie
de pe hotărârea instanţei către serviciul de probaţiune competent, Inspectoratul General al Poliţiei şi către
Direcţia Generală de Paşapoarte.
3. Îndeplinirea obligaţiilor civile pentru realizarea conţinutului amânării aplicării

pedepsei
În situaţia în care amânarea aplicării pedepsei este măsură de individualizare în locul
pedepsei amenzii, urmează a se executa obligaţiile civile de plată a sumelor datorate statului. De
asemenea, în cursul procesului penal instanţa de judecată poate impune plata obligaţiilor civile pentru
persoana condamnatului pentru acoperirea daunelor create statului sau victimei. Articolul 85 C. pen. alin.
(5) stabileşte că aceste obligaţii civile trebuie îndeplinite integral cel mai târziu cu 3 luni înainte de
expirarea termenului de supraveghere.
Metodologia îndeplinirii obligaţiilor civile este stabilită în Legea nr. 253/2013, art. 49,
astfel:
„(1) Persoana supravegheată va depune la consilierul de probaţiune dovada îndeplinirii
obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea instanţei, cu cel puţin 3 luni înainte de expirarea termenului
de supraveghere.
(2) În cazul nedepunerii dovezii de îndeplinire a obligaţiilor civile în termenul prevăzut la
alin. (1), consilierul de probaţiune, din oficiu sau la cererea judecătorului delegat, solicită persoanei
supravegheate informaţii cu privire la motivele care au condus la aceasta. În situaţia în care constată că
persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile, în tot sau în parte, consilierul de probaţiune
sesizează instanţa, în vederea aplicării dispoziţiilor art. 88 C. pen.
(3) Sesizarea instanţei de executare se poate face şi de către procuror sau de către
judecătorul delegat cu executarea, la cererea părţii civile, după consultarea raportului întocmit de
consilierul de probaţiune.
(4) Pentru stabilirea motivelor ce au dus la neexecutarea obligaţiilor civile, instanţa va
solicita date privind situaţia materială a condamnatului de la autoritatea administraţiei publice locale
de la domiciliul acestuia şi, dacă apreciază necesar, angajatorului sau organelor fiscale din cadrul
Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi altor autorităţi sau instituţii publice care deţin
informaţii cu privire la situaţia patrimonială a condamnatului.
(5) Îndeplinirea obligaţiilor civile de către persoana supravegheată după sesizarea
instanţei, potrivit alin. (2) sau (3), nu atrage revocarea amânării aplicării pedepsei, dacă s-a făcut înainte
de împlinirea termenului de supraveghere.”
39
C. pen., art. 85 alin. (2) lit. i), art. 93 alin. (2) lit. d).
42
4. Punerea în executare a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite prin
hotărârea definitivă a instanţei de judecată
Măsurile de supraveghere reprezintă suma tuturor activităţilor obligatorii de executat de
către condamnat în condiţiile legii, iar obligaţiile sunt cele impuse individualizat prin hotărârea
instanţei de judecată, pe care le execută în totalitate pe parcursul termenului de supraveghere de doi ani,
în perioada amânării aplicării pedepsei şi prin a căror executare instanţa de judecată apreciază că se
realizează resocializarea, urmând ca pedeapsa neaplicată să fie considerată executată40.
Natura acestor măsuri obligatorii şi obligaţii individualizate - una sau chiar în totalitate,
reprezintă activităţi de resocializare în sarcina persoanei supravegheate sub controlul instituţiilor
statului, măsuri de drept penal şi execuţional penal, ce fac parte din individualizarea pedepsei,
infractorul fiind evaluat în raport de faptă şi periculozitate după criteriile stabilite la art. 74 C. pen.
Măsurile de supraveghere şi obligaţiile se execută în cadrul unui termen de supraveghere,
stabilit conform legii 41, de 2 ani de la data în care hotărârea instanţei de judecată rămâne definitivă.
Măsurile de supraveghere şi obligaţiile în cazul amânării aplicării pedepsei sunt cele
stabilite prin art. 85 C. pen., astfel:
(1) Pe durata termenului de supraveghere, persoana faţă de care s-a dispus amânarea
aplicării pedepsei trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile,
precum şi întoarcerea;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de
existenţă.
(2) Instanţa poate impune persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să
execute una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;
b) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30
şi 60 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate,
persoana nu poate presta această muncă. Numărul zilnic de ore se stabileşte prin legea de executare a
pedepselor;
c) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către
serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate;
d) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;
e) să nu comunice cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a
comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de acestea;
f) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte
g) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
h) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;
i) să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanţei;
j) să nu ocupe sau să nu exercite funcţia, profesia, meseria ori activitatea de care s-a folosit
pentru săvârşirea infracţiunii.
(3) 42 Pentru stabilirea obligaţiei prevăzute la alin. (2) lit. b), instanţa va consulta informaţiile
puse la dispoziţie periodic de către serviciul de probaţiune cu privire la posibilităţile concrete de
executare existente la nivelul serviciului de probaţiune şi la nivelul instituţiilor din comunitate.
(4) Când stabileşte obligaţia prevăzută la alin. (2) lit. e)-g), instanţa individualizează, în
concret, conţinutul acestei obligaţii, ţinând seama de împrejurările cauzei.
În situaţia amânării aplicării pedepsei, în cadrul obligaţiilor există interdicţii specifice, şi
anume cele prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. j) C. pen. – să nu ocupe sau să nu exercite funcţia,
profesia, meseria ori activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii. Aceste obligaţii
40
I. Chiş, în Noul Cod penal comentat. Partea generală, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, 2014, p. 504-518.
41
C. pen., art. 84 – Termenul de supraveghere.
42
Legea nr. 187/2012 a modificat art. 85 alin. (3) şi (4) C. pen. aşa cum sunt reproduse mai sus.
43
sunt similare cu măsurile de siguranţă prevăzute la art. 107 alin. (3) C. pen. şi la art. 108 lit. c) C. pen., cu
deosebirea că aceste măsuri se referă la toate tipurile de ocupaţii posibile folosite de infractor pentru
realizarea conţinutului concret al infracţiunii (funcţie, profesie, meserie, activitate).
Măsurile obligatorii stabilite de Codul penal sunt de natură să întărească autoritatea şi
competenţa materială a serviciului de probaţiune pentru ca acesta să poată controla situaţia de fapt a
persoanei condamnate în mod periodic şi inopinat, astfel:
– prezentarea condamnatului la data şi ora stabilite la serviciul de probaţiune;
– agenţii de probaţiune să poată vizita pe cel supravegheat, conform art. 85 alin. (3);
– să verifice mijloacele de existenţă ale celui supravegheat, astfel încât să se poată face în
orice moment o evaluare obiectivă a conduitei celui faţă de care s-a luat măsura amânării aplicării
pedepsei. Măsurile de supraveghere sunt prevederi legale, care nu pot fi contestate ca imixtiune în viaţa
particulară a unei persoane, fiind o restrângere legală a drepturilor constituţionale pe timpul executării
pedepsei în modalitatea stabilită prin art. 83 C. pen.;
– să comunice schimbarea locuinţei, a deplasărilor ce depăşesc 5 zile şi schimbarea
locului de muncă;
– să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de
existenţă, astfel ca să constate buna-credinţă cu privire la acceptarea măsurilor de supraveghere ori dacă
se încearcă sustragerea de la împlinirea integrală a acestora, îngreunând controlul sau încercând să îl
eludeze.
Obligaţiile impuse de către instanţa de judecată celui faţă de care s-a dispus măsura
amânării aplicării pedepsei sunt de natură a individualiza şi personaliza activităţile în vederea
resocializării, astfel că ele sunt la dispoziţia instanţei, dintr-o listă cuprinzătoare din care se poate
individualiza una, mai multe sau toate obligaţiile cu conţinuturi specifice, astfel:
a) Cursurile de pregătire şcolară sau de calificare profesională, art. 85 alin. (2) lit. a) C.
pen., se vor stabili pentru continuarea cursurilor începute şi care trebuie continuate ori pentru ca cel
condamnat să înceapă o activitate legală pentru susţinerea financiară sau materială a vieţii sale. Serviciul
de probaţiune este obligat să ofere celor trimişi la cursuri variante de şcolarizare sau calificare
profesională ori programe de reintegrare socială;
b) Prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă
între 30 şi 60 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care datorită stării de sănătate,
persoana nu poate presta această muncă 43, astfel:
– Munca neremunerată în folosul comunităţii se execută într-un interval de cel mult 6
luni de la data începerii prestării muncii, cu excepţia situaţiilor în care persoana nu mai este aptă pentru
prestarea unei sau unor activităţi dintre cele stabilite de consilierul de probaţiune ori starea de
incapacitate temporară de muncă a încetat, situaţii în care munca neremunerată în folosul comunităţii
poate fi prestată până la expirarea termenului de supraveghere.
– Două ore de activitate prestată efectiv echivalează cu o zi de muncă.
– În cazul persoanelor supravegheate care desfăşoară o activitate remunerată sau
urmează cursuri de învăţământ ori de calificare profesională, durata muncii prestate în aceeaşi zi
calendaristică poate fi de maximum două ore. La solicitarea persoanei supravegheate, durata muncii
prestate poate fi prelungită de către consilierul de probaţiune cu până la două ore de muncă.
– În zilele nelucrătoare sau în cazul persoanelor care nu desfăşoară o activitate
remunerată ori nu urmează cursuri de învăţământ sau de calificare profesională, durata muncii prestate
într-o zi calendaristică nu poate depăşi 8 ore.
– Munca neremunerată în folosul comunităţii nu se execută în timpul nopţii sau în
zilele de duminică şi în zilele declarate, potrivit legii, sărbători legale, decât la solicitarea persoanei şi
în măsura în care acest lucru este posibil.
– Dispoziţiile alin. (5) se aplică în mod corespunzător şi persoanelor care, datorită
cultelor religioase legale din care fac parte, au altă zi de repaus decât duminica.
– Munca neremunerată în folosul comunităţii se execută cu respectarea prevederilor
legale privind cerinţele minime de securitate şi sănătate la locul de muncă. Munca neremunerată în
43
Legea nr. 253/2013, art. 52, Executarea muncii neremunerate în folosul comunităţii.
44
folosul comunităţii nu poate fi executată în locuri vătămătoare, periculoase ori care prezintă un grad de
risc pentru sănătatea sau integritatea persoanelor.
– După executarea obligaţiei muncii neremunerate în folosul comunităţii, instituţia din
comunitate unde persoana supravegheată a executat munca neremunerată în folosul comunităţii are
obligaţia de a emite şi de a comunica serviciului de probaţiune şi persoanei supravegheate un document
care atestă că munca neremunerată în folosul comunităţii a fost executată.
c) Să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către
serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate. Această obligaţie se
duce la îndeplinire cu cooperarea serviciului de probaţiune care iniţiază programe de resocializare,
desfăşoară astfel de programe sau repartizează persoana supravegheată spre o instituţie ce realizează
astfel de programe conform Legii nr. 253/2013, art. 53.
d) Să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală. Aceste măsuri
sunt dintre cele care se întreprind ca măsuri de siguranţă prin art. 108 C. pen. şi art. 54 din Legea nr.
253/2013, dar în condiţiile amânării aplicării pedepsei intră în conţinutul obligaţiilor şi în durata
termenului de supraveghere. Ele sunt impuse pentru restabilirea stării de sănătate sub un control de
specialitate, pe perioada de tratament stabilită de organele de specialitate medicală şi pentru îngrijirea
medicală care să prevină îmbolnăvirile celor cu care vine în contact, ori ale comunităţii unde locuieşte şi
trăieşte. Aceste măsuri se realizează periodic în vederea stabilirii dacă s-a renunţat la consumul de alcool,
droguri, substanţe halucinogene, dacă urmează tratamentele necesare vindecării unor boli transmisibile
(lues, TBC, hepatită virală, SIDA) ori dacă îngrijirile speciale nu au rezultate şi trebuie propuse alte
măsuri adecvate. Consilierul de probaţiune transmite prin decizie, instituţiei medicale persoana care
trebuie să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală, primind copia hotărârii
judecătoreşti, comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii instituţiei în care urmează să aibă loc
controlul, tratamentul sau îngrijirea medicală, menţionate în hotărâre. Instituţia medicală are obligaţia de
supraveghere a tratamentului stabilit. Costurile tratamentului sunt acoperite de către bugetul de stat.
e) Să nu comunice cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu persoanele cu care
a comis infracţiunea sau cu alte persoane stabilite de instanţă ori să nu se apropie de acestea. Această
măsură specifică pentru amânarea aplicării executării pedepsei constrânge pe cel condamnat să nu
facă presiuni psihice asupra victimei sau asupra membrilor de familie, să nu frecventeze şi să nu
comunice cu anturajul infracţional ori cu alte persoane cu influenţă negativă asupra conduitei sale.
Limitarea apropierii de acestea creează o protecţie specială ca să nu se producă altercaţii, agresiuni,
ameninţări, alte abuzuri care chiar dacă nu sunt infracţiuni sunt de natură a afecta liniştea şi viaţa
normală a celorlalţi membri ai comunităţii.
În cazul impunerii faţă de persoana supravegheată a obligaţiilor prevăzute la art. 85 alin. (2)
lit. e)-j) C. pen., judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii, după caz,
autorităţilor, instituţiilor sau persoanelor prevăzute în Legea
nr. 253/2013 la art. 29 alin. (1) lit. g)-j), m) şi n). În situaţia în care constată încălcarea uneia dintre
obligaţiile impuse, autorităţile sau instituţiile abilitate să supravegheze modul de îndeplinire a acestor
obligaţii sesizează serviciul de probaţiune, care, prin atribuţiile sale, va sesiza instanţa de judecată.
f) Să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori alte
adunări publice stabilite de instanţă;
g) Să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
h) Să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme. Această măsură
este specifică categoriilor de obligaţii din cadrul instituţiei amânării aplicării pedepsei, precum şi a
liberării condiţionate;
i) Să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanţei. Faţă de obligaţiile stabilite
pentru condamnat în cadrul instituţiei liberării condiţionate, în cadrul acestei categorii de obligaţii,
părăsirea teritoriului este totuşi posibilă cu acordul instanţei.
Cu privire la perioada tranzitorie, determinată de succesiunea celor două coduri penale, se
poate aplica instituţia amânării aplicării pedepsei, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale şi în ceea ce
priveşte infracţiunile săvârşite înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, în condiţiile stabilite
pentru incidenţa mitior lex 44.
44
M.A. Hotca, Noul Cod penal şi Codul penal anterior – Aspecte diferenţiale şi situaţii tranzitorii,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 92-93.
45
Instanţa de judecată are o paletă largă de obligaţii pe care le poate impune persoanei
supravegheate, multitudinea acestora fiind cuprinsă în alin. (2) al art. 85. Instanţa va particulariza aceste
obligaţii ţinând seama de posibilităţile concrete de muncă pe plan local, posibilităţi la dispoziţia
serviciului de probaţiune, aşa cum sunt ele arătate la alin. (3), sau va particulariza obligaţiile în funcţie de
împrejurările cauzei. Toate programele de reintegrare, tratamentul medical, comunicarea cu membrii de
familie sau alte persoane, prezenţa în anumite locuri, conducerea de autovehicule, portul sau folosirea de
arme, părăsirea teritoriului ţării, ocuparea sau exercitarea unor meserii ori activităţi vor fi particularizate
în funcţie de infracţiunea săvârşită, de persoana infractorului şi de periculozitatea conduitei sale, de
necesităţile de îngrijire medicală şi de prevenire a îmbolnăvirilor. Consultarea cu serviciul de probaţiune
se realizează concret având în vedere că acesta trebuie să aibă lista activităţilor, posibilităţile concrete
ale instituţiilor, orarul de desfăşurare a programelor de reintegrare ce se realizează, pentru ca instanţa să
poată aprecia câte obligaţii trebuie să fie îndeplinite de către cel supravegheat pe durata celor 2 ani,
precum şi conţinutul concret al interdicţiilor unor activităţi. În legătură cu obligaţiile civile instanţa va
stabili concret care sunt acestea şi va hotărî îndeplinirea lor integrală cel mai târziu cu 3 luni înaintea
expirării celor 2 ani de supraveghere.
5. Supravegherea de către serviciul de probaţiune a executării obligaţiilor pe

perioada amânării executării pedepsei
Supravegherea activităţii desfăşurate de persoana condamnată este atribuţia consilierului de
probaţiune din cadrul serviciului în a cărui circumscripţie locuieşte persoana care trebuie să le execute, în
conformitate cu prevederile art. 86 C. pen., astfel:
„(1) Pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 85 alin. (1) lit. c)-e) se
comunică serviciului de probaţiune.
(2) Supravegherea executării obligaţiilor prevăzute în art. 85 alin. (2) lit. a)-c) şi alin. (5) se
face de serviciul de probaţiune. Verificarea modului de îndeplinire a obligaţilor prevăzute în art. 85 alin.
(2) lit. d)-j) se face de organele abilitate, care vor sesiza serviciul de probaţiune cu privire la orice
încălcare a acestora.
(3) Serviciul de probaţiune va lua măsurile necesare pentru a asigura executarea obligaţiilor
prevăzute în art. 85 alin. (2) lit. a)-d), într-un termen cât mai scurt de la data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare.
(4) Pe durata termenului de supraveghere, serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze
instanţa, dacă:
a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie
încetarea executarea unora dintre acestea;
b) persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în
condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin;
c) persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai
târziu cu trei luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.”
Cooperarea consilierului de probaţiune cu persoana supravegheată în scopul resocializării
acesteia înseamnă şi supravegherea atentă pentru ca acesta să-şi îndeplinească conştiincios măsurile şi
obligaţiile pentru ca pedeapsa la epuizarea termenului să se considere executată în întregime. Scopul
supravegherii este şi în legătură cu îndeplinirea de către serviciul de probaţiune a rolului său de instituţie
de control social care duce la limitarea fenomenului infracţional şi la prevenirea concretă a conduitei
condamnatului pentru a nu se reîntoarce în mediul infracţional.
Prevederile art. 86 C. pen. explică atribuţiile organelor abilitate cărora li se dă competenţă
materială de a sesiza instanţa de judecată atunci când există o încălcare a regulilor, măsurilor şi
obligaţiilor concrete ale condamnatului.
C. pr. pen. art. 582 alin. (2) prevede că „dacă până la expirarea termenului prevăzut în art.
86 alin. (4) lit. c) C. pen. persoana cu privire la care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu a respectat
obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, serviciul de probaţiune competent sesizează
instanţa care a pronunţat în primă instanţă amânarea, în vederea revocării acesteia. Sesizarea poate fi
făcută şi de procuror sau de partea interesată, până la expirarea termenului de supraveghere”.
Supravegherea se execută de către procuror, de partea interesată, de către consilierul de probaţiune şi de
instituţiile abilitate, astfel că există permanent un control direct, nemijlocit, pe întreaga perioadă şi cu
toate forţele de resocializare legale necesare.
46
Legea nr. 252/2013, Secţiunea a 2-a – Procesul de supraveghere a persoanelor majore,
art. 49-68, arată modalităţile de lucru pentru realizarea activităţilor de resocializare cu persoanele
condamnate cărora li s-au aplicat modalităţi neprivative de libertate de executare a pedepsei (amânarea
aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, liberarea condiţionată).
Aceste măsuri de control al activităţii realizate de către consilierul de probaţiune, instituţiile
abilitate, asupra persoanei condamnatului sunt:
– După primirea hotărârii judecătoreşti cuprinzând dispoziţia de supraveghere a unei
persoane, serviciul de probaţiune numeşte un consilier de probaţiune manager de caz;
– În termen de 5 zile consilierul de probaţiune convoacă persoana supravegheată,
stabilind cu acesta datele de prezentare la sediul serviciului de probaţiune;
– În cazul în care persoana nu se prezintă, se procedează pentru anunţare prin scrisoare
recomandată sau agenţi procedurali, iar în caz de neprezentare se apelează la organele de poliţie. În
cazul în care persoana nu este găsită, se face încunoştinţarea organului judiciar că nu se poate pune în
executare hotărârea instanţei. În acelaşi mod se procedează când persoana refuză să se prezinte;
– Consilierul de probaţiune poate cere organelor de poliţie date cu privire la persoana în
cauză;
– Coordonarea procesului de supraveghere se realizează pentru fiecare persoană
supravegheată de către consilierul de probaţiune desemnat manager de caz, după cum urmează:
a) informează persoana cu privire la procesul de supraveghere;
b) evaluează iniţial persoana;
c) planifică procesul de supraveghere;
d) derulează activităţile de control şi derulează sau coordonează asistarea în procesul de
supraveghere;
e) colaborează cu judecătorul delegat cu executarea, cu instituţii din comunitate,
precum şi cu alte autorităţi sau instituţii publice;
f) monitorizează procesul de supraveghere;
g) evaluează final procesul de supraveghere.
– Pentru fiecare caz consilierul de probaţiune va întocmi un dosar de probaţiune care
cuprinde acte şi documente cu relevanţă pentru activităţile derulate; dosarul poate fi consultat de
judecătorul delegat cu executarea sau alte persoane cu acordul persoanei supravegheate. În cursul
procesului penal consilierul de probaţiune pune la dispoziţia instanţei datele din dosar, acordul persoanei
supravegheate nefiind necesar;
– Cu privire la măsurile şi obligaţiile a căror îndeplinire se realizează în cadrul altor
instituţii şi organe abilitate, consilierul de probaţiune îl va informa pe cel supravegheat;
– Conform evaluării iniţiale şi a planului de supraveghere se derulează activitatea de
probaţiune cu implicarea persoanei supravegheate;
– Consilierul de probaţiune manager de caz controlează nemijlocit respectarea de către
persoana supravegheată a măsurilor de supraveghere prevăzute la art. 85 alin. (1) C. pen., pe toată durata
termenului de supraveghere;
– În exercitarea controlului respectării măsurilor de supraveghere, consilierul stabileşte
şi derulează întrevederi cu persoana supravegheată la sediul serviciului de probaţiune, efectuează
vizite anunţate sau inopinate la locuinţa persoanei sau în alte locuri, în funcţie de specificul situaţiei,
solicită documente privind structura familiei, a persoanelor care se află în întreţinerea sa sau în a căror
întreţinere se află, documente privind situaţia locativă, a locului de muncă şi a mijloacelor de existenţă,
verifică periodic datele furnizate de persoana supravegheată şi îndeplineşte orice alte măsuri de control
adaptate cazului.
– Consilierul de probaţiune stabileşte conţinutul concret al obligaţiilor prevăzute la
art. 85 alin. (2) lit. b), în funcţie de evaluarea iniţială a persoanei supravegheate şi de posibilităţile
concrete de executare existente la nivelul comunităţii;
– În vederea punerii în executare a obligaţiei de a urma un curs de pregătire şcolară ori
de calificare profesională, consilierul de probaţiune manager de caz, în funcţie de situaţia şi de nevoile
persoanei, identifică un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională în cadrul unei instituţii din
comunitate, după care emite o decizie pentru executarea obligaţiei;
– În vederea punerii în executare a obligaţiei de prestare a unei munci neremunerate
în folosul comunităţii, consilierul de probaţiune, în funcţie de situaţia şi nevoile persoanei şi în funcţie de
utilitatea activităţilor pentru comunitate, stabileşte în care dintre cele două instituţii din comunitate
47
menţionate în hotărârea judecătorească urmează a se executa obligaţia, după care emite o decizie către
instituţia respectivă pentru executarea obligaţiei. La finalizarea activităţii documentul de atestare a
muncii se depune la dosarul de probaţiune;
– În vederea executării obligaţiei de frecventare a unui program de reintegrare socială,
consilierul de probaţiune identifică acest program, îl derulează el sau repartizează cazul unui alt consilier
ori unei instituţii specializate la nivel naţional;
– Pentru realizarea obligaţiei de supunere la un tratament sau îngrijire medicală,
consilierul de probaţiune procedează prin verificarea luării în evidenţă a persoanei în cadrul instituţiei
medicale, executarea obligaţiei de tratament, supraveghează şi monitorizează derularea activităţii;
– În vederea executării obligaţiilor a căror îndeplinire este verificată de către alte organe
abilitate decât serviciul de probaţiune, consilierul de probaţiune informează organele competente
stabilite potrivit Legii nr. 253/2013, cu privire la obligaţia pe care acestea o au cu privire la persoana
supravegheată şi modul de executare a obligaţiilor şi de a sesiza serviciul de probaţiune dacă persoana
supravegheată încalcă obligaţiile;
– În vederea îndeplinirii obligaţiilor civile de către persoana supravegheată, cu 6 luni
înainte de împlinirea termenului de supraveghere, solicită persoanei dovada îndeplinirii obligaţiilor.
Dacă nu a îndeplinit obligaţiile civile solicită persoanei supravegheate să îndeplinească aceste obligaţii
cel puţin cu 3 luni înainte de terminarea duratei supravegherii. În raportul de evaluare va specifica
dacă această obligaţie a fost îndeplinită sau nu, sesizând instanţa de executare.
6. Proceduri în situaţii care atrag revocarea sau anularea amânării aplicării

pedepsei
a) Sesizarea în vederea revocării amânării aplicării pedepsei
Revocarea amânării aplicării pedepsei presupune retragerea acestui beneficiu prin hotărârea
instanţei de judecată, ca urmare a nerespectării cu rea-credinţă a măsurilor şi obligaţiilor ce trebuiau
executate de către persoana faţă de care s-a dispus această măsură, neîndeplinirea integrală a obligaţiilor
civile ori săvârşirea unei noi infracţiuni, iar ca urmare instanţa dispune aplicarea şi executarea pedepsei.
În conformitate cu prevederile art. 88 C. pen. situaţiile în care urmează a se revoca
amânarea aplicării pedepsei sunt:
„(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere, persoana supravegheată, cu
rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse, instanţa revocă
amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei.
(2) În cazul când, până la expirarea termenului de supraveghere, persoana supravegheată nu
îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, instanţa revocă amânarea şi dispune
aplicarea şi executarea pedepsei, afară de cazul când persoana dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să
le îndeplinească.
(3) Dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă
infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care
s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă amânarea şi dispune
aplicarea şi executarea pedepsei. Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării şi pedeapsa pentru
noua infracţiune se calculează conform dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni.
(4) Dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, instanţa poate menţine sau revoca
amânarea aplicării pedepsei. În cazul revocării, dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.”
Legea penală stabileşte un termen de supraveghere de 2 ani în care cel condamnat, cu
bună-credinţă, execută măsurile şi obligaţiile stabilite prin această măsură alternativă generoasă, prin
măsura neprivării de libertate, ci creând posibilitatea continuării vieţii în libertate, cu îndeplinirea unor
condiţii de control, resocializare şi muncă.
Când contrar prevederilor legale şi hotărârii definitive condamnatul cu rea-credinţă nu
îndeplineşte cerinţele măsurilor de supraveghere şi obligaţiile impuse urmează a se revoca măsura
alternativă.
48
Serviciul de probaţiune, prin consilieri, este îndreptăţit să constate că infractorul cu
rea-credinţă nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse 45. În concret, cel
supravegheat nu se prezintă la serviciul de probaţiune, ignoră datele fixate, refuză vizitele consilierului
sau nu se află la domiciliu, schimbă locuinţa, reşedinţa sau adresa, părăseşte localitatea mai mult de 5
zile, nu se ocupă de serviciu ori nu comunică în timp util informaţiile cu privire la mijloacele sale de
existenţă, creându-se suspiciunea că trăieşte din surse ilegale.
În legătură cu îndeplinirea obligaţiilor, abandonarea studiilor, a cursurilor profesionale, a
programelor de resocializare începute ori nesupunerea la control medical, tratament sau îngrijire
medicală care pot crea situaţii periculoase pentru comunitate, sau abordarea victimei infracţiunii ori a
membrilor de familie sau a persoanelor pe care instanţa le-a indicat să nu fie tulburate prin comunicarea
cu cel supravegheat pot fi motive pentru serviciul de probaţiune să propună revocarea aplicării pedepsei.
Desigur că nu se pune problema ca pe timpul supravegherii să se încalce toate măsurile şi
obligaţiile, ci este suficient ca încălcarea să fie de natură a crea convingerea consilierului de
probaţiune că cel supravegheat este de rea-credinţă în demersurile sale, că nu este capabil să
înţeleagă că măsurile şi obligaţiile trebuie îndeplinite, iar amânarea aplicării pedepsei nu este un drept,
ci o facilitate venită din partea instanţei de judecată.
Pe timpul amânării aplicării pedepsei, în conformitate cu art. 85 alin. (5) C. pen., persoana
supravegheată trebuie să îndeplinească obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, cel târziu cu trei luni
înainte de expirarea termenului de supraveghere. Dacă în acest timp cel supravegheat nu-şi onorează
obligaţiile civile revocarea poate fi propusă până la expirarea termenului de supraveghere, art. 88
alin. (2) C. pen. Neîndeplinirea acestei condiţii reprezintă dovada concretă că cel supravegheat nu regretă
infracţiunea comisă, consecinţele acesteia şi nu are dorinţa de reparare materială a daunelor produse
victimei, părţii vătămate sau statului. Condiţia impusă de a îndeplini integral obligaţiile civile stabilite
de către instanţa de judecată a fost reglementată astfel tocmai pentru a sublinia importanţa achitării
obligaţiilor de plată înainte de expirarea termenului de supraveghere. Scopul achitării obligaţiilor civile
este acela de a dovedi concret că cel condamnat a înţeles valorile morale şi materiale ale societăţii,
reparaţia pricinuită de comiterea infracţiunii nu a rămas în urma activităţii de resocializare. Repararea
integrală nu admite plata parţială a obligaţiilor civile, dând posibilitate condamnatului „să uite”, odată
pus în libertate, de aceste obligaţii datorate, creându-se un risc de amânare sau neexecutare a obligaţiilor
civile. Prevederea imperativă nu admite nicio tranzacţie pentru condamnat, în vederea achitării în viitor,
după expirarea termenului de supraveghere, a obligaţiilor, ci executarea acestora ca o condiţie a amânării
aplicării pedepsei.
Totuşi, instanţa de judecată nu va revoca amânarea aplicării pedepsei dacă cel condamnat
demonstrează că nu a avut nicio posibilitate să îndeplinească integral obligaţiile civile. El va dovedi că
nu are în proprietate bunuri care pot fi valorificate pentru îndeplinirea obligaţiilor civile, nu are sume de
bani ori titluri de valoare, că nu a reuşit prin munca sa să obţină sumele necesare achitării obligaţiilor,
deşi a încercat să achite chiar şi parţial aceste obligaţii, fiind de bună-credinţă. Instanţa poate să ţină
seama de aceste eforturi pentru a demonstra că nu a avut nicio posibilitate de îndeplinire în totalitate a
obligaţiilor civile sau să considere că acestea nu sunt atât de importante încât să ducă la revocarea
amânării aplicării pedepsei. Este posibilă situaţia în care partea vătămată să renunţe la cheltuielile
solicitate, astfel încât obligaţiile civile să nu mai existe până la expirarea termenului de supraveghere.
Amânarea aplicării pedepsei va fi revocată de instanţă în cazul în care persoana
supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune. În acest caz condiţiile revocării sunt următoarele:
45
Legea nr. 252/2013, art. 67.
(1) În situaţia în care, pe durata termenului de supraveghere, consilierul de probaţiune manager de caz constată că persoana
supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin, verifică
motivele care au determinat această nerespectare şi, dacă apreciază că nerespectarea s-a făcut cu rea-credinţă, întocmeşte un
raport de evaluare conform art. 44 şi sesizează instanţa în vederea revocării sancţiunii.
(2) În situaţia neîndeplinirii integrale a obligaţiilor civile de către persoana supravegheată cel mai târziu cu 3 luni înainte de
expirarea termenului de supraveghere, consilierul de probaţiune manager de caz întocmeşte un raport de evaluare conform art.
44, în care consemnează motivele neîndeplinirii, şi sesizează instanţa.
(3) Pentru încălcări minore care nu aduc atingere scopului pentru care au fost dispuse măsurile de supraveghere sau
obligaţiile persoanei supravegheate, consilierul de probaţiune manager de caz poate emite avertismente. Condiţiile de emitere şi
modalităţile de aplicare a avertismentelor se stabilesc prin Regulamentul de aplicare al prezentei legi.
49
– noua infracţiune să fie comisă cu intenţie, art. 16 alin. (3) lit. a) şi b) sau intenţie
depăşită art. 16 alin. (5) C. pen.;
– fapta să fie descoperită în termenul de supraveghere (doi ani de la rămânerea definitivă
a hotărârii de amânare a aplicării pedepsei);
– s-a pronunţat o condamnare chiar şi după termenul de supraveghere.
Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării se calculează conform dispoziţiilor de la concursul
de infracţiuni, art. 39 C. pen.
Revocarea este imperativă în toate cazurile în care se constată nerespectarea măsurilor de
supraveghere sau a obligaţiilor ori a comiterii unei noi infracţiuni, caz în care instanţa nu poate decât să
dispună revocarea, aplicarea şi executarea pedepsei, fără a mai putea să aplice o altă măsură alternativă
pedepsei.
Dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, instanţa are posibilitatea să aprecieze
menţinerea sau revocarea amânării aplicării pedepsei. Este singura posibilitate stabilită de lege ca
instanţa de judecată să poată opta pentru revocarea amânării aplicării pedepsei sau menţinerea acestei
măsuri, caz în care se aplică dispoziţiile de la concursul de infracţiuni. Deci, în această ipoteză, revocarea
este facultativă, şi nu obligatorie pentru instanţă.
b) Sesizarea în vederea anulării aplicării pedepsei
Anularea amânării aplicării pedepsei intervine în situaţia în care instanţa de judecată nu a
cunoscut că infractorul mai săvârşise o infracţiune până la data rămânerii definitive a hotărârii prin care
s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, chiar după expirarea termenului de supraveghere, astfel încât
instanţa de judecată va proceda potrivit dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau
pluralitate intermediară, pedeapsa urmând a se aplica şi executa46.
Anularea amânării aplicării pedepsei se impune în următoarele condiţii:
1) descoperirea unei infracţiuni comise de către persoana supravegheată comisă până la
rămânerea definitivă a hotărârii a amânare;
2) pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune comisă este închisoarea;
3) pedeapsa s-a aplicat chiar după expirarea termenului de supraveghere.
După anularea amânării aplicării pedepsei se aplică dispoziţiile privitoare la concursul de
infracţiuni, recidivă ori pluralitate intermediară.
Chiar dacă cel supravegheat a terminat perioada de supraveghere, dar a ascuns situaţia
privitoare la comiterea unei infracţiuni înainte de hotărârea de amânare a aplicării pedepsei, chiar până la
rămânerea definitivă a hotărârii, iar infracţiunea este descoperită şi condamnată cu închisoare, cel
supravegheat nu prezintă încredere că s-a resocializat, drept pentru care instanţa anulează amânarea
aplicării pedepsei şi decide executarea acesteia.
În situaţia concursului de infracţiuni, cu îndeplinirea condiţiilor privind amânarea
aplicării pedepsei, art. 83 C. pen., instanţa poate dispune amânarea stabilind ca termenul de
supraveghere să înceapă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior
amânarea aplicării pedepsei.
Sesizarea cu privire la executarea anulării amânării aplicării pedepsei se realizează în
condiţii similare cu privire la revocarea măsurii conform art. 56 din Legea nr. 253/2013.
7. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este instituţia de drept penal la

dispoziţia instanţei de judecată care, prin însăşi hotărârea de condamnare, aplică o pedeapsă cu
închisoarea de cel mult 3 ani infractorului şi, constatând capacitatea acestuia de a se îndrepta fără
executarea efectivă a pedepsei, dispune suspendarea executării pedepsei pe un termen de supraveghere
între 2 şi 4 ani, dar nu mai mic decât durata pedepsei aplicate 47.
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este o măsură alternativă la pedeapsa
privativă de libertate, cu parcurgerea unei etape obligatorii care dă posibilitatea condamnatului să
46
I. Chiş, în Noul Cod penal comentat. Partea generală, ed. a II-a, Ed.Universul Juridic, 2014, p. 521-522.
47
I. Pascu, în Noul Cod penal, coord. G. Antoniu, vol. II (art. 57-171), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 263-264; G.
Antoniu, C. Bulai, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu, 2011, p. 876.
50
dovedească că încrederea acordată de către instanţă este întemeiată pe posibilitatea de îndreptare, chiar
dacă este pus sub supraveghere pe un termen cel puţin egal cu durata pedepsei sau mai mare, între 2 şi
4 ani.
Condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere sunt cele arătate în art. 91
C. pen., astfel:
„(1) Instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă sunt
întrunite următoarele condiţii:
a) pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracţiuni, este închisoarea de cel mult
3 ani;
b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an,
cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul
de reabilitare;
c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul
societăţii;
d) în raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, cu
eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi cu
posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar fără
executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracţiuni, însă este necesară supravegherea
conduitei sale pentru o perioadă determinată.
(2) Când pedeapsa închisorii este însoţită de pedeapsa amenzii aplicate în condiţiile art. 62,
amenda se execută chiar dacă executarea pedepsei închisorii a fost suspendată sub supraveghere.
(3) Nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă:
a) pedeapsa aplicată este numai amenda;
b) aplicarea pedepsei a fost iniţial amânată, dar ulterior amânarea a fost revocată;
c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea
aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului şi participanţilor.
(4) Este obligatorie prezentarea motivelor pe care s-a întemeiat condamnarea, precum şi a
celor ce au determinat suspendarea executării pedepsei şi atenţionarea condamnatului asupra conduitei
sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta
măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.
În legătură cu natura şi durata pedepsei ce urmează a fi suspendată, ea trebuie să fie de cel
mult 3 ani, cu un an mai puţin ca în situaţia măsurii amânării aplicării pedepsei, chiar dacă pedeapsa este
rezultatul unui concurs de infracţiuni. În situaţia în care pedeapsa închisorii este de 3 ani însoţită de
amendă, amenda calculată în zile-amendă, conform art. 91 alin. (1) lit. a) C. pen. ar duce la sporirea
pedepsei peste 3 ani. Textul legii stabileşte ca pedeapsa închisorii să fie de până la 3 ani, fără a se arăta
cuantumul amenzii. Transformarea amenzii în zile de închisoare ar duce la concluzia firească a refuzului
de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, ceea ce ar face imposibilă aplicarea suspendării
executării pedepsei, deoarece art. 91 lit. c) C. pen. prevede imperativ acest consimţământ.
În legătură cu persoana condamnatului condiţiile necesare presupun ca în trecut să nu fi fost
condamnat la pedepse mai mari de un an şi să nu fie recidivist. În situaţia în care cel condamnat nu este
recidivist, prin aplicarea art. 42 C. pen. (faptele nu mai sunt prevăzute de legea penală, infracţiunile au
fost amnistiate ori faptele au fost comise din culpă), precum şi pentru situaţiile în care a intervenit
reabilitarea, se poate aplica suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă sunt îndeplinite şi
celelalte condiţii obligatorii, cum este executarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii.
Condiţiile obligatorii se referă şi la conduita anterioară săvârşirii infracţiunii, care, chiar dacă nu este o
conduită bună, ea se încadrează în prevederile şi limitele stabilite de lege, respectiv nu a săvârşit
infracţiuni grave, a depus eforturi pentru înlăturarea consecinţelor infracţiunii, dovedind că are
posibilităţi personale de îndreptare.
Chiar dacă cel condamnat îndeplineşte condiţiile necesare pentru suspendarea executării
pedepsei, există situaţii în care această măsură nu se poate aplica, conform art. 91 alin. (3) C. pen., astfel:
- Dacă pedeapsa este numai amenda, suspendarea executării nu are obiect, deoarece
aceasta se poate executa prin achitarea sumei datorate ori prin muncă neremunerată în folosul
comunităţii, iar în cazul în care condamnatul nu îşi dă consimţământul pentru prestarea acestei munci, el
nu îndeplineşte condiţia de la art. 91 alin. (1) lit. c);
51
- Dacă pedeapsa a fost iniţial amânată, dar ulterior amânarea a fost revocată, nu se poate
aplica şi suspendarea executării pedepsei, tocmai pentru că persoana în cauză a mai beneficiat de o
măsură neprivativă de libertate şi nu a fost în măsură să o execute în condiţii neprivative de libertate;
- Infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a zădărnicit aflarea
adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere a autorului sau a participanţilor, deci din punct de
vedere al persoanei sale nu prezintă o garanţie acceptabilă pentru a se aplica o măsură neprivativă de
libertate.
O situaţie deosebită cu privire la aplicarea măsurii suspendării executării pedepsei sub
supraveghere este aplicarea acesteia în cazul infracţiunii de abandon de familie, art. 378 alin. (5) C.
pen., care arată că: „Dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare inculpatul îndeplineşte
obligaţiile, instanţa dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru aceasta”. Raţiunea
legiuitorului este în sensul îndeplinirii obligaţiilor legale de întreţinere, şi nu executarea pedepsei cu
închisoarea.
Legea 48 nr. 187/2012, art. 9 alin. (2), arată că: „infracţiunile comise în timpul minorităţii,
pentru care s-au aplicat pedepse în baza dispoziţiilor Codului penal din anul 1969, nu constituie
impedimente pentru dispunerea renunţării la aplicarea pedepsei, amânării aplicării pedepsei sau
suspendării executării pedepsei sub supraveghere pentru o infracţiune comisă ulterior condamnării
definitive”. La art. 16. alin. (1) se arată că „Măsura suspendării sub supraveghere a executării pedepsei
aplicată în baza C. pen. din 1969 se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal, până la
împlinirea termenului de încercare stabilit prin hotărârea de condamnare.”, iar la art. 16 alin. (2) se arată
că „Pentru determinarea legii penale mai favorabile cu privire la suspendarea sub supraveghere a
executării pedepsei conform art. 5 din Codul penal, instanţa va avea în vedere sfera obligaţiilor impuse
condamnatului şi efectele suspendării potrivit legilor succesive, cu prioritate faţă de durata termenului de
încercare sau supraveghere.”
Pentru executarea măsurii suspendării executării pedepsei sub supraveghere se stabileşte un
termen de supraveghere cuprins între 2 şi 4 ani, fără a fi mai mic decât durata pedepsei conform art.
92 C. pen.
Termenul de supraveghere 49 reprezintă durata de timp stabilită de lege în care cel con-
damnat trebuie să îndeplinească măsurile şi obligaţiile impuse prin hotărârea judecătorească, în care
serviciul de probaţiune şi alte organe abilitate observă, controlează şi verifică conduita celui condamnat
pentru a se putea constata dacă face dovada resocializării.
În cadrul acestui termen i se acordă sprijin celui supravegheat pentru îndeplinirea acestor
măsuri şi obligaţii, se verifică îndeplinirea integrală a obligaţiilor civile, în aşa fel încât, la expirarea
acestuia, pedeapsa să fie considerată executată.
În cazul în care se constată reaua-credinţă cu privire la îndeplinirea cerinţelor legale, orice
supravegheat săvârşeşte o nouă infracţiune, prin hotărârea instanţei de judecată se revine, prin revocare
sau anularea măsurii, la executarea pedepsei cu privare de libertate.
Deoarece durata termenului de supraveghere durează pe întreaga perioadă a măsurii
suspendării executării sau chiar până la 4 ani, constrângerea penală prin continuarea măsurilor de control
trebuie să contribuie la resocializarea celui condamnat, mai ales că acesta a mai săvârşit în trecut alte
fapte penale şi, în consecinţă, modul în care se reintegrează social poate pune probleme mai mari.
Durata de timp care face parte din termenul de supraveghere, care depăşeşte durata
pedepsei aplicate, are o natură deosebită, de prelungire a efectelor pedepsei aplicate. Exigenţa legii
penale este de a prelungi restrângerea unor drepturi şi libertăţi, în condiţiile controlului, dar şi ale
sprijinirii celui căruia i s-a aplicat pedeapsa, care mai are de îndeplinit măsuri şi obligaţii.
Măsurile şi obligaţiile trebuie îndeplinite pe o durată mai mare decât pedeapsa aplicată în
scopul resocializării celui căruia i s-a acordat suspendarea executării pedepsei, deoarece este nevoie de
intensitate, perseverenţă şi durată în aplicarea măsurilor de resocializare. În condiţiile în care el a mai
fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii de până la un an sau este în perioada de după reabilitare,
termenul de supraveghere egal cu durata pedepsei poate fi insuficient pentru corijarea deplină a
infractorului. Creşterea exigenţei prin monitorizarea conduitei persoanei supravegheate în condiţii strict
48
Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a noului Cod penal, publicată în M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012.
49
I. Chiş, în Noul Cod penal comentat. Partea generală, ed. a II-a,Ed. Universul Juridic, 2014, p. 532-534.
52
stabilite de lege duce la crearea convingerii că efectele definitive ale suspendării executării pedepsei sub
supraveghere sunt urmare a îndreptării reale a conduitei condamnatului.
Calculul duratei termenului de supraveghere este necesar să se realizeze pe zile pline.
Evidenţa executării pedepsei în sistemul suspendării este necesară pentru situaţia în care intervine
revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei, când se pot menţine măsurile stabilite de
instanţa de judecată, art. 96. Alin. (6) şi art. 97 alin. (2) C. pen.
Măsurile de supraveghere pe durata executării termenului de supraveghere sunt cele
prevăzute la art. 93 alin. (1) C. pen. şi sunt aceleaşi ca şi în cazul neaplicării condamnării prevăzute la
art. 85 alin. (1) C. pen. Obligaţiile sunt îndreptate cu predilecţie spre reintegrarea şcolară, profesională şi
executarea muncii în folosul comunităţii între 60 şi 120 de zile.
Conform art. 57 din Legea nr. 253/2013, munca neremunerată în folosul comunităţii se va
executa pe parcursul a cel mult un an de la data începerii acestei prestaţii, cu excepţia dată de starea de
inaptitudine sau incapacitate temporară, când se poate aproba ca prestarea muncii să fie realizată până la
expirarea termenului de supraveghere.
În legătură cu modul de executare concret a măsurilor şi obligaţiilor se vor folosi
prevederile art. 94 C. pen. şi ale Legii nr. 253/2013, art. 47-54 şi 56, corespunzător punerii în executare a
măsurii amânării aplicării pedepsei.
Sunt stabilite următoarele reguli50 cu privire la activitatea serviciului de probaţiune:
1. Instanţa de judecată trebuie să comunice o copie de pe hotărârea de suspendare a
executării pedepsei sub supraveghere serviciului de probaţiune unde vor fi înscrise măsurile şi obligaţiile
impuse condamnatului, pentru ca acesta să poată monitoriza în mod concret persoana, adresa
infractorului, orice schimbare a acesteia, locul de muncă şi orice schimbare a acestuia, informaţiile cu
privire la mijloacele de existenţă ale celui supravegheat, art. 93 alin. (1) lit. c)-e) C. pen.;
2. Serviciul de probaţiune trebuie să supravegheze, dar şi să coopereze cu supra-
vegheatul pentru înscrierea şi urmarea cursurilor de şcolarizare, pregătire profesională, organizarea şi
urmărirea modului în care se execută programul de activitate şi muncă neremunerată în folosul
comunităţii (60-120 zile), să propună instanţei de judecată diminuarea sau renunţarea la această măsură
în condiţiile în care cel supravegheat este bolnav, inapt de vârstă sau boală cronică. De asemenea,
serviciul de probaţiune trebuie să urmărească veniturile celui supravegheat şi să ia măsuri ca în cel mai
scurt timp, dar nu mai mult de trei luni până la expirarea termenului de supraveghere, să îndeplinească
integral obligaţiile civile, art. 93 alin. (2) lit. a)-b), precum şi alin. (3) şi alin. (5) C. pen.;
3. Înscrierea la cursuri, la programele de pregătire profesională, la unitatea repartizată
pentru efectuarea muncii în folosul comunităţii, măsurile de control, tratament sau îngrijire medicală
trebuie să se realizeze imediat ce s-a stabilit termenul de supraveghere şi hotărârea a rămas definitivă, art.
93 alin. (2) lit. a)-b), precum şi alin. (3) C. pen.;
4. De asemenea, trebuie să urmărească în mod constant prin măsuri de control activităţile
celui supravegheat, dacă urmează tratamentul la care este obligat sau dacă îşi îngrijeşte sănătatea în
conformitate cu prescripţiile medicale şi hotărârea instanţei. Această sarcină trebuie îndeplinită sub
controlul serviciilor de probaţiune şi de către organele abilitate. Prin organe abilitate înţelegem toate
organele de stat care au ca atribuţiuni controlul cetăţenesc, cum sunt procurorii, consilierii de probaţiune
şi agenţii poliţiei de proximitate din circumscripţia în care se află domiciliul, reşedinţa sau locuinţa
persoanei condamnate.
5. Serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze instanţa de judecată, art. 94 alin. (4) C.
pen., dacă:
încetarea executării unora dintre acestea;
b) persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în
condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin.
Pe măsura derulării pedepsei cu suspendarea executării, pe timpul stabilit între 2 şi 4 ani, a
termenului de supraveghere este posibil să intervină motive care să justifice impunerea unor noi obligaţii,
sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare existente. Existenţa unei situaţii sau a mai multora, care
50
Supravegherea condamnatului se face în aceleaşi condiţii ca cele prevăzute la art. 86 C. pen. prin implicarea serviciului
de probaţiune conform prevederilor Legii nr. 252/2013 şi prevederilor privind măsurile de supraveghere din Legea nr. 253/2013.
53
să ducă la schimbarea conţinutului obligaţiilor de executat, este prevăzută la art. 95 C. pen. care
stabileşte sistemul flexibil de adoptare sau de renunţare la unele obligaţii. Modificarea obligaţiilor în
număr şi conţinut este la dispoziţia instanţei de judecată, la propunerea consilierului de probaţiune, cu
acordul judecătorului delegat pentru executare.
Modificările realizate de către instanţă trebuie să fie realizate în următoarele situaţii:
- Necesitatea sporirii sau diminuării obligaţiilor condamnatului cu privire la
parcurgerea unor cursuri şcolare, altele decât cele stabilite iniţial, o nouă calificare sau parcurgerea altor
programe de reintegrare socială care s-au înfiinţat între timp şi au demarat în perioada de după
rămânerea definitivă a hotărârii instanţei cu privire la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere,
ori au încetat şi noile cursuri se desfăşoară în alte condiţii de timp şi loc.
- Necesitatea deplasării în străinătate pentru un contract de muncă pentru susţinerea
financiară a familiei sau plata obligaţiilor civile, deplasare ce se poate efectua doar cu aprobarea instanţei
de judecată, conform art. 93 alin. (2) lit. d);
- Modificarea sau încetarea obligaţiilor dispuse de către instanţa de judecată se realizează în
scopul unei mai bune reintegrări sociale. Este situaţia în care programele de urmat nu ar mai fi
necesare, nu ar produce efecte de reintegrare sau resocializare mai bună, ori care ar necesita resurse
financiare sau eforturi deosebite pentru care infractorul nu ar fi pregătit, ori pentru care ar trebui să
consume resurse din mijloacele de trai.
Pentru supravegherea condamnatului, serviciul de probaţiune va face evaluarea iniţială în
conformitate cu art. 43 şi art. 44 din Legea nr. 252/2013 la solicitarea instanţei de judecată sau a
judecătorului delegat cu executarea. Această evaluare va fi necesară mai ales pentru stabilirea de măsuri
în situaţia în care conform alin. (4) al art. 94 C. pen. au intervenit motive ce justifică modificarea
obligaţiilor, ori dacă persoana supravegheată nu mai respectă măsurile şi nu execută obligaţiile, ori nu
îndeplineşte obligaţiile civile stabilite prin hotărârea instanţei de judecată. Rezultatele evaluării vor fi
înaintate printr-un raport către instanţă pentru a se putea lua măsurile necesare, în vederea reducerii
riscului de producere a unei noi infracţiuni. Instituţiile abilitate vor pune la dispoziţia consilierului de
probaţiune toate datele necesare pentru evaluare în termen de 7 zile de la solicitare.

4. Studenții vor parcurge conținutul unității de învățare timp de 3 ore
54
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 14
LIBERAREA CONDIȚIONATĂ
Noțiune.
Condițiile liberării condiționate în cazul detențiunii pe viață
Punerea în executare a măsurilor de supraveghere și a obligasțiilor
Condițiile liberării condiționate în cazul pedepsei închisorii
Noțiune și caracterizare
Supravegherea măsurilor
Cooperarea serviciului de probațiune cu instanța


1. Definiți liberarea condiționată
2. Care sunt condițiile liberării condiționate în situația detențiunii pe viață?
3. Care este activitatea Comisiei de analiză a propunerilor pentru liberare condiționată?
4. Care sunt măsurile , obligațiile și termenul de supraveghere în situația liberării
condiționate din pedeapsa detențiunii pe viață?
5. Care sunt condițiile liberării condiționate în cazul pedepsei închisorii?
6. Care sunt măsurile, obligațiile și termenul de supraveghere în situația liberării
condiționate din pedeapsa închisorii?
7. Cum se realizaează cooperarea serviciului de probațiune cu instanța de judecată ?
8. Care este procedura revocării liberării condiționate?
9. Care este procedura anulării liberării condiționate?
55
1. Noţiune
Liberarea condiţionată este o formă a individualizării pedepsei pe timpul executării
acesteia 51, raţiunea existenţei sale fiind dată de faptul că scopul pedepsei cu privare de libertate a fost
atins, constrângerea şi diminuarea posibilităţii de a exercita drepturile constituţionale în deplinul lor
conţinut a fost realizat, astfel încât persoana condamnată poate să fie pusă în libertate şi să continue
executarea sub forma îndeplinirii unor măsuri şi obligaţii sub controlul şi autoritatea instituţiilor statului.
Liberarea condiţionată este una dintre formele flexibile de resocializare, prin alternanţa
pedepsei privative cu măsura neprivativă de libertate, prin care instanţa de judecată încurajează conduita
pozitivă a condamnatului avută pe perioada deţinerii, acordându-i beneficiul liberării din penitenciar, cu
o încredere limitată şi cu posibilitatea legală de a revoca sau anula măsura în condiţiile în care această
încredere nu este valorificată prin executarea întocmai a măsurilor legale şi a obligaţiilor concrete în
termenul rămas până la epuizarea termenului final al pedepsei.
Noul Cod penal stabileşte pentru prima dată că liberarea condiţionată face parte integrantă
din pedeapsa aplicată condamnatului, fiind inclusă în Capitolul V – Individualizarea pedepselor, alături
de formele neprivative de libertate (renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei,
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere). 52 Păreri cu privire la faptul că liberarea condiţionată
este o formă de individualizare administrativă ori chiar o formă de înlăturare a executării pedepsei au fost
posibile în aplicarea Codului penal anterior, când, după punerea în libertate, condamnatul nu mai avea de
îndeplinit nicio măsură sau vreo obligaţie în afară de a se abţine de la comiterea unei noi infracţiuni.
Liberarea condiţionată stabilită de Codul penal poate fi definită ca o modalitate de
individualizare judiciară a executării pedepsei fără lipsire de libertate, acordată prin hotărârea definitivă a
instanţei de judecată, care are convingerea că cel condamnat s-a îndreptat, ca urmare a îndeplinirii tuturor
condiţiilor impuse conduitei sale pe timpul executării pedepsei în condiţii de privare de libertate în
penitenciar, precum şi sub rezerva îndeplinirii integrale sub controlul serviciului de probaţiune a
măsurilor şi obligaţiilor din cadrul termenului de supraveghere.
2. Condiţiile liberării condiţionate în cazul detenţiunii pe viaţă

Liberarea condiţionată din pedeapsa detenţiunii pe viaţă este una dintre excepţiile tragerii la
răspundere penală prin aplicarea unor pedepse, prin aplicarea principiului umanismului executării
pedepsei, acordând şanse chiar celor care au comis fapte ce au pus întreaga comunitate în pericol, ori au
indus în opinia publică oprobriul în cel mai înalt grad, ori au creat victimelor şi familiilor acestora
prejudicii ireparabile. Executarea unei perioade deosebit de lungi din viaţă în condiţii de privare de
libertate poate duce la scăderea apetitului pentru săvârşirea unei fapte penale, la schimbarea mentalităţii
infractorului, la îndreptarea şi corijarea conduitei în condiţiile schimbării obiective a capacităţilor fizice
prin trecerea timpului, precum şi a dispariţiei anturajului infracţional într-o perioadă mare de timp.
În aceste condiţii este posibil să se acorde şi acestei categorii de condamnaţi şansa vieţii în
libertate, prin liberarea din penitenciar şi continuarea unei lungi perioade, de 10 ani, de supraveghere
postdetenţie de către organele specializate în resocializare, cu posibilitatea de a se reveni asupra măsurii,
dacă conduita nu este concordantă cu prevederile legale ori se revine la săvârşirea unei noi infracţiuni.
Condiţiile liberării condiţionate din pedeapsa detenţiunii pe viaţă sunt cele stabilite în
art. 99 C. pen., astfel:
„(1) Liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă poate fi dispusă dacă:
a) cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detenţiune;
b) cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei;
c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de
condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;
d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în
societate.
51
T. Dima, Drept penal, Partea generală, ed. a 3-a revăzută şi adăugită, Ed. Hamangiu , 2014, p. 625 şi urm.
52
V. Dongoroz şi colaboratorii, vol. II, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Ed. Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1970, şi C. Mitrache şi Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Casa de Editură şi Presă Şansa,
Bucureşti, 2002, p. 368.
56
(2) Este obligatorie prezentarea motivelor de fapt ce au determinat acordarea liberării
condiţionate şi atenţionarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se
expune, dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori dacă nu va
executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.
(3) De la data liberării condiţionate, condamnatul este supus unui termen de supraveghere
de 10 ani.”
Liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă 53 este o modalitate de individua-
lizare a executării pedepsei fără lipsire de libertate, acordată prin hotărârea definitivă a instanţei de
judecată, care are convingerea că cel condamnat s-a îndreptat, urmare a îndeplinirii tuturor condiţiilor
impuse conduitei sale pe timpul executării fracţiei efective de 20 de ani din pedeapsă, precum şi sub
rezerva îndeplinirii integrale sub controlul serviciului de probaţiune în termenul de supraveghere a
măsurilor şi obligaţiilor.
a) Cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detenţiune. Această prevedere nu lasă
beneficiul scăderii zilelor considerate executate ca urmare a muncii din timpul executării pedepsei.
Acestea pot fi luate în calcul pentru situaţia în care detenţiunea pe viaţă a fost înlocuită cu pedeapsa
închisorii de 30 de ani, situaţie în care din durata pedepsei vor fi deduse perioadele efectiv executate şi
cele câştigate ca urmare a zilelor muncite ori ca urmare a participării la programele de instruire.
În raport cu vârsta la care cel condamnat începe executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă,
acesta poate să aprecieze când se împlinesc cei 20 de ani de executare efectivă, dacă există situaţia de
împlinire a vârstei de 65 de ani în această perioadă, când pedeapsa poate fi înlocuită cu pedeapsa
închisorii de 30 de ani. În această situaţie nu se mai pune problema executării efective a pedepsei, ci
aplicării condiţiilor liberării condiţionate din pedeapsa închisorii;
b) Cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei.
Conduita bună se referă la perioada până la luarea hotărârii de liberare condiţionată, precum şi pe
perioada de supraveghere ulterioară după punerea în libertate.
Pentru cei 20 de ani de executare efectivă a pedepsei conduita bună trebuie să se
caracterizeze prin:
a) respectarea regulilor impuse de regimul de maximă siguranţă, sau de regimul închis, în
sensul executării obligaţiilor impuse, al restricţiilor şi al interdicţiilor ce compun aceste regimuri;
b) conformarea permanentă la viaţa de penitenciar, fără abateri disciplinare care să
determine aplicarea unor sancţiuni;
c) evidenţierea constantă şi stăruinţa în activităţile de regim, activităţile socioculturale, de
instruire sau pregătire în activităţile lucrative la care este folosit, îndeplinirea sarcinilor din programele
de muncă, pentru care să primească recompensele stabilite de lege;
d) păstrarea cu grijă a bunurilor încredinţate spre folosinţă, menţinerea curăţeniei colective
şi a igienei personale;
e) respectarea regulilor de convieţuire civilizată, a modului de acordare a respectului pentru
personalul penitenciarului şi a persoanelor cu care vine în contact, utilizarea unui limbaj cuviincios faţă
de ceilalţi condamnaţi;
f) participarea voluntară la activităţile de deservire interioară a penitenciarului, la unele
activităţi ocazionate de incidente ce se produc, cum ar fi înzăpeziri, inundaţii, incendii, cutremure,
donaţii de sânge ori altele asemenea, prin care să dovedească intenţiile sale de schimbare într-un cetăţean
responsabil;
g) refuzul de a participa la orice iniţiere de abateri colective cum sunt proteste, răzvrătiri,
producerea de pagube sau distrugeri de obiecte, larmă sau deranjarea programului zilnic al locului de
deţinere;
h) informarea personalului cu aspecte ce ţin de viaţa de penitenciar, neajunsuri ce pot
produce evenimente negative, precum şi intervenţia pentru acordarea primului-ajutor celor care sunt
ameninţaţi, agresaţi ori care se autoagresează, până la intervenţia personalului;
i) să se manifeste în toate împrejurările că a înţeles consecinţele faptei sale, că regretă
conduita infracţională anterioară şi încearcă să dovedească că s-a îndreptat, în sensul că nu va mai săvârşi
în viitor o altă infracţiune.
53
57
Conduita bună pe toată durata executării pedepsei se poate constata şi prin aceea că
persoana condamnată la detenţiune pe viaţă a fost trecută, după 6 ani şi 6 luni 54 ani ?? de executare
efectivă de la regimul de maximă siguranţă la regimul închis, regim imediat inferior ca grad de
severitate, care se poate dispune dacă persoana condamnată a avut o bună conduită şi a făcut eforturi
serioase pentru reintegrare socială, în special în cadrul activităţilor educative, culturale, terapeutice, de
consiliere psihologică şi asistenţă socială, al instruirii şcolare şi al formării profesionale, precum şi în
cadrul muncii prestate.
Perioada de 20 de ani de executare efectivă a pedepsei reprezintă un timp îndelungat de
reflecţie şi meditaţie pentru condamnat, iar conduita bună într-o lume de infractori este deosebit de
dificilă, mai ales că infractorul a avut o lungă perioadă de conduită negativă anterioară condamnării şi îi
este cu atât mai greu să se schimbe radical. De aceea o prelungire în mai multe etape a discutării în
comisia de liberare condiţionată va duce la îndeplinirea dezideratului legal de executare a 20 de ani
efectivi de conduită bună.
Deoarece în prima parte a pedepsei, în primii doi-trei ani, condamnatul nu poate să renunţe
în mod radical la conduita sa de infractor, discutarea liberării condiţionate, ulterior celor 20 de ani de
executare efectivă, nu este o excepţie, ci un mod de asigurare că mesajul transmis prin pedeapsă a fost
receptat, iar legea va fi respectată în viitor oricât de greu va fi pentru cel ce trebuie să opteze pentru litera
şi spiritul legii. Perioadele de amânare de la liberarea condiţionată sunt noi etape de încercare a conduitei
bune, chiar în condiţiile în care nu se împlinesc aşteptările şi speranţele condamnatului. Anii
premergători discutării situaţiei sale, chiar dacă sunt caracterizaţi printr-o comportare exemplară în
penitenciar, vor fi analizaţi împreună cu întreaga perioadă de detenţie.
c) Cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de
condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească.
Această condiţie este o nouă prevedere a Codului penal şi reprezintă dovada concretă a regretului
condamnatului faţă de infracţiunea comisă, faţă de consecinţele acesteia şi a dorinţei de reparare
materială a daunelor produse victimei sau părţii vătămate. Condiţia impusă de a îndeplini integral
obligaţiile civile stabilite de către instanţa de judecată a fost reglementată astfel tocmai pentru a sublinia
importanţa achitării obligaţiilor de plată, înainte de liberarea condiţionată şi chiar în timp util, pentru a nu
se conferi fracţiei de 20 de ani executaţi efectiv un rol mai mare decât achitarea cheltuielilor la care
condamnatul este obligat. Scopul achitării obligaţiilor civile este acela de a se dovedi concret că cel
condamnat a înţeles valorile morale şi materiale ale societăţii, reparaţia necesară pentru recuperarea
materială pricinuită de comiterea infracţiunii nu a rămas în urma executării pedepsei. Repararea integrală
nu admite plata parţială a obligaţiilor civile, dând posibilitate condamnatului „să uite”, odată pus în
libertate, de aceste obligaţii datorate, creându-se un risc de amânare sau neexecutare a obligaţiilor civile.
Prevederea imperativă nu admite nicio tranzacţie pentru condamnat în vederea achitării în viitor a
obligaţiilor, ci executarea acestora ca o condiţie a liberării condiţionate.
Totuşi, instanţa de judecată poate acorda beneficiul liberării condiţionate şi fără îndeplinirea
acestei condiţii dacă cel condamnat demonstrează că nu a avut nicio posibilitate să îndeplinească integral
obligaţiile civile. El va dovedi că nu are în proprietate bunuri care pot fi valorificate pentru îndeplinirea
obligaţiilor civile, nu are sume de bani ori titluri de valoare, că nu a reuşit prin munca sa să obţină sumele
necesare achitării obligaţiilor, deşi a încercat să achite chiar şi parţial aceste obligaţii, fiind de
bună-credinţă. Instanţa poate să ţină seama de aceste eforturi refuzând liberarea condiţionată sau să
considere că această obligaţie nu este atât de importantă încât să ducă la amânarea sau neacordarea
liberării condiţionate. Este posibil ca partea vătămată să renunţe la cheltuielile solicitate, astfel încât
obligaţiile civile să nu mai existe până la discutarea cererii de liberare condiţionată;
d) Instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate
reintegra în societate. Pentru ca instanţa să poată să-şi întemeieze convingerea cu privire la posibilităţile
de reintegrare a condamnatului la detenţiune pe viaţă în societate trebuie să aprecieze situaţia concretă a
acestuia din cel puţin două puncte de vedere.
54
Legea nr. 254 /2013, art. 40 alin (2): „Comisia prevăzută la art. 32 are obligaţia ca, după executarea a 6 ani şi 6 luni, în
cazul pedepselor cu detenţiunea pe viaţă, şi a unei cincimi din durata pedepsei cu închisoarea, precum şi în situaţia prevăzută la
art. 35 alin. (3), să analizeze conduita persoanei condamnate şi eforturile pentru reintegrare socială, întocmind un raport care se
aduce la cunoştinţa persoanei condamnate, sub semnătură.”
58
Un prim aspect este acela al analizei celor 20 de ani de executare a pedepsei detenţiunii pe
viaţă, prin observarea opiniei Comisiei de propunere a liberării condiţionate, care întocmeşte un
proces-verbal de discutare a conduitei şi a condiţiilor îndeplinite de către persoana condamnată pentru
propunerea de liberare sau de amânare a discutării liberării condiţionate.
Un al doilea aspect analizat de către instanţa de judecată este posibilitatea condamnatului
de a respecta măsurile şi obligaţiile în termenul de supraveghere în perioada îndelungată a
următorilor 10 ani, după punerea în libertate, conform art. 101 C. pen. Conduita bună pe întreaga
perioadă a executării pedepsei este asigurată prin stăruinţa pe timpul celor 20 de ani să se conformeze
regulilor penitenciare şi să îndeplinească condiţiile legale. Nu sunt de neglijat nici condiţiile materiale şi
financiare ale celui liberat condiţionat care trebuie avute în vedere, mai ales dacă ele lipsesc după o
perioadă îndelungată de executare a pedepsei.
Dacă prin liberarea condiţionată prevăzută în Codul penal anterior condamnatului nu-i
reveneau obligaţii după punerea efectivă în libertate decât să nu comită o altă infracţiune, nefiind o
reglementare privitoare la supravegherea activităţii sale, în actualul Cod penal există astfel de obligaţii pe
care instanţa trebuie să le ia în considerare, pentru că, în situaţia în care condiţiile nu sunt îndeplinite,
serviciul de probaţiune trebuie să propună modificarea, încetarea, revocarea sau anularea liberării
condiţionate. Această situaţie se va prezenta în lucrarea de faţă, la analiza art. 102-106 C. pen.
În legătură cu analizarea conţinutului pedepsei detenţiunii pe viaţă în vederea propunerii
liberării condiţionate, în penitenciar este organizată o Comisie pentru individualizarea regimului de
executare a pedepselor privative de libertate, art. 97 din Legea nr. 254/2013. Comisia pentru liberare
condiţionată este alcătuită din judecătorul de supraveghere a privării de libertate, care este şi preşedintele
comisiei, directorul penitenciarului, directorul adjunct pentru siguranţa deţinerii şi regim penitenciar,
directorul adjunct pentru educaţie şi asistenţă psihosocială şi un consilier de probaţiune din cadrul
serviciului de probaţiune competent potrivit legii în circumscripţia căruia se află penitenciarul.
Secretariatul comisiei se asigură de către şeful serviciului evidenţă din penitenciarul respectiv.
În cadrul activităţii săptămânale, comisia formulează propuneri de liberare condiţionată a
condamnatului, ţinând seama de:
a) fracţiunea din pedeapsă efectiv executată şi de partea din durata pedepsei care este
considerată ca executată;
b) regimul de executare a pedepsei privative de libertate;
c) îndeplinirea obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare, în afară de cazul
când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;
d) conduita condamnatului şi eforturile sale pentru reintegrare socială, în special în cadrul
muncii prestate, al activităţilor educative, moral-religioase, culturale, terapeutice, de consiliere
psihologică şi asistenţă socială, al instruirii şcolare şi al formării profesionale, precum şi
responsabilităţile încredinţate, recompensele acordate şi sancţiunile disciplinare aplicate;
e) antecedentele sale penale.
Procesul-verbal întocmit de comisia de liberare se înaintează judecătoriei din raza
teritorială a locului de deţinere, împreună cu documentele care atestă menţiunile cuprinse în acesta. În
situaţia în care comisia respinge propunerea de liberare condiţionată, comunică aceasta condamnatului,
sub semnătură, că poate să se adreseze direct instanţei cu cerere de liberare condiţionată. Termenul de
amânare a rediscutării propunerii de liberare condiţionată este de cel mult un an.
Consilierul de probaţiune anexează procesului-verbal privind propunerea de liberare
condiţionată recomandările cu privire la măsurile de supraveghere şi obligaţiile prevăzute de art. 101 C.
pen. ce urmează a fi aplicate prin hotărârea instanţei de judecată.
Condamnatul care se adresează cu cerere de liberare condiţionată trimisă instanţei de
judecată va avea ataşată la aceasta procesul-verbal întocmit de către comisia de propuneri de liberare
condiţionată, cu toate menţiunile şi documentele care atestă situaţia condamnatului. Instanţa pentru
edificare cu privire la situaţia concretă a condamnatului poate să ceară dosarul individual al persoanei
condamnate.
Instanţa de judecată din circumscripţia unde se află locul de deţinere va analiza cererea de
liberare condiţionată a condamnatului sau propunerea comisiei de individualizare a regimului penitenciar
şi va dispune, în conformitate cu art. 587 – Libertatea condiţionată, din Codul de procedură penală,
liberarea condiţionată sau rediscutarea după un nou termen, dar nu mai mare de un an. Acest termen
59
curge din momentul în care hotărârea devine definitivă. Această hotărâre poate fi atacată cu contestaţie
la tribunalul în a cărui circumscripţie se află locul de deţinere, în termen de trei zile de la comunicare.
Contestaţia procurorului înaintată tribunalului este suspensivă de executare.
Dacă instanţa dă o hotărâre de liberare condiţionată care rămâne definitivă, aceasta se
comunică penitenciarului şi câte o copie serviciului de probaţiune şi poliţiei de proximitate, care urmează
să întreprindă măsurile necesare privind primirea condamnatului în sistemul de supraveghere pe timpul
celor 10 ani de la punerea în libertate.
În conformitate cu art. 99 alin. (2) C.pen., instanţa de judecată trebuie să prezinte motivele
de fapt cu privire la hotărârea de liberare condiţionată, dar şi să-l atenţioneze pe condamnat cu
privire la „conduita sa viitoare şi la consecinţele la care se expune, dacă va mai comite infracţiuni sau
nu va respecta măsurile de supraveghere ori dacă nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata
termenului de supraveghere”.
Art. 99 alin. (3) C. pen. stabileşte un termen de supraveghere de 10 ani pentru condamnaţii
la pedeapsa detenţiunii pe viaţă care s-au liberat condiţionat. Opinăm că termenul de supraveghere
începe să curgă de la data punerii efective în libertate condiţionată.
3. Punerea în executare a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite de

instanţă
În cazul liberării condiţionate din pedeapsa detenţiunii pe viaţă, după 20 de ani de executare
efectivă, precum şi după îndeplinirea condiţiilor deosebit de stricte impuse prin prevederile legale,
persoana supravegheată urmează a fi supusă controlului serviciului de probaţiune pe perioada
termenului de supraveghere astfel:
a. Termenul de supraveghere este de 10 ani de la punerea în libertate, aplicându-se în
totalitate prevederile art. 101 C. pen.
b. În cadrul termenului de supraveghere obligaţiile impuse prin hotărârea instanţei de
judecată pot să se suprapună în conţinut ori să fie similare cu obligaţiile impuse prin aplicarea pedepsei
accesorii55, care se va aplica după punerea în libertate până la epuizarea termenului, având o aplicare
precum pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, conform art. 101 alin. (3) C. pen.
Este cazul:
– părăsirii teritoriului României;
– interdicţiei de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale
ori la alte adunări publice;
– să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanţii la
săvârşirea infracţiunii sau cu alte persoane stabilite de instanţă ori să nu se apropie de acestea;
– să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
– să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
c. Măsurile de supraveghere stabilite prin art. 101 alin. (1) C. pen. vor fi derulate pe
parcursul a 10 ani, la fel ca şi obligaţiile arătate mai sus, conform art. 101 alin. (5), cu excepţia urmării
unui curs de pregătire şcolară sau de calificare profesională, precum şi frecventării unor programe de
reintegrare socială, care se pot desfăşura doar pe perioada de 2 ani de la punerea în libertate. În situaţia
în care aceste cursuri sunt deja realizate pe timpul deţinerii, cum de altfel este firesc datorită perioadei
lungi de deţinere, participarea celui supravegheat va fi obligatorie la programele de reintegrare socială
organizate cu instituţiile din comunitate. Deşi măsurile de supraveghere durează 10 ani, considerăm că
pe parcursul întregului termen de supraveghere se vor schimba în conţinutul lor, în sensul că prezentarea
la serviciul de probaţiune se va realiza la intervale mai mari, vizitele persoanei desemnate cu
supravegherea, la fel, în schimb anunţarea prealabilă a schimbării locuinţei, a deplasărilor ce depăşesc 5
zile, schimbarea locului de muncă, informaţiile şi documentele privind controlul mijloacelor de existenţă
vor fi monitorizate cu aceeaşi frecvenţă, în vederea permanenţei controlului comunităţii în constatarea
constanţei conduitei bune. Legea nr. 253/2013 în art. 58 arată că toate măsurile din perioada de
55
C. pen., art. 65 alin. (2): „În cazul detenţiunii pe viaţă, pedeapsa accesorie constă în interzicerea de către instanţă a
exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a)-o) sau a unora dintre acestea”, iar art. 101 alin. (3): „Obligaţiile
prevăzute în alin. (2) lit. c)-g) pot fi impuse în măsura în care nu au fost aplicate în conţinutul pedepsei complementare a
interzicerii exercitării unor drepturi.”
60
supraveghere se execută integral în conformitate cu prevederile Codului penal, iar la art. 27 alin. (2) se
arată că: „punerea în executare a pedepsei accesorii ce însoţeşte pedeapsa detenţiunii pe viaţă se face prin
trimiterea de către judecătorul delegat cu executarea a unei copii de pe dispozitivul hotărârii persoanelor
şi instituţiilor prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. a)-f).”
d. După epuizarea termenului de 10 ani de supraveghere, pedeapsa detenţiunii pe viaţă este
considerată executată.
e. În situaţia neaplicării detenţiunii pe viaţă (art. 57 C. pen.) ori a înlocuirii detenţiunii pe
viaţă (art. 58 C. pen.) liberarea condiţionată se va face după regulile liberării condiţionate din pedeapsa
închisorii. În cazul înlocuirii detenţiunii pe viaţă, pe timpul executării pedepsei, durata executată din
pedeapsa detenţiunii va fi considerată ca executată din pedeapsa închisorii, iar munca depusă în acest
interval de timp va fi considerată în vederea deducerii unor zile câştigate prin muncă.
f. Supravegherea condamnatului în perioada liberării condiţionate se realizează la fel ca şi
pentru cei liberaţi condiţionat din pedeapsa închisorii, de către serviciul de probaţiune prin consilierul
manager de caz, coordonat şi îndrumat de judecătorul delegat pentru executarea pedepselor neprivative
de libertate.
4. Condiţiile liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii

4.1. Noţiune şi caracterizare
În Codul penal liberarea condiţionată din pedeapsa închisorii urmează o concepţie
novatoare prin aceea că:
- Nu se mai diferenţiază liberarea după cum infracţiunea care a determinat condamnarea a
fost săvârşită cu intenţie ori din culpă;
- Bărbaţii şi femeile condamnate pot să se libereze condiţionat în raport de vârsta care au
împlinit-o;
- Fracţia obligatorie de executat nu poate fi diminuată prin scăderea unor zile considerate
ca executate ca urmare a muncii depuse ori a programelor de resocializare urmate pe timpul deţinerii;
- Pedeapsa închisorii pentru minori fiind înlocuită cu măsurile educative privative de
libertate, şi liberarea este diferită de liberarea condiţionată pentru majori;
- Condiţia liberării din sistemul semideschis şi deschis stimulează condamnaţii să
desfăşoare activităţi specifice pentru a accede în aceste regimuri;
- Condiţiile cu privire la îndeplinirea obligaţiilor civile reprezintă noua concepţie privind
liberarea condiţionată;
- Aplicarea de măsuri şi obligaţii pe timpul termenului de supraveghere sunt specifice
numai noii legislaţii execuţional penale.
Liberarea condiţionată în cazul pedepsei închisorii este o modalitate de individualizare
judiciară a executării pedepsei fără lipsire de libertate, acordată prin hotărârea definitivă a instanţei de
judecată, care are convingerea că cel condamnat s-a îndreptat, urmare a îndeplinirii condiţiilor impuse
conduitei sale pe timpul executării fracţiei obligatorii din pedeapsă, care se află în regim de executare a
pedepsei semideschis sau deschis, a îndeplinit obligaţiile civile, precum şi sub rezerva îndeplinirii
integrale sub controlul serviciului de probaţiune în termenul de supraveghere a măsurilor şi obligaţiilor.
Dacă în perioada de supraveghere condamnatul pus în libertate condiţionată nu mai comite o nouă
infracţiune, pedeapsa se consideră executată56.
Liberarea condiţionată nu este un drept al condamnatului, ci o posibilitate acordată de către
instanţa de judecată în urma analizei conduitei sale pe întreaga perioadă de deţinere şi numai după ce
instanţa şi-a format o părere în legătură cu necesitatea liberării, părere ce trebuie motivată în raport de
eficienţa ei în procesul de resocializare. Dacă instanţa consideră că timpul pentru realizarea constrângerii
nu a fost suficient pentru resocializare, sau condamnatul nu a avut constant conduită bună, ori nu a
îndeplinit condiţiile legale, poate să nu acorde beneficiul liberării condiţionate după o perioadă de
amânare sau mai multe, până chiar la termenul de epuizare a pedepsei privative de libertate.
Conform art. 100 C. pen. condiţiile liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii sunt
următoarele:
„(1) Liberarea condiţionată în cazul închisorii poate fi dispusă dacă:
56
61
a) cel condamnat a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii
care nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani,
în cazul închisorii mai mari de 10 ani;
b) cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis;
c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de
condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;
d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în
societate.
(2) În cazul condamnatului care a împlinit vârsta de 60 de ani se poate dispune liberarea
condiţionată după executarea efectivă a jumătate din durata pedepsei, în cazul închisorii ce nu
depăşeşte 10 ani, sau a cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii mai mari de 10
ani, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în alin. (1) lit. b)-d).
(3) În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (1) se ţine seama de partea din
durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz,
liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin jumătate din durata
pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin două treimi, când pedeapsa este
mai mare de 10 ani.
(4) În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (2) se ţine seama de partea din
durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz,
liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin o treime din durata
pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani şi a cel puţin jumătate, când pedeapsa este mai
mare de 10 ani.
(5) Este obligatorie prezentarea motivelor de fapt ce au determinat acordarea liberării
condiţionate şi atenţionarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se
expune dacă va mai comite infracţiuni, sau nu va respecta măsurile de supraveghere, ori nu va executa
obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.
(6) Intervalul cuprins între data liberării condiţionate şi data împlinirii duratei pedepsei
constituie termen de supraveghere pentru condamnat.”
Condiţiile de acordare a liberării condiţionate, condiţiile privind executarea fracţiilor din
pedeapsă, regimul de executare semideschis şi deschis, condiţiile privind comportarea condamnatului pe
timpul deţinerii vor face obiectul analizei în prezenta lucrare în cadrul analizei pedepselor privative de
libertate.
Activitatea de executare a măsurilor şi obligaţiilor pe timpul cât condamnatul este în
liberare condiţionată până la epuizarea termenului este similară cu executarea unei pedepse neprivative
de libertate, fiind în controlul, îndrumarea şi supravegherea judecătorului delegat care, împreună cu
serviciul de probaţiune, are rolul de monitorizare a întregii perioade.
4.2. Punerea în executare a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite de

instanţă pentru condamnatul liberat condiţionat din pedeapsa închisorii
Prevederile Legii nr. 253/2013, art. 58, stabilesc modalităţile de punere în executare a
măsurilor şi obligaţiilor. În situaţia când instanţa de judecată a dispus liberarea condiţionată a
condamnatului, hotărârea se transmite serviciului de probaţiune în copie, cu menţiunea că măsurile de
supraveghere prevăzute la art. 101 alin. (1) C. pen. se execută integral, dacă restul de pedeapsă rămas
neexecutat este de 2 ani sau mai mare, după cum urmează:
a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele persoanei desemnate cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, orice schimbare a locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte
5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor de
existenţă.
Aceste măsuri se vor executa indicându-se perioadele la care trebuie să se execute aceste
măsuri, la fel cum se vor executa obligaţiile prevăzute la art. 101 alin. (2) lit. a) şi b):
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;
b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către
serviciul de probaţiune sau organizate cu instituţii din comunitate.
62
Atunci când instanţa de judecată a stabilit în sarcina persoanei liberate condiţionat una sau
mai multe dintre obligaţiile prevăzute la art. 101 alin. (2) lit. c)-g) C. pen., trimite o copie de pe
hotărâre persoanelor sau instituţiilor abilitate să ia aceste măsuri (Inspectoratului Judeţean de Poliţie,
Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, Direcţiei Generale de Paşapoarte, Inspectoratului General
pentru Imigrări), după competenţa lor în supravegherea următoarelor interdicţii:
c) să nu părăsească teritoriul României;
d) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte
e) să nu comunice cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu participanţii la
săvârşirea infracţiunii sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de acestea;
f) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
g) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
Unele dintre aceste interdicţii pot să fie cuprinse în conţinutul pedepsei complementare a
interzicerii exercitării unor drepturi, concretizate astfel încât ele nu mai trebuie considerate şi obligaţii în
perioada liberării condiţionate. Conţinutul concret al acestor interdicţii va fi reanalizat cu ocazia hotărârii
de liberare condiţionată, când instanţa de judecată poate să constate că de la condamnare şi până la
liberarea condiţionată condiţiile concrete s-au schimbat, astfel încât este necesar ca unele dintre obligaţii
să se modifice, să se aplice altele ori să se renunţe la unele dintre acestea. Stabilirea conţinutului concret
al obligaţiilor la data liberării condiţionate va duce la eliminarea unor suprapuneri de interziceri ale
exercitării drepturilor între cele din art. 101 C. pen. cu cele din art. 66 C. pen. În situaţia în care instanţa
stabileşte obligaţia prevăzută în art. 101 alin. (2) lit. e)-f) C. pen., instanţa individualizează, în concret,
conţinutul acestei obligaţii, ţinând seama de împrejurările cauzei 57. Măsurile şi obligaţiile privind
urmarea unor cursuri de pregătire şcolară ori de calificare, precum şi frecventarea unor programe de
reintegrare socială încep să se execute imediat după liberarea condiţionată, dar nu mai mult de o treime
din durata termenului de supraveghere, dar nu mai mult de 2 ani, considerându-se că aceasta este
perioada propice pentru realizarea acestor obligaţii.
4.3. Supravegherea executării cursurilor de pregătire şcolară sau de calificare

Conform art. 59 din Legea nr. 253/2013 se va proceda astfel:
1. Consilierul de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie
locuieşte persoana care trebuie să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională,
primind copia hotărârii judecătoreşti prin care s-a acordat liberarea condiţionată, decide, pe baza
evaluării iniţiale a persoanei, cursul ce trebuie urmat şi instituţia din comunitate în care urmează să aibă
loc, comunicând acestei instituţii o copie de pe dispozitivul hotărârii prin care s-a acordat liberarea,
precum şi decizia sa.
2. Supravegherea şi controlul respectării obligaţiei de a urma un curs de pregătire şcolară
ori de calificare profesională, atât cu privire la persoana liberată, cât şi cu privire la instituţia stabilită, se
efectuează de serviciul de probaţiune competent.
3. În cazul în care persoana supravegheată va urma un curs de calificare, aceasta va începe
cursul în termen de maximum 6 luni de la data primei întrevederi, iar dacă va urma un curs de pregătire
şcolară, aceasta se va înscrie în anul şcolar următor.
4.4.3.1. Supravegherea executării programelor de reintegrare
Programele de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau de către
instituţiile abilitate din cadrul comunităţii vor fi supravegheate conform prevederilor art. 60 din Legea nr.
253/2013 astfel:
1. Consilierul de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie
locuieşte persoana care trebuie să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială,
primind copia hotărârii judecătoreşti, decide, pe baza evaluării iniţiale a persoanei, programul sau
programele care trebuie urmate, precum şi, dacă este cazul, instituţia, respectiv instituţiile din comunitate
în care urmează să aibă loc acestea, comunicând acestor instituţii o copie de pe dispozitivul hotărârii,
precum şi decizia sa.
57
Legea nr. 187/2012 a modificat alin. (40) al art. 101 şi a abrogat alin. (6) al art. 101.
63
2. Supravegherea şi controlul respectării obligaţiei de a urma unul sau mai multe programe
de reintegrare socială, atât cu privire la persoana liberată, cât şi cu privire la instituţia din comunitate
stabilită, se efectuează de serviciul de probaţiune competent.
4.4. Cooperarea serviciului de probaţiune cu instanţa de judecată

În perioada de supraveghere a executării măsurilor şi obligaţiilor stabilite pentru cel liberat
condiţionat, consilierul de probaţiune manager de caz are obligaţia de a controla, supraveghea şi îndruma
persoana în cauză în aşa fel ca reintegrarea socială să se deruleze conform prevederilor legale. În aceeaşi
măsură persoana liberată trebuie să fie de bună-credinţă, să participe activ la executarea măsurilor şi
obligaţiilor şi să nu creeze prin conduita sa situaţii în care liberarea condiţionată ar putea fi revocată sau
anulată.
Consilierul de caz are competenţe proprii în determinarea conţinutului unor obligaţii pentru
care poate face sesizarea către instanţa de judecată, potrivit C. pen., art. 103 – „Modificarea sau
încetarea obligaţiilor”, astfel:
„(1) Dacă pe durata supravegherii au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi
obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente, instanţa dispune
modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura condamnatului şanse mai mari de
reintegrare socială.
(2) Instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus, când
apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară.”
Sesizarea instanţei de judecată poate fi făcută chiar de către cel supravegheat sau persoana
vătămată, ori de către judecătorul delegat după consultarea raportului întocmit de către consilierul
manager de caz.
În perioada termenului de supraveghere care poate fi de mai mulţi ani, dar nu mai mare de
10 ani, pot interveni o seamă de situaţii de viaţă, în care este necesar să se modifice conţinutul
obligaţiilor, iar menţinerea unora dintre ele nu mai este necesară. Astfel de situaţii pot fi deplasarea în
altă localitate pentru muncă, mutarea familiei, împăcarea dintre victimă şi condamnat, reluarea unor
relaţii de convieţuire, deteriorarea stării de sănătate ş.a.
Obligaţiile care nu ar fi eficiente procesului de resocializare ori care ar necesita resurse
financiare ori eforturi deosebite cărora cel liberat nu este pregătit să le facă faţă trebuie analizate,
modificate sau să nu mai fie aplicate.
4.4.5. Revocarea liberării condiţionate
În situaţia în care cel liberat condiţionat nu respectă măsurile de supraveghere şi nu
execută obligaţiile impuse de către instanţa de judecată, consilierul de probaţiune va verifica cauzele şi
motivele personale ale condamnatului, după care va întocmi un raport adresat judecătorului delegat cu
executarea.
Potrivit art. 39 din Legea nr. 252/2013 acest raport se va întocmi în 21 zile de la primirea
solicitării şi va conţine date cu privire la responsabilităţile familiale şi sociale ale persoanei, situaţia
educaţională şi profesională, conduita generală, analiza comportamentului infracţional, riscul de
săvârşire a unor noi infracţiuni, precum şi orice date relevante în caz. Se va menţiona şi starea de
sănătate, nivelul de dezvoltare morală, intelectuală şi dacă neîndeplinirea obligaţiilor stabilite de instanţa
de judecată s-au produs din rea-credinţa celui liberat condiţionat.
În această situaţie instanţa de judecată care a judecat în primă instanţă infracţiunea care
atrage revocarea, la sesizarea procurorului sau a consilierului de probaţiune58, se va pronunţa asupra
revocării liberării condiţionate şi va comunica locului de deţinere şi serviciului de probaţiune, atunci
când este cazul, o copie de pe dispozitivul prin care s-a dispus revocarea liberării condiţionate.
Conform art. 104 alin. (1) C. pen. „instanţa revocă liberarea şi dispune executarea restului
de pedeapsă”. Această dispoziţie a Codului penal considerăm că trebuie interpretată în sensul că restul de
pedeapsă se va executa în conformitate cu toate instituţiile de drept execuţional penal, inclusiv cu o nouă
analiză pentru liberare condiţionată după trecerea a maximum un an de zile 59 pentru rediscutarea situaţiei
condamnatului.
58
C. pr. pen., art. 588.
59
Legea nr. 254/2013, art. 97 alin. (11).
64
Ca urmare, condamnatul va fi reîncarcerat şi va relua executarea pedepsei privative de
libertate, din situaţia regimului din care el a fost pus în libertate. Se pune problema în acest caz dacă el va
relua întreaga procedură execuţional penală privitoare la individualizarea regimului penitenciar. Opinăm
că executarea restului de pedeapsă pentru pedeapsa închisorii se va pune în executare de către comisia de
individualizare a regimului penitenciar, în raport cu durata acestuia astfel încât cel reîncarcerat va fi
inclus în regimul semideschis sau deschis din care s-a liberat condiţionat 60.
O situaţie deosebită poate apărea în legătură cu revocarea liberării condiţionate61 a celui
care s-a liberat din pedeapsa detenţiunii pe viaţă, conform art. 104 alin. (1) C. pen. În acest caz
executarea restului de pedeapsă înseamnă reîncarcerarea acestuia în regimul din care s-a liberat, după
care o nouă liberare condiţionată va fi discutată după parcurgerea perioadei de un an, orise va dispune
amânarea discutării liberării condiţionate mai mulți ani. Nu se pune problema începerii unei noi pedepse
cu detenţiunea pe viaţă, deoarece C. pen. dispune „executarea restului de pedeapsă”, respectiv a
aceleiaşi pedepse, reluate şi continuate până la o nouă posibilitate de liberare condiţionată.
În situaţia în care cel liberat condiţionat în perioada termenului de supraveghere nu a
respectat prevederile art. 101 alin. (2) lit. c)-g) C. pen., încercând să părăsească teritoriul României, ori
s-a aflat în locuri, manifestări sportive, culturale, ori alte adunări publice ce-i erau interzise de către
instanţa de judecată, ori a comunicat cu victima ori cu alte persoane participante la infracţiune, sau a
condus anumite autovehicule fiindu-i interzis de către hotărârea instanţei, ori a folosit, deţinut sau purtat
orice categorie de arme, aceste conduite negative fiind constatate de către organele abilitate însărcinate
cu supravegherea sa, sau chiar de către victimă ori o persoană interesată, urmează, de asemenea,
procedura revocării liberării condiţionate prin sesizarea instanţei de judecată. Sesizarea poate fi făcută de
către procuror, judecătorul delegat cu executarea sau chiar de către persoana vătămată sau interesată.
Revocarea va fi realizată în cazul detenţiunii pe viaţă în aceleaşi condiţii.
În situaţia prevăzută la art. 104 alin. (2) C. pen. în care se arată că: „cel condamnat a
săvârşit o nouă infracţiune, care a fost descoperită în termenul de supraveghere şi pentru care s-a
pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă
liberarea şi dispune executarea restului de pedeapsă. Pedeapsa pentru noua infracţiune se stabileşte şi se
execută, după caz, potrivit dispoziţiilor de la recidivă sau pluralitate intermediară.” Sesizarea instanţei
de judecată va fi făcută de procuror ori de către judecătorul delegat cu executarea, la cererea persoanei
vătămate sau a altei persoane interesate, după consultarea raportului întocmit de consilierul de probaţiune
manager de caz. Aceleaşi dispoziţii se vor aplica în mod corespunzător pentru revocarea liberării
condiţionate din pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Problema care se pune în cazul aplicării prevederilor art.
43 alin. (4) C. pen. este dacă pedeapsa detenţiunii pe viaţă care urmează a fi executată ca urmare a
rezultantei dintre pedeapsa anterioară (detenţiune pe viaţă) şi cea pentru infracţiunea săvârşită în stare de
recidivă este o nouă pedeapsă cu detenţiune pe viaţă. Fiind o nouă condamnare pentru noua infracţiune,
urmează ca cel condamnat să fie introdus în regimul de maximă siguranţă timp de 6 ani şi 6 luni, urmând
apoi să execute din nou 20 de ani efectiv pentru o nouă discutare în comisia de liberare condiţionată. În
condiţiile în care condamnatul a executat deja cei 20 de ani efectivi, se pune din nou problema liberării
condiţionate. Cu siguranţă, în această perioadă condamnatul va împlini 65 de ani, drept pentru care se va
face aplicarea art. 58 C. pen., respectiv înlocuirea detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii pe timp de
30 de ani. Considerăm că există o lipsă de prevedere a legii, această situaţie trebuind să ţină seama de
timpul executat din prima condamnare la detenţiune pe viaţă, pentru a se putea stabili regimul şi
condiţiile de executare pentru pedeapsa închisorii de 30 de ani. Potrivit art. 59 C. pen. perioada de
detenţiune executată se consideră parte executată din pedeapsa închisorii, fără a se specifica situaţia în
care condamnatul a executat pedeapsa în regim de liberare condiţionată. Exigenţa comisiei de propuneri
pentru liberare condiţionată va ţine seama de situaţia revocării, propunând desigur termene de rediscutare
după trecerea a maximum un an, astfel încât instanţa de judecată să fie în măsură a stabili dacă
condamnatul mai poate sau nu să fie din nou liberat condiţionat.
60
Proiect de Regulament de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, art. 208: „Revocarea liberării condiţionate Persoanele care au fost
încarcerate în vederea executării restului de pedeapsă, în urma revocării liberării condiţionate pentru nerespectarea măsurilor de
supraveghere ori neexecutarea obligaţiilor, execută restul de pedeapsă conform art. 104 alin. (1) din Codul penal.”
61
C. pen., art. 104 alin. (3).
65
4.6. Anularea liberării condiţionate
Posibilitatea ca infractorul să ascundă faptul că a mai săvârşit o infracţiune până în
momentul liberării condiţionate, iar instanţa nu a cunoscut acest fapt este prevăzută la art. 105 C.
pen., astfel că în situaţia respectivă liberarea condiţionată se va anula:
„(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată
mai săvârşise o infracţiune până la acordarea liberării, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii
chiar după expirarea acestui termen, liberarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare
la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.
(2) În cazul în care, în raport de pedeapsa rezultată, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în
art. 99 sau art. 100, instanţa poate acorda liberarea condiţionată. Dacă s-a dispus liberarea, termenul de
supraveghere se calculează de la data acordării primei liberări.
(3) Când, după anulare, instanţa dispune executarea pedepsei rezultate, partea din durata
pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi neexecutată la data anulării liberării se va
executa după executarea pedepsei închisorii.”
În situaţia dată, când instanţa nu a cunoscut faptul că infractorul mai săvârşise o
infracţiune înainte de liberarea condiţionată, procedează astfel:
a) Anulează liberarea şi aplică o pedeapsă, conform cu prevederile privind concursul de
infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.
În caz de concurs de infracţiuni noua pedeapsă poate să fie închisoarea, închisoarea
însoţită de amendă ori detenţiunea pe viaţă, după modalitatea de aplicare stabilită în art. 39 C. pen. Din
noua infracţiune rezultată se va scădea timpul executat din pedeapsa pentru care s-a liberat condiţionat,
conform art. 40 alin. (3) C. pen.: „Dacă infractorul a executat integral sau parţial pedeapsa aplicată prin
hotărârea anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracţiunile
concurente”.
În caz de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară
(neexecutată ca urmare a liberării condiţionate) ori la restul de pedeapsă neexecutat. În această situaţie se
va face aplicaţia art. 43 C. pen., urmând sporirea pedepselor în raport cu situaţia concretă a noii
infracţiuni descoperite.
În situaţia pluralităţii intermediare, pedeapsa pentru noua infracţiune şi pedeapsa
anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni, conform art. 44 alin. (2) C.
pen.
În toate cele trei situaţii se aplică o nouă pedeapsă, care va fi pusă în executare prin
hotărârea definitivă a instanţei de judecată, emiţându-se un nou mandat de executare de către instanţa de
executare, prin activitatea judecătorului delegat cu executarea pedepselor. Liberarea condiţionată în acest
caz urmează a se realiza după parcurgerea regimurilor stabilite pentru detenţiunea pe viaţă sau pedeapsa
închisorii, în raport cu natura şi durata pedepsei aplicate şi celelalte criterii de individualizare a
pedepselor.
b) În cazul în care, în raport de pedeapsa rezultată, instanţa de judecată poate face aplicaţia
art. 99 sau art. 100 C. pen., poate acorda din nou liberarea condiţionată. Considerăm că liberarea
condiţionată în acest caz se poate acorda numai pentru pedeapsa închisorii, şi nu pentru pedeapsa
detenţiunii pe viaţă, aşa cum la art. 105 alin. (1) se arată că „pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii”,
deoarece pedeapsa detenţiunii pe viaţă va avea regimul unei noi pedepse, astfel că urmează să se execute
20 de ani efectivi, legea neavând o altă prevedere.
Din punct de vedere al activităţii de sesizare asupra săvârşirii unei noi infracţiuni, aceasta se
face de către procuror, de judecătorul delegat pentru executarea pedepselor neprivative de libertate la
sesizarea consilierului de probaţiune, ori de persoana vătămată, conform art. 62 din Legea nr. 253/2013.
Conform art. 588 C. pr. pen. instanţa care judecă sau a judecat în primă instanţă infracţiunea
se poate sesiza şi din oficiu asupra anulării liberării condiţionate, urmând a se comunica locului de
deţinere şi serviciului de probaţiune, când este cazul, o copie de pe dispozitivul hotărârii.

66
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 15
EXECUTAREA MĂSURILOR EDUCATIVE NEPRIVATIVE DE LIBERTATE
PENTRU MINORI
Executarea stagiului de formare civică.

Executarea supravegherii.
Executarea consemnării la sfârșit de săptămână.
Executarea asistării zilnice.
Obligațiile minorului pe timpul executării măsurilor educative neprivative de
libertate.
Modificarea, încetarea, prelungirea, sau înlocuirea măsurilor educative


1. Care sunt limitele de vârstă specifice răspunderii penale pentru minori?
2. Minorilor sub 14 ani ce săvârșesc fapte prevăzute de legea penală li se aplică unele
măsuri. Care sunt acestea?
3. Art. 114 C.p. stabilește măsurile educative în progresivitate. Arătați care este regula
progrevivității executării măsurilor educative.
4. Art. 115 C.p. Arată care sunt măsurile educative după natura lor. Denumiți-le!
5. Ce autorități și organe participă la organizarea măsurilor educative.
6. Cum se realizează evaluarea minorilor de către serviciul de probațiune.
7. Cum se pune în executare măsura stagiului de formare civică?
8. Cum se execută măsura educativă a supravegherii?
9. Cum se execută măsura educativă a consemnării la sfârșit de săptămână?
10. Cum se execută măsura educativă a asistării zilnice
11. Ce obligații i se pot impune minorului pe timpul executării unei măsuri educative
neprivative de libertate?
12. Cum se pot înlocui sau prelungi măsurile educative neprivative de libertate?
67
1. Minoritatea şi consecinţele răspunderii penale
Minoritatea în sensul răspunderii penale începe cu vârsta de 14 ani. Înainte de această vârstă
minorul nu răspunde penal, considerându-se că nu are discernământul faptelor penale pe care le-ar
săvârşi. După vârsta de 14 ani se presupune că discernământul faptelor sale este prezent, dar el trebuie
dovedit, iar după 16 ani discernământul minorului cu privire la faptele penale este prezumat a fi
prezent 62.
Posibilitatea de a săvârşi greşeli de conduită se datorează şi vârstei, dar şi insuficientei
educaţii şi instruiri pentru asimilarea normelor morale, civice şi juridice, într-o perioadă ce este în
derulare până când minorul ajunge la majorat. Reglementările internaţionale63 au luat în considerare
situaţia minorilor infractori şi s-au stabilit reguli de urmat pentru ocrotirea acestei categorii, dar şi pentru
organizarea şi desfăşurarea justiţiei în ceea ce-i priveşte, în mod deosebit, şi cu garanţii procesuale mai
mari.
Perfecţionarea legislaţiei româneşti a urmărit cu atenţie regulile internaţionale şi a stabilit o
nouă politică educativă în ceea ce-i priveşte pe minorii ce comit fapte penale, dar nu răspund penal,
dispunând prin Legea nr. 272/2004 că acestora li se aplică următoarele măsuri:
- Menţinerea copilului în propria familie;
- Supravegherea specializată;
- Plasamentul copilului în familia extinsă ori în cea substitutivă;
- Plasamentul copilului într-un serviciu rezidenţial specializat.
Pentru minorii care potrivit Codului penal răspund penal pentru săvârşirea de infracţiuni
s-au stabilit doar măsuri educative, excluzându-se definitiv pedepsele specifice persoanelor majore.
Aceste măsuri educative sunt prevăzute în art. 114 C. pen. astfel:
„(1) Faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18
ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate.
(2) Faţă de minorul prevăzut în alin. (1) se poate lua o măsură educativă privativă de
libertate în următoarele cazuri:
a) dacă a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost
executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat;
b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de
7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.”
Măsurile educative sunt prevăzute în art. 115 C. pen., astfel:
„(1) Măsurile educative sunt neprivative de libertate sau privative de libertate.
1. Măsurile educative neprivative de libertate sunt:
a) stagiul de formare civică;
b) supravegherea;
c) consemnarea la sfârşit de săptămână;
d) asistarea zilnică.
2. Măsurile educative privative de libertate sunt:
a) internarea într-un centru educativ;
b) internarea într-un centru de detenţie.
(2)Alegerea măsurii educative care urmează să fie luată faţă de minor se face, în condiţiile
art. 114, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74 C. pen.”
Sistemul progresiv al măsurilor educative aplicabile minorilor recunoaşte importanţa
aplicării pentru prima dată, în cazul săvârşirii unei fapte penale, a măsurilor educative neprivative de
libertate, şi numai în cazul reiterării faptei, pentru care s-a mai luat o măsură neprivativă de libertate sau
62
C. pen., art. 113.
63
- Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului din 2 septembrie, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990,
publicată în M. Of. nr. 314 din 13 iunie 2001;
- Regulile şi Standardele Minime ale Naţiunilor unite privind Administrarea justiţiei pentru minori – regulile de la Beijing,
adoptate la Milano în anul 1985;
- Principiile Naţiunilor Unite pentru prevenirea delincvenţei juvenile. Principiile de la Ryad, din anul 1990;
- Regulile Naţiunilor Unite pentru protecţia minorilor privaţi de libertate (Regulile JDL) , adoptate de Adunarea Generală a
ONU prin Rezoluţia 45113 din 14 decembrie 1990.
68
fapta este de gravitate mare necesitând o pedeapsă de 7 ani sau mai mare, ori pedeapsa detenţiunii pe
viaţă, atunci minorului i se va aplica o măsură educativă privativă de libertate.
Măsurile educative neprivative de libertate au o valoare progresivă, în sensul creşterii
constrângerilor ce se aplică, una în raport de alta, ele fiind posibil de aplicat în raport de nevoile de
corijare, educare şi recuperare educativă a minorului, precum şi în raport de măsura considerată cea mai
potrivită pentru personalitatea şi receptivitatea minorului pentru executarea lor.
Prin executarea măsurilor educative neprivative de libertate se urmăreşte recuperarea
minorului şi integrarea sa în societate, precum şi prevenirea săvârşirii altor fapte infracţionale.
2. Organizarea executării măsurilor educative neprivative de libertate
Măsurile educative neprivative de libertate se pot executa în comunitatea de unde
provine minorul, pe întreaga perioadă realizându-se o legătură mai eficace cu familia şi cei cu
care trăieşte, se măreşte preocuparea de dezvoltare a personalităţii minorului prin implicarea lui
în programele ce se derulează pentru recuperarea sa şi dezvoltarea responsabilităţii. Toate
programele 64 trebuie să vizeze responsabilizarea minorului faţă de drepturile celorlalţi,
libertăţile democratice ale societăţii şi întărirea respectului faţă de aceste valori pe care minorul
nu le-a cunoscut ori nu i-au fost suficient explicate şi implementate educativ.
După cum minorul este ocrotit prin prevederile constituţionale65, ce transpun principial
regulile prevăzute în tratate şi convenţiile la care ţara noastră este parte, şi minorului infractor i se
respectă drepturile şi libertăţile fundamentale, în măsura în care acestea pot fi exercitate pe perioada
executării măsurilor educative ce presupun unele limitări sau interzicerea exercitării unor drepturi, în
condiţiile impunerii unor obligaţii.
Pentru ca aplicarea măsurilor educative să nu impieteze asupra dezvoltării generale a
minorului infractor ori asupra educaţiei ori sănătăţii, sistemul coercitiv stabilit prin aplicarea acestora ţine
seama de nivelul de dezvoltare a minorului, de vârsta, personalitatea, starea de sănătate, situaţia din
familia sa, situaţia socială (locuinţă, veniturile întreţinătorilor, posibilităţile materiale, nivelul cultural al
mediului din care provine).
Serviciul de probaţiune are un rolul de organizare, supraveghere şi control al modului de
executare a măsurilor educative, după o evaluare amănunţită a minorului infractor. Legea nr. 252/2013 66
prevede la art. 33-37 modul de realizare a evaluării astfel:
a. Evaluarea se realizează la solicitarea organelor judiciare de către consilierul de
probaţiune;
b. Evaluarea va fi consemnată într-un referat ce se înaintează în 21 de zile către organul
judiciar care l-a solicitat;
c. Referatul conţine date cu privire la mediul familial, social, situaţia educaţională,
instruirea profesională, conduita generală a minorului, analiza comportamentului infracţional, riscul de
săvârşire a unei infracţiuni şi alte date relevante privind starea de sănătate, dezvoltarea fizică, afectivă,
morală şi intelectuală;
d. Referatul conţine propuneri cu privire la măsura cea mai potrivită dintre cele prevăzute
de lege, cu motivarea privind eficienţa acestora în procesul de reintegrare;
e. Consilierul de probaţiune poate colabora cu asistenţi sociali, psihologi, consilieri
şcolari, pedagogi, medici sau alţi specialişti;
f. Consilierul poate solicita instituţiilor şi organizaţiilor în evidenţa cărora a fost minorul
să furnizeze în termen de 7 zile date şi informaţii necesare pentru evaluare;
g. Evaluarea are un caracter personal şi astfel minorul este chemat să furnizeze date şi
informaţii. În situaţia în care minorul nu colaborează cu consilierul de probaţiune i se va lua o declaraţie
scrisă ce va fi ataşată la raportul de evaluare. În situaţia în care minorul nu este în ţară ori nu este găsit se
va realiza raportul de evaluare menţionându-se toate demersurile făcute pentru ca minorul săfie găsit.
h. În situaţia în care minorul este deja în executarea unei măsuri educative se va face
menţiunea în raportul de evaluare despre acest fapt.
64
Legea nr. 353/2014, art. 63.
65
Constituţia României, art. 49 – Protecţia copiilor şi a tinerilor.
66
Legea nr. 252 din 19 iulie 2013 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de probaţiune.
69
După predarea referatului şi judecarea cauzei, luarea măsurii educative, judecătorul delegat
cu executarea va pune în aplicare măsura educativă conform cu art. 511 C. pr. pen., fixând un termen
pentru când se dispune aducerea minorului, chemarea reprezentatului legal al acestuia, a consilierului de
probaţiune, precum şi a persoanelor desemnate cu supravegherea.
3. Executarea măsurii educative a stagiului de formare civică
Stagiul de formare civică constă în perioada de 4 luni în care minorul trebuie să participe
la cursuri, cu teme cuprinzând 8 ore lunar, organizate în sesiune continuă sau cu o anumită periodicitate,
în care se vor include module teoretice sau aplicative, în raport de dezvoltarea acestuia, de personalitatea
şi de infracţiunea comisă 67.
Stagiul de formare civică se derulează sub conducerea şi controlul serviciului de
probaţiune astfel:
– Cursurile au ca obiectiv conştientizarea minorului asupra consecinţelor legale şi
sociale la care se expune prin săvârşirea de infracţiuni;
– Cursurile se organizează în baza programei-cadru aprobate prin ordin comun al
ministrului justiţiei şi ministrului educaţiei naţionale publicat în Monitorul Oficial al României;
– Consilierul de probaţiune organizează activitatea în aşa fel încât minorul să participe la
cursuri şi supraveghează dacă minorul participă efectiv la acestea;
– În raport cu începerea cursurilor minorul va fi inclus în acestea în cel mult 60 de zile
de la punerea în executare a hotărârii;
– Pe durata a 4 luni cu un orar de 8 ore de activitate pe lună, se derulează teme cu
caracter teoretic şi aplicativ, adaptate vârstei, pregătirii, personalităţii şi infracţiunii comise, la care
minorul participă fiind supravegheat şi controlat de consilierul de probaţiune;
– Consilierul de probaţiune de la locul de domiciliu al minorului infractor stabileşte
instituţia de învăţământ, o desemnează şi comunică acesteia o copie de pe dispozitivul hotărârii şi decizia
sa;
– Instituţia de învăţământ va adapta programa stagiului de formare civică la
particularităţile minorului.
4. Executarea măsurii educative a supravegherii
Conform art. 118 C. pen. – Supravegherea este reglementată astfel:

„Măsura educativă a supravegherii constă în controlarea şi îndrumarea minorului în
cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între două şi 6 luni, sub coordonarea serviciului de
probaţiune, pentru a asigura participarea la cursuri şcolare sau de pregătire profesională şi prevenirea
desfăşurării unor activităţi sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de
îndreptare a acestuia.”
Supravegherea zilnică are drept scop participarea minorului în mod permanent la activităţile
şcolare, la cursurile de pregătire profesională, la activităţile extracurriculare, dar care să nu fie în
legătură cu anturajul unor persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare a acestuia. Activitatea
de supraveghere trebuie să fie realizată în conformitate cu art. 67 din Legea nr. 253/2013, astfel:
– Supravegherea se realizează de către părinţii minorului, de către cei care l-au adoptat
sau de către tutori;
– Dacă cei de mai sus nu pot asigura supravegherea, instanţa de judecată va încredinţa
supravegherea unei persoane de încredere din familie, unei rude apropiate, la cererea acestuia;
– În situaţia în care nici această persoană nu poate asigura supravegherea permanentă sau
pe anumite perioade, judecătorul delegat cu consultarea consilierului manager de caz va desemna o altă
persoană;
– După predarea referatului, judecarea cauzei, luarea măsurii educative, judecătorul
delegat cu executarea va pune în aplicare măsura educativă conform cu art. 511 C. pr. pen., fixând un
termen pentru când se dispune aducerea minorului, chemarea reprezentatului legal al acestuia, a
consilierului de probaţiune, precum şi a persoanelor desemnate cu supravegherea;
67
Legea nr. 253/2013, art. 66.
70
– Supravegherea şi îndrumarea minorului în cadrul programului zilnic şi îndeplinirea
obligaţiilor sale şcolare, profesionale sau familiale este realizată de către consilierul de probaţiune;
– În situaţia în care este necesară urmarea unui curs şcolar sau profesional, iar minorul
nu este înscris la acestea, consilierul de probaţiune, primind o copie de pe hotărârea judecătorească, va
decide ce curs să urmeze minorul, la ce instituţie urmează să fie înscris şi prin decizia sa îl va înscrie pe
minor la cursul respectiv, în 30 de zile de la începerea supravegherii 68;
5. Executarea măsurii educative a consemnării la sfârşit de săptămână
În art. 119 C. pen. prevederile cu privire la consemnarea minorului infractor la sfârşit

de săptămână sunt următoarele:
„(1) Măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână constă în obligaţia minorului
de a nu părăsi locuinţa în zilele de sâmbătă şi duminică, pe durata cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni,
afară de cazul în care, în această perioadă, are obligaţia de a participa la anumite programe ori de a
desfăşura anumite activităţi impuse de instanţă.
(2) Supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probaţiune.”
Modul de executare a acestei măsuri educative este prevăzut în art. 68 din Legea
nr. 253/2013, după cum urmează:
– Obiectivul aplicării acestor măsuri este evitarea contactului cu persoanele sau cu
locurile unde are obiceiul de a-şi petrece timpul, care ar putea să-l predispună pe minor să comită fapte
infracţionale;
– Minorului îi este interzisă părăsirea locuinţei începând cu ora 0,00 a zilei de
sâmbătă şi până la ora 24,00 a zilei de duminică;
– În situaţia în care, familia din care face parte minorul are alte zile de repaus, în raport
de religia din care face parte, interdicţia va opera în orele stabilite pentru zilele respective;
– Consemnările de la sfârşiturile de săptămână se vor efectua în mod consecutiv, dacă
nu există o altă periodicitate stabilită de instanţa de judecată, judecătorul delegat cu executarea la
propunerea consilierului de probaţiune, sub supravegherea persoanelor majore cu care locuieşte ori a
altei persoane stabilite de instanţă;
– În cazul în care persoana majoră nu este desemnată prin hotărârea instanţei sau nu mai
poate exercita, permanent sau temporar, supravegherea, judecătorul delegat cu consultarea consilierului
de probaţiune desemnează persoana ce urmează să exercite supravegherea;
– Controlul executării măsurii şi controlul îndeplinirii atribuţiilor de către persoana care
exercită supravegherea se realizează de către consilierul de probaţiune sau, după caz, de persoana
desemnată de acesta din cadrul unei instituţii din comunitate;
– În vederea exercitării controlului, minorul care locuieşte singur sau, după caz,
persoana prevăzută la alin. (4) are obligaţia de a permite persoanei desemnate cu controlul executării şi
supravegherii executării măsurii efectuarea vizitelor programate sau inopinate la locuinţa minorului, în
zilele în care minorul trebuie să se afle în acel spaţiu potrivit hotărârii instanţei. În situaţia în care
persoana desemnată pentru control nu îşi va putea exercita atribuţiunile, este posibil ca măsurile
educative să fie prelungite, fără a se putea depăşi maximul prevăzut de lege, conform art. 123 alin. (1) lit.
a) C. pen. Consilierul de probaţiune în asemenea situaţii poate să propună judecătorului delegat cu
executarea înlocuirea măsurii neprivative de libertate ori internarea într-un centru educativ;
– Când în conţinutul măsurii educative s-a stabilit participarea la un curs şcolar ori de
formare profesională sau participarea la un program de reintegrare, supravegherea minorului va fi
încredinţată unei instituţii de învăţământ ori de instruire;
– Consemnarea la sfârşit de săptămână se pune în executare în termen de cel mult 15
zile de la momentul prezentării minorului şi a persoanei desemnate cu supravegherea în faţa
judecătorului delegat cu executarea în condiţiile art. 511 C. pr. pen.
68
71
6. Executarea măsurii educative a asistării zilnice
Asistarea zilnică este o măsură educativă neprivativă de libertate prevăzută în art. 120 C.
pen., astfel:
„(1) Măsura educativă a asistării zilnice constă în obligaţia minorului de a respecta un
program stabilit de serviciul de probaţiune, care conţine orarul şi condiţiile de desfăşurare a
activităţilor, precum şi interdicţiile impuse minorului.
(2) Măsura educativă a asistării zilnice se ia pe o durată cuprinsă între 3 şi 6 luni, iar
supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probaţiune.”
Articolul 69 din Legea nr. 253/2013 arată modalităţile de punere în executare a acestei
măsuri educative astfel:
– Supravegherea minorului va fi realizată de către consilierul de probaţiune ori de către o
persoană desemnată prin decizia acestuia;
– Minorului i se va întocmi un program zilnic de activitate împreună cu părinţii ori
tutorele sau persoana în grija căreia se află, minorul fiind şi el consultat cu privire la activităţile pe care
urmează a le executa, după care programul va fi aprobat de către judecătorul delegat prin încheiere
motivată, el fiind obligatoriu de executat. Încheierea judecătorului nu este supusă vreunei căi de atac;
– Programul minorului va cuprinde activităţi de pregătire şcolară, instruire profesională,
realizarea obligaţiilor şi interdicţiilor, activităţile din programul extraşcolar şi din timpul său liber,
organizarea şi valorificarea aptitudinilor sale;
– Participarea la cursurile şcolare sau de instruire profesională va fi supravegheată de
către instituţiile organizatoare, iar programele de reintegrare, de către persoanele sau instituţia care le
derulează. Orice abatere din partea minorului de la aceste programe va fi comunicată consilierului de
probaţiune, care va putea face propuneri de înlocuire a măsurii cu altă măsură neprivativă de libertate ori
cu internarea într-un centru educativ. Propunerea urmează dispoziţiile cuprinse la art. 50 şi 53 din Legea
nr. 253/2013, judecătorul delegat cu executarea fiind sesizat pentru luarea de măsuri.
– Stabilirea programului de asistare zilnică se realizează în cel mult 30 de zile din
momentul prezentării minorului în faţa judecătorului delegat, iar derularea programului începe în 5 zile
de la stabilirea programului;
– În situaţia în care asistarea zilnică este urmarea înlocuirii unei măsuri educative de
internare într-un centru educativ, programul de activitate zilnică va fi realizat în 15 zile de la punerea
minorului în libertate.
7. Executarea obligaţiilor ce pot fi impuse minorului pe durata executării măsurilor

educative neprivative de libertate
Obligaţiile ce pot fi impuse minorului pe durata executării măsurilor educative neprivative

de libertate sunt la dispoziţia instanţei de judecată care prin hotărârea sa definitivă va stabili concret
limitele şi interdicţiile conţinute în acestea.
Articolul 121 C. pen. arată că:
„(1) Pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate, instanţa poate impune
minorului una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare profesională;
b) să nu depăşească, fără acordul serviciului de probaţiune, limita teritorială stabilită de
instanţă;
c) să nu se afle în locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări
publice, stabilite de instanţă;
d) să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu
participanţii la săvârşirea de infracţiuni ori cu alte persoane stabilite de instanţă;
e) să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta;
f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală.
(2) Când stabileşte obligaţia prevăzută în alin. (1) lit. d), instanţa individualizează, în
concret, conţinutul acestei obligaţii, ţinând seama de împrejurările cauzei.
(3) Supravegherea executării obligaţiilor impuse de instanţă se face sub coordonarea
serviciului de probaţiune.
72
(4) Pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate, serviciul de
probaţiune are obligaţia să sesizeze instanţa dacă:
încetarea executării unora dintre acestea;
b) persoana supravegheată nu respectă condiţiile de executare a măsurii educative sau nu
execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin.”
Faţă de persoanele condamnate – majori, minorilor li se impun doar obligaţii prin hotărârea
instanţei de judecată, sistemul fiind adaptabil nevoilor de recuperare educativă, instanţa având
posibilitatea de a concretiza oricare dintre aceste obligaţii în aşa fel încât să-l ferească pe minor de a intra
în anturaje, locuri sau relaţii care l-ar determina să comită anumite fapte infracţionale.
Două obligaţii sunt de a acţiona, în alin. (1) lit. a), respectiv de a urma cursurile şcolare sau
profesionale, deoarece minorul este până la majorat inclus în sistemul naţional de educaţie sub forma
pregătirii elementare, liceale sau profesionale, precum şi cea prevăzută la alin. e), respectiv să se
prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta.
Obligaţiile sunt stabilite de instanţă şi se pun în executare în conformitate cu prevederile
art. 70 din Legea nr. 253/2013. Astfel, consilierul de probaţiune în a cărui circumscripţie domiciliază
minorul îl va îndruma cu privire la ce curs de pregătire şcolară sau profesională urmează a fi înscris şi
care sunt instituţiile ce urmează a realiza supravegherea. Înscrierea la un curs de pregătire profesională se
realizează în maximum 6 luni de la primirea hotărârii instanţei de judecată, iar înscrierea la un program
de şcolarizare se face din anul şcolar următor.
Cu privire la interdicţia de a nu depăşi limita teritorială stabilită de instanţă, supravegherea
se încredinţează organelor de poliţie prin comunicarea dispozitivului hotărârii de către consilierul de
probaţiune.
Când se stabileşte o interdicţie privind prezenţa în anumite locuri, manifestări sportive,
culturale ori alte adunări publice, interdicţia este comunicată instituţiilor organizatoare şi inspectoratului
judeţean de poliţie care urmează să realizeze supravegherea şi, în eventualitatea în care se încalcă
interdicţia, să informeze serviciul de probaţiune sau pe judecătorul delegat cu executarea.
În situaţia în care se stabileşte realizarea unui control, tratament sau îngrijire medicală, o
copie de pe dispozitivul hotărârii va fi trimisă de către consilierul de probaţiune instituţiilor medicale
abilitate să supravegheze efectuarea acestor activităţi. În situaţia în care prin hotărârea instanţei nu se
precizează care sunt aceste instituţii, consilierul de probaţiune va da o decizie prin care va menţiona unde
se va realiza controlul, tratamentul sau îngrijirea medicală, precum şi obligaţiile acestor instituţii de a
supraveghea şi comunica realizarea întocmai a procedurilor medicale, ori refuzul de a le realiza din
partea minorului. Costurile controlului, tratamentului şi a îngrijirii medicale sunt suportate de la bugetul
de stat.
Executarea conţinutului obligaţiilor stabilite de instanţa de judecată, începe după cum
este prevăzut la art. 70 alin. (5) din Legea nr. 253/2013, astfel:
- Se pun în executare de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost
stabilite interdicţiile privind depăşirea, fără acordul serviciului de probaţiune, a limitei teritoriale
stabilite de instanţă, precum şi a interdicţiei de a se apropia ori comunica cu victima sau cu membri de
familie ai acesteia, cu participanţii la săvârşirea de infracţiuni ori cu alte persoane stabilite de instanţă;
- Se pun în executare de la data aducerii la cunoştinţa minorului a conţinutului
obligaţiei impuse de a urma un curs de pregătire şcolară sau formare profesională, de a se prezenta la
serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta, precum şi de a se supune măsurilor de control,
tratament sau îngrijire medicală.
În situaţia în care pe parcursul executării obligaţiilor în perioada de supraveghere intervin
situaţii, fapte, evenimente ce justifică modificarea sau încetarea unor obligaţii, în conformitate cu
prevederile art. 122 C. pen., instanţa, la propunerea judecătorului delegat cu executarea în urma
raportului de evaluare al consilierului de probaţiune, va hotărî în legătură cu conţinutul obligaţiilor, fie
modificându-le, fie renunţând la unele atunci când menţinerea lor nu ar mai fi necesară.
Dacă pe parcursul supravegherii minorul execută obligaţiile impuse în mod voluntar cu
bună-credinţă până la data când măsura educativă neprivativă de libertate este executată sau se
consideră executată, orice obligaţie încetează, minorul reluându-şi activitatea în mod liber în comunitate
şi familie.
73
Obligaţiile stabilite de instanţa de judecată se execută în acelaşi mod şi de către minorul
liberat din măsura educativă a internării într-un centru educativ sau centru de detenţie, sub
supravegherea consilierului de probaţiune. Aceste obligaţii vor fi îndeplinite până la împlinirea duratei
măsurii internării.
Pe timpul supravegherii pot interveni situaţii în care minorul trebuie să realizeze alte
obligaţii sociale sau familiale ori activităţi în folosul recuperării sale educative, situaţie în care va solicita
consilierului de probaţiune ajutorul pentru realizarea acestora. La solicitarea sa, conform art. 72 din
Legea nr. 253/2013, minorul poate primi, pentru motive temeinic justificate o permisiune în executarea
obligaţiilor impuse de instanţa de judecată.
Permisiunea poate fi acordată prin decizia consilierului de probaţiune, conţinutul acesteia
fiind în legătură cu prevederile art. 121 alin. (1) lit. c) şi d) C. pen., respectiv de a se afla în anumite
locuri sau manifestări sportive, culturale sau adunări publice, precum şi de a se apropia, comunica cu
unele persoane cu care are interdicţie în acest sens.
Permisiunea poate fi acordată pentru maximum 5 zile şi se include în termenul de
supraveghere.
Pentru motive justificate consilierul de probaţiune poate aproba depăşirea limitei teritoriale
impuse, chiar părăsirea ţării pentru o durată ce nu poate depăşi 30 de zile într-un an.
Acordarea permisiunii implică obligaţia consilierului de probaţiune de a comunica
instituţiilor şi organelor care execută activităţi de supraveghere, precum şi a judecătorului delegat cu
supravegherea.
8. Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate

Toate activităţile desfăşurate sub supravegherea consilierului de probaţiune cu colaborarea
părinţilor, tutorilor sau celor care îl au în îngrijire pe minor, cu participarea instituţiilor specializate sau
din comunitate ce desfăşoară activităţi de învăţământ sau profesionale, culturale sau de resocializare, au
ca scop îndrumarea minorului în sensul dezvoltării pozitive a personalităţii sale, îndepărtarea de anturaje
infracţionale, pregătirea pentru perioada când va deveni adult cu responsabilitate deplină.
Este posibil ca aceste activităţi să debuteze cu un eşec, în sensul că măsurile neprivative de
libertate alese pentru corijarea minorului nu sunt adecvate, ori minorul cu rea-credinţă nu le respectă.
În art. 123 C. pen. se prevăd măsurile privind prelungirea sau înlocuirea măsurilor
educative neprivative de libertate, astfel:
„(1) Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii educative
sau a obligaţiilor impuse, instanţa dispune:
a) prelungirea măsurii educative, fără a putea depăşi maximul prevăzut de lege pentru
aceasta;
b) înlocuirea măsurii luate cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă;
c) înlocuirea măsurii luate cu internarea într-un centru educativ, în cazul în care, iniţial,
s-a luat măsura educativă neprivativă de libertate cea mai severă, pe durata maximă.
(2) În cazurile prevăzute în alin. (1) lit. a) şi lit. b), dacă nici de această dată nu sunt
respectate condiţiile de executare a măsurii educative sau a obligaţiilor impuse, instanţa înlocuieşte
măsura educativă neprivativă de libertate cu măsura internării într-un centru educativ.
(3) Dacă minorul aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de libertate
săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa
dispune:
a. Prelungirea măsurii educative, fără a putea depăşi maximul prevăzut de lege pentru
aceasta în conformitate cu art. 118, 119, 120 C. pen.;
b. Înlocuirea măsurii luate cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai
severă. Severitatea unei măsuri este dată de nivelul de intruziune 69 a fiecăreia în viaţa personală a
minorului prin individualizarea constrângerilor stabilite prin hotărârea instanţei de judecată în conţinutul
obligaţiilor;
c. Înlocuirea măsurii luate cu internarea într-un centru educativ, în cazul în care,
iniţial, s-a luat măsura educativă neprivativă de libertate cea mai severă, pe durata sa maximă.
69
C. Păun, Noul Cod penal comentat. Partea generală, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, 2014, p. 123.
74
d. Dacă minorul aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de libertate
săvârşeşte o nouă infracţiune, urmează a se lua măsuri educative neprivative de libertate sau o măsură
privativă de libertate, astfel:
- prelungirea măsurii educative luate iniţial, fără a putea depăşi maximul prevăzut de
lege pentru aceasta;
- înlocuirea măsurii luate iniţial cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai
severă;
- înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură educativă privativă de libertate.
Instanţa de judecată, analizând conduita minorului, evaluarea făcută prin raportul
consilierului de probaţiune 70 cu propuneri concrete, la sesizarea judecătorului delegat cu executarea sau a
procurorului în situaţia comiterii unei noi infracţiuni, poate impune noi obligaţii în sarcina minorului ori
să sporească condiţiile de executare a celor existente. Sesizarea instanţei de judecată pentru
prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative se realizează prin aplicarea art. 74 din Legea nr.
253/2013, astfel:
„(1) Dacă minorul nu respectă condiţiile de executare a măsurii educative sau obligaţiile
impuse, sesizarea instanţei pentru prelungirea sau înlocuirea măsurii educative neprivative de libertate în
condiţiile art. 123 alin. (1) şi (2) C. pen. se face de către consilierul de probaţiune;
(2) Sesizarea instanţei poate fi făcută de către procuror în cazul comiterii unei noi
infracţiuni pe durata măsurii educative şi de către judecătorul delegat cu executarea, la cererea părinţilor,
tutorelui sau a altei persoane în grija căreia se află minorul ori a persoanei vătămate sau a altei persoane
interesate, după consultarea referatului de evaluare întocmit de consilierul de probaţiune. Referatul de
evaluare însoţeşte sesizarea făcută de judecătorul delegat.
(3) În înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate instanţa va avea în vedere
severitatea acestor măsuri în ordinea prevăzută la art. 115 alin. (1) pct. 1 C. pen.”.
70
Legea nr. 252/2013 – Evaluarea minorilor aflaţi în executarea unei măsuri educative, art. 41 – 42
ART. 41
Evaluarea minorilor aflaţi în executarea unei măsuri educative se realizează la solicitarea instanţei de judecată sau a
judecătorului delegat cu executarea sau, după caz, la iniţiativa consilierului de probaţiune manager de caz, în următoarele situaţii:
a) dacă, pe durata executării unei măsuri educative neprivative de libertate, au intervenit motive care justifică fie
modificarea obligaţiilor, prin impunerea de noi obligaţii, sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare existente, fie încetarea
executării unora dintre obligaţii;
b) dacă, pe durata executării unei măsuri educative neprivative de libertate, persoana supravegheată nu respectă condiţiile
de executare sau nu îşi îndeplineşte obligaţiile;
c) la înlocuirea unei măsuri educative privative de libertate cu măsura educativă a asistării zilnice;
d) la acordarea liberării dintr-un centru educativ sau centru de detenţie.
ART. 42
(1) Rezultatele evaluării prevăzute la art. 41 se consemnează într-un referat de evaluare, care cuprinde date privind
respectarea condiţiilor de executare a măsurii şi a obligaţiilor impuse, precum şi actualizarea datelor prevăzute la art. 34 alin. (1)
şi (2), dacă este cazul.
(2) În situaţiile prevăzute la art. 41 lit. a) şi b), referatul de evaluare conţine propuneri motivate care să sprijine instanţa de
judecată în luarea unei decizii care să asigure condiţiile potrivite de executare a măsurii educative şi creşterea şanselor de
îndreptare a persoanei supravegheate.
(3) În situaţiile prevăzute la art. 41 lit. c) şi d), referatul de evaluare conţine propuneri cu privire la obligaţiile prevăzute la
art. 121 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, pe care instanţa le poate
impune, în funcţie de particularităţile cazului.
(4) În situaţia în care este solicitat de către judecătorul delegat cu executarea sau de către instanţa de judecată, referatul de
evaluare prevăzut la alin. (1) şi (2) se întocmeşte în termen de 14 zile de la data primirii solicitării la serviciul de probaţiune.
(5) În vederea întocmirii referatului de evaluare prevăzut la alin. (2), instituţia din comunitate care are responsabilitatea
supravegherii minorului, a verificării sau controlului modalităţii de executare a obligaţiilor stabilite în sarcina acestuia are
obligaţia de a pune la dispoziţia consilierului de probaţiune, în termen de 7 zile, informaţiile şi dovezile solicitate în acest sens.
(6) În vederea întocmirii referatului de evaluare prevăzut la alin. (3), dispoziţiile art. 110 alin. (3) şi (4) se aplică în mod
corespunzător.
(7) Structura şi formatul standard ale referatului de evaluare prevăzut la alin. (1) se stabilesc prin Regulamentul de aplicare
al prezentei legi.
75
9. Măsurile de colaborare cu serviciul de probaţiune
Activităţile ce trebuie întreprinse pentru buna desfăşurare a punerii în executare a executării

obligaţiilor pe durata măsurilor educative neprivative de libertate presupun o deosebită colaborare dintre
consilierul de probaţiune şi părinţii minorului, adoptatorul, tutorele, curatorul sau o altă persoană
însărcinată cu îngrijirea minorului. Colaborarea constă în sprijinirea reciprocă în activitatea de
supraveghere şi informarea cu privire la nerespectarea de către minor a oricărei obligaţii ori interdicţii
impuse de către instanţa de judecată.
Există situaţia ca pe timpul executării măsurii educative neprivative de libertate minorul să
devină major. În această situaţie măsura educativă se va continua până la terminarea executării. În
situaţia când minorul este căsătorit, după terminarea evaluării, el va fi supravegheat de către consilierul
de probaţiune.

76
EXECUTAREA MĂSURILOR DE SIGURANȚĂ.EXECUTAREA
MĂSURILOR PREVENTIVE NEPRIVATIVE DE LIBERTATE
Noțiune. Măsurile de siguranță cu caracter medical
Interzicerea ocupării unei funcții sau exercitării unei profesii
Confiscarea specială și confiscarea extinsă
Amânarea sau întreruperea pedepsei detențiunii pe viață sau a închisorii
Noțiunea măsurilor preventive neprivative de liberttate
Controlul judiciar
Controlul judiciar pe cauțiune


1. Enumerați care sunt măsurile de siguranţă
2. Cum se realizează executarea măsurilor de siguranţă cu caracter medical?
3. Explicați modalitatea de executare a măsurii de siguranţă a interzicerii ocupării unei
funcţii sau exercitării unei profesii
4. Cum se realizează executarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale şi a
confiscării extinse?
5. Care sunt măsurile sunt concrete și atribuţiile stabilite organelor judiciare, organelor
fiscale, precum şi ale celor care se ocupă de valorificarea lucrurilor şi bunurilor
confiscate ?
6. Enumerați elementele definitorii ale confiscării extinse.
7. Explicați punerea în executare a obligaţiilor stabilite de instanţă în caz de amânare
sau întrerupere a executării pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisori.
8. Cum se dispune controlul judiciar în cursul urmăririi penale,
9. Explicați conţinutul controlului judiciar
10. Care este activitatea de supraveghere a îndeplinirii obligaţiilor din conţinutul
controlului judiciar
77
1. Măsurile de siguranţă
Măsurile de siguranţă au fost reglementate şi în Codul penal anterior, scopul lor fiind
„înlăturarea unei stări de pericol şi pentru a preîntâmpina săvârşirea faptelor prevăzute de lege” 71. Spre
deosebire de legea anterioară, Codul penal prevede că „măsurile de siguranţă se iau faţă de persoana care
a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată”, dar şi în legătură cu persoana căreia „nu i se
aplică o pedeapsă”.
Măsurile de siguranţă reprezintă sancţiuni de drept penal, neprivative de libertate, care
au caracter preventiv, sunt prevăzute de lege şi luate de către instanţele de judecată, pe timpul urmăririi
penale sau a judecăţii, faţă de persoanele care au comis fapte penale şi cu privire la care există temerea
justificată că şi în viitor vor comite asemenea fapte, din cauza unor situaţii, stări care au fost relevate prin
săvârşirea faptei72.
Măsurile de siguranţă sunt cele arătate de art. 108 C. pen., astfel:
a) Obligarea la tratament medical;
b) Internarea medicală;
c) Interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii;
d) Confiscarea specială;
e) Confiscarea extinsă. 73
Aceste măsuri de siguranţă nu au o ierarhizare în raport cu constrângerea progresivă, cum
au alte sancţiuni şi măsuri educative, ci sunt enumerate după alte criterii, mai ales că ele pot fi luate faţă
de pericolul prezentat de persoana ce ar fi o sursă de îmbolnăvire pentru alţii, ori ar fi un pericol pentru
funcţionarea unor activităţi, sau ar fi incapabilă să discearnă cu privire la faptele săvârşite. În raport cu
situaţia concretă se pot lua chiar mai multe măsuri concomitent, pentru rezolvarea situaţiilor posibile.
Punerea în executare a măsurilor de siguranţă este prevăzută în C. pr. pen., Titlul V,
Executarea hotărârilor penale, Cap. II, Secţiunea a 3-a – Punerea în executare a măsurilor de siguranţă,
art. 566-574. De asemenea, cu privire la executarea măsurilor de siguranţă Legea nr. 253/2013,Titlul V,
art. 77-79, reglementează măsurile şi atribuţiunile organelor însărcinate cu aplicarea, supravegherea şi
controlul lor.
2. Executarea măsurilor de siguranţă cu caracter medical

Măsurile de siguranţă cu caracter medical sunt:
a) Obligarea la tratament medical;
b) Internarea medicală.
Obligarea la tratament medical este măsura neprivativă de libertate luată prin hotărârea
definitivă a instanţei de judecată, pentru făptuitorul care, din cauza unei boli, inclusiv cea provocată de
consumul cronic de alcool sau de alte substanţe psihoactive, prezintă pericol pentru societate, şi care
trebuie să urmeze un tratament medical până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să
înlăture starea de pericol74. Costurile tratamentului medical sunt suportate de către bugetul de stat75.
Măsura este luată de către instanţa de executare care va comunica autorităţii de sănătate
publică unde urmează a se realiza tratamentul medical, precum şi persoanei în cauză pentru a se prezenta
de îndată la unitatea sanitară unde este repartizată să efectueze tratamentul.
Instanţa de judecată atrage atenţia celui bolnav că este obligat să se trateze, în caz contrar
urmând a se dispune internarea medicală76. Dacă obligarea la tratament medical însoţeşte o pedeapsă
privativă de libertate tratamentul se va realiza în penitenciar77, iar dacă această obligaţie se realizează în
cadrul unei pedepse sau măsuri neprivative de libertate urmează ca judecătorul delegat şi consilierul de
probaţiune să dispună asupra supravegherii şi controlului măsurii.
71
Codul penal, art. 107.
72
M. Gorunescu, Noul Cod penal. Partea generală, ed. a II-a, 2014, Ed. Universul Juridic, p. 587.
73
Lit. e) a fost introdusă prin art. Ii ?? pct. 1 din Legea nr. 63/2012.
74
C. pen., art. 109 alin. (1).
75
Legea nr. 253/2013, art. 77 alin. (2).
76
C. pen., art. 109 alin. (2).
77
C. pr. pen., art. 566 alin. (3).
78
Unitatea sanitară la care făptuitorul a fost repartizat pentru tratament este obligată, conform
art. 567 alin. (1) C. pr. pen., să comunice judecătorului delegat cu executarea, precum şi serviciului de
probaţiune, situaţia cu privire la cel ce urmează tratamentul medical, astfel:
a) dacă persoana obligată la tratament s-a prezentat pentru a urma tratamentul;
b) dacă persoana obligată la tratament se sustrage de la efectuarea tratamentului după
prezentare;
c) dacă, din cauza înrăutăţirii stării de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat măsura
de siguranţă a obligării la tratament medical, este necesară internarea medicală;
d) dacă, datorită ameliorării stării de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat măsura de
siguranţă a obligării la tratament medical, efectuarea tratamentului nu se mai impune.
În situaţia în care unitatea sanitară nu se găseşte în circumscripţia instanţei de judecată care
a dispus executarea, comunicarea despre situaţia celui obligat la tratament se va face la judecătoria în a
cărei circumscripţie se află unitatea sanitară. Aceleaşi măsuri se aplică în situaţia în care cel obligat la
tratament se găseşte în penitenciar ori execută o pedeapsă sau o măsură educativă privativă de libertate.
Internarea medicală se poate dispune de către instanţa de judecată în două situaţii:
- Când persoana faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament nu urmează
tratamentul - art. 109 alin. (2) C. pen.;
- Când făptuitorul este bolnav psihic, consumator cronic de substanţe psihoactive sau
suferă de o boală infectocontagioasă şi prezintă pericol pentru societate, până la însănătoşire sau până la
obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol – art. 110 C. pen.
Internarea medicală se poate dispune prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată, prin
comunicarea unei copii de pe dispozitivul hotărârii şi a unei copii de pe raportul de expertiză
medico-legală către unitatea de sănătate publică din judeţul pe teritoriul căreia locuieşte cel ce urmează a
fi internat. Punerea în executare o face judecătorul delegat cu executarea, care comunică unităţii sanitare
obligaţia de a lua în supraveghere pe cel internat. Periodic, dar nu mai târziu de 12 luni de la internare,
judecătorul delegat cu supravegherea verifică dacă internarea mai este necesară. Pentru a propune
instanţei de judecată menţinerea, înlocuirea sau încetarea internării medicale, judecătorul delegat cu
executarea dispune efectuarea unei expertize medico-legale, în urma căreia urmează a sesiza instanţa cu
cele constatate 78.
Autoritatea de sănătate publică stabilită prin hotărârea instanţei de judecată pentru realizarea
internării medicale, este obligată să asigure supravegherea celui internat, să-l trateze medical şi să
comunice despre internare instanţei de executare, în conformitate cu art. 570 alin. (1) C. pr. pen. În
situaţia în care cel ce trebuie internat nu se supune, el va fi internat cu sprijinul organelor de poliţie, care
pot pătrunde în domiciliul sau reşedinţa persoanei fără învoirea sa.
Judecătorul delegat cu executarea va fi încunoştinţat de către autoritatea sanitară în situaţia
în care internarea medicală nu mai este necesară.
3. Executarea măsurii de siguranţă a interzicerii ocupării unei funcţii sau exercitării

unei profesii
Situaţia interzicerii ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii este prevăzută în art.
111 C. pen. astfel:
„(1) Când făptuitorul a săvârşit fapta din cauza incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze
care îl fac inapt pentru ocuparea unei anumite funcţii, pentru exercitarea unei profesii sau meserii ori
pentru desfăşurarea unei alte activităţi, se poate lua măsura interzicerii exercitării dreptului de a ocupa
acea funcţie ori de a exercita acea profesie, meserie sau activitate.
(2) Măsura de siguranţă poate fi revocată la cerere, după trecerea unui termen de cel
puţin un an, dacă se constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat. O nouă cerere nu se poate
face decât după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii anterioare.”
Punerea în executare a măsurii interzicerii ocupării unei funcţii sau a exercitării unei
profesii se face prin aplicarea art. 573 C. pr. pen. coroborat cu art. 78 din Legea
nr. 253/2013, astfel:
78
79
a) Comunicarea de către judecătorul delegat cu supravegherea a unei copii de pe
dispozitivul hotărârii persoanei juridice în cadrul căreia persoana exercită funcţia sau profesia, meseria
sau activitatea;
b) Comunicarea se poate face şi persoanei juridice care asigură organizarea sau
coordonarea exercitării profesiei sau activităţii respective;
c) Organul care primeşte comunicarea are obligaţia să asigure executarea măsurii luate şi
să sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă 79;
d) În cazul în care interdicţia vizează o meserie sau altă activitate comunicarea va fi făcută
în aceleaşi condiţii inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul persoana
în cauză 80;
e) În situaţia în care a trecut cel puţin un an de la dispunerea măsurii de siguranţă persoana
în cauză poate cere revocarea interzicerii ocupării funcţiei sau profesiei interzise, dacă temeiurile care au
impus măsura ei au încetat.
f) Soluţionarea cererii se face cu citarea persoanei în cauză, după ascultarea concluziilor
avocatului acesteia şi ale procurorului. În situaţia în care instanţa respinge cererea de revocare a măsurii,
o nouă cerere se poate face după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii
anterioare.
Este posibil ca această măsură să fie aplicată şi să se execute în incidenţă şi cu aplicarea
pedepsei accesorii sau cu pedeapsa complementară prevăzută la art. 66
alin. (1) lit. g) C. pen., respectiv – „dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a
desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii”. Aplicarea cumulativă poate
interveni, astfel că în perioada până la condamnare va fi aplicată măsura conform art. 111 C. pen.
persoana fiind „inaptă” de a ocupa o astfel de funcţie, profesie sau meserie, incapacitate care sigur va
continua pe timpul aplicării pedepsei accesorii şi este posibil şi pe perioada aplicării pedepsei
complementare, în situaţia în care termenul de la care s-a aplicat este mai mare de un an, pentru a se
putea interveni cu o cerere de revocare. Pot exista temeiuri diferite pentru aplicarea acestei sancţiuni
sau un temei unic ce constă din nedemnitatea persoanei care s-a folosit de funcţie, profesie sau meserie
pentru a comite infracţiuni 81.
Dacă pedeapsa accesorie şi pedeapsa complementară privind „dreptul de a ocupa funcţia, de
a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea
infracţiunii” se epuizează în momentul epuizării pedepsei principale, măsura de siguranţă cu acest
conţinut se aplică pe termen nedeterminat, astfel că este necesar să se analizeze periodic, după trecerea
a cel puţin un an de la aplicare sau de la respingerea cererii de revocare, dacă starea de pericol şi risc a
făptuitorului a încetat. Este posibil ca inaptitudinea privind meseria sau profesia să se corijeze ca urmare
a urmării unor cursuri de specializare, pe care făptuitorul să nu le fi avut la practicarea activităţii
respective. În acest caz este posibil să se acorde revocarea cerută conform art. 111 alin. (2) C. pen. În
legătură cu ocuparea sau îndeplinirea unei funcţii, exercitarea acesteia se acordă de cele mai multe ori pe
criterii stabilite de către instituţiile de drept public ori de drept privat şi de multe ori pierderea funcţiei ca
urmare a săvârşirii unei fapte penale duce implicit la pierderea dreptului de a o mai practica, în instituţia
respectivă, ca urmare a incompatibilităţii stabilite de sistemul ierarhic respectiv. Este cazul de cele mai
multe ori al incompatibilităţii exercitării unei funcţii din cauza existenţei cazierului penal.
4. Executarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale şi a confiscării extinse

Confiscarea specială este o măsură de siguranţă prevăzută în art. 112 C. pen., astfel:
„(1) Sunt supuse confiscării speciale:
a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală;
79
Sustragerea de la executarea acestei măsuri de siguranţă va constitui o infracţiune distinctă – infracţiunea prevăzută de
art. 288 C. pen. – Neexecutarea sancţiunilor penale [„sustragerea de la executare ori neexecutarea conform legii … a măsurii
de siguranţă prevăzute în art. 108 lit. b) şi lit. c), de către persoana fizică faţă de care s-au dispus aceste sancţiuni, se pedepseşte
cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.”], exercitarea fără drept a
unei profesii sau activităţi (art. 348 C. pen.), dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege, sau chiar uzurparea
de calităţi oficiale (art. 258 C. pen.).
80
Legea nr. 253, art. 77 alin. (2).
81
M. Gorunescu, Noul Cod penal comentat. Parea generală, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, 2014, p. 606.
80
b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a
cunoscut scopul folosirii lor;
c) bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului
sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei
persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;
d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor;
e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt
restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;
f) bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală.
(2) În cazul prevăzut în alin. (1) lit. b) şi lit. c), dacă valoarea bunurilor supuse confiscării
este vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin
echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce şi de contribuţia
bunului la aceasta. Dacă bunurile au fost produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii faptei
prevăzute de legea penală, se dispune confiscarea lor în întregime.
(3) În cazurile prevăzute în alin. (1) lit. b) şi lit. c), dacă bunurile nu pot fi confiscate,
întrucât nu aparţin infractorului, iar persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul folosirii lor, se va
confisca echivalentul în bani al acestora, cu aplicarea dispoziţiilor alin. (2).
(4) Dispoziţiile alin. (1) lit. b) nu se aplică în cazul faptelor săvârşite prin presă.
(5) Dacă bunurile supuse confiscării potrivit alin. (1) lit. b)-e) nu se găsesc, în locul lor se
confiscă bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora.
(6) Se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea bunurilor supuse
confiscării, precum şi bunurile produse de acestea, cu excepţia bunurilor prevăzute în alin. (1) lit. b) şi lit.
c)”.
Codul de procedură penală la art. 574 arată măsurile ce trebuie luate pentru executarea
confiscării speciale şi a confiscării extinse, iar în Legea nr. 253/2013, art. 79, aceste măsuri sunt
concretizate prin atribuţiile stabilite organelor judiciare, organelor fiscale, precum şi ale celor care
se ocupă de valorificarea lucrurilor şi bunurilor confiscate, astfel:
a. Lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica în
conformitate cu prevederile legale. Instanţa de judecată, în temeiul unei prevederi din legislaţia specială a
Codului penal, supune confiscării speciale unele bunuri 82 prin hotărâre definitivă. Nu se poate aplica
dubla confiscare în sensul confiscării bunurilor şi a valorii lor. Confiscarea trebuie să prevină starea de
pericol pe care o prezintă lăsarea în circulaţie a anumitor bunuri ce ar putea folosi la comiterea unor
infracţiuni.
b. Dacă bunurile confiscate se află în păstrarea organelor de poliţie sau a unor instituţii,
judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organului la care se află.
După primirea copiei de pe dispozitiv, lucrurile confiscate se predau în termen de 30 de zile organelor
în drept a le prelua sau valorifica potrivit legii. La cererea organelor care se ocupă de valorificare,
bunurile pot rămâne în custodia poliţiei până la valorificare;
c. Când confiscarea priveşte sume de bani ce nu au fost consemnate la unităţi bancare,
judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organelor fiscale, în vederea
executării confiscării potrivit dispoziţiilor privind creanţele bugetare;
d. Când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, dacă prin lege nu se prevede altfel,
aceasta se face în prezenţa unei comisii formate din:
- judecătorul delegat cu executarea al instanţei de executare;
- un reprezentant al parchetului de pe lângă aceeaşi instanţă;
- un reprezentant al inspectoratului judeţean de poliţie;
- gestionarul camerei de corpuri delicte în gestiunea căruia se aflau bunurile supuse
distrugerii;
- reprezentanţi ai altor autorităţi cu competenţe în domeniu desemnaţi de judecătorul
delegat.
82
M. Gorunescu, în Noul Cod penal comentat. Partea generală, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, 2014, p. 611.
81
e. Comisia întocmeşte un proces-verbal, care se trimite, în copie, spre a fi depus la
dosarele privind cauzele în care s-a dispus confiscarea respectivelor bunuri. În cazul în care distrugerea
nu are loc în circumscripţia instanţei de executare, din comisie face parte judecătorul delegat cu
executarea de la instanţa corespunzătoare în grad în circumscripţia căreia are loc distrugerea. Un
exemplar al procesului-verbal se trimite instanţei de executare;
f. Cheltuielile de păstrare, întreţinere şi valorificare a bunurilor confiscate se acoperă din
preţul obţinut. Dacă nu este posibilă acoperirea integrală a acestor cheltuieli din preţul obţinut, diferenţa
rămâne în sarcina statului;
g. Cheltuielile de distrugere a bunurilor confiscate rămân în sarcina statului.
Prevederile confiscării extinse 83 sunt prevăzute în art. 1121 C. pen., astfel:

„(1) Sunt supuse confiscării şi alte bunuri decât cele menţionate la art. 112, în cazul în care
persoana este condamnată pentru comiterea uneia dintre următoarele infracţiuni, dacă fapta este
susceptibilă să îi procure un folos material şi pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau
mai mare:
a) infracţiuni privind traficul de droguri şi de precursori;
b) infracţiuni privind traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile,
c) infracţiuni privind frontiera de stat a României;
d) infracţiunea de spălare a banilor;
e) infracţiuni din legislaţia privind prevenirea şi combaterea pornografiei;
f) infracţiuni din legislaţia privind combaterea terorismului;
g) constituirea unui grup infracţional organizat;
h) infracţiuni contra patrimoniului;
i) nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor
explozive;
j) falsificarea de monede, timbre sau alte valori;
k) divulgarea secretului economic, concurenţa neloială, nerespectarea dispoziţiilor
privind operaţii de import-export, deturnarea de fonduri, infracţiuni privind regimul importului şi al
exportului, precum şi al introducerii şi scoaterii din ţară de deşeuri şi reziduuri;
l) infracţiuni privind jocurile de noroc;
m) infracţiuni de corupţie, infracţiunile asimilate acestora, precum şi infracţiunile
împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene;
n) infracţiuni de evaziune fiscală;
o) infracţiuni privind regimul vamal;
p) infracţiuni de fraudă comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice;
q) traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine umană.
(2) Confiscarea extinsă se dispune dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte şi,
dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei,
depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit;
b) instanţa are convingerea că bunurile respective provin din activităţi infracţionale de
natura celor prevăzute la alin. (1).
(3) Pentru aplicarea dispoziţiilor alin. (2) se va ţine seama şi de valoarea bunurilor
transferate de către persoana condamnată ori de un terţ unui membru al familiei sau unei persoane
juridice asupra căreia persoana condamnată deţine controlul.
(4) Prin bunuri, conform prezentului articol, se înţelege şi sumele de bani.
(5) La stabilirea diferenţei dintre veniturile licite şi valoarea bunurilor dobândite se vor avea
în vedere valoarea bunurilor la data dobândirii lor şi cheltuielile făcute de persoana condamnată, membrii
familiei acesteia.
(6) Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani şi bunuri
până la concurenţa valorii acestora.
83
Legea nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul
penal.
82
(7) Se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea sau folosirea
bunurilor supuse confiscării, precum şi bunurile produse de acestea.
(8) Confiscarea nu poate depăşi valoarea bunurilor dobândite în perioada prevăzută la alin.
(2), care excedează nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate.”
5. Punerea în executare a obligaţiilor stabilite de instanţă în caz de amânare sau

întrerupere a executării pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii
Cazurile de amânare a executării pedepsei detenţiunii pe viaţă şi a închisorii sunt
prevăzute în art. 589 C. pr. pen. şi se referă la:
a) Când se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că persoana condamnată
suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor
şi care face imposibilă executarea imediată a pedepsei;
b) Când o persoană este gravidă sau are un copil mai mic de un an.
În aceste situaţii instanţa de judecată va constata că celui bolnav nu i se poate asigura paza
permanentă în reţeaua Ministerului Sănătăţii din cauza timpului îndelungat în care ar necesita să se
realizeze internarea şi stabileşte amânarea executării pedepsei pe o perioadă determinată. În situaţia în
care cel condamnat şi-a provocat singur boala, amânarea executării pedepsei nu poate fi dispusă. Aceeaşi
raţiune de refuz al amânării pedepsei este acţiunea de autoagresiune, refuzul expertizei medicale, a
intervenţiei chirurgicale sau a altor acţiuni vătămătoare făcute în scopul de a se amâna executarea
pedepsei84.
Hotărârea instanţei este executorie de la data pronunţării. În situaţia în care în perioada
amânării executării pedepsei s-a emis un nou mandat de executare a pedepsei, amânarea operează până la
epuizarea termenului pentru care este hotărâtă, cel de al doilea mandat nefiind pus în executare pe
această perioadă.
Cererea de amânare a executării pedepsei poate fi făcută de către cel condamnat şi de
procuror şi poate fi retrasă de cel care a făcut-o. Contestaţia asupra cererii de amânare a executării
pedepsei se poate face în termen de 3 zile de la comunicare.
Pe perioada amânării executării pedepsei cel condamnat trebuie să respecte obligaţiile
stabilite în art. 590 C. pr. pen. ce vor fi puse în executare prin prevederile art. 80 din Legea nr.
253/2013, astfel:
– Să nu depăşească limita teritorială fixată în condiţiile stabilite de instanţă;
– Să ia legătura, în termenul stabilit de instanţă, cu organul de poliţie desemnat de acesta
în cuprinsul hotărârii de amânare a executării pedepsei închisorii pentru a fi luat în evidenţă şi a stabili
mijlocul de comunicare permanentă cu organul de supraveghere, precum şi să se prezinte la instanţă ori
de câte ori este chemat;
– Să nu îşi schimbe locuinţa fără informarea prealabilă a instanţei care a dispus amânarea;
– Să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;
– În situaţia când este bolnav, să se prezinte la unitatea sanitară pentru tratament, iar dacă
este gravidă sau cu copil mai mic de un an să îngrijească de acesta;
– Să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori adunări
publice stabilite de către instanţă;
– Să nu comunice cu persoana vătămată sau cu membri de familie ai acesteia, cu
persoanele cu care a comis infracţiunea ori cu alte persoane stabilite de instanţă;
– Să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite.
Judecătorul delegat cu executarea va primi cererea de amânare a executării pedepsei şi după
verificarea înscrisurilor medicale va stabili trimiterea spre soluţionare la instanţa de executare spre
soluţionare. Dacă este cazul va dispune prin încheiere să se realizeze o expertiză medico-legală.
În ziua pronunţării instanţa de executare transmite o copie de pe hotărâre organului de
poliţie pentru luare în evidenţă, jandarmeriei şi unităţii de poliţie de domiciliu, organelor de eliberare a
paşapoartelor şi organelor de frontieră, precum şi altor instituţii ce supraveghează îndeplinirea
obligaţiilor impuse condamnatului 85.
84
85
83
O copie de pe dispozitivul hotărârii se comunică unităţii sanitare ori serviciului de asistenţă
sanitară, după caz, pentru asigurarea tratamentului sau îngrijirii gravidei sau copilului.
Organele de poliţie vor informa victima sau membrii de familie ai acesteia despre amânarea
executării pedepsei, pentru a fi informaţi cu privire la interdicţia stabilită condamnatului de a comunica
sau a se apropia de persoanele stabilite de către instanţă.
Supravegherea respectării obligaţiilor impuse pe timpul amânării executării pedepsei se
realizează de către organele de poliţie, care sesizează de îndată orice nerespectare a obligaţiilor,
comunicând instanţei de executare despre acestea. Instituţiile ce participă la supravegherea
condamnatului, în situaţia în care constată o încălcare a obligaţiilor impuse, vor sesiza de îndată pe
judecătorul delegat cu executarea pentru ca acesta să sesizeze instanţa de executare pentru revocarea
amânării executării pedepsei 86.
Organul de poliţie desemnat cu supravegherea verifică periodic respectarea obligaţiilor şi,
în cazul când constată un caz de încălcare cu rea-credinţă a acestora, sesizează instanţa de judecată
pentru revocarea amânării şi punerea în executare a pedepsei.
Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă urmează aceleaşi

condiţii şi obligaţii pentru condamnat ca şi în cazul amânării executării pedepsei, prevederile legale fiind
dispoziţiile C. pr. pen., art. 592 şi ale Legii nr. 253/2013, art. 80-81.
Evidenţa timpului cât cel condamnat este în întreruperea executării pedepsei se ţine de
către instanţa de executare şi administraţia locului de deţinere. În situaţia în care după expirarea
termenului de întrerupere cel condamnat nu se prezintă la locul de deţinere, administraţia penitenciarului
trimite o copie de pe mandatul de executare organului de poliţie în vederea arestării şi continuarea
pedepsei. Timpul cât condamnatul se află în întreruperea executării pedepsei nu se deduce din durata
pedepsei, astfel încât termenul de punere în libertate se va socoti cu adăugarea acestei durate de timp 87.
6. Controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune

Controlul judiciar se dispune în cursul urmăririi penale, de către procuror faţă de
persoana inculpatului, dacă măsura este necesară pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal,
pentru împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori pentru
prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni88. Judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră
preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii, poate dispune luarea măsurii controlului judiciar
faţă de inculpat, în aceleaşi condiţii ca cele de mai sus 89.
Controlul judiciar pe cauţiune se poate dispune în cursul judecăţii de către judecătorul
de cameră preliminară, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute pentru aplicarea măsurii arestării
preventive, dar luarea acestei măsuri este suficientă pentru realizarea scopului bunei desfăşurări a
procesului penal, împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori
prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni90.
Punerea în executare a controlului judiciar se face de către organul judiciar care a dispus
măsura prin trimiterea unei copii de pe ordonanţa sau încheierea prin care s-a luat măsura către secţia de
poliţie în raza căreia domiciliază sau locuieşte persoana în cauză. De asemenea, câte o copie se trimite şi
instituţiilor obligate să supravegheze pe cel supus controlului91.
7. Conţinutul controlului judiciar

Conţinutul controlului judiciar presupune ca persoana inculpatului să se supună obligaţiei
de prezentare şi informare a organelor judiciare cu privire la necesitatea unor eventuale schimbări
sau limitări ale dreptului la libera circulaţie. De asemenea, să nu încalce interdicţiile (de exercitare a
profesiei şi de comunicare, de participare la manifestări cultural-sportive şi adunări publice, de
86
Legea nr. 253/2013, art. 81.
87
88
C. pr. pen., art. 202 şi 211.
89
90
C. pr. pen., art. 216-221.
91
Legea nr. 253/2013, art. 82.
84
conducere de autovehicule, de deţinere de arme, de emitere cecuri), precum şi obligaţiile de supunere la
tratament medical.
În Titlul V, Capitolul I, Secţiunea 3-a art. 215 C. pr. pen. se arată următoarele cu privire la
conţinutul controlului judiciar:
„(1) Pe timpul cât se află sub control judiciar, inculpatul trebuie să respecte următoarele
obligaţii:
a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la
instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;
b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află
cauza cu privire la schimbarea locuinţei;
c) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de către organul
judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau
ori de câte ori este chemat.
(2) Organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe timpul
controlului judiciar, să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
a) să nu depăşească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu
încuviinţarea prealabilă a acestuia;
b) să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze doar
în locurile stabilite de acesta;
c) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;
d) să nu revină în locuinţa familiei, să nu se apropie de persoana vătămată sau de membrii
familiei acesteia, de alţi participanţi la comiterea infracţiunii, de martori ori experţi sau de alte persoane
anume desemnate de organul judiciar şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect, pe nicio cale;
e) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a
săvârşit fapta;
f) să comunice periodic informaţii relevante despre mijloacele sale de existenţă;
g) să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în
scopul dezintoxicării;
h) să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice;
i) să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar;
j) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte arme;
k) să nu emită cecuri.
(3) În cuprinsul actului prin care se dispune luarea măsurii controlului judiciar sunt
prevăzute în mod expres obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte pe durata acestuia şi i se
atrage atenţia că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin, măsura controlului
judiciar se poate înlocui cu măsura arestului la domiciliu sau cu măsura arestării preventive.
(4) Supravegherea respectării de către inculpat a obligaţiilor care îi revin pe durata
controlului judiciar se realizează de către instituţia, organul sau autoritatea anume desemnate de
organul judiciar care a dispus măsura, în condiţiile legii.
(5) Dacă, în cadrul obligaţiei prevăzute la alin. (2) lit. a), s-a impus inculpatului interdicţia
de a părăsi ţara sau o anumită localitate, câte o copie a ordonanţei procurorului ori, după caz, a încheierii
se comunică, în ziua emiterii ordonanţei sau a pronunţării încheierii, inculpatului, unităţii de poliţie în a
cărei circumscripţie locuieşte, precum şi celei în a cărei circumscripţie are interdicţia de a se afla acesta,
serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor, Poliţiei de Frontieră Române şi Inspectoratului
General pentru Imigrări, în situaţia celui care nu este cetăţean român, în vederea asigurării respectării de
către inculpat a obligaţiei care îi revine. Organele în drept dispun darea inculpatului în consemn la
punctele de trecere a frontierei.
(6) Instituţia, organul sau autoritatea prevăzute la alin. (4) verifică periodic respectarea
obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată
procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră
preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii.
(7) În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, inculpatul încalcă, cu
rea-credinţă, obligaţiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă
infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecătorul de
drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, la cererea procurorului
85
ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării
preventive, în condiţiile prevăzute de lege.
(8) În cursul urmăririi penale, procurorul care a luat măsura poate dispune, din oficiu sau la
cererea motivată a inculpatului, prin ordonanţă, impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat ori
înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial, dacă apar motive temeinice care justifică aceasta, după
audierea inculpatului.
(9) Dispoziţiile alin. (8) se aplică în mod corespunzător şi în procedura de cameră
preliminară sau în cursul judecăţii, când judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată
dispune, prin încheiere, la cererea motivată a procurorului sau a inculpatului ori din oficiu, după audierea
inculpatului.”
8.Activitatea de supraveghere a îndeplinirii obligaţiilor din conţinutul controlului

judiciar se realizează în conformitate cu art. 83 din Legea nr. 253/2013 astfel:
– Dacă prin ordonanţa procurorului sau prin încheierea judecătorului sau a instanţei a fost
impusă inculpatului respectarea uneia sau mai multor obligaţii dintre cele prevăzute la art. 215 alin. (2)
C. pr. pen. supravegherea respectării acestora se face după cum urmează:
a) de către organul de poliţie în raza căruia domiciliază sau locuieşte inculpatul, în cazul
obligaţiilor prevăzute la art. 215 alin. (2) lit. a), b), d)-f) şi h)-j);
b) de către organul de poliţie în raza căruia domiciliază sau locuieşte inculpatul şi de
instituţia sanitară în care urmează a se efectua tratamentul, în cazul obligaţiei prevăzute la art. 215 alin.
(2) lit. g);
c) de către organul de poliţie în raza căruia domiciliază sau locuieşte inculpatul şi de către
banca sau băncile la care inculpatul are deschise conturi, în cazul obligaţiei prevăzute la art. 215 alin.
(2) lit. k);
– Supravegherea îndeplinirii obligaţiei de a purta un sistem electronic de supraveghere,
prevăzută la art. 215 alin. (2) lit. c), se face în condiţiile stabilite prin lege specială.
– În cazul constatării nerespectării obligaţiilor impuse, instituţiile prevăzute la alin. (1)
vor sesiza de îndată organul judiciar care a dispus controlul judiciar.
Controlul judiciar pe cauţiune se execută în conformitate cu prevederile art. 216-217
C. pr. pen. şi art. 84 din Legea nr. 253/2013.
Controlul judiciar pe cauţiune se poate lua când sunt întrunite condiţiile pentru aplicarea
arestării preventive, dar această măsură este suficientă pentru îndeplinirea scopurilor prevăzute la art.
202 C. pr. pen., cauţiunea este o sumă de bani determinată la dispoziţia organului judiciar, cu o valoare
începând cu 1000 lei, determinându-se în raport cu gravitatea acuzaţiei aduse inculpatului, situaţia
materială şi obligaţiile legale ale acestuia. Constituirea cauţiunii se poate realiza şi prin constituirea de
garanţii reale, mobiliare ori imobiliare în limita sumei stabilite. Constituirea cauţiunii garantează
participarea inculpatului la procesul penal şi respectarea de către acesta a obligaţiilor stabilite pe perioada
procesului penal.
În situaţia în care măsura controlului judiciar pe cauţiune trebuie înlocuită cu arestul la
domiciliu sau cu arestarea preventivă, suma depusă pentru cauţiune va fi confiscată de către instanţa de
judecată.
Pe perioada aplicării măsurii controlului judiciar pe cauţiune se aplică obligaţiile prevăzute
pentru controlul judiciar, inclusiv obligaţiile pe care instanţa le poate individualiza dintre cele prevăzute
la art. 215 alin. (2). Dacă obligaţiile se respectă întocmai, instanţa dispune restituirea cauţiunii, la fel şi în
cazul netrimiterii în judecată, procurorul va dispune restituirea cauţiunii.
Pe durata măsurii controlului judiciar se poate ca inculpatul să încalce cu rea-credinţă
obligaţiile care îi revin ori cel supravegheat să săvârşească o nouă infracţiune. În această situaţia
judecătorul de drepturi şi libertăţi sau judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, la
cererea procurorului sau din oficiu, dispune înlocuirea măsurii cu măsura arestului la domiciliu sau cu
arestarea preventivă 92.
92
86
87
EXECUTAREA PEDEPSELOR ȘI A MĂSURILOR EDUCATIVE
PRIVATIVE DE LIBERTATE
Organizarea executării pedepselor
Organizarea interioară a penitenciarului
Organizarea centrelor educative și a centrelor de detenție
Proiectul educațional
Pedepse și măsuri educative. Caractere, calități, funcții, principii
Pedeapsa detențiunii pe viață
Pedeapsa închisorii
Măsura internării într-un centru educativ
Internarea într-un centru de detenție


1. Definiți detențiunea pe viață și arătați în ce art. din Codul penal se găsește.
2. Când a fost adoptată această pedeapsă?
3. Ce reprezintă sistemul progresiv în politica penală?
4. Ce restricții presupune detențiunea pe viață?
5. Cum se realizează comutarea ori neaplicarea detențiunii pe viață?
6. Căror infracțiuni se aplică detențiunea pe viață și care este alternativa?
7. Cum se aplică pedeapsa detențiunii pe viață în caz de concurs de infracțiuni?
8. Definiți pedeapsa închisorii și arătați în ce art. din Codul penal se găsește.
9. Unde se găsesc principalele prevederi cu privire la pedeapsa închisorii?
10. Ce este constrângerea penală și cum se realizează constrângerea prin pedeapsa
închisorii?
11. Cum se realizează înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea?
12. Care sunt elementele definitorii și trăsăturile măsurii educative ale internării într-un
centru educativ?
13. Se poate înlocui măsura internării într-un centru de detenție cu măsura asistării
zilnice?
88
EXECUTAREA PEDEPSELOR ŞI MĂSURILOR PRIVATIVE
1. Instituţii organizatoare ale executării pedepselor

După anul 1989 ţara noastră a intrat într-o nouă etapă a istoriei sale, înlăturarea statului
totalitar şi transformarea sistemului politic şi juridic în cadrul statului de drept, sistem politic ce a
determinat schimbările majore din sistemul executării sancţiunilor de drept penal, transformarea
organizatorică a punerii în executare a pedepselor şi măsurilor educative, precum şi a măsurilor
restrictive de libertăţi şi drepturi, crearea unui alt sistem de executare a pedepselor adaptat la trendul
european şi la schimbările democratice.
Abrogarea pedepsei cu moartea ca una dintre primele măsuri de umanizare a legislaţiei
execuţional penale, rezultat al uriaşului impact produs de Revoluţia din anul 1989, a fost adoptată prin
Decretul-lege al CPUN nr. 6 din 7 ianuarie 1990.
Trecerea sistemului penitenciar din subordinea Ministerului de Interne în subordinea
Ministerului Justiţiei prin Legea nr. 21 din 15 octombrie 1990 a fost un moment al schimbării, când s-a
declanşat acţiunea de depolitizare a penitenciarelor, refacerea arhitecturii de conducere şi implementarea
regulilor europene, adaptarea din mers a politicilor de umanizare a executării sancţiunilor.
Impactul deosebit al adoptării Legii nr. 30/1994 privind ratificarea de către România a
Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a permis deschiderea
sistemului penitenciar către societatea civilă, a făcut pentru prima dată posibilă desecretizarea întregii
activităţi, a creat exigenţe sporite pentru ameliorarea condiţiei persoanelor condamnate, a condus la o
mai mare participare a asociaţiilor, fundaţiilor, organizaţiilor şi voluntarilor la activităţile de
supraveghere, control şi ajutorare a muncii de resocializare. Construirea sistemului de asistenţă
religioasă, reformele bazate pe absenţa oricărei discriminări, stimularea participării conştiente a
condamnaţilor la propria resocializare, îmbunătăţirea reglementărilor privind viaţa de penitenciar,
suplimentarea drepturilor de comunicare, de informare şi contactele cu lumea exterioară, asigurarea
transparenţei prin organizarea zilelor penitenciarelor deschise, învoirea condamnaţilor merituoşi în
familie şi măsurile de reconstrucţie şi reparare capitală a penitenciarelor prin proiecte guvernamentale au
condus la schimbări pozitive în mentalitatea membrilor societăţii şi a personalului penitenciar cu privire
la scopul şi misiunile sociale ale instituţiei.
Începând din anul 1992 s-au elaborat peste 100 ordine ale ministrului justiţiei privitoare la
ameliorarea regimului penitenciar, încadrarea posturilor cu personal calificat şi instruit. S-a început
construirea penitenciarelor Bucureşti, Giurgiu şi Arad, s-au reparat capital penitenciarele Jilava, Bistriţa,
Gherla, Tulcea, Iaşi, Oradea, Timişoara, Drobeta Turnu-Severin, au fost repuse în funcţiune centrele de
reeducare minori în condiţii moderne, Găeşti, Tichileşti şi Târgu Ocna, iar celelalte penitenciare au intrat
în reamenajarea spaţiilor.
Până în anul 2003 au fost aplicate normele cu privire la drepturile condamnaţilor din
perioada Legii nr. 23/1969, astfel că necesitatea schimbării acestora s-a concretizat în norme noi,
adaptate la Regulile penitenciare europene Rec. 87, elaborându-se O.U.G. nr. 56 din 25 iunie 2003 cu
privire la drepturile persoanelor aflate în executarea unor pedepse şi a măsurii arestării preventive, fiind
pentru prima dată când statutul condamnaţilor cuprindea drepturile constituţionale şi cele specifice.
Reformarea personalului penitenciar prin încadrarea ofiţerilor doar cu studii superioare şi a
subofiţerilor cu liceul, formarea personalului în sistem de învăţământ superior sau mediu de penitenciare
au creat posibilitatea să se abandoneze sistemul militar al organizării, trecându-se din anul 2004 la
demilitarizarea penitenciarelor şi, prin Legea nr. 293/2004, să se aprobe un statut de funcţionari publici
personalului din întreaga Administraţie Naţională a Penitenciarelor.
Necesitatea schimbării legislaţiei penitenciare nu a putut aştepta modificările ce erau în
lucru în domeniul legislaţiei penale şi procesual penale, legea executării pedepselor fiind caducă, astfel
că s-a aprobat într-o formă modernă o nouă lege – Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a
măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, care a oferit imediat cadrul european
de practică pentru penitenciarele româneşti. Introducerea instituţiei judecătorului delegat pentru
89
executarea pedepselor a creat cadrul normal de legalitate în întreaga activitate penitenciară, eliminând
greşeala din anul 2004 când s-a optat pentru conducerea penitenciarelor de către magistraţi delegaţi.
Paşii de dezvoltare instituţională şi normativă au condus la reforma sistemului penitenciar,
iar după adoptarea noilor coduri, penal şi de procedură penală, a fost posibil să se adopte Legea nr. 252
din 19 iulie 2013 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de probaţiune93, Legea nr. 253 din 19
iulie 2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal 94, Legea nr. 254 din 19 iulie 2013 privind
executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal95.
Noile legi creează posibilitatea dezvoltării sistemului de executare a sancţiunilor de drept
penal fără lipsire de libertate, cu lipsire de libertate, precum şi cu instituirea unor interdicţii, măsuri şi
obligaţii pe care condamnaţii să le asume conştient pentru ca să poată exercita drepturile constituţionale
în calitate de cetăţeni.
Prin Hotărârea Guvernului nr. 1849 din 28 octombrie 2004 privind organizarea,
funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor 96 se stabileşte că aceasta este în
subordinea Ministerului Justiţiei şi este destinată coordonării şi controlului activităţii unităţilor care se
organizează şi funcţionează în subordinea sa. Finanţarea ANP este asigurată prin subvenţii de la bugetul
de stat şi prin venituri proprii.
În subordinea ANP sunt înfiinţate penitenciare unde se execută pedeapsa detenţiunii pe
viaţă sau pedeapsa închisorii. Penitenciarele sunt înfiinţate prin hotărâre de guvern, au personalitate
juridică, iar în cadrul acestora se pot înfiinţa secţii interioare şi secţii exterioare unde se aplică
regimurile specifice categoriilor de persoane condamnate şi pentru protecţia anumitor categorii de
deţinuţi.
Condamnaţii execută pedepsele în penitenciarele stabilite de către ANP după principiul
apropierii de localitatea de domiciliu, ţinându-se seama de regimul de executare, gradul de risc al
persoanei, nevoile de reintegrare socială, sex şi vârstă.
Sistemul unităţilor din subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor are
următoarea organizare:
1. Penitenciare judeţene pentru arestaţi preventiv şi executarea pedepselor;
2. Penitenciare speciale pentru anumite categorii de deţinuţi în raport cu siguranţa deţinerii
(maximă siguranţă, regim închis, regim semideschis şi deschis);
3. Penitenciare pentru tineri;
4. Penitenciare pentru femei;
5. Penitenciare spital;
6. Penitenciare în care funcţionează secţii speciale pentru continuarea executării măsurii
educative privative de libertate;
7. Penitenciare cu rol de coordonare a penitenciarelor dintr-o zonă geografică;
8. Centre de arestare preventivă;
9. Secţii speciale de arestare preventivă;
10. Secţii speciale de executare a măsurilor educative privative de libertate;
11. Centre educative;
12. Centre de detenţie.
Arestul la domiciliu se execută în conformitate cu prevederile Legii nr. 254/2013, Cap. III,
art. 124-133.
Executarea pedepselor privative de libertate are drept scop prevenirea săvârşirii de noi
infracţiuni, formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept, faţă de regulile de convieţuire socială
şi faţă de muncă, în vederea reintegrării în societate a deţinuţilor 97.
93
94
95
M . Of. nr. 514 din 14 august 2013.
96
M. Of. nr. 1062 din 16 noiembrie 2004
97
Legea nr. 254/2013, art. 3.
90
Executarea măsurilor educative pentru minori are drept scop reintegrarea acestora în
societate şi responsabilizarea lor, în vederea asumării propriilor acţiuni şi a prevenirii săvârşirii de noi
infracţiuni98.
Scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni este scopul comun tuturor acestor măsuri,
chiar şi a arestării preventive şi a arestului la domiciliu. Cu toate restricţiile, interdicţiile şi obligaţiile ce
presupun afectarea exerciţiului drepturilor şi libertăţii cetăţeneşti, pedepsele şi măsurile educative sunt
concepute astfel încât să asigure respectarea demnităţii umane, iar condiţiile din detenţie să fie apropiate
de aspectele normale, pozitive ale activităţii din societate, unităţile de deţinere colaborând cu toate
instituţiile publice şi organizaţiile neguvernamentale ce au ca obiect de activitate prevenirea
infracţiunilor şi reintegrarea în societate a persoanelor care au comis infracţiuni.
Înainte de începerea exercitării drepturilor persoanelor condamnate în unităţile unde îşi
execută pedeapsa ori măsura educativă, acestea sunt supuse măsurilor de pază şi securitate specifice unei
societăţi democratice, în scopul apărării societăţii împotriva conduitelor riscante ale acestora, pentru
apărarea moralei, reputaţiei şi drepturilor altora, pentru împiedicarea diseminării informaţiilor necesare
unui proces corect, şi pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea necesare organelor judiciare,
implicate în urmărirea penală, judecată, punerea în executare şi executarea hotărârilor definitive.
Sistemul unităţilor de detenţie este conceput în aşa fel încât să separe, să clasifice şi să
individualizeze în categorii distincte pe toţi cei ce sunt încarceraţi sau internaţi, astfel încât să se limiteze
pe cât posibil influenţa nocivă a celor cu periculozitate şi experienţă infracţională mare asupra celorlalţi,
dar şi pentru protecţia persoanelor vulnerabile.
Organizarea siguranţei deţinerii, a internării şi a respectării securităţii personalului asigură
în fiecare penitenciar şi centru educativ climatul necesar de maximă siguranţă, medie sau uşoară, în
raport de periculozitatea şi caracteristicile categoriilor de deţinuţi, astfel încât să se poată desfăşura
într-un climat de normalitate toate activităţile pentru reintegrare socială, cele lucrative, cazarea, hrănirea,
echiparea, asigurarea asistenţei medicale, a igienei individuale şi colective, precum şi realizarea
măsurilor de siguranţă individuală pentru fiecare persoană condamnată.
Pentru eficientizarea activităţilor ce se desfăşoară în zona de responsabilitate a
penitenciarelor şi centrelor educative şi de detenţie, a centrelor de arestare preventivă, în sistemul
penitenciar sunt desemnate penitenciare cu rol de coordonare. Acestea au în principal misiuni de
organizare, analiză, coordonare a activităţilor, de implementare a noii legislaţii execuţionale, de avizare a
planurilor de cooperare, de rezolvare în comun a situaţiilor critice, organizează anumite activităţi în
vederea resocializării, precum şi activităţile în vederea transferării deţinuţilor în diferite scopuri.
Penitenciarele de coordonare asigură folosirea la activităţi productive a condamnaţilor într-o zonă
teritorială mai largă şi coordonează optimizarea spaţiilor de cazare.
2. Organizarea interioară a penitenciarului

Penitenciarele sunt instituţii de drept public, conduse de un director numit prin ordin al
ministrului justiţiei. Parteneriatul cu societatea civilă se bazează pe posibilitatea participării comune la
activităţile de resocializare organizate în baza Legii nr. 254/2013, astfel că întreaga finanţare se asigură
de către bugetul de stat şi din veniturile proprii, nefiind acceptate donaţii şi sponsorizări din partea
membrilor de familie sau aparţinătorilor persoanelor private de libertate, cu excepţia asigurării de către
familii sau sponsori a cărţilor necesare bibliotecii condamnaţilor, a materialelor necesare organizării unor
manifestări cultural-artistice şi sportiv-recreative pentru condamnaţi şi internaţi99.
Penitenciarele sunt organizate la nivel judeţean, sunt dispuse în localităţi accesibile cu
mijloacele de transport în comun, în legătură cu organele de justiţie pe care le deservesc, în proximitatea
locurilor unde se desfăşoară activităţile economice, fiind amenajate astfel încât să asigure securitatea
localităţii şi a populaţiei, să se poată aplica regimurile stabilite prin Regulamentul de organizare şi
funcţionare, să se poată desfăşura activităţile de resocializare, să fie asigurată cazarea legală, în condiţii
decente din punct de vedere al igienei, hrănirii şi sănătăţii.
98
Legea nr. 254/2013, art. 135.
99
Proiectul Legii nr. 254/2013, art. 197, art. 200 alin. (4), art. 201 alin. (2) şi art. 264.
91
Penitenciarul este un ansamblu de clădiri şi spaţii delimitate prin garduri, sisteme de
alarmare, iluminare, pază şi apărare, organizat în trei sectoare principale: sectorul administrativ, sectorul
de deţinere şi sectorul de producţie.
Sectorul administrativ este situat, în raport cu configuraţia terenului, în interiorul
penitenciarului (Oradea, Gherla, Cluj-Napoca, Craiova ş.a.) sau într-o locaţie aparte (Poarta Albă), dar
este dispus între intrarea în penitenciar delimitată prin postul de control şi gardul împrejmuitor, de
sectorul de deţinere şi sectorul de producţie. În sectorul administrativ sunt situate birourile de lucru ale
personalului, judecătorului de supraveghere a privării de libertate, spaţiile pentru personalul de pază şi
intervenţie, dispeceratul, sălile de pregătire, depozitele cu mijloace tehnice, magazia cu armament şi
muniţie, bucătării şi sală de mese pentru personalul de serviciu, alte utilităţi obişnuite pentru fiecare
instituţie (sală de audienţe, săli de sport, terenuri de sport, sală de festivităţi ş.a.) Sectorul administrativ
este conceput în aşa fel încât să creeze posibilitatea supravegherii prin dispecerat a tuturor zonelor
unităţii, să fie realizată legătura de comunicaţii (telefon, fax, calculator, televiziune cu circuit intern,
sistem radiofonic), să asigure sistemul aprovizionării independente cu apă, combustibil, căldură, curent
electric, precum şi posibilitatea întreruperii furnizării utilităţilor în caz de răzvrătire din partea
condamnaţilor, încăperi de odihnă pentru grupele operative sau în caz de alarmă.
Sectorul de deţinere este organizat în aşa fel încât să asigure activităţile ce se desfăşoară în
cadrul regimurilor. Sectorul este împrejmuit cu gard dublu şi fâşie greblată, are o singură intrare în
sistem prin porţi ce se deschid - închid alternativ, cu un perimetru apărat cu foişoare de pază înarmată, cu
mijloace de iluminare şi semnalizare, cu camere de luat vederi, cu delimitare prin gardurile despărţitoare
între secţiile interioare ori prin grilaje, cu acces comandat de la dispecerat.
În interiorul sectorului de deţinere există un punct de primire şi prelucare medicală a
condamnaţilor, câte o secţie de carantină şi observare, cabinete medicale, birouri pentru personalul de
pază, pentru activităţile de resocializare, pentru judecătorul de supraveghere a privării de libertate, spaţii
pentru blocul alimentar, săli de mese, baie, spălătorie, frizerie, magazii cu bunuri ale condamnaţilor,
camere pentru şcolarizare şi instruire, biserică ori capelă, cluburi, puncte comerciale, camere de izolare,
puncte de documentare şi informare electronică, posturi telefonice, cutii poştale, curţi de plimbare,
terenuri de sport, săli de forţă, spaţii pentru organizarea dreptului la vizită, spaţii pentru vizita intimă,
spaţii pentru vizita ?? on-line, precum şi camere de deţinere în scop de cazare. Camerele de deţinere
pentru cazare sunt grupate în secţii şi amenajate în raport cu regimul penitenciar, cu riscul persoanelor,
cu posibilitatea deţinerii condamnaţilor în comun în număr mai mare ori mai mic, sau individual.
O cameră standard trebuie să aibă un număr suficient de paturi cu cazarmamentul necesar
fiecărui condamnat, fereastră pentru lumină şi aer proaspăt, instalaţii de apă rece şi caldă pentru
necesităţile naturale şi de igienizare, duşuri, o încăpere pentru alimentele cumpărate de către deţinuţi
pentru consumul zilnic, dulapuri pentru haine, bibliotecă, televizor sau difuzor, mapă a camerei cu
reglementări permanente şi legislaţie. În raport cu persoanele ce se află cazate aceştia pot primi cu
aprobarea directorului penitenciarului obiecte de folosinţă personală în conformitate cu prevederile
regulamentare. Camerele sunt asigurate cu uşă metalică, grilaje la uşă şi ferestre în raport cu regimul de
deţinere, sistem de iluminare permanentă.
Camerele sunt grupate în secţii interioare, unde mai există birouri pentru personal,
telefoane de legătură, mijloace de alarmare, materiale pentru resocializare şi chiar săli de lucru pentru cei
ce desfăşoară activităţi lucrative în interiorul penitenciarului.
Sectorul de producţie este de regulă separat de sectorul de deţinere şi cel administrativ, şi
cuprinde garaje, ateliere, depozite de mărfuri şi alimente, terenuri cu diverse utilităţi.
Pe lângă unele penitenciare există construcţii auxiliare cuprinzând locuinţe pentru personal,
locuinţe de serviciu şi de intervenţie, spaţii de pregătire şi sport, gospodărie agrozootehnică.
3. Organizarea centrelor educative şi a centrelor de detenţie

Cerinţele organizării noi, a executării măsurilor educative privative de libertate sunt
concretizate în punerea în practică a noilor concepţii umaniste privind necesitatea resocializării minorilor
şi tinerilor care au săvârşit o faptă infracţională sau chiar mai multe.
Centrele educative şi de detenţie sunt organizate conceptual, în ideea recuperării minorilor
prin intensificarea actului educaţional, urmarea unui program de pregătire şcolară şi formare
92
profesională, a unei activităţi culturale, educative şi sportive potrivite personalităţii şi aptitudinilor
personale ale minorilor pentru a putea fi resocializaţi.
Sistemul de constrângere este diferit faţă de majori, regimurile sunt închis şi deschis, iar
organizarea interioară a centrelor diferă prin condiţii şi scop. Apropierea de modul de organizare şcolară,
educaţia şi asistenţa psihosocială, supravegherea specializată prin consilierii de probaţiune, sistemul de
organizare a programului desfăsurat prin activităţi de autogospodărire cu sprijinul personalului centrului
încearcă să determine o schimbare majoră a modului de înţelegere responsabilă a vieţii.
Activităţile în centru se desfăşoară în comun, cu accent pe adaptarea fiecărei persoane
internate la un proiect educativ propriu, sub conducerea unui Consiliu educativ aplecat spre nevoile
educative ale fiecărui minor.
În conformitate cu art. 136 din Legea nr. 254/2013, măsurile educative se execută în centru
educativ sau în centru de detenţie.
În cadrul centrelor de detenţie se pot organiza secţii distincte pentru aplicarea separată a
regimului închis sau deschis, precum şi spaţii pentru protejarea persoanelor internate ce aparţin unor
grupuri vulnerabile 100. Sistemul de organizare este similar cu al unui penitenciar în sectoare: sectorul de
executare a măsurii educative, sectorul administrativ, sectorul de producţie şi spaţiile auxiliare.
În cadrul centrelor educative, persoanele internate sunt asistate de personal specializat în
activităţi educaţionale, profesionale, psihologice, de asistenţă socială, medicală şi fizică, adaptate la
vârstă, sex, personalitate, în interesul dezvoltării personale.
Centrele educative şi de detenţie sunt instituţii de drept public înfiinţate prin hotărâre a
Guvernului României, au personalitate juridică, sunt subordonate ierarhic ANP şi funcţionează prin
Regulament aprobat de ministrul justiţiei. Secţiile interioare pentru punerea în aplicare a regimurilor,
secţiile de arestare preventivă pentru minorii arestaţi în curs de judecată se înfiinţează prin decizia
directorului general al ANP.
Minorii sunt repartizaţi în centrele educative sau în centrele de detenţie de către ANP în aşa
fel încât să fie cât mai aproape de localitatea de domiciliu şi să poată fi cuprinşi în sistemul de asistenţă
educativă. Pentru realizarea acestui scop fiecare centru dispune de spaţii de cazare, preparare a hranei,
servirea mesei, săli de clasă pentru pregătire şi instruire şcolară, laboratoare, spaţii pentru activitate
socială, psihologică, activităţi educative specifice minorilor, activităţi moral-religioase, sportive,
recreative, spaţii pentru asigurarea asistenţei medicale, a tratamentelor şi pentru primirea vizitelor din
afara unităţii.
În art. 141 din Legea nr. 254/2013 privitor la funcţionarea acestor centre se arată că:
- Centrul educativ este instituţia specializată în recuperarea socială a persoanelor internate,
în care acestea urmează programe de instruire şcolară şi formare profesională, potrivit aptitudinilor lor,
precum şi alte activităţi şi programe destinate reintegrării sociale;
- Centrul de detenţie este instituţia specializată în recuperarea socială a persoanelor
internate, cu regim de pază şi supraveghere, în care acestea urmează intensiv programele şi activităţile
destinate reintegrării sociale.
Personalul necesar desfăşurării activităţii educative este asigurat prin grija inspectoratelor
şcolare judeţene, iar personalul ce desfăşoară celelalte activităţi este recrutat şi asigurat în conformitate
cu standardele naţionale şi metodologiile specifice ale ANP prin decizia directorului general. Activitatea
de formare profesională se realizează prin grija personalului centrelor sau de personal specializat al
agenţiilor pentru ocuparea forţei de muncă şi alţi furnizori abilitaţi.
4. Proiectul educaţional al unui centru educativ şi de detenţie

În fiecare centru educativ ori de detenţie se organizează şi se desfăşoară un proiect
educaţional, prevăzut la art. 142 din Legea nr. 254/2013, care cuprinde următoarele demersuri
educaţionale:
a) asigurarea unui climat favorabil dezvoltării personale;
b) conferirea de utilitate perioadei internării;
c) reducerea vulnerabilităţii psihologice şi sociale;
d) asimilarea de cunoştinţe şi formarea de deprinderi necesare reintegrării sociale.
100
Proiectul de Regulament pentru aplicarea Legii nr. 254/2013, art. 290.
93
Proiectul educaţional al fiecărui centru este finaţat prin bugetul de stat, prin veniturile
proprii ale ANP şi prin donaţii şi sponsorizări.
Proiectul educaţional101 este organizat şi se derulează astfel:
„(1) Proiectul educaţional al centrului reprezintă cadrul general de proiectare şi
implementare a ofertei standardizate a activităţilor educative, de asistenţă psihologică şi asistenţă
socială, stabilită în funcţie de nevoile persoanelor internate, în vederea pregătirii reintegrării sociale a
acestora.
(2) Prin proiectul educaţional al centrului se identifică ariile de intervenţie, care permit
dezvoltarea persoanelor internate în plan emoţional, cognitiv şi aptitudinal, astfel încât perioada internării
să creeze condiţiile pentru îmbunătăţirea statusului educaţional, psihologic şi social.
(3) Proiectul educaţional al centrului, prin care se asigură continuitatea serviciilor de
asistenţă necesare persoanelor internate, de la depunerea în centru până la liberare, este asumat, după caz,
în cadrul consiliului educativ pentru centrele educative sau în cadrul comisiei educative pentru centrele
de detenţie, cu participarea, în calitate de invitaţi, a consilierului de probaţiune şi a reprezentantului
direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului din subordinea consiliului judeţean, respectiv
a consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti pe teritoriul căruia se află centrul şi este transmis
anual spre aprobare către directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
(4) Proiectul educaţional al centrului este supus revizuirii anual şi ori de câte ori este
nevoie, în cazul identificării la nivelul persoanelor internate a unor noi cerinţe de intervenţie
recuperativă.
(5) Proiectul educaţional al centrului include activităţi şi programe care au în vedere
obiectivele prioritare, metode şi mijloace adaptate particularităţilor psihosomatice ale persoanelor
internate şi specificului ariilor de intervenţie.
(6) Proiectul educaţional al centrului cuprinde cel puţin informaţii referitoare la:
a) scopul proiectului educaţional;
b) obiectivele operaţionale stabilite pentru atingerea scopului proiectului educaţional;
c) resursele umane necesare, inclusiv specialişti din exteriorul centrului, în baza
colaborărilor instituţionale;
d) resursele materiale şi financiare interne şi externe;
e) oferta de programe şi activităţi adecvate persoanelor internate;
f) instrumente de monitorizare şi evaluare.
5. Instituţii organizatoare ale reţinerii şi arestării preventive
a. Centrele de reţinere şi arestare preventivă
Reţinerea şi arestarea preventivă fac parte dintre măsurile preventive prevăzute de C. pr.
pen. Titlul V, Secţiunea 2-a, art. 209, respectiv Secţiunea 6-a, art. 223-240. Executarea reţinerii şi
arestării preventive este reglementată în Legea nr. 254/2013, Titlul IV, Cap.I, art. 107-119.
Centrele de reţinere şi arestare preventivă sunt organizate şi funcţionează102 în subordinea
Ministerului de Interne prin ordin al ministrului, care aprobă şi Regulamentul de funcţionare şi măsurile
necesare pentru siguranţa acestora.
Centrele de reţinere şi arestare preventivă funcţionaeză în legătură cu arondarea la unităţile
penitenciare, centrele de arestare preventivă, centrele educative şi centrele de detenţie, pentru depunerea
persoanelor în aceste unităţi în momentul schimbării situaţiei juridice din cursul urmăririi penale.
Centrele de reţinere şi arestare preventivă aplică normele şi regulile stabilite în Legea nr.
254/2013, cu specificitatea dată de situaţia reţinuţilor şi arestaţilor preventiv sau a celor condamnaţi aflaţi
temporar pentru afaceri judiciare în aceste centre.
b. Centrele de arestare preventivă
După terminarea urmăririi penale, în cursul judecăţii arestarea preventivă se execută în
centrele de arestare preventivă din penitenciare. Aceste centre sunt organizate şi funcţionează în
cadrul ANP în cadrul unor secţii speciale, aplicându-li-se prevederile Legii nr. 254/2013, Titlul I, Titlul
III Cap. II, şi regulile generale privind siguranţa deţinerii, precum şi procedurile executive şi drepturile
celor condamnaţi, cu specificul lor.
101
Proiectul de Regulament al aplicării Legii nr. 254/2013, art. 294.
102
Legea nr. 254/2013, art. 107.
94
Centrele de arestare preventivă se organizează prin hotărâre a Guvernului, iar prin ordin al
ministrului justiţiei se stabilesc penitenciarele în a căror circumscripţie funcţionează acestea.
Regulamentul de funcţionare şi siguranţă a deţinerii este aprobat de ministrul justiţiei.
6. Executarea arestului la domiciliu

Arestul la domiciliu este reglementat conform cu Titlul V, Secţiunea a 5-a, art. 218-222 C.
pr. pen. şi Titlul IV, Cap.II, art. 124-131 din Legea nr. 254/2013.
Arestul la domiciliu este dispus de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, de către
judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, dacă sunt îndeplinite condiţiile
pentru arestarea preventivă, dar luarea acestor măsuri este necesară şi suficientă pentru realizarea
scopurilor prevăzute pentru măsurile preventive 103.

103
Curtea Constituțională în data de 7 mai 2015 a luat în dezbatere excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 222 C.pr.pen
– Durata arestului la domiciliu, admițând excepția de neconstituționalitate, prin aceea că ”prin omisiunea legiuitorului de a
reglementa în cuprinsul acestui articol termenul şi durata maximă a măsurii preventive a arestului la domiciliu luate în procedura de
cameră preliminară şi în cursul judecăţii în primă instanţă, sunt încălcate dispoziţiile constituţionale cuprinse în art.23 – libertatea
individuală, art.25 – libera circulaţie, art.26 - viaţa intimă, familială şi privată, art.39 - libertatea întrunirilor, art.41 - munca şi
protecţia socială a muncii şi, respectiv în art. 53 - restrângerea exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale.”
95
EXECUTAREA PEDEPSEI PRIVATIVE DE LIBERTATE PENTRU
MAJORI
Noțiunea pedepsei
Caracterele, calităţile, funcţiile şi principiile pedepselor
Principiile executării pedepselor privative de libertate.
Detențiunea pe viață.
Pedeapsa închisorii.
Condiții și caracterizare.

Executarea sancțiunilor penale – 2015, U.J. pag. 247-

1. Noţiunea pedepsei
Noul Cod penal nu mai defineşte pedeapsa, ci doar pedeapsa prevăzută de lege. Sarcina
definirii este lăsată, pe de o parte, doctrinei penale, iar pe de altă parte, reducerea definiţiei legale la art.
187 C. pen. dă posibilitatea cercetătorilor să analizeze întregul ansamblu de pedepse, de unde să extragă
o definiţie corespunzătoare.
Astfel, considerăm, alături de alţi autori (prof.dr. Vasile Dobrinoiu, prof.dr. Ilie Pascu, prof.
dr. Traian Dima, prof.dr. Mihai Adrian Hotca, prof.dr. Constantin Mitrache), că pedeapsa este o
sancţiune prevăzută de legea penală, consecinţa încălcării dispoziţiilor normelor juridice penale, ce se
aplică infractorului de către instanţa de judecată, cu scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.
Considerăm că în prezent este nevoie de o îmbunătăţire a definirii, fără ca definiţia pedepsei
să fie încorsetată de prevederea unor articole din Codul penal, ţinând seamă de schimbările din structura
sistemelor de sancţionare acceptate pe plan european şi de finalitatea măsurilor prevăzute în
Recomandările Consiliului de Miniştri al Consiliului Europei, precum şi cele care se referă la apărarea
drepturilor omului într-o societate democratică.
96
Considerăm 104 că pedeapsa defineşte mijloacele de constrângere şi forţă, precum şi
motivaţia aplicării formelor supreme de sancţionare, exercitate de stat pentru repararea prejudiciilor
cauzate cetăţenilor ori persoanelor juridice, consecinţă a comiterii infracţiunilor şi necesităţii restabilirii
ordinii penale de drept, prin avertizarea celor predispuşi să încalce normele penale, şi pentru oferirea
posibilităţilor organizaţionale de stat, pentru resocializarea persoanelor sancţionate penal, care să trăiască
respectând valorile şi principiile fundamentale ale convieţuirii într-o societate democratică.
Problema resocializării infractorilor nu este urmarea directă, nemijlocită a sancţiunii penale,
deoarece efectul acesteia se prelungeşte cu mult peste durata executării integrale a duratei acesteia. Este
necesar să se constate efectele multiple ale pedepsei, ce se sting ori încetează numai când persoana fostă
condamnată s-a reabilitat conform legii, precum şi în faţa societăţii. Iată de ce se pune problema
renunţării la concepţia după care pedeapsa este un mijloc ce reeducare, ci poate doar una dintre
multiplele condiţii de resocializare puse la dispoziţia persoanei condamnate penal de a reveni în societate
după ce a dat satisfacţie societăţii pentru răul produs.
Renunţarea în Codul penal la definirea scopului pedepsei ca fiind „o măsură de
constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului, iar scopul pedepsei, prevenirea săvârşirii de noi
infracţiuni” nu poate fi în concordanţă cu prevederile actualei legislaţii, nici cu conţinutul sancţiunilor de
drept penal. Scopul pedepsei trebuia şi era cu necesitate de stipulat în Codul penal, pentru ca în etapa
actuală responsabilii cu aplicarea la orice nivel al prevederilor legii penale să cunoască direcţia politicii
penale a statului. Renunţarea la definirea scopului credem că are o reflectare în diminuarea constrângerii
penale clasice şi încercarea de definire a conceptului de resocializare, diferit de la o pedeapsă neprivativă
de libertate şi una privativă de libertate. Alăturarea pedepselor privative de libertate cu cele neprivative
de libertate constituie în actuala legislaţie penală sistemul de constrângere prograsivă, dar şi o
concretizare a utilizării mai judicioase a pedepselor de medie sau lungă durată.
Constrângerea penală devine din ce în ce mai mult doar lipsirea temporară de libertate de
mişcare ori deplasare, celelalte drepturi constituţionale ale cetăţeanului condamnat sunt diminuate în
măsura în care sunt precis stabilite prin hotărârea definitivă de condamnare, ca pedeapsă accesorie sau
complementară. Unii dintre condamnaţi, deşi sunt supuşi unor astfel de constrângeri, nu le constată în
mod practic, deoarece sunt condamnaţi la pedepse ce se pot executa în regimuri unde libertatea de
mişcare este puţin limitată, iar regimul de detenţie se suprapune aproape congruent cu viaţa din afara
locurilor de deţinere.
Deşi li se oferă persoanelor condamnate o multitudine de programe de instruire şi educaţie
în scopul sprijinirii efective a resocializării, reeducarea este o problemă ce ţine de opţiunea individului.
Parcurgând toate programele existente în penitenciar, condamnatul poate să înţeleagă nocivitatea faptelor
infracţionale comise, dar aceasta nu înseamnă că va şi renunţa la conduita infracțională, decât în condiţia
oferirii unor soluţii de viaţă mai bune şi cu satisfacţii personale mai mari. Programele din penitenciare
ajută celor care doresc să se autoeduce, nu celor care însuşesc noi cunoştinţe pentru a se perfecţiona în
producerea unor fapte infracţionale noi. Programele şi personalul penitenciarelor, personalul de
probaţiune, voluntarii nu pot stabili în ce măsură un condamnat va fi reeducat pe parcursul vieţii sale,
ulterior executării unei pedepse penale. Cu atât mai mult când se aplică măsuri cu un conţinut complet
nou ori alte tipuri de sancţiuni.
2. Caracterele, calităţile, funcţiile şi principiile pedepselor
2.1. Caracterele pedepsei
Conform conceptelor teoretice ce rezultă din analiza Titlului III, pedeapsa are mai multe
caractere şi funcţii ce o fac utilă, necesară şi suficientă pentru acoperirea răspunderii pentru toate
formele de infracţiuni cunoscute până în prezent, astfel ca să satisfacă societatea contemporană, deşi
pedepsele evoluează în timp şi spaţiu.
Pedeapsa în etapa de dezvoltare a societăţii noastre are încă un mare potenţial de utilitate
deoarece există încă suficiente persoane care ar fi predispuse la săvârşirea de fapte infracţionale dacă nu
ar exista interdicţii stabilite precis, urmate de ameninţarea aplicării pedepsei. Conştiinţa respectării de
bunăvoie a legii nu există mai ales în societatea relativ libertină etic şi moral, care are foarte multe de
oferit, bunuri, valori, servicii, într-un carusel al unei intense publicităţi care creează anomie şi tentaţii
cărora unii nu pot să le reziste.
104
I. Chiş, în Noul Cod penal comentat. Partea generală, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, p. 373.
97
Necesitatea pedepsei este dată de posibilitatea adaptării ei la întreaga gamă de conduite
infracţionale, mai ales într-o perioadă în care periculozitatea unor fapte poate spori, apar fapte de
criminalitate transfrontalieră şi, mai grav, se produc acte de terorism cu multiple consecinţe şi victime.
Pedeapsa închisorii de la 15 zile la 30 de ani se poate adapta la orice infracţiune, iar atunci când este
alăturată pedepsei amenzii şi pedepselor accesorii şi complemetare, constrângerea este deosebit de
severă. Cu toate acestea, politica de renunţare la pedepsele de lungă durată şi folosirea pedepselor cu
închisoare de scurtă durată şi alăturarea amenzii şi pedepselor accesorii şi complementare ale interzicerii
exercitării unor drepturi nu este mai uşoară decât pentru cei ce comit pentru prima dată o infracţiune,
deoarece pentru recidivişti pedepsele privative de libertate se calculează prin cumul la restul de pedeapsă
rămas de executat ori chiar se poate aplica detenţiunea pe viaţă în condiţiile art. 43 alin. (3) C. pen.
Pedeapsa detenţiunii sau a închisorii fiind pe scara constrângerii la cel mai înalt nivel se
consideră a fi suficientă ca natură şi durată, unele pedepse ce s-au perimat istoric s-au compromis ca
eficienţă, fiind abandonate. Pedeapsa cu moartea este interzisă, la fel şi munca silnică sau forţată,
pedepsele corporale, tortura şi cele ce conduc la înjosirea demnităţii persoanei. Unele moduri de
sancţionare de altădată, cum au fost internarea în lagăre, executarea prizonierilor de război, exterminarea
în gulag, deportarea în locuri pustii sau departe de locurile unde domiciliază persoana, munca silnică, nu
sunt considerate pedepse acceptabile în comunitatea europeană, ci chiar infracţiuni. Pedepsele stabilite în
Codul penal sunt considerate suficient de severe pentru a asigura un climat de avertizare pentru orice tip
de conduită infracţională.
a) Pedeapsa are caracter legal. Pedepsele sunt legal stabilite în norma de incriminare ca
natură şi durată. Pedepsele concrete sunt stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă, de organele
de justiţie anume desemnate, ca urmare a desfăşurării procesului penal cu proceduri deosebit de
amănunţite şi precise, conduse după principii de asigurare a drepturilor părţilor la apărare. Pedeapsa are
un caracter determinat ca durată de timp, instanţa de judecată fiind obligată să stabilească pentru fiecare
infracţiune concretă o pedeapsă concretă, folosindu-se de regulile individualizării. Nu se poate aplica o
pedeapsă nelimitată ca durată, detenţiunea pe viaţă fiind o excepţie, dar şi în acest caz posibilitatea
liberării după parcurgerea unor perioade de timp în raport cu conduita şi cu vârsta condamnatului,
posibilitatea înlocuirii acestei pedepse cu pedeapsa închisorii creează posibilitatea determinării.
Caracterul relativ determinat este dat de limita minimă şi maximă a pedepsei stabilită pentru fiecare faptă
penală, şi absolut determinat, prin stabilirea pedepsei de către instanţă.
b) Pedeapsa are caracter public. Ea se poate aplica numai de către organele de stat anume
desemnate, în procese penale publice, iar tragerea la răspundere se realizează numai de către organele de
stat anume desemnate cu punerea în executare a pedepselor. Pedepsele privative de libertate nu se pot
executa decât în locurile de deţinere ale statului, în prezent nefiind cunoscute în legislaţia românească
locurile de deţinere cu administrare public-privată;
c) Pedeapsa nu produce suferinţe fizice ori morale, înjosirea demnităţii celui condamnat.
Pedeapsa este concepută astfel încât să ofere posibilitatea recuperării şi resocializării condamnatului,
acordarea drepturilor constituţionale în limitele restricţiilor temporare stabilite în hotărârea instanţei de
judecată. Stabilirea unei practici disciplinare cu aplicarea de sancţiuni disciplinare şi recompense este
similară cu organizarea sistemelor de stimulare din instituţiile de stat ori din societăţile particulare, unde
faptele sunt judecate conform statutului de funcţionare al respectivei organizaţii, pentru a se produce
efectele şi scopurile acesteia. Sistemele de sancţiuni şi recompense sunt puternice pârghii de jalonare a
unei conduite corecte şi a liberării într-un termen cât mai scurt;
d) Pedeapsa prin natura sa reprezintă o constrângere, în primul rând prin avertismentul
aplicat infractorului cu privire la conduita viitoare, precum şi prin limitarea exercitării drepturilor şi
libertăţilor constituţionale. Severitatea constrângerilor este dată de regimurile de deţinere în mod
progresiv, care vor fi tratate în lucrarea de faţă. Funcţionarii responsabili cu aplicarea măsurilor de
constrângere sunt instruiţi astfel încât, indiferent de sentimentele reprobabile cu privire la modul de
realizare a infracţiunii de către condamnat, conduita faţă de acesta să fie nediscriminatorie, cu bunăvoinţă
şi pozitivă pentru încurajarea spre corijare, reeducare şi resocializare.
e) Pedeapsa este un ultim mod de a recupera educativ cetăţenii pe scara folosirii
mijloacelor educative specializate, dar conţinutul său în mod permanent este corelat cu mijloacele
educative. Se apelează din ce în ce mai frecvent şi ori de câte ori este posibil la măsuri alternative, la
înlocuirea pedepsei cu măsuri administrative, la scurtarea pedepsei privative de libertate imediat ce există
98
premisele recuperării în libertate a persoanei condamnate, stabilirea pentru minorii infractori a unor
măsuri educative de cele mai multe ori neprivative de libertate şi cu limite de durată mai mici, folosirea
instituţiilor graţierii, amnistiei, liberării condiţionate, a amânării aplicării pedepsei, a suspendării
executării pedepsei sub supraveghere, cu termen de supraveghere şi sistem de probaţiune. Toate aceste
măsuri tind spre folosirea în mai mică măsură a pedepselor detenţiei şi închisorii. Pedepsele cu lipsire de
libertate fiind realizate în medii în care sunt şi alţi condamnaţi cu o influenţă negativă asupra celor cu
care vin în contact, dintre „colegii” de detenţie, sunt nocive şi criminogene.
f) Pedepsele au un caracter istoric, evoluează de la un deceniu la altul, mai ales de la o
etapă de dezvoltare tehnologică la alta, în raport cu asumarea de către societate a valorilor morale şi a
organizării democratice a societăţii, pe baza principiilor unanim admise de comunitatea europeană într-o
societate democratică. Conţinutul, natura şi durata pedepselor se schimbă cu altele, unele dispar definitiv
(pedeapsa cu moartea), altele îşi schimbă conţinutul (pedeapsa la muncă silnică în muncă în folosul
comunităţii), alte pedepse îşi schimbă natura (pentru minori nu se mai aplică pedepse cu închisoarea, ci
măsuri educative neprivative de libertate ori cu privare de libertate), apar pedepse pentru persoanele
juridice. Pe fondul dezvoltării tehnologice şi a apariţiei diverselor tipuri de criză în societate, apar şi
evoluează conduite infracţionale noi (criminalitatea informatică, terorismul, criminalitatea
transfrontalieră, criminalitatea drogurilor) care presupun noi tipuri de pedepse adoptate pe plan
internaţional, un adevărat „război” cu mulţi actori organizaţi şi foarte bine calificaţi, cu resurse financiare
speciale şi sprijin logistic chiar din partea unor state;
g) Pedeapsa are un caracter personal, ea se aplică numai infractorului care a comis-o în
raport cu forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare. Pedeapsa oferă şansa reeducării, reinserţiei
sociale şi resocializării în condiţiile în care în conformitate cu propria voinţă, persoana condamnatului
este convinsă să se îndrepte, instituţiile statului îşi manifestă permanent interesul, ajutorul, prezenţa cu
programe specializate, cu intensitate chiar mai mare decât în unităţile de învăţământ specializate. Întregul
efort este inutil dacă persoana în cauză nu doreşte un drum în viaţă fără infracţiune, doreşte aventura,
riscul, provocarea, răul extrem, venituri fără efortul propriu onest ori prin muncă. Recidiviştii, infractorii
de obicei, psihopaţii, dereglaţii sexual, vitezomanii drumurilor, consumatorii de droguri şi alcool sunt
cazuri predispuse infracţiunilor, uneori în mod progresiv, de la furt la viol şi omor, astfel încât societatea
are un procent permanent de risc infracţional, risc ce depinde de nivelul de civilizaţie, de cultura
populaţiei, de instruire şi vigilenţă, autoapărare şi cooperare cu organele statului, de liberalizarea
moravurilor, a drogurilor, a deţinerii de arme, a slăbirii controlului străzii.
h) Pedeapsa penală este utilă societăţii. Chiar şi în cazul în care unii infractori nu se pot
corija în urma executării pedepselor penale, pedeapsa are rolul de asanare a criminalităţii, are rolul de a
ţine departe de societate unele persoane care au comis fapte ce necesită excluderea din societate pe
perioada vieţii ori a unei părţi însemnate din aceasta. Inutilă este pedeapsa perpetuă ori pedepsa cu
moartea, clemenţa legii fiind dată de posibila eroare judiciară ori de complinirea principiilor creştine cu
privire la dăruirea vieţii de către divinitate. În doctrina penală se adaugă la caracterele şi funcţiile
pedepsei funcţia de exemplaritate ce constă din stabilirea unui model de conduită obligatoriu pentru toţi
cetăţenii, care observând constrângerea la care este supus condamnatul reflectează asupra propriilor
conduite viitoare pentru a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni sau a risca să primească o pedeapsă
penală.
2.2. Calităţile pedepsei
Comparând actualele pedepse din Codul penal cu cele din legislaţia anterioară, în contextul
perfecţionării instituţiilor dreptului penal, observăm unele calităţi pe care le întrunesc actualele pedepse.
Astfel pedepsele secolului XXI trebuie să fie drepte, adaptabile, aflictive şi moralizatoare, să nu ofenseze
bunele moravuri şi să fie aplicate cu onestitate, să fie egale pentru toţi cetăţenii, să fie remisibile şi
reparabile.
a) Pedeapsa este dreaptă şi echitabilă
Dreptatea sau echitatea, ca valori în societatea democratică, îi situează pe cei care comit
infracţiuni în postura de a executa pedepse în raport cu faptele săvârşite, dar numai în condiţiile şi
circumstanţele în care infractorul a acţionat şi care sunt analizate pentru individualizare, pedeapsa
concretă reflectând gradual şi proporţional „justa plată” ce va da satisfacţie victimei şi societăţii.
Pedeapsa nu va fi mai severă sau mai aspră decât pedepsele stabilite pentru fapte similare şi care au fost
săvârşite în aceleaşi circumstanţe, iar ţinând seama de comunitatea europeană în care suntem integraţi
gradul de pedepsire nu va fi diferit de pedepsele din alte state europene.
99
Pedeapsa este dreaptă numai dacă se aplică celor vinovaţi. Nu este dreaptă pedeapsa care
este prea blândă ori nu corespunde ca natură, durată ori cuantum celor săvârşite. Pedeapsa este dreaptă
numai dacă este rezultatul, corolarul tuturor cerinţelor, caracteristicilor, funcţiilor răspunderii penale,
precum şi al parcurgerii etapelor legale de judecare, punere în executare şi administrare a acesteia.
Dreptatea este un corolar al tuturor principiilor şi etapelor parcurse de la comiterea infracţiunii până la
executarea definitivă a pedepsei.
Codul penal stabileşte modalităţile de individualizare a pedepselor, chiar renunţând la
aplicarea acestora când sunt îndeplinite condiţiile de gravitate redusă ori de conduită anterioară
exemplară a infractorului. Pedeapsa poate fi dreaptă dacă în anumite împrejurări (a se vedea art. 80 C.
pen.) se poate renunţa la aplicarea ei, se poate amâna (art. 83 C. pen.), suspenda (art. 91 C. pen.) ori
scurta durata executării prin liberare condiţionată (art. 99 C. pen.).
Pedeapsa este echitabilă doar în situaţia în care se aplică aceeaşi pedeapsă în toate situaţiile
şi împrejurările similare, când practica instanţelor de judecată este aceeaşi pe teritoriul întregii ţări şi în
orice moment. Sistemul de individualizare legală şi judiciară creează situaţii egale pentru toţi, nimeni nu
este mai presus de lege, acesta fiind un principiu constituţional fundamental.
b) Pedeapsa este adaptabilă
Adaptarea pedepselor este opera legiuitorului, care, pe baza politicii penale, stabileşte care
sunt pedepsele, natura, durata, proporţionalitatea cu faptele tip, alternanţa dintre felurile pedepselor în
raport de gravitatea acestora, elasticitatea dintre aplicarea pedepselor cu lipsire de libertate şi a celor cu
executare fără lipsire de libertate, alegerea măsurilor substitutive ale pedepsei pentru individualizarea
corectă.
Dacă legiuitorul stabileşte pedepse relativ determinate, rolul major în individualizare îl au
organele judecătoreşti, care stabilesc concret pedeapsa cuvenită infractorului pentru fapta sau faptele
comise, ţinând seama de limitele legale, posibilităţile de aplicare a unei pedepse alternative, precum şi de
criteriile generale de individualizare a pedepsei (art. 74 C. pen.).
Pedeapsa cu lipsire de libertate este adaptabilă în mod concret, pentru că ea se aplică în
conformitate cu criteriile de separaţiune, conform regimurilor progresive de executare, specializarea
locurilor de deţinere în raport cu clasificarea condamnaţilor, stabilirea unor măsuri concrete de
influenţare pozitivă pentru reeducare şi resocializare.
c) Pedeapsa este aflictivă şi moralizatoare
Pedeapsa produce o suferinţă prin însăşi natura ei, este restrictivă de drepturi, constrânge,
produce jenă şi ruşine. Regulile Penitenciare Europene 2006/2 în art. 1 arată că: „Persoanele private de
libertate îşi păstrează toate drepturile care nu le-au fost retrase prin lege, în urma deciziei de condamnare
la pedeapsa cu închisoare sau de arestare preventivă.” Debarasarea penitenciarelor de mijloacele de
tortură sau rele tratamente, realizarea unui climat de normalitate comparabil cu condiţiile din societatea
civilizată, aprobarea exercitării tuturor drepturilor constituţionale cu restricţiile derivate din natura
pedepsei privative de libertate, limitarea lipsirii de libertate la limitarea dreptului de organizare a
timpului şi de deplasare, crearea unei atmosfere de încurajare pentru atitudinile pozitive ale persoanelor
condamnate penal produc o lipsă de inhibiţie pentru deţinuţi, nu produc suferinţă, pedeapsa pierde din ce
în ce mai mult din forţa intimidantă. Pedeapsa cu lipsire de libertate se transformă în condiţiile aplicării
Codului penal şi a Legii nr. 254/2013 în măsuri cu pondere importantă în efortul de influenţare pozitivă
şi schimbare spre resocializare. Caracterul moralizator se păstrează, pedepsele adresându-se conştiinţei,
conduitei pentru schimbarea concepţiilor, ideilor, trăsăturilor şi deprinderilor negative în trăsături ale
cetăţeanului obişnuit să respecte legile.
d) Pedeapsa nu ofensează bunele moravuri şi se aplică cu onestitate.
Pedeapsa şi sistemul de pedepsire constituie un proces de actualizare continuă a acestor
tipuri de măsuri la nivelul de libertate şi morală al societăţii moderne, postindustriale şi democratice.
Pedepsele se adaptează la noile condiţii, fiind aplicabile faptelor diferite de cele ce se comiteau acum 25
de ani.
Dezincriminarea unor fapte, incriminarea altora, apariţia unor infracţiuni de un tip
necunoscut până în prezent, apariţia grupurilor de infractori organizaţi, dezvoltarea infracţiunii ca
ocupaţie producătoare de venituri, acceptarea unei conduite infracţionale în cercuri ale societăţii care ar
trebui să dea nota cinstei şi moralităţii, apariţia infracţionalităţii regionale ori globalizate necesită
onestitate din partea responsabililor cu aplicarea legilor, mai ales în aplicarea legilor ce conţin norme
penale.
100
Onestitatea aplicării pedepselor este dată şi de aplicarea acestora unor cetăţeni cu o bună
stare de sănătate, cei bolnavi beneficiind de tratament medical, întreruperea pedepsei pentru cauze de
boală, întreruperea pedepsei pentru maternitate. Existenţa unor drepturi legale, facilităţi, posibilităţi de
recompensare, permisiunea de ieşire din penitenciar, de considerare ca executate a zilelor câştigate ca
urmare a muncii depuse pentru liberarea condiţionată, de graţiere şi amnistiere fac din pedeapsa privativă
de libertate o modalitate modernă de sancţionare, ajutătoare pentru condamnat, cu un ridicat grad de
umanism. Onestitatea aplicării pedepselor este de cele mai multe ori în reponsabilitatea agenţilor care le
pun în executare. Gradul de subiectivism, oprobriul şi poziţionarea dezaprobatoare, discriminarea unor
infractori care au comis infracţiuni cu grad mare de pericol sau de risc public, ori care au comis fapte cu
cruzime, sadism, ori cu urmări ce produc temere şi angoase publice trebuie să fie estompate prin instruire
şi selecţie specială a funcţionarilor, astfel ca aceştia întotdeauna să considere că persoanele condamnate
sunt pedepsite de instanţa de judecată, iar executarea pedepsei este o etapă spre resocializare.
e) Pedeapsa trebuie aplicată fără discriminare pentru toţi
Egalitatea înaintea legii penale înseamnă inexistenţa unor cetăţeni care sunt scutiţi de
executarea pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată. Există unele categorii de
infractori care trebuie să îndeplinească unele calităţi pentru a comite o anumită infracţiune (funcţionar,
militar, minor ş.a.), dar calitatea cerută de lege se menţionează ca o condiţie sine qua non a existenţei
faptei. Pedeapsa egală nu înseamnă receptarea personală egală, deoarece persoanele suportă diferit
anumite efecte ale pedepsei. Receptarea diferită a pedepselor în sensul că recidiviştii ori cei cu
antecedente penale nu simt constrângerea legii la fel ca cei care au comis pentru prima dată o infracţiune
a determinat legiuitorul să stabilească pedepse mai aspre pentru cei care nu înţeleg cerinţele conduitei în
cadrul relaţiilor sociale normale.
f) Pedeapsa este remisibilă şi reparabilă
Pedepsele pot, ca urmare a unor împrejurări şi coincidenţe, este adevărat în mod cu totul rar,
să fie nedrepte, greşite. Repararea răului săvârşit unor persoane nevinovate trebuie pornită cu
recunoaşterea greşelii şi apoi repararea acesteia.
Atunci când cel condamnat este victima unei erori judiciare (pedeapsa aplicată fără a fi
vinovat condamnatul), repararea înseamnă încetarea imediată a efectelor condamnării şi anihilarea răului
cauzat. Pentru a fi remisibile pedepsele trebuie să îndeplinească două condiţii:
- să poată fi înlăturate atunci când nu s-a început executarea;
- efectele să nu fie definitive şi imposibil de înlăturat.
Pedeapsa cu moartea executată nu mai poate fi reparată, iată de ce în legislaţia română ea
nu mai operează, toate celelalte pot fi înlăturate şi există dispoziţii reparatorii. În Codul de procedură
penală la Titlul IV – Proceduri speciale, Capitolul VI – Procedura reparării pagubei materiale sau a
daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri se
reglementează modalităţile legale privind repararea de către stat a pagubei suferite în urma rejudecării
cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare.
Aceasta nu înseamnă că pedeapsa este complet reparabilă. Pedeapsa închisorii executată şi
suportată, privarea de drepturi sau de libertate nu pot fi reparate în totalitate. Nici chiar pedeapsa amenzii
nu este complet reparabilă, pentru că beneficiile şi ocaziile pierdute în tranzacţii, speculaţii sau
întreprinderi nu se pot restitui.
3. Funcţiile pedepsei105
a) Funcţia de resocializare a cetăţenilor care au comis infracţiuni
Resocializarea prin aplicarea de pedepse nu pare a fi concordantă cu principiile activităţilor
de educaţie şi instruire. Resocializarea sau o nouă socializare presupune învăţarea şi însuşirea unor
deprinderi de a trăi împreună cu oamenii din comunitate fără a le leza interesele, fără a deranja
activităţile comune sau individuale, fără a interveni în exercitarea drepturilor şi libertăţilor altora, fără a
atenta la bunurile şi valorile comune sau individuale prin fapte infracţionale.
Resocializarea prin pedeapsa privativă de libertate presupune de la început exercitarea unei
presiuni psihice deosebite, un şoc pentru cei care sunt îndepărtaţi din societate şi puşi să compare viaţa
din libertate cu viaţa plină de restricţii şi interdicţii, cu un program strict şi într-o companie neplăcută.
Resocializarea în timpul destinat deţinerii se derulează prin programele ce se pun la dispoziţia celor
105
I. Chiş, în Noul Cod penal. Partea generală, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, 2014, p. 373-374.
101
condamnaţi, pentru ca să se obişnuiască ori să înveţe să se comporte civilizat, să ajungă la un nivel
elementar de cunoştinţe şi cultură, să poată frecventa o şcoală sau să înveţe să-şi procure cele necesare
traiului prin muncă.
Pedepsele fără lipsire de libertate, sub controlul serviciilor de probaţiune şi al judecătorului
delegat cu executarea, realizate în cadrul instituţiilor abilitate în activitatea de educare a adulţilor şi a
minorilor, realizează mai eficient decât în penitenciare apropierea condamnatului de valorile umane ale
societăţii unde va trăi după executarea pedepsei. Legiuitorul apelează ori de câte ori este posibil la
măsuri alternative, imediat ce există premisele recuperării fără lipsire de libertate a persoanei
condamnate, stabilirea pentru minorii infractori a unor măsuri educative, cu limite mai reduse, folosirea
instituţiilor graţierii, amnistiei, a renunţării la pedeapsă, a amânării aplicării pedepsei, a suspendării
executării pedepsei sub supraveghere, a liberării condiţionate. Toate aceste măsuri tind spre folosirea în
mai mică proporţie a pedepsei cu privare de libertate, aceasta fiind realizată în mediul în care sunt şi alţi
condamnaţi cu o influenţă negativă asupra celor cu care vin în contact. Conceptul de resocializare în
actualele condiţii ale executării pedepsei este mai cuprinzător, avându-se în vedere multitudinea de
variante de executare a pedepsei ce ţin de corijarea personalităţii celui condamnat pentru a se reintegra
social.
b) Funcţia de constrângere se realizează prin avertismentul deosebit de sever prin care
este atenţionată persoana infractorului asupra conduitei viitoare, precum şi prin limitarea exercitării
drepturilor şi libertăţilor constituţionale. Severitatea constrângerilor este dată de regimurile de deţinere
progresive, stabilite prin Legea nr. 254/2013.
Noua concepţie cu privire la realizarea constrângerii cuprinde în totalitate şi limitările
drepturilor şi libertăţilor constituţionale, executarea sancţiunilor neprivative de libertate şi a măsurilor
educative pentru minori, condiţiile în care sunt executate pedepsele accesorii şi complementare, precum
şi măsurile neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, ori obligaţiile
impuse de instanţă în cazul acordării amânării pedepsei sau întreruperii executării pedepsei, cuprinse în
mod unitar în Legea 253/2013.
Pentru pedeapsa care nu este aplicată ori a cărei executare este suspendată sub
supraveghere, precum şi pentru liberarea condiţionată sunt stabilite termene de supraveghere în cursul
cărora sunt cuprinse măsuri şi obligaţii impuse prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată care
presupun constrângeri speciale pentru a căror îndeplinire condamnatul trebuie să depună eforturi
susţinute pentru îndreptare, în caz contrar urmând a executa sancţiunea penală cu lipsire de libertate.
c) Funcţia de exemplaritate constă din stabilirea unui model de conduită obligatoriu
pentru toţi destinatarii legii penale, care observând constrângerea la care este supus condamnatul
meditează asupra propriilor conduite viitoare pentru a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni, ori riscă să
primească o pedeapsă penală, iar în caz de recidivare riscă o pedeapsă mai aspră.
d) Funcţia socială. Chiar şi în cazul în care unii infractori nu se corijează în urma
executării pedepselor penale, pedeapsa are rolul de asanare a criminalităţii, de a ţine departe de societate
unele persoane incorigibile ori care au comis fapte ce necesită excluderea din societate pe perioada vieţii
ori a unei părţi foarte însemnate din aceasta.
4. Principiile pedepsei
În condiţiile existenţei societăţilor democratice şi moderne, în societatea postindustrială a
informaţiei şi cunoaşterii, pedepsele trebuie să respecte principiile unanim admise ale legalităţii, formării
educative şi umanismului executării, ale diferenţierii şi individualizării demersurilor recuperative în
raport cu particularităţile psihoindividuale ale persoanelor condamnate.
În acest context este necesară o analiză a principiilor şi a modului cum acţionează acestea în
aplicarea măsurilor coercitive, pentru ca pedepsele principale, accesorii şi complementare, împreună cu
măsurile penale de înlocuire sau substituire a pedepselor privative de libertate să formeze un tot unitar,
un adevărat cod al executării pedepselor, al modului de punere în executare, al finalităţii şi evoluţiei
postexecutorii.
Instrumentele internaţionale cu privire la sancţiunile penale se aplică în măsura în care au
fost ratificate de statul nostru, unele chiar cu preempţiune faţă de legea română, dacă există prevederi cu
privire la aplicarea drepturilor fundamantale, pentru unirea eforturilor de aplicare fără diferenţieri a
acestora în comunitatea europeană.
102
Constituţia României acordă o atenţie deosebită tratatelor internaţionale, reţine ca prevederi
de drept intern pe cele ce sunt ratificate şi care interpretează şi aplică dispoziţiile constituţionale privind
drepturile şi libertăţile publice, în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, dând
prioritate reglementărilor internaţionale.
Considerăm ca funcţionale principiile dreptului penal, de procedură penală şi ale dreptului
execuţional penal în materia aplicării sancţiunilor de drept penal şi mai ales a pedepselor, cu accent pe
pedepsele privative de libertate. Se constată astfel că toate principiile funcţionează ca un tot unitar,
nerespectarea unuia rupând în mod inevitabil cursul de existenţă şi aplicare al celorlalte. În lucrarea de
faţă principiile vor fi abordate la discutarea fiecărei instituţii de drept execuţional penal, subsumate
existenţei şi aplicării pedepselor.
Unii autori identifică principiile executării sancţiunilor penale cu cele universal valabile
pentru dreptul penal, cum sunt: principiul legalităţii executării sancţiunilor penale, principiul stabilirii
unor sancţiuni compatibile cu conştiinţa juridică şi morala societăţii, principiul stabilirii unor sancţiuni
revocabile, principiul individualizării executării pedepselor ori principiul personalităţii sancţiunilor
penale. Aceste principii unanim admise, cu mici reformulări, sunt valalabile în întregul drept penal. Ceea
ce este specific doar pedepselor completează principiile arătate mai sus.
a) Pedeapsa nu trebuie să pună în pericol viaţa, sănătatea şi integritatea persoanei,
toate regulile aplicându-se fără discriminare
Pedeapsa impune prin ea însăşi o suferinţă inerentă şi inevitabilă, astfel că sporirea
pericolelor, restricţiilor ori a activităţii nocive este de neacceptat. Nu există în regulile internaţionale
modele de pedepse, ci abordări ale principiilor cu privire la aplicarea unor pedepse deja consacrate pe
plan juridic. Perfecţionarea executării pedepselor este un atribut permanent al statului, în aşa fel ca ele să
răspundă nivelului criminalităţii, dezvoltării tehnologice, libertăţilor cetăţeneşti şi evoluţiei moralei.
b) Pedepsele cu lipsire de libertate trebuie să apropie nivelul vieţii din penitenciar de
viaţa din libertate
Estomparea diferenţelor dintre mediul custodial şi cel din viaţa liberă, obişnuită, folosirea
unor măsuri alternative la pedeapsa privativă de libertate, existenţa unor facilităţi care să scurteze pe cât
posibil durata pedepsei cu lipsire de libertate aplicate sunt în măsură să resocializeze pe cel condamnat şi
să-l apropie de normalitatea responsabilităţilor de cetăţean ce va reveni în societate.
c) Recomandarea (2006)2 a Comitetului de Miniştri ai statelor membre referitoare la
Regulile Penitenciare Europene stabileşte unele principii fundamentale în materie:
– toate persoanele private de libertate vor fi tratate prin respectarea drepturilor omului;
– persoanele private de libertate îşi păstrează toate drepturile care nu le-au fost retrase
prin lege, în urma hotărârii de condamnare la pedeapsa cu închisoarea sau de arestare preventivă;
– restricţiile impuse persoanelor private de libertate trebuie să se reducă la strictul
necesar şi vor fi proporţionale cu obiectivele legitime pentru care au fost impuse;
– condiţiile de detenţie care încalcă drepturile omului nu pot fi justificate prin lipsa de
resurse;
– viaţa în închisoare trebuie să se apropie cât mai mult posibil de aspectele pozitive ale
vieţii din exteriorul penitenciarului;
– fiecare perioadă de detenţie trebuie să fie gestionată astfel încât să faciliteze
reintegrarea persoanelor private de libertate în societatea liberă;
– cooperarea cu serviciile sociale externe şi participarea societăţii civile la viaţa din
penitenciar trebuie încurajate pe cât posibil;
– personalul din penitenciar desfăşoară o importantă misiune a serviciului public, iar
angajarea, pregătirea şi condiţiile de muncă ale acestuia trebuie să-i permită să ofere un nivel ridicat de
asistenţă deţinuţilor.
d) Pedepsele trebuie să fie aplicate în instituţii unde nu se pune în pericol viaţa,
sănătatea şi integritatea persoanei, unde nu există nicio discriminare în aplicarea regulilor. Când
unui infractor i se aplică o pedeapsă privativă de libertate, aceasta impune deja suferinţe inerente şi
inevitabile. Una dintre cerinţele închisorii trebuie să fie aceea de a realiza o disciplină şi o ordine fermă,
dar toate restricţiile nu trebuie să se realizeze decât în scopul siguranţei aşezământului şi bunei întreţineri
a vieţii. În penitenciar nimic nu este mai important decât realizarea unui mediu de siguranţă în primul
rând pentru deţinuţi, apoi pentru personal şi în al treilea rând pentru societate. Apărând viaţa deţinuţilor
de orice violenţă şi ameninţare, societatea are dreptul de a cere penitenciarelor o siguranţă deplină faţă de
103
activităţile nocive ale deţinuţilor. În regulile internaţionale nu există un model de închisoare care să
îndeplinească cerinţele regulilor europene. Condiţiile legale, sociale, economice şi geografice diferă
foarte mult, astfel că regulile nu pot fi aplicate peste tot, trebuind realizate eforturi deosebite pentru
depăşirea dificultăţilor pentru a obţine chiar şi condiţiile minime acceptate de Naţiunile Unite. Un
penitenciar, oricât de modern ar fi, se confruntă cu necesitatea de realizare a schimbărilor pozitive
permanente. Obiectivul stabilit de ştiinţa dreptului execuţional penal este de a identifica elementele
esenţiale ale sistemului penitenciar adoptat în zilele noastre care să cuprindă cel puţin necesităţile
minime de bază, precum şi nivelurile de bază ale drepturilor omului expuse în diferite instrumente
internaţionale. În condiţiile adoptării Regulilor Europene pentru penitenciare din anul 2006, instituţia
penitenciară şi sistemul penitenciar în ansamblu se transformă în scopuri şi direcţii de acţiune,
resocializarea având un conţinut şi o finalitate ce transformă radical modul de înţelegere a aplicării legii
penale. Noua practică execuţional penală se confruntă cu schimbări ale legislaţiei penale, ale
procedurilor, dar şi ale sistemului de asigurare materială pentru aplicarea noilor reguli europene.
e) Un principiu de strictă aplicare este acela de prevenire a detenţiei arbitrare.
Convenţia Internaţională asupra drepturilor civile şi politice prevede în art. 9.1: „Fiecare are dreptul la
libertate şi la securitatea persoanei, nimeni nu trebuie să fie supus arestului sau detenţiei arbitrare.
Nimeni nu trebuie să fie privat de libertate decât atunci când aceasta este întemeiată şi să fie făcută în
acord cu procedura aşa cum este stabilită prin lege”. Ca o consecinţă, personalul închisorii trebuie să se
asigure că orice trimitere în detenţie este sub imperiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi posibil de
pus în executare. În acest sens, pedepsele privative de libertate, detenţiunea pe viaţă şi închisoarea, se
pun în executare prin emiterea unui mandat de executare, în care se prevăd datele de identificare ale
condamnatului (nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenie,
studii, situaţia militară, loc de muncă, ocupaţie, adresă, antecedente penale şi alte date privind situaţia
personală – conform art. 555 C. pr. pen.), numărul şi data hotărârii care se execută şi instanţa care a
pronunţat-o, pedeapsa ce urmează a se executa, textul de lege aplicat, timpul de reţinere şi arestare
preventivă ce se deduce din pedeapsă, data liberării în termen, menţiuni despre recidivă, semnătura
preşedintelui şi ştampila instanţei emitente. Aceste date strict obligatorii sunt verificate de faţă cu cel
primit în detenţie, apoi sunt trecute într-un registru, numerotat şi înregistrat, de evidenţă, precum şi în
programul de evidenţă din calculatorul central al închisorii, astfel încât, în orice moment, să se poată
constata existenţa persoanei în penitenciar şi baza legală în care este deţinută. În cursul privării de
libertate pot surveni o mulţime de situaţii care fac esenţială o evidenţă strictă, clară asupra identităţii
deţinuţilor şi motivelor legale privitoare la lipsirea de libertate. În decursul timpului pot apărea situaţii
cum ar fi: evadări, decese, graţieri, amnistii, precum şi situaţii care ar duce la distrugerea mijloacelor de
evidenţă, cum ar fi răzvrătiri, incendii, inundaţii, cutremure, care creează necesitatea unei duble evidenţe
şi a păstrării sigure a datelor, mai ales când este vorba despre un număr important de persoane şi un rulaj
mare prin aceeaşi închisoare. Regula 57 din Regulile penitenciare europene, dând definiţia închiderii,
arată că: „Închiderea şi alte măsuri care au ca efect izolarea unui delincvent de lumea exterioară sunt
pedepse prin însuşi faptul că îl privează pe om de dreptul de a dispune de persoana sa, privându-l de
libertate. Sub rezerva măsurilor justificate de segregaţie sau de menţinere a disciplinei, sistemul
penitenciar nu trebuie, deci, să agraveze suferinţele inerente unei asemenea situaţii”. Constrângerea
exercitată prin închidere înseamnă că deţinuţii sunt supuşi unor privaţiuni, iar penitenciarele nu au
mandat de a agrava aceste suferinţe. Menţinerea disciplinei nu înseamnă că deţinuţii nu trebuie protejaţi
împotriva omuciderii, şantajului, atacurilor sexuale ori altele care expun la riscuri pentru sănătatea lor
fizică, mintală şi integritatea lor personală. Executarea unei sentinţe cu închisoare trebuie realizată în
unităţi sigure, inclusiv pentru deţinuţi şi comunitate, pe lângă protecţia personalului.
f) Realizarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi regulile
de convieţuire socială
Un asemenea principiu nu devine aplicabil numai dacă perioada de deţinere este folosită în
aşa fel încât infractorul, odată liberat, să nu mai fie dornic să comită noi infracţiuni şi să fie capabil să
trăiască în respect faţă de munca cinstită, faţă de ordinea de drept şi regulile sociale, îngrijindu-se de
propriile nevoi. Penitenciarele trebuie să facă apel la toate mijloacele educaţionale, morale, spirituale, de
asistenţă care să se adreseze nevoilor individuale ale deţinuţilor.
Atitudinea corectă faţă de muncă se bazează pe posibilitatea penitenciarului de a folosi
condamnaţi la diferite lucrări contractate cu beneficiari în sistemul prestărilor de servicii, de a organiza
munca sub forma voluntariatului în folosul comunităţii şi folosirea condamnaţilor la activităţi de
104
deservire a penitenciarului şi la activităţi gospodăreşti. Organizarea muncii condamnaţilor este una dintre
componentele esenţiale ale regimurilor de executare a sancţiunilor penale, regimuri ce presupun nu
numai efectuarea unei activităţi utile şi producătoare de venituri, ci şi schimbarea atitudinii faţă de
posibilităţile personale de schimbare, de integrare în comunităţi ori de convieţuire într-o nouă comunitate
socială. Activităţile lucrative sunt completate cu activităţi ocupaţionale care în societatea actuală pot să
asigure un trai decent prin venituri suficiente care să acopere nevoile unei familii. Diversitatea de
ocupaţii producătoare de venituri din societatea capitalistă mobilizează creativitatea şi ingeniozitatea
individuală, penitenciarul trebuind să stimuleze prin programe cât mai diversificate de dezvoltare a
gândirii creatoare şi a găsirii de soluţii pentru perioadele postexecuţionale.
Regulile europene pentru penitenciare prevăd că scopul final al privării de libertate este
apărarea societăţii. Aceasta nu înseamnă că societatea poate fi ferită de infracţiuni prin folosirea
închisorii. Toate cercetările sunt unanime în concluzia că folosirea închisorii în acest scop nu face faţă
nivelului de creştere a infracţionalităţii. Studiile apreciază că închisoarea este ultima sancţiune ce trebuie
aplicată şi numai atunci când societatea este grav ameninţată. Limitarea efectelor nocive se poate realiza
prin crearea de posibilităţi de resocializare şi printr-un comportament cuviincios faţă de deţinuţi, prin
oferirea de posibilităţi de a se pregăti pentru o responsabilitate socială şi o viaţă acceptabilă.
În cele mai multe cazuri întoarcerea deţinuţilor în societate se produce înaintea executării în
întregime a pedepsei, ca urmare a liberării condiţionate.
Este un mare dezavantaj ca această întoarcere să se producă cu un angajament egal sau mai
mare de a continua cu stilul de viaţă infracţional. Din păcate acesta este efectul obişnuit al executării
pedepselor privative de libertate, mai ales pentru cazul pedepselor de lungă durată, a celor ce se aplică
recidiviştilor şi infractorilor de obicei. Aceasta face necesară implicarea statului în realizarea unor
programe de reintegrare, care să înceapă din interiorul închisorii, cu încurajarea unor aptitudini sociale, a
deschiderii spre o informare corectă şi sinceră cu posibilităţile de viaţă cinstită după liberare.
În acest context se creează o paletă de programe conduse de specialiştii administraţiei
penitenciare, din care condamnaţii pot să-şi aleagă pe cele care le satisfac propriile dorinţe şi exigenţe
spre o viaţă cinstită. Cu toate acestea există deţinuţi care declară deschis că nu au nicio intenţie să
respecte legile după ce vor fi liberaţi. Aceşti condamnaţi nu trebuie să beneficieze de liberare
condiţionată, de înlesnirile unui regim mai blând ori de facilităţi şi recompensele obişnuite. Programele
obişnuite ale penitenciarului sunt apreciate de această categorie de condamnaţi ca simple stimulente,
desconsiderarea ajutorului şi bunăvoinţei este însoţită de cele mai multe ori de o atitudine duşmănoasă
faţă de organele de stat, de neîncredere în sistemul democratic, de suspiciune şi contestare permanentă a
oricărei propuneri de conlucrare şi parteneriat. Aceste persoane trebuie să fie cu prioritate în atenţia
psihologilor, a psihiatrilor şi a familiei, pentru încercarea de schimbare a mentalităţii. Eşecul sistemului
penitenciar prin existenţa recidiviştilor şi a persoanelor ce se liberează având un grad de risc ridicat pune
permanent problema găsirii şi perfecţionării metodelor şi practicilor îndreptate spre resocializare.
g) Activitatea de executare a pedepselor privative de libertate trebuie să asigure
apropierea vieţii din închisoare de viaţa din societatea liberă.
Executarea pedepsei în condiţiile unei societăţi ce apără drepturile omului trebuie să fie
orientată spre măsuri care să reducă diferenţele dintre mediul liber şi cel închis, precum şi crearea
condiţiilor de întoarcere treptată la viaţa din societate. În acest scop, în Codul penal se prevede
posibilitatea de liberare condiţionată punându-l pe condamnat să execute pedeapsa în continuare, printr-o
modalitate lipsită de constrângerea închiderii, posibilitatea de obişnuire a condamnatului cu mediul liber
înaintea terminării integrale a duratei pedepsei.
Folosirea la muncă doar cu supraveghere în regimul semideschis ori fără supraveghere în
regimul deschis în afara penitenciarelor constituie o modalitate de pregătire pentru viaţa normală în
societate. Participarea condamnaţilor la activităţi culturale în afara penitenciarelor, la activităţi de
voluntariat, la diverse concursuri dintre penitenciare ori la sprijinirea prin acţiuni de conlucrare cu
comunităţile locale constituie modalităţi de stimulare a normalizării şi deschiderii spre societate.
Principiul „normalizării” nu presupune existenţa în închisoare a aceloraşi condiţii precum
cele din afara închisorii, luxul din societăţile bogate sau sărăcia din societăţile înapoiate economic. Este
vorba în primul rând de crearea responsabilităţilor şi a respectului faţă de deţinuţi ca fiinţe umane. În cele
mai multe regimuri penitenciare, viaţa deţinuţilor este atât de normată încât reduce posibilitatea acestora
de a-şi manifesta iniţiativa, de a-şi asuma responsabilitatea. În cadrul programelor educative, mai ales în
perioada premergătoare liberării (liberării condiţionate) este necesar să existe posibilitatea încredinţării
105
unor responsabilităţi cu privire la propria persoană sau cu privire la muncă, familie, întreţinere, cheltuirea
banilor sau trecerea de la un regim de maximă securitate la un regim lejer, deschis sau semideschis.
În scopul reobişnuirii condamnatului cu viaţa în comunitate, după o lungă perioadă de
deţinere, când acesta este dislocat din realităţile societăţii şi se simte puţin capabil de a face faţă unor
probleme, chiar simple, cum ar fi călătoria cu trenul, metroul, adresarea la un loc de plasare în muncă,
modalităţile de căutare a unei locuinţe, trebuie create unele module de activităţi practice la fel ca în
societatea liberă.
Problema dificilă este aceea când trebuie să fie liberaţi deţinuţii care prezintă un grad de risc
foarte ridicat, care au fost condamnaţi pentru fapte foarte grave sau când prezintă semne evidente de
dezordine mintală. În aceste cazuri este de preferat ca liberarea să se facă la termen, iar măsurile de
dezvoltare a responsabilităţii să fie concentrate de mai multe organisme de stat şi neguvernamentale.
Deosebit de eficiente în aceste situaţii sunt pedepsele complementare combinate cu supravegherea
postpenală de către serviciile de probaţiune. Consider că în aceste situaţii conducerea penitenciarului
trebuie să sesizeze judecătorul de executare a pedepselor privative de libertate pentru a sesiza instanţa de
judecată pentru a se aplica măsuri de siguranţă conform art. 107-108 C. pen.
5. Executarea pedepselor şi măsurilor privative de libertate

În sistemul de executare a pedepselor şi măsurilor educative privative de libertate şi a altor
măsuri privative de libertate pe care organele judiciare le dispun în cursul procesului penal, acestea
ocupă un loc secund, deoarece opţiunea politicii execuţionale este dată de utilizarea cu prioritate a
pedepselor şi măsurilor educative fără lipsire de libertate.
Prin executarea pedepselor se urmăresc scopuri stabilite prin prevederile Legii nr.
254/2013, cu generalizarea ideii de prevenire a săvârşirii de infracţiuni, prin aplicarea constrângerii
penale.
Scopul subsidiar ar fi de ordin individual şi se referă la formarea unei atitudini corecte faţă
de ordinea de drept, faţă de regulile de convieţuire socială şi faţă de muncă, în vederea reintegrării în
societate a deţinuţilor sau persoanelor internate106.
Scopurile pedepselor şi măsurilor educative privative de libertate se realizează prin privare
de libertate. Privarea de libertate presupune ca cel condamnat să fie introdus într-un sistem conceput
astfel încât activităţile şi potenţialul individual să poată fi controlate şi influenţate într-un grad mai intens
sau mai scăzut, în raport cu clasificarea individului condamnat într-un grad de risc prestabilit prin
normele executive. Privarea de libertate presupune:
- limitarea posibilităţii de mişcare în timp şi spaţiu;
- limitarea sau interzicerea exercitării drepturilor cetăţeneşti;
- obligarea celui condamnat să urmeze un anumit regim de viaţă şi de muncă;
- separarea de comunitate, familie şi limitarea relaţiilor interumane în raport cu măsurile
de siguranţă;
- cazarea pe timp de zi şi noapte în comun cu persoane care au săvârşit infracţiuni,
sporind comunicarea şi experienţa infracţională;
- supunerea la controale asupra lucrurilor şi percheziţiei corporale;
- supunerea la tratamente şi proceduri care sunt neplăcute şi care pot fi considerate
intruziuni în viaţa personală;
- hrănirea, igienizarea, realizarea activităţilor sportive, culturale, religioase într-un mod
colectiv şi organizat;
- parcurgerea unor programe de resocializare stabilite prin politici statale ce nu pot fi
personalizate şi individualizate;
- stimularea conduitei pentru liberarea condiţionată prin îndeplinirea unor condiţii şi a
unei perioade obligatorii de deţinere;
- recompensarea şi sancţionarea condamnaţilor în raport cu îndeplinirea sau
neîndeplinirea parametrilor de conduită şi muncă, prin credite ce pot fi câştigate sau pierdute;
- parcurgerea unor programe educative, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială;
106
Legea nr. 254/2013, art. 3.
106
- realizarea unei stări de sănătate compatibile cu nivelul de acordare a acesteia în
comunitatea liberă.
Pedepsele şi măsurile educative privative de libertate sunt concepute în sistem progresiv de
executare, sancţiunea penală debutând cu o perioadă de constrângere mai aspră şi cu interdicţii mai
multe, iar după parcurgerea prin conformare şi obişnuinţă a regimurilor de deţinere, se continuă cu
diminuarea constrângerii şi asumarea de responsabilităţi apropiate cu cele din societatea liberă, situaţie în
care persoana condamnată poate fi pusă în libertate condiţionată. Cei care nu îndeplinesc condiţiile
impuse prin normele de drept execuţional penal, vor parcurge întreaga pedeapsă în regimul stabilit prin
hotărârea definitivă a instanţei de judecată, vor executa conţinutul pedepselor complementare, după care
vor fi consideraţi pe deplin liberaţi de condamnare. Pentru aceştia nu se mai poate pune problema
resocializării, decât speranţa că prin constrângere ei au înţeles să nu mai reitereze faptele infracţionale ori
să nu mai rişte o nouă condamnare.
Considerăm că fără un sistem statal postpenal de asigurare a condiţiilor minime de viaţă şi
locuinţă, pentru obţinerea de venituri care să asigure un trai decent, vor exista recidivişti şi fenomenul
infracţionalităţii în creştere.
6. Controlul judecătoresc asupra executării pedepselor privative de libertate

Procesul penal reprezintă activitatea reglementată de lege, desfăşurată de organele
competente, cu participarea părţilor şi a altor persoane 107, iar normele de procedură penală urmăresc
asigurarea exercitării eficiente a atribuţiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părţilor şi ale
celorlalţi participanţi în procesul penal, astfel încât să fie respectate prevederile Constituţiei, ale tratatelor
constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual
penală, precum şi ale pactelor şi tatatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care
România este parte, potrivit art. 1 alin. (2) C. pr. pen.
Procesul penal distinge trei funcţii procesuale, respectiv urmărirea penală, judecarea
cauzelor penale şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti penale rămase definitive. Importantă
pentru prezenta lucrare este faza punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti penale rămase definitive,
a cărei finalitate este realizarea scopului legii penale şi a legii procesual penale.
În faza executării pedepselor rolul judecătorului de supraveghere a privării de libertate
evidenţiază legătura dintre puterea judecătorească şi administrarea executării pedepselor, dintre punerea
în executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi trecerea la executarea concretă a conţinutului
mandatului de executare. Efectul executoriu al sentinţei de condamnare naşte pentru instituţia
penitenciară sau pentru centrul educativ dreptul de a pune în executare dispoziţiile sancţionatoare, iar
condamnatul trebuie să se supună acestor dispoziţii108.
Începerea executării sentinţelor penale rămase definitive cu privire la detenţiunea pe viaţă
sau pedeapsa închisorii se face prin emiterea mandatului de executare de către judecătorul delegat cu
executarea. Mandatul de executare va cuprinde, conform art. 555 alin. (1) C. pr. pen.: denumirea
instanţei de executare, data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului, numărul şi data
hotărârii care se execută şi denumirea instanţei care a pronunţat-o, pedepsa pronunţată şi textul de lege
aplicat, pedeapsa accesorie aplicată, timpul reţinerii şi arestării preventive ori al arestului la domiciliu,
care s-a dedus din durata pedepsei, menţiunea dacă cel condamnat este recidivist, precum şi, după caz,
menţiunea cu privire la înştiinţarea persoanei vătămate cu privire la liberare, ordinul de arestare şi de
deţinere, semnătura judecătorului delegat, precum şi ştampila instanţei de executare.
În acest sens sunt dispoziţiile art. 554 alin. (1) C. pr. pen., conform cărora instanţa de
executare deleagă pe unul din judecătorii săi pentru efectuarea punerii în executare. Momentul final al
fazei punerii în executare a sentinţelor penale rămase definitive îl constituie, în cazul pedepsei detenţiunii
pe viaţă şi al pedepsei închisorii, conform art. 557 alin. (7) C. pr. pen., întocmirea procesului-verbal de
către comandantul locului de deţinere, act procedural în care se consemnează, printre altele, data de la
107
I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, ed. a III-a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2013, p. 19; M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Partea specială, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2011, p. 1.
108
N. Volonciu, R. Moroşanu, Codul de procedură penală comentat. Art. 415-464. Executarea hotărârilor penale, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 3-6; N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, Ed. Paideia, Bucureşti,
1993, p. 378-386.
107
care a început executarea pedepsei care corespunde, astfel, cu încarcerarea efectivă a condamnatului
într-una dintre unităţile subordonate Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
Potrivit art. 553 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., hotărârea instanţei penale, rămasă definitivă la
prima instanţă de judecată, la instanţa de apel sau la instanţa de recurs, se pune în executare de către
prima instanţă de judecată; hotărârile pronunţate în primă instanţă de către Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie se pun în executare, după caz, de Tribunalul Bucureşti sau de Tribunalul militar teritorial cu
sediul în Bucureşti. Aşadar, competenţa punerii în executare a hotărârilor penale definitive aparţine
instanţei de executare.
Pentru îndeplinirea activităţilor şi atribuţiilor judecătorului de supraveghere a privării de
libertate, acesta poate fi desemnat de către preşedintele Curţii de apel în a cărei rază teritorială
funcţionează penitenciarul, centrul de reţinere şi arestare preventivă, centrul educativ ori centrul de
detenţie. Potrivit Legii nr. 254/2013 art. 8-9, precum şi Hotărârii C.S.M. nr. 89/2014 pentru aprobarea
Regulamentului de organizare a activităţii judecătorului de supraveghere a privării de libertate 109, în
fiecare astfel de unităţi, anual, sunt desemnaţi unul sau mai mulţi judecători de la instanţele din raza
curţii de apel, precum şi mai mulţi judecători supleanţi care vor exercita atribuţiile celor desemnaţi în
perioada cât aceştia sunt în imposibilitate de a îndeplini atribuţiile. Desemnarea se face cu acordul scris
al judecătorului în cauză, dintre cei care au mai avut această calitate sau au făcut parte din
compartimentul de executări penale al instanţei.
Pentru asigurarea desfăşurării în bune condiţii a activităţii judecătorului de supraveghere a
privării de libertate, preşedintele Curţii de apel desemnează anual şi grefierii şi grefierii supleanţi
necesari activităţii de evidenţă şi registratură a biroului.
În conformitate cu art. 1 alin. (2) din H.C.S.M. nr. 89/2014, judecătorul de supraveghere a
privării de libertate supraveghează şi controlează asigurarea legalităţii în executarea pedepselor şi
măsurilor privative de libertate şi respectarea drepturilor persoanelor condamnate. În întreaga sa
activitate judecătorul de supraveghere a privării de libertate este independent, imparţial şi se supune
numai legii. Dacă în soluţionarea unor cereri este în cauză soţul, ruda sau afinul până la gradul al IV-lea
inclusiv, activitatea va fi desfăşurată de către un judecător supleant. Aceeaşi regulă se aplică şi pentru
grefierii desemnaţi la biroul judecătorului de supraveghere a privării de libertate. Aceste situaţii trebuie
aduse la cunoştinţa preşedintelui Curţii de apel.
Pe durata desemării şi a executării atribuţiilor, judecătorul de supraveghere a privării de
libertate nu va mai îndeplini nicio activitate la instanţa din cadrul căreia a fost desemnat. El poate cere
informaţii, înscrisuri, poate audia persoane din sistemul penitenciar, poate consulta dosarele
condamnaţilor, evidenţele, alte înscrisuri, poate audia condamnaţii cu respectarea confidenţialităţii şi
secretului profesional, iar persoanele, organizaţiile, autorităţile şi instituţiile sunt obligate să pună la
dispoziţia sa documentele şi informaţiile cerute.
Unitatea unde îşi desfăşoară activitatea trebuie să asigure din punct de vedere logistic
spaţiul individual de lucru, să asigure fişete, acces la internet, calculator, program de legislaţie, acces în
sistemul de evidenţă informatizată a persoanelor condamnate.
Personalul penitenciarului trebuie să acorde sprijin Biroului judecătorului de supraveghere a
privării de libertate prin transmiterea tuturor sesizărilor şi contestaţiilor formulate de către persoanele
private de libertate, să comunice încheierile, să înainteze dosarele la instanţa de judecată, să înştiinţeze pe
cei în cauză despre primirea în audienţă ori pentru alte audieri în vederea rezolvării plângerilor.
Atribuţiile administrativ-jurisdicţionale principale ale judecătorului de supraveghere a
privării de libertate se finalizează cu o încheiere, şi sunt prevăzute în art. 9 alin. (2) din Legea nr.
254/2013, astfel:
„a) soluţionează plângerile deţinuţilor privind exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta
lege;
b) soluţionează plângerile privind stabilirea şi schimbarea regimurilor de executare a
pedepselor şi a măsurilor educative privative de libertate;
c) soluţionează plângerile deţinuţilor privind aplicarea sancţiunilor disciplinare;
d) participă la procedura refuzului de hrană;
e) participă, în calitate de preşedinte, la şedinţele comisiei pentru liberare condiţionată;
f) exercită orice alte atribuţii prevăzute de prezenta lege.”
109
M. Of. nr. 77 din 31 ianuarie 2014.
108
În art. 9 alin. (2) din H.C.S.M. nr. 89/2014 sunt prevăzute şi atribuţiile cu caracter
administrativ:
„a) acordă audienţe persoanelor private de libertate;
b) exercită atribuţiile prevăzute de lege referitoare la procedura refuzului de hrană;
c) participă, în calitate de preşedinte, la şedinţele comisiei pentru liberare condiţionată;
d) participă, în calitate de preşedinte, la procedura de înlocuire a măsurii internării în centrul
de detenţie sau în centrul educativ cu măsura educativă a asistării zilnice;
e) participă, în calitate de preşedinte, la procedura de acordare a liberării din centrul
educativ sau de detenţie;
f) participă, în calitate de preşedinte, la procedura pentru continuarea executării măsurii
educative privative de libertate în penitenciar;
g) acordă avizul pentru recoltarea probelor biologice, în vederea testării persoanei
condamnate, în cazul în care există indicii că aceasta a consumat substanţe stupefiante, alcool ori
substanţe toxice sau a ingerat fără prescripţie medicală medicamente de natură a crea tulburări de
comportament;
h) efectuează controale la faţa locului, în locurile de deţinere.”
Aceste atribuţii se finalizează prin acte numite decizii. Încheierile şi deciziile devenite
executorii sunt obligatorii pentru administraţia penitenciarului ori pentru cele ale centrului educativ sau
de detenţie, precum şi pentru cei care potrivit legii organizează aresturi preventive.
Grefierul desemnat pentru a desfăşura activitatea la biroul judecătorului de supraveghere a
privării de libertate îl ajută pe acesta în exercitarea atribuţiilor sale, fiind în subordinea şi controlul
acestuia. În principal atribuţiunile sale sunt stabilite în art. 10 al H.C.S.M. nr 89/2014 astfel:
„a) primeşte, sub semnătură, atribuie dată certă, dacă nu există altă dată certă stabilită de
judecătorul de supraveghere a privării de libertate sau dacă nu există menţiune făcută în acest sens de
administraţia penitenciarului, şi înregistrează actele de sesizare ori înştiinţare a judecatorului de
supraveghere a privării de libertate, precum şi restul corespondenţei;
b) completează borderourile şi predă corespondenţa pentru expediere;
c) ţine evidenţa dosarelor intrate şi a circulaţiei lor;
d) întocmeşte adresele, documentele şi actele de procedură dispuse de către judecătorul de
supraveghere a privării de libertate în conformitate cu legea şi regulamentul;
e) comunică încheierile pronunţate de judecătorul de supraveghere a privării de libertate în
termenul prevăzut de lege, predându-le administraţiei locului de deţinere şi efectuând menţiune despre
data comunicării şi numărul de exemplare comunicate pe încheierea de şedinţă;
f) tehnoredactează încheierile prin care au fost soluţionate plângerile, declaraţiile
persoanelor condamnate audiate, procesele-verbale prevăzute de lege şi alte lucrări repartizate de
judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate;
g) înaintează, prin adresă, judecătoriei, dosarele în care s-a formulat contestaţie, cusute,
numerotate şi sigilate;
h) întocmeşte şi completează în mod corect registrele, opisul alfabetic şi condicile în care
este evidenţiată activitatea judecătorului de supraveghere a privării de libertate şi asigură păstrarea în
bună stare a acestor evidenţe, inclusiv a mapelor, precum şi a dosarelor înregistrate;
i) păstrează, pe ani, dosarele soluţionate, mapele de încheieri, registrele şi condicile;
j) participă anual la activitatea de arhivare şi de triere a dosarelor arhivate, la expirarea
termenului de păstrare;
k) întocmeşte lucrările de statistică judiciară referitoare la activitatea judecătorului de
supraveghere a privării de libertate;
l) îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite în sarcina sa de către judecătorul de supraveghere
a privării de libertate în conformitate cu legea şi prezentul regulament.”
Pentru evidenţa lucrărilor biroului judecătorului de supraveghere a privării de libertate,
se întocmesc următoarele documente:
– Registrul general;
– Opisul alfabetic;
– Registrul pentru plângerile cu caracter administrativ-jurisdicţional;
– Registrul de încheieri;
109
– Mapa de încheieri, în care se ataşează un exemplar al încheierilor pronunţate de
judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în ordine cronologică;
– Registrul de audienţă;
– Mapa pentru cererile de audienţă, în care sunt arhivate cererile de audienţă şi care
conţine toate documentele aferente acestei proceduri;
– Registrul privind refuzurile de hrană;
– Mapa privind refuzurile de hrană, care conţine documentele aferente acestei proceduri;
– Registrul de controale efectuate în locurile de deţinere de către judecătorul de
supraveghere a privării de libertate;
– Mapa privind informările transmise de administraţia penitenciarului referitoare la
utilizarea şi încetarea utilizării oricărui mijloc de constrângere, informările privind decesele şi celelalte
tipuri de informări;
– Mapa privind avizele solicitate de administraţia penitenciarului;
– Registrul de predare-primire a corespondenţei, în care se consemnează pe bază de
semnătură toată corespondenţa primită sau expediată de biroul judecătorului de supraveghere a privării
de libertate.
7. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă

Detenţiunea pe viaţă este prevăzută în Codul penal ca fiind cea mai severă dintre pedepsele
principale, şi constă, conform art. 56 C. pen., în privarea de libertate pe durată nedeterminată.
Detenţiunea pe viaţă a înlocuit pedeapsa cu moartea, prevăzută în C. pen. anterior, ca o
măsură excepţională, pentru sancţionarea unui număr mic de infracţiuni foarte grave, în scopul apărării
celor mai importante valori sociale ale vremii 110.
Detenţiunea pe viaţă a fost adoptată ca urmare a Revoluţiei din anul 1989, prin
Decretul-lege al Frontului Salvării Naţionale nr. 6 din 7 ianuarie 1990. În anul 1996, cu ocazia
modificării prevederilor Codului penal prin Legea nr. 140/1996, pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost
inclusă la art. 54 C. pen. în categoria pedepselor principale. Natura acestei pedepse este privativă de
libertate pe durată nedeterminată, ca o execepţie, dar cu posibilitatea ca în condiţiile legii pedeapsa să se
execute fără privare de libertate, după trecerea a 20 de ani de executare efectivă, încă o perioadă de 10
ani de supraveghere. În acest mod pedeapsa detenţiunii pe viaţă înlocuieşte o pedeapsă ireparabilă cu una
remisibilă şi reparabilă în cazul unor situaţii în care s-a produs o eroare judiciară.
Detenţiunea pe viaţă este, pe scara severităţii, cea mai severă sancţiune penală pe linia
aplicării sistemului progresiv, urmând închisoarea pe durată determinată între 15 zile şi 30 de ani şi
amenda, cu o natură mai uşoară, executabilă prin achitarea unei sume de bani datorată statului. Această
ordine este stabilită în art. 53 C. pen., regimul de executare al acestei pedepse fiind stabilit prin Legea nr.
254/2013, şi anume regimul de maximă siguranţă, iar după executarea unei durate de 13 ani din pedeapsă
urmează executarea pedepsei în regim închis.
Detenţiunea pe viaţă se aplică având restricţiile cele mai mari din punct de vedere al
posiblilităţilor de mişcare, al exercitării drepturilor şi facilităţilor ce se acordă condamnaţilor la pedeapsa
închisorii, iar ca urmare a aplicării principiului umanismului executării pedepselor, după împlinirea
vârstei de 65 de ani, există posibilitatea înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii de
30 de ani, posibilitatea executării pedepsei în regim închis, precum şi posibilitatea liberării condiţionate
dacă celelalte condiţii sunt îndeplinite şi conduita este pozitivă.
Detenţiunea pe viaţă este însoţită de pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor
drepturi, conform art. 65 alin. (2) C. pen. care se pune în executare prin hotărârea definitivă a instanţei de
judecată, pentru a se particulariza în ce mod libertăţile cetăţeneşti pot fi exercitate sau interzise pe
perioada deţinerii de către persoana condamnată. Pedeapsa accesorie va fi executată şi în perioada
liberării condiţionate timp de 10 ani, în cadrul termenului de supraveghere, cu excepţia celei prevăzute la
110
Art. 54 C. pen. anterior, în forma sa iniţială: „Ca măsură excepţională pentru infracţiunile cele mai grave se aplică, în
cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, pedeapsa cu moartea. Pedeapsa cu moartea nu se aplică infractorului care nu împlinise
vârsta de 18 ani la data săvârşirii infracţiunii.
De asemenea, pedeapsa cu moartea nu se aplică femeii gravide sau care are copil în vârstă de până la 3 ani la data săvârşirii
infracţiunii ori a pronunţării hotărârii; în aceste cazuri se aplică pedeapsa închisorii pe timp de 25 de ani.
Când legea prevede că pedeapsa cu moartea nu poate fi aplicată, se pronunţă pe lângă pedeapsa principală a închisorii şi
pedeapsa confiscării averii, dacă este prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, precum şi pedeapsa interzicerii unor
drepturi pe durata ei maximă”.
110
art. 66 alin. (1) lit. c) C. pen. – dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României, care se va pune în
executare imediat ce condamnatul este pus în libertate.
Din anul 1990, de când se aplică această pedeapsă, situaţia condamnărilor 111 a avut o
evoluţie crescătoare, liberarea condiţionată neputând opera decât din anul 2010, când s-au împlinit
efectiv 20 de ani de la trecerea la acest tip de pedeapsă principală. Începând cu anul 2011, au fost puşi în
libertate, urmare a liberării condiţionate, primii condamnaţi din această categorie, astfel că trei
condamnaţi au fost liberaţi condiţionat de la Penitenciarul de maximă siguranţă Craiova.
Codul penal în art. 57 păstrează în continuare comutarea detenţiunii pe viaţă în cadrul
instituţiei „neaplicării detenţiunii pe viaţă” în condiţiile în care la data pronunţării hotărârii de
condamnare inculpatul a împlinit 65 de ani, situaţie în care în locul detenţiunii pe viaţă se aplică
închisoarea de 30 de ani şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi. Instanţa de judecată
va stabili, de asemenea, pedeapsa complementară, în mod concret, conţinutul drepturilor a căror
exercitare a fost interzisă, conform art. 66 alin. (1) C. pen., legea stabilind că acestea se aplică pe durată
maximă de 5 ani.
Tot ca o aplicare a principiului umanismului executării pedepsei, în situaţia în care cel
condamnat la detenţiune pe viaţă a împlinit vârsta de 65 de ani, pe timpul executării pedepsei,
detenţiunea se înlocuieşte cu pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani şi pedeapsa interzicerii exercitării
unor drepturi pe durata maximă de 5 ani, conform art. 58 C. pen.
Dacă comutarea detenţiunii pe viaţă se face în mod obligatoriu de către instanţa de
judecată, urmare a împlinirii vârstei de 65 de ani la data pronunţării hotărârii de condamnare, în cazul
înlocuirii detenţiunii pe viaţă pe timpul executării pedepsei, măsura se poate dispune de către instanţa de
judecată, la împlinirea vârstei de 65 de ani numai dacă se îndeplinesc „condiţiile de bună conduită pe
toată durata pedepsei, dacă au fost îndeplinite integral obligaţile civile stabilite prin hotărârea instanţei,
afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească” conform cu prevederile
art. 58 C. pen.
Detenţiunea pe viaţă este prevăzută a fi aplicată pentru infracţiuni foarte grave, pentru
infracţiunile incluse în C.pen., Pertea specială, astfel:
a) În Titlul X – Infracţiuni contra securităţii naţionale, şi anume:
– Trădarea prin ajutarea inamicului − art. 396 lit. e);
– Înalta trădare − art. 398;
– Atentatul care pune în pericol securitatea naţională − art. 401;
– Atentatul contra unei colectivităţi − art. 402;
– Infracţiuni contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională − art. 408;
b) În Titlul XI – Infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor armate, şi anume:
– Capitularea − art. 421;
– Părăsirea câmpului de luptă − art. 422;
c) în Titlul XII – Infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de război, respectiv în
infracţiunile de:
– Genocid – art. 438 alin. 1 lit. e) şi alin. (2);
– Infracţiuni contra umanităţii − art. 439 lit. k) şi
– Infracţiuni de război contra persoanelor − art. 440 alin. (1) lit. h).
Pedepsele pentru aceste infracţiuni sunt alternative – detenţiunea pe viaţă sau
închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi, cu excepţia infracţiunii de genocid pe
timp de război – art. 438 alin. (2), când se aplică ca pedeapsă fără alternativă.
În materia aplicării pedepsei detenţiunii pe viaţă, noul Cod penal prevede când se poate
aplica o astfel de pedeapsă, deşi norma din Partea specială nu o prevede pentru infracţiunile săvârşite.
Este cazul prevăzut de art. 39 alin. (2) C. pen. care reglementează pedeapsa principală ce se aplică în
cazul concursului de infracţiuni. Astfel, atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea,
dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu
închisoarea stabilite, s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru
cel puţin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau
111
Administraţia Naţională a Penitenciarelor, serviciul IT, octombrie 2014, date solicitate de autor (an de referinţă – număr
condamnaţi la detenţiune pe viaţă): 1990 – 3, 1991 – 5, 1992 – 15, 1993 – 14, 1994 – 14, 1995 – 24, 1996 – 31, 1997 – 41, 1998
– 59, 1999 – 74, 2000 – 86, 2001 – 88, 2002 – 101, 2003 – 114, 2004 – 120, 2005 – 129, 2006 – 134, 2007 – 130, 2008 – 133,
2009 – 144, 2014 – 160.
111
mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă. În mod asemănător, legiuitorul a prevăzut
posibilitatea aplicării pedepsei detenţiunii pe viaţă în cazul recidivei, în condiţiile prevăzute de art. 43
alin. (3) C. pen.
8. Pedeapsa închisorii
Codul penal prevede la art. 60 – „Regimul închisorii”, că închisoarea constă în privarea de
libertate pe durată determiantă, cuprinsă între 15 zile şi 30 de ani, şi se execută potrivit legii privind
executarea pedepselor. Legea nr. 254/2013 prevede modurile de executare a pdepselor şi măsurilor
educative privative de libertate, deci şi a pedepsei închisorii.
Închisoarea este a doua pedeapsă în sistemul progresiv instituit de C. pen., după detenţiunea
pe viaţă, natura sa fiind privarea de libertate, iar executarea fiind realizată în penitenciar.
Închisoarea este pedeapsa principală ce are ca trăsătură distinctă constrângerea prin privare
de libertate şi interzicerea exercitării unor drepturi constituţionale ori exercitarea lor limitată, cu
aptitudinea de a fi individualizată ca durată pentru toate infracţiunile din Codul penal şi legile speciale ce
prevăd fapte ce constituie infracţiuni. Prin individualizarea executării pedepselor, în condiţiile stabilite de
lege închisoarea se poate executa fără lipsire de libertate, cu îndeplinirea unor condiţii în cadrul
termenului de supraveghere sau în condiţii de liberare condiţionată până la considerarea ca executată a
pedepsei.
Pedeapsa închisorii poate fi folosită în individualizarea judiciară a pedepsei, ca fiind o
pedeapsă mai uşoară, prin comutarea sau înlocuirea detenţiunii pe viaţă, ori pentru creşterea
constrângerii în cazul transformării pedepsei amenzii în zile de închisoare.
Deşi limitele pedepsei cu închisoarea sunt de la 15 zile la 30 de ani, fiecare infracţiune
prevăzută în C. pen. ori în legile speciale au prevăzută o pedeapsă, unde închisoarea are limită minimă şi
maximă ce poate fi individualizată de instanţa de judecată.
Închisoarea poate fi pedeapsă unică ori alternativă la pedepsa cu detenţiunea pe viaţă sau
amenda. Când amenda însoţeşte pedeapsa închisorii, acest cumul este în măsură să crească efectul de
constrângere fără a spori privarea de libertate.
Efectul de constrângere al pedepsei închisorii este dat şi de posibilitatea sporirii duratei
pedepsei prin aplicarea regulilor din Partea generală a C. pen. – „Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni”,
art. 35-44, când pentru infracţiunea continuată, infracţiunea complexă, în situaţia concursului de
infracţiuni, în caz de recidivă şi pluralitate intermediară, pedepsele sunt mai mari şi se calculează în
raport cu situaţia concretă a fiecărui infractor.
Pedeapsa închisorii se aplică tuturor categoriilor de persoane ce au săvârşit infracţiuni, fără
discriminări. Cu toate acestea, condamnaţii care au o situaţie specifică, cum sunt tinerii, cei în vârstă,
femeile, persoanele vulnerabile, condamnaţii bolnavi ori cei care provin din categorii speciale (foşti
poliţişti, procurori, judecători, funcţionari etc.) sunt clasificate separat pentru a li se putea aplica
pedeapsa fără a suferi ca urmare a situaţiei concrete în care se află.
Am arătat în prezenta lucare ce reprezintă privarea de libertate.
Pedeapsa închisorii este o pedeapsă privativă de libertate, care se execută într-un sistem de
constrângere progresiv, în patru regimuri de executare: de maximă siguranţă, regim închis, regim
semideschis şi regim deschis. În cadrul celor patru regimuri interdicţiile, obligaţiile, drepturile şi
facilităţile, recompensele şi sancţiunile sunt reglementate diferit, în aşa fel încât trecerea de la un regim
la altul mai uşor să se constituie în creşterea responsabilităţii individuale, apropiindu-l pe cel condamnat
de statutul de cetăţean liber.
Constrângerea 112 ca element principal al închisorii, se referă la restrângerea drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti prevăzute în Constituţie, dar şi în înţelesul libertăţii de mişcare şi acţiune
neîngrădită. Posibilitatea de activitate fizică şi psihică nestânjenită, vocaţia şi dreptul de a alege acţiunile
şi timpul în care se efectuează, limitele personale ale acţiunilor, inacţiunile şi lipsa de deplasare voită,
toate acestea fac parte din atributele libertăţii. Constrângerea din cadrul pedepsei limitează dreptul la
mişcare, stabileşte reguli şi conduite precise cu privire la acţiuni şi inacţiuni, începând cu obligarea de a
locui şi vieţui într-un anumit loc, continuând cu separarea de familie, prieteni, cunoştinţe, excluderea din
locul de muncă, din localitate şi viaţa socială, precum şi stabilirea unor serii de comportamente
112
I. Chiş, în Noul Cod penal comentat. Partea generală, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, 2014, p. 396.
112
obligatorii şi interdicţii, care de cele mai multe ori produc suferinţe fizice şi morale prin însăşi existenţa
lor. Trăsăturile constrângerii specifice pedepsei cu închisoarea sunt:
- Obligarea persoanei să se supună pedepsei stabilite în mandatul de executare, pe
întreaga perioadă a privării de libertate;
- Executarea programului zilnic stabilit în cadrul regimului unde a fost repartizat şi în
penitenciarul în care execută pedeapsa cei din categoria sa;
- Realizarea numai a acelor activităţi care sunt permise de regulamentul de ordine
interioară;
- Supunerea la percheziţia personală şi a bunurilor condamnatului;
- Abţinerea de la activităţile stabilite a fi interzise sub atenţionarea aplicării sancţiunilor
disciplinare;
- Atenţionarea asupra sustragerii de la executarea pedepsei că acest fapt constituie
infracţiunea de evadare;
- Realizarea relaţiilor cu personalul, cu alte persoane cu care vine în contact, cu rudele
sale şi cu ceilalţi condamnaţi în conformitate cu prevederile regulamentului de funcţionare al închisorii;
- Abţinerea de a folosi obiecte, bunuri şi servicii care sunt interzise în penitenciar;
- Supunerea la un program de somn, de odihnă şi repaus conform programului orar al
penitenciarului;
- Abţinerea de a folosi un limbaj necivilizat, menţinerea unui standard de curăţenie şi
igienă impus, abţinerea de la consumul de alcool ori de la folosinţa unor articole de uz personal care nu
sunt prevăzute între cele ce pot fi folosite de condamnaţi;
- Conformarea obligatorie la toate ordinele date de către administraţia penitenciarului în
realizarea regimului de deţinere.
Regulile prevăzute pentru pedeapsa închisorii, stabilite în Legea nr. 254/2013 reprezintă
„dreptul comun” pentru celelalte pedepse sau măsuri privative de libertate, astfel încât regimurile
stabilite pentru celelalte sancţiuni fac trimitere la această lege atunci când sunt activităţi similare de
executat.
O situaţie nou prevăzută în executarea pedepselor o reprezintă înlocuirea pedepsei
amenzii cu pedeapsa închisorii, conform art. 63 C. pen., astfel:
„(1) Dacă persoana condamnată cu rea-credinţă, nu execută pedeapsa amenzii, în tot sau în
parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuieşte cu un număr corespunzător de zile cu
închisoare.
(2) Dacă amenda neexecutată a însoţit pedeapsa închisorii, numărul zilelor-amendă
neexecutate se înlocuieşte cu un număr corespunzător de zile cu închisoare, care se adaugă la pedeapsa
închisorii, pedeapsa astfel rezultată fiind considerată o singură pedeapsă.
(3) În cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, în condiţiile alin. (1) şi alin.
(2), unei zile-amendă îi corespunde o zi de închisoare.”
În situaţia neexecutării pedepsei amenzii cu rea-credinţă, aceasta se poate înlocui cu zile de
închisoare care urmează a fi executate în mod efectiv113. Reaua-credinţă se constată prin aceea că se face
plata doar parţial, se tergiversează executarea din diverse motive, nu se execută amenda în termenul legal
de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Dacă cel condamnat la pedeapsa
amenzii nu a iniţiat un demers legal pentru eşalonarea plăţii în rate, pe o perioadă de până la doi ani,
conform art. 559 alin. (2) C. pr. pen., va determina organele financiare să treacă la executarea silită a
creanţelor fiscale şi cu procedura prevăzută de aceste dispoziţii 114.
113
R.I.L. Prin decizia nr. L (50)/2007, publicată în M. Of. nr. 775 din 15 noiembrie 2007, ÎCCJ, secţiile reunite, a admis
recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art.
631 C. pen. privind înlocuirea pedepsei amenzii stabilind că „pedeapsa stabilită de instanţă nu poate fi decât cu executare
efectivă”.
114
Art. 559 pct. (3) C. pr. pen. şi Legea nr. 275/2006, Titlul II – Executarea pedepsei amenzii, art. 7 – Modul de executare a
pedepsei amenzii.
(1) Executarea pedepsei amenzii în cazul nerespectării termenului de achitare integrală a acesteia sau a unei rate, când plata
amenzii a fost eşalonată, se face potrivit dispoziţiilor privind executarea silită a creanţelor bugetare şi cu procedura prevăzută de
aceste dispoziţii.
113
Zilele de închisoare care înlocuiesc pedeapsa amenzii se adaugă la pedeapsa închisorii,
calculându-se o singură pedeapsă.
În Legea pentru punerea în aplicare a Codului penal şi pentru modificarea şi
completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii penale, la art. 14 alin. (1) se stabilesc măsuri cu
privire la înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii după cum urmează:
„a) dacă amenda a fost definitiv aplicată anterior intrării în vigoare a Codului penal,
înlocuirea se face în baza art. 631 C. pen. din 1969, fără ca durata pedepsei închisorii să poată depăşi
maximul zilelor-amendă determinat potrivit art. 61 alin. (4) C. pen. pentru fapta care a atras
condamnarea;
b) dacă amenda a fost aplicată după data intrării în vigoare a Codului penal pentru
infracţiuni comise anterior acestei date, înlocuirea se va face potrivit dispoziţiilor din legea în baza căreia
s-a aplicat amenda;
(2) dispoziţiile art. 64 C. pen. nu se aplică în cazul infracţiunilor săvârşite anterior intrării
sale în vigoare, chiar dacă amenda a fost aplicată în baza art. 61 din această lege.”

(2) Executorii fiscali au obligaţia să comunice instanţei de executare, la data achitării integrale a amenzii, executarea
acesteia şi să înştiinţeze instanţa cu privire la orice împrejurare care împiedică executarea.
114
DREPTURILE CONDAMNAȚILOR
Drepturile persoanelor condamnate
Recomandarea 2006/2
Conținutul drepturilor persoanelor condamnate


explica conținutul următoarelor drepturi ale condamnaților:
14. Libertatea conștiinței , a opiniilor și libertatea credințelor religioase
15. Dreptul la informație
16. Dreptul la consultarea documentelor cu caracter personal
17. Asigurarea dreptului la asistență juridică
18. Dreptul de petiționare
19. Dreptul la corespondanță
20. Dreptul la convorbiri telefonice
21. Dreptul la convorbiri on –line
22. Dreptul la plimbare zilnică
23. Dreptul de a primi vizite și dreptul de a fi informat cu privire la situația familială
24. Dreptul la vizită intimă
25. Dreptul de a primi cumpăra și deține bunuri
26. Dreptul la asistență medicală , tratament și îngrijiri
27. Dreptul la asistență diplomatică
28. Dreptul la încheierea unei căsătorii
29. Dreptul de a vota
30. Dreptul la odihnă și repausul săptămânal
31. Dreptul la muncă
32. Dreptul la hrană, șinută, cazarmament și condiții minime de cazare
115
1. Drepturile persoanelor condamnate
Ca toate fiinţele umane, cetăţeni cu drepturi prevăzute în Constituţie, condamnaţii au

drepturi, dar şi obligaţii pe care le pot exercita, deoarece penitenciarele funcţionează în virtutea legii.
Drepturile pe care condamnaţii le au pe timpul executării pedepselor sunt limitate de prevederile legale,
de regimul de executare a pedepsei, de natura pedepsei ce i s-a aplicat de instanţa de judecată. Cu prilejul
intrării în închisoare, fiecare condamnat primeşte informaţii referitoare la regimul aplicat categoriei
din care face parte, regulile ce trebuie respectate conform Regulamentului de ordine interioară a
penitenciarului, drepturile şi obligaţiile ce-i revin, modul lor de exercitare, procedura de realizare a
plângerilor în caz de limitare a exercitării acestora, în aşa fel încât condamnatul să se poată adapta cât
mai uşor condiţiilor vieţii de penitenciar.
Exercitarea drepturilor persoanelor condamnate este prevăzută în art. 56-80 din Legea nr.
254/2013, nefiindu-i permis vreunei persoane să limiteze exercitarea acestor drepturi mai mult decât o
face legea şi Constituţia.
Drepturile legale ale condamnaţilor sunt prevăzute în art. 56-80 din Legea privind
executarea pedepselor, astfel:
– Libertatea conştiinţei, a opiniilor şi libertatea credinţelor religioase;
– Dreptul la informaţie;
– Dreptul la consultarea documentelor de interes personal;
– Asigurarea dreptului la asistenţă juridică;
– Dreptul de petiţionare;
– Dreptul la corespondenţă;
– Dreptul la convorbiri telefonice;
– Dreptul la convorbiri on-line;
– Dreptul la plimbare zilnică;
– Dreptul de a primi vizite şi dreptul de a fi informat cu privire la situaţiile familiale
deosebite;
– Dreptul la vizită intimă;
– Dreptul de a primi, cumpăra şi deţine bunuri;
– Dreptul la asistenţă medicală, tratament şi îngrijiri;
– Dreptul la asistenţă diplomatică;
– Dreptul la încheierea unei căsătorii;
– Dreptul de a vota;
– Dreptul la odihnă şi repausul săptămânal;
– Dreptul la muncă;
– Dreptul la hrană, ţinută, cazarmament şi condiţii minime de cazare.
În contextul îndeplinirii cerinţelor raportului juridic de drept execuţional penal mai apar
unele drepturi pentru condamnaţi, ce derivă din obligaţiile administraţiei penitenciare. Aceste
obligaţii creează condiţii de viaţă, normalitate şi îngrijire datorate de stat, care este obligat să-şi asume
întreţinerea tuturor persoanelor care sunt în custodia sa, acestea neputând să se îngrijească material şi
financiar de propriile nevoi. Aceste obligaţii ale administraţiei se constituie pe de altă parte în drepturi
pentru condamnaţi, ele fiind şi garantate de prevederile legale.
În conformitate cu prevederile legale, condamnaţilor care dau dovadă de o conduită foarte
bună, de receptivitate la acţiunile şi programele educative şi de reinserţie socială li se acordă anumite
facilităţi care vin să stimuleze comportamentele pozitive, să fie prin puterea exemplului atractive şi
pentru alţi condamnaţi. Astfel, condamnaţii în anumite condiţii pot beneficia de:
– vizite fără dispozitive de separare între condamnat şi vizitatori;
– acordarea de recompense cum sunt cele prevăzute în art. 98 din Legea nr. 254/2013,
astfel:
– ridicarea unei sancţiuni disciplinare aplicate anterior;
– suplimentarea numărului convorbirilor on-line;
– suplimentarea drepturilor la pachete şi/sau vizite;
116
– suplimentarea dreptului la vizită intimă, cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art.
69, cu excepţia alin. (1) lit. d);
– permisiunea de ieşire din penitenciar pentru o zi, dar nu mai mult de 15 zile pe an;
– permisiunea de ieşire din penitenciar pe o durată de cel mult 5 zile, dar nu mai mult
de 25 de zile pe an;
– permisiunea de ieşire din penitenciar pe o durată de cel mult 10 zile, dar nu mai mult
de 30 de zile pe an.
Drepturile legale, drepturi ce derivă din obligaţiile administraţiei penitenciare, facilităţile ce
se pot acorda condamnaţilor sunt de natură a crea în penitenciare un climat de bunăvoinţă faţă de
aceştia, de încurajare pentru atragerea spre propria resocializare, de schimbare a concepţiilor
infracţionale, de însuşire a regulilor de comportament civilizat în societate, stabilirea unor legături
normale cu comunitatea.
În exercitarea drepturilor, persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate nu li se
poate face nicio îngrădire, acestea având posibilitatea de a face plângere împotriva administraţiei
penitenciare către judecătorul de supraveghere a privării de libertate. Judecătorul va asculta în mod
obligatoriu persoana condamnată care s-a plâns şi va soluţiona cererea sa dând următoarele soluţii:
- a) admite plângerea şi dispune anularea, revocarea sau modificarea
măsurii luate de către administraţia penitenciarului;
- b) respinge plângerea, dacă aceasta este nefondată.
Împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, persoana
condamnată poate introduce contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, în
termen de 3 zile de la comunicarea încheierii.
Pentru asigurarea drepturilor condamnaţilor în afara existenţei instituţiei judecătorului de
supraveghere a privării de libertate, în penitenciare activează organizaţii neguvernamentale care au ca
scop protejarea drepturilor omului şi care pot lua contact cu persoanele condamnate, prin acreditarea lor
de către directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
Reprezentanţii acestor organizaţii pot lua legătura cu persoanele condamnate în condiţii de
confidenţialitate în ceea ce priveşte conţinutul convorbirilor, vizita putând fi supravegheată vizual pentru
protecţie şi securitatea membrilor organizaţiei.
2. Drepturile condamnaţilor introduse prin Recomandarea Comitetului de Miniştri al

statelor membre, referitoare la Regulile penitenciare europene REC (2006)2. Aspecte critice şi
practice
Analiza politicilor execuţional-penale şi a Regulilor penitenciare europene a condus la

adoptarea de către Consiliul de Miniştri al statelor membre, la data de 11 ianuarie 2006, în timpul celei
de-a 952-a reuniuni a miniştrilor delegaţi, a unei noi „Recomandări”, şi anume REC (2006)2, care va
avea un rol deosebit la reformularea la acest început de secol a problematicii penitenciare.
Urmărind scopurile noii reglementări europene vom observa că s-au avut în vedere mai
multe obiective, astfel:
a) Actualizarea regulilor europene la nivelul de dezvoltare al civilizaţiei europene, astfel
încât instituţia penitenciară să poată beneficia de un instrument european care să creeze posibilitatea de
armonizare a legislaţiilor tuturor statelor din Uniunea Europeană sau mai nou intrate în această
comunitatea de valori democratice. Deşi ţările care au intrat în Uniunea Europeană după anul 1989 au
aderat la Regulile penitenciare europene din 1987, legislaţiile naționale ale fiecărei țări au avut şi încă
mai au prevederi şi influenţe mai vechi, deoarece încă mult timp mentalitatea comunistă şi-a pus
amprenta pe exercitarea drepturilor fundamentale ale omului şi a restrâns până la suspendare unele
drepturi ale cetăţenilor arestaţi sau condamnaţi pe timpul executării pedepselor ori măsurilor privative de
libertate;
b) Reformularea regulilor trebuie să fie un proces continuu, pentru adaptarea acestora la
nivelul de dezvoltare tehnologică, ştiinţifică, dar şi la nivelul evoluţiei conţinutului drepturilor
fundamentale, în condiţiile dezvoltării cu totul deosebite a posibilităţilor comunicaţiilor, a libertăţii de
gândire şi mişcare globală a ideilor şi creaţiei, a dezvoltării culturii şi tehnicii, a dezvoltării libertăţii şi
conţinutului comportamentului liber, neconstrâns de o putere statală;
117
c) Necesitatea corectării unor formulări neclare sau cu posibilităţi de interpretare duală
sau multiplă, ca urmare a numeroaselor proceduri prin formulare de cereri, reclamaţii, plângeri şi procese
la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, procese împotriva administraţiilor penitenciare, nu o dată
încheiate cu soluţii împotriva statelor membre ca urmare a unor texte din „reguli” insuficient de corect
interpretate sau incorect aplicate din lipsa asigurării resurselor necesare ori a legislaţiei incomplete;
d) Introducerea unor reguli noi, neformulate până în prezent, cum ar fi folosirea
mijloacelor de imobilizare din alte materiale decât cele de fier (cătuşe etc.), precum şi reguli de
organizare, de lărgire a cadrului educativ şi recuperativ, de introducere a obligativităţii sprijinului pentru
reintegrare socială. Dintre regulile nou-formulate am dori să amintim câteva, urmând să le dezbatem
atunci când vom trata fiecare dintre drepturile condamnaţilor în parte. Pentru prima dată drepturile
persoanelor private de libertate sunt inserate ca într-un cod de reguli, fiind stabilite obligaţii pentru statele
membre în vederea realizării conţinutului acestora.
Fără să epuizăm lista modificărilor din Regulile europene amintim pe cele ce par relevante
cu privire la condiţia de condamnat şi cu privire la schimbările din conţinutul unor drepturi, lista
celorlalte fiind aceeaşi, dar mai bine explicată, astfel:
– În art. 1 se arată că „Persoanele private de libertate îşi păstrează toate drepturile
care nu le-au fost retrase prin lege, în urma deciziei de condamnare la pedeapsa cu închisoarea sau
de arestare preventivă”.
Considerăm că adoptând Regulile ţara noastră acordă toate drepturile constituţionale ale
cetăţenilor, indiferent dacă sunt arestaţi sau condamnaţi, în afara celor care nu se pot exercita ca
urmare a naturii şi regimului de executare a pedepsei sau măsurii privative de libertate, prin
aplicarea hotărârii definitive a instanţei de judecată, prin legea executării pedepsei, prin aplicarea
Codului de procedură penală ori a altor legi speciale, care interzic ori blochează exerciţiul unor drepturi
pe perioada deţinerii. Altfel spus, limitarea drepturilor nu se poate face pe baza ordinelor, regulamentelor
adoptate de Guvern, ci doar prin dispoziţii legale, aceasta însemnând că toţi deţinuţii vor beneficia de
exercitarea drepturilor conferite de Constituţie, dacă nu se prevede expres în lege o anume restrângere în
timp şi conţinut. Limitarea exerciţiului unor drepturi constituţionale este inclusă şi în competenţele
instanţei de judecată care poate aplica art. 53 alin. (1) din Constituţia României „pentru desfăşurarea
instrucţiei penale”, dar şi ca urmare a dreptului instanţei de a aplica pedeapsa accesorie conform art. 65,
raportat la art. 66 C. pen., astfel:
a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice;
b) dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;
c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;
d) dreptul de a alege;
e) drepturile părinteşti;
f) dreptul de a fi tutore sau curator;
g) dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura
activitatea de care s a folosit pentru săvârşirea infracţiunii;
h) dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme;
i) dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă;
j) dreptul de a părăsi teritoriul României;
k) dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept
public;
l) dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă;
m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori
n) dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele
cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane stabilite de instanţă ori de a se apropia de acestea;
o) dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde
victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată.
Prevederile legale cu privire la interzicerea exercitării unor drepturi ca pedeapsă accesorie
sau complementară are caracter „de drept” când această interzicere este prevăzută în textul normei ce
reglementează infracţiunea din Partea specială a C. pen., ori „facultativ”, când instanţa de judecată poate
să aplice una dintre aceste interdicţii ori mai multe, în raport de necesităţile de resocializare ale
condamnatului. Ideea de mai sus este întărită de explicaţiile date la art. 2 al Regulilor europene pentru
118
penitenciare, care arată că „Restricţiile impuse persoanelor private de libertate trebuie să se reducă la
strictul necesar şi vor fi proporţionale cu obiectivele legitime pentru care au fost impuse”.
– O noutate ce poate fi considerată ca o piatră unghiulară în materia acordării
drepturilor omului în penitenciare se referă la prevederea referitoare la faptul că „condiţiile de detenţie
care încalcă drepturile omului nu pot fi justificate prin lipsa de resurse”. Această regulă vine să
statueze obligaţia statului de a-şi respecta instituţiile. Instituţia penitenciară nu o dată s-a confruntat cu
lipsuri deosebite, mai ales de personal şi de asigurare a condiţiilor materiale. Lipsa personalului calificat
şi în număr suficient creează probleme deosebite deţinerii, mai ales cu privire la paza, supravegherea,
însoţirea şi escortarea condamnaţilor, fapt ce duce la disfuncţii majore cu privire la asigurarea drepturilor
la vizită, la folosirea la muncă, la organizarea şi desfăşurarea activităţilor culturale şi educative. Lipsa de
personal creează probleme de securitate şi pază a penitenciarelor, iar de aici limitarea tuturor activităţilor
şi restrângerea a tot ce nu ţine de acestea. În aceste cazuri, închiderea pe timpul întregii zile în camere a
deţinuţilor şi deplasarea minimă a acestora vine să afecteze exercitarea drepturilor conferite de lege, cum
ar fi drepturile la vizită – care se diminuează, folosirea la muncă, desfăşurarea de activităţi culturale sau
de alt tip socioeducativ.
Resursele materiale insuficiente duc la neaplicarea propriilor norme, la diminuarea calităţii
hranei, a condiţiilor de cazare, de igienă, medicale şi sanitare, la diminuarea accesului la dispoziţiile
legale sau la documentele privitoare la executarea pedepselor, la lipsa unor condiţii minime de apă,
căldură, aerisire.
În condiţiile inflaţiei populaţiei penitenciare, când condamnaţii sunt închişi în camere
comune cu mai multe rânduri de paturi, cu cazarea mai multor persoane într-o cameră, peste capacitatea
normală, cu asigurarea precară sau insuficientă a instalaţiilor sanitare nu se mai poate vorbi despre
aplicarea regulilor europene nici măcar în mod simbolic. Lipsa cronică de resurse se transformă în
cauză şi pretext pentru revolte generale, pentru epidemii sau boli tipice pentru spaţii închise (TBC,
SIDA, boli psihice), pentru inactivitatea administraţiei în interesul resocializării şi recuperării educative a
persoanelor private de libertate.
– În conformitate cu art. 11.4, „legislaţia naţională trebuie să prevadă mecanisme
care să garanteze că respectarea acestor condiţii minime nu va fi încălcată în urma
supraaglomerării penitenciare”. O problemă cu care se confruntă toate sistemele europene se referă la
numărul din ce în cemai mare de condamnaţi cazaţi în spaţiile ce deja au fost depăşite casuprafaţă, cubaj
de aer, număr de instalaţii sanitare şi alte asemenea, care în condiţiile supraaglomerării pot da naştere
disfuncţionalităţilor ce pot fi considerate „tratament inuman, degradant sau umilitor” conform Convenţiei
privitoare la apărarea drepturilor omului. Într-adevăr, legislaţia poate să prevadă toate condiţiile minim
necesare şi obligatorii pentru executarea pedepselor în locurile de deţinere, dar, dacă în mod permanent
finanţarea programelor este precară, sistemul se va confrunta cu lipsa necesară de resurse, iar rezultatul
va fi nerespectarea drepturilor persoanelor deţinute şi, în consecinţă, falimentul ideii de justiţie produs de
chiar cei chemaţi să o gestioneze.
– Una dintre reguli, al cărui conţinut a fost perfecţionat şi regândit, este aceea a
folosirii tuturor perioadelor de detenţie pentru scopul final al reintegrării în societate. De multe ori
timpul alocat pentru pregătirea integrării în societate este doar cel dinainte de liberare şi cuprinde o
perioadă de doi ani pentru pedepsele de lungă durată şi de 10 zile pentru cele de scurtă durată.
Activităţile de acest tip se concretizează doar în obişnuirea condamnatului cu problemele societăţii în
care se va întoarce, încercarea de a se găsi un loc de muncă, un spaţiu de cazare ori reluarea legăturii cu
familia. Noua prevedere încearcă să aloce tot timpul de deţinere (arestarea preventivă, perioada de
carantină, executarea efectivă a pedepsei, perioada înainte de liberare condiţionată sau la termen) într-un
sistem de „planificare a pedepsei” care să atragă din primele zile pe cel condamnat, în mod
conştientizat, la propria reinserţie socială, prin oferta de programe diverse, utile şi interesante, cu
finalitate în găsirea mai facilă de ocupaţii producătoare de venituri legale, de asimilare a conduitei
morale, legale şi civilizate, de schimbare a concepţiilor infracţionale, de obişnuire a deţinuţilor cu o
conduită normală în societate. Prin această planificare a pedepsei nu se încearcă schimbarea culturală,
ştergerea memoriei, spălarea creierului, forţarea însuşirii unui comportament sau a unei conduite, ci
folosirea conştientă şi pe tot parcursul perioadei de deţinere a timpului în folosul remodelării
personale conştiente a condamnatului într-un cetăţean care poate renunţa la infracţiune şi care poate trăi
respectând legile statului şi pe ceilalţi, într-o societate democratică.
119
– Articolul 11.1 defineşte un nou concept cu privire la internarea minorilor, indiferent
de măsura ce se ia împotriva acestora. Regula prevede în mod imperativ că cei „cu vârsta sub 18 ani nu
vor fi încarceraţi în penitenciare pentru adulţi, ci în instituţii special concepute în acest scop”. Până
în prezent în ţara noastră deţinerea sau internarea se executa în penitenciare, în penitenciare de tineri şi
minori ori în Centre de reeducare.
Dacă centrul educativ şi centrul de detenţie îndeplinesc standardele stabilite de Regulile
europene, penitenciarul pentru adulţi trebuie exclus dintre instituţiile unde poate fi încarcerat un minor.
Structura constructivă, organizarea spaţiului, nivelul de securitate şi pază, organizarea programului
zilnic, conceperea programelor de educare, de instruire şi culturalizare, activitatea de socializare,
programele de sănătate şi sport sunt total diferite pentru minori şi tineri, a căror educaţie şi formare nu
s-a încheiat odată cu internarea în centrele educative sau cele de detenţie, personalitatea minorilor se
poate modela în sensul valorilor morale şi cetăţeneşti unanim acceptate, dar numai în instituţii speciale
şi departe de infractorii adulţi.
– O regulă care va suscita un interes important din partea condamnaţilor, creând
probleme destul de mari sistemului administraţiei penitenciarului, este aceea că „pe cât posibil, deţinuţii
vor fi consultaţi cu privire la repartizarea iniţială şi la transferurile ulterioare, dintr-un
penitenciar într-altul”. Într-un sistem care nu are capacitatea legală pentru deţinerea efectivelor
existente, problema deţinerii în raport de domiciliu sau de interesul condamnatului devine o utopie,
fapt pentru care şi regula europeană nu este o regulă fermă, ci de o recomandare ce vizează dezvoltarea
viitoare a sistemului în acest sens. Este posibil ca soluţionarea problemei să vină pe două căi. Într-o
primă fază prin dezincriminarea unor fapte cu pericol redus, astfel încât să se gestioneze o populaţie
penitenciară redusă şi reabilitarea, repararea spaţiilor şi construirea de penitenciare în fiecare centru de
judeţ, de case de arest şi executare a pedepselor în fiecare municipiu sau oraş, pentru a rezolva
problemele privitoare la implicarea comunităţii în problematica infractorilor localnici care ar putea
rezolva migrarea condamnaţilor dintr-un penitenciar în altul. În a doua fază, crearea unor locaţii
penitenciare moderne pe lângă fiecare post de poliţie în cooperare cu administraţia penitenciarelor, de
mici dimensiuni locative, sau case de deţinere care să aparţină municipalităţilor şi administraţiei,
detaşarea acestei sarcini de executare a pedepselor din portofoliul justiţiei în zona administraţiei,
concomitent cu existenţa unor penitenciare de aplicare a pedepselor de lungă durată, care să deţină în
mod obligatoriu pe cei care au comis infracţiuni de o periculozitate deosebită. Această sarcină să fie
îndeplinită pe mai departe de Administraţia Penitenciarelor din Ministerul Justiţiei.
– Principiul separaţiunii şi clasificării a primit o nouă interpretare prin regulile
europene actuale, acordându-se condamnaţilor posibilitatea de a alege, pe cât posibil, atunci când
cazarea se realizează pe timpul nopţii în camere comune, pe cei cu care sunt dispuşi să împartă
celula. Separaţiunea în penitenciare este un principiu care realizează şi protecţia condamnaţilor, în sensul
că în raport cu natura pedepsei, durata acesteia, starea de recidivă şi antecedentele penale, receptivitatea
la activitatea de reeducare, sexul, vârsta şi starea de sănătate, se pot grupa condamnaţii în camere, secţii
şi penitenciare de profil. Separaţiunea nu a prevăzut până acum implicarea condamnaţilor în alegerea
celor cu care sunt cazaţi, acest fapt fiind o constrângere ce făcea parte din „constrângerile inerente şi
obligatorii” impuse condamnaţilor. Faptul că, pe timpul nopţii, supravegherea este evident mai slabă,
autocontrolul este diminuat din cauza somnului, poate face ca o persoană, chiar dacă nu este vulnerabilă,
să fie atacată, molestată, violată sau supusă unor neplăceri care ar afecta calitatea odihnei. Aceste
neplăceri ar fi înlăturate dacă gruparea condamnaţilor pe timp de zi, dar mai ales pe timp de noapte s-ar
realiza cu acordul celor în cauză. Desigur, există implicaţii cu privire la mişcarea unor condamnaţi în
mod permanent la nivelul celulei, datorită liberării, transferării, schimbării situaţiei juridice, organizării
camerelor pe principiul folosirii la activităţi productive (cei care muncesc într-un loc sunt cazaţi în
aceeaşi cameră sau secţie), în raport cu pregătirea pentru liberare, folosirea la deservirea penitenciarului
în cadrul activităţilor gospodăreşti zilnice şi altele. Cu toate acestea, folosirea pe timpul nopţii în comun
a camerelor şi pe criteriul amiciţiei, acceptării, poate fi un atu în plus pentru siguranţa personală. Trebuie
însă avute în vedere şi scopurile uneori ascunse ale celor care doresc cazarea împreună, posibilitatea de a
planifica şi pune în executare unele fapte negative cum ar fi evadarea, întreţinerea de relaţii intime,
răzbunarea împotriva unui duşman comun căruia un singur condamnat nu i-ar putea face faţă, furtul din
bagajele celorlalţi, gruparea mai multor condamnaţi în jurul liderului negativ pentru terorizarea celorlalţi
condamnaţi din cameră.
120
Desigur, este mai bine ca fiecare condamnat să aibă pe timpul nopţii o cameră individuală,
iar pe timp de zi activităţile să se desfăşoare în comun cu cei din categoria din care face parte. Acest
deziderat este realizat în unele dintre închisorile unde condamnaţii prezintă un grad sporit de risc,
periculozitatea şi conduita negativă fiind cea care a stat la baza aplicării unei astfel de soluţii, iar nu ceea
ce intenţionează să întrevadă noua reglementare. Regula europeană vine să amelioreze, cel puţin pe
timpul nopţii, gradul de disconfort al persoanelor cazate împreună, să reducă stresul permanent al cazării
cu persoane total neplăcute şi cu un comportament negativ sau agresiv. Tot pentru realizarea unei cazări
civilizate şi a unui climat de curăţenie şi igienă personală, art. 4 prevede că „trebuie să fie puse la
dispoziţia deţinuţilor spaţii adecvate pentru baie sau duş, astfel încât deţinuţii să le poată folosi la o
temperatură adecvată, zilnic sau cel puţin de două ori pe săptămână (sau mai frecvent dacă este necesar),
în conformitate cu regulile generale de igienă”.
Crearea unor condiţii civilizate de cazare nu mai trebuie considerate ca un „lux” în
închisoare, ci ca o necesitate dată de faptul că nivelul de civilizaţie a crescut, condamnaţii desfăşoară
activităţi productive ce creează necesitatea îmbăierii zilnice, iar starea de sănătate şi igienă reprezintă o
cerinţă minimă pentru resocializare.
De altfel, condiţiile igienice creează un climat bun pentru celelalte activităţi, pentru normala
desfăşurare a programului de muncă al personalului, al realizării unor relaţii normale, fără reţinere, dintre
condamnaţi şi cei care vin în vizită, pentru activităţi de voluntariat, resocializare, activităţi religioase.
Este de notorietate că toţi condamnaţii se pregătesc mai ales din punct de vedere al ţinutei şi
igienei atunci când le vine familia în vizită sau când trebuie să vină în contact cu o comisie, cu un
voluntar, cu un membru al conducerii etc. Acest comportament este permanent încurajat, iar pentru
aceasta trebuie să se creeze şi condiţiile umanitare necesare.
– O transformare uşor sesizabilă a conţinutului privind dreptul condamnaţilor de a se
adresa organelor de stat, justiţiei sau altor organe şi organizaţii, mass-mediei este cea privind „dreptul să
solicite consiliere juridică, iar autorităţile penitenciarului trebuie să le faciliteze accesul la o astfel
de consiliere”. Consilierea juridică nu exclude dreptul condamnatului la un apărător, atunci când are
posibilitatea şi doreşte acest demers. În alte ocazii, cu privire la demersurile administrative, cu privire la
folosirea unor căi legale de adresare sau de atac împotriva unor hotărâri care i se pare că îl afectează
personal, parţiale, părtinitoare, nedrepte, netemeinice sau nelegale, condamnatul are dreptul să ceară, iar
penitenciarul trebuie să faciliteze consilierea juridică. Consilierea juridică se realizează în prezent ca
urmare a programelor derulate în penitenciar, privitoare la asimilarea regulilor pe perioada carantinei
iniţiale de 21 zile, prin participarea la programele privind „bunul cetăţean”, unde se iniţiază condamnaţii
în regulile de conduită civică ori se studiază diferite legi, cum ar fi Codul penal, Codul de procedură
penală, Legea executării pedepselor, modurile de adresare şi formulare de cereri, reclamaţii şi plângeri
către diferite organe şi instituţii de stat sau publice. În înţelesul actual al regulilor europene se poate
sesiza uşor că este vorba despre consilierea juridică pentru rezolvarea oricărui tip de problemă derulată
pe timpul deţinerii, cum ar fi probleme de familie, economice, procese diferite, salarizare, încadrare în
câmpul muncii, resocializare, educaţie, probaţiune, precum şi orice demers legal ce i-ar putea ajuta
persoanei condamnate la rezolvarea cu celeritate a problemelor.
Penitenciarul va trebui să angajeze în acest demers pe toţi cei ce pot să acorde o consiliere
juridică suficient de calificată condamnaţilor, antrenând la aceasta în primul rând pe judecătorul de
supraveghere a privării de libertate, pe procurori în cadrul unor programe de explicare a conţinutului
unor infracţiuni frecvente şi a procedurii penale, consilierul juridic al penitenciarului, iar în măsura în
care problemele nu sunt deosebit de complicate, orice persoană cu studii superioare juridice care lucrează
în penitenciar. Important este ca fiecare condamnat să poată avea acces la colecţii de legi, reglementări,
precum şi să aibă, la nevoie, un îndrumar cu privire la modul de întocmire a cererilor către organele de
justiţie sau alte organe de stat sau publice.
– O lărgire a dreptului la vizită şi comunicare s-a stipulat în art. 24.1, care prevede că
„deţinuţilor li se va permite să comunice, cât de des posibil, prin corespondenţă, telefon sau alte
mijloace de comunicare cu familiile lor, terţe persoane şi reprezentanţii organismelor exterioare,
precum şi să primească vizite de la aceste persoane”. În raport de textul regulii, observăm o lărgire cu
mult mai mare a posibilităţii de comunicare cu exteriorul. Dacă în prevederile vechi vizita era stabilită
pentru un număr relativ mic de persoane, în principal dintre membrii de familie, în conformitate cu noile
prevederi dreptul de a coresponda, telefona, comunica prin alte mijloace (spre exemplu prin
calculator sau prin înregistrări video), cât dedes posibil – aceasta însemnând de fapt fără restricţii,
121
limitarea fiind doar de natură tehnică sau financiară a condamnatului. Este deja un drept al
condamnaţilor „dreptul de a avea convorbiri on-line”, precum şi convorbirile telefonice prin instalarea la
dispoziţia deţinuţilor a unui telefon cu linie directă, naţională, internaţională, în locurile special
amenajate, de unde să comunice fără restricţii cu persoanele din familie, cunoştinţe sau alte persoane.
Deţinuţilor urmează să li se permită să comunice, cât de des posibil, prin corespondenţă,
telefon sau alte mijloace de comunicare cu familiile lor, dar chiar şi cu terţe persoane şi reprezentanţii
organismelor exterioare, precum şi să primească vizite de la aceste persoane. În aceste condiţii noi, vizita
fără restricţii se poate realiza în viitor, pe timpul zilei, chiar în cadrul celulei, în condiţiile cazării
individuale, iar în cazul celor cazaţi în comun sau periculoşi, în spaţii special amenajate pentru realizarea
scopurilor de resocializare, dar şi de securitate a aşezământului.
În aceste condiţii noi, cazarea în camere individuale înseamnă un progres, nu o izolare
deprimantă, mai ales că pe timpul zilei majoritatea activităţilor se desfăşoară în afara camerei de cazare.
Camerele în care sunt cazate un număr mare de persoane nu mai reprezintă un mijloc de resocializare, ci
dimpotrivă, un loc fără posibilitate de control şi unde schimbul de informaţii negative devine un pericol
pentru societate.
În înţelesul regulii europene trebuie să se cuprindă o cât mai mare deschidere faţă de
exterior, legătura cu lumea exterioară să fie facilă, în aşa fel încât libertatea să fie restricţionată doar la
imposibilitatea de mişcare voluntară. În aceste condiţii conceptul de închisoare se va schimba cu totul,
legăturile condamnatului cu penitenciarul vor fi de un tip nou, raporturile juridice de drept execuţional
penal vor cuprinde din ce în ce mai puţine restricţii şi din ce în ce mai multe responsabilităţi asumate de
condamnat. Facilităţile acordate condamnaţilor vor lărgi considerabil şi gama posibilităţilor de
sancţionare, prin interzicerea exerciţiului acestor drepturi şi facilităţi în cazul nerespectării conţinutului
raporturilor dintre administraţie şi persoana condamnatului. Din ce în ce mai mult acest raport de
executare a pedepselor cu închisoarea se transformă într-o convenţie impusă cu forţa mandatului de
executare a pedepsei, în care fiecare are drepturi şi obligaţii. Condamnatul poate sancţiona penitenciarul
acţionându-l în instanţă, chiar la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar penitenciarul va trebui să
presteze toate serviciile aducătoare de drepturi şi facilităţi pentru condamnat şi să-i aplice sistemul
disciplinar recompensatoriu pentru bună conduită sau de sancţionare disciplinară atunci când nu-şi
îndeplineşte responsabilităţile.
– În condiţiile noilor reguli „Legislaţia naţională trebuie să specifice organismele
naţionale şi internaţionale, precum şi funcţionarii cu care deţinuţii pot comunica fără restricţii”
conform art. 24.3. Obligaţia nouă pentru legislaţia naţională vine să întărească din ce în ce mai mult
dreptul condamnatului de a se proteja împotriva oricărui abuz, de a informa o persoană sau instituţie
abilitată pentru remedierea unui neajuns suportat, precum şi pentru îndreptarea unei situaţii care ar putea
să-i cauzeze din punct de vedere al sănătăţii, demnităţii, drepturilor de cetăţean al României şi de
cetăţean european. Informarea directă prin corespondenţă necenzurată, luarea legăturii cu funcţionarii
superiori ai statului ori ai justiţiei trebuie să fie una dintre regulile ce asigură obligarea tuturor la un
comportament strict legal.
– O expresie a dezvoltării drepturilor condamnaţilor în conformitate cu regulile
europene este şi participarea acestora la activităţi publice, dacă această activitate nu este expres
interzisă de lege. Regula 11 arată că: „Autorităţile penitenciarului se vor asigura că deţinuţii pot
participa la vot, referendum şi alte aspecte ale vieţii publice, atât timp cât dreptul lor de
participare nu este restricţionat prin legislaţia naţională”. Până înprezent participarea la vot a
deţinuţilor era posibilă doar în perioada cât aceştia aveau statutul de arestaţi preventiv, când în
conformitate cu principiul procesual penal al „prezumţiei de nevinovăţie” persoanele care nu sunt
condamnate definitiv sunt considerate ca având drepturile cetăţenilor liberi, doar cu unele limitări. În
conformitate cu noua regulă, ideea de participare la activităţile publice cum sunt votarea, referendumul
ori altele ce fac parte integrantă din viaţa publică nu mai trebuie să facă parte din gama „constrângerilor
inerente deţinerii”, astfel că este suficient ca o persoană să aibă calitatea de cetăţean pentru realizarea
unor astfel de drepturi.
Deşi nu se arată care sunt activităţile publice la care un condamnat poate să participe,
considerăm că poate fi vorba de manifestări artistice (expoziţii de pictură, sculptură ş.a.), manifestări
sportive (jocuri, competiţii, concursuri ş.a.), acţiuni umanitare (sprijin concret al unor aşezăminte, al unor
colectivităţi etc.), muncă în folosul societăţii sau localităţii de dispunere a penitenciarului (alta decât cea
remunerată sau obligatorie), intervenţii la calamităţi ori situaţii de criză ori cutremure, incendii, revărsări
122
de ape ori de zăpezi abundente. Toate aceste tipuri de activităţi fac parte conform Legii nr. 254/2013 din
regimurile penitenciare semideschise ori deschise, pot da o mai mare credibilitate activităţilor de
resocializare a condamnaţilor şi conştiinţei de apartenenţă la viaţa localităţii ori colectivităţii unde se va
întoarce într-un timp mai scurt ori mai îndepărtat. Desigur, dacă prin hotărâre judecătorească se interzice
în cadrul pedepsei accesorii participarea concretă la astfel de manifestări publice pentru un condamnat,
acest lucru nu poate fi interzis tuturor condamnaţilor din regimurile ce permit aceste activităţi.
– Un aspect deontologic cu privire la atitudinea administraţiei penitenciare faţă de
condamnaţi este introdus prin art. 32.1, prin care se stabileşte că: „atunci când deţinuţii sunt mutaţi
într-un penitenciar sau în alte locuri, cum ar fi tribunal sau spital, aceştia vor fi expuşi cât mai
puţin privirii publice, luându-se măsuri pentru a le proteja anonimatul”. Expunerea cât mai redusă
a condamnaţilor privirii publice vine să atenueze oprobriul care se poate alimenta la vederea „dubei cu
deţinuţi”, a unor arestaţi încătuşaţi, a persoanelor escortate cu armament şi cu poliţişti mascaţi, care
creează o impresie de persoane deosebit de periculoase, chiar dacă acestea în conformitate cu legea
beneficiază de „prezumţia de nevinovăţie”. Măsurile de securitate şi pază dacă pot fi realizate în mod
discret ori sub protecţia anonimatului sunt de natură a feri pe cei în cauză de suferinţele expunerii publice
a imaginii lor, pe care ei nu doresc să o transmită în public mai ales prin mass-media şi emisiunile de ştiri
televizate. Insistenţa cu care unele posturi de televiziune arată de nenumărate ori într-o zi aceeaşi
imagine cu un arestat „celebru” încătuşat şi escortat de persoane înarmate şi dotate de parcă ar merge la
război poate fi interpretată ca „tratament inuman şi înjositor”.
– Regula 50 abordează posibilitatea asocierii condamnaţilor din penitenciar pentru a
discuta problemele legate de deţinere şi de a expune aceste probleme administraţiei, astfel: „Cu condiţia
să respecte ordinea şisiguranţa, deţinuţilor li se va permite să se asocieze pentru a discuta
probleme referitoare la condiţiile de detenţie, fiind încurajaţi să comunice cu autorităţile
penitenciarului, în acest sens”. Dacă până la această regulă adunarea a trei sau mai mulţi deţinuţi în
anumite circumstanţe era abatere disciplinară ori era interzisă, regula europeană consideră benefic să
existe o formă de asociere în condiţii de ordine şi disciplină, asociere care să dezbată problemele vieţii de
penitenciar. Asocierea nu este instituţionalizată, sub forma unui sindicat, dar constă din discuţii colective
pe diferite teme, alegerea unor condamnaţi care să poată reprezenta punctele de vedere ale acestora faţă
de administraţie, să participe la luarea unor decizii privitoare la hrănire, cazare, condiţii de aplicare a
regimului penitenciar, de îmbunătăţire a terenurilor de sport, a locaşului de cult, a cluburilor şi altele
asemenea. Cunoaşterea preocupărilor condamnaţilor este deosebit de benefică, administraţia putând să ia
măsuri de detensionare a unor conflicte latente, de realizare a iniţiativelor pozitive, constructive şi de
interes ale condamnaţilor. Reprezentanţii condamnaţilor au credibilitate mai mare în faţa colectivelor lor,
creează, de asemenea, imaginea unei conlucrări de tip sindical, în care celor ce reprezintă interesele
persoanelor din custodie li se iau în considerare propunerile, fiind de natură a le mări prestigiul şi
consideraţia faţă de propria lor persoană. Controlul extern al societăţii civile ce se realizează în
penitenciare, inspecţiile, vizitele organizaţiilor care apără drepturile omului în penitenciare vor avea în
aceste asociaţii un partener de dialog, vor putea să se informeze direct de la reprezentanţii condamnaţilor
despre problemele cu care se confruntă, astfel că administraţia va avea mai multă credibilitate în tot ce
întreprinde.
– O regulă reformulată este şi cea privitoare la practica disciplinară. Starea de
normalitate din penitenciare trebuie să caracterizeze climatul zilnic, atenţionările, discuţiile şi încercarea
de convingere cu privire la toate activităţile trebuie să fie locul comun, nu excepţia. Regula europeană 56
arată că: „Procedurile disciplinare vor constitui mecanisme de ultim resort. Atunci când este
posibil, autorităţile penitenciarului vor folosi mecanisme restaurative şi de mediere pentru a
soluţiona disputele cu deţinuţii sau dintre aceştia”. Pedepsele disciplinare atrag permanent o stare de
nelinişte, nervozitate şi teama că vor avea consecinţe asupra condamnatului pe o lungă perioadă de timp,
mai ales atunci când se discută liberarea condiţionată. Chiar dacă deţinuţii sunt vinovaţi de comiterea
unei abateri, dacă fapta poate fi corijată prin mecanisme educative, prin mediere sau chiar prin „trecerea
cu vederea”, este mult mai bine decât declanşarea mecanismelor şi procedurilor disciplinare. Aplicarea
de pedepse disciplinare implică vrând-nevrând o schimbare de atitudine din partea condamnatului faţă de
administraţie, de teamă, de lipsă de comunicare şi deschidere, de reţinere faţă de cerinţele ulterioare care
sunt considerate ca „inutile”, fiind contrabalansate de efectul sancţiunii. În penitenciar, aplicarea unei
pedepse are ca urmare o perioadă în care nu se acordă recompense, apoi este posibil ca aceasta să aibă
drept consecinţă schimbarea regimului într-unul mai sever sau, mai târziu, amânarea liberării
123
condiţionate. Deşi art. 63 prevede că: „un deţinut nu va fi niciodată pedepsit de două ori pentru aceeaşi
faptă sau pentru acelaşi comportament”, consecinţele aplicării unei pedepse par de cele mai multe ori noi
pedepse ce se adaugă celei dintâi. Chiar dacă nu este aşa, condamnatul aşa va percepe aplicarea unei
sancţiuni, iar efectul se va răsfrânge cel puţin în două direcţii: prima ar fi aceea de încetare a participării
active a condamnatului la programele iniţiate pentru resocializare, iar a doua ar putea fi riposta acestuia
printr-un comportament mai agresiv, care ar duce la aplicarea unei alte sancţiuni, transformându-l într-un
condamnat-problemă. Mecanismul de acumulare de credite pentru activităţile şi conduitele considerate
pozitive care duc la obiectivarea sistemului de recompensare reprezintă instrumentul prin care atât
administraţia penitenciarului, cât şi persoana condamnată pot aprecia când urmează să primească o
recompensă. Creditele negative, ce îndepărtează deţinutul de obţinerea unei recompense râvnite, a unei
permisii de ieşire, atenţionează pe cel în cauză să-şi conformeze conduita spre condiţiile impuse.
Sistemul de credite adoptat în cadul executării pedepsei va fi analizat în prezenta lucrare cu avantajele şi
neajunsurile ce le creează, dar este unul dintre primele sisteme ce consideră sancţiunea disciplinară o
procedură de ultim resort.
– Este remarcabilă regula 91 care dezvoltă conceptul evaluării continue a scopului şi
rolului penitenciarului într-o societate democratică, activitate la care este chemată administraţia.
Implicarea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor în activitatea de cercetare criminologică,
penologică, de evaluare a programelor şi activităţilor vine să întărească ideea necesităţii adaptării acestei
instituţii la tot ceea ce este mai modern, la sesizarea autorităţilor statului cu privire la direcţiile în care se
îndreaptă eforturile de socializare şi dacă aceste eforturi sunt eficace ori nu, dacă rezultatele unei
perioade corespund eforturilor sau dacă dinamica criminalităţii atenţionează asupra eşecului unor
programe, prevederi legale, sisteme ori regimuri de deţinere. Este evident că Europa este în faţa unei
provocări date de creşterea criminalităţii, a calităţii şi periculozităţii acesteia, a schimbării atitudinii unor
categorii da cetăţeni cu privire la faptele antisociale, cu privire la trendul moralităţii şi libertăţilor care
generează un comportament la limita cadrului normativ şi, de ce nu, depăşind toate previziunile de până
acum. Relansarea unor noi reguli europene credem că este de natură a introduce o nouă problematică
regimurilor penitenciare, o abordare curajoasă şi democratică a unor relaţii dintre personal şi condamnaţi,
o provocare pentru societatea europeană, o şansă nouă dată persoanelor condamnate de a se putea
reabilita, resocializa şi reeduca în condiţii umanitare, având mai multe instrumente la dispoziţie decât în
1987 când au fost elaborate vechile reguli, dar şi o posibilitate nesperată a infractorilor de a eluda efectul
coercitiv al pedepsei prin folosirea unor facilităţi despre care nu se putea vorbi nici măcar acum 10 ani.
– O provocare a aplicării noilor reguli penitenciare europene trebuie s-o constituie
reformarea personalului chemat să contribuie la resocializarea deţinuţilor. Vorbind de personal în
general, putem vorbi de întregul angrenaj statal, de la judecătorul care pronunţă hotărârea definitivă la
judecătorii delegaţi sau de supraveghere a executării pedepselor neprivative sau privative de libertate,
serviciile de probaţiune, consilierii de probaţiune, personalul penitenciarelor, al centrelor educative şi de
detenţie, al centrelor de arestare preventivă. Toate persoanele ce aplică legislaţia executării pedepselor şi
măsurilor privative de libertate trebuie să fie pregătite pentru a-şi îndeplini rolul ce-l au cu maximă
responsabilitate şi într-un grad de pregătire profesională cerut de noile realităţi. Din păcate, în acest
domeniu suntem încă în faza unor paşi timizi, doar unele universităţi au programe de studiu de licenţă,
masterat sau doctorat de drept execuţional penal, puţine facultăţi derulează programe de pregătire
adecvată personalului penitenciarelor, iar Ministerul Justiţiei şi ANP continuă să pregătească cadrele cu
studii superioare în domeniu la Ministrul Afacerilor Interne, unde programele sunt direcţionate spre lupta
împotriva infractorilor şi infracţionalităţii, şi nu spre resocializarea lor.
Drepturile pe care condamnaţii le au pe timpul executării pedepselor sunt limitate de
prevederile legale, de regimul de executare a pedepsei, de natura pedepsei ce i s-a aplicat de instanţa de
judecată. Cu prilejul intrării în locul de deţinere, fiecare condamnat primeşte informaţii referitoare la
regimul aplicat categoriei din care face parte, regulile ce trebuie respectate conform Regulamentului de
ordine interioară al penitenciarului, drepturile şi obligaţiile ce-i revin, modul de exercitare a drepturilor,
procedura de realizare a plângerilor în caz de limitare a exercitării acestora, în aşa fel încât condamnatul
să se poată adapta cât mai uşor condiţiilor vieţii de penitenciar.
Drepturile omului cu aplicaţie în penitenciare trebuie să aibă un sistem de garanţii legale,
prin care orice persoană condamnată să poată să şi le valorifice ori să poată solicita celor în drept
repararea unui abuz, a unei nedreptăţi ori a unei tracasări cu privire la acordarea acestora. În conformitate
cu art. 7 din Legea nr. 254/2013, „Deţinuţii îşi exercită toate drepturile civile şi politice, cu excepţia celor
124
care au fost interzise, potrivit legii, prin hotărârea definitivă de condamnare, precum şi a celor a căror
neexercitare sau exercitare restrânsă rezultă inerent din privarea de libertate ori din raţiuni de menţinere a
siguranţei deţinerii”.
Exercitarea drepturilor persoanelor condamnate este prevăzută detaliat în art. 56 din Legea
nr. 254/2013, după cum urmează:
– Exercitarea drepturilor nu poate fi îngrădită decât în limitele şi condiţiile prevăzute de
Constituţie şi lege. În mod practic toate limitările şi restricţiile sunt prevăzute în mandatul de executare a
pedepsei, în conţinutul pedepsei accesorii şi în stabilirea regimului de executare a pedepsei. Prin aceasta
se stabileşte că persoanei deţinute i s-au aplicat toate interdicţiile prin condamnarea definitivă, alte
restricţii nemaioperând în afara celor inerente regimului ce urmează a fi aplicat. În orice regim ce se
aplică, restricţiile inerente se referă la pază, supraveghere, control, percheziţie, cazare şi transport, nu la
exercitarea drepturilor pe care legea le conferă, mai ales că aceste drepturi sunt înscrise explicit în Legea
nr. 254/2013;
– Procedura plângerii pentru încălcarea drepturilor este un drept de sine stătător şi are ca
garanţie faptul că se realizează prin judecătorul de suupraveghere a privării de libertate, persoană din
afara sistemului administraţiei penitenciarului, şi mai ales prin faptul că acestei persoane i s-a conferit
puterea de a rezolva plângerile prin încheieri obligatorii de executat pentru locul de deţinere. Termenul
de 10 zile de formulare a plângerii este suficient pentru a acţiona, dar şi pentru ca măsura să nu afecteze
exercitarea dreptului încălcat o lungă perioadă de timp;
– Ascultarea obligatorie a persoanei ce reclamă încălcarea unui drept poate fi făcută şi în
condiţiile în care administraţia penitenciarului l-ar transfera în altă unitate, pentru a se pierde posibilitatea
plângerii, tot prin activitatea judecătorului de supraveghere a privării de libertate, ori prin judecătorul
desemnat în unitatea unde reclamantul e fost transferat.
– Pentru elucidarea condiţiilor în care s-a petrecut încălcarea dreptului, se poate proceda
la ascultarea oricărei persoane din sistemul penitenciar, astfel ca adevărul să fie aflat pentru a se formula
o încheiere corespunzătoare şi reparatorie. Încheierea se pronunţă în 15 zile de la primirea plângerii şi se
soluţionează prin:
a) admiterea plângerii, în tot sau în parte, şi dispunerea anulării sau modificării măsurii
luate de către administraţia penitenciarului ori obligarea administraţiei penitenciarului să ia măsurile
legale care se impun;
b) respingerea plângerii, dacă aceasta este nefondată, rămasă fără obiect, tardivă sau
inadmisibilă, după caz;
c) se ia act de retragerea plângerii.
– Comunicarea rezultatului plângerii se comunică în 3 zile de la data pronunţării, astfel
ca în mod operativ să se poată face plângere către judecătoria locului de executare în 5 zile de la
comunicarea încheierii, în caz de nemulţumire, din partea petentului sau a locului de deţinere.
Contestaţiile se depun la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, iar înaintarea dosarului la
judecătorie se face în 2 zile de la primire.
De multe ori este necesar să se analizeze cazul, conform principiului regulii europene a
aplicării măsurilor cu onestitate şi justeţe, deoarece sub masca unei admiteri formale a plângerii şi
revocarea unei măsuri se poate ascunde tolerarea unor „obişnuinţe” ale lucrătorilor administraţiei de a
tergiversa îndeplinirea unor obligaţii zilnice ori aprecierea negativă a cererilor repetate ale unor
condamnaţi, care nu au altă soluţie de rezolvare a cererilor decât să „raporteze insistent”, ceea ce duce la
aprecierea că sunt „obraznici şi indisciplinaţi”, ori aruncarea tuturor neajunsurilor administraţiei în
veşnicul slogan al „lipsei de resurse”, deşi uneori, cu o atitudine pozitivă şi amabilă, se pot rezolva toate
cererile condamnaţilor. Condamnaţii, deşi cunosc mai bine decât oricine drepturile pe care le au, nu cer
aproape niciodată exerciţiul integral al acestora, înţelegând, cu spirit civic, greutăţile administraţiei de a
le asigura în condiţii de supraaglomerare. În conformitate cu noile reguli europene este necesar ca
judecătorii de supraveghere a privării de libertate să fie mult mai atenţi în judecarea cererilor legal
îndreptăţite ale condamnaţilor, solicitând administraţiei să îndeplinească toate prevederile privind
drepturile, aşa cum solicită administraţiei să aplice toate prevederile din cadrul regimurilor de deţinere.
Încheierea judecătorului delegat pentru executarea pedepselor se comunică persoanei condamnate în
termen de trei zile de la data pronunţării acesteia. Comunicarea se realizează prin compartimentul de
evidenţă al penitenciarului, sub semnătură, iar în cazul în care persoana condamnată nu este mulţumită
de rezolvare, poate introduce contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, în
125
termen de cinci zile de la comunicarea încheierii. Contestaţia se judecă potrivit dispoziţiilor art. 597 C.
pr. pen., preşedintele dispunând citarea părţilor interesate şi luând măsuri pentru desemnarea unui
apărător din oficiu. Condamnatul este adus la judecată, iar participarea procurorului este obligatorie.
După concluziile procurorului şi ascultarea părţilor, instanţa se va pronunţa prin sentinţă. Soluţia este
definitivă şi se comunică instanţei de executare.
Pentru asigurarea drepturilor condamnaţilor în afara existenţei instituţiei judecătorului
delegat cu executarea pedepselor, în penitenciare activează organizaţii neguvernamentale care au ca scop
protejarea drepturilor omului şi care pot lua contact cu persoanele condamnate, prin acreditarea lor de
către directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. Reprezentanţii acestor organizaţii
pot lua legătura cu persoanele condamnate în condiţii de confidenţialitate în ceea ce priveşte conţinutul
convorbirilor, vizita putând fi supravegheată vizual pentru protecţie şi securitatea membrilor organizaţiei.
Printre aceste organizaţii un statut aparte are Crucea Roşie din România, precum şi organizaţiile de
apărare şi protejare a drepturilor omului.
3. Libertatea conştiinţei, a opiniilor şi libertatea credinţelor religioase
Libertatea conştiinţei, a gândirii libere şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor

religioase fac parte dintre drepturile şi libertăţile fundamentale ce nu pot fi îngrădite sub nicio formă,
potrivit art. 29 din Constituţia României. Deoarece nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie
religioasă contrar convingerilor sale, în ţara noastră se manifestă toleranţă şi respect pentru toate religiile
şi cultele religioase ce funcţionează potrivit legii, precum şi statutelor proprii de organizare.
Conform art. 29 alin. (5) din Constituţia României, „Cultele religioase sunt autonome faţă
de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale,
în penitenciare, în azile şi în orfelinate”.
În locurile de deţinere, conform prevederilor art. 58 din Legea nr. 254/2013, între drepturile
persoanelor private de libertate 115 este garantată „libertatea conştiinţei, a opiniilor şi libertatea credinţelor
religioase”.
Libertatea credinţelor religioase în locurile de deţinere are trei componente: exerciţiul liber
al credinţei, exercitarea dreptului fără imixtiunea ori aducerea unei atingeri unui cult aparţinând altei
persoane, precum şi participarea la servicii şi întruniri pe baza liberului consimţământ.
Pentru exercitarea acestei libertăţi persoanele private de libertate pot participa la serviciile
religioase din unităţile administraţiei penitenciare, organizate în acest scop, pot deţine literatură,
materiale şi obiecte de cult.
Conform regulilor penitenciare europene 116 în locurile de detenţie deţinuţilor trebuie să li se
respecte libertatea de gândire, a conştiinţei şi a religiei. În cadrul regimului penitenciar fiecare
condamnat trebuie să aibă posibilitatea de a participa la slujbe sau întruniri, precum şi să primească
vizitele reprezentanţilor religiei lor şi să aibă cărţi sau publicaţii cu caracter religios sau spiritual.
Condamnaţii nu pot fi obligaţi să practice religii sau ritualuri ori să participe la practici neconforme cu
convingerile lor.
Libertatea manifestărilor religioase din penitenciare trebuie văzută ca o componentă
specială a libertăţii de gândire, a opiniilor şi conştiinţei. Particularitatea constă din faptul că pe timpul
deţinerii persoana condamnată nu este complet liberă să gândească sau să acţioneze aşa cum ar dori şi
tocmai din acest motiv ocrotirea manifestării religioase trebuie făcută cu grijă deosebită. Condamnaţii, de
cele mai multe ori, în conştiinţa lor acceptă că au greşit faţă de lume şi faţă de puterile supranaturale în
care au fost crescuţi şi educaţi. În penitenciare sentimentele de vinovăţie se accentuează, deţinuţii putând
115
Art. 58, Libertatea conştiinţei, a opiniilor şi libertatea credinţelor religioase
(1) Libertatea conştiinţei şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase ale persoanelor condamnate nu pot fi
îngrădite.
(2) Persoanele condamnate au dreptul la libertatea credinţelor religioase, fără a aduce atingere libertăţii credinţelor
religioase ale celorlalte persoane condamnate.
(3) Persoanele condamnate pot participa, pe baza liberului consimţământ, la servicii sau întruniri religioase organizate în
penitenciare, pot primi vizite ale reprezentanţilor cultului respectiv şi pot procura şi deţine publicaţii cu caracter religios, precum
şi obiecte de cult.
116
Recomandarea REC(2006)2 a Comitetului de Miniştri către statele membre, referitoare la regulile penitenciare europene
(Adoptată de Comitetul de Miniştri, la 11 ianuarie 2006, în timpul celei de a 952-a reuniuni a Miniştrilor Delegaţi) art. 29.
126
fi uşor atraşi şi manipulaţi dacă li se promite o „ispăşire a păcatelor”, „iertare completă” ori „împăcarea
cu lumea”. Aspectele sensibile ale credinţei religioase pot crea stări deosebit de periculoase, mai ales
când reglarea conturilor cu lumea se realizează prin acte de sinucidere. Îndrumarea confesională trebuie
făcută cu precădere în penitenciare, tocmai pentru a suplini posibilităţile altor factori de influenţare
pozitivă care nu se mai manifestă în mediul carceral. Îndrumarea spirituală specializată, calificată vine să
completeze trendul pozitiv al activităţilor socioculturale şi educative. Existenţa în închisori a unor
persoane practicante fervente ale religiei creează nevoia pentru aceştia de a continua aceste practici, iar
limitarea ori interzicerea acestora ar atenta la un drept fundamental.
Astfel, în art. 41 din Regulile europene 1987, care nu şi-au pierdut aplicabilitatea, se
stipulează că: „Dacă aşezământul cuprinde un număr suficient de deţinuţi aparţinând aceleiaşi religii
trebuie să fie numit sau aprobat un reprezentant calificat al acelei religii. În caz că numărul deţinuţilor
justifică şi împrejurările permit, măsura trebuie luată pentru mai mult timp. Reprezentantul calificat,
numit sau aprobat conform paragrafului 1, trebuie să fie autorizat să organizeze periodic slujbe religioase
şi să facă, de fiecare dată când este indicat, vizite duhovniceşti în particular deţinuţilor care au religia sa.
Dreptul de a intra în legătură cu reprezentantul calificat al unei religii nu se va refuza niciodată niciunui
deţinut. Dimpotrivă, dacă un deţinut se opune vizitei unui reprezentant al unei religii, trebuie să se
respecte din plin atitudinea sa“.
În conformitate cu prevederile Regulilor penitenciare europene şi în conformitate cu
structura după credinţă a condamnaţilor (peste 80% ortodocşi), Administraţia Naţională a Penitenciarelor
şi Ministerul Justiţiei au semnat în anul 1993 un Protocol de asistenţă religioasă cu Patriarhia Ortodoxă
Română, prin care s-au pus bazele înfiinţării în penitenciare de posturi de preot-capelan, asigurate cu
personalul necesar şi cu o bază materială constând din obiecte de cult şi capele sau biserici.
Regulamentul privind condiţiile de organizare şi desfăşurare a activităţilor educative culturale şi
terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială în penitenciare, Ordinul ministrului justiţiei nr.
2199/C din 28 noiembrie 2011 prevede la Titlul III, Capitolul IX, cu privire la activitatea preotului din
penitenciare următoarele: „Preotul angajat în locurile de deţinere, în completarea activităţilor pastorale,
potrivit doctrinei şi practicii cultului, desfăşoară activităţi cu caracter educativ, orientate spre cunoaşterea
valorilor moral-religioase, sociale, autocunoaştere, dezvoltarea simţului etic şi civic, stimulare
aptitudinală, vocaţională, dezvoltarea legăturilor cu familia şi parohia.” Preotul poate desfăşura în
penitenciar activităţi cultural-educative, colective sau individuale, antrenând în această activitate resurse
interne sau externe.
Protocolul a stipulat şi ajutorul care trebuie acordat condamnaţilor care practică o altă
religie, pentru a putea intra în contact cu reprezentanţii acelor culte. Deoarece între cultele religioase
există dispute şi dorinţe de a atrage cât mai mulţi adepţi, s-a aprobat o conduită comună prin care
penitenciarul nu trebuie să devină locul pentru prozelitism, disputele să nu constituie obiect al
programelor religioase, ci orientarea acţiunilor să se direcţioneze spre teme fundamentale comune,
acceptate de toate cultele, precum şi cultivarea valorilor morale şi etice superioare. Ca urmare a acestor
prevederi, în ţara noastră, începând cu anul 1992, s-a demarat un program la care au fost antrenaţi
voluntarii, cadrele şi deţinuţii, de construire de capele şi biserici creştine, astfel încât să se poată realiza
baza materială a practicării religiei în grup sau individual. Includerea asistenţei religioase în programele
de tratament şi resocializare vine să asigure şi dreptul celor care au religii minoritare, care pot şi trebuie
să fie ocrotiţi pentru a nu-şi schimba atitudinea pe care o au încă din copilărie sau pe care au dobândit-o
ca urmare a unor procese de convertire datorată convingerilor mai noi. Este foarte important ca toţi cei
care participă la proiecte de resocializare prin religie să fie lăsaţi şi încurajaţi, să lucreze cu condamnaţii
mai mult individual, pentru a dezrădăcina concepţiile violente, unele chiar în numele unor convingeri
religioase sau mistice (sataniştii), acesta fiind primul pas spre inocularea unor valori morale unanim
acceptate şi de aici spre respectarea legilor şi o viaţă normală.
Măsurile de organizare şi funcţionare a locurilor de deţinere presupun ca, la intrare noilor
depuşi, presoanele private de libertate să-şi declare apartenenţa la o religie sau cult ori faptul de a nu fi
credincios, pentru a participa sau nu în mod liber consimţit la activitatea spirituală organizată.
Schimbarea confesiunii pe timpul deţinerii este posibilă şi poate fi declarată scris, pe proprie răspundere,
iar administraţia penitenciarului va atrage atenţia celui în cauză asupra eventualelor implicaţii în relaţiile
cu familia şi societatea. Schimbarea religiei sau confesiunii trebuie acceptată şi de către reprezentanţii
cultului respectiv, prin comunicare a apartenenţei la acesta a persoanei private de libertate.
127
Pentru desfăşurarea activităţii de cult, reprezentanţii acestuia pot distribui în locurile de
deţinere obiecte religioase, cărţi, literatură, pot organiza activităţi colective şi întrevederi confidenţiale cu
deţinuţii, în condiţiile stabilite în programul zilnic aprobat de administraţia locului de deţinere. 117.
O problemă în legătură cu activitatea moral-religioasă este şi cu privire la unele practici din
zilele de sărbătoare ori în care se ţine post alimentar. Administraţia penitenciarului va ţine seama de
aceste ritualuri religioase concrete şi va aproba ca unele activităţi să fie programate în raport cu
confesiunea persoanei respective (sărbătoarea sabatului, posturile mari de peste an, zilele de sărbătoare
ale sfinţilor patroni ai numelui persoanei ş.a.), astfel încât programul zilnic, programul de repaus de
sărbători, permisiunea de ieşire, învoirea, prepararea mâncării de post, abţinerea de la consumul de carne
ori respectarea unui anumit regim alimentar (vegetarian, fără carne de porc etc.) să se includă în modul
de aplicare a regimului de deţinere, pentru a respecta prevederile cultului respectiv.
Cu privire la dreptul de opinie, restricţiile sunt minime, avându-se în vedere posibilitatea de
adresare către oricare instituţie sau organizaţie de stat sau privată, prin sistemul de corespondenţă
necenzurată organizat în penitenciar, prin audienţele la conducerea administraţiei locului de deţinere,
audienţele la judecătorul de supraveghere a privării de libertate şi prin contactul cu voluntarii
organizaţiilor de apărare a drepturilor omului. Deţinuţii au posibilitatea de a-şi comunica opiniile oral ori
scris, precum şi prin legătura cu reprezentanţii mass-media, fiind încurajaţi să comunice problemele lor,
chiar critice, pentru rezolvarea acestora, pentru detensionarea unor posibile situaţii conflictuale, care ar
putea fi surse de acţiuni negative. Comunicarea opiniilor nu trebuie să fie considerate în nicio situaţie
abatere disciplinară, în măsura în care comunicarea se realizează civilizat şi prin mijloacele legale
stabilite şi puse la dispoziţia tuturor persoanelor private de libertate. În schimb, delaţiunea şi
comunicările anonime trebuie luate sub rezerva comunicării de informaţii eronate sau special
mincinoase, pentru „rezolvarea” problemelor unor persoane deţinute cu conduită necorespunzătoare.
Sistemul de rezolvare a plângerilor şi cererilor condamnaţilor şi comunicarea rezultatului acestora în
termen legal ţine de procedurile execuţional penale ce garantează legalitatea deţinerii şi a regimului
aplicat.
4. Dreptul la informaţie
Dreptul la informaţie 118 este unul dintre drepturile fundamentale ale cetăţenilor, prevăzut în
Constituţia României la art. 31. Recomandarea REC 2006/2, art. 30, descrie dreptul la informaţie ca unul
dintre drepturile cu aplicaţie specifică pentru persoanele private de libertate, mai ales cu privire la
informaţiile în legătură cu situaţia lor119.
Potrivit Legii nr. 254/2013, art. 59, dreptul la informaţie are următorul conţinut:
„(1) Dreptul persoanelor condamnate de a avea acces la informaţiile de interes public nu
poate fi îngrădit.
(2) Accesul persoanelor condamnate la informaţiile de interes public se realizează în
condiţiile legii.
117
Pr. Regulament de aplicare a Legii nr. 254/2013, art. 124.
118
Art. 31 – Dreptul la informaţie
(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.
(2) Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra
treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.
(3) Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională.
(4) Mijloacele de informare în masă, publice sau private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.
(5) Serviciile publice de radio şi televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice
importante exercitarea dreptului de antenă. Organizarea acestor servicii şi controlul parlamentar asupra activităţii lor se
reglementează prin lege organică.
119
Recomandarea REC (2006)2, art. 30 – Informare
1. La depunere sau ori de câte ori este necesar, toţi deţinuţii trebuie să fie informaţi în scris sau oral, într-o limbă pe care o
înţeleg, cu privire la regulamentul disciplinar, drepturile şi obligaţiile pe care le au în penitenciar.
2. Deţinuţii trebuie să fie autorizaţi să aibă în posesie versiunea scrisă a informaţiilor care le-au fost comunicate.
3. Deţinuţii vor fi informaţi cu privire la toate procedurile judiciare în care sunt implicaţi şi, dacă sunt condamnaţi, cu
privire la durata pedepsei şi posibilităţile de liberare condiţionată.
128
(3) Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi administraţia penitenciarului au obligaţia
de a lua toate măsurile necesare pentru asigurarea aplicării dispoziţiilor legale privind liberul acces la
informaţiile de interes public pentru persoanele condamnate.
(4) Dreptul persoanelor condamnate la informaţii de interes public este asigurat şi prin
publicaţii, emisiuni radiofonice şi televizate sau prin orice alte mijloace autorizate.
(5) Persoanelor condamnate li se va permite să comunice cu mass-media, cu respectarea
măsurilor de siguranţă din penitenciar şi doar dacă nu există motive întemeiate care să interzică acest
lucru din raţiuni ce ţin de protecţia părţii vătămate, a altor persoane condamnate sau a personalului
penitenciarului.”
În condiţiile prevăzute de Legea nr. 254/2013, accesul tuturor persoanelor private de
libertate începe odată cu intrarea în locul de deţinere, în perioada de carantină şi observare, şi continuă
permanent oricând este necesar pe perioada deţinerii sau internării.
Sunt situaţii în care deţinutul nu cunoaşte limba română, ori nu se poate exprima, având
deficienţe de comunicare, astfel că administraţia penitenciarului va stabili o persoană cu care acesta
poate comunica pentru a transmite informaţiile utile pentru deţinerea persoanei. Pentru cetăţenii români
de altă naţionalitate decât româna, informaţiile se pun la dispoziţie în limba lor maternă 120.
În fiecare loc de deţinere, prin grija administraţiei, s-au realizat puncte de informare
electronică unde persoanele private de libertate au acces direct la documentarul penal personal, pentru a
consulta informaţiile referitoare la documentele privind situaţia juridică şi stadiul executării pedepsei sau
măsurii educative. În fiecare cameră de deţinere sunt distribuite mape de cameră ce cuprind regulile de
ordine interioară, extrase din legislaţia penală, de procedură penală şi cu privire la executarea pedepsei,
procedurile pentru obţinerea de recompense, condiţiile pentru liberare condiţionată, proceduri privind
audienţele, depunerea plângerilor şi cererilor, adrese utile pentru trimiterea corespondenţei în vederea
obţinerii locurilor de muncă ori pentru rezolvarea unor situaţii personale.
Prin biblioteca penitenciarului şi de la familie, deţinuţii şi minorii internaţi pot primi reviste,
cărţi, literatură, CD-uri ori literatură juridică şi de specialitate, manuale şcolare sau de învăţământ
profesional, precum şi mijloace elecronice de comunicare şi televizoare, cu aprobarea directorului
locului de deţinere.
În camerele de deţinere sunt instalate aparate TV şi radio, prin care se transmit ştiri,
programe şi emisiuni informative, de cultură genarală, de divertisment, iar prin postul cu circuit intern de
TV şi radio se transmit, prin grija administraţiei locului de deţinere, informaţii utile persoanelor
condamnate ori minorilor internaţi.
Pentru cunoaşterea situaţiei din locurile de deţinere ori pentru informarea cu privire la o
situaţie de interes pentru opinia publică, cu aprobarea directorului locului de deţinere se pot organiza
întâlniri cu reprezentanţii mass-media fără a se afecta activităţile zilnice şi procesul de reintegrare
socială. Programul întâlnirii cu reprezentanţii mass-media se aprobă de către directorul locului de
deţinere, iar participarea se poate realiza doar cu consimţământul scris al persoanei condamnate, şi cu
respectarea dreptului de protecţie a imaginii acesteia121.
Ca urmare a modernizărilor care au loc în penitenciare se pot monta televizoare în camerele
cu efective mai mari sau în cluburi, unde condamnaţii, pe baza programului zilnic, pot viziona ştiri,
filme, emisiuni sportive şi de divertisment. Principial, se poate pune problema cât de liber să fie accesul
la televiziune. În anul 1997, ca urmare a emisiunilor de televiziune, condamnaţii din ţară au avut
posibilitatea de a afla foarte repede că s-a produs o revoltă la penitenciarul Jilava, iar ca urmare întregul
sistem penitenciar a fost cuprins de revolte generale. Emisiunile televizate pentru adulţi, vizionate de
condamnaţi, incită la homosexualitate, iar filmele care sunt gen „thriller” incită la abuz şi violenţă.
Asemenea emisiuni ar trebui să fie selectate strict pentru aprobare la vizionare, mai ales în camerele de
deţinere unde majoritatea condamnaţilor execută pedepse pentru omor, viol, tâlhărie sau în cazul celor
care execută detenţiunea pe viaţă. Considerăm că şi vizionarea emisiunilor televizate trebuie să
reprezinte un mijloc de diferenţiere a regimului, accesul deplin nerestricţionat să fie aprobat doar pentru
cei care mai au de executat o perioadă relativ scurtă (6 luni – un an) până la liberare. În legătură cu
accesul la ziare şi reviste, accesul nerestricţionat derivă din posibilităţile penitenciarului de a pune la
dispoziţie un număr de abonamente la principalele cotidiane, la asigurarea accesului liber, în măsura în
120
Proiectul de Regulament de aplicare a Legii nr. 254/2013 art. 125, alin. (3)
121
Proiectul de Regulament de aplicare a Legii nr. 254/2013, art. 126.
129
care condamnaţii dispun de sumele necesare, la abonamente. Ziarele, revistele, standul de carte,
bibliotecile sunt un mijloc pozitiv cu privire la integrarea culturală şi socială a condamnaţilor, la
formarea lor ca persoane cu spirit civic ancorat în realităţile vieţii de „afară”. Problema se pune în ce
măsură sunt educative revistele pentru adulţi, cele pornografice, literatura care propagă sexul liber.
Considerăm că în mediul închis, de bărbaţi sau femei, astfel de reviste sunt percepute ca materiale
stimulative pentru homosexualitate sau devianţe sexuale. Chiar dacă acceptăm diferenţele de orientări
sexuale ca fiind o problemă a realităţii şi libertăţii personale, în penitenciare problema accesului la astfel
de materiale trebuie să se aprobe cu moderaţie şi în niciun caz să fie folosite ca materiale de schimbare a
decorului şi tapetare a pereţilor celulelor, ceea ce creează o atmosferă de promiscuitate şi neseriozitate
într-un aşezământ care prin excelenţă este riguros şi sobru. Este bine ca deţinuţii să fie încurajaţi să
citească literatură de calitate, să se realizeze dezbateri în legătură cu evenimentele apărute în presă care
interesează procesul de reinserţie socioculturală. Deşi divertismentul nu trebuie să lipsească cu
desăvârşire din preocupările organizatorilor de activităţi culturale, acesta trebuie să ducă la destindere şi
confort spiritual, nu la descoperirea unor noi surse de încordare, de agresiune verbală între deţinuţi sau la
transformarea penitenciarului într-o instituţie „veselă”, pentru a nu-şi pierde caracterul de constrângere.
5. Dreptul la consultarea documentelor de interes personal
Un drept specializat vine să particularizeze dreptul la informaţie şi de acces la informaţii

publice. Se ridică problema de ce era necesar ca între prevederile legale să se introducă acest articol care
în mod evident se regăseşte în conţinutul art. 59 din Legea nr. 254/2013 - „Dreptul la informaţie”. În
penitenciare, până în anul 1989, toate documentele erau supuse regimului actelor clasificate ca secret de
stat: numărul condamnaţilor, situaţia juridică a fiecăruia înscrisă în dosarul de penitenciar, orice fel de
evidenţă, chiar şi fişa medicală a condamnatului. Aceste reguli îngreunau sau făceau imposibilă
aprecierea proprie asupra actelor şi faptelor consemnate despre persoana condamnatului, despre evoluţia
executării pedepsei, despre caracterizările făcute de educatori, medici, psihologi, alte cadre, astfel încât
cel în cauză nu putea reacţiona împotriva unor „acte de la dosar” pentru că nu avea cunoştinţă despre ele.
Era necesară o deschidere în sensul Legii accesului la informaţii de interes public, mai ales pentru faptul
că, după anul 1989, întreaga activitate a penitenciarelor a fost scoasă din regimul activităţii secrete,
instituţia penitenciară fiind o instituţie publică. Astfel, dreptul la consultarea documentelor de interes
personal se poate realiza conform Legii nr. 254 art. 60 – Dreptul la consultarea documentelor cu
caracter personal, astfel:
„(1) Persoana condamnată, apărătorul acesteia sau oricare altă persoană, cu acordul scris al
persoanei condamnate, are acces la dosarul individual.
(2) Persoana condamnată poate obţine, la cerere, contra cost, într-un număr de exemplare
justificat, fotocopii ale documentelor din dosarul individual.
(3) Dacă persoanele condamnate nu dispun de mijloacele băneşti necesare, cheltuielile
prevăzute la alin. (2) sunt suportate de către administraţia locului de deţinere.
(4) Sunt considerate persoane fără mijloace băneşti persoanele condamnate care nu au sau
nu au avut în ultimele 30 de zile sume de bani disponibile în fişa contabilă nominală sau în contul
personal. Sumele cheltuite de administraţia penitenciarului pentru exercitarea dreptului la petiţionare sau
corespondenţă se recuperează ulterior de la persoana condamnată din sumele ce le va deţine în fişa
contabilă nominală sau în contul personal, în timpul executării pedepsei.
(5) Apărătorul sau oricare altă persoană, cu acordul scris al persoanei condamnate, poate
obţine, contra cost, o fotocopie a documentelor din dosarul individual.
(6) Dosarul individual poate fi consultat, cu excepţia situaţiilor în care acesta este solicitat
de organele abilitate potrivit legii, numai cu acordul persoanei condamnate.
(7) Consultarea documentelor din dosarul individual prevăzut la alin. (1) se face în
prezenţa unei persoane desemnate de directorul penitenciarului.
(8) Datele cu caracter personal ale persoanelor condamnate sunt confidenţiale, potrivit
legii.”
Interesul condamnaţilor şi al familiilor acestora cu privire la actele din cuprinsul dosarului
personal vin din nevoia de cunoaştere a evoluţiei situaţiei acestuia, situaţie de fapt şi de drept care poate
influenţa viaţa acestuia, astfel: situaţia juridică (introducerea în dosar a mandatelor de executare a
130
pedepselor în cazul în care sunt mai multe astfel de acte, realizarea contopirilor de mandate, modificările
datelor din situaţia juridică – nerecidivist, recidivist, cu antecedente penale, aplicarea unei graţieri,
amnistii, intervenţia unui proces la altă instanţă ori a unui proces la instanţele din străinătate, întreruperea
executării pedepsei pe timp limitat, suspendarea executării pedepsei), liberarea (la termen, condiţionată,
amânarea liberării), transferarea, sancţionarea ori recompensarea, acordarea de facilităţi ori
responsabilităţi, documentarea cu privire la zilele câştigate ca urmare a muncii prestate, cuantumul
sumelor consemnate pe numele condamnatului (din plata muncii, banii primiţi de la familie sau din alte
surse, sumele expediate de penitenciar familiei sau victimei infracţiunii, plata unor daune cauzate din
vina condamnatului, consemnarea sumelor cheltuite prin cumpărarea de bunuri), verificarea situaţiei
medicale (consemnarea tratamentelor, a medicamentelor de la penitenciar, de la familie, transferul la
spitale, internările în infirmerie, intervenţiile stomatologice, diferite intervenţii chirurgicale, vaccinările
periodice, intervenţia unor boli cronice, alterarea stării de sănătate care nu ar permite continuarea
executării pedepselor), obţinerea de certificate de calificare, de diplome de studii ori de terminare a
cursurilor diferitelor şcoli.
Am consemnat doar câteva dintre situaţiile ce sunt cuprinse în actele de la dosarul de
deţinere şi care interesează persoana condamnatului. Posibilitatea ca toţi condamnaţii să-şi cunoască
situaţia şi conţinutul documentelor din dosar se realizează prin organizarea anuală, la nivelul
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, a unui apel general, acţiune ce vine să confrunte fiecare
persoană condamnată cu dosarul. Cu această ocazie se verifică în special situaţia juridică a
condamnatului, termenul de liberare, iar la cerere orice piesă din dosar. Apelul general este şi un moment
de centralizare a tuturor datelor cu privire la populaţia penitenciară, de analiză a evoluţiei
infracţionalităţii din punct de vedere numeric, al naturii infracţiunilor, al caracteristicilor principale ale
populaţiei penitenciare pe anul în curs. Datele se pot utiliza în rapoartele solicitate de Ministerul Justiţiei
pentru stabilirea de strategii sau planuri pe termen lung, mediu sau scurt în legătură cu întocmirea
bugetului, a planurilor de investiţii, a organizării formării de personal, a stabilirii profilării peniten-
ciarelor în raport cu sarcinile de deţinere, pază şi supraveghere şi altele.
Deoarece documentele din dosarul persoanei private de libertate au caracter confidenţial şi
ca urmare a necesităţii de a nu se distruge, pierde, deteriora ori sustrage unele dintre actele ce pot
infuenţa situaţia condamnatului, dosarul personal se gestionează de către serviciul evidenţă deţinuţi, iar
informaţii şi date din acesta se furnizează după prevederile Ordinului ministrului justiţiei nr. 432 din 5
februarie 2010, art. 113-128.
Accesul la dosar, consultarea actelor, fotocopierea unor acte se pot realiza doar cu acordul
condamnatului şi aprobarea directorului locului de deţinere, la cererea scrisă, iar primirea de copii din
dosar se poate face contra cost. Consultarea se realizează în spaţii anume destinate şi în prezenţa unei
persoane desemnate de directorul locului de deţinere. Din dosarul personal se pot consulta documentarul
penal, dosarul medical, dosarul de educaţie şi asistenţă psihosocială, dosarul privind cererile formulate şi
dosarul disciplinar, înscriindu-se pe fişa opis persoana care a consultat documentele, data şi aprobarea.
Scoaterea unui document din dosar se poate face numai cu înscrirea acestuia în condica special
constituită, cu motivul scoaterii, persoana care a luat documentul şi data la care a fost înapoiat cu
semnăturile de primire-predare. Deoarece componentele dosarului sunt gestionate de mai multe servicii,
ele se vor reuni cu ocazia transferului, pentru arhivare şi pentru consultare conform aprobării, la cererea
comisiei pentru individualizarea regimului de deţinere, la cererea judecătorului de supraveghere a
privării de libertate ori la cererea organelor abilitate.
Dosarul personal al condamnatului cuprinzând toate componentele se arhivează în arhiva
operativă activă, arhiva operativă inactivă ori în arhiva neoperativă. În arhiva operativă activă se află
dosarele condamnaţilor existenţi în unitate, în cea operativă inactivă sunt dosarele celor care sunt în
întreruperea executării pedepsei sau măsurii educative ori în stare de evadare sau transfer temporar la
organele de poliţie, iar în arhiva neoperativă sunt dosarele celor liberaţi, decedaţi sau scoşi din evidenţă
din diverse situaţii.
Pentru arhivare neoperativă, dosarul condamnatului va cuprinde toate componentele, va fi
opisat, toate documentele vor fi numerotate, cusute şi sigilate, iar termenul de păstrare este permanent.
Scoaterea din arhivă se face numai din dispoziţia directorului locului de deţinere, în scopul consultării de
către organele abilitate în prezenţa persoanei desemnate, stabilindu-se locul, data şi ora la care se
realizează consultarea.
131
Măsurile pentru asigurarea accesului la dispoziţiile legale şi documentele privind
executarea pedepselor sunt prevăzute la art. 61 din Legea nr. 254/2013 122.
6. Asigurarea exercitării dreptului la asistenţă juridică
Pentru prima dată în legislaţia execuţional penală este prevăzut un drept specific
persoanelor private de libertate, dreptul privind asigurarea exercitării dreptului la asistenţă juridică, prin
Legea nr. 254/2013, art. 62.
Asistenţa juridică este reglementată prin prevederile Legii nr. 134/2010 - Codul de
procedură civilă, art. 83, precum şi prin prevederile Legii nr. 135/2010 - Codul de procedură penală,
Titlul III, Capit. VII – Avocatul. Asistenţa juridică şi reprezentarea, art. 88-96.
Interesele persoanei private de libertate, indiferent dacă sunt de natură civilă, penală sau
execuţional penală, pot fi reprezentate prin angajarea unui avocat care poate să o reprezinte în diferite
situaţii, procese, întocmirea unor acte, întocmirea de cereri, sesizări, plângeri către diferite organe ale
statului, pentru consultaţii juridice în diferite probleme care reclamă cunoaşterea specializată a legislaţiei.
Pentru ca în perioada privării de libertate persoana să poată fi reprezentată în mod calificat,
legiuitorul a stabilit 123 că asistenţa juridică se realizează în orice problemă de drept. În procesele civile
reprezentarea persoanelor fizice, cu atât mai mult dacă sunt în situaţia specială de persoane private de
libertate, pot fi reprezentate în faţa primei instanţe, precum şi în apel, de către avocat sau mandatar, dar
în recurs reprezentarea prin avocat este obligatorie sub sancţiunea nulităţii124. Cu atât mai mult în
procesele penale şi în situaţiile privind executarea pedepselor ori a măsurilor educative privattive de
libertate, în care posibilităţile de mişcare sunt limitate, asigurarea exercitării dreptului la asistenţă juridică
devine o necesitate.
Legea nr. 254/2013, art. 62, Asigurarea exercitării dreptului la asistenţă juridică, prevede
următoarele:
„(1) Persoanele condamnate beneficiază de spaţiul şi facilităţile necesare asigurării
dreptului la asistenţă juridică.
(2) Persoanele condamnate pot consulta avocaţi aleşi de acestea, în orice problemă de drept
dedusă procedurilor administrative sau judiciare.
(3) Consultarea cu avocatul, ales sau din oficiu, se face cu respectarea confidenţialităţii
vizitei, sub supraveghere vizuală.”
122
Legea nr. 254/2013, art. 61:
(1) Prevederile Codului penal şi ale Codului de procedură penală referitoare la executarea pedepselor privative de libertate,
prezenta lege, regulamentul de aplicare a dispoziţiilor acesteia, ordinele şi deciziile emise în temeiul prezentei legi, Legea nr.
544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, cu modificările şi completările ulterioare, şi Hotărârea
Guvernului nr. 123/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la
informaţiile de interes public, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă,
aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 193/2008, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi regulamentul
de ordine interioară al penitenciarului sunt puse la dispoziţie persoanelor condamnate, în perioada de carantină şi observare, după
primirea în penitenciar.
(2) În cazul în care persoana condamnată nu vorbeşte sau nu înţelege limba română, nu se poate exprima ori are deficienţe
de comunicare, administraţia penitenciarului dispune măsurile necesare aducerii la cunoştinţă a informaţiilor prevăzute la alin.
(1), prin intermediul unei persoane care poate comunica cu persoana condamnată.
(3) Textele prevederilor legale la care se face referire la alin. (1) se pun la dispoziţie persoanelor condamnate, în
penitenciare, în locuri accesibile.
(4) În cazul cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale, aducerea la cunoştinţă a prevederilor menţionate la alin.
(1) se poate face în limba lor maternă.
123
Expunere de motive la Legea nr. 254/2013, Secţiunea a II-a.
124
Legea nr. 134/2010 - Codul de procedură civilă, art. 83:
(1) În faţa primei instanţe, precum şi în apel, persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar. Dacă
mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii asupra excepţiilor procesuale şi
asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât şi în etapa dezbaterilor.
(2) În cazul în care mandatarul persoanei fizice este soţ sau o rudă până la gradul al doilea inclusiv, acesta poate pune
concluzii în faţa oricărei instanţe, fără să fie asistat de avocat, dacă este licenţiat în drept.
(3) La redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele fizice vor fi
asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat, în condiţiile legii, cu excepţia cazurilor
prevăzute la art. 13 alin. (2).
(4) În cazul contestaţiei în anulare şi al revizuirii, dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător.
132
Pentru realizarea acestui drept, avocaţii, în baza împuternicirii avocaţiale şi a documentelor
ce le atestă calitatea, pot avea întrevederi cu persoanele condamnate, în spaţii în care se asigură
confidenţialitatea convorbirilor, separarea fizică, dar cu posibilitatea înmânării de documente şi cu
supraveghere vizuală în scopul asigurării siguranţei persoanei avocatului125. Întâlnirea cu avocatul nu
este considerată în cadrul drepturilor de vizită a persoanei în cauză, deşi ea se consemnează în fişa de
vizită şi în aplicaţia informatizată de gestiune a datelor despre persoana condamnată.
Deşi vizita cu avocatul nu este considerată ca atare, ci se acordă ori de câte ori este necesară
o astfel de activitate, avocatul este obligat să respecte prevederile legale privind accesul, prezentarea la
locul de deţinere, să nu aducă persoanei condamnate bunuri, obiecte interzise, bani sau valută, arme sau
substanţe halucinogene, să nu constituie prin legătura cu persoana condamnatului o modalitate de
stabilire de legături ilegale cu exteriorul. În afara avocatului, persoana privată de libertate poate fi vizitată
în aceleaşi condiţii, în timpul orelor de program, de către notari publici, executori judecătoreşti,
mediatori, ori alte persoane cu atribuţii oficiale.
7. Asigurarea exercitării dreptului la asistenţă juridică
Dreptul de petiţionare şi dreptul la corespondenţă fac parte din drepturile specifice

persoanelor private de libertate având conţinutul dreptului de comunicare cu comunitatea exterioară
locului de deţinere, cu familia şi persoanele care fac parte dintre cei cu care cultivă relaţii interpersonale.
Petiţionarea dezvoltă posibilitatea de a exercita dreptul de informare a organelor statului şi a altor entităţi
nonguvernamentale cu privire la situaţii, fapte, de a sesiza existenţa unor neajunsuri, lipsuri, abuzuri,
încălcări ale prevederilor legale ori ale drepturilor persoanei condamnate, situaţii de corupţie sau plângeri
cu privire la modul de rezolvare sau nu a cererilor considerate îndreptăţite.
În Comunitatea Europeană prin Recomandarea Rec (2006)2 – ”Cereri şi reclamaţii” se
formulează modalităţile prin care deţinuţii pot să se adreseze celor îndreptăţiţi să le rezolve problemele
pe timpul privării de libertate 126.
Prevederile Constituţiei României art. 28, fără a face vreo distincţie cu privire la apărarea
trimiterilor prin corespondenţă, arată regimul inviolabilităţii şi al secretului scrisorilor, al telegramelor şi
al altor trimiteri poştale.
În aceste condiţii, în locurile de deţinere dreptul de petiţionare şi dreptul la corespondenţă
este reglementat, asigurându-se secretul trimiterilor, inviolabilitatea corespondenţei, confidenţialitatea
realizării acestor drepturi în limitele legale, asigurarea materială şi financiară a exercitării acestei
activităţi, garantându-se deplina libertate de comunicare a persoanelor condamnate cu cei cu care doresc.
În Legea nr. 254/2013, art. 63 – Dreptul de petiţionare şi dreptul la corespondenţă se
prevede:
„(1) Dreptul de petiţionare şi dreptul la corespondenţă ale persoanelor condamnate sunt
garantate.
(2) În sensul prezentei legi, termenul petiţie include orice cerere sau sesizare adresată
autorităţilor publice, instituţiilor publice, organelor judiciare, instanţelor naţionale şi internaţionale.
(3) În scopul prevenirii introducerii în penitenciar, prin intermediul corespondenţei şi al
răspunsurilor la petiţii, a drogurilor, substanţelor toxice, explozibililor sau a altor asemenea obiecte a
căror deţinere este interzisă, plicurile sunt deschise, fără a fi citite, în prezenţa persoanei condamnate.
125
Pr. Regulament de aplicare a Legii nr. 254/2013, art. 128 alin. (2).
126
Recomandarea REC (2006)2 - Cereri şi reclamaţii, art. 70:
1. Deţinuţii au dreptul să formuleze cereri şi reclamaţii, individual sau în grup, directorului penitenciarului sau oricărei alte
autorităţi competente.
2. Dacă problema poate fi rezolvată prin mediere, se va recurge în primul rând la aceasta.
3. Dacă o cerere sau o reclamaţie este respinsă, motivele respingerii trebuie comunicate deţinutului în cauză, iar acesta va
avea dreptul de a introduce recurs în faţa unei autorităţi independente.
4. Deţinuţii nu trebuie să fie pedepsiţi pentru că au făcut cereri sau reclamaţii.
5. Autoritatea competentă trebuie să ţină cont de toate reclamaţiile scrise ale familiilor deţinuţilor, referitoare la încălcări
ale drepturilor deţinuţilor.
6. Nicio plângere a reprezentantului juridic sau a unei organizaţii care apără drepturile populaţiei penitenciare nu poate fi
depusă în numele unui deţinut, dacă cel în cauză se opune.
7. Deţinuţii trebuie să aibă dreptul de a solicita un aviz juridic, cu privire la procedurile de realizare a plângerilor şi
apelurilor interne, precum şi serviciile unui avocat, dacă este necesar.
133
(4) Corespondenţa şi răspunsurile la petiţii au caracter confidenţial şi nu pot fi reţinute
decât în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege.
(5) Corespondenţa şi răspunsurile la petiţii pot fi reţinute şi predate celor în drept dacă
există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni. Persoana condamnată este înştiinţată, în
scris, cu privire la luarea acestor măsuri. Reţinerea şi predarea celor în drept a corespondenţei şi a
răspunsurilor la petiţii în acest caz se pot face numai pe baza dispoziţiilor emise de către judecătorul de
supraveghere a privării de libertate, prevederile art. 147 din Codul de procedură penală aplicându-se în
mod corespunzător.
Petiţiile şi corespondenţa sunt întocmite în timpul la dispoziţia persoanelor condamnate,
fără supraveghere, iar în situaţia în care este nevoie de o consultaţie juridică sau cu privire la adresa
destinatarului, administraţia locului de deţinere poate să ofere informaţiile necesare, ori să-l îndrume pe
cel condamnat să ia legătura cu avocatul său.
În locul de deţinere, în zonele de acces ale persoanelor private de libertate, sunt montate
prin grija administraţiei şi cu colaborarea unităţii de deservire poştală, cutii pentru colectarea
corespondenţei. Corespondenţa se ridică zilnic de către lucrătorul serviciului poştal, direct, fără nicio
imixtiune, fiind însoţit în interiorul locului de deţinere de către o persoană desemnată cu această
responsabilitate de către directorul locului de deţinere.
Cu ocazia ridicării corespondenţei, se aduce corespondenţa primită, care se distribuie
imediat destinatarului sub semnătură 127.
Petiţiile întocmite pot fi remise şi directorului locului de deţinere sau judecătorului de
supraveghere a privării de libertate, urmând să fie rezolvate după procedura pentru cereri sau plângeri
formulate de către deţiunuţi. Petiţiile pot fi trimise oricărei organizaţii guvernamentale, centrale sau
locale, instituţiilor internaţionale sau naţionale, deţinuţii fiind îndrumaţi cu privire la modul de adresare
şi limbajul folosit, ei răspunzând direct de conţinutul materialelor trimise şi de veridicitatea celor
reclamate. Trimiterea de petiţii, reclamaţii, cereri, plângeri, sesizări nu atrage vreo răspundere
disciplinară a expeditorilor, indiferent de numărul corespondenţelor trimise.
Corespondenţa primită în locurile de deţinere este controlată în scopul prevenirii
introducerii în penitenciar a drogurilor, substanţelor toxice, explozibililor sau altor asemenea obiecte a
căror deţinere este interzisă. Corespondenţa se poate deschide, fără a fi citită, în prezenţa deţinutului.
Costurile prilejuite de realizarea corespondenţei128 sunt suportate de către persoanele
private de libertate din sumele ce le au la dispoziţie, iar dacă în ultimele 30 de zile nu au avut mijloace
băneşti necesare, cheltuielile cu privire la exercitarea dreptului la corespondenţă, în regim simplu, se
suportă de administraţia locului de deţinere. Distribuirea corespondenţei şi a răspunsurilor la petiţii,
cereri, precum şi alte asemenea se realizează de către serviciul de evidenţă, care va preda pe bază de
semnătură toată corespondenţa. În situaţia în care prin corespondenţă se încearcă introducerea în locul de
deţinere a unor obiecte interzise, droguri, bani, explozibili, se sesizează judecătorul de supraveghere a
privării de libertate pentru luare de măsuri, iar corespondenţa nu se mai înmânează condamnatului şi se
ataşează la dosar, dacă nu este ridicată de organele de parchet pentru începerea cercetării penale.
127
Legea nr. 254/2013, art. 64 - Măsuri pentru asigurarea dreptului de petiţionare şi a dreptului la corespondenţă:
(1) Pentru asigurarea exercitării dreptului de petiţionare şi a dreptului la corespondenţă, directorul penitenciarului are
obligaţia de a lua măsurile corespunzătoare pentru punerea la dispoziţia persoanei condamnate a materialelor necesare, precum şi
pentru instalarea de cutii poştale în interiorul penitenciarului.
(2) Petiţiile şi corespondenţa sunt colectate de către personalul furnizorului de servicii poştale, căruia i se asigură accesul în
interiorul penitenciarului.
(3) Personalul furnizorului de servicii poştale este însoţit, în interiorul penitenciarului, de o persoană anume desemnată de
directorul penitenciarului.
(4) Răspunsurile la petiţii şi corespondenţă, adresate persoanelor condamnate, se predau de îndată destinatarului, sub
semnătură.
(5) Cheltuielile ocazionate de exercitarea dreptului de petiţionare şi a dreptului la corespondenţă sunt suportate, de regulă,
de către persoanele condamnate. În cazul în care aceste persoane nu dispun de mijloacele băneşti necesare, cheltuielile pentru
exercitarea dreptului de petiţionare prin cereri şi sesizări adresate organelor judiciare, instanţelor sau organizaţiilor internaţionale
a căror competenţă este acceptată ori recunoscută de România şi cele pentru exercitarea dreptului la corespondenţă cu familia,
apărătorul şi cu organizaţiile neguvernamentale care îşi desfăşoară activitatea în domeniul protecţiei drepturilor omului sunt
suportate de către administraţia penitenciarului.
(6) Prevederile art. 60 alin. (4) se aplică în mod corespunzător.
128
Pr. Regulament pentru aplicarea Legii nr. 254/2013, art. 131.
134
8. Dreptul la convorbiri telefonice
Între posibilităţile persoanelor private de libertate de a comunica cu exteriorul, dreptul la

convorbiri telefonice asigură în mod constant şi indiferent de distanţa unde execută pedeapsa sau măsura
educativă, legătura cu familia, persoanele cu care doreşte să relaţioneze, cu alte persoane cu care poate să
rezolve problemele din locul de deţinere.
Convorbirile telefonice se realizează prin instalarea în locuri unde sunt cazaţi deţinuţii a
aparatelor necesare, care funcţionează pe baza cartelei personalizate, cu acces la numerele din exterior
care sunt trecute în lista de preferinţe a deţinutului.
Recomandarea REC (2006)2 art. 24 stabileşte ca regulă posiblitatea comunicării, cât de des
posibil, prin corespondenţă, telefon sau alte mijloace de comunicare cu familiile, terţe persoane şi
reprezentanţii organismelor exterioare, inclusiv o comunicare acceptabilă chiar când restricţiile sunt
necesare pentru realizarea acivităţilor judiciare sau de securitate a penitenciarului129.
Legea nr. 254/2013 la art. 65 – Dreptul la convorbiri telefonice, stabileşte următoarele:
„(1) Persoanele condamnate au dreptul să efectueze convorbiri telefonice de la telefoanele
publice instalate în penitenciare. Convorbirile telefonice au caracter confidenţial şi se efectuează sub
supraveghere vizuală.
(2) Pentru asigurarea exercitării dreptului la convorbiri telefonice, directorul penitenciarului
are obligaţia de a lua măsurile necesare pentru instalarea de telefoane publice în interiorul
penitenciarului.
(3) Cheltuielile ocazionate de efectuarea convorbirilor telefonice sunt suportate de către
persoanele condamnate.
(4) Numărul şi durata convorbirilor telefonice se stabilesc prin regulamentul de aplicare a
prezentei legi.”
Dreptul la convorbiri telefonice se pune în aplicare de la data primirii în penitenciar pentru
a se aduce la cunoştinţa familiei ori a unei terţe persoane sau instituţii despre locul unde execută
pedeapsa, iar ulterior, când este necesar, se vor realiza astfel de convorbiri în timpul programului zilnic.
Deţinuţii adresează o cerere scrisă directorului unităţii în care solicită aprobarea pentru 10
persoane din afara penitenciarului cu înscrierea numărului de telefon corespunzător. După aprobarea
cererii, prin grija administraţiei locului de deţinere numerele vor fi introduse în serverul centralei
telefonice, iar persoana condamnată le va putea apela fără restricţii pe baza cartelei personale şi în limita
sumei preplătite pentru asigurarea minutelor necesare convorbirii. În situaţia în care condamnatul doreşte
să schimbe unul sau mai multe dintre numerele de telefon aprobate va face o nouă cerere cu solicitarea
schimbării conţinutului listei proprii de numere.
Efectuarea convorbirilor telefonice se realizează fără a fi ascultate, sunt confidenţiale şi se
derulează în timpul orelor de program, atât cu persoane din ţară, cât şi cu alte persoane din străinătate. În
cadrul dreptului la convorbiri telefonice pot fi contactaţi de către deţinuţi avocatul şi reprezentantul
diplomatic (dacă deţinutul este de cetăţenie străină). În funcţie de regimul de executare130 în care sunt
incluşi, deţinuţii pot efectua convorbiri telefonice astfel:
a) zilnic, deţinuţii cărora li se aplică regimul de executare deschis şi semideschis şi cei
pentru care nu a fost stabilit încă regimul de executare, 10 apeluri telefonice, cu durata maximă cumulată
de 60 de minute.
b) zilnic, deţinuţii cărora li se aplică regimul de maximă siguranţă, regimul închis, precum
şi cei care prezintă risc pentru siguranţa penitenciarului, 3 apeluri telefonice cu durata maximă cumulată
de 30 de minute.
Restricţiile cu privire la numărul de convorbiri şi durata cumulată a acestora se realizează în
mod automat prin setările serverului centralei telefonice, iar limitările duratei convorbirii sunt şi în raport
de suma preplătită pe cartela telefonică. Folosirea altei cartele, a altui deţinut, pentru realizarea
129
Recomandarea REC (2006)2, art. 24:
1. Deţinuţilor li se va permite să comunice, cât de des posibil, prin corespondenţă, telefon sau alte mijloace de comunicare
cu familiile lor, terţe persoane şi reprezentanţii organismelor exterioare, precum şi să primească vizite de la aceste persoane.
2. Orice restricţie sau supraveghere a comunicărilor şi vizitelor, necesară în cadrul urmăririi şi anchetei penale, menţinerii
ordinii, securităţii şi siguranţei, precum şi prevenirii infracţiunilor penale şi protecţiei victimelor – inclusiv în urma unui ordin
specific dat de o autoritate judiciară – trebuie, totuşi, să permită un nivel minim acceptabil de contact.
130
Proiectul Regulamentului pentru aplicarea Legii nr. 254/2013, art. 133.
135
convorbirii nu este posibilă ca urmare a setării cartelei numai pe numerele aprobate prin lista fiecărui
condamnat.
Convorbirile persoanelor private de libertate pot fi interceptate în condiţiile stabilite în C.
pr. pen., art. 138 lit. a), interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă, dacă
există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni131 cum sunt cele de
la art. 139 alin. (2).
Posibilitatea realizării unor convorbiri telefonice ilegale a fost una dintre problemele cu care
s-au confruntat locurile de deţinere în ultimii ani, unele dintre persoanele private de libertate încercând şi
obţinând pe căi ilegale telefoane mobile şi cartele ce pot fi încărcate cu minute preplătite din afara
penitenciarului, astfel că se eluda regimul convorbirilor aprobate, unii dintre deţinuţi stabilind legături
nepermise cu exteriorul. Problema legată de utilizarea telefonului în incinta penitenciarelor este deosebit
de sensibilă din punct de vedere al siguranţei acestuia, deoarece prin intermediul acestui mijloc de
comunicare nerestricţionat se pot realiza cel puţin următoarele fapte negative:
- stabilirea de legături dintre membrii clanurilor de infractori şi conducerea unor infracţiuni
chiar din interiorul penitenciarului;
- comunicarea de informaţii de diferite tipuri cu privire la siguranţa locului de deţinere,
sistemul de pază, programul cadrelor (ori al unui anumit membru al personalului vizat de condamnaţi
pentru diferite scopuri);
- agresarea telefonică a unor persoane, transmiterea de date false unor publicaţii,
organizarea evadării din incinta penitenciarului;
- transmiterea de date confidenţiale ori care nu sunt destinate publicităţii, despre care
condamnaţii iau cunoştinţă datorită locului unde se află;
- realizarea de plângeri, reclamaţii şi cereri la diferite instituţii, fără a se putea înregistra
oficial nici cele cerute şi nici modul de rezolvare;
- vânzarea clandestină, trocul sau folosirea ca monedă ori plată pentru diferite jocuri de
noroc sau pentru obţinerea de bunuri a cartelelor telefonice. Cu toate neajunsurile folosirii fără restricţii a
telefonului în incinta penitenciarelor, schimbarea opticii cu privire la posibilitatea comunicării prin
corespondenţă şi prin telefon reprezintă pentru majoritatea condamnaţilor o posibilitate în plus de
socializare, de participare la problemele de familie, de rezolvare rapidă a necesităţilor proprii solicitate
familiei, comunicarea unor abuzuri, nedreptăţi ori probleme de rezolvat la care să fie angrenat avocatul
propriu sau o persoană care să-i apere interesele.
În anul 2010 prin Legea nr. 83/2010 s-a introdus la art. 742 – infracţiunea de „introducere
de bunuri şi obiecte interzise în penitenciar”, cu aplicaţie direcţionată spre introducerea de telefoane
mobile ce reprezentau un adevărat fenomen 132.
Deoarece din anul 2009 până în prezent peste 50000 telefoane mobile au fost confiscate de
la persoanele private de libertate, iar după apariţia Legii nr. 83/2010 au fost sesizate organele parchetului
pentru mai mult de 5000 cazuri de fapte privind introducerea de telefoane în locurile de deţinere, s-a
impus luarea măsurii reglementării bruiajului în locurile de deţinere, pentru blocarea aparatelor de
telefonie mobilă.
Prin Legea nr. 374/2013 privind utilizarea sistemelor de blocare şi întreruperii
radiocomunicaţiilor în perimetrele unităţilor din subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor,
s-au stabilit măsurile pentru utilizarea unor astfel de sisteme care au drept scop prevenirea utilizării
131
C. pr. pen., art. 139 alin. (2): Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale
prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de
persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată
electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie
şi al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al
infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicaţii electronice ori în cazul altor infracţiuni
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
132
Legea nr. 83/2010, M. Of. nr. 329 din 19 mai 2010.
Introducerea de bunuri şi obiecte interzise în penitenciar, art. 742:
(1) Introducerea în mod ilicit în penitenciar a bunurilor şi obiectelor interzise a se afla în posesia persoanelor private de
libertate, în scopul utilizării de către acestea, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă.
(2) Dacă fapta prevăzută la alin. (1) a fost săvârşită de personalul din sistemul administraţiei penitenciare, la maximul
pedepsei se poate adăuga un spor de până la 2 ani.
136
neautorizate, de către persoanele private de libertate, în interiorul penitenciarului a dispozitivelor care
sunt capabile să transmită sau să primească imagini, sunete şi informaţii, inclusiv telefoanele mobile 133.
9. Dreptul la comunicări on-line
Recomandarea europeană REC (2006)2, art. 24, indică pe lângă mijloacele de comunicare
dintre persoanele private de libertate şi familiile lor, „telefonul sau alte mijloace de comunicare”,
avându-se în vedere dezvoltarea deosebit de rapidă a tehnologiilor în acest domeniu, ce depăşesc uneori
sistemul de reglementare.
Legea nr. 254/2013 la art. 66 – Dreptul la comunicări on-line stabileşte o modalitate nouă
de comunicare în mediul privat de libertate, astfel:
„(1) Pentru anumite categorii de persoane condamnate, se poate facilita comunicarea
on-line cu membrii de familie sau alte persoane.
(2) Categoriile de persoane condamnate, numărul şi durata comunicărilor on-line, precum
şi modalitatea de acordare a acestora se stabilesc prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.”
Comunicările on-line, dezvoltate mai ales după descoperirea internetului şi a posibilităţii de
a se cupla cu posibilitatea video, au produs una dintre mişcările deosebit de utilizate în domeniul
comunicării, mai ales că comunicarea este ieftină, cu posibilitate transfrontalieră, şi se produce
instantaneu. Folosindu-se de aceste facilităţi, s-a considerat că cresc şansele de îmbunătăţire a relaţiilor
persoanelor deţinute cu mediul de suport, mai ales a celor care nu sunt vizitaţi la locul de deţinere ori
sunt vulnerabile sau au nevoi speciale privind comunicarea (handicap acustic).
Pe baza unei programări prealabile, prin luarea legăturii cu cei cu care se doreşte să se
desfăşoare o astfel de comunicare, legătură prin corespondenţă sau prin telefon dat prin sectorul
socio-educativ, se poate stabili un program, o periodicitate, orele potrivite de comunicare, în raport de
fusul orar şi programul zilnic din locul de deţinere, astfel încât să se poată stabili o modalitate concretă a
legăturii on-line.
Pregătirea unei astfel de convorbiri, presupune pentru cei care au domiciliu îndepărtat de
locul de deţinere, care nu au posibilităţi materiale deosebite pentru vizitarea periodică a condamnaţilor, o
rezolvare acceptabilă a legăturii de familie sau pentru comunicarea cu terţe persoane.
Convorbirea on-line are neajunsuri ce pot totuşi fi compensate prin faptul că discuţiile pot
avea loc, că interlocutorii se văd, că la convorbire pot participa mai mulţi membri de familie ce pot fi
văzuţi împreună, că nu sunt probleme de securitate deosebite, de control antiterorist, de aglomeraţie în
sălile de aşteptare, că în momentul în care s-ar produce o încălcare a regulilor stabilite legătura poate fi
sistată.
Văzând şi interesul manifestat de persoanele private de libertate faţă de acest fel de
convorbire, cu care mulţi sunt familiarizaţi încă dinainte de venirea în locurile de deţinere, s-au stabilit
condiţiile134 pentru aprobarea unei astfel de modalităţi pentru următoarele categorii de deţinuţi:
„a) deţinuţii care au o bună comportare, participă activ la programele şi activităţile
educative, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială recomandate în Planul individualizat de evaluare şi
intervenţie educativă şi terapeutică ori la activităţi lucrative;
b) tinerii din penitenciarele pentru tineri;
c) femeile din penitenciarele sau secţiile de femei;
d) deţinuţii internaţi în penitenciarele-spital.”
Recomandarea pentru astfel de convorbiri este dată de către serviciul socioeducativ, prin
Planul individualizat de evaluare şi intervenţie educativă şi terapeutică. Tot convorbiri on-line se pot
aproba pentru stabilirea legăturii pentru cei ai căror membri de familie, aparţinători sau alte persoane se
află în situaţii de catastrofe, calamităţi, boală gravă, deces sau în alte cazuri temeinic justificate.
S-a stabilit ca periodicitatea unor astfel de convorbiri să fie de 4 ori pe lună a câte 30
minute pentru o convorbire, iar celor ce au în familie o situaţie gravă să li se aprobe o astfel de
convorbire zilnic, pe durata existenţei evenimentelor grave, cu o durată a convorbirii de o oră.
133
Legea nr. 374/2013 privind utilizarea sistemelor destinate blocării şi întreruperii radiocomunicaţiilor în perimetrele
unităţilor din subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, M. Of. nr. 825 din 23 decembrie 2013.
134
137
Directorul ANP poate aproba astfel de convorbiri între deţinuţii aflaţi în locuri de deţinere diferite în
aceleaşi condiţii şi cu aceeaşi periodicitate.
Pentru realizarea tehnică a unor astfel de convorbiri135 în fiecare loc de deţinere, în sectorul
destinat vizitelor deţinuţilor cu membrii de familie, se amenajează un spaţiu ce cuprinde calculatoare,
camere web sau video, microfoane şi surse neîntreruptibile de curent, în aşa fel ca întregul echipament să
fie securizat antivandalizare şi posibil de accesat doar de către personalul locului de deţinere special
instruit.
Legătura prin internet nu se poate accesa în alte scopuri, iar convorbirea va fi supravegheată
de către operatorul de comunicaţii speciale sau de către un operator public.
Pentru obţinerea aprobării unei astfel de modalităţi de convorbire, persoana privată de
libertate adresează o cerere motivată către directorul locului de deţinere, ce va fi însoţită de un referat al
serviciului socioeducativ cu propunerea pentru aprobare. Directorul stabileşte perioada în care se aprobă
o astfel de modalitate de convorbire, periodicitatea convorbirilor şi reluarea discutării aprobării într-un
termen nu mai mare de un an. În situaţia în care relaţiile de familie se pot stabili prin vizită obişnuită
convorbirile on-line se pot anula, iar în situaţia în care deţinutul este transferat la o altă unitate de
deţinere, cererea de aprobare se face în noile condiţii directorului aşezământului.
Convorbirile on-line au caracter confidenţial, supravegherea tehnică nu presupune
ascultarea convorbirilor. Evidenţa acestui drept se consemnează, la fel ca şi vizitele cu familia, în fişa de
evidenţă a vizitelor, pachetelor şi cumpărăturilor de bunuri.
10. Dreptul la plimbare zilnică
Dreptul la plimbare este specific pentru persoanele condamnate, ne mai fiind întâlnit în alte
instituţii. Pentru a se menţine starea de sănătate a condamnaţilor, atât fizică, cât şi psihică, mai ales
pentru cei care sunt cazaţi în celule de mici dimensiuni ori care nu sunt folosiţi la activităţi zilnice în aer
liber, precum şi cei cu afecţiuni medicale care nu pot desfăşura activităţi ocupaţionale ori lucrative în
mediu deschis, se organizează în fiecare penitenciar zone de plimbare. În penitenciarele de maximă
siguranţă ori în astfel de secţii sunt construite „curţi de plimbare”, separate între ele cu zid şi acoperite
cu plasă de metal, pentru ca plimbarea să poată respecta şi criteriile de securitate. Pentru ceilalţi
condamnaţi de regulă se amenajează terenuri de sport sau spaţii largi de plimbare, unde se poate efectua
această activitate zilnică. În curţile de plimbare şi pe terenurile de sport există posibilitatea de a se
efectua mişcări de gimnastică ori de instruire fizică, se pot folosi aparate de forţă ori se pot organiza
jocuri colective de fotbal, volei, baschet şi altele. În unele penitenciare moderne există şi săli de forţă,
folosite mai ales pentru cei care practică sportul specific tinerilor ori care doresc să-şi întreţină corpul la
parametri fizici în mod deosebit. Activitatea de plimbare mai are rolul de a genera un confort psihic
necesar pentru cei care nu ies din celule decât pentru astfel de activităţi ori muncesc sau sunt folosiţi la
activităţi în spaţii închise.
Recomandarea europeană REC (2006)2 prevede în art. 27 alin. (1) că „Toţi deţinuţii trebuie
să aibă oportunitatea de a efectua cel puţin o oră pe zi exerciţiu fizic în aer liber, dacă timpul o permite”.
În acest sens Legea nr. 254/2013 la art. 67 – Dreptul la plimbare zilnică prevede că
„Fiecărei persoane condamnate i se asigură zilnic plimbarea în aer liber de minimum o oră, în funcţie de
regimul de executare a pedepsei privative de libertate”. În situaţia în care locurile de deţinere sunt
suprapopulate regula de aplicare a regimului cu privire la activităţile ce trebuie derulate cel puţin 3 ore în
afara camerelor de deţinere cuprinde şi acest drept de plimbare.
Măsurile organizatorice ale asigurării dreptului la plimbare sunt prevăzute în art. 58, 69,
227 şi 137 din Pr. Regulamentului pentru aplicarea Legii nr. 254/2013. Durata plimbării zilnice cuprinde
timpul petrecut în curţile de plimbare sau în spaţiile deschise special amenajate, în raport de regimul de
deţinere ce se aplică condamnaţilor. Numărul curţilor de plimbare se stabileşte în raport de numărul de
camere de deţinere, astfel încât în cursul unei zile să se poată realiza această activitate cu toate camerele
respectându-se separaţiunea, fiecărui grup de condamnaţi dintr-o cameră asigurându-li-se plimbarea
separat de condamnaţii din altă cameră.
Deţinuţilor cărora li se aplică regimul de maximă siguranţă şi care nu participă la activităţi
educative, de asistenţă psihologică sau asistenţă socială, nu sunt cuprinşi la programele de şcolarizare sau
135
Proiectul Regulamentului pentru aplicarea Legii nr. 254/2013, art. 135-136.
138
pregătire profesională, în cei 6 ani şi 6 luni pentru cei condamnaţi la detenţiune pe viaţă sau o cincime
pentru cei cu condamnări mai mari de 13 ani, li se va asigura dreptul de plimbare cel puţin două ore în
fiecare zi, în aer liber, în curţi amenajate pentru respectarea separaţiunii şi securităţii locului de deţinere.
Pentru aceştia curţile de plimbare sunt asigurate cu grilaje, iar deasupra acestora se montează plase
metalice, pentru a nu se putea realiza tentative de evadare.
Pentru deţinuţii din regimul de maximă siguranţă care muncesc sau participă la activităţi
zilnice în afara camerei de deţinere se asigură cel puţin o oră de plimbare zilnică în aceleaşi condiţii de
securitate a unităţii.
Deţinuţii din regimul de maximă siguranţă, chiar dacă au săvârşit o abatere disciplinară
pentru care sunt sancţionaţi cu izolarea, au dreptul la cel puţin o oră pe zi de plimbare în aer liber.
Deţinuţii din regimul închis au dreptul la plimbare, dacă nu sunt folosiţi la activităţi
productive sau nu sunt cuprinşi la activităţi socioeducative, de instruire, formare profesională sau alte
activităţi ocupaţionale, la trei ore de plimbare în aer liber pe terenurile de sport sau la curţile de
plimbare sub supravegherea personalului unităţii. În cazul în care deţinuţii din această categorie
muncesc, participă la activităţile socioeducative sau de pregătire şcolară şi instruire profesională, au
dreptul la cel puţin o oră de plimbare zilnică în aer liber, în aceleaşi condiţii de supraveghere. Chiar cei
sancţionaţi cu izolare au dreptul la plimbare cel puţin o oră pe zi, în curţile amenajate pentru realizarea
securităţii unităţii.
Persoanele din regimul semideschis şi deschis, pe timpul zilei, în cadrul programului când
uşile camerelor sunt deschise, au acces la terenurile de sport şi curţile de plimbare, conform programului
stabilit de către directorul locului dedeţinere.
Chiar pe timpul transferurilor de la o unitate la alta, condamnaţilor li se asigură pauze în
care pot beneficia de timp pentru fumat, pentru necesităţi naturale şi medicale, pentru mişcare şi în aer
liber, în condiţiile stabilite prin programul de transport aprobat de către directorul general al ANP.
Organizarea activităţii de plimbare a persoanelor private de libertate este prevăzută în
Ordinul ministrului justiţiei nr. 1676/c din 24 iunie 2010 pentru aprobarea Regulamentului privind
siguranţa locurilor de deţinere din subordinea ANP, prin care se stabilesc măsurile de securitate ale
curţilor de plimbare şi răspunderile supraveghetorilor astfel:
- Evidenţa scoaterii şi introducerii în camerele de deţinere a persoanelor care
efectuează activitatea de plimbare se ţine în registrul special în care se trec activităţile zilnice, durata şi
camerele cu persoanele care au beneficiat de dreptul de plimbare;
- Dreptul la plimbare se realizează separat pe categorii cuprinse în regimuri de deţinere
diferite, pentru persoane sancţionate cu izolare, pentru persoanele ce prezintă risc pentru penitenciar,
pentru persoanele arestate preventiv, precum şi celelalte criterii de separaţiune şi clasificare;
- Pe timpul efectuării plimbării uşile de la curţile de plimbare se închid, supravegherea
se realizează din foişor asupra întregului grup de persoane, aceştia având posibilitatea de a se mişca, a
face sport şi exerciţii fizice, fără a produce dezordine sau acte de indisciplină;
- Curţile de plimbare se vor controla atât înainte, cât şi după ieşirea deţinuţilor pentru a
se descoperi eventuale obiecte interzise. Deţinuţii sunt percheziţionaţi înainte de ieşirea din camere şi la
înapoierea în camerele de deţinere în realizarea aceluiaşi scop;
- În situaţia producerii actelor de indisciplină se vor lua măsuri de încetare a activităţii
şi de cercetare a situaţiei pentru luarea de măsuri.
11. Dreptul de a primi vizite şi dreptul de a fi informat cu privire la situaţiile

familiale deosebite
Vizitele cu persoanele private de libertate constituie cea mai importantă oportunitate privind
contactul cu comunitatea exterioară, cu familia, cu mediul suport al persoanei în cauză, dar şi legătura
care face posibilă menţinerea familiei pe perioada deţinerii în condiţiile separării pe o durată mai lungă
de timp. În acest context se prevăd în cadrul Regulilor europene REC (2006)2 la art. 24 alin. (2) şi (4)
următoarele:
– „Orice restricţie sau supraveghere a comunicărilor şi vizitelor, necesară în cadrul
urmăririi şi anchetei penale, menţinerii ordinii, securităţii şi siguranţei, precum şi prevenirii infracţiunilor
139
penale şi protecţiei victimelor - inclusiv în urma unui ordin specific dat de o autoritate judiciară – trebuie,
totuşi, să permită un nivel minim acceptabil de contact.
– Modalităţile de realizare a vizitelor trebuie să permită deţinuţilor să menţină şi să
dezvolte relaţiile cu familiile, cât mai normal posibil.”
În condiţiile societăţii democratice dreptul la vizite şi informaţiile în legătură cu familia
creează un cadru de normalitate, păstrează afecţiunea dintre soţi, părinţi şi copii, dintre fraţi şi rude,
universul familiei cu toate problemele sale poate să existe prin această legătură minimă, dar necesară.
Vizita la locul de deţinere este un eveniment de familie, uneori educativ sau plin de influenţe pozitive,
prin comparaţia ce se poate face între statutul celor care se întâlnesc între dispozitivele de separare dintre
cei ce vin şi cei ce sunt vizitaţi. Vizita prin ea însăşi poate fi un moment prin care se poate face o analiză
a ce va fi viitorul familiei, precum şi cum se vor derula relaţiile ulterioare, poate fi o zi de recompensă
între zilele monotone şi pline de reguli stricte din programul locului de deţinere. Vizitele şi activităţile
religioase sunt cei doi factori ce scot din atmosfera apăsătoare a locului de deţinere pe oricare deţinut
indiferent de periculozitatea sa, de gradul de risc ori de nivelul percepţiei privitoare la constrângerea
penală.
Iată de ce nu numai vizitele obişnuite sunt deosebit de importante, dar şi recompensa cu
suplimentarea dreptului la vizită este considerată ca o victorie personală a deţinutului în confruntarea sa
cu lipsa libertăţii.
Cunoscând importanţa acestui moment din viaţa internă a locurilor de deţinere, legiuitorul a
considerat necesar să-l folosească în interesul persoanei deţinute pentru influenţarea sa pozitivă. Dreptul
la vizită este reglementat prin Legea nr. 254/2013 la art. 68 unde este completat cu dreptul de a fi
informat cu privire la situaţiile familiale deosebite, astfel:
„(1) Persoanele condamnate au dreptul de a primi vizite, în spaţii special amenajate, sub
supravegherea vizuală a personalului administraţiei penitenciarului.
(2) Persoanele aflate în vizită sunt supuse controlului specific.
(3) Durata şi periodicitatea vizitelor, modul de organizare a acestora, precum şi calitatea
persoanelor vizitatoare se stabilesc prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.
(4) Persoanele condamnate au dreptul de a primi oricând, în condiţii de confidenţialitate,
vizite ale apărătorului.
(5) Persoanele condamnate pot comunica în limba maternă atât între ele, cât şi cu
persoanele care le vizitează.
(6) Persoanele condamnate sunt informate de către administraţia penitenciarului cu privire
la boala gravă sau decesul soţului, soţiei sau al concubinului, concubinei, precum şi al unei rude
apropiate, în cel mai scurt timp de la luarea la cunoştinţă, de către administraţia penitenciarului, despre
evenimentul produs.”
Organizarea acordării dreptului la vizită 136 şi modalitatea concretă de acordare a vizitelor
este următoarea:
a) Cei care doresc să viziteze o persoană privată de libertate, ştiind că ea se află într-un
anumit loc de deţinere, consultă site-ul locului de deţinere respectiv de unde pot afla adresa de e-mail sau
telefonul public unde să se adreseze pentru planificarea vizitei. Programarea se poate face şi prin
prezentare directă la sectorul vizite al locului de deţinere, unde se poate lua la cunoştinţă data şi ora la
care este planificată vizita şi drepturile condamnatului de a primi bunuri cu această ocazie;
b) Sectorul vizite este amenajat în sectorul administrativ, are săli de aşteptare, zonă de
acces cu aparatură de control antiterorist al vizitatorilor şi bagajelor lor, unde se face identificarea
persoanelor vizitatoare şi se verifică dreptul de a efectua vizita cu persoana privată de libertate. Deţinuţii
pot fi vizitaţi cu acordul lor de către membrii de familie, precum şi de alte persoane cu acordul lor şi
aprobarea directorului locului de deţinere. În cursul unei zile, un deţinut poate să primească o singură
vizită. Persoanele vizitatoare nu pot vizita simultan doi sau mai mulţi deţinuţi decât cu aprobarea
directorului locului de deţinere. Această excepţie poate fi aprobată de către directorul locului de deţinere
în cazul vizitei a doi sau mai mulţi deţinuţi soţ sau soţie ori rude de gradul II, vizitate de către rude de
acelaşi grad. În situaţii când afluxul de vizitatori este mare, prin decizia motivată a directorului locului de
deţinere numărul vizitatorilor poate fi limitat în scopul desfăşurării în bune condiţii a vizitelor. Copiii în
136
140
vârstă de până la 14 ani trebuie să fie însoţiţi la vizită de o persoană majoră. Persoanele de cetăţenie
străină private de libertate pot primi vizite în aceleaşi condiţii ca şi persoanele cu cetăţenie română;
c) Limba de comunicare la vizite este româna, dar cei care au altă limbă maternă pot să
folosească acest mijloc de comunicare. Cei care au handicap auditiv sau vizual pot avea vizită prin
folosirea de interpret sau prin intermediul unei persoane care cunoaşte sistemul de comunicare pentru
astfel de persoane;
d) Cu aprobarea scrisă a directorului locului de deţinere persoana deţinută poate primi
vizita reprezentanţilor unor organizaţii, fundaţii, confesiuni, persoane private, scopul fiind acela al
mobilizării resurselor de resocializare pentru schimbarea pozitivă a persoanei. În acest scop se pot
organiza de către serviciul socioeducativ întâlniri cu familia sau alte persoane, cu deţinuţi problemă, cu
grad de risc, în refuz de hrană, recalcitranţi sau deosebit de periculoşi;
e) Ordinea stabilită pentru vizită este cea a sosirii persoanelor programate, urmând
identificarea, controlul bagajelor, însoţirea la locul de desfăşurare a vizitei, predarea pachetelor aduse
condamnaţilor prin controlarea acestora în faţa deţinutului şi a familiei, întâlnirea dintre deţinut şi
vizitatori, epuizarea timpului alocat, însoţirea vizitatorilor până la ieşire, concomitent cu supravegherea
deţinutului pentru a se reîntoarce în sectorul de deţinere;
În funcţie de regimul de executare a pedepsei şi de conduita deţinutului, vizita se poate
derula în cabine cu dispozitive de separare şi fără dispozitive de separare între vizitatori şi persoana
deţinută. Persoanele care execută pedeapsa în regim de maximă siguranţă şi regim închis, precum şi cei
cărora nu li s-a stabilit regimul de deţinere, vor primi vizite cu sisteme de separare, iar cei ce execută
pedeapsa în regim semideschis sau deschis vor primi vizite fără sistem de separare între ei şi vizitatori.
Pentru stimularea celor cu conduită bună ori a celor care au evenimente deosebite, aniversarea zilei de
naştere, căsătorie, naşterea unui copil, decesul unui membru de familie, ori la solicitarea organizaţiilor de
apărare a drepturilor omului, directorul locului de deţinere poate aproba în mod excepţional vizită fără
dispozitiv de separare celor care primesc în mod obişnuit astfel de vizite. De asemenea, directorul locului
de deţinere poate dispune, pentru unii deţinuţi care execută pedeapsa în regim semideschis sau deschis,
să primească vizite în spaţii prevăzute cu sistem de separare, când există informaţii cu privire la
posibilitatea producerii unui eveniment negativ, ori chiar vizitatorul solicită acest lucru, ori când
împotriva deţinutului s-a declanşat o procedură disciplinară în ultimele 6 luni, privitoare la introducere,
comercializare ori deţinere de droguri, medicamente fără prescripţie medicală sau obiecte interzise,
pentru exercitarea de violenţe ori pentru abateri disciplinare comise în cadrul sectorului de acordare a
drepturilor la pachet şi vizită;
f) Directorul penitenciarului cu rol de coordonare zonală poate aproba desfăşurarea
vizitei între deţinuţii aflaţi în locuri de deţinere din aceeaşi zonă geografică, pentru realizarea unor
scopuri de resocializare şi reintegrare;
g) Vizita are o durată de la 30 minute la două ore, în funcţie de numărul de solicitări din
ziua respectivă, precum şi de spaţiile existente în locul de deţinere destinate acestui scop. Vizitele de
drept şi cele care sunt acordate drept recompensă, efectuate, sunt înscrise în fişa de evidenţă a vizitelor şi
pachetelor primite. Toate incidentele cu privire la desfăşurarea vizitei sunt raportate directorului locului
de deţinere pentru luarea unor măsuri pentru stabilirea ordinii şi prevenirea unor fapte ilegale;
h) Cu aprobarea directorului locului de deţinere, deţinuţii bolnavi, care sunt
netransportabili, pot fi vizitaţi de aparţinători sau alte persoane, cu avizul medicului, în camerele de
deţinere, în unităţile spitaliceşti unde sunt internaţi, în prezenţa unui lucrător al sectorului vizită, pentru
respectarea regulilor prevăzute în acest caz şi consemnarea vizitei în fişa de vizite a deţinutului respectiv;
i) Directorul penitenciarului poate refuza, prin decizie motivată, efectuarea vizitei
solicitate, când au fost descoperite asupra vizitatorului armament, muniţie, substanţe halucinogene,
droguri, medicamente ori alte obiecte interzise pe care nu le-au declarat înainte de începerea controlului.
Se interzice vizita persoanelor care pot avea o influenţă negativă asupra comportamentului deţinuţilor ori
care se află în stare de ebrietate sau există date şi informaţii potrivit cărora vizitatorii ar putea periclita
siguranţa, ordinea şi disciplina în locul de deţinere. În situaţia în care vizitatorii nu se supun controlului
de specialitate, de asemenea, nu li se va permite accesul în sectorul vizite. Dacă se refuză vizita unei
persoane, acesteia nu i se mai permite accesul pe o perioadă nu mai mare de 6 luni, comunicându-i-se în
scris despre motivele acestei decizii. În situaţia descoperirii unor bunuri a căror deţinere este interzisă
prin lege, obiectele vor fi reţinute şi se va face sesizarea organelor poliţiei sau parchetului, după caz.
141
j) În situaţia în care vizitatorii sau persoana deţinută nu respectă regulile privind
desfăşurarea vizitei, aceasta se va întrerupe imediat, cu aprobarea directorului locului de deţinere, se va
face consemnarea incidentului în registrul privind vizita, iar dreptul la vizită va fi considerat consumat.
Numărul şi periodicitatea vizitelor 137 la care au dreptul deţinuţii este:
a) deţinuţii cărora li se aplică regimul deschis beneficiază lunar de 6 vizite;
b) deţinuţii cărora li se aplică regimul semideschis beneficiază lunar de 5 vizite;
c) deţinuţii pentru care nu s-a stabilit încă regimul de executare a pedepsei beneficiază lunar
de 5 vizite;
d) deţinuţii cărora li se aplică regimul închis beneficiază lunar de 4 vizite;
e) deţinuţii cărora li se aplică regimul de maximă siguranţă beneficiază lunar de 3 vizite;
f) femeile gravide ori care au născut, pentru perioada în care îngrijesc copilul în locul de
deţinere, beneficiază lunar de 8 vizite.
În situaţia naşterii copilului deţinutului ori a decesului unui membru de familie, directorul
penitenciarului poate aproba, în baza unei solicitări scrise a deţinutului, să beneficieze de o vizită
suplimentară ce poate fi acordată fără dispozitiv de separare.
În sălile de aşteptare pentru vizitatori, prin grija administraţiei locului de deţinere se
realizează informarea vizuală, audio sau video, cu privire la modul cum trebuie să procedeze vizitatorii,
cum se realizează controlul antiterorist, ce obiecte sunt permise şi ce obiecte sunt interzise a fi deţinute
sau predate celor privaţi de libertate. Nerespectarea regulilor duce la neacordarea vizitei.
Bunurile şi obiectele interzise nedeclarate de către vizitatori cu prilejul controlului
antiterorist al persoanelor şi al bagajelor sau pachetelor destinate deţinuţilor sunt ridicate şi se conservă,
întocmindu-se un proces-verbal, pentru a se face analiza eventualei incidenţe cu privire la săvârşirea unei
infracţiuni, anunţându-se organele de cercetare penală.
Deţinuţii sunt supuşi percheziţiei înainte şi după efectuarea vizitei astfel:
a) percheziţie corporală sumară, pentru vizita cu dispozitiv de separare;
b) percheziţie corporală amănunţită, pentru vizita fără dispozitiv de separare;
c) alte măsuri de control necesare pentru asigurarea securităţii în penitenciare.
În situaţia producerii unei situaţii grave 138 de familie, boală gravă, decesul unui membru al
familiei, al unui aparţinător sau al altei persoane, deţinuţii sunt informaţi în cel mai scurt timp. În
legătură cu un astfel de fapt grav, deţinutul va fi consiliat psihologic şi i se va aduce la cunoştinţă
posibilitatea de a solicita permisiunea de ieşire, vizită suplimentară, vizită on-line sau convorbire
telefonică. În situaţia în care starea de sănătate a deţinutului se deteriorează în timpul executării pedepsei,
i se vor cere acestuia date de contact cu un membru de familie sau aparţinător, pentru a li se aduce la
cunoştinţă acest fapt şi pentru a se lua în consecinţă măsuri privind asistenţa medicală, întocmirea unei
cereri de întrerupere a executării pedepsei, furnizarea de medicamente necesare ori alte măsuri specifice
situaţiei terminale.
12. Dreptul la vizită intimă
Una dintre problemele sensibile ce se produc cu ocazia privării de libertate a celor ce

execută pedepse este întreruperea relaţiilor intime dintre soţi sau parteneri, cu efecte atât pentru cei din
locurile de detenţie, cât şi pentru cei cu care sunt în astfel de relaţii de familie. Pentru rezolvarea relaţiilor
de tip familial, în scopul menţinerii acestora la un nivel cât mai apropiat de normalitate, Legea nr.
254/2013 conţine şi dreptul, reglementat separat, la vizită intimă de care pot beneficia persoanele
condamnate, reluându-se prevederile din reglementările anterioare139. Legea nr. 254/2013 în art. 69 –
„Dreptul la vizită intimă”, prevede următoarele:
„(1) Pot beneficia de vizită intimă persoanele condamnate care îndeplinesc, cumulativ,
următoarele condiţii:
a) sunt condamnate definitiv şi sunt repartizate într-un regim de executare a pedepselor
privative de libertate;
137
138
139
Expunerea de motive la Legea privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele
judiciare în cursul procesului penal, p. 9.
142
b) nu sunt în curs de judecată în calitate de inculpat;
c) există o relaţie de căsătorie, dovedită prin copie legalizată a certificatului de căsătorie
sau, după caz, o relaţie de parteneriat similară relaţiilor stabilite între soţi;
d) nu au beneficiat, în ultimele 3 luni anterioare solicitării vizitei intime, de permisiunea de
ieşire din penitenciar;
e) nu au fost sancţionate disciplinar pe o perioadă de 6 luni, anterioară solicitării vizitei
intime, sau sancţiunea a fost ridicată;
f) participă activ la programe educaţionale, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială ori
la muncă.
(2) Persoana condamnată căsătorită poate beneficia de vizită intimă numai cu soţul sau
soţia.
(3) Pentru acordarea vizitei intime, partenerii trebuie să fi avut o relaţie similară relaţiilor
stabilite între soţi anterior datei primirii în penitenciar.
(4) Dovada existenţei relaţiei de parteneriat se face prin declaraţie pe propria răspundere,
autentificată de notar.
(5) Directorul penitenciarului poate aproba vizite intime între persoane condamnate, în
condiţiile prezentului articol.
(6) Numărul, periodicitatea şi procedura desfăşurării vizitelor intime se stabilesc prin
regulamentul de aplicare a prezentei legi.”
Faţă de alte tipuri de drepturi ce sunt reglementate fără restricţii, acesta pare a fi acordat la
fel ca şi recompensele, condiţionat de conduită şi de participarea la programe educaţionale. Este firesc să
se protejeze prin acordarea dreptului la vizită intimă stabilitatea familiei, a relaţiile dintre soţi, relaţiile
parteneriale dintre persoane care au relaţii similare cu cele dintre soţi.
Nu este firesc, şi creează o discriminare, neacordarea dreptului la relaţii intime tinerilor şi
persoanelor necăsătorite, tocmai pentru că aceste persoane sunt mai frecvent doritoare de a întreţine
astfel de relaţii, mai ales dacă înainte de a fi private de libertate au avut o viaţă sexuală cu o frecvenţă
care se resimte în abstinenţa din locurile de deţinere. Sunt situaţii în care, minore fiind, femeile au deja
copii, sunt în relaţii dintre cele prevăzute în Legea nr. 254/2013, art. 69 alin. (1) lit. c), dar nu se pot
întâlni cu partenerii ca urmare a faptului că sunt minori necăsătoriţi, din cauza vârstei. În aceste situaţii,
legea ar trebui să prevadă excepţii, să acorde dreptul la vizite intime, tocmai pentru ca tinerii să nu se
îndepărteze afectiv unii de alţii, posibilele căsătorii să devină chiar regula în locurile de deţinere, pentru
normalizarea unei situaţii de fapt prin transformarea ei în statut juridic clar.
Considerăm că vizita intimă nu ar trebui condiţionată de căsătorie, concubinaj, introducerea
într-un regim, aprobarea directorului, pentru că toate aceste condiţii sunt de natură a îngrădi dreptul, nu
de a-l pune în practică. Vizita intimă este de fapt o legătură de viaţă dintre un cetăţean liber şi unul privat
de libertate în avantajul celor doi, pentru a menţine relaţia de căsătorie, de viaţă, de familie unită până la
ieşirea din locul de deţinere, fără a se crea suspiciunea celor doi că au relaţii extraconjugale ori că şi-au
schimbat orientarea sexuală pe timpul deţinerii. Deşi acest drept s-a acordat experimental ca o
recompensă din anul 1995, apoi a fost introdus din anul 2006 ca un drept legal, totuşi nu s-a făcut un
studiu aprofundat cu privire la efectele aplicării acestuia asupra menţinerii relaţiilor de familie, ci doar
asupra stării disciplinare din locurile de deţinere, deţinuţii receptându-l ca o recompensă, mai ales că
există şi o astfel de recompensă, ceea ce este imoral şi neadecvat unei instituţii sobre cum este
penitenciarul.
Limitele aplicării acestui drept se poate constata şi din faptul că presupune o activitate
organizatorică deosebită, deoarece aceste vizite nu se pot efectua în camerele de deţinere, sistemul
deţinerii în comun nepermiţând primirea unor oameni liberi în camerele unde sunt cazaţi deţinuţii.
Realizarea în sectorul de acordare a vizitelor a unor camere tip hotel, unde se pot întâlni cei doi parteneri,
este de natură a se organiza evidenţa, a se stabili durata, confidenţialitatea şi discreţia, periodicitatea şi
modul de întrerupere sau sistare a unui asemenea drept 140. În situaţia în care soţii doresc să aibă un copil,
planificarea acestor întâlniri este greoaie, depinzând de o multitudine de condiţii.
140
În Republica Moldova, sistemul de vizită are o valoare mai mare dată de faptul că vizita are loc într-o mică locuinţă,
unde se reunesc familiile (soţii şi copii), vizita se derulează până la trei zile, familia poate să gătească, să servească masa, să
doarmă şi să petreacă timpul împreună, ceea ce depăşeşte moral ideea de contact sexual planificat ca o recompensă acordată
partenerilor.
143
Condiţiile legale şi regulamentare141 sunt următoarele:
a) Persoana condamnată este inclusă în programul de reintegrare socială sau participă la
activităţi lucrative şi realizează obiectivele stabilite prin aceste programe. În cazul în care nu mai
participă la astfel de programe, situaţia de fapt nu se datorează condamnatului, în cuprinsul celor 3 luni
dinaintea cererii formulate pentru acordarea vizitei intime;
b) Dacă îndeplinesc cumulativ condiţiile prevăzute în art. 69 din Legea nr. 254/2013, au
dreptul la o vizită intimă o dată la 3 luni, cu durata de 3 ore;
c) În situaţia în care cei doi parteneri se căsătoresc pe timpul detenţiei, au dreptul la o
vizită intimă cu durata de 48 de ore, cu aprobarea directorului locului de deţinere, deţinutul fiind
informat despre aceasta în timp util. Vizita poate fi întreruptă o singură dată pe o perioadă de 24 de ore,
iar timpul întreruperii nu se socoteşte în durata vizitei. Cei care se căsătoresc nu trebuie să îndeplinească
condiţiile prevăzute la art. 69 din Legea nr. 254/2013;
d) Vizita intimă se aprobă doar la cererea scrisă a persoanei deţinute.
Soţii se vor informa reciproc asupra existenţei unei boli venerice sau a sindromului
imunodeficitar dobândit, prin declaraţie scrisă pe proprie răspundere, ce se va ataşa la dosarul persoanei
condamnate, sub sancţiunea prevăzută în C. pen., art. 353-354. Prin grija administraţiei locului de
deţinere se vor pune la dispoziţia vizitatorilor mijloace de protecţie şi materiale de informare pentru
prevenirea bolilor cu transmitere sexuală.
e) Reglementările cu privire la derularea vizitei, bunurile şi obiectele ce se pot afla
asupra vizitatorilor ori cele aduse pentru cel condamnat, interdicţiile şi obiectele interzise, regimul de
identificare, acces, control sunt cele cu privire la desfăşurarea vizitelor diferitelor categorii de deţinuţi.
În data de 2 aprile 2015 Curtea Constituțională a dat Decizia nr. 222, publicată în
M.Of. Partea I nr. 380 din data de 2 iunie 2015, referitoare la execepția de neconstituționalitate a
dispozițiilor art. 69 alin.(1) lit.b) și ale art 110 alin. (1) lit. b) din Legea 254/2013 142
13. Dreptul de a primi, cumpăra şi de a deţine bunuri

141
142 Redăm mai jos pct. 17 – 20 din motivarea Curții Constituționale. Urmare a acestei noi concepții Legea 254/2013 va
fi modificată pentru a fi pusă în acord cu prevederile Constituției:
”17. Raportat la excepţia ridicată în prezenta cauză, Curtea constată că situaţia persoanelor arestate preventiv şi cea a
persoanelor condamnate la pedepse penale privative de libertate nu este diferită. Pe durata executării măsurilor
preventive şi a pedepselor definitive privative de libertate, persoanele astfel deţinute se află, din perspectiva dreptului
la vizite intime. În situaţii juridice obiectiv similare, astfel că tratamentul juridic diferit instituit prin Legea nr.
254/2013 nu are ca fundament o justificare legitimă şi rezonabilă. Mai mult, atât timp cât legea nu prevede criterii de
evaluare a gradului de securitate privind persoana, neasigurarea dreptului la vizită intimă persoanelor arestate
preventiv este discriminatorie, neîntrunind condiţiile de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
18. De asemenea, în aprecierea sa, Curtea va ţine cont şi de faptul că durata maximă a arestării preventive, în primă
instanţă, este de 5 ani, aceasta reprezentând o perioadă suficient de lungă pentru ca lipsirea de dreptul la vizită intimă
a persoanelor arestate preventiv să afecteze în mod substanţial relaţiile de familie ale acestora şi că această afectare a
vieţii de familie nu este justificată de limitări specifice regimului de detenţie.
19. În sensul celor arătate la paragrafele 13-18 este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia
analizată. Astfel, prin Hotărârea din 9 iulie 2013, pronunţată în Cauza Varnas împotriva Lituaniei, instanţa europeană a
constatat că, deşi privarea de libertate a unei persoane presupune limitări ale vieţii sale private şi de familie, este
esenţial dreptul persoanei în cauză de a menţine legătura cu membrii apropiaţi ai familiei sale şi că restricţiile
referitoare la numărul vizitelor/la supravegherea acestor vizite şi, dacă natura faptei săvârşite o justifică, supunerea
persoanei aflate în detenţie la urî anumit regim de executare sau la anumite feluri ale vizitelor, constituie interferenţe
în dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, prevăzut la art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, fără a constitui încălcări ale acestui drept (paragraful 108).
20. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a remarcat că mai mult de jumătate din statele membre ale
Consiliului Europei au prevăzut în legislaţia internă dreptul deţinuţilor la vizite conjugale, cu limitări şi restricţii
specifice, dar că prevederile Convenţiei nu trebuie Interpretate în sensul că ele obligă statele semnatare să reglementeze
acest fel de vizite. S-a arătat că acesta este un aspect cu privire la care statele părţi au o largă marjă de apreciere, având
libertatea de a stabili singure măsurile ce trebuie luate pentru implementarea dispoziţiilor Convenţiei, în raport cu
nevoile şi resursele comunităţii sau ale individului. (paragraful 109).
144
Dreptul de a primi, cumpăra şi de a deţine bunuri este prevăzut în art. 70 din Legea nr.
254/2013, care are următorul conţinut:
„(1) Persoanele condamnate au dreptul de a primi bunuri şi de a efectua cumpărături.
(2) Numărul şi greutatea pachetelor, categoriile de bunuri care pot fi primite, cumpărate,
păstrate şi folosite de către persoanele condamnate, precum şi procedura de primire, păstrare şi folosire
se stabilesc prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.
(3) Persoanele condamnate pot primi sume de bani, care se consemnează în fişa contabilă
nominală, ce se întocmeşte la intrarea în penitenciar.
(4) Cotele din sumele de bani cuvenite persoanelor condamnate pentru munca prestată,
sumele primite de la persoane fizice sau juridice în timpul executării pedepsei şi sumele aflate asupra lor
la primirea în penitenciar sunt evidenţiate în fişa contabilă nominală a persoanelor condamnate şi pot fi
folosite pentru:
a) exercitarea dreptului de petiţionare, a dreptului la corespondenţă şi a dreptului la
convorbiri telefonice;
b) fotocopierea documentelor de interes personal;
c) efectuarea examenului medical prevăzut la art. 72 alin. (4);
d) derularea contractului de asigurare în condiţiile art. 87 alin. (2);
e) repararea pagubelor cauzate bunurilor puse la dispoziţie de administraţia penitenciarului;
f) recuperarea cheltuielilor avansate de administraţia penitenciarului, în condiţiile art. 60
alin. (3), art. 64 alin. (5) şi art. 72 alin. (5);
g) cumpărarea de bunuri, sprijinirea familiei sau alte asemenea scopuri;
h) plata transportului până la domiciliu, la punerea în libertate;
i) îndeplinirea obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare.”
Continuarea vieţii apropiate de normalitatea din afara locului de deţinere reprezintă
obiectivul activităţii de resocializare, şi se poate concretiza şi prin acordarea dreptului persoanei private
de libertate de a avea împreună cu el în locul de deţinere diferite bunuri pe care le poate folosi, care îi
personalizează camera în care trăieşte zi de zi, bunuri care contribuie la ridicarea standardului de viaţă,
îmbrăcăminte, hrană, sănătate şi care îl ajută să desfăşoare activităţi sportive, culturale, artistice,
ştiinţifice, religioase, să desfăşoare activităţi tip hobby, să aibă un ambient mai intim şi să fie în pas cu
informaţiile publice ce sunt oferite prin mass-media.
Pentru a primi bunuri de la familie, persoanele private de libertate pot să solicite de la
aceasta prin convorbirile telefonice, prin corespondenţă sau cu ocazia vizitelor, bunurile de care au
nevoie şi pe care le pot primi, conform prevederilor legale, odată cu vizita la locul de deţinere.
În fiecare loc de deţinere sunt destinate spaţii pentru amenajarea unui magazin cu bunuri ce
pot fi cumpărate de către persoanele private de libertate din sumele de bani primite ori câştigate ca
urmare a muncii remunerate depuse la diferiţi beneficiari.
Condamnaţii pot primi orice sume în lei şi valută, care vor fi consemnate în fişa contabilă
personală şi care vor putea fi întrebuinţate conform prevederilor legale pentru a cumpăra bunuri sau
pentru alte destinaţii.
Modalităţile de primire a bunurilor, alimentelor, sumelor de bani ori altor articole de care au
nevoie persoanele condamnate sunt prevăzute în Pr. Regulamentului pentru aplicarea Legii nr. 254/2013
la art. 148-150, precum şi în anexele la acest regulament.
Sunt interzise a fi primite de către persoanele private de libertate următoarele bunuri:
– Deţinuţilor le sunt interzise primirea, cumpărarea, deţinerea şi portul bunurilor şi
obiectelor din metale preţioase şi pietre preţioase;
– Primirea de produse alimentare care, în vederea consumului, necesită încălzire,
coacere, fierbere sau alte tratamente termice;
– Cumpărarea de produse alimentare uşor alterabile ori care, în vederea consumului,
necesită încălzire, coacere, fierbere sau alte tratamente termice, cu excepţia cafelei, ceaiului, laptelui şi a
supelor instant;
– Primirea şi cumpărarea de lămâi şi derivate ale acestora;
– Se interzice primirea bunurilor, obiectelor şi produselor a căror manipulare implică
risc de deteriorare;
– Băuturi alcoolice şi alimente ori produse cu un astfel de conţinut;
145
– Primirea de sume în lei sau valută în alte modalităţi decât prin mandat poştal sau
depunere la casieria locului de deţinere.
Sunt interzise a se primi sau deţine obiecte a căror deţinere este interzisă cetăţenilor liberi
sau al căror regim este reglementat prin acte normative ce nu sunt înscrise în legislaţia execuţional
penală, astfel:
– Arme letale, artizanale, cu electroşocuri, precum şi muniţia aferentă;
– Obiecte de metal ce pot fi transformate în arme albe;
– Aparate de transmisie recepţie, calculatoare, laptopuri, telefoane, aparate cu GPS,
stick-uri de memorie ori alţi suporţi de informaţii, aparate de fotografiat, de înregistrat tip reportofon,
precum şi încărcătoare, acumulatori ori subansamble pentru acestea;
– Substanţe stupefiante, psihotrope, droguri, precursori, substanţe halucinogene;
– Substanţe din care se pot confecţiona explozibili, artificii sau substanţe inflamabile cum
sunt benzina, acetona, petrolul;
– Substanţe supuse regimului substanţelor nucleare, otrăvitoare, regimului protecţiei
împotriva bacteriilor şi virusurilor;
– Materiale ce propagă antisemitismul, xenofobia, rasismul, extremismul ori apologia
infracţiunilor;
– Materiale ce propagă teorii ori concepţii teroriste.
În toate situaţiile în care asupra vizitatorilor sau persoanelor private de libertate se găsesc
bunuri și alte obiecte ce urmează să fie ridicate sau confiscate, acestea vor fi considerate probe materiale
în vederea sesizării pentru începerea cercetării penale a celor în cauză. Bunurile şi obiectele (bani şi
medicamente, droguri, alcool etc.) pot fi introduse disimulat în ambalajele unor obiecte permise a fi
primite, cum sunt pachete de ţigări, articole de îmbrăcăminte sau încălţăminte, mâncare ambalată, tuburi
de pastă de dinţi ori sticle cu sucuri, doze, conserve şi altele. Prin experienţa şi aparatura de control
aceste obiecte interzise sunt descoperite, iar persoanele responsabile sunt trase la răspundere.
Bunurile ce pot fi primite de către persoanele private de libertate sunt:
– Pachete cu produse alimentare, o dată la două luni, în greutate de 10 kg şi separat 6 kg
de fructe;
– Sume de bani în lei sau valută, primite prin mandat poştal sau prin depunere la casieria
locului de deţinere;
– Medicamente la recomandarea unui medicului specialist, cu avizul medicului unităţii,
în baza unei prescripţii medicale care însoţeşte medicamentele respective. Gestionarea acestora se va
face prin grija cabinetului medical de unitate;
– Deţinuţii au dreptul de a cumpăra săptămânal de la punctele comerciale din incinta
penitenciarului, în limita a 3/4 din valoarea salariului minim brut pe economie, alimente, fructe, legume,
apă minerală, băuturi răcoritoare, ţigări şi alte bunuri de natura celor permise să fie primite, precum şi
cele necesare exercitării drepturilor de petiţionare, la corespondenţă şi la convorbiri telefonice;
– Articole de îmbrăcăminte sau încălţăminte, lenjerie de corp, obiecte de cazarmament
diferite faţă de uniforma sau articolele specifice din dotarea personalului sau a locului de deţinere;
– Articole pentru sport, pentru organizarea şi desfăşurarea activităţilor cultural-educative
şi de resocializare, cărţi, reviste de specialitate, literatură religioasă;
– Proteze, ochelari, aparate auditive ori din cele necesare persoanelor cu un anumit
handicap;
– Obiecte electronice cum sunt televizoare, aparate de radio, CD-playere, ori instrumente
muzicale, numai dintre cele aprobate a fi deţinute în locurile de deţinere conform reglementărilor143.
143
Anexa nr. 1 la Proiectul Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013:
1. Televizor cu diagonala de maximum 54 cm, fără opţiunea de înregistrare, fără posibilitatea de stocare a informaţiei, fără
port sau adaptor pentru carduri de memorie, fără mufe de conectare la memorii de comunicare prin porturi wireless - cu
aprobarea directorului, în funcţie de arhitectura camerei şi de numărul de persoane private de libertate;
2. Calculatoare şi echipamente informatice ale căror caracteristici sunt în spaţii special stabilite prin decizie a directorului
general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor;
3. Aparate radio, playere, video cu CD sau DVD cu ecran încorporat şi casete, CD-uri, DVD-uri, jocuri video (cu excepţia
celor cu caracter neconstituţional, rasist, xenofob, pornografic, care atentează la libertatea religioasă sau ideologică, aduc atingere
demnităţii umane sau reprezintă organizaţii teroriste ori incită la violenţă), care conţin filme, muzică şi care au conţinut educativ,
cultural, religios, beletristic, ştiinţific, tehnic, sportiv ori de divertisment, dacă au licenţă şi sigiliul producătorului – 10 bucăţi
Jocuri video cu ecran încorporat, cu baterii, fără posibilitatea de alimentare la curent electric 220 V, fără opţiunea de înregistrare,
146
Aceste obiecte vor fi aprobate cu avizul serviciului socioeducativ în raport cu nevoile stabilite în
Programul educaţional, iar la punerea în libertate vor fi preluate de către cel liberat.
Pachetele de alimente şi alimentele cumpărate de la chioşcurile organizate în locurile de
deţinere pot conţine: mâncare preparată sau semipreparată ori conservată şi ambalată, dulciuri, fructe,
legume, 20 litri apă minerală ori băuturi răcoritoare, ceai, cafea, lapte. Alimentele aduse cu ocazia
vizitelor vor fi cântărite şi controlate în faţa persoanei vizitatoare şi a condamnatului, pentru a se constata
dacă nu sunt încălcări ale reglementărilor, după care se vor înmâna condamnatului, fiind înscrise în fişa
de evidenţă.
Bunurile cumpărate de la chioşcul din locul de deţinere 144 vor fi controlate la intrarea în
unitate, iar responsabilitatea cu privire la existenţa unor obiecte interzise revine gestionarului.
Cumpărăturile se efectuează săptămânal, în raport cu posibilităţile financiare ale celui condamnat,
bunurile sunt achitate din sumele la dispoziţia acestuia din contul său evidenţiat în fişa contabilă, iar
bunurile care au folosinţă îndelungată pot fi cumpărate cu depăşirea sumelor alocate săptămânal, cu
aprobarea directorului locului de deţinere.
Sumele de bani folosite pentru cumpărături sunt indisponibilizate imediat din contul
personal. Cu aprobarea directorului locului de deţinere, sumele la dispoziţie pot fi trimise la familie, pot
fi folosite pentru plata obligaţiilor civile ori pentru plata unor servicii medicale. Sumele de bani
disimulate în diferite obiecte ori nedeclarate la percheziţie sau cu ocazia intrării în locul de deţinere
urmează a fi confiscate în folosul statului, iar persoana privată de libertate găsită răspunzătoare de acest
fapt va fi sancţionată disciplinar.
Medicamentele prescrise de specialist şi aduse la locul de deţinere, vor fi primite în păstrare
şi depozitare pe baza unui bon de primire. Medicamentele vor fi depuse în farmacia locului de deţinere şi
vor fi administrate în cantităţile necesare prin grija personalului cabinetului medical şi al
supraveghetorilor din secţiile de deţinere. Medicamentele trebuie să fie prevăzute în Nomenclatorul
produselor medicamentoase de uz uman, aprobat de Agenţia Naţională a Medicamentului, şi să aibă cel
puţin 6 luni până la expirarea termenului de valabilitate.
14. Dreptul la asistenţă medicală, tratament şi îngrijiri
Asistenţa medicală, tratamentul şi îngrijirea medicală a persoanei condamnate, examenul

medical şi asistenţa medicală în cazuri speciale sunt prevăzute la art. 71-73 din Legea nr. 254/2013.
fără posibilitatea de stocare a informaţiei, fără mufe de conectare la alte surse externe, fără opţiunea de conectare sau comunicare
prin porturi wireless, în afară de mufe pentru căşti audio – 1 bucată;
4. Prelungitor electric cu lungimea de maximum 5 metri pentru fiecare televizor - 1 bucată, baterii în raport de nevoi;
5. Instrumente muzicale - în raport de nevoi;
6. Joc de şah, table, rummy, cărţi de joc etc. - câte un set;
7. Costume pentru activităţi artistice în raport de nevoi;
8. Echipament pentru practicarea activităţilor sportive, după cum urmează: trening, tricou, şort, pantofi de sport – în raport
de nevoi;
9. Materiale pentru practicarea activităţilor sportive, după cum urmează: mingi de volei, baschet, handbal, fotbal, tenis de
câmp sau de masă, rachete ori palete, fileu pentru jocuri sportive, extensoare, flexoare – în raport de nevoi;
10. Fotografii, cu excepţia celor de dimensiunile cerute pentru actele de identitate sau a celor care, prin modificare, pot fi
folosite pentru confecţionarea unui astfel de document – în număr rezonabil;
11. Obiecte şi diferite materiale de uz personal cu semnificaţii religioase – în număr rezonabil;
12. Materiale pentru desfăşurarea unor activităţi ocupaţionale, cărţi broşuri, reviste, ziare cu conţinut educativ, cultural,
religios, beletristic ştiinţific, tehnic, sportiv ori de divertisment – în număr rezonabil;
13. Materiale pentru desfăşurarea unor activităţi de tip hobby şi ocupaţionale;
14. Cartele telefonice;
15. Seringi, în condiţiile stabilite de medicul locului de deţinere şi aprobate de directorul locului de deţinere - distribuite de
administraţia locului de deţinere;
144
Anexa nr.1 la Proiectul Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013.
I. Articole de îmbrăcăminte (cu excepţia celor similare sau asemănătoare cu uniformele şi însemnele de identificare ale
personalului penitenciarului) şi cazarmament: Lenjerie de corp: maiouri 5 bucăţi, chiloţi 5 bucăţi, bluze de corp 2 bucăţi,
indispensabili 2 bucăţi, pijamale/cămăşi de noapte 2 bucăţi, pulovere 3 bucăţi, cojoc/palton 1 bucată, pardesiu 1 bucată, pantaloni
scurţi 3 bucăţi, fular 1 bucată, ciorapi 10 perechi, încălţăminte 3 perechi, mănuşi 1 pereche, bretele sau curea pentru pantaloni 1
bucată, papuci 1 pereche, şapcă/pălărie/căciulă/basc/fes 2 bucăţi, basma 3 bucăţi;
II. Articole de folosinţă personală: lenjerie pentru pat, cearşafuri, feţe pernă câte 2 bucăţi, faţă de masă pentru mesele din
dotarea camerelor de deţinere 1 bucată, farfurii/castroane din material plastic/metal câte 2 bucăţi, lingură, furculiţă, linguriţă câte
2 bucăţi, pahar, cană din material plastic/metal câte 2 bucăţi, fierbător - 1 bucată, filtru de cafea - 1 bucată.
147
Având în vedere amploarea prevederilor cu privire la exercitarea acestui drept îl vom trata în prezenta
lucrare într-un titlu separat.
15. Dreptul la asistenţă diplomatică
Deşi în sistemul penitenciar la sfârşitul lunii octombrie 2014 erau 30426 persoane, în
situaţii juridice diferite, numai 261 persoane erau de cetăţenie alta decât română 145. Permanent în
executarea unor pedepse şi măsuri privative de libertate se găsesc cetăţeni străini, care au dreptul de a
primi acelaşi tratament execuţional ca şi persoanele de cetăţenie română.
Recomandarea europeană REC (2006)2, art. 37, stabileşte dreptul deţinuţilor de alte
naţionalităţi de a fi informaţi imediat cu privire la dreptul lor de a lua legătura cu reprezentanţii
diplomatici sau consulari ai ţării lor şi de a beneficia de mijloace rezonabile de comunicare cu aceştia. În
situaţia în care în ţara unde se află persoanele deţinute nu este organizat serviciu diplomatic sau consular,
aceştia se vor adresa cu aceleaşi drepturi către reprezentantul diplomatic sau consular al statului care se
ocupă de interesul lor sau autorităţilor naţionale sau internaţionale cu misiuni de protejare a intereselor
respective. Prin Recomandarea europeană se stabileşte obligaţia autorităţilor penitenciare de a coopera cu
aceşti reprezentanţi în interesul deţinuţilor străini. Asistenţa judiciară a deţinuţilor străini şi posibilitatea
transferării în altă ţară pentru executarea pedepsei sau măsurii privative de libertate va fi adusă la
cunoştinţa deţinutului străin.
Legea nr. 254/2013 prevede în art. 74 – Dreptul la asistenţă diplomatică, următoarele:
„(1) Persoanele condamnate, care au altă cetăţenie decât cea română, au dreptul de a se
adresa reprezentanţelor diplomatice sau consulare în România ale statului ai cărui cetăţeni sunt şi de a fi
vizitate de funcţionarii acestor reprezentanţe diplomatice sau consulare, în condiţii de confidenţialitate,
sub supraveghere vizuală.
(2) Administraţia penitenciarului are obligaţia să coopereze cu instituţiile prevăzute la alin.
(1) pentru realizarea asistenţei diplomatice a persoanelor condamnate.
(3) Persoanele condamnate, cu statut de refugiaţi sau apatrizi, precum şi persoanele
condamnate care au altă cetăţenie decât cea română, al căror stat nu este reprezentat diplomatic sau
consular în România, pot solicita administraţiei penitenciarului să contacteze autoritatea internă sau
internaţională competentă şi pot fi vizitate de reprezentanţii acesteia, în condiţii de confidenţialitate, sub
supraveghere vizuală.
(4) Persoanele condamnate care au altă cetăţenie decât cea română sunt informate, la
intrarea în penitenciar, cu privire la posibilitatea continuării executării pedepsei privative de libertate în
statul de cetăţenie.
(5) Persoanele condamnate care nu au cetăţenie sau au altă cetăţenie decât cea română au
dreptul de a solicita acordarea unei forme de protecţie în România, în condiţiile legii. Cererile de azil
depuse de aceste persoane se transmit autorităţii desemnate pentru imigrări de către administraţia
penitenciarului, care va asigura accesul autorităţilor competente în domeniul azilului, pentru efectuarea
formalităţilor prevăzute de lege.”
Convenţia de la Viena146 cu privire la relaţiile consulare, din 24 aprilie 1963, stabileşte
regulile cu privire la modalităţile de cooperare a reprezentanţilor statelor din misiunile diplomatice sau
145
Administraţia Naţională a Penitenciarelor site w.w.w. a.n.p.gov: „La data de 31 octombrie 2014, în unităţile din sistemul
ANP se găseau un număr de 261 (252 bărbaţi şi 9 femei) persoane private de libertate de cetăţenie străină, din 48 de state, din
care 77 (71bărbaţi şi 6 femei), cetăţeni ai Uniunii Europene. Precizăm că 4 persoane dintre acestea sunt apatride.”
146
Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare, convenţie din 24 aprilie 1963, Articolul 36 - Comunicarea cu
cetăţenii statului trimiţător, publicată în M. Of. nr. 425 din 26 iunie 2007:
1. Pentru ca exercitarea funcţiilor consulare cu privire la cetăţenii statului trimiţător să fie uşurată:
a) funcţionarii consulari trebuie să aibă libertatea de a comunica cu cetăţenii statului trimiţător şi de a avea acces la aceştia.
Cetăţenii statului trimiţător trebuie să aibă aceeaşi libertate de a comunica cu funcţionarii consulari şi de a avea acces la ei;
b) autorităţile competente ale statului de reşedinţă trebuie să avertizeze fără întârziere postul consular al statului trimiţător
atunci când, în circumscripţia sa consulară, un cetăţean al acestui stat este arestat, încarcerat sau pus în stare de detenţiune
preventivă sau reţinut în orice altă formă de detenţiune, dacă cetăţeanul în cauză cere aceasta. Orice comunicare adresată postului
consular de către persoana arestată, încarcerată sau pusă în stare de detenţiune preventivă sau reţinută în orice altă formă de
detenţiune trebuie, de asemenea, transmisă fără întârziere de către aceste autorităţi. Acestea trebuie să informeze fără întârziere
persoana în cauză despre drepturile care îi revin în baza prezentului alineat;
148
consulare cu privire la persoanele reţinute, arestate preventiv sau deţinute într-o modalitate legală
într-unul dintre statele primitoare sau trimiţătoare, astfel:
– Funcţionarii consulari trebuie să aibă libertatea de a comunica şi de a avea acces la
aceştia;
– Funcţionarii statului trebuie să avertizeze fără întârziere pe funcţionarii consulari cu
privire la existenţa unui cetăţean arestat, încarcerat sau pus sub detenţiune în orice formă;
– Orice formă de comunicare a persoanei reţinute, arestate ori deţinute trebuie trimisă
postului consular, iar funcţionarii statului trebuie să înştiinţeze persoana deţinută că are acest drept de
comunicare;
– Funcţionarii consulari pot vizita pe un cetăţean străin, pot să corespondeze şi să
acţioneze pentru reprezentarea în justiţie;
– Funcţionarii consulari se vor abţine de la orice demers, dacă persoana în cauză nu
doreşte să ia legătura cu aceştia.
În ceea ce priveşte administraţia locului de deţinere, aceasta va aplica toate măsurile,
drepturile, facilităţile şi va impune obligaţiile şi interdicţiile specifice regimului de deţinere pentru
cetăţenii străini deţinuţi, la fel ca şi pentru deţinuţii de cetăţenie română. În penitenciare nu se va face
separaţiunea pe criteriul cetăţeniei, dar se pot lua măsuri de sprijinire a străinilor pentru a înţelege
regulile, drepturile şi obligaţiile ce le revin, prin stabilirea unor condamnaţi dintre cei ce pot comunica cu
aceştia să conlocuiască împreună.
Locul de deţinere va realiza evidenţa persoanelor de cetăţenie străină, iar la punerea în
libertate, în situaţia aplicării pedepsei accesorii sau complementare cu „interzicerea străinului de a se afla
pe teritoriul României” va proceda la informarea Inspectoratului General al Poliţiei şi Inspectoratului
General al Poliţiei de Frontieră pentru a se lua măsura expulzării din ţară a persoanei respective.
Din diverse cauze unii cetăţeni străini care se află în închisori nu doresc să se comunice
situaţia lor ambasadelor sau reprezentanţelor diplomatice, ba, mai mult, nu doresc ca după executarea
pedepsei să fie expulzaţi în ţările de origine. Administraţia închisorii trebuie, în primul rând, să
informeze deţinuţii despre dreptul lor susţinut de Regula 38 din Convenţia de la Geneva. Dreptul de a
contacta ambasadele sau consulatele se completează cu prevederile art. 36.c al aceleiaşi Convenţii, care
stabileşte, de asemenea, dreptul deţinuţilor de a se opune acţiunilor întreprinse de reprezentanţii
diplomatici în interesul lor. Un organism deseori menţionat în asistenţa deţinuţilor de cetăţenie străină
este Crucea Roşie Internaţională (ICRC), care are responsabilitatea de a acorda ajutor condamnaţilor care
nu au în ţara noastră reprezentanţe diplomatice sau ambasade.
16. Dreptul la încheierea unei căsătorii
Dreptul la încheierea unei căsătorii se bazează pe prevederile Constituţiei României art. 48

– Familia, astfel:
(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi
pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.
(2) Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege.
Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă.
(3) Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie.
Persoanele care doresc să se căsătorească, în situaţia în care unul dintre viitorii soţi este în
executarea unei pedepse ori în situaţia în care ambii parteneri sunt în executarea unor pedepse privative
de libertate, pot să solicite prin cerere adresată directorului locului de deţinere pentru a fi sprijiniţi în
demersurile necesare. Legea nr. 254/2013 art. 75 – Dreptul la încheierea căsătoriei, reglementează
această activitate astfel:
c) funcţionarii consulari au dreptul de a vizita pe un cetăţean al statului trimiţător care este încarcerat, în stare de detenţiune
preventivă sau reţinut în orice altă formă de detenţiune, de a se întreţine şi de a purta corespondenţă cu el, precum şi de a lua
măsuri pentru asigurarea reprezentării lui în justiţie. De asemenea, ei au dreptul de a vizita pe un cetăţean al statului trimiţător
care se află încarcerat sau deţinut în circumscripţia lor în executarea unei hotărâri judecătoreşti. Cu toate acestea, funcţionarii
consulari trebuie să se abţină de a interveni în favoarea unui cetăţean încarcerat sau aflat în stare de detenţiune preventivă sau
reţinut în orice altă formă de detenţiune, dacă cetăţeanul în cauză se opune în mod expres la aceasta.
149
„(1) Persoanele condamnate au dreptul la încheierea căsătoriei în penitenciar, în condiţiile
legii. Consimţământul viitorilor soţi este luat de către ofiţerul de stare civilă din cadrul serviciului public
comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, din cadrul primăriei în a cărei rază
administrativ-teritorială se găseşte penitenciarul.
(2) Administraţia penitenciarului are obligaţia de a asigura condiţiile necesare încheierii
căsătoriei.
(3) După încheierea căsătoriei, soţii pot beneficia de vizită intimă, timp de 48 de ore, cu
acordul directorului penitenciarului.
(4) În cazul în care cei doi soţi divorţează şi se recăsătoresc între ei, prevederile
alin. (3) nu se aplică.
(5) În actul de căsătorie, la locul încheierii căsătoriei, se înscrie localitatea în a cărei rază
teritorială este situat penitenciarul.
(6) Persoanele condamnate care execută pedeapsa privativă de libertate în regim
semideschis sau deschis pot încheia căsătoria în localitatea în care domiciliază sau în localitatea în a cărei
rază teritorială este situat penitenciarul, cu acordul directorului penitenciarului, şi pot primi, în acest
scop, o permisiune de ieşire din penitenciar de până la 5 zile. Consimţământul viitorilor soţi este luat de
către ofiţerul de stare civilă din cadrul serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau,
după caz, din cadrul primăriei localităţii în care se încheie căsătoria.
(7) Permisiunea de ieşire din penitenciar prevăzută la alin. (6) se acordă de către directorul
general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, la propunerea comisiei prevăzute la art. 98 alin.
(2).”
Pentru căsătorie în situaţia în care viitorii soţi sunt în executarea unor pedepse în locuri de
deţinere diferite, dacă regimul de deţinere este de maximă siguranţă sau regim închis, la solicitarea scrisă
a acestora, ei vor fi transferaţi la aceeaşi unitate, pentru ca pe timpul căsătoriei să poată participa la
ceremonie. Analizele medicale necesare sunt realizate prin grija unităţilor în care se află persoanele
respective, iar cheltuielile pentru acestea sunt suportate de viitorii soţi.
În ziua stabilită la încheierea căsătoriei este solicitat să se prezinte la locul de deţinere
ofiţerul stării civile ori primarul din localitatea de reşedinţă a locului de deţinere, pentru a oficia
căsătoria. După realizarea căsătoriei civile, se poate realiza, la biserica sau capela unităţii, căsătoria
religioasă, cu sprijinul preotului locului de deţinere. La căsătorie pot participa 10 persoane invitate ale
viitorilor soţi, chiar dintre persoanele private de libertate, dar şi dintre rudele sau prietenii celor căsătoriţi.
Ca urmare a căsătoriei, soţii vor primi, cu aprobarea directorului locului de deţinere, o vizită
intimă de 48 de ore, precum şi un pachet de până la 10 kg alimente şi 6 kg fructe, dacă nu există
posibilitatea acordării permisiunii ieşirii din locul de deţinere. Pachetul suplimentar nu este considerat
între drepturile cuvenite în perioadele stabilite pentru fiecare categorie de condamnaţi.
În situaţia în care persoanele execută pedeapsa în regimul semideschis sau deschis, pot
primi o permisie de 5 zile pentru căsătorie, iar cei cu conduită bună pot fi recompensaţi cu permisiunea
de ieşire de 5 zile pentru acelaşi scop.
Dreptul la intentarea divorţului nu este prevăzut în Legea nr. 254/2013, dar fiind o
procedură legală, acesta poate fi intentat atât de cel condamnat, cât şi de soţul sau soţia care nu este
condamnată. Prezentarea la instanţa dejudecată pentru divorţ se va realiza cu sprijinul administraţiei
locului de deţinere la datele şi locul unde se desfăşoară procesul.
17. Dreptul de a vota
În conformitate cu prevederile art. 65 alin. (1) C. pen. – conţinutul pedepsei accesorii,

constă în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 66, iar în alin. (1) lit. d) – dreptul de a alege,
se arată că pe timpul executării pedepsei prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată persoanele
condamnate nu pot să voteze.
Dacă instanţa de judecată nu aplică această prevedere persoana privată de libertate poate să
aibă exerciţiul dreptului de vot. Dreptul fundamental la vot este înscris în Constituţie, la art. 36 – Dreptul
la vot, art. 37 – Dreptul de a fi ales, art. 38 – Dreptul de a fi ales în Parlamentul european. Au drept de
vot, conform Constituţiei României, cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art.
16 alin. (3), dacă nu le este interzis să se asocieze în partide politice, potrivit art. 40 alin. (3). Dreptul de
150
vot este accesibil tuturor celor care au împlinit vârsta de 18 ani, deci pot fi şi dintre cetăţenii care execută
pedepse privative de libertate.
Dreptul de a vota al persoanelor private de libertate este prevăzut la art. 76 din Legea nr.
254/2013, art. 76, astfel:
„(1) Persoanele condamnate îşi pot exercita dreptul de a vota, dacă acesta nu a fost interzis
prin hotărârea de condamnare.
(2) Administraţia penitenciarului asigură persoanelor condamnate condiţiile necesare
exercitării dreptului la vot, potrivit legii.
(3) Şeful serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor acordă scutire de la plata
cheltuielilor de producere şi de eliberare a actelor de identitate, în situaţia în care persoanele condamnate
nu dispun de mijloace financiare.”
Administraţia penitenciarului, în colaborare cu birourile electorale şi serviciile publice
comunitare de evidenţă a populaţiei, asigură condiţiile de spaţiu, cabinele necesare, urnele, formularistica
necesară, ştampilele, comisiile numite pentru activitatea de votare, se realizează acreditarea
observatorilor la secţia de votare a fiecărui loc de deţinere. Toate activităţile privind votarea se derulează
în aceleaşi condiţii în care se realizează votarea la orice secţie de votare din ţară.
18. Dreptul la odihnă şi repausul săptămânal
Odihna, repausul zilnic şi săptămânal în locurile de deţinere reprezintă singurele posibilităţi

privind ieşirea din programul deosebit de riguros, ieşirea din activităţile colective şi realizarea unei pauze
sau întreruperi în aplicarea regimului. Odihna nu înseamnă doar somn şi lipsa activităţii, ci organizarea
timpului liber, care înseamnă activităţi administrative, vizite, sport, activităţi religioase, citirea cărţilor
preferate, realizarea unor întâlniri cu voluntarii ori participarea la activităţi cultural-educative.
Sâmbăta şi duminica, precum şi în zilele de sărbători legale ori în care nu se desfăşoară
activităţi lucrative se realizează programul de odihnă. Conform art. 77 din Legea nr. 254/2013 - Dreptul
la odihnă şi repausul săptămânal este reglementat astfel:
„(1) Persoanelor condamnate li se asigură minimum 7 ore de somn pe zi.
(2) Persoanele condamnate care muncesc au dreptul la repaus săptămânal, potrivit
legislaţiei muncii.”
19. Dreptul la muncă
Dreptul la muncă este reglementat prin art. 78 din Legea nr. 254/2013 şi urmează a fi
descris în această lucrare într-un capitol special cu privire la organizarea activităţilor lucrative, folosirea
la muncă, la activităţi de voluntariat, cu privire la remunerarea muncii şi considerarea ca executate a
zilelor lucrate, în calculele pentru liberarea condiţionată.
Munca persoanelor care desfăşoară activităţi ştiinţifice, ori care desfăşoară activităţi de
hobby, ori dintre cei care muncesc în condiţii deosebite, ori nu sunt folosiţi la muncă ca urmare a vârstei,
sănătăţii, ori aptitudinii de muncă se va analiza în capitol separat.
20. Dreptul la învăţământ
Dreptul la învăţământ este prevăzut în art. 79 din Legea nr. 254/2013, conform căruia
persoanele private de libertate pot urma cursuri de instruire şcolară şi universitară, în raport cu nevoile
prioritare de intervenţie educativă. Modul de organizare a punerii în practică a acestui drept urmează a se
trata în prezenta lucrare la un capitol separat în legătură cu organizarea activităţilor socioeducative în
sprijinul resocializării persoanelor condamnate.
21. Dreptul la hrană, ţinută, şi condiţii minime de cazare
Dreptul la hrană este prevăzut la art. 50 şi 80 din Legea nr. 254/2013.
151
Cu privire la alimentaţia deţinuţilor 147, în locurile de deţinere se asigură următoarele:
– Administraţia penitenciarului asigură deţinuţilor, de 3 ori pe zi, o hrană variată,
corespunzătoare din punct de vedere calitativ şi cantitativ, cu respectarea regulilor de igienă;
– Hrana va fi preparată în raport cu normele privitoare la vârstă, recomandări medicale
privind regimul alimentar, conform muncii prestate, cu respectarea convingerilor religioase cu privire la
consumul anumitor alimente ori în raport de anumite sărbători religioase sau naţionale;
– Deţinuţilor bolnavi li se prepară meniuri şi li se serveşte un număr de mese în raport
de indicaţia medicului curant;
– Femeilor însărcinate sau care alăptează, precum şi copiilor care rămân cu mama până
la vârsta de un an în locul de deţinere li se asigură meniuri speciale pentru ocrotire specializată, la
recomandarea medicului;
– Servirea mâncării se face sub controlul personalului, la sălile de mese, camerele de
deţinere ori la punctele de lucru, în condiţii de igienă şi control al veselei şi tacâmurilor;
– Personalul medical verifică zilnic modul de preparare a hranei, distribuirea acesteia,
igiena blocurilor alimentare, păstrarea probelor de hrană, modul de întreţinere a veselei, a tacâmurilor şi
recipientelor de pregătire a mâncării. În cazul în care mâncarea nu este corespunzătoare pentru consum,
directorul locului de deţinere, la propunerea cadrelor medicale, va opri distribuirea şi va înlocui
mâncarea cu hrană rece, pentru prevenirea oricărui eveniment medical.
Hrănirea condamnaţilor se realizează în conformitate cu normele de igienă, preparare şi
distribuire, numărul de calorii şi regimul alimentar, stabilite prin hotărâre a Guvernului. Se distribuie de
trei ori pe zi hrană caldă, la ore potrivite cu programul zilnic. Hrana se prepară în blocurile alimentare ale
penitenciarelor, care folosesc de obicei recipiente care funcţionează cu aburi. Necesarul de alimente se
asigură de regulă de pe piaţa locală, din produsele gospodăriilor agrozootehnice, prin cooperare cu unităţi
agricole unde se prestează activităţi productive. Hrănirea se realizează pe baza meniurilor aprobate
decadal de către o comisie din care face parte medicul, reprezentantul deţinuţilor, responsabilul
sectorului alimente, iar apoi se solicită aprobarea directorului penitenciarului.
Servitul mesei se realizează în săli de mese, la locurile de muncă, în camerele de deţinere,
în raport de categoria de deţinuţi şi de locul unde se află la ora mesei. Atunci când se fac recomandări
medicale cu privire la un regim alimentar pentru bolnavi, minori, gravide, alte categorii, medicul locului
de deţinere va aproba meniuri speciale ce vor fi distribuite individual acestora. În meniuri sunt prevăzute
proporţii echilibrate de legume, carne, făinoase, astfel încât să se respecte proporţiile de albumine,
glucide, lipide, proteine necesare hrănirii.
Mâncarea este de obicei asortată şi completată cu produse alimentare provenite de la familii
sau cumpărate de condamnaţi de la chioşcurile înfiinţate în incinta penitenciarului. Se pot consuma şi
sucuri, compoturi şi dulciuri, fructe, dar este interzis a se consuma băuturi alcoolice. În prezent, familiile
pot aduce pachete cu alimente condamnaţilor, conform cu periodizarea legală de două pachete cu
alimente în greutate de 10 kg şi 6 kg fructe şi legume, precum şi ca urmare a recompenselor cu pachete
de alimente de la familie, acordate pentru evidenţierea unui comportament deosebit sau pentru muncă.
Mâncarea preparată în bucătăria pentru deţinuţi se verifică zilnic de director şi medicul
unităţii, probele de hrană se păstrează trei zile pentru a se putea face controale ulterioare, procesul de
preparare se supraveghează permanent, distribuţia se face nediscriminatoriu şi în condiţii cât mai decente
privind vesela şi tacâmurile. Cu privire la hrănire, Regula nr. 20(1) din cadrul Regulilor Penitenciare
Europene REC 87 se prevede: „Orice deţinut trebuie să primească de la administraţie, la orele
obişnuite, o hrană de bună calitate, bine preparată şi servită, având o valoare nutritivă suficientă
pentru menţinerea sănătăţii şi a forţelor sale”, iar Regula nr. 87 prevede: „În cadrul
limitelorcompatibile cu buna ordine a instituţiei, deţinuţii nejudecaţi pot, dacă doresc acest lucru,
să aibă mâncarea procurată pe propria cheltuială din exterior, fie prin administraţie, fie prin
familie sau prieteni. Altfel, administraţia le va pune la dispoziţie propria ei mâncare”. De obicei, în
sistemele penitenciare, plângerile cele mai des formulate de deţinuţi sunt în legătură cu mâncarea,
cantitatea şi calitatea acesteia.
Ţinuta persoanelor private de libertate este civilă şi provine din sursele proprii, adusă de
acasă, cumpărată de la chioşcurile existente în locurile de deţinere. Ţinuta se păstrează în camerele de
deţinere, în bagajele condamnaţilor şi în magazia destinată acestui scop.
147
Proiectul Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013, art. 113.
152
Asigurarea condiţiilor minime de cazare este o expresie ce nu lămureşte deplin cerinţele
cazării, ci stabileşte nivelul de cazare şi dotare a camerelor de deţinere faţă de care nu se poate stabili un
nivel mai scăzut. Condiţiile de cazare din perioada de detenţie reprezintă „cartea de vizită” a oricărui loc
de detenţie, îmbunătăţirea condiţiilor fiind un deziderat permanent al managementului custodial. Cu cât
camerele de deţinere sunt mai decent echipate, cu cât sunt mai dotate şi igienizate, cu atât activităţile
socioeducative au sorţi mai mari de succes, obişnuirea persoanelor private de libertate cu un anumit
standard de hrănire, cazare, îmbrăcăminte creează deprinderi decente pentru viaţa de zi cu zi.
În perioada de detenţie148 din camere, fiecare persoană vine în contact cu alţi deţinuţi,
neexistând interdicţii de a discuta cu aceştia, de a-şi împărtăşi experienţele de viaţă, de a se împrieteni
sau de a avea o atitudine rezervată, indiferentă sau ostilă. În asemenea colectivităţi se stabilesc legături ce
duc la ierarhii neoficiale, se creează lideri de opinie şi de grup, sunt numiţi condamnaţi cu
responsabilităţi diferite, se încearcă de către cei mai puternici să-şi creeze o supremaţie asupra celor slabi
şi o „alianţă” cu cei care ar putea să domine întreaga cameră.
Viaţa într-un astfel de colectiv este pentru un om obişnuit un infern, trebuind să suporte
lipsa de intimitate, convieţuirea cu subcultura grupurilor de infractori, limbajul în argou, exprimările
injurioase, nepoliticoase, provocările, turnătoriile, maşinaţiile unora împotriva celorlalţi, lipsa de relaţii
sexuale sau agresiunea sexuală a unor homosexuali, lipsa de comunicare sufletească cu alţi oameni
(regula fiind „fiecare pentru el”). După închiderea uşii, în interiorul camerei de deţinere, condamnatul
este primit de o colectivitate eterogenă, care are deja o experienţă în executarea pedepsei, care are
stabilite „regulile şi ierarhiile”, de cele mai multe ori necunoscute nou-venitului. De la atribuirea
patului, pernei, păturii la numirea serviciilor de planton, de curăţenie la grupul sanitar, la diferitele
corvezi, la locul mai favorabil la televizor, la rândul la activităţi religioase, sportive, la cele culturale, la
împărţirea hranei, spălatul veselei, cititul presei, a cărţilor din bibliotecă, toate acestea sunt noile
coordonate ale vieţii pentru care se luptă între ei deţinuţii. Nu este de mirare că în penitenciar se produc
bătăi între deţinuţi pentru un simplu gest sau pentru locul la televizor.
În condiţiile supraaglomerării locurilor de deţinere, condiţiile din camere se înrăutăţesc,
deoarece aproape întreg spaţiul este ocupat de paturi, aerul devine irespirabil din cauza fumătorilor şi
a transpiraţiei, iar pe timp de iarnă din cauza respiraţiei se produce condens, care formează o peliculă de
apă pe tavan sau pe pereţi. Din cauza aglomeraţiei, apa potabilă devine o problemă, la fel şi accesul la
instalaţiile sanitare, creându-se un disconfort permanent. Toate aceste neajunsuri se pot rezolva doar prin
construirea de închisori, cu camere de capacitate mică, unde efectivele să nu aglomereze în proporţie mai
mare de 80% spaţiile, deoarece nevoia de separaţiune face ca totdeauna numărul de locuri să nu poată fi
folosit la maximum.
Toate aceste neajunsuri se cunosc de administraţia penitenciară şi s-a încercat, de-a lungul
timpului, să se găsească soluţii pentru eliminarea lor sau cel puţin pentru ameliorare, prin reparaţii
frecvente, construcţii de noi localuri, încercarea de a scoate pe timpul zilei cât mai mulţi deţinuţi din
camere (la muncă, acţiuni diverse, sport, plimbare, activităţi gospodăreşti). Pentru contracararea
efectelor negative ale colectivului camerei de deţinuţi asupra individului, în penitenciar se realizează
un sistem de supraveghere permanentă cu subofiţeri supraveghetori, cu mijloace video şi audio, care să
permită intervenţia atunci când lucrurile devin instabile sau ar putea să scape de sub control. De
asemenea, observarea comportamentului se realizează şi cu ajutorul unor cadre specializate în
schimbarea pozitivă a celor condamnaţi, respectiv educatori, şefi de secţii, medici, psihologi, asistenţi
sociali, agenţi de probaţiune, preoţi, voluntari, reprezentanţi ai societăţii civile. Toţi aceştia concură la
antrenarea condamnaţilor în procese mintale pozitive, în încercarea de dezrădăcinare a concepţiilor
infracţionale, urmate apoi de reînvăţarea conduitelor civilizate, legale şi în respect de sine.
Prevederile legale obligă administraţia să asigure pentru fiecare condamnat un pat
individual, cu cazarmamentul şi lenjeria aferentă, mobilierul necesar pentru păstrarea hainelor,
alimentelor, mijloacelor de informare şi socioeducative. De asemenea, administraţia este obligată să
asigure ventilaţia şi aerisirea încăperilor, apa potabilă pentru băut şi apa caldă pentru spălat, obiecte
sanitare suficiente pentru satisfacerea nevoilor fiziologice ori de câte ori este necesar, în condiţii de
intimitate.
148
I. Chiş, Drept execuţional penal, Ed. Universul Juridic, 2013, p. 198-201.
153
Menţinerea regulilor de igienă individuală şi colectivă presupune realizarea curăţeniei
zilnice în toate camerele, baia de două ori pe săptămână a tuturor deţinuţilor, spălarea lenjeriei de pat şi
personale săptămânal, realizarea dezinfecţiei şi dezinsecţiei periodic şi ori de câte ori este necesar, iar
pentru cei care lucrează în condiţii dificile, realizarea duşului zilnic, controlul sanitar şi vaccinarea
întregului efectiv în mod trimestrial. Toate acestea se completează cu posibilităţile şi facilitatea de a se
procura prin cumpărături sau de la familii materiale sanitare, detergenţi, săpun, pastă de dinţi, prosoape,
hârtie igienică, aparate de bărbierit şi tuns, în afara normelor prevăzute şi acordate prin grija statului. În
aceste condiţii efectele inflaţiei penitenciare se resimt mai puţin, deşi ele nu reduc stresul şi presiunea
asupra individului.

19. Studenții vor parcurge conținutul unității de învățare timp de 4 ore.
20. Se vor face rezumete scrise pentru fixarea problemelor principale.
21. Se vor studia și prevederile Legii 254/2013 ȘI Regulamentul de aplicare a acestei
legi.
154
PRACTICA DISCIPLINARĂ ÎN LOCURILE DE DEȚINERE
Sistemul disciplinar
Abaterile disciplinare și sancționarea lor
Intervenția pentru realizarea ordinii în penitenciare


1. Arătați care este noțiunea și scopul sistemului disciplinar
2. Explicați interzicerea torturii, tratamentului inuman , dagradant sau umilitor
3. Cum se realizează disciplina în locurile de deținere. Cum se realizează încurajarea
conduitei pozitivea celor condamnați
4. Care sunt recompensele acordate persoanelor private de libertate
5. Explicați care este baza sistemului de credite
6. Arătați conduitele considerate abateri
7. Care sunt obligațiile și interdicțiile condamnaților
8. Cum se constată abaterileși cum se procedează pentru aplicarea sancțiunilor
9. Care sunt sancțiunile ce se pot aplica persoanelor deținute
10. Explicați efectele aplicării sancțiunilor disciplinare

1. Noţiunea şi scopul sistemului disciplinar
Sistemul disciplinar aplicat în locurile de deţinere trebuie să îndeplinească

obiectivele ce ţin de un control eficace, precum şi de menţinerea ordinii la nivel de
155
normalitate. De cele mai multe ori viaţa din închisoare se derulează în mod obişnuit, toate
faptele, raporturile dintre administraţie şi condamnaţi se realizează respectându-se
reglementările şi normele de drept execuţional penal, în mod voluntar, fără a fi nevoie de
corecţii. Ca urmare, majoritatea condamnaţilor recunosc autoritatea în a cărei putere se
află, acceptă regulile ce li s-au impus, îşi exercită drepturile conferite de lege fără a încerca să
depăşească limitele lor, de cele mai multe ori încearcă să atingă parametrii superiori ai cerinţelor
legale pentru a beneficia de recompense, facilităţi, regimuri mai uşoare, liberare condiţionată
sau propuneri de graţiere.
Din motive de conştiinţă şi regret pentru faptele comise sau pentru simpla
conformare la reguli ce pot fi aducătoare de recompense şi beneficii, condamnaţii se comportă
îndeplinind cerinţele regulamentare şi legale. Scopul sistemului disciplinar este acela de a
îndeplini cerinţele legii de executare a pedepselor, respectiv de a găsi căile şi mijloacele
pentru a resocializa deţinuţii. Dacă sistemul disciplinar s-ar fundamenta doar pe constrângere,
aceste deziderate nu ar fi îndeplinite. Personalul închisorii, care lucrează nemijlocit cu deţinuţii,
poate şi trebuie să obţină o cooperare voluntară a deţinuţilor în respectarea regulilor,
printr-o conduită exemplară, prin care deţinuţii sunt trataţi cu respectul şi demnitatea datorată
unor fiinţe umane adulte. În acest context nicio prevedere legală nu interzice personalului să
menţină relaţii corecte şi chiar amicale cu deţinuţii, acestea fiind dintre mijloacele de
menţinere a liniştii în închisoare şi de diminuare a aplicării frecvente a sistemului disciplinar.
Există însă comportamente deviante de la reguli, ale unor condamnaţi care nu vor
să se supună hotărârilor instanţelor de judecată, încearcă prin orice metode să-şi uşureze regimul
ce li s-a impus, încearcă să scape de pedeapsă prin încercarea de evadare sau prin autoagresiuni
care pot, în anumite condiţii, să ducă la întreruperea pedepsei pe caz de boală. De asemenea,
unii intră în conflict cu alţi deţinuţi, provoacă dezordine, încearcă să îi exploateze pe alţii în
diferite moduri sau să profite de persoana sau bunurile lor. Se produc, de asemenea, diverse
încălcări, de diferite naturi, datorate lipsei de adaptabilitate la mediul penitenciar sau pentru că
acest mediu este ostil şi puţin acceptabil.
În sistemul disciplinar, împotriva celor care comit abateri se pronunţă şi se aplică
pedepse disciplinare prin care se reinstalează ordinea şi disciplina încălcată. Menţinerea
disciplinei în penitenciare se realizează prin reglementări legale, elaborate în lumina pactelor şi
convenţiilor internaţionale, derivate din aplicarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi
art. 9 din Convenţia Internaţională a Drepturilor Civile şi Politice, care interzic orice detenţie
arbitrară, stabilind principiul legalităţii în administrarea disciplinei. Regula nr. 27 din „Regulile
Europene pentru Penitenciare (87)” stabileşte că disciplina în închisori trebuie să se menţină cu
„fermitate, dar nu cu restricţii în plus, dacă nu se dovedesc necesare pentru o
supraveghere sigură şi o viaţă în comunitate bine ordonată”. În scopul eliminării
arbitrarului, Legea privind executarea pedepselor este însoţită, în aplicarea sa, de un
Regulament de aplicare, iar la fiecare penitenciar se întocmeşte, în baza acestor acte normative,
Regulamentul de ordine interioară.
Conform „Ansamblului de principii pentru protecţia tuturor persoanelor
supuse la orice formă de detenţie sau închidere” se cere ca Regulamentele penitenciarelor
să cuprindă cel puţin următoarele prevederi:
– tipurile de conduită ale persoanelor deţinute sau închise;
– conduitele care constituie o abatere disciplinară în timpul detenţiei sau închiderii;
– descrierea conţinutului şi a duratei pedepsei disciplinare ce poate fi aplicată;
– autorităţile competente pentru impunerea unor asemenea sancţiuni [a se vedea
Principiul 30(1)].
Arbitrarul se poate manifesta nu numai acolo unde nu există reguli care să pretindă
anumite standarde de conduită, ci şi acolo unde regulile sunt vechi şi perimate. Este de
neconceput existenţa unor reguli şi regulamente pe care nimeni să nu le cunoască. Este
156
cazul când sunt „inventate” reguli locale care sunt aplicate la fel ca o „tradiţie” la primirea unui
nou-venit în camera de deţinere ori atunci când unul dintre condamnaţi „aderă” la o grupare cu
reguli de tip mafie. Autorităţile penitenciare sunt obligate să aducă la cunoştinţa condamnaţilor
regulile ce trebuie respectate, dar şi cele disciplinare aplicabile, începând cu prima zi de
detenţie.
Încălcarea regulilor disciplinare de către deţinuţi este tratată, de obicei, prin
demararea şi administrarea procedurilor disciplinare, dacă nu cumva încălcarea intră sub
incidenţa procedurilor penale. Personalul de supraveghere decide când este necesar să se
înceapă o procedură disciplinară, deoarece nu toate încălcările ce se constituie în abateri
disciplinare trebuie să antreneze o sancţiune. De cele mai multe ori un avertisment neoficial, o
observaţie sau o atenţionare verbală este suficientă pentru ca situaţia să fie ţinută sub control.
Nu este bine ca toate încălcările regulilor, chiar dacă au aspect penal, să fie
cercetate şi deferite justiţiei. Spre exemplu, furtul unui pachet cu mâncare sau al unei truse de
bărbierit, deşi constituie o infracţiune, nu va fi declanşatorul procedurii penale, ci se va proceda
la responsabilizare disciplinară. În toate cazurile, acuzaţiile ce se aduc unor condamnaţi trebuie
să fie verificate. Nu trebuie să se procedeze la sancţionarea condamnaţilor pe baza unor zvonuri
sau a unor informaţii neverificabile transmise de informatori sau delatori, care de cele mai multe
ori îşi urmăresc interesele personale ori ale grupului din care fac parte. Deţinuţii au dreptul să
se apere de asemenea ştiri adverse făcute pentru sancţionarea lor, mai ales atunci când
asemenea ştiri pot declanşa proceduri disciplinare. Tot un drept ce asigură o practică
disciplinară corectă trebuie să fie acela cu privire la posibilitatea reexaminării unei fapte ce se
pune în sarcina unui condamnat, reexaminare care ar putea să clarifice toate aspectele ridicate
de condamnat şi să ducă la aplicarea celei mai potrivite măsuri. Este situaţia posibilităţii de a se
face plângere către judecătorul de supraveghere a privării de libertate. În cazul când abaterea
disciplinară constituie o faptă cu trăsăturile constitutive ale unei infracţiuni, administraţia va
proceda la sesizarea organelor parchetului, după toate regulile procedurii penale. În acest caz
deţinutul are dreptul la toate protecţiile legale şi facilităţile pentru a se apăra, în special la
accesul nelimitat la avocatul său sau la orice alt reprezentant legal sau membru de familie. În
acest caz deţinutul devine din condamnat arestat în altă cauză, beneficiind de prevederile legale
privitoare la arestaţii preventiv.
În legătură cu administrarea măsurilor disciplinare există o unanimitate de păreri,
documentele ce reglementează domeniul prevăzând ca regulă că niciun condamnat nu trebuie
să aibă vreo funcţie sau atribuţie comportând o putere disciplinară. Mai mult, considerăm
că posibilitatea cercetării disciplinare trebuie să fie doar în responsabilitatea personalului,
sesizarea, constatarea ori aplicarea unor măsuri disciplinare nu trebuie lăsată în seama vreunui
condamnat,deoarece aceasta ar putea să aibă ca rezultat existenţa unor „conducători” de camere
de deţinere, formaţii de lucru, constituindu-se o structură neoficială de sancţionare a
condamnaţilor.
Regula 28 din „Regulile europene pentru penitenciare REC-(87)3” stabileşte că
numai personalul poate exercita funcţii de disciplină asupra deţinuţilor, interzicându-se ca
aceste împuterniciri să fie transmise anumitor categorii sau clase de deţinuţi. Deţinuţii au
posibilitatea ca, observând conduita celorlalţi condamnaţi, să sesizeze personalul de pază şi
supraveghere cu privire la unele abateri, care ulterior vor fi analizate după procedura
disciplinară. Sesizarea, procedura disciplinară, pedepsele ce se aplică, durata şi modul de
aplicare a acestora vor face obiectul unei analize mai detaliate, aici dorind să arătăm că, în
principiu, numai directorul penitenciarului poate aplica sancţiuni disciplinare, aceasta pentru a
elimina abuzurile şi arbitrarul prin procedurile de sancţionare.
Regulile penitenciare europene REC (2006)2 stabilesc cu privire la sistemul
disciplinar din locurile de deţinere următoarele:
157
– Ordinea în penitenciar trebuie menţinută prin respectarea cerinţelor de
securitate, siguranţă, disciplină, dar şi asigurarea unor condiţii de viaţă care să respecte
demnitatea persoanelor private de libertate;
– Cu respectarea regulilor regimului de deţinere, a ordinii şi siguranţei, deţinuţii
vor fi încurajaţi pentru asociere pentru a discuta condiţiile de deţinere, să comunice cu
autorităţile pentru a se detensiona eventualele probleme;
– Măsurile de siguranţă se aplică individual persoanelor lipsite de libertate şi
trebuie să corespundă cerinţelor minime, prin care să poată să se asigure regimurile de deţinere,
chiar prin alte măsuri dinamice şi tehnice de intervenţie. Măsura cunoaşterii individuale a
fiecărui deţinut pe baza informaţiilor grupei de intervenţie este o metodă sigură de prevenire a
eventualelor acţiuni negative şi pentru contracararea gradului de risc;
– Evaluarea imediată cu ocazia depunerii în locul de deţinere diminuează riscul
tentativei de evadare pe cont propriu sau cu ajutorul celor din comunitate;
– Percheziţiile asupra spaţiilor în care muncesc deţinuţii, asupra persoanelor,
controalele asupra vizitatorilor şi bagajelor acestora, procedurile de control asupra personalului
vor duce la un climat de normalitate în locul de deţinere;
– Procedurile disciplinare trebuie să fie mecanisme de ultim resort, dacă există
posibilitatea folosirii medierii, soluţionării disputelor cu deţinuţii. Comportamentul care
constituie o reală ameninţare pentru siguranţa locului de deţinere trebuie considerat „abatere
disciplinară”, astfel încât acestea să fie stabilite în legislaţia naţională.
2. Interzicerea torturii, tratamentului inuman, degradant sau umilitor

Având în vedere realitatea dură a vieţii de detenţie, faptul că personalul din locurile
de deţinere lucrează în mediul în care alţii execută pedepse şi în care există influenţe ale
populaţiei carcerale asupra conştiinţei, mentalităţii şi conduitei unor cadre, istoria chiar recentă a
penitenciarelor demonstrează existenţa, nu de puţine ori, a unor abuzuri de comportament ale
personalului, care deşi nu sunt infracţiuni sunt totuşi la limita unui tratament degradant, umilitor
sau abuziv. Aceste fapte pot să se petreacă acolo unde nu există control, unde cadrele de
conducere tolerează abaterile subordonaţilor, unde conduita aspră, dură şi inflexibilă este
considerată ca fiind regulamentară. În condiţiile unei atmosfere dure a relaţiilor dintre cadre şi
persoanele private de libertate pot să se producă abuzuri, chiar maltratări ale acestora, deţinuţii
fiind sub „puterea şi autoritatea” pe care unii o consideră necondiţionată.
Astfel de abuzuri împotriva celor din aresturi, penitenciare, şcoli de reeducare au
fost comise asupra persoanelor private de libertare, iar pentru ca ele să fie doar de domeniul
trecutului trebuie să le menţionăm şi din dorinţa de a preveni şi pe această cale pe cei predispuşi
a le relua chiar în alte modalităţi:
- Considerarea deţinuţilor a fi în puterea discreţionară a personalului, mai ales în
condiţiile în care membrii personalului rămân singuri cu persoanele deţinute, fără a putea fi la
rândul lor supravegheaţi;
- Abuzarea fizică prin: lovire, pedepse corporale (imobilizare, trântire la pământ,
îmbrâncire, lovire „în glumă”), ordonarea aşezării într-o poziţie imobilă sau nefirească mai mult
timp (în picioare, în genunchi, ghemuit, culcat), imobilizarea fizică (încătuşare în poziţia cu
mâinile la spate, legarea picioarelor, legarea în poziţie ghemuit de mâini şi picioare, legarea de
un stâlp, calorifer, pat) în mod repetat sau pentru mai mult timp;
- Abuzul psihologic prin adresare verbală (jigniri, înjurături, adresarea de epitete
jignitoare, adresarea prin strigături şi comenzi puternice), privarea de somn (trezire frecventă,
planificarea permanentă de „planton” pe timpul nopţii, menţinerea treaz în mod forţat prin
diverse activităţi ce tulbură liniştea (zgomot, muzică, larmă, sonerii, lumină proiectată în faţă),
adresarea de instrucţiuni inutile sau absurde, umilire prin batjocorire în faţa celorlalţi sau de faţă
cu membrii de familie sau alte persoane, realizarea de controale exhaustive, recurente şi
158
individualizate permanent asupra aceleiaşi persoane pentru a-i atrage atenţia că „cineva are ceva
cu ea”, obligarea la dezbrăcare permanentă şi ţinerea în această stare mai mult timp, ordonarea
de activităţi ce creează agitaţie (alarme, marşuri forţate, alergări, suişuri şi coborâri de scări sau
trepte, mersul ghemuit, mişcări aşa-zis sportive de instrucţie - genuflexiuni, flotări, mai ales cu
cei care nu sunt în stare să facă asemenea mişcări ce obosesc), expunere pentru a fi privit
împotriva voinţei persoanei (pe trasee de deplasare, la locurile de muncă, la instanţele de
judecată, la activităţile de vizită, plimbare, sport) etc.;
- Abuzul sexual prin aluzii sau jignire directă cu privire la orientarea sexuală,
căutări excesive vaginale sau rectale, controale interne, acte sexuale forţate, inserarea forţată a
obiectelor în vagin sau rect, controale ale corpului realizate de persoane de sex diferit decât al
persoanei private de libertate;
- Refuzul folosirii medicamentelor esenţiale pentru bolile cronice sau acute ale
persoanei private de libertate, creându-se suferinţe suplimentare ori dureri ce nu s-ar produce
prin administrarea acestora;
- Refuzul de a oferi mâncarea necesară ori în cantitate suficientă la orele potrivite
sau a consumului de apă potabilă ori oferirea acestora în condiţii neigienice;
- Cazarea în încăperi friguroase sau excesiv de călduroase fără posibilitate de
aerisire, pe termen lung (în sezonul de iarnă sau vara), suprapopularea camerelor de deţinere
obligând condamnaţii să doarmă doi sau mai mulţi într-un pat şi lipsindu-i astfel de posibilitatea
folosirii obişnuite a instalaţiilor sanitare.
Conduitele abuzive, deşi nu sunt aspecte directe de tortură, pot duce la conduite
protestatare ale condamnaţilor, de aici la interpretarea ca abatere disciplinară a persoanei
respective, la aplicarea de sancţiuni şi la întregul cortegiu de efecte negative pentru deţinutul în
cauză, deşi cei care au creat situaţia sunt chiar cei chemaţi să prevină astfel de situaţii.
Prevenirea efectivă a abuzurilor cadrelor se poate realiza doar prin organizarea
temeinică a programului de muncă, controlul periodic şi planificat asupra fiecărui loc de
detenţie, instruirea zilnică a personalului de supraveghere şi pază, controlul psihologic periodic
al cadrelor, rotirea personalului pe locuri de muncă similare ca remuneraţie, organizarea odihnei
recuperatorii pentru sănătatea psihică şi fizică a personalului, schimbarea din locul de muncă a
celor care au tendinţe spre abuz şi comportament neadecvat faţă de deţinuţi, apărarea fermă şi
prin toate mijloacele juridice necesare a personalului de către administraţie în situaţia
reclamaţiilor, plângerilor nefondate ori chemarea în judecată sau încercarea de compromitere a
onoarei şi demnităţii acestora.
Remuneraţia corespunzătoare a personalului din serviciul de pază şi supraveghere
trebuie să ţină seama de locurile periculoase de muncă, de gradul de risc al condamnaţilor cu
care persoana vine în contact direct, de presiunea psihologică permanentă prin existenţa unei
populaţii cu trăsături puternic negative cu care lucrează, precum şi de existenţa prejudecăţilor
din comunitate cu privire la lipsa satisfacţiei morale a celor care lucrează în medii infracţionale,
precum şi pentru a contracara tendinţa permanentă a unor condamnaţi cu posibilităţi materiale
deosebite de a compromite cadrele insuficient retribuite. Deşi problema privind retribuirea
personalului de multe ori este neglijată, trebuie să se aibă în vedere tracasarea zilnică la care
sunt supuşi, nocivitatea influenţei deţinuţilor care încearcă să „atragă de partea lor” cadrele
predispuse la acceptarea de atenţii de diferite naturi sau valori, care speculează deficienţele
sistemului legislativ, carceral, organizatoric şi tarele comportamentale ale unor membri ai
personalului pentru a trimite forurilor naţionale, internaţionale şi CEDO reclamaţii multiple şi
trimiteri în judecată.
159
Regulile europene pentru penitenciare 149 REC nr. (87)3 stabilesc pentru prima oară
procedurile de urmat şi regulile în cazul producerii unor fapte sau conduite ale deţinuţilor
considerate ca fiind abateri disciplinare, la art. 35, astfel:
- Constatarea purtării ce reprezintă o ofensă disciplinară;
- Stabilirea tipului şi duratei sancţiunii ce trebuie aplicată;
- Stabilirea autorităţii competente a aproba măsura disciplinară;
- Accesul la autoritatea de recurs şi autoritatea care este stabilită pentru
rezolvarea cazului;
În aplicarea sancţiunilor disciplinare Regulile europene pentru penitenciare stabilesc
o seamă de reguli cu privire la evitarea unor comportamente abuzive în aplicarea sancţiunilor
disciplinare 150, astfel:
- Niciun deţinut nu va fi pedepsit decât în concordanţă cu termenii prevăzuţi în
lege sau regulament şi niciodată de două ori pentru acelaşi lucru;
- Rapoartele despre reaua purtare vor fi prezentate cu promptitudine către
autoritatea competentă, care va hotărî asupra lor fără nicio întârziere;
- Niciun deţinut nu va fi pedepsit dacă nu a fost formulat conţinutul abaterii sau
vina ce i se aduce şi dacă nu i se asigură posibilitatea adecvată de a se apăra;
- Acolo unde este necesar şi util, deţinuţilor li se va permite să-şi realizeze
apărarea cu ajutorul unui interpret;
- Pedepsele colective, pedeapsa corporală, pedepsirea prin izolare în celulă fără
lumină şi toate pedepsele crude, inumane sau degradante se vor interzice cu desăvârşire a fi
folosite drept pedepse pentru abateri disciplinare;
- Pedepsirea prin încarcerare disciplinară şi orice pedeapsă care ar putea avea un
efect contrar asupra sănătăţii fizice sau mentale a deţinutului vor fi practicate doar atunci când
medicul instituţiei, după examinare, certifică în scris că deţinutul este apt să le execute;
- Medicul instituţiei va vizita zilnic deţinuţii aflaţi în executarea unor astfel de
pedepse şi va sfătui directorul dacă este necesară terminarea sau întreruperea pedepsei pe
motive de sănătate fizică sau mentală.
În aplicarea sancţiunilor disciplinare deţinutul poate să se opună prin refuz verbal,
prin rezistenţă pasivă şi adoptarea unei poziţii de imobilizare voluntară în anumite locuri, prin
agresiune directă asupra personalului însărcinat cu aducerea la îndeplinire a conţinutului
sancţiunii, astfel că în raport cu atitudinea şi modul de acţiune al acestuia se pot utiliza mijloace
de constrângere în limitele prevăzute la art. 39 din REC. nr. (87)3, pentru ca folosirea
constrângerii să nu fie considerată tortură, astfel:
a) Folosirea lanţurilor sau fiarelor este interzisă. Cătuşele, cămăşile de forţă şi alte
obiecte de constrângere nu vor fi folosite ca mijloace de sancţionare, dar pot fi folosite în
următoarele împrejurări:
- Ca o măsură preventivă împotriva evadării pe timpul transferului, fiind înlăturate
atunci când condamnatul este adus în faţa autorităţii judiciare sau administrative;
- Pentru protejarea condamnatului atunci când toate celelalte mijloace şi metode
de control eşuează, aplicarea făcându-se sub control medical, pentru prevenirea automutilării,
agresării altor deţinuţi ori pentru deteriorarea serioasă adusă proprietăţii. Aprobarea trebuie dată
de directorul aşezământului, iar după ce acţiunea deţinutului încetează acestea vor fi scoase
imediat, după care se va raporta organului ierarhic;
b) Modalităţile de aplicare a mijloacelor de imobilizare trebuie cunoscute de către
deţinuţi, la fel şi durata aplicării. Aceste prevederi trebuie să fie înscrise în regulamentul de
funcţionare al penitenciarului;
149
Recomandarea nr. R (87)3, adoptată de Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei la 12 februarie 1987 – în cea de a 404
şedinţă a miniştrilor deputaţi.
150
Recomandarea nr. R (87)3 art. 36-42.
160
c) Sancţionarea cu izolare şi orice pedeapsă ce ar putea afecta sănătatea fizică şi
mintală a condamnatului se poate aplica doar cu avizul scris al medicului, care să certifice că
persoana este aptă să execute o astfel de măsură;
d) Deţinuţii vor fi informaţi în scris despre reguli, despre posibilitatea formulării de
plângeri, despre drepturile şi îndatoririle ce le au, astfel încât să nu săvârşească abateri
disciplinare fără a fi în cunoştinţă de cauză;
e) Cei care nu ştiu să citească vor fi informaţi oral, iar străinii vor fi informaţi în
limba pe care o cunosc, cei care au un limbaj senzorial vor fi informaţi în această formă de
comunicare;
f) Trebuie ca regulamentele să prevadă posibilitatea formulării de plângeri, de
prezentare la audienţă la un inspector de penitenciar, de adresare confidenţială către autorităţile
centrale sau alte autorităţi judiciare competente;
g) Fiecare plângere sau cerere trebuie să primească un răspuns prompt sau o
rezolvare cât mai urgentă.
Prevederile europene au fost cuprinse în Legea nr. 254/2013, care prevăd în mod
expres interzicerea tuturor activităţilor 151 care ar fi considerate tortură sau rele tratamente, în art.
4-5.
Codul penal prevede conduitele ce pot fi considerate rele tratamente, precum şi
tortură, stabilind că acestea sunt infracţiuni. Conţinutul infracţiunilor de „rele tratamente” şi
„tortură” sunt reglementate diferit 152 în dreptul intern faţă de CEDO care stabileşte diferenţierea
în funcţie de intensitatea relelor tratamente, astfel că o faptă calificată de dreptul intern ca
„supunere la rele tratamente” poate fi calificată de CEDO ca fiind tortură 153.
Pentru prevenirea unor acte de suicid, autorănire sau automutilare, pentru a preveni
actele de distrugere sau rănirea unor persoane, în Legea nr. 254/2013 la art. 23 se prevede
151
Art. 4 - Respectarea demnităţii umane
Pedepsele şi măsurile privative de libertate se execută în condiţii care să asigure respectarea demnităţii umane.
Art. 5 - Interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente
(1) Se interzice supunerea oricărei persoane aflate în executarea unei pedepse sau a unei alte măsuri privative de libertate
la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente.
(2) Încălcarea prevederilor alin. (1) se pedepseşte potrivit legii penale.
152
V. Dobrinoiu şi col., Noul Cod penal comentat. Partea specială, ed. a II-a, Bucureşti, 2014, p. 445.
153
Codul penal:
Art. 281 - Supunerea la rele tratamente
(1) Supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative în alt mod decât cel prevăzut de
dispoziţiile legale se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie
publică.
(2) Supunerea la tratamente degradante ori inumane a unei persoane aflate în stare de reţinere, deţinere ori în executarea
unei măsuri de siguranţă sau educative, privative de libertate, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea
exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
Art. 282 - Tortura
(1) Fapta funcţionarului public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat sau a altei persoane care
acţionează la instigarea sau cu consimţământul expres ori tacit al acestuia de a provoca unei persoane puternice suferinţe fizice
ori psihice:
a) în scopul obţinerii de la această persoană sau de la o terţă persoană informaţii sau declaraţii;
b) în scopul pedepsirii ei pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis;
c) în scopul de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terţe persoane;
d) pe un motiv bazat pe orice formă de discriminare, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi.
(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) a avut ca urmare o vătămare corporală, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Tortura ce a avut ca urmare moartea victimei se pedepseşte cu închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi.
(4) Tentativa la infracţiunea prevăzută în alin. (1) se pedepseşte.
(5) Nicio împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de ameninţări cu războiul, de
instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepţie, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura. De asemenea, nu
poate fi invocat ordinul superiorului ori al unei autorităţi publice.
(6) Nu constituie tortură durerea sau suferinţele ce rezultă exclusiv din sancţiuni legale şi care sunt inerente acestor
sancţiuni sau sunt ocazionate de ele.
161
cazarea temporară în camera de protecţie şi supraveghere a deţinuţilor, astfel că acesta nu va fi
supus altor măsuri de imobilizare sau constrângere, până ce conduita persoanei în cauză revine
la un comportament obişnuit 154. Măsura cazării în camera de protecţie este însoţită de vizita
medicală la interval de 4 ore, de consiliere psihologică şi se limitează la o durată de 24 de ore.
3. Disciplina în locurile de deţinere. Încurajarea conduitei pozitive
Disciplina în locurile de deţinere este una dintre problemele contradictorii ale
sistemului de executare a pedepselor privative de libertate, deoarece se încearcă cu mijloace
coercitive să se realizeze mutaţii în sistemul de gândire şi apreciere a vieţii personale, să se
realizeze resocializarea prin închidere, ceea ce reprezintă de la bun început eşecul acţiunii.
Disciplina mediului carceral reprezintă o concretizare specifică şi o variantă a
disciplinei sociale, reprezentată printr-un mod de funcţionare bazat pe Legea nr. 254/2013, în
realizarea interacţiunii dintre autoritatea statului, reprezentată de personalul locului de deţinere,
şi libertatea îngrădită a persoanei condamnate de a se manifesta numai în limitele stabilite de
ordine şi dispoziţii obligatorii. Menirea sistemului disciplinar este aceea a reglementării
relaţiilor din interiorul locului de deţinere în scopul obişnuirii condamnatului cu mediul închis şi
a acceptării de către acesta a regulilor şi comportamentului legal.
Sistemul penitenciar încearcă să-l înveţe pe cel condamnat cum să se comporte în
viitoarea libertate, să nu respingă reglementările, ordinele, dispoziţiile, să recunoască
subordonarea faţă de imperativele autorităţii. Viaţa socială nu este posibilă fără inter-
dependenţele dintre atributele autorităţii acceptate democratic şi libertatea individuală a
indivizilor considerată după criterii subiective.
Disciplina penitenciară presupune aspecte referitoare la procesul de reformare a
personalităţii în sens pozitiv, îndeplinirea obligaţiilor ca persoană ce execută o hotărâre
definitivă a instanţei de judecată, sub controlul strict al personalului şi sub rigorile unui sistem
de sancţiuni ce se aplică pentru conduitele neconforme. Disciplina penitenciară încearcă prin
mijloacele de coerciţie şi de stimulare să se apropie de sistemul de interacţiune dintre profesor şi
elev, dintre medic şi pacient, dintre director şi subordonat. Deoarece fiecare condamnat are
probleme, mai multe sau mai puţine, cu privire la instruire şi educaţie, ei nu pot deveni buni
cetăţeni decât dacă acceptă voluntar să se schimbe pe sine, devenind mai buni prin educaţie. În
acest sistem disciplinar rolul de conducere îl are personalul, care poate aplica procedurile
stabilite cu stricteţe ori cu blândeţe, cu asprime sau cu bunăvoinţă, în raport cu receptarea de
către fiecare individ a cerinţelor legii, fără însă să se depăşească prevederile legii executării
pedepselor.
Tradiţia privitoare la sistemul disciplinar din penitenciare este aceea a supunerii
condamnaţilor la reguli, ascultarea şi executarea dispoziţiilor, folosirea mai mult sau mai puţin
voluntară la diverse activităţi folositoare sau nu educaţiei individuale, stimularea prin
recompense care nu ţin de costurile deţinerii (vizite, pachete, convorbiri telefonice sau on-line,
vizite intime, permisiuni de ieşire), precum şi prin sancţionarea celor care au conduite contrare
scopului formal al locului de deţinere.
154
Legea nr. 254/2013, art. 23 - Cazarea temporară în camera de protecţie şi supravegherea deţinuţilor prin intermediul
camerelor de luat vederi:
(1) Dacă există indicii că un deţinut intenţionează să recurgă la acte de autoagresiune sau de suicid, să rănească o altă
persoană, să distrugă bunuri ori să tulbure în mod grav ordinea, directorul penitenciarului poate dispune ca acesta să fie cazat
individual într-o încăpere anume destinată şi amenajată.
(2) Pe perioada cazării în camera de protecţie, deţinutul este observat permanent prin intermediul camerelor de luat vederi.
(3) Măsura prevăzută la alin. (1) poate fi luată până la încetarea stării care a generat-o, dar nu mai mult de 24 de ore.
(4) În ipoteza cazării în camera de protecţie pentru prevenirea autoagresiunii ori suicidului, personalul medical are
obligaţia de a monitoriza şi evalua starea deţinutului, ori de câte ori este necesar, dar nu mai puţin de o dată la 4 ore.
(5) Pe perioada cazării în camera de protecţie, deţinutul este consiliat psihologic.
(6) Deţinuţii cazaţi în camera de protecţie iau masa şi îşi satisfac necesităţile fiziologice în alt spaţiu decât cel în care sunt
cazaţi.
162
Când sistemul penitenciar era militarizat, disciplina era riguros ierarhică, bazată pe
respectarea ierarhiior, inclusiv cele stabilite de către autoritatea administrativă pentru deţinuţi
(şefi de cameră, şefi de brigadă, şefi de atelier, şefi de echipă, şefi de diverse activităţi cum ar fi
club, bibliotecă, bucătărie, deservire ş.a.) care conduceau la împărţirea puterii între administraţie
şi condamnaţi în scopul dominaţiei şi ascultării, al „liniştii din penitenciar”. De aici şi
numeroasele abuzuri la care erau folosiţi aceşti „responsabili” din rândul deţinuţilor care
îndeplineau orice ordin al supraveghetorilor şi exploatau pe ceilalţi deţinuţi în scopuri personale.
Trecerea penitenciarelor în serviciul public, în subordinea Ministerului Justiţiei,
desecretizarea activităţilor, realizarea controlului de către organisme independente, posibilitatea
plângerilor formulate de către deţinuţi în mod personal şi fără cenzură, stabilirea prin lege a
drepturilor deţinuţilor au conferit şi disciplinei penitenciare o empatie între cadre şi condamnaţi
de tipul educator – educat. Prejudecăţile de sistem, percepute ca o diminuare a autorităţii
cadrelor atotputernice în domeniul disciplinar, au încurajat deţinuţii de a se exprima, de a cere,
de a supralicita, uneori de a forţa nota pentru ca personalul să-şi execute îndatoririle, să
îndeplinească cerinţele legii executării pedepselor, să fie din ce în ce mai atenţi la cerinţele şi
solicitările legale ale condamnaţilor.
Sistemul penitenciar nu este pregătit structural să fie un spaţiu al educaţiei şi reso-
cializării, deoarece moşteneşte spaţiile destinate sute de ani represiunii, extincţiei,
constrângerilor şi forţei, iar restructurarea în sensul educativ ar însemna un concept cu totul nou,
concept care nici pe plan european nu este clarificat. Spaţiul administrativ de deţinere este
contraproductiv educaţiei, prin concentrarea unor persoane cu tare educative adânc
implementate, prin organizarea concentrării unor persoane needucate şi nesocializate care se vor
influenţa reciproc zilnic, luni şi uneori ani de zile. Separarea de societate şi închiderea se
aseamănă, din păcate, cu imaginea leilor în vagonul circului, apariţia în public fiind sub
supravegherea dresorului, dar cu atenţia concentrată a dresatului de a scăpa şi, la primul pas
greşit al celui cu biciul în mână, să-l hăcuie.
Judecătorul Dennis Challeen din Wisconsin, SUA, prin cercetarea făcută asupra
justiţiei retributive şi justiţiei restaurative ajunge la aceeaşi concluzie a necesităţii abandonării
spaţiului administrativ al închiderii în folosul disciplinării prin educaţie. Implicarea statului în
vindecarea rănilor de toate tipurile produse prin infracţiune, atât victimei, cât şi infractorilor
presupune înlocuirea pedepsei cu vindecarea de frică, de sentimentele de vulnerabilitate şi
neputinţă, de mânie pe sine însuşi, pe sistemul justiţiei, pe rude, pe infractor, pe Dumnezeu 155.
Disciplina în mediul penitenciar, indiferent câte prevederi legale şi regulamentare se
vor institui, devine de cele mai multe ori un raport direct şi personal dintre supraveghetor şi
deţinut care se realizează fără camere de luat vederi, fără martori, cu posibilitatea
supraveghetorului de a-şi concretiza puterea conferită prin rapoarte de sancţionare, loviri ferite
de martori, de exprimări ireverenţioase sau batjocoritoare, şi imposibilitatea condamnatului de a
demonstra cu dovezi că este supus unor astfel de conduite. Existenţa forţelor speciale, îmbrăcate
în negru şi cu cagule, neidentificabile printr-un ecuson cu un număr, duc la intimidare şi tăcere
în orice situaţie, chiar când disciplina este încălcată tocmai de către cei chemaţi să o instituie.
155
Şt. Bruno, Mediul penitenciar românesc. Cultură şi civilizaţie carcerală, Ed. Institutului European, 2006, p. 170-175:
„Vrem ca ei să aibă stimă şi valorizare de sine, aşa că le distrugem stima de sine.
Vrem ca ei să fie responsabili, aşa că le luăm orice responsabilitate.
Vrem ca ei să fie o parte a comunităţii, aşa că-i izolăm de comunitate.
Vrem ca ei să gândească pozitiv şi constructiv, aşa că îi înjosim şi îi facem nefolositori.
Vrem ca ei să nu fie violenţi, aşa că îi punem acolo unde sunt înconjuraţi de violenţă.
Vrem ca ei să fie oameni blânzi şi iubitori, aşa că îi supunem urii şi cruzimii.
Vrem ca ei să nu mai fie nişte duri, aşa că îi punem acolo unde durii sunt respectaţi.
Vrem să nu se mai întovărăşească cu toţi rataţii, aşa că adunăm toţi rataţii sub acelaşi acoperiş.
Vrem ca ei să nu ne mai exploateze, aşa că îi punem acolo unde toţi se exploatează unii pe alţii.
Vrem ca ei să îşi controleze propriile vieţi şi propriile probleme şi să nu mai fie nişte paraziţi, aşa că îi facem să devină total
dependenţi de noi.”
163
În mediul penitenciar actual disciplina însemnă conformarea la reguli indiferent
dacă această conformare este voluntară sau forţată. Încurajarea conformării la reguli este
răsplătită prin recompense şi liberare condiţionată, prin trecerea dintr-un regim mai aspru
într-un regim mai uşor. Conformarea la reguli nu este niciodată resocializare, ci doar realizarea
conţinutului raportului execuţional penal, în care îndeplinirea obligaţiilor şi supunerea la reguli
este răsplătită cu recompense şi liberare condiţionată, iar conduita contra regulilor atrage
sancţiuni şi executarea pedepsei până la termen, fără nicio garanţie a resocializării celui liberat.
Beneficiul conformării la reguli este productiv pentru „liniştea” locurilor de
deţinere, dar se concretizează prin liberarea din penitenciare a numeroase persoane care nu sunt
în stare să se reintegreze social, devenind imediat noi infractori şi recidivând cu condamnări 156.
Majoritatea dintre cei care au devenit recidivişti au avut o comportare bună şi foarte bună în
penitenciar fiind liberaţi condiţionat, de unde concluzia că toate activităţile de conformare la
regimuri sunt doar în sensul îndeplinirii condiţiilor pentru liberare cât mai rapidă fără nicio
legătură cu resocializarea, dar în strânsă legătură cu disciplina impusă.
Concepţia conservatoare a politicienilor făuritori de legi, a judecătorilor ce le aplică,
a administraţiei locurilor de deţinere ce execută conţinutul hotărârilor judecătoreşti definitive
este încă tributară ideii de intimidare şi constrângere ca mijloc de restabilire a dreptăţii şi
echilibrului social întrerupt prin infracţiune. Condamnaţii gândesc cu totul altfel, plasând
vinovăţia în alte sfere ( anturaj, familie, consum de alcool, consum de droguri, sărăcie, lipsa
locului de muncă, lipsa locuinţei, dorinţa de a avea bunuri la fel sau mai mult ca alţii, tentaţia
spre realizarea unor dorinţe, răzbunarea, distracţia, influenţa mediului sau a bandei etc.),
considerând că societatea nu face nimic pentru ei, determinându-i să comită din nou infracţiuni
ori gândind că totul în viaţă se rezumă la cine are putere şi bani cu care se pot îndeplini orice
aspiraţii. Acest mod de gândire este caracteristic pentru mai mult de 45% dintre cei condamnaţi,
conduita pozitivă din penitenciar fiind o înşelătorie acceptată de sistem cu privire la îndreptare
prin executarea pedepselor, disciplina fiind acceptată doar până la poarta penitenciarului.
4. Recompense acordate persoanelor private de libertate

Recompensele în practica vieţii sociale constituie un motiv în plus pentru realizarea
în condiţii mai bune decât cele obişnuite a îndatoririlor, sunt importante surse de condiţionare a
competiţiei între indivizii angrenaţi în acelaşi gen de muncă, sunt motive de promovare în
funcţii, precum şi de facilitare în scopul mobilizării pentru atingerea obiectivelor organizaţiei.
Recompensele, compensaţiile, retribuţiile, remuneraţia, salariul, leafa, plata,
stimulentele, facilităţile, avantajele sunt denumiri ale modului în care o organizaţie acordă
membrilor săi, în limitele legale, recunoaşterea materială sau morală a meritelor pentru a
stimula responsabilitatea, realizarea şi dezvoltarea organizaţională la parametrii stabiliţi.
Pentru a primi recompensa, persoana respectivă trebuie să şi-o dorească, altfel ea nu
devine un factor motivator, să conştientizeze că trebuie să depună un efort suplimentar în sensul
performanţei şi să fie convins că performanţa sa îmbunătăţită va fi urmată de recompensa dorită,
în afara retribuţiei obişnuite.
Recompensele trebuie să se bazeze pe un sistem echitabil, cunoscut de către toţi
participanţii la efortul colectiv ori individual, să asigure un echilibru pentru diferitele activităţi
din cadrul organizaţiei, să fie realizate în raport cu puterea financiară a organizaţiei pentru
împărţirea profitului în cadrul unei economii de piaţă.
Recompensele sunt financiare şi nonfinanciare, directe sau indirecte cum ar fi:
- Recompense directe: salariu de bază (planuri de economii, cumpărarea de
acţiuni, distribuirea veniturilor în timpul anului, distribuirea venitului la sfârşitul anului), salarii
156
Raportul anual al ANP pentru anul 2013:
Efectivul deţinuţilor la sfîrşitul anului 2013: 33430;
Ponderea recidiviştilor din numărul total: 45,78%.
164
de merit (premiile, comisioanele, adaosuri şi sporuri de salariu, salariul diferenţiat, cumpărarea
de acţiuni, participarea la profit);
- Recompense indirecte: programe de protecţie ( asigurări medicale, asigurări de
viaţă, asigurări de accidente, asigurări pentru incapacitate de muncă, pensii, prime de
pensionare, ajutoare sociale, ajutor de şomaj), plata timpului nelucrat (concedii de odihnă,
concedii de studii, concedii de boală, plata zilelor de sărbătoare, aniversare, a stagiului militar, a
pauzei de masă, a timpului de deplasare), servicii şi alte recompense (facilităţi pentru petrecerea
timpului liber, maşină de serviciu, telefon de serviciu, plata şcolarizării, consultaţii financiare şi
juridice, concedii fără plată, plata locuinţei de serviciu, plata transportului, echipament de
protecţie sau haine de lucru, mese gratuite, alte facilităţi);
- Recompense nonfinanciare (mulţumiri verbale sau scrise, acordarea de titluri
ştiinţifice, onorifice, acordarea de însemne, ordine, medalii, înscrierea pe plăci de merit, cupe);
- Recompense morale (citarea în faţa colectivului, recunoaşterea în comunitate,
avansarea în funcţii sau alegerea în funcţii onorifice, desemnarea ca „om al anului”, câştigarea
locului stabilit a fi cel mai valoros în comunitate, acordarea de diplome, câştigarea unor
concursuri etc.).
Sistemul de acordare a recompenselor pentru persoanele lipsite de libertate diferă
substanţial faţă de sistemul practicat în organizaţiile economice ori bugetare, fiind bazat
exclusiv pe suplimentarea unora dintre drepturile recunoscute, respectiv la vizite şi pachete cu
alimente, vizite on-line sau intime, ori permisiunea de ieşire. Toate recompensele sunt fără
implicare financiară a locului de deţinere, singura recompensă morală fiind aceea a ridicării
sancţiunii date anterior, celelalte fiind recompense cu implicarea materială şi financiară a
familiilor persoanelor private de libertate.
Sistemul recompenselor este deosebit de sărac în modalităţi şi feluri de
recompensare. Drepturile la pachet şi vizită fiind relativ îndestulătoare ca număr şi durată pentru
toate categoriile de persoane private de libertate, recompensele cele mai râvnite sunt cele cu
privire la vizită intimă şi permisiunea de ieşire. S-a renunţat la recompensa cu „acordare de
premii constând în materiale pentru activităţi ocupaţionale” prevăzută la art. 68 alin. (1) lit. d)
din Legea nr. 275/2006, aceasta fiind singura recompensă materială prevăzută în legislaţia
execuţional penală din istoria penitenciarelor româneşti.
Recompensele constituie un mijloc de individualizare a pedepsei privative de
libertate ce se acordă deţinuţilor care şi-au format o atitudine corectă faţă de muncă, de ordinea
de drept şi de regulile de convieţuire socială, printr-o conduită constant pozitivă şi o participare
activă la activităţile productive, educative, culturale sau terapeutice, de consiliere psihologică şi
asistenţă socială sau cele de instruire şcolară şi formare profesională, precum şi în situaţii de
risc 157. În acelaşi fel sunt definite recompensele şi în art. 209 din Regulamentul pentru aplicarea
Legii nr. 254/2013.
Legea nr. 254/2013 în cap. IX – Recompense, abateri şi sancţiuni disciplinare, la
art. 98 descrie tipurile de recompense ce se acordă deţinuţilor astfel:
(1) Persoanelor condamnate care au o bună conduită şi au dovedit stăruinţă în
muncă sau în cadrul activităţilor educative, moral-religioase, culturale, terapeutice, de consiliere
psihologică şi asistenţă socială, al instruirii şcolare şi al formării profesionale li se pot acorda
următoarele recompense:
a) ridicarea unei sancţiuni disciplinare aplicate anterior;
b) suplimentarea numărului convorbirilor on-line;
c) suplimentarea drepturilor la pachete şi/sau vizite;
157
ANP, Metodologie din 30 aprilie 2013 privind acordarea recompenselor pentru persoanele aflate în custodia
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, pe baza Sistemului de creditare a participării deţinutilor la activităţi şi programe de
educaţie, asistenţă psihologică şi socială, la activităţi lucrative, precum şi în situaţii de risc, M. Of. nr. 353 din 14 iunie 2013, art.
1.
165
d) suplimentarea dreptului la vizită intimă, cu îndeplinirea condiţiilor
prevăzute la art. 69, cu excepţia alin. (1) lit. d);
e) permisiunea de ieşire din penitenciar pentru o zi, dar nu mai mult de 15 zile
pe an;
f) permisiunea de ieşire din penitenciar pe o durată de cel mult 5 zile, dar nu
mai mult de 25 de zile pe an;
g) permisiunea de ieşire din penitenciar pe o durată de cel mult 10 zile, dar nu
mai mult de 30 de zile pe an.
(2) Recompensele prevăzute la alin. (1) lit. a)-e) pot fi acordate de o comisie
formată din director, care este şi preşedintele comisiei, directorul adjunct pentru siguranţa
deţinerii şi regim penitenciar, directorul adjunct pentru educaţie şi asistenţă psihosocială, la
propunerea personalului care desfăşoară activităţi directe cu persoanele condamnate, cu avizul
şefului secţiei unde sunt deţinute. Secretariatul comisiei este asigurat de persoana numită în
acest sens de directorul penitenciarului.
(3) Recompensele prevăzute la alin. (1) lit. f) şi g) pot fi acordate de către directorul
general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, la propunerea comisiei prevăzute la alin.
(2).
(4) Totalul zilelor acordate anual persoanelor condamnate pentru permisiunea de
ieşire din penitenciar nu poate depăşi 30 de zile, în situaţia schimbării regimului de executare a
pedepselor privative de libertate.
(5) Directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor poate dispune,
în situaţii temeinic justificate, anularea recompenselor acordate de comisia prevăzută la
alin. (2).
Permisiunea de ieşire din penitenciar este reglementată prin art. 99 din Legea
nr. 254/2013 astfel:
(1) Permisiunea de ieşire din penitenciar poate fi acordată, în condiţiile art. 98, în
următoarele cazuri:
a) prezentarea persoanei condamnate, în vederea ocupării unui loc de muncă
după punerea în libertate;
b) susţinerea unui examen de către persoana condamnată;
c) menţinerea relaţiilor de familie ale persoanei condamnate;
d) pregătirea reintegrării sociale a persoanei condamnate;
e) participarea persoanei condamnate la înhumarea soţului sau soţiei, unui
copil, părinte, frate sau soră ori bunic sau bunică.
(2) Permisiunea de ieşire din penitenciar pe durata unei zile, pentru cazurile
prevăzute la alin. (1) lit. a)-d), se poate acorda persoanelor condamnate care execută pedeapsa
privativă de libertate în regim închis.
(3) Permisiunea de ieşire din penitenciar pe o durată de cel mult 5 zile, pentru
cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a)-d), se poate acorda persoanelor condamnate care execută
pedeapsa privativă de libertate în regim semideschis.
(4) Permisiunea de ieşire din penitenciar pe o durată de cel mult 10 zile, pentru
cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a)-d), se poate acorda persoanelor condamnate care execută
pedeapsa privativă de libertate în regim deschis.
(5) Permisiunea de ieşire din penitenciar, pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. e),
poate fi acordată, pe o durată de cel mult 5 zile, tuturor persoanelor condamnate, cu excepţia
celor care execută pedeapsa privativă de libertate în regim de maximă siguranţă, dacă
îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 98 alin. (1).
(6) Solicitarea pentru ieşirea din penitenciar va fi însoţită de precizarea, de către
deţinut, a locului unde urmează să se deplaseze, a itinerarului urmat, precum şi a mijloacelor
financiare de care dispune pe durata permisiunii de ieşire din penitenciar.
166
Cu privire la acordarea recompenselor, Legea nr. 254/2013 şi Regulamentul de
aplicare a Legii nr. 254/2013 stabilesc următoarele reguli:
- O recompensă se poate acorda o singură dată pe lună, cu excepţia permisiunii de
participare la susţinerea unui examen, precum şi la participarea persoanei condamnate la
înhumarea soţului sau soţiei, unui copil, părinte, frate sau soră ori bunic sau bunică, conform art.
99 alin. (2) lit. b) şi e), situaţii în care se pot aproba mai multe permisiuni de ieşire;
- Propunerile de recompensare sunt consemnate în rapoarte motivate de către cei
ce le susţin, sunt avizate de şeful secţiei de deţinere, sunt analizate de către comisia prevăzută la
art. 98 alin. (2) şi sunt aprobate de către directorul locului de deţinere. Prin Metodologia privind
aprobarea recompenselor, art. (4), se stabileşte că la analizarea propunerilor se are în vedere:
conduita constant pozitivă, stăruinţa în muncă, participarea la activităţile educative, culturale,
terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, la instruirea şcolară sau profesională,
se au în vedere factorii ce determină convingerea că persoana nu va mai comite infracţiuni, se
cercetează situaţia deţinutului pentru a nu fi cercetat sau urmărit penal în altă cauză ori dacă
există situaţii ce ar influenţa conduita persoanei în cazul în care i s-ar acorda o permisiune de
ieşire, şi se are în vedere gradul de risc al persoanei în care este clasificată, pentru siguranţa
penitenciarului;
- Conduita deţinutului trebuie să fie analizată prin întrunirea cumulativă a
criteriilor stabilite prin legea executării pedepselor, avându-se în vedere: natura infracţiunii,
durata condamnării, regimul de executare, numărul recompenselor acordate anterior, fracţiunea
executată din pedeapsă şi perioada rămasă până la analizarea în comisia de propuneri pentru
liberare condiţionată, evoluţia în timp a conduitei infracţionale de la începutul său şi până la
acordarea recompensei, dacă infractorul aparţine unei grupări de criminalitate organizată,
precum şi modul în care s-a comportat la revenirea dintr-o permisiune de ieşire în sensul dacă a
menţinut relaţiile de familie ori a există suspiciunea că ar avea legături cu grupuri infracţionale
(traficanţi, deţinători sau consumatori de droguri);
- Acordarea de recompense se realizează prin aplicarea procedurilor standard
stabilite prin Metodologia din 30 aprilie 2013 privind acordarea recompenselor, pe baza
Sistemului de creditare a participării deţinuţilor la activităţi şi programe de educaţie, asistenţă
psihologică şi socială, la activităţi lucrative, precum şi în situaţii de risc.
 Recompensa cu ridicarea unei sancţiuni disciplinare aplicate anterior este o
recompensă morală şi se acordă ca o recunoaştere a faptului că persoana condamnată are o
conduită pozitivă, chiar dacă a comis anterior una sau mai multe abateri disciplinare. Această
recompensă se acordă conform art. 210 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, după
trecerea unui timp de reflecţie în legătură cu conduita anterioară, şi numai dacă în acest timp
conduita este conformă cu obligaţiile impuse şi nu s-au săvârşit alte abateri.
Ridicarea sancţiunii presupune că după acordarea acestei recompense condamnatul
va putea să primească şi alte recompense, numai dacă nu a comis mai multe abateri care trebuie
ridicate, la rândul lor. În situaţia în care deţinutul a comis mai multe abateri, ridicarea
sancţiunilor disciplinare va începe cu cea mai veche, iar dacă sunt mai multe abateri într-o lună
de zile, se vor ridica sancţiunile în raport de gravitate, începând cu sancţiunea cea mai uşoară.
Durata de timp necesară de la aplicarea unei sancţiuni la posibilitatea ridicării
acesteia în condiţiile art. 210 alin. (1) din Regulamentul pentru aplicarea Legii nr. 254/2013 este
următoarea:
- Timp de minimum 2 luni dacă a fost sancţionat cu „avertisment”;
- Timp de minimum 3 luni dacă a fost sancţionat cu „suspendarea dreptului de a
participa la activităţi culturale, artistice şi sportive, pe o perioadă de cel mult o lună” ori cu
„suspendarea dreptului de a presta o muncă, pe o perioadă de cel mult o lună”;
- Timp de minimum 4 luni de la data aplicării sancţiunii cu „suspendarea dreptului
de a primi şi de a cumpăra bunuri, cu excepţia celor necesare pentru igiena individuală sau
167
exercitarea drepturilor la apărare, petiţionare, corespondenţă şi asistenţă medicală, pe o perioadă
de cel mult două luni” ori cu „suspendarea dreptului de a primi vizite, pe o perioadă de cel mult
3 luni”;
- Timp de minimum 5 luni de la data aplicării sancţiunii disciplinare cu „”izolarea
pentru maximum 10 zile”.
După acordarea de recompense cu „ridicarea sancţiunii disciplinare aplicate
anterior” pentru toate sancţiunile anterioare, se pot acorda gradual celelalte recompense în
raport cu conduita pozitivă în intervalul stabilit, consemnarea unei astfel de recompense
operând doar pentru practica disciplinară a sistemului de acordare a recompenselor. „Ridicarea”
sancţiunii nu înseamnă „anularea” din dosar a sancţiunii aplicate, ea având un efect relativ doar
în legătură cu posibilitatea accederii la alte recompense mai substanţiale, astfel că în cadrul
comisiei de liberare condiţionată se analizează ansamblul conduitei pe întreaga perioadă,
evaluându-se în timp conduita, cu sancţiunile şi recompensele aplicate.
 Recompensa cu suplimentarea numărului convorbirilor on-line este
prevăzută în conţinutul său la art. 211 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 şi este
acordată în aceleaşi condiţii în care se acordă dreptul la convorbiri on-line, prin suplimentarea
cu două astfel de convorbiri pe durata unei luni de zile, categoriilor de condamnaţi prevăzuţi la
art. 134 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, astfel:
– deţinuţilor care au o bună comportare, participă activ la programele şi
activităţile educative, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială recomandate în Planul
individualizat de evaluare şi intervenţie educativă şi terapeutică ori la activităţi lucrative;
– tinerilor din penitenciarele pentru tineri;
– femeilor din penitenciarele sau secţiile de femei;
– deţinuţilor internaţi în penitenciarele-spital.
Pot fi recompensaţi cu astfel de recompensă şi condamnaţii ce se află în situaţia
prevăzută la art. 134 alin. (4), respectiv ai căror membri de familie, aparţinători sau alte
persoane se află în situaţii de catastrofe, calamităţi, boală gravă, deces sau în alte cazuri
temeinic justificate.
Deţinuţii beneficiază de posibilitatea de a avea astfel de convorbiri începând din
luna următoare a celei în care li s-a acordat această recompensă.
 Recompensa cu suplimentarea dreptului la pachete şi/sau vizite este
prevăzută în conţinut la art. 212 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 şi presupune
acordarea suplimentară, în condiţiile în care se acordă acest drept, a unui pachet, a unei vizite
sau cumulat vizită şi pachet. Acordarea acestei recompense este funcţională în măsura în care
condamnaţii au rude sau persoane care îi vizitează la locul de deţinere, astfel încât să se
sporească legăturile de familie sau cu persoanele din comunitate care ar avea o influenţă
pozitivă în vederea resocializării. Îmbunătăţirea standardului de viaţă prin primirea de pachete
cu alimentele preferate duce la stimularea deosebit de pozitivă a condamnaţilor pentru obţinerea
unor astfel de recompense, de fapt cele mai frecvente obţinute şi cele mai apreciate dintre ele.
Recompensa cu vizită – pachet este aplicabilă de la data acordării acesteia şi până la trei luni de
la acordare, după care recompensa este consemnată ca atare în dosarul de deţinere, fiind utilă
doar ca o consemnare a bunei conduite.
 Recompensa cu suplimentarea dreptului la vizită intimă este prevăzută în
conţinut în art. 213 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 şi urmează a fi acordată
persoanelor prevăzute la art. 69 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, astfel:
– sunt condamnate definitiv şi sunt repartizate într-un regim de executare a
pedepselor privative de libertate;
– nu sunt în curs de judecată în calitate de inculpat;
– există o relaţie de căsătorie, dovedită prin copie legalizată a certificatului de
căsătorie sau, după caz, o relaţie de parteneriat similară relaţiilor stabilite între soţi;
168
– nu au fost sancţionate disciplinar pe o perioadă de 6 luni, anterioară solicitării
vizitei intime, sau sancţiunea a fost ridicată;
– participă activ la programe educaţionale, de asistenţă psihologică şi asistenţă
socială ori la muncă.
Recompensa constă în acordarea acesteia în plus peste drepturile acordate în mod
obişnuit, în luna imediat următoare acordării acesteia.
Cei care au beneficiat în ultimele 3 luni anterioare de o vizită intimă nu vor fi
recompensaţi cu această recompensă, conform art. 213 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a
Legii nr. 254/2013.
 Permisiunea de ieşire din penitenciar este prevăzută în art. 99 din Legea
nr. 254/2013, iar descrierea modului de aplicare, în art. 214 din Regulamentul de aplicare a
Legii nr. 254/2013. Permisiunea de ieşire presupune că deţinutul are o conduită constant
pozitivă, este stăruitor în muncă şi participă activ în cadrul activităţilor educative, culturale,
terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, al instruirii şi formării profesionale.
Condiţiile în care nu se acordă permisiunea de ieşire au fost arătate mai sus, iar în Metodologia
ANP din 30 aprilie 2013 se arată, în plus, la art. 5 că în perioada permisiei deţinutul trebuie să
se abţină de la orice acţiune care să genereze sau să contribuie la manifestările care aduc
atingere prestigiului şi imaginii ANP. În art. 6 al Metodologiei se prevede regula bunei
cunoaşteri a condamnatului înainte de acordarea permisiunii de ieşire, astfel că evaluarea
conduitei trebuie să fie de cel puţin 4 luni în cadrul aceluiaşi loc de deţinere înainte de
formularea unei astfel de propuneri.
Permisiunea de ieşire din penitenciar, deşi este o măsură administrativă, o
recompensă legală, devine o situaţie în care în faţa opiniei publice se produce o situaţie în care
un condamnat, care este considerat a fi în deţinere, este văzut, perceput şi care se prezintă
înainte de termenul liberării în comunitate. Conduita sa trebuie să prezinte astfel de garanţii
încât să nu genereze animozităţi sau chiar şi abateri, să nu se săvârşească alte infracţiuni care ar
periclita acest sistem deosebit de atractiv pentru toţi ceilalţi condamnaţi. Situaţiile în care se
produc tulburări în percepţia publică despre sistemul de permisii sunt de natură a descuraja
administraţia în acordarea acestei recompense, chiar celor care ar putea beneficia fără niciun
risc de asemenea facilitate importantă. Succesul sistemului de permisii nu constă în restricţiile
cu privire la acordare, ci în diminuarea integrală a eşecului pentru fiecare caz în parte, astfel
încât din ce în ce mai mulţi deţinuţi să beneficieze de sistemul de permisii, opinia publică se
recepteze aceste măsuri ca fiind benefice resocializării, impactul în comunitate să nu fie negativ,
iar prestigiul administraţiei penitenciarului să nu fie afectat de măsuri considerate în afara
intenţiei legiuitorului.
În condiţiile aplicării corecte a sistemului de permisii, acesta constituie o pârghie
importantă de resocializare, pe lângă vizite, vizite intime, corespondenţă, legături telefonice şi
on-line, precum şi alte mijloace mass-media de contact cu lumea exterioară. În Regulamentul de
aplicare a Legii nr. 254/2013, art. 215, sunt stabilite măsurile administrative necesare
determinate de acordarea permisiunii de ieşire din locul de deţinere astfel:
– Permisiunea de ieşire este stabilită prin data punerii în aplicare de către
directorul penitenciarului;
– Condamnatul este instruit, înainte de plecare, cu privire la data şi ora la care
trebuie să revină în penitenciar, regulile pe care trebuie să le respecte pe durata permisiunii de
ieşire din penitenciar şi consecinţele nerespectării acestora, în sensul că neprezentarea
nemotivată poate fi considerată evadare, obligativitatea prezentării la autorităţile publice locale
sau la organele de poliţie din localitatea în care se deplasează, pentru confirmarea prezenţei în
acea localitate, atât la sosire, cât şi la plecare;
169
– Deţinutul va semna un angajament cu privire la instruirea făcută şi cu privire la
activităţile ce urmează a le desfăşura pe timpul permisiei, precum şi despre modalităţile de
menţinere a legăturii cu locul de deţinere;
– În cazul în care deţinutul are capacitate de exerciţiu restrânsă ori are un anumit
grad de handicap, având nevoie de însoţitor, membrul de familie sau reprezentantul legal
însoţitor va semna alături de deţinut angajamentul privind conduita pe timpul permisiei;
– La ieşirea din penitenciar, deţinutului i se înmânează un document privind
indentitatea, durata permisiei, traseul de urmat pentru plecare şi sosire, vizele organului de
poliţie, astfel încât să poată fi identificat la cererea organelor de ordine publică;
– O zi de permisie este calculată la intervalul de 24 de ore de la ora de plecare din
penitenciar;
– Serviciul evidenţă al administraţiei penitenciarului comunică organelor de
poliţie din zona de sosire a condamnatului situaţia privitoare la permisiunea de ieşire, pentru a
se lua în evidenţă şi supraveghere activitatea condamnatului în localitate sau pe traseul de
deplasare. De asemenea, se comunică despre permisiunea de ieşire şi Inspectoratului General al
Poliţiei de Frontieră;
– Toate cheltuielile prilejuite de permisiunea de ieşire din penitenciar sunt
suportate de către deţinut din sumele avute la dispoziţie în penitenciar ori de către familie, cu
ocazia însoţirii pe traseul de deplasare şi a sejurului în localitatea de destinaţie;
– La revenirea din permisie, deţinutul va fi supus controlului medical,
percheziţiei corporale şi a bunurilor şi bagajelor. În situaţia îmbolnăvirii se iau măsuri
corespunzătoare primirii iniţiale în penitenciar, carantină sau internare în spital sau în infirmeria
locului de deţinere. Banii rămaşi necheltuiţi sau care sunt asupra condamnatului de la familie se
depun la casieria penitenciarului, bagajele cu articolele de îmbrăcăminte sunt inventariate, iar
cele peste limita acceptată sunt depuse la magazia de bagaje pentru deţinuţi, alimentele aduse
sunt acceptate în limita drepturilor la pachet sau cumpărături, în condiţiile stabilite de art. 148
din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013;
– În situaţia în care condamnatul nu se prezintă la timp din permisie, în mod
nejustificat, fără să anunţe penitenciarul sau organele de poliţie despre situaţia ce-l împiedică să
ajungă la timp, locul de deţinere informează organele de poliţie pentru a se declanşa urmărirea
acestuia;
– Permisiunea aprobată nu se mai pune în aplicare dacă, în perioada până la
plecare, condamnatul săvârşeşte o abatere disciplinară, neacordarea putând fi comunicată de
directorul locului de deţinere sau de către directorul general al ANP;
– Situaţia generală a tuturor condamnaţilor în permisiune de ieşire este
comunicată de către administraţia penitenciarului către ANP pentru evidenţa generală a celor
care beneficiază de asemenea măsuri de resocializare;
Permisiunea de ieşire din locul de deţinere se acordă condamnaţilor gradual, după
ce au beneficiat de recompensele cu vizită, pachete de alimente, şi după ce li s-au încredinţat
unele responsabilităţi din cadrul activităţilor educative şi pe care aceştia le-au îndeplinit în bune
condiţiuni. Recompensa cu permisiune de ieşire nu se acordă, în principiu, celor cărora li s-a
stabilit iniţial regimul deschis şi care au o condamnare de până la un an.
Sistemul de recompense, deşi este cu puţine modalităţi, precum şi fără stimulente
materiale, este totuşi de natură a crea o anumită competitivitate în rândul celor care sunt
clasificaţi în aceeaşi categorie, poate să ducă la acumularea pe un timp îndelungat la o
multitudine de rapoarte de recompensare, cu dovada scrisă a bunei conduite, poate să fie unul
dintre indicatorii concreţi ai încercării de îndreptare şi resocializare, dacă în locurile de deţinere
recompensele nu reprezintă un teren de „vânătoare”, recompensele fiind rare şi acordate cu
maximă stricteţe. Recompensele acordate chiar mai permisiv, dar nu cu superficialitate, creează
climatul de bunăvoinţă necesar unei bune conlucrări dintre cei care încercă să educe şi cei care
170
acceptă sistemul. Chiar şi în cazurile în care condamnaţii au o conduită necorespunzătoare, prin
abateri disciplinare numeroase, încurajarea lor prin prezentarea situaţiei celor care au primit
recompense poate determina un reviriment. În acest sens pot să fie acordate facilităţi, care deşi
nu sunt considerate recompense pot genera schimbarea de atitudine. Cu aprobarea directorului
locului de deţinere se poate acorda ca facilitate vizita fără sistem de separare între condamnat şi
vizitatori, pentru cei din regimul de maximă siguranţă şi regimul închis, deţinerea unor albume,
obiecte de personalizare a camerei de deţinere, înscrierea la unele programe deosebite şi
atractive pentru profesionalizare (tinerii sunt atraşi de programe pentru calculatoare, programe
de îmbunătăţire a condiţiei fizice, femeile deţinute apreciază programele de coafură, înfru-
museţare şi întreţinere fizică etc.).
Sistemul de recompense şi facilităţi nu poate să rezolve multiplele situaţii de obicei
conflictuale ce se produc în locurile de deţinere, sistemul disciplinar fiind corelat cu sistemul de
sancţionare a abaterilor ce se comit pe timpul executării pedepselor. Sistemul de recompense, în
acest caz, trebuie obiectivat într-o măsură în care cadrele să nu fie predispuse la acordarea prea
multor recompense, dar şi să nu se reţină la a le propune atunci când condamnatul acumulează
fapte ce se pot considera pozitive. Astfel a apărut sistemul de creditare a conduitelor
condamnaţilor, ce acordă sau scad un număr de puncte de credit celor care realizează
obiectivele educative ori comit abateri disciplinare.
5. Acordarea recompenselor pe baza creditelor obţinute

Sistemul de credite pentru obiectivarea acordării de recompense în raport de
conduită, de rezultatele obţinute la diferite activităţi de resocializare sau de abaterile sancţionate
pe parcursul executării pedepselor constituie o noutate în sistemul de executare a pedepselor şi a
fost introdus prin „Metodologia din 30 aprilie 2013 privind acordarea recompenselor pentru
persoanele aflate în custodia Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, pe baza Sistemului de
creditare a participării detinuţilor la activităţi şi programe de educaţie, asistenţă psihologică şi
socială, la activităţi lucrative, precum şi în situaţii de risc”. 158
a) Consideraţii generale privind Sistemul de creditare
Sistemul de creditare are ca obiective:
- Asigurarea unui sistem unitar de responsabilizare a condamnaţilor în realizarea
activităţilor educaţionale;
- Acordarea de credite condiţionează în mod echitabil şi transparent acordarea de
recompense consecutiv aplicării de sancţiuni disciplinare;
- Stimularea participării la programe educative concomitent cu dezvoltarea
motivaţiei pentru primirea de recompense;
- Concretizarea conceptului de „o bună conduită” şi „stăruinţă în muncă sau în
cadrul activităţilor educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială,
al instruirii şcolare şi formării profesionale”;
- Posibilitatea folosirii sistemului de credite şi la sistemul de apreciere al comisiei
de individualizare a regimului de deţinere, când se analizează trecerea de la un regim la altul în
sens progresiv sau regresiv;
- Facilitarea analizei conduitei condamnatului în situaţia propunerii pentru liberare
condiţionată.
b) Aplicarea sistemului de creditare
Sistemul de credite presupune ca fiecare deţinător sau cadru care desfăşoară
activităţi directe cu condamnaţii să înregistreze şi să opereze în baza de date a creditelor
numărul de puncte obţinute ca urmare a îndeplinirii condiţiilor specifice programelor, după cum
urmează:
158
ANP, Metodologie nr. 353, publicată în M. Of. din 14 iunie 2013.
171
- Obţinerea de puncte pentru creditare în cadrul programelor de educaţie,
absolvite sau finalizate;
- Obţinerea de puncte de creditare pentru fiecare activitate lucrativă desfăşurată;
- Obţinerea de puncte de creditare pentru prevenirea fiecărei situaţii de risc, ori
pentru înlăturarea acestora, ori pentru desfăşurarea activităţilor zilnice în mod conştiincios.
În aplicaţia informatică PMSweb din cadrul bazei de date a locului de deţinere se
introduc în mod automat creditele obţinute pentru toţi absolvenţii de cursuri de şcolarizare,
calificare, participare la proiecte şi prevenirea de incidente. Tot ca urmare a programului
automat de centralizare PMSweb, se cumulează sau se diminuează creditele obţinute ca urmare
a acordării de recompense sau a aplicării de sancţiuni.
Propunerea de recompensare se formulează automat pentru toţi condamnaţii
eligibili ce nu se află sub efectul unei sancţiuni disciplinare, propuneri din care comisia de
acordare a recompenselor decide cu privire la aprobarea sau respingerea unei recompense,
stabilind o pondere a recompensărilor astfel încât soldul recompenselor să nu fie deosebit de
încărcat sau, dimpotrivă, de scăzut.
Dacă un condamnat, deşi eligibil, nu a fost recompensat, el nu poate beneficia de o
propunere de recompensare decât dacă după analiza făcută participă la cel puţin o activitate din
care acumulează credite suplimentare. Condamnaţii sancţionaţi pot să fie recompensaţi cu
„ridicarea sancţiunii aplicate anterior” chiar dacă au suma creditelor negativă, dacă cumulează
creditele necesare recompensării din participarea la activităţile ce produc astfel de credite. În
această situaţie, se constată dorinţa administraţiei de a veni cu un gest de bunăvoinţă chiar faţă
de condamnaţii sancţionaţi disciplinar, dorind să fie atraşi spre conduite pozitive. Această
situaţie se aplică şi în cazul existenţei sancţiunilor aplicate pentru mai multe abateri.
În situaţia producerii unei abateri disciplinare ce atrage sancţionarea, din totalul
numărului de credite se scade un anumit număr, existând posibilitatea existenţei creditelor
negative. În situaţia acordării de recompense, creditele excedentare se reportează, la fel ca şi
cele nagative, ce vor fi reportate când se aplică o recompensă cu ridicarea sancţiunii aplicate.
Creditele rămase vor fi disponibile pentru utilizarea ulterioară a acestora 159.
Permisiunea de ieşire din penitenciar pentru o zi diminuează soldul de credite cu
60 de credite, iar pentru celelalte permisiuni de ieşire din penitenciar soldul creditelor se
diminuează cu 80 de credite. Soldul total necesar acordării de recompense este de cel puţin 60
de credite.
Pentru recompensa cu „ridicarea sancţiunii aplicate anterior” este nevoie de un
număr de credite în raport de fiecare sancţiune aplicată, conform art. 101 din Legea nr.
254/2013, astfel:
- Pentru „avertisment” – 30 credite;
- Pentru „suspendarea dreptului de a participa la activităţi culturale, artistice şi
sportive, pe o perioadă de cel mult o lună” – 30 credite;
- Pentru „suspendarea dreptului de a presta o muncă, pe o perioadă de cel mult o
lună” – 30 credite;
- Pentru „suspendarea dreptului de a primi şi de a cumpăra bunuri, cu excepţia
celor necesare pentru igiena individuală sau exercitarea drepturilor la apărare, petiţionare,
corespondenţă şi asistenţă medicală, pe o perioadă de cel mult două luni” – 50 credite;
- Pentru „suspendarea dreptului de a primi vizite, pe o perioadă de cel mult 3 luni”
– 60 credite;
159
Exemplu de credite acordate:
Suplimentarea dreptului la pachet şi vizită = 45 credite;
Permisiunea de ieşire din penitenciar pentru o zi, dar nu mai mult de 15 zile pe an = 60 credite;
Permisiunea de ieşire din penitenciar pe o durată de cel mult 5 zile, dar nu mai mult de 25 zile pe an = 80 credite;
Permisiunea de ieşire din penitenciar pe o durată de cel mult 5 zile, pentru motive umanitare = 0 credite.
172
- Pentru „izolare pentru maximum 10 zile” – 100 credite.
Soldul minim necesar pentru propuneri de „recompensare pentru ridicarea unei
sancţiuni aplicate anterior”, formulate de către comisie, este de minimum 80 de credite.
c) Creditarea unor activităţi din programele de educaţie
– Creditarea unor activităţi de învăţământ:
– Instruire şcolară, învăţământ de masă, clasele I – XIII = 30 credite/semestru;
– Şcolarizare clasele I – XIII – minori şi tineri = 80 credite/semestru absolvit;
– Învăţământ profesional de 2 ani – adulţi, anul I sau II = 30 /semestru absolvit;
– Învăţământ profesional cu durata de 2 ani, minori şi tineri = 80 credite/sem.
absolvit;
– Program „A doua şansă” – adulţi = 30 credite/an de studiu absolvit, pentru nivel
primar anul I ‒ IV, nivel gimnazial an V – VIII;
– Program „A doua şansă” – minori şi tineri = 80 credite/an de studiu absolvit, an
de studiu I ‒ IV, gimnaziu an de studiu V – VIII;
– Program universitar = 30 credite/an promovat;
– Program postuniversitar = 30 credite/an promovat;
– Creditarea formării profesionale:
– Cursuri de iniţiere absolvite = 20 credite/curs;
– Cursuri de calificare/specializare/perfecţionare, adulţi = 40 credite/curs nivel I
absolvit;
– Cursuri nivel II = 60 credite/curs absolvit;
– Cursuri de calificare minori şi tineri = 80 credite/curs indiferent nivel;
– Activităţi de informare/consiliere/medierea muncii = 10 credite/curs organizat
pe bază de proiect;
– Credite pentru formare profesională:
– Cursuri de iniţiere = 20 credite/curs absolvit;
– Cursuri de calificare/specializare/perfecţionare – adulţi = 40 credite/curs nivel I
absolvit;
– Cursuri de nivel II = 60 credite pentru absolvire;
– Cursuri de calificare – minori şi tineri = 80 credite/curs absolvit, indiferent de
nivel;
– Activităţi de informare/consiliere/medierea muncii = 10 credite, pentru
activitatea organizată pe bază de proiect;
– Credite pentru programe educaţionale:
– Adaptare pentru viaţa instituţionalizată = 5 credite o singură dată;
– Program de alfabetizare = 30 credite;
– Program de educaţie pentru sănătate = 25 credite;
– Program de informare pentru prevenirea consumului de droguri, alcool, tutun =
25 credite;
– Program de educaţie pentru viaţa de familie = 25 credite;
– Program de educaţie civică = 25 credite,
– Program de cultură generală „Universul cunoaşterii” = 25 credite/modul;
– Program „Dezvoltarea spiritului antreprenorial al persoanelor private de
libertate” = 25 credite;
– Program „Implicarea angajatorilor în mediul penitenciar” = 25 credite;
– Program „Minte sănătoasă, în corp sănătos” (femei) = 25 credite;
– Program „Descopăr lumea citind” (minori) = 25 credite;
– Program „Educaţie pentru drepturile omului” (minori) = 25 credite,
– Program de valorificare a aptitudinilor – HOBBY (creaţie artistică, literatură,
pictură, sculptură, grafică, origami etc.) – 20 credite;
173
– Program destinat menţinerii unei vieţi active „Activ – club” (calculator, limbi
străine, etc.) = 20 credite;
– Programe de educaţie religioasă: Programul „Cuvântul care zideşte” – Modulul
I, Modulul II, Programul „Lăudaţi-L pe Domnul” = 25 credite/modulul;
– Programul „Educaţie prin sport” = 20 credite;
– Programul de iniţiere în limba română şi de orientare culturală pentru străini = 25
credite;
– Programul de dezvoltare a abilităţilor de viaţă independentă destinat minorilor
privaţi de libertate = 25 credite;
– Programul „Stil de viaţă sănătos” = 25 credite;
– Programul „Gestionarea emoţiilor” = 25 credite;
– Programul „Alfabetul bunului cetăţean” = 25 credite;
– Programul „Eu şi familia mea” = 25 credite;
– Programul „Adolescentul şi anturajul său” = 25 credite;
– Programul de individualizare a parcursului educaţional din penitenciar = 25
credite;
– Programul de consiliere pentru dobândirea autonomiei şi responsabilităţii = 25
credite;
– Alte programe educaţionale (Cu respectarea standardului de minimum 12
şedinţe, conform lit. E) = 20/25 credite în funcţie de tipul programului educaţional;
– Programul „O zi în penitenciar” = 5 credite/activitate;
– Programul „Managementul voluntarilor” = 5 credite/activitate;
– Activităţi de educaţie pe platforma eLearning pentru prevenirea tuberculozei = 5
credite (se acordă o singură dată, numai la finalul parcurgerii activităţii, în ansamblul său, şi nu
pentru fiecare modul în parte);
– Activităţi artistice = 10;
– Activităţi de difuzare a culturii = 10 credite;
– Activităţi sportive = 0 credite;
– Concursuri tematice (se acordă participanţilor calificaţi în etapa finală, conform
proiectului de activitate) = 5 credite pentru finalişti;
– Competiţii sportive în interiorul penitenciarului (se acordă pentru finalişti,
stabiliţi conform proiectului de activitate) = 10 credite;
– Credite acordate pentru activităţi în comunitate:
– Vizionare spectacole de teatru/competiţii sportive/expoziţii artistice = nu se
creditează;
– Vizite la obiective la obiective culturale, instituţii publice şi private, organizaţii
guvernamentale şi neguvernamentale, excursii, tabere, ieşiri în natură = nu se creditează;
– Participare la activităţi religioase = nu se creditează;
– Protagonist în piesă de teatru (se acordă iniţial, o singură dată/piesă/an) = 30
credite;
– Actor în reprezentaţie susţinută = 10 credite/fiecare reprezentaţie;
– Participare la competiţii sportive = 10 credite tuturor participanţilor;
– Participare cu exponate proprii la expoziţii artistice (se acordă o dată/expoziţie) =
20 credite;
– Activităţi derulate de preotul angajat, după caz, în colaborare cu reprezentanţii
cultelor = 10 credite;
– Activităţi religioase, pe baza planului de activitate, de sprijinire la activităţile
religioase = 10 credite;
– Credite pentru activităţi interpenitenciare:
– Activităţisportive (competiţii, campionate ) = 10 credite/pentru finalişti;
174
– Activităţi cultural-artistice = 30 credite/protagonist la activitate, festival/o
singură dată;
– Activităţi – reprezentaţie = 10 credite;
– Activităţi şi programe educaţionale derulate de colaboratori externi = 20/25
credite;
– Activităţi creditate din domeniul asistenţei psihologice:
– Programe de asistenţă psihologică destinate persoanelor cu antecedente în
toxicomanie = 30 credite;
– Program destinat persoanelor cu antecedente de consum de alcool = 30
credite;
– Program destinat persoanelor cu conduită agresivă = 30 credite;
– Program destinat persoanelor cu risc de suicid = 30 credite;
– Program destinat agresorilor sexuali = 30 credite;
– Program destinat vârstnicilor = 30 credite;
– Program destinat persoanelor cu afecţiuni psihice = 30 credite;
– Program de autocunoaştere şi dezvoltare personală (3 module) = 25
credite/modul;
– Program de autocunoaştere şi dezvoltare personală prin metoda arteiterapiei
(3 module) = 25 credite/modulul;
– Program „Relaţii conjugale şi familiale” (femei) = 25 credite;
– Program „Educaţie parentală” (femei) = 25 credite;
– Program de autocunoaştere şi dezvoltare personală „Cine sunt eu ?” (minori)
= 25 credite;
– Program de formare a deţinuţilor de sprijin = 25 credite;
– Program „A educa pentru a repara” = 25 credite;
– Program „Construirea unui plan de prevenire şi contingenţă – Pregătirea
pentru liberare” = 25 credite;
– Program de reducere a riscului de vulnerabilizare = 0 credite;
– Programul de asistenţă psihologică specifică pentru diminuarea furiei = 30
credite;
– Programul de asistenţă psihologică specifică pentru diminuarea impulsivităţii
= 30 credite;
– Programul de asistenţă psihologică specifică destinat lipsei de empatie
(cruzime)/falsităţii (minciună), lipsei de morală = 30 credite;
– Programul de asistenţă psihologică specifică destinat dependenţei (jocuri,
adicţii, alcool) = 30 credite;
– Programul de asistenţă psihologică specifică pentru dezvoltarea
managementului de timp = 30 credite;
– Programul de asistenţă psihologică specifică pentru dezvoltarea
managementului financiar = 30 credite;
– Alte programe = 25/30 credite (derulate cu avizul direcţiei de specialitate) în
funcţie de tipul programului;
– Comunităţi terapeutice = 20 credite (se acordă per ansamblu, pentru toate
activităţile incluse/lună);
a) Programe de asistenţă psihologică generală derulate de colaboratori externi –
creditate = 25 credite;
b) Programe de asistenţă psihologică specifică derulate de colaboratori externi –
creditate = 30 credite;
c) Programe de asistenţă psihologică derulate de colaboratori externi –
necreditate = 10 credite;
175
– Activităţi interpenitenciare (organizate pe baza proiectului de activitate) = 1
credit;
– Activităţi psihologice (organizate pe baza proiectului de activitate) = 10 credite;
– Participare la stagii de practică (organizate pe baza proiectului de activitate şi a
protocolului de cercetare) = 3 credite;
– Activităţi creditate din domeniul de asistenţă socială:
– Program de pregătire pentru liberare (se acordă o singură dată) = 20 credite;
– RRR – Program de pregătire pentru liberare = 25 credite;
– Program de dezvoltare a abilităţilor parentale = 25 credite;
– Program de dezvoltare a abilităţilor sociale = 25 credite;
– Program de menţinere/dezvoltare a relaţiilor cu mediul de suport = 25 credite;
– Program de prevenţie a violenţei domestice = 25 credite;
– Program de dezvoltare a abilităţilor decizionale în situaţii de risc infracţional =
25 credite;
– Program „Drepturi şi responsabilităţi parentale” (femei) = 25 credite
(coordonator asistentul social, conform instrucţiunilor de aplicare a programului);
– Alte programe = 20/25 credite, derulate cu avizul direcţiei de specialitate;
– Programe de asistenţă socială derulate de colaboratori externi - creditate = 20/25
credite;
– Programe de asistenţă socială derulate de colaboratori externi – necreditate = 0
credite;
– Activităţi interpenitenciare = 10 credite, organizate pe baza proiectului de
activitate;
– Participare la stagii de practică = 3 credite, organizate pe baza proiectului de
activitate şi a protocolului de cercetare;
– Activităţi necreditate în regim individual (educaţionale, psihologice,
sociale):
– Convorbiri individiuale de informare;
– Consiliere educaţională;
– Consiliere psihologică;
– Consiliere psihologică pentru agresori sexuali;
– Consiliere psihologică pentru bolnavi psihic;
– Consiliere psihologică pentru consumatori de droguri, cu risc de vulnerabilizare
(inclusiv consiliere pre- şi posttestare HIV, SIDA);
– Consiliere psihologică diminuare risc suicid;
– Consiliere psihologică în criză (inclusiv refuzul de hrană);
– Consiliere socială în vederea restabilirii/medierii relaţiilor de familie;
– Consiliere socială pentru identificarea de resurse.
Sistemul de credite al activităţilor educative în ansamblul lor reprezintă o încercare
de obiectivare a modului de apreciere a participării persoanelor condamnate la acelea dintre ele
pe care l-au ales în planificarea executării pedepsei aplicate, dar şi de comensurare a participării
la diferitele acivităţi considerate mai importante sau mai bine cotate. Metodologia expune doar
câteva dintre principiile de aplicare a creditelor, dar are limite ca urmare a lipsei unei formule de
calcul a creditelor, astfel că nu putem şti de ce unele activităţi se creditează mai mult sau mai
puţin decât altele. O limită importantă a sistemului de credite este că are un caracter mercantil,
de cântărire a unor activităţi, care au conotaţii sufleteşti, unde nu se pot măsura sentimentele,
emoţiile, frustrările, nu poate fi măsurată formarea convingerilor, trăirilor sau întăririi
convingerilor. Limitele sistemului vor fi eliminate în viitor prin derularea metodei de evidenţă a
creditelor, iar o primă analiză ne duce la următoarele supoziţii:
176
- Programele care fac parte integrantă din Metodologie nu sunt realizate prin
standarde educaţionale ale Ministerului Educaţiei şi Învăţământului, Ministerului Muncii,
Ministerului Sănătăţii, precum şi ale altor ministere care ar putea să formuleze soluţii de
măsurare a unor activităţi ce se referă la domenii pe care le coordonează;
- Unele acivităţi educative importante nu se regăsesc în metodologie (activitatea
bibliotecii), iar altele nu se creditează, deşi au o importanţă deosebită (activităţile individuale),
ceea ce dă importanţă pentru acţiunile colective, în detrimentul celor individuale, care ar trebui
să fie cele mai importante;
- Sistemul are o mare alură birocratică 160, de urmărire, înregistrare, înscriere,
analiză şi sinteză, de unde greutatea aplicării în timp, mai ales pentru că nu este vorba de o
populaţie stabilă, ci de una eterogenă, cu mari fluctuaţii de intrare şi ieşire sau cu trecere
dintr-un sistem în altul, cu o multitudine de mişcări 161 în practica disciplinară, mai ales în ceea
ce priveşte recompensarea.
160
MODELE DE DOCUMENTE CE SE ÎNTOCMESC ÎN ACTIVITATEA DE RECOMPENSARE
MINISTERUL JUSTIŢIEI
ADMINISTRAŢIA NAŢIONALĂ A PENITENCIARELOR
Penitenciarul .....
ANGAJAMENT PENTRU PERMISIUNE DE IEŞIRE
Subsemnatul/Subsemnata, ......, deţinut(ă) ......, clasificat în regimul ......, născut(ă) la data de ...... în ....., fiul/fiica lui ...... şi
al/a ......, condamnat(ă) la ...... ani şi ...... luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ......, în urma recompensării cu
permisiunea de ieşire din penitenciar pe o durată de ......, începând cu data de ...... ora ...... până în data de ...... ora ......, mă
angajez ca, sub rezerva sancţiunii, în acest interval de timp să mă încadrez în limitele următoarelor obligaţii şi interdicţii:
Obligaţii
● Respectarea strictă a zilei şi orei de înapoiere în penitenciar
● Respectarea strictă a destinaţiei şi a motivului pentru care am primit permisiunea de ieşire din penitenciar
● Prezentarea la organele administrative locale sau la organele de poliţie pentru aplicarea vizelor de confirmare a prezenţei
în localitate, dacă durata permisiunii de ieşire din penitenciar este mai mare de 24 de ore
● Încadrarea în normele sociale în ceea ce priveşte comportamentul, ţinuta, limbajul etc.
Interdicţii
● Săvârşirea de contravenţii şi infracţiuni
● Achiziţionarea, primirea, deţinerea şi consumul de substanţe psihotrope
● Achiziţionarea, primirea şi deţinerea de arme, muniţii, substanţe toxice sau explozive
● Revenirea în penitenciar sub influenţa băuturilor alcoolice
Am luat cunoştinţă despre obligaţiile şi interdicţiile menţionate mai sus.
Data...............................
Semnătura........................
Aparţinător*1)...................
Semnătura.......................
Dat în faţa mea, ..............................................
(gradul, numele şi prenumele, funcţia deţinută) Semnătura ........................................
161
MODELE DE DOCUMENTE CE SE ÎNTOCMESC ÎN ACTIVITATEA DE RECOMPENSARE
MINISTERUL JUSTIŢIEI - FAŢĂ -
ADMINISTRAŢIA NAŢIONALĂ A PENITENCIARELOR
Penitenciarul .......................... LOC
Adresa: ................................ FOTOGRAFIE
Telefon ................................
LEGITIMAŢIE
de permisiune de ieşire din penitenciar
nr. ...... din ..........
Deţinutul/Deţinuta ......., posesor/posesoare al/a B.I/C.I seria ......... nr. ....., eliberat(ă) la data de ......, de către ......., cu CNP
.........., clasat la dosarul individual, clasificat(ă) în regim ........................, născut(ă) la data de ......, în localitatea......., fiul/fiica
lui........... şi al/a ......, condamnat(ă) la ....... ani ...... luni închisoare, a fost recompensat(ă) cu permisiunea de ieşire din
penitenciar, în perioada zz ....../ll ...../aa ....., ora .... - zz ..../ll ...../aa ....., ora ....., urmând a se deplasa în localitatea ......,
judeţul........
Prezentul document foloseşte la identificarea şi legitimarea persoanei private de libertate mai sus menţionate pe perioada
acordării recompensei cu permisiunea de ieşire din penitenciar.
Directorul penitenciarului,
L.S.
177
6. Rigorile executării regimurilor de deţinere şi conduitele considerate abateri
Abaterile disciplinare în locurile de deţinere sunt mai frecvente decât în orice alte
locuri ale activităţii sociale, având în vedere concentrarea unei populaţii de infractori obişnuiţi
să nu respecte prevederile legale, să conteste autoritatea, să-şi facă „dreptate” împotriva celor
apropiaţi, indiferent că sunt membri de familie, rude, cunoscuţi, prieteni şi mai ales persoane
necunoscute care deseori prezintă doar un interes legat de posesia unor bunuri ce sunt dorite de
infractori.
În noua configuraţie a Legii nr. 254/2013 un aspect aparte cu privire la abateri şi
sancţiunile ce se aplică împotriva celor care le comit este acela al necesităţii clarificării
instituţiei „abaterilor disciplinare”, astfel încât să se reglementeze în mod deosebit de precis
modul şi tipul de sancţiuni în raport cu gravitatea conduitelor negative, individualizarea exactă a
răspunderii disciplinare şi excluderea cazurilor în care pentru aceleaşi tipuri de abateri se aplică
un sistem diferit de sancţiuni.
- VERSO -
VIZE
SOSIRE PLECARE
Localitatea ............... Localitatea ...........
Autoritatea ............... Autoritatea ...........
Numele şi prenumele persoanei Numele şi prenumele persoanei
care aplică viza............. care aplică viza.............
Data ....... ora ......... Data ........ ora ......

L.S. L.S.
VIZE
SOSIRE PLECARE
Localitatea ............... Localitatea ...........
Autoritatea ............... Autoritatea ...........
Numele şi prenumele persoanei Numele şi prenumele persoanei

care aplică viza............. care aplică viza.............
Data ....... ora ......... Data ........ ora ......

L.S. L.S.
PENITENCIARUL..........
TABEL NOMINAL CU PERSOANELE CONDAMNATE PROPUSE PENTRU
PERMISIUNEA DE IEŞIRE PENTRU ..........ZILE
Nr. Date de Condamnarea Regimul Data Data Data Propunerea Propunerea

Crt. stare civilă şi fapta, de expirării arestării scoaterii la cu cu
a persoanei modul de executare în termen activităţi permisiune permisiunea
private de executare a pedepsei a din de ieşire de ieşire din
libertate pedepsei penitenciar din penitenciar
NUME penitenciar Data ora
PRENUME Data ora Revenirii
TATA ieşirii
MEMA
ANUL
LUNA
ZIUA
NAŞTERII
1
2
3
4
5
6
Etc.
178
Recomandarea REC 92006)2 pct. 57.2 stabileşte că doar prin lege trebuie să fie
stabilite acţiunile sau inacţiunile deţinuţilor care constituie abateri disciplinare, tipul şi durata
sancţiunilor care pot fi impuse, la fel ca şi conduitele ce sunt reglementate ca obligaţii şi
interdicţii specifice. Astfel au fost stabilite trei categorii de abateri disciplinare: deosebit de
grave, grave, şi uşoare, reformulându-se şi conţinutul abaterilor, existând posibilitatea de a nu fi
aplicată o sancţiune, ci activitatea să se limiteze la o simplă convorbire individuală eficientă.
Abaterile disciplinare nu pot fi constatate doar în situaţia în care sunt stabilite, cu un
conţinut exact, obligaţiile şi interdicţiile persoanelor condamnate, în raport cu care unele acţiuni
sau inacţiuni pot fi considerate abateri.
În acest context abaterile disciplinare sunt conduite ale condamnaţilor
neconforme cu prevederile actelor normative, care nu au periculozitatea unei infracţiuni,
dar sunt suficient de grave pentru a se aplica sancţiuni pentru revenirea la conduita
regulamentară 162.
Locurile de deţinere sunt instituţii sobre unde se aplică constrângerea, conduitele
fiind deosebit clar stabilite, în raport cu regimurile de executare, gradul de risc al persoanei
condamnate, gradul de clasificare a încălcării disciplinare, conduita anterioară în sensul repetării
abaterii ori a comiterii unei fapte mai grave, experienţa în ceea ce priveşte cunoaşterea regulilor
locului de deţinere, nivelul de pregătire şi posibilitatea de receptare corectă a obligaţiilor ce-i
revin şi obişnuinţa de a le respecta.
7. Obligaţiile şi interdicţiile condamnaţilor

Obligaţiile condamnaţilor sunt arătate în art. 81 din Legea nr. 254/2013, astfel:
a) să se supună percheziţiei cu ocazia primirii în penitenciar, precum şi pe parcursul
executării pedepsei privative de libertate, ori de câte ori este necesar;
b) să respecte regulile stabilite de administraţia penitenciarului pe perioada cât au
permisiune de ieşire din penitenciar sau în cazul desfăşurării de activităţi, fără supraveghere, în
exteriorul penitenciarului;
c) să se conformeze dispoziţiilor date de organele judiciare;
d) să respecte regulile de igienă individuală şi colectivă în camera de deţinere şi în
alte spaţii comune, precum şi indicaţiile medicului;
e) să întreţină în mod corespunzător bunurile încredinţate de administraţia peniten-
ciarului şi bunurile din dotarea unităţilor unde prestează munca;
f) să respecte programul zilnic;
g) să respecte repartizarea pe camerele de deţinere;
h) să manifeste o atitudine cuviincioasă faţă de orice persoană cu care intră în
contact;
i) să aibă o ţinută decentă, curată şi îngrijită;
j) să îndeplinească în bune condiţii activităţile la care participă;
k) să declare, conform realităţii, nivelul de instruire şcolară sau pregătire
profesională;
l) să respecte orice altă obligaţie care rezultă din prezenta lege, din regulamentul de
aplicare a acesteia, din ordinele şi deciziile emise în baza acestora şi din regulamentul de ordine
interioară al penitenciarului.
Art. 82 - Interdicţiile persoanelor private de libertate, din Legea nr. 254/2013,
prevede că persoanelor condamnate le este interzisă:
a) exercitarea sau încercarea de exercitare de acte de violenţă asupra personalului,
persoanelor care execută misiuni în penitenciar sau care se află în vizită, asupra celorlalte
persoane condamnate, precum şi asupra oricăror alte persoane;
162
I. Chiş, Drept execuţional penal. Istoria închisorilor româneşti. Legislaţia închisorilor din feudalism până în anul 1989.
Executarea pedepselor privative de libertate, Ed. Universul Juridic, 2013, p. 268-275.
179
b) organizarea, sprijinirea sau participarea la revolte, răzvrătiri, acte de nesupunere
pasive sau active ori alte acţiuni violente, în grup, de natură să pericliteze ordinea, disciplina şi
siguranţa penitenciarului;
c) iniţierea sau participarea la acte de sustragere de la executarea pedepselor
d) introducerea în penitenciar, producerea, deţinerea, comercializarea sau consumul
de stupefiante, băuturi alcoolice ori de substanţe toxice sau ingerarea de medicamente fără
prescripţie medicală, de natură să creeze tulburări de comportament;
e) sustragerea în orice mod de la executarea unei sancţiuni disciplinare;
f) instigarea altor persoane condamnate la săvârşirea de abateri disciplinare;
g) stabilirea de relaţii cu persoane condamnate sau persoane din interiorul ori
exteriorul penitenciarului, cu scopul de a împiedica înfăptuirea justiţiei sau aplicarea normelor
regimului de executare a pedepselor privative de libertate;
h) sustragerea sau distrugerea unor bunuri sau valori de la locul de muncă ori
aparţinând penitenciarului, personalului, persoanelor care execută activităţi în penitenciar sau se
află în vizită, precum şi a bunurilor aparţinând altor persoane, inclusiv celor condamnate;
i) prezenţa în zone interzise sau la ore nepermise în anumite spaţii din penitenciar,
stabilite prin regulamentul de ordine interioară, precum şi nerespectarea orei de revenire în
penitenciar;
j) introducerea în penitenciar, procurarea, confecţionarea, deţinerea, schimbul,
primirea, utilizarea sau transmiterea de arme, materiale explozive, obiecte şi substanţe care pun
în pericol siguranţa penitenciarului, misiunilor sau a persoanelor, bani, medicamente, telefoane
mobile, accesorii ale telefoanelor mobile, bunuri sau alte valori, în alte condiţii decât cele
admise;
k) substituirea identităţii unei alte persoane;
l) împiedicarea, cu intenţie, a desfăşurării programelor şi activităţilor care se
derulează în penitenciar;
m) oferirea sau darea de bani ori alte foloase personalului penitenciarului;
n) obţinerea sau încercarea de obţinere, prin violenţă, constrângere, promisiuni,
servicii, cadouri sau alte mijloace, de avantaje morale ori materiale de la personal, de la
persoanele care execută misiuni în penitenciar sau care se află în vizită ori de la celelalte
persoane condamnate, precum şi de la orice altă persoană;
o) comunicarea cu exteriorul penitenciarului, în alte condiţii şi prin alte metode
decât cele stabilite prin reglementările în vigoare;
p) ameninţarea personalului, a persoanelor care execută misiuni în penitenciar sau
care se află în vizită, a celorlalte persoane condamnate, precum şi a oricăror alte persoane;
q) utilizarea în mod necorespunzător sau în alte scopuri a bunurilor puse la
dispoziţie de administraţia penitenciarului;
r) tulburarea orarului zilnic sau a liniştii, inclusiv după ora stingerii până la
deşteptare;
s) exprimarea, în public, prin gesturi sau acte obscene ori care atrag oprobriul;
ş) împiedicarea sau încercarea împiedicării aflării adevărului în cazul incidentelor
petrecute în penitenciar;
t) desfăşurarea de acţiuni care urmăresc aducerea de prejudicii administraţiei
penitenciarului sau altor persoane;
ţ) autoagresiunea în orice mod şi prin orice mijloace;
u) practicarea jocurilor de noroc cu scopul de a obţine foloase;
v) fumatul în alte locuri decât cele permise;
x) orice manifestare cu caracter discriminatoriu, care aduce atingere demnităţii
umane prin deosebirea, excluderea, restricţia sau preferinţa pe bază de rasă, naţionalitate, etnie,
180
limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială,
vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infecţie HIV/SIDA, precum şi orice alt criteriu
care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării în
condiţii de egalitate a drepturilor fundamentale;
y) desfăşurarea oricăror alte acţiuni interzise prin prezenta lege.
8. Abateri disciplinare
Abaterile disciplinare sunt prevăzute la art. 100 din Legea nr. 254/2013 astfel:
(1) Constituie abateri disciplinare foarte grave încălcarea dispoziţiilor
prevăzute la art. 81:
- lit. a) să se supună percheziţiei cu ocazia primirii în penitenciar, precum şi pe
parcursul executării pedepsei privative de libertate, ori de câte ori este necesar;
- lit. b) să respecte regulile stabilite de administraţia penitenciarului pe perioada cât
au permisiune de ieşire din penitenciar sau în cazul desfăşurării de activităţi, fără supraveghere,
în exteriorul penitenciarului;
- lit. c) să se conformeze dispoziţiilor date de organele judiciare,
şi la art. 82:
- lit. a) exercitarea sau încercarea de exercitare de acte de violenţă asupra
personalului, persoanelor care execută misiuni în penitenciar sau care se află în vizită, asupra
celorlalte persoane condamnate, precum şi asupra oricăror alte persoane;
- lit. b) organizarea, sprijinirea sau participarea la revolte, răzvrătiri, acte de
nesupunere pasive sau active ori alte acţiuni violente, în grup, de natură să pericliteze ordinea,
disciplina şi siguranţa penitenciarului;
- lit. c) iniţierea sau participarea la acte de sustragere de la executarea pedepselor
- lit. d) introducerea în penitenciar, producerea, deţinerea, comercializarea sau
consumul de stupefiante, băuturi alcoolice ori de substanţe toxice sau ingerarea de medicamente
fără prescripţie medicală, de natură să creeze tulburări de comportament;
- lit. e) sustragerea în orice mod de la executarea unei sancţiuni disciplinare;
- lit. f) instigarea altor persoane condamnate la săvârşirea de abateri disciplinare;
- lit. g) stabilirea de relaţii cu persoane condamnate sau persoane din interiorul ori
exteriorul penitenciarului, cu scopul de a împiedica înfăptuirea justiţiei sau aplicarea normelor
regimului de executare a pedepselor privative de libertate;
- lit. h) sustragerea sau distrugerea unor bunuri sau valori de la locul de muncă ori
aparţinând penitenciarului, personalului, persoanelor care execută activităţi în penitenciar sau se
află în vizită, precum şi a bunurilor aparţinând altor persoane, inclusiv celor condamnate;
- lit. i) prezenţa în zone interzise sau la ore nepermise în anumite spaţii din
penitenciar, stabilite prin regulamentul de ordine interioară, precum şi nerespectarea orei de
revenire în penitenciar;
- lit. j) introducerea în penitenciar, procurarea, confecţionarea, deţinerea, schimbul,
primirea, utilizarea sau transmiterea de arme, materiale explozive, obiecte şi substanţe care pun
în pericol siguranţa penitenciarului, misiunilor sau a persoanelor, bani, medicamente, telefoane
mobile, accesorii ale telefoanelor mobile, bunuri sau alte valori, în alte condiţii decât cele
admise;
- lit. k) substituirea identităţii unei alte persoane;
- lit. l) împiedicarea, cu intenţie, a desfăşurării programelor şi activităţilor care se
derulează în penitenciar;
- lit. m) oferirea sau darea de bani ori alte foloase personalului penitenciarului;
- lit. n) obţinerea sau încercarea de obţinere, prin violenţă, constrângere, promisiuni,
servicii, cadouri sau alte mijloace, de avantaje morale ori materiale de la personal, de la
181
persoanele care execută misiuni în penitenciar sau care se află în vizită ori de la celelalte
persoane condamnate, precum şi de la orice altă persoană;
- lit. o) comunicarea cu exteriorul penitenciarului, în alte condiţii şi prin alte metode
decât cele stabilite prin reglementările în vigoare;
- lit. p) ameninţarea personalului, a persoanelor care execută misiuni în penitenciar
sau care se află în vizită, a celorlalte persoane condamnate, precum şi a oricăror alte persoane;
Constituie abateri foarte grave şi încălcarea altor obligaţii şi interdicţii prevăzute
ca abateri foarte grave în alte acte normative.
(2) Abaterile disciplinare grave sunt încălcări ale dispoziţiilor prevăzute la art.
81, astfel:
- lit. d) să respecte regulile de igienă individuală şi colectivă în camera de deţinere
şi în alte spaţii comune, precum şi indicaţiile medicului;
- lit. e) să întreţină în mod corespunzător bunurile încredinţate de administraţia
penitenciarului şi bunurile din dotarea unităţilor unde prestează munca;
- lit. f) să respecte programul zilnic;
precum şi la art. 82, astfel:
- lit. q) utilizarea în mod necorespunzător sau în alte scopuri a bunurilor puse la
dispoziţie de administraţia penitenciarului;
- lit. r) tulburarea orarului zilnic sau a liniştii, inclusiv după ora stingerii până la
deşteptare;
- lit. s) exprimarea, în public, prin gesturi sau acte obscene ori care atrag oprobriul;
- lit. ş) împiedicarea sau încercarea împiedicării aflării adevărului în cazul
incidentelor petrecute în penitenciar;
- lit. t) desfăşurarea de acţiuni care urmăresc aducerea de prejudicii administraţiei
penitenciarului sau altor persoane;
- lit. ţ) autoagresiunea în orice mod şi prin orice mijloace;
Constituie abateri grave şi încălcarea altor obligaţii şi interdicţii prevăzute ca
abateri grave în alte acte normative.
(2) Constituie abateri disciplinare uşoare încălcarea dispoziţiilor art. 81, astfel:
- lit. g) să respecte repartizarea pe camerele de deţinere;
- lit. h) să manifeste o atitudine cuviincioasă faţă de orice persoană cu care intră în
contact;
- lit. i) să aibă o ţinută decentă, curată şi îngrijită;
- lit. j) să îndeplinească în bune condiţii activităţile la care participă;
- lit. k) să declare, conform realităţii, nivelul de instruire şcolară sau pregătire
profesională;
- lit. l) să respecte orice altă obligaţie care rezultă din prezenta lege, din
regulamentul de aplicare a acesteia, din ordinele şi deciziile emise în baza acestora şi din
regulamentul de ordine interioară al penitenciarului;
la art. 82:
- lit. u) practicarea jocurilor de noroc cu scopul de a obţine foloase;
- lit. v) fumatul în alte locuri decât cele permise;
- lit. x) orice manifestare cu caracter discriminatoriu, care aduce atingere demnităţii
umane prin deosebirea, excluderea, restricţia sau preferinţa pe bază de rasă, naţionalitate, etnie,
limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială,
vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infecţie HIV/SIDA, precum şi orice alt criteriu
care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării în
condiţii de egalitate a drepturilor fundamentale.
182
Constituie abateri disciplinare uşoare şi determinarea cu intenţie a altei persoane
să săvârşească una dintre faptele prevăzute la art. 82 lit. u)-x), precum şi a celor prevăzute ca
abateri uşoare în alte acte normative.
9. Constatarea abaterilor şi procedura aplicării sancţiunilor

Abaterile disciplinare se produc pe fondul unui climat de indisciplină ori în mod
individual când unii condamnaţi se manifestă încălcând programul şi regulile stabilite ca urmare
a producerii unei situaţii de moment în care conduita negativă se manifestă prin proteste vocale
puternice, autoagresări, agresarea altor condamnaţi, tentative de agresare a personalului,
tentative de evadare sau alte acţiuni cu consecinţe deosebite.
Abaterea disciplinară individuală, de regulă, este sesizată de agenţii supraveghetori,
din escortare sau pază, constatarea fiind realizată prin întocmirea unui raport de incident163.
Pentru abaterea comisă, care poate avea un conţinut complex, reprezentând mai multe încălcări
ale obligaţiilor ori existând mai multe conduite interzise, dacă ele se produc într-o unitate de
timp, se întocmeşte un singur raport de incident şi se poate aplica o singură sancţiune
disciplinară. Pentru ca sancţiunea disciplinară să fie aplicată în raport de acţiunile sau încălcările
săvârşite, se va aplica măsura cea mai aspră, pentru abaterea cea mai gravă.
Constatarea abaterilor se face din oficiu sau la sesizarea unei persoane din cadrul
personalului angajat sau cu care locul de deţinere colaborează, raportul de incident este
prezentat astfel:
- Şefului secţiei de deţinere unde este deţinută (cazată) persoana condamnată;
- În situaţia în care abaterea se produce la un punct de lucru, supraveghetorul va
întocmi raportul de incident şi-l va preda şefului secţiei de deţinere unde este deţinută persoana;
- În situaţia în care condamnatul este în afara penitenciarului constatarea abaterii
poate să o facă o persoană care vine în contact cu acesta, care va sesiza locul de deţinere prin
ofiţerul de serviciu, care va proceda la întocmirea raportului de incident;
- Raportul de incident întocmit va fi predat în cel mai scurt timp, dar nu mai mult de
24 ore, şefului secţiei de deţinere, iar în situaţia în care abaterea este săvârşită în zilele
nelucrătoare sau în zilele de sărbătoare legală, raportul va fi predat şefului secţiei în prima zi
lucrătoare 164;
Procedura disciplinară 165 este declanşată de către şeful de secţie care înaintează
raportul de incident comisiei de disciplină în termen de 24 de ore.
Comisia de disciplină este stabilită prin decizie a directorului locului de deţinere la
începutul anului şi este compusă din directorul adjunct pentru siguranţa deţinerii, care are
calitatea de preşedinte al comisiei, directorul adjunct pentru educaţie şi asistenţă psihosocială,
un ofiţer desemnat de directorul locului de deţinere, care au calitatea de membri în comisie. Un
cadru din rândul personalului va fi numit drept secretar al comisiei.
Directorul locului de deţinere desemnează una sau mai multe persoane, în raport de
mărimea penitenciarului şi de numărul de deţinuţi existent, altele decât supraveghetorii care au
întocmit reportul de incident, să realizeze o cercetare prealabilă, ce presupune adunarea de
probe şi o discuţie cu persoana condamnată.
După terminarea cercetării prealabile, în termen de cel mult 10 zile comisia de
disciplină trece la ascultarea condamnatului, la verificarea probelor, la discuţii cu oricare dintre
persoanele care cunosc detaliile incidentului, împrejurările săvârşirii abaterii şi aplică una dintre
sancţiunile disciplinare ori clasează dosarul de cercetare disciplinară.
163
Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, art. 216 alin. (2)-(4).
164
Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în
cursul procesului penal, art. 102 alin. (3).
165
cursul procesului penal, art. 103.
183
Sancţiunea care urmează a fi aplicată trebuie să fie în concordanţă cu natura şi
modul de comitere a abaterii disciplinare, cu atitudinea manifestată de condamnat după
săvârşirea faptei şi în timpul procedurii de cercetare.
Hotărârea comisiei de disciplină se comunică de îndată condamnatului, împreună cu
menţionarea căii de atac existente şi a termenului de exercitare a acesteia. În situaţia în care
fapta are trăsăturile constitutive ale unei infracţiuni, comisia de disciplină îl informează pe
directorul locului de deţinere pentru a sesiza organul de urmărire penală competent.
Plângerea împotriva hotărârii comisiei de disciplină 166 are un termen de
adresabilitate de 3 zile, în care persoana condamnată poate să conteste hotărârea cu privire la
sancţionare în faţa judecătorului de supraveghere a privării de libertate, situaţie în care
executarea sancţiunii va fi suspendată. Judecătorul care desfăşoară activitatea de supraveghere
în locul de deţinere are competenţa materială de soluţionare a plângerii condamnatului, şi va
proceda la ascultarea acestuia şi a oricărei persoane care este considerată utilă în aflarea corectă
a situaţiei produse.
Judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate soluţiona plângerea, prin
emiterea unei încheieri motivate în termen de 10 zile de la primirea acesteia astfel:
a) admite plângerea şi dispune anularea sau modificarea sancţiunii disciplinare
aplicate de comisia de disciplină;
b) respinge plângerea, dacă aceasta este nefondată, rămasă fără obiect, tardivă sau
inadmisibilă, după caz;
c) ia act de retragerea plângerii.
Conţinutul încheierii va fi trimis spre luare la cunoştinţă de către persoana
condamnată şi pentru conformare directorului locului de deţinere, în termen de 3 zile de la
pronunţare. După luare la cunoştinţă condamnatul nemulţumit de măsura luată ori administraţia
penitenciarului, în termen de 5 zile de la comunicare, pot face contestaţie la judecătoria în a
cărei competenţă se află soluţionarea acesteia. Contestaţiile se depun la judecătorul de
supraveghere a privării de libertate, prin aceasta suspendându-se executarea conţinutului
încheierii, iar acesta în termen de două zile înaintează dosarul la judecătorie.
Judecătoria din circumscripţia teritorială în care se află locul de deţinere, ca instanţă
de executare, soluţionează plângerea cu precădere, audiază persoana condamnată, după care
soluţionează plângerea prin hotărâre definitivă.
10. Sancţiunile ce se pot aplica pentru săvârşirea abaterilor disciplinare

Sancţiunile disciplinare care pot fi aplicate în cazul săvârşirii abaterilor disciplinare
sunt cele arătate în art. 101alin. (1) din Legea nr. 254/2013:
a) avertismentul;
b) suspendarea dreptului de a participa la activităţi culturale, artistice şi
sportive, pe o perioadă de cel mult o lună;
c) suspendarea dreptului de a presta o muncă, pe o perioadă de cel mult o
lună;
d) suspendarea dreptului de a primi şi de a cumpăra bunuri, cu excepţia celor
necesare pentru igiena individuală sau exercitarea drepturilor la apărare, petiţionare,
corespondenţă şi asistenţă medicală, pe o perioadă de cel mult două luni;
e) suspendarea dreptului de a primi vizite, pe o perioadă de cel mult 3 luni;
f) izolarea pentru maximum 10 zile.”
În timpul aplicării sancţiunilor disciplinare exercitarea drepturilor specifice167
condamnaţilor privitoare la apărare, dreptul de petiţionare, dreptul la vot, dreptul la
166
cursul procesului penal, art. 104.
167
Legea nr. 254/2013, art. 101 alin. (2)-(6).
184
corespondenţă, dreptul la asistenţă medicală, dreptul la hrană, ţinută, cazarmament şi condiţii
minime de cazare, dreptul la plimbare zilnică şi dreptul la odihnă nu poate fi îngrădit, astfel că
celor sancţionaţi disciplinar li se vor restrânge sau suspenda unele drepturi specifice ori vor fi
izolaţi de alţi deţinuţi, sancţiunea fiind restrictivă şi doar în termenul stabilit de lege, fără a
exista alte efecte colaterale.
Sancţiunile disciplinare privind primirea de bunuri, vizite ori izolare nu se aplică
femeilor însărcinate sau care au în îngrijire copii în vârstă de până la un an, pe întreaga perioadă
cât se găsesc în această situaţie. Medicul locului de deţinere trebuie să facă recomandări
comisiei de disciplină în situaţia în care un condamnat nu poate executa sancţiunea cu izolare
din motive medicale, iar pe parcursul executării acestei măsuri de către cei apţi, personalul
medical va vizita ori de câte ori este necesar pe cei în cauză pentru a constata starea de sănătate.
În situaţia în care starea de sănătate a celor izolaţi se înrăutăţeşte, medicul va propune
directorului locului de deţinere întreruperea executării acestei măsuri.
Prevederile legale stabilesc că nu se pot aplica sancţiuni disciplinare cu caracter
colectiv, fiecare persoană ce a participat la o abatere colectivă va răspunde personal numai
pentru contribuţia individuală la încălcarea regulilor stabilite. De asemenea, sancţiunile
disciplinare nu pot să fie înăsprite în aplicare prin folosirea mijloacelor de imobilizare, a
mijloacelor degradante ori umilitoare.
Deoarece condamnaţii săvârşesc abateri considerate uşoare, abateri grave sau foarte
grave 168, există şi diferenţe semnificative între măsurile disciplinare ce se pot aplica.
Astfel, pentru abaterile uşoare 169 se pot aplica următoarele sancţiuni:
a) Avertismentul;
b) Suspendarea dreptului de a participa la activităţi culturale, artistice şi sportive pe
o perioadă de cel mult o lună;
c) Suspendarea dreptului de a presta o muncă, pe o perioadă de cel mult o lună.
În cazul când condamnatul săvârşeşte în mod repetat abateri disciplinare uşoare îi
vor fi aplicate sancţiunile prevăzute pentru abaterile grave.
Sancţiunile pentru abaterile grave 170 ce se pot aplica sunt:
a) suspendarea dreptului de a participa la activităţi culturale, artistice şi sportive, pe
o perioadă de cel mult o lună;
b) suspendarea dreptului de a presta o muncă, pe o perioadă de cel mult o lună;
c) suspendarea dreptului de a primi şi de a cumpăra bunuri, cu excepţia celor
corespondenţă şi asistenţă medicală, pe o perioadă de cel mult o lună;
d) suspendarea dreptului de a primi vizite, pe o perioadă de cel mult 2 luni.
În situaţia comiterii de abateri disciplinare grave în mod repetat vor fi aplicate
sancţiuni disciplinare dintre cele pentru abateri disciplinare foarte grave.
Sancţiunile pentru abaterile foarte grave 171 ce se pot aplica sunt:
a) suspendarea dreptului de a primi şi de a cumpăra bunuri, cu excepţia celor
corespondenţă şi asistenţă medicală, pe o perioadă de cel mult 2 luni;
b) suspendarea dreptului de a primi vizite, pe o perioadă de cel mult 3 luni;
c) izolarea pentru maximum 10 zile.
168
Legea nr. 254/2013, art. 81 şi 100.
169
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, art. 217.
170
171
185
În situaţia în care se impune transferarea unui condamnat pe timpul procedurilor
disciplinare, în cadrul unei unităţi a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor sau a
Ministerului Afacerilor Interne, raportul de incident şi alte documente referitoare la abatere se
trimit la aceste locuri de deţinere pentru a se continua procedura disciplinară.
În situaţia în care pe timpul cercetării disciplinare ori al derulării procedurilor
comisiei de disciplină condamnatul încearcă să împiedice aflarea adevărului, directorul peni-
tenciarului poate dispune separarea preventivă a acestuia în camera de protecţie şi
supravegherea electronică, aplicându-i-se dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 254/2013.
Stabilirea celei mai potrivite sancţiuni disciplinare se realizează printr-o judicioasă
individualizare dintre măsurile stabilite în prevederile legale şi regulamentare, conduita negativă
fiind evaluată 172 după următoarele criterii:
a) împrejurările şi modul de comitere a abaterii disciplinare, precum şi mijloacele
folosite;
b) gradul de afectare a convieţuirii normale din penitenciar ori a siguranţei acestuia;
c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale abaterii
disciplinare;
d) motivul săvârşirii abaterii disciplinare şi scopul urmărit;
e) natura şi frecvenţa abaterilor disciplinare comise anterior;
f) atitudinea deţinutului după săvârşirea abaterii şi în timpul procedurii disciplinare;
g) manifestarea unei evidente agresivităţi sau violenţe care afectează în mod grav
convieţuirea normală din penitenciar, precum şi siguranţa acestuia;
h) nivelul de educaţie, vârsta şi starea de sănătate.
În raport cu gravitatea sau frecvenţa abaterilor disciplinare, în anumite situaţii este
cazul să se procedeze şi la declanşarea unei noi evaluări a conduitei în vederea schimbării
regimului de deţinere ori a gradului de risc pentru penitenciar, comisia de disciplină hotărând şi
sesizarea comisiei de individualizare a regimului de deţinere. Transmiterea sesizării se
realizează de către secretarul comisiei de disciplină.
Sancţiunea cu izolare se execută în secţiile de maximă siguranţă a penitenciarului,
cazarea se face individual în camere special amenajate, indiferent de regimul aplicat celui
condamnat. Chiar dacă din punct de vedere al securităţii camerei se pot realiza amenajări
speciale, iluminarea naturală, aerisirea şi ventilaţia, sistemul de încălzire, alimentarea cu apă
potabilă, dotările necesare igienei sunt similare celorlalte încăperi destinate cazării
condamnaţilor.
Regimul aplicării drepturilor condamnaţilor sancţionaţi cu izolarea 173 este deosebit
pentru această perioadă, astfel:
a) Deţinuţii pot exercita dreptul de petiţionare, la corespondenţă şi la informare prin
presa scrisă şi beneficiază de hrană conform normelor în vigoare, asistenţă medicală şi plimbare
zilnică de cel puţin o oră, în spaţii special amenajate, în aer liber, separat de ceilalţi deţinuţi;
b) Dotarea şi amenajarea spaţiilor destinate plimbării persoanelor care execută
sancţiunea disciplinară este prevăzută pentru a preveni evenimentele operative deosebite;
c) Fumatul este permis numai pe timpul efectuării activităţii de plimbare;
d) Pe timpul executării sancţiunii disciplinare cu izolarea, deţinuţii nu sunt folosiţi
la muncă, nu participă la activităţile cultural-educative şi sportive, sunt privaţi de posibilitatea
de a păstra şi de a folosi aparatură radio-tv;
e) Pe timpul executării sancţiunii disciplinare cu izolarea, deţinuţilor li se suspendă
dreptul de a primi bunuri, de a primi vizite, cu excepţia vizitelor apărătorului, persoanelor cu
172
173
186
calităţi oficiale sau ale reprezentanţilor diplomatici, de a efectua convorbiri telefonice, precum
şi de a efectua cumpărături, în afara articolelor necesare pentru petiţionare, corespondenţă,
fumat şi igienă individuală;
f) Vizitele cu apărătorul şi alte persoane oficiale se desfăşoară cu dispozitiv de
separare, indiferent de regimul de executare în care este inclus deţinutul.
11. Efectele aplicării sancţiunilor disciplinare

Sancţiunile disciplinare au un efect imediat şi ulterior asupra situaţiei
condamnatului, care influenţează întreaga executare a pedepsei cu privare de libertate.
În primul rând efectul imediat este restrângerea pentru o perioadă a exercitării
drepturilor acordate prin Legea nr. 254/2013 la pachete, cumpărături, activităţi
cultural-educative şi sportive, la vizita cu familia. Acest efect imediat este resimţit prin aceea că
regimul obişnuit de deţinere este mai sever, personalul este mai circumspect în acordarea unor
facilităţi ori responsabilităţi, ceilalţi condamnaţi se îndepărtează de cel sancţionat nedorind să
aibă şi ei influenţe negative.
Conform Metodologiei din 30 aprilie 2013 privind acordarea recompenselor, art.
(10), în situaţia consecutivă aplicării de sancţiuni disciplinare creditele acumulate prin diferite
activităţi se diminuează, iar în cazul cumulării mai multor sancţiuni soldul creditelor poate fi
chiar negativ. În această situaţie recompensarea condamnatului nu mai este posibilă până la
acumularea de credite şi obţinerea recompenselor necesare ridicării sancţiunii, şi chiar după
aceasta este posibil ca recompensele să nu i se acorde o perioadă, la fel ca şi permisiunea de
ieşire din locul de deţinere.
Un efect deosebit este în cazul discutării situaţiei condamnatului în comisia de
liberare condiţionată, unde se analizează întreaga conduită avută pe parcursul deţinerii,
acumularea de sancţiuni disciplinare fiind de natură a atrage aprecierea inconstanţei în conduita
pozitivă şi, ca urmare, propunerea de amânare a liberării condiţionate pe diferite termene.
Sancţiunea cu izolare fiind cea mai severă măsură este de natură a crea anxietate şi
destabilizare emoţională, afectarea psihică pentru perioada respectivă, iar sancţionarea repetată
cu astfel de sancţiune poate influenţa conduita pe termen lung în sens negativ.
12. Organizarea intervenţiei în locurile de deţinere

Este axiomatic că în locurile de deţinere persoanele private de libertate provin de
regulă din medii infracţionale, unde regulile sociale, normele de drept, prevederile legale sunt
încălcate sistematic, iar condamnările reprezintă întreruperea lanţului unor conduite ce se
perpetuează ori sunt un mod de viaţă. În aceste condiţii este aproape firesc ca obişnuinţa în
încălcarea regulilor să se evidenţieze şi în comportamentul din locurile de deţinere, deprinderile
negative să influenţeze modul de receptare a normelor execuţional penale, iar abaterile
disciplinare să fie frecvente mai ales în prima parte a executării pedepsei, parte considerată
obligatoriu de executat pentru crearea convingerii că persoana are vocaţia de a fi liberată
condiţionat.
De cele mai multe ori abaterile disciplinare, tentativele de evadare, de sinucidere,
bătăile şi autoagresiunile, ripostele verbale suburbane, încercările de a lua legătura în mod ilegal
cu persoanele din afară, violurile homosexuale, atacurile asupra personalului ori asupra altor
persoane se produc pe fondul unui climat de dezordine, de tolerare a abaterilor de către cei care
nu înţeleg că persoanele lipsite de libertate trebuie să execute pedeapsa, nu să piardă timpul sau
să se distreze în locurile de deţinere.
Locurile de deţinere trebuie să fie locuri sobre, chiar severe, unde relaţiile dintre
cadre şi deţinuţi sunt reglementate strict, unde intimităţile de tip colegial sau prieteniile nu sunt
187
permise, ba, mai mult, aceste relaţii sunt de natură a duce la eliminarea personalului din
sistemul penitenciar. Încurajarea conduitei pozitive a celor condamnaţi nu înseamnă deloc să se
acorde credit nelimitat, încrederea în modul lor de gândire şi acţiune trebuie să fie limitată,
controlul şi supravegherea trebuie să fie permanente.
Recomandarea nr. R(97)12 a Comitetului de Miniştri către statele membre cu
privire la personalul responsabil pentru implementarea sancţiunilor şi măsurilor 174 a stabilit
câteva principii privind recrutarea, selectarea, instruirea şi statutul personalului responsabil cu
implementarea sancţiunilor comunitare astfel:
– Personalul trebuie să aibă o înaltă competenţă, calificare şi responsabilitate în
ceea ce priveşte aplicarea sancţiunilor;
– Trebuie să existe o mobilitate de mişcare între membrii personalului ce aplică
măsurile comunitare şi acela care aplică arestul preventiv;
– Trebuie acordate posibilităţi considerabile pentru ca personalul să-şi dezvolte
cunoştinţele şi capacităţile pentru a îndeplini sarcinile şi a se putea confrunta cu problemele ce
apar cu competenţă şi imaginaţie inovativă;
– Personalul trebuie să acţioneze în baza unor metode şi cunoştinţe de lucru
uniformizate, având un statut corespunzător fiecărui nivel de competenţă a funcţiilor de bază pe
care le exercită din partea societăţii;
– Statutul trebuie să ia în consideraţie importanţa socială a personalului, condiţiile
de muncă trebuie să ţină cont de natura dăunătoare a activităţii lor.
În condiţiile stabilite de regulile europene, legislaţia românească a stabilit un statut
special al personalului ce este strict reglementat prin actele normative elaborate în acest scop 175.
174
Adoptată de către Comitetul de Miniştri la 10 septembrie 1997, la cea de-a 600-a întrunire a prim-miniştrilor.
175
Acte normative reprezentative pentru sistemul penitenciar român până în anul 2015:
• Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, cu modificările şi completările ulterioare;
• Legea nr. 53/2003, republicată, privind Codul muncii;
• Legea nr. 293/2004 privind statutul funcţionarilor publici cu statut special din ANP;
• Legea nr. 573 din 14 decembrie 2004 privind Semnul onorific În Serviciul Patriei pentru ofiţeri şi funcţionari publici cu
statut special, cu grade profesionale echivalente cu gradele de ofiţeri;
• Legea nr. 574 din 14 decembrie 2004 privind Semnul onorific În Serviciul Patriei pentru maiştri militari, subofiţeri şi
pentru funcţionari publici cu statut special, cu grade profesionale echivalente cu gradele de maiştri militari şi subofiţeri;
• Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice;
• Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice;
• Legea nr. 283/2011 privind aprobarea O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind
reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar;
• Hotărârea Guvernului nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în
România, cu modificările şi completările ulterioare;
• Hotărârea Guvernului nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru
îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, cu modificările şi completările ulterioare;
• Hotărârea Guvernului nr. 781/2002 privind protecţia informaţiilor secrete de serviciu;
• Hotărârea Guvernului nr. 1349/2002 privind colectarea, transportul, distribuirea şi protecţia, pe teritoriul României, a
corespondenţei clasificate;
• Hotărârea Guvernului nr. 1860/2006 privind drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe
perioada delegării şi detaşării în altă ţară, cu modificările şi completările ulterioare;
• Hotărârea Guvernului nr. 135/2007 privind stabilirea coeficienţilor de ierarhizare a salariilor pe grade profesionale pentru
funcţionarii publici cu statut special din Ministerul Justiţiei şi din sistemul administraţiei penitenciare;
• Hotărârea Guvernului nr. 1398/2007 privind drepturile de transport ale personalului din sistemul administraţiei
penitenciare;
• Hotărârea Guvernului nr. 287/2010 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1.997/2004 privind stabilirea uniformei,
echipamentului specific şi însemnelor distinctive pentru funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei
penitenciare;
• Hotărârea Guvernului nr. 846/2014 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 1.996/2004 privind
condiţiile de acordare în mod gratuit a asistenţei medicale şi psihologice, a medicamentelor şi a protezelor pentru funcţionarii
publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare;
• Ordonanţa Guvernului nr. 64/2006 privind salarizarea funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei
penitenciare;
• O.U.G. nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor;
188
În legătură cu statutul personalului şi rolul acestuia ca vector activ în activitatea de
aplicare a legii, vom dezvolta problematica în capitolul referitor la acesta, în această parte a
lucrării subliniem doar faptul că normarea exactă a statutului şi modului de acţiune trebuie să
preîntâmpine orice situaţie de intervenţie ce ar degenera în tortură, rele tratamente ori în
înjosirea sau afectarea demnităţii persoanelor private de libertate.
• O.M.J. nr. 2794/2004 pentru aprobarea Codului deontologic al personalului din sistemul administraţiei penitenciare;
• O.M.J. nr. 2854/2004 privind condiţiile de participare, organizare şi desfăşurare a concursurilor şi condiţiile pentru
modificarea şi încetarea raporturilor de serviciu;
• O.M.J. nr. 2855/2004 privind pregătirea profesională a funcționarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei
penitenciare;
• O.M.J. nr. 2856/2004 pentru aprobarea Regulamentului privind activitatea comisiilor de disciplină din ANP şi unităţile
subordonate;
• Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2793/C/2004 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi desfăşurare a perioadei
de stagiu, a cursurilor de specializare şi a evaluării pentru definitivarea în funcţie a funcţionarilor publici debutanţi din sistemul
administraţiei penitenciare;
• O.M.J. nr. 1443/2008 privind acordarea compensaţiei lunare pentru chirie pentru funcționarilor publici cu statut special
din sistemul administraţiei penitenciare;
• O.M.J. nr. 18/2009 privind avansarea funcționarilor publici cu statut special într-o funcţie imediat susperioară, la aceeaşi
poziţie din statul de organizarea şi funcţionare;
• O.M.J. nr. 2478/2010 privind ocuparea posturilor vacante de funcționarilor publici cu statut special din sistemul
• Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 1650/C/2011 privind emiterea, folosirea, evidenţa şi gestionarea legitimaţiilor de serviciu
pentru personalul din sistemul administraţiei penitenciare;
• O.M.J. nr. 2397/2012 privind condiţiile în care funcționarilor publici cu statut special pot fi mutaţi în alte unităţi din
sistemul administraţiei penitenciare;
• O.M.J. nr. 2398/2012 privind condiţiile în care funcționarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei
penitenciare pot fi schimbaţi din funcţiile deţinute;
• O.M.J. nr. 3406/2012 pentru aprobarea sistemului de evidenţă a datelor pentru personalul din sistemul administraţiei
penitenciare;
• Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 3544/C/2012 pentru aprobarea Normelor privind condiţiile de acordare a sporului pentru
condiţii deosebit de periculoase personalului din sistemul administraţiei penitenciare;
• Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 1318/C/2012 pentru aprobarea Normelor de acordare a drepturilor de hrană, în timp de
pace, personalului din sistemul administraţiei penitenciare;
• O.M.J. nr. 2412/2013 privind concursul de admitere la SNPAP Tg. Ocna;
• O.M.J. nr. 2908/2013 privind aprobarea Regulamentului pentru descrierea uniformelor şi echipamentului specific pentru
funcționarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, precum şi a regulilor de acordare a drepturilor de
echipament;
• Ordinul Ministrului Justiţiei nr.1760/C/2013 pentru aprobarea Metodologiei privind stabilirea răspunderii patrimoniale a
funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare;
• Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014,
precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice;
• Ordinul Ministrului Justiţiei nr.1792/C/2013 pentru aprobarea Criteriilor privind evaluarea performanţelor activităţii
profesionale a funcţionarilor publici cu statut special definitivi din sistemul administraţiei penitenciare;
• Ordinul ministrului justiţiei nr. 511/C/2013 pentru aprobarea Normelor metodologice privind drepturile de transport ale
funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare;
• Ordinul ministrului justiţiei nr. 4190/C/2014 privind stabilirea criteriului de înălţime pentru ocuparea unor posturi
vacante din unităţile subordonate Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor;
• Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2325/C/2014 privind modificarea şi completarea anexei la Ordinul ministrului justiţiei
nr. 1.318/C/2012 pentru aprobarea Normelor de acordare a drepturilor de hrană, în timp de pace, personalului din sistemul
• Ordinul nr. M.55-107-2587/C-10357-210-496-831 din 30 aprilie 2014 pentru aprobarea baremelor medicale privind
efectuarea examenului medical pentru admiterea în unităţile/instituţiile de învăţământ militar, de informaţii, de ordine publică şi
de securitate naţională, pe perioada şcolarizării elevilor şi studenţilor în unităţile/instituţiile de învăţământ militar, de informaţii,
de ordine publică şi de securitate naţională, pentru ocuparea funcţiilor de soldat/gradat profesionist, precum şi pentru candidaţii
care urmează a fi chemaţi/rechemaţi/încadraţi în rândul cadrelor militare în activitate/poliţiştilor în serviciu/funcţionarilor publici
cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare;
• Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 3206/C/2014 privind aprobarea normelor metodologice de acordare a majorării pentru
lucrări de excepţie sau misiuni speciale, precum şi stabilirea condiţiilor şi activităţilor în vederea acordării majorării pentru
activitatea desfăşurată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu
reglementările în vigoare, nu se lucrează, pentru funcţionarii publici cu statut special şi personalul civil din Administraţia
Naţională a Penitenciarelor.
189
Trebuie avut în vedere că de cele mai multe ori deţinuţii sunt cei care provoacă
incidente în viaţa cotidiană în locul de deţinere, iar frecvenţa acestor incidente sau violenţa cu
care se produc necesită intervenţia pentru restabilirea ordinii. Pentru asigurarea unui climat
normal de desfăşurare a tuturor activităţilor din locurile de deţinere s-a realizat pentru fiecare
post şi pentru fiecare activitate un manual de proceduri, în care se enumeră toate activităţile
(cooperare internaţională, programe, contractare, activităţi economice, asistenţă psihologică şi
educaţie psihosocială, activităţi de management educaţional, informatică, inspecţie penitenciară,
asistenţă medicală şi medicină preventivă, registratură şi arhivă, relaţii publice, secretariat,
resurse umane, formare profesională, evidenţă personal, siguranţa deţinerii, aplicarea
regimurilor, prevenirea criminalităţii, activitatea juridică şi contencios, elaborare acte
normative) 176.
În Legea nr. 254/2013, Cap. II, art. 15 -16 sunt prevăzute măsurile legale privitoare
la siguranţa penitenciarelor, normele execuţional penale referitoare la sistemul de organizare a
intervenţiei penitenciare.
Intervenţia în locurile de deţinere are o latură statică, constructivă, precum şi una
dinamică prin resursele de personal şi tehnică puse la dispoziţie pentru impunerea restricţiilor
privind libertatea de mişcare, pentru prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi abateri
disciplinare, împiedicarea privind sustragerea de la executarea pedepsei, precum şi pentru
protejarea vieţii condamnaţilor şi a personalului, a integrităţii corporale şi a sănătăţii acestora 177.
Organizarea intervenţiei din punct de vedere static, constructiv se realizează
dinainte de producerea unor evenimente negative şi constă în realizarea construcţiilor
penitenciare destinate deţinerii diferitelor categorii de condamnaţi şi aplicării diferenţiate a
regimurilor, stabilirea prin regulamente şi ordine a modului de pază, escortare, supraveghere,
comunicare şi legătură, în aşa fel încât persoanele condamnate să nu poată întreprinde acţiuni
negative ori alte infracţiuni.
Organizarea dinamică a intervenţiei este constituită prin sistemul de lucru în patru
ture de serviciu, cu acoperirea activităţilor de pază şi supraveghere fără întrerupere pe parcursul
celor 24 de ore ale zilei, organizarea supravegherii şi însoţirii persoanelor condamnate care se
deplasează prin locul de deţinere, precum şi escortarea, însoţirea, paza şi controlul deţinuţilor ce
se deplasează în afara locurilor de deţinere pentru afaceri judiciare, prezentarea la punctele de
lucru, la spitale şi policlinici, la expertize medico-legale, pentru transfer în alte unităţi, precum
şi controlul persoanelor deţinute care beneficiază de permisiuni de ieşire.
Organizarea escortării şi însoţirii se realizează în raport cu gradul de risc al
categoriilor de condamnaţi, cu numărul celor scoşi la diferite activităţi într-un singur loc. La
nivelul fiecărei unităţi se constituie o subunitate de escortare şi o subunitate de intervenţie
pentru situaţii deosebite. Personalul operativ din turele de serviciu, din escortare şi
supraveghere, cel de intervenţie, conlucrează prin reguli dinainte stabilite, astfel încât de fiecare
dată procedeul aplicat să fie acelaşi, subordonarea şi ierarhia să fie bine cunoscute, conducerea
tuturor activităţilor să ducă la responsabilizarea până la amănunt pentru fiecare agent
în parte.
În situaţia în care se produc situaţii deosebite, procedurile care se aplică sunt
conduse de personal ierarhic pe baza ordinelor existente şi a deciziilor scrise, prin asumarea
intervenţiei, a responsabilităţii şi a riscului afectării sănătăţii, a integrităţii corporale sau chiar a
vieţii.
Dacă situaţia negativă depăşeşte posibilităţile de intervenţie ale locului de deţinere,
se apelează, în baza Planului de cooperare cu unităţile Ministerului Afacerilor Interne, la sprijin
cu forţe suplimentare care se pun la dispoziţia şi sub conducerea directorului locului de deţinere.
176
Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Manual de proceduri, Ed. internă ANP, 2008, aprobat
prin Decizie a directorului general al ANP nr. 452 din 4 iulie 2008.
177
Legea nr. 254/2013, art. 15.
190
Pentru restabilirea ordinii personalul de intervenţie poate folosi forţa fizică, precum
şi mijloacele de imobilizare specifice, fiindu-i interzisă folosirea altor mijloace neprevăzute de
actele normative în vigoare 178.
12. Limitele folosirii forţei în locurile de deţinere
Nu este în interesul sistemului penitenciar să aibă în corpul agenţilor oameni
răzbunători, ranchiunoşi sau turbulenţi, care să uzeze de posibilitatea conferită de statutul lor, de
mijloacele de forţă din dotare pentru a ţine sub control forţat sau chiar chiar prin opresiune pe
cei aflaţi temporar în supravegherea lor. Personalul trebuie să fie astfel instruit ca să uzeze de
forţă sau prin mijloace de intervenţie numai în situaţia legitimei apărări ori când deţinuţii opun
rezistenţă prin forţă sau prin pasivitate la un ordin direct bazat pe lege sau regulamente.
În Regulamentul pentru aplicarea Legii nr. 254/2013, art. 29-33, este stabilit că
întreaga activitate de intervenţie se realizează în baza „Manualului de proceduri utilizat de
negociatori în gestionarea incidentelor critice” 179 precum şi a „Manualului pentru gestionarea
incidentelor”, unde sunt arătate toate politicile şi procedurile ce vor fi urmate de negociatori şi
de structurile în care funcţionează aceştia.
În aceste acte normative sunt aprobate modalităţile practice pentru gestionarea
incidentelor operaţionale, care oferă fiecărui loc de deţinere posibilitatea să-şi realizeze propriile
instrucţiuni pentru o astfel de activitate. De asemenea, în aceste manuale sunt arătate regulile
specifice ANP referitoare la structurile şi rolurile necesare gestionării incidentelor critice,
precum şi regulile de standardizare a intervenţiei.
În penitenciare structurile asociate pentru măsurile de securitate specială,
constrângere şi control sunt: detaşamentele de intervenţie şi grupele operative formate din
echipele de intervenţie, echipele operative speciale şi echipele operative.
Activitatea acestor structuri în situaţie de intervenţie este condusă de către directorul
locului de deţinere, iar în lipsa acestuia, de către locţiitorul pentru pază şi regim.
Una dintre regulile principale privind pregătirea detaşamentelor de intervenţie şi a
grupelor operative este aceea a pregătirii zilnice prin antrenament fizic special care să permită
să stăpânească deţinuţii. În afara situaţiilor excepţionale, agenţii care asigură serviciul în contact
direct cu persoanele condamnate nu vor avea asupra lor armament, iar şefii profesionali nu vor
încredinţa unui cadru o armă fără a fi încredinţaţi că a fost instruit în mânuirea acesteia.
În locurile de deţinere tensiunea există inevitabil, ca urmare a faptului că deţinuţii
nu doresc să execute pedeapsa. Unii nu mai suportă detenţia, iar furia lor se îndreaptă asupra
personalului sau asupra altor deţinuţi. Regula că personalul are autoritate, iar deţinuţii trebuie să
se supună este cunoscută de toţi participanţii la raportul juridic de drept execuţional penal, iar
cei care nu se supun pot fi expuşi la forţa de constrângere.
178
Legea nr. 254/2013, art. 16 - Utilizarea mijloacelor de imobilizare:
1. Folosirea cătuşelor sau a altor mijloace de imobilizare nu este permisă decât în situaţii în care alte măsuri de menţinere
a ordinii şi disciplinei în rândul deţinuţilor nu au dat rezultate în una dintre următoarele situaţii:
a) pentru a împiedica evadarea în timpul deplasării deţinuţilor;
b) pentru a proteja deţinuţii de autovătămare sau pentru a preveni vătămarea altor persoane ori producerea de pagube;
c) pentru restabilirea ordinii şi disciplinei, ca urmare a opunerii sau împotrivirii deţinuţilor la o dispoziţie a organelor
judiciare sau personalului locului de deţinere.
2. Mijloacele de imobilizare ce pot fi folosite în scopul prevăzut la alin. (1) se stabilesc prin regulamentul prevăzut la art.
15 alin. (3).
3. Folosirea mijloacelor de imobilizare este permisă numai pe durata pentru care aceasta este strict necesară.
4. Folosirea mijloacelor de imobilizare se face gradual, fără a depăşi nevoile reale de imobilizare a deţinuţilor, şi
încetează de îndată ce scopul intervenţiei a fost realizat.
5. Utilizarea mijloacelor de imobilizare trebuie autorizată în prealabil de către directorul penitenciarului, cu excepţia
cazurilor în care urgenţa nu permite acest lucru, situaţie care este de îndată adusă la cunoştinţa directorului.
6. Organele judiciare apreciază cu privire la aplicarea, menţinerea sau îndepărtarea mijloacelor de imobilizare, pe durata
prezenţei deţinuţilor în faţa acestora.
179
Ordinul ministrului justiţiei nr. 2748/2010 pentru aprobarea Manualului de proceduri utilizat de negociatori în
gestionarea incidentelor critice şi a Manualului pentru gestionarea incidentelor, M. Of. nr. 813 din 6 decembrie 2010.
191
În toate situaţiile, înainte de folosirea forţei, personalul trebuie să se convingă că
obiectivul dorit nu poate fi atins prin alte mijloace. În cazul concret folosirea forţei va fi
adaptată la situaţia dată, aplicându-se principiul de subsidiaritate şi proporţionalitate.
Pentru ca forţa să nu fie folosită la întâmplare agenţii trebuie să fie obligaţi să
raporteze în scris ori de câte ori au folosit forţa sau mijloacele de imobilizare, directorului
aşezământului şi judecătorului de supraveghere a privării de libertate. Pentru evitarea escaladării
violenţei din locurile de deţinere, condamnaţii agresivi trebuie separaţi de ceilalţi, precum şi
discutarea cu deţinuţii a fiecărui caz în parte. Discutarea problemelor trebuie făcută de pe un
plan de egalitate în faţa legii şi normelor, într-o atmosferă de înţelegere reciprocă, respect al
demnităţii umane şi toleranţă privind greutăţile şi suportabilitatea regimului penitenciar.
Un rol decisiv în stăpânirea stării de spirit în rândul condamnaţilor şi cultivarea unei
atmosfere de normalitate în relaţiile dintre administraţie şi persoanele private de libertate îl are
directorul penitenciarului 180 care, în poziţia sa de persoană oficială, trebuie să conducă
democratic şi uman, pentru a inspira şi motiva pe ceilalţi. Directorul trebuie să fie un bun
manager, să cunoască la perfecţie legile, să cunoască cum funcţionează societatea şi să ştie ce
loc ocupă penitenciarul în comunitatea locală. El trebuie să fie un model de conduită.
13. Proceduri standard de intervenţie şi imobilizare

Una dintre regulile de bază ale procedurilor de intervenţie şi imobilizare este accea
că activitatea negativă a persoanelor private de libertate nu trebuie să ia prin surprindere
personalul, să-l găsească nepregătit ori cu mijloace de intervenţie insuficiente sau neinstruite. În
acest scop agenţii supraveghetori, şefii de secţii, ofiţerii de informaţii, ceilalţi membri ai
personalului unităţii trebuie să sesizeze de îndată orice situaţie care ar putea escalada într-o
tulburare a ordinii în penitenciar. Chiar şi sesizările unor deţinuţi cu bună conduită trebuie să fie
verificate pentru a se constata dacă unele persoane încearcă să declanşeze activităţi negative. În
situaţia când sunt sesizări, ele trebuie verificate imediat şi să fie luate măsuri operative de
prevenire, care necesită un efort mai mic, nu duc la deteriorări, la răniri ori la pierderi de vieţi
omeneşti.
Supravegherea permanentă a zonelor de impact ori vulnerabile ale unităţii de către
agenţii de la dispeceratul unităţii va duce la informarea operativă a şefului de tură ori a
eşalonului superior cu problemele deosebite, indiferent de sursă 181. Personalul din Centrul de
supraveghere electronică va monitoriza, prin intermediul camerelor de luat vederi, activităţile
desfăşurate cu persoanele private de libertate, iar prin sistemul de închidere va bloca sau va
limita accesul spre zonele respective. Prin atribuţiile specifice personalul dispeceratului
informează permanent comanda unităţii, verifică magazia de armament şi muniţii şi mijloacele
de intervenţie.
În cazul producerii unui incident ce necesită intervenţia detaşamentului de
intervenţie sau a unei echipe de intervenţie, se procedează la activitatea descrisă la Cap. VII din
Regulamentul privind siguranţa locului de deţinere, numai cât timp procedurile sunt necesare şi
cu proporţionalitatea dată de situaţia de fapt. Incidentele sunt apreciate după cum trebuie
folosite forţele la dispoziţie, incidente operaţionale şi incidente critice, conform art. 291,
astfel:
„(1) Prin incident operaţional se înţelege reacţia la situaţiile de urgenţă medicală,
la incendiu, la evadare, la tulburări sau violenţe ale persoanelor private de libertate şi
evenimente periculoase.
180
Penal Reform International, A pune regulile în acţiune, un manual internaţional privind o bună practică în penitenciare,
Haga , Ed. De Marwei, 1995, p. 181-187.
181
Ordin pentru aprobarea Regulamentului privind siguranţa locurilor de deţinere din subordinea ANP, 24 iunie 2010, nr.
1.676/C, art. 228.
192
(2) Prin reacţia la situaţii de urgenţă medicală se înţelege reacţia la una dintre urmă-
toarele situaţii în care se poate afla persoana privată de libertate:
a) stare acută, cu pericol de colaps sau deces;
b) violenţă gravă;
c) vătămare gravă;
d) automutilare;
e) aparenţă de suicid;
f) aparenţă de deces;
g) accident de muncă.
(3) Prin reacţia la incendiu se înţelege reacţia la incendierea intenţionată a camerei
de deţinere sau a propriei persoane, la incendiul sau prăbuşirea spaţiilor de deţinere.
(4) Prin reacţia la evadare se înţelege inclusiv reacţia la tentativa de evadare.
(5) Prin reacţia la tulburări sau violenţe ale persoanelor private de libertate se
înţelege reacţia la una din următoarele situaţii:
a) violenţă între persoane private de libertate;
b) refuz în grup de a se supune ordinelor;
c) ostilitate sau agresiune individuală;
d) refuz individual de a se supune ordinelor;
e) baricadare în cameră;
f) urcare neautorizată pe înălţimi.
(6) Prin reacţia la evenimente deosebite se înţelege reacţia în caz de descoperire de
arme sau explozivi, de dispersare a lichidelor fiziologice şi de primire de pachete suspecte.
(7) Incidente critice sunt revolta şi luarea de ostatici.”

1. Studenții vor parcurge conținutul unității de învățare timp de 3 ore.
2. Se vor face rezumate scrise pentru fixarea problemelor principale.
3. Se vor studia și prevederile Legii 254/2013 și Regulamentul de aplicare a acestei
legi.
193
ACTIVITATEA DE RESOCIALIZARE A PERSOANELOR PRIVATE
DE LIBERTATE
Educare, reeducare, resocializare
Recomandarea nr. R (89)12 a Comitetului de Miniştri al statelor membre 182 al Consiliului
Europei cu privire la educaţie
Activităţile educative, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială, instruirea şcolară,
învăţământul universitar şi formarea profesională a persoanelor condamnate
Instruirea şcolară
Formarea profesională
Organizarea şi funcţionarea bibliotecilor în locurile de deţinere
Accesul la echipamente IT
Activităţi cultural-educative interpenitenciare
Activităţi sportive şi recreative
Asistenţa religioasă în locurile de deţinere


1. Explicați noțiunile de educare, reeducare, resocializare
2. Elementele principale conținute în Recomandarea nr. R (89)12
3. Care sunt activităţile educative, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială, instruire
şcolară, învăţământ universitar şi formare profesională a persoanelor condamnate
4. Care este activitatea de instruirea şcolară?
5. Care este activitatea de formarea profesională?
6. Explicați cum se organizează şi funcţionează bibliotecile în locurile de deţinere.
7. Cum se realizează accesul la echipamente IT?
8. Cum se organizează activititățile cultural-educative interpenitenciare?
9. Care sunt activităţile sportive şi recreative ce se pot organiza în locurile de deținere?
10. Cum funcționează asistenţa religioasă în locurile de deţinere?
182
Adoptată de Comitetul de Miniştri la 13 octombrie 1989, în cadrul celei de a 429-a reuniuni a Miniştrilor Adjuncţi.
194
1. Educare, reeducare, resocializare
Educaţia este un proces social deosebit de necesar în condiţiile în care fiecare copil trebuie să înveţe
să trăiască şi să ştie ce trebuie să facă atunci când va fi adult. Deoarece societatea este într-o permanentă
dezvoltare şi schimbare, marea provocare fiind dezvoltarea tehnologică şi ştiinţifică, cu atât mai mult se
vede necesitatea ca educaţia să nu se încheie la un anumit moment, ci este nevoie să se continue încă o
lungă perioadă de timp, şi mai ales atât când persoana este cuprinsă în viaţa socială activă – productivă.
În situaţia în care educaţia s-a făcut cu carenţe sau chiar cu alte comandamente ale vieţii decât cele
acceptate legal, oamenii trebuie să se educe din nou, adică să se reeduce, să-şi însuşească principiile
vieţii morale, prevederile legale, să reînveţe să respecte drepturile altora şi să-şi îndeplinească datoriile
de cetăţean. Dacă până în primul deceniu al secolului în care ne aflăm se discuta despre reeducare,
conceptul s-a îmbogăţit cu ideile privind resocializarea. Conceptul de reeducare nu mai poate fi folosit ca
urmare a conduitelor infracţionale actuale, în care persoane deosebit de educate şi instruite săvârşesc
infracţiuni ca o variantă de a obţine avere şi poziţie socială, precum şi în condiţiile în care scopul
pedepsei neprivative sau privative de libertate este diferit de ce se afirma acum 20 de ani. Lupta cu
infracţionalitatea în secolul XXI presupune mai multe tipuri de infractori, unii deosebit de bine pregătiţi
în folosirea tehnologiei, alţii grupaţi în idealuri fundamentaliste, unii asociaţi în fenomenul criminalităţii
organizate de tip economic, politic ori de trafic de droguri, de muncitori sau de carne vie. Continuă să
prolifereze infracţionalitatea măruntă a oraşelor cu sorginte în sărăcie, alienare, şomaj sau dezrădăcinare
de familie sau de ţară.
Împotriva unor tipologii deosebite de infractori, activitatea de educare, reeducare şi resocializare
trebuie să fie abordată în mod diferit, nu doar prin încercarea de schimbare a concepţiilor cu privire la
viaţă, dar şi cu oferirea de posibilităţi de obţinere, cu ajutorul societăţii, a mijloacelor de existenţă onestă
în perioada postexecuţională. De aici şi dezvoltarea teoriei şi practicii execuţionale, de executare a
sancţiunilor penale fără executare în locuri de deţinere, prin scurtarea cât mai semnificativă a executării
pedepselor (stabilirea unei politici privind pedepsele de scurtă durată, liberarea înainte de termen prin
condiţionarea liberării), precum şi stabilirea unor termene de supraveghere postexecuţională, cu măsuri şi
obligaţii ale celui liberat şi cu sprijinul organelor specializate în probaţiune.
Posibilitatea resocializării ţine şi de calităţile fiecărui individ în parte, de modul în care îşi poate
valorifica valenţele intelectuale, pe care le-a acumulat încă din timpul minorităţii, şcolarităţii şi perioadei
de formare profesională sau universitară, de valenţele morale acumulate din familie, din contactele cu
mediul social, cu facilităţile puse la dispoziţie de avere ori dimpotrivă, de neajunsurile unei vieţi lipsite
de resurse materiale. Prima treime a vieţii este perioada de acumulare morală şi intelectuală, după care
urmează permanenta adaptare la provocările societăţii care se schimbă mereu, lipsa de pregătire
constituie un handicap pe care individul nu-l mai poate recupera ulterior. Preocuparea de recuperare a
analfabeţilor este deosebit de costisitoare, nu doar pentru societate, ci şi pentru individul care nu se poate
integra economic, rămânând în şomaj şi marginalizare. Indivizii care nu se preocupă de dezvoltarea
personală, profesională şi intelectuală, tehnologică şi informatică, se degradează într-o perioadă scurtă de
5-6 ani, informaţiile deţinute nemaifiindu-le utile deoarece nu sunt reactualizate, astfel că tot ce este nou
nu le mai este accesibil.
Educaţia adulţilor devine un concept actual pentru toţi membri societăţii, cu atât mai mult referitor la
persoane care au carenţe deosebite în educaţia primară, deoarece societatea în care trăim solicită nevoi
permanente de achiziţie a unor cunoştinţe, priceperi sau deprinderi, dezvoltarea unor aptitudini de a
folosi tehnologia, necesitatea de a fi creativi în găsirea de soluţii într-o lume în care există o concurenţă
acerbă pentru ocuparea unei poziţii sociale profitabile individului. Prin adăugarea permanentă a
cunoştinţelor şi aptitudinilor noi, fiecare individ devine în timp un om cu potenţial complet diferit, cu
dorinţe şi aspiraţii mai înalte, cu cerinţe comparabile cu alţii, cu o structură nouă a personalităţii. Chiar şi
persoanele cu cele mai simple ocupaţii tind să aibă condiţii de viaţă şi muncă, condiţii de locuit mai
bune, la nivelul mediei, tot mai mulţi indivizi din clasa de mijloc tind să acumuleze bunuri şi valori cu
standard de calitate mai mare, în condiţiile în care întreaga societate tinde să fie mai instruită, civilizată,
sănătoasă şi fără grija viitorului. Tocmai aceste comandamente determină necesitatea individului de a
inova, de a căuta noi metode de a accede spre împlinirea dorinţelor, unii găsind calea în ocolirea regulilor
195
stabilite prin legislaţie, folosirea poziţiei în ierarhia socială pentru a dobândi bani, bunuri şi servicii.
Inteligenţa umană a dovedit că este în stare de a se plia în infracţionalitate ca un nou mod de existenţă,
fără a se mai raporta la comandamentele morale, pe care le ignoră sau pe care le afişează doar ca o
conduită de faţadă. Educaţia adulţilor nu trebuie neglijată, tocmai pentru că ea dezvoltă potenţele
existente, substanţa intelectuală şi sociomorală, dezvoltă comunicarea socială şi dă posibilitatea
individului de a alege între a fi corect şi moral sau a fi incorect şi imoral.
A fi adult înseamnă a integra toţi factorii afectivi, intelectuali, sociali în viaţa publică şi în viaţa
privată. Adultului i se cere permanent de către societate să fie responsabil pe măsură gradului de instruire
şi educaţie pe care l-a primit. Responsabilitatea faţă de propria persoană, faţă de propria familie, de locul
de muncă, de poziţia ierarhică în structura organismului social presupune o conduită permanent legală şi
morală pe o lungă perioadă de timp. Trecerea de la socialism la societatea democratică a dus la
schimbarea responsabilităţii individuale. Casa, locul de muncă, pregătirea intelectuală, evoluţia
profesională, viaţa culturală, totul era în „responsabilitatea” statului, individul trebuind doar să se con-
formeze docil la comandamentele ideologice impuse. Descătuşarea realizată în societatea democratică a
dus la posibilitatea luptei pentru un loc mai bun, o avere mai mare, o şcoală mai bună, o casă şi o maşină
mai scumpe posibilitatea călătoriilor de plăcere, posibilitatea de a visa la o viaţă îmbelşugată. Această
descătuşare de energii a dus în cazul unor indivizi la abandonarea moralităţii, la folosirea breşelor
legislative sau organizaţionale pentru a folosi tot ce era în societate în ideea îmbogăţirii şi ascensiunii
ierarhice, fără frică şi chiar cu asocierea unora pentru realizarea scopului comun.
Educaţia adulţilor a fost abandonată timp de 25 de ani, iar cei care au profitat de libertinajul apărut
în viaţa socială au ajuns să conducă statul şi să folosească resursele ţării. Din păcate, pierderile au fost
imense, populaţia sărăcită şi abandonată, resursele ţării vândute pe nimic celor care ofereau mită,
legislaţia penală neadaptată situaţiei până în anul 2013.
Analizând, de peste 40 de ani, sistemul penitenciar românesc observăm eforturile entităţilor sociale
de a se atribui doar acestuia sarcina de resocializare a adulţilor, deşi infractorii, indiferent de infracţiunea
pe care au săvârşit-o, rămân o perioadă relativ scurtă din viaţa lor în locurile de deţinere, influenţa
pedepsei fiind pregnantă în perioada închiderii, după care societatea îşi reia rolul de a stabili cum şi în ce
fel trăiesc cei liberaţi.
Educaţia adulţilor a fost definită ca „un ansamblu de procese organizate de educaţie cu un conţinut
şi metode specifice, formale şi informale prin care se prelungeşte educaţia iniţială, prin care persoanele
considerate adulte îşi dezvoltă aptitudini, îşi îmbogăţesc cunoştinţele, îşi ameliorează calificarea
profesională, îşi reorientează atitudinile şi comportamentele într-o dublă perspectivă (prin dezvoltare
personală şi participare la viaţa socială)”183.
Educaţia adulţilor presupune schimbarea majoră ce se produce în timp, raportată la modelul interior
primit anterior în familie, şcoală, societate, cu care fiecare reuşeşte să gândească, să acţioneze şi să
aprecieze ce este bine, legal, moral ori categorii cum sunt răul, ilegalitatea sau imoralitatea.
Una dintre problemele cele mai controversate este aceea a reeducării persoanelor private de
libertate, ca urmare condamnării în urma unei hotărâri definitive a instanţei de judecată. Eterogenitatea
populaţiei carcerale pune problema ce fel de influenţare educativă trebuie şi este posibilă a fi realizată în
locurile de deţinere. Pornim de la următoarele greutăţi organizatorice şi conceptuale:
- Infracţiuni de acelaşi tip (contra vieţii, contra patrimoniului, contra sănătăţii persoanei şi
altele) sunt săvârşite de persoane cu o pregătire şi instruire complet diferite;
- Nivelul individual de instruire sau educaţie nu are o legătură directă cu vinovăţia
stabilită pentru faptele săvârşite (intenţie sau culpă);
- Nivelul de asigurare materială a vieţii, avere, locuinţă, ocupaţie, serviciu, nu are legătură
cu scopul şi mobilul infracţiunii comise, sărăcia existenţială este o cauză rară a comiterii infracţiunii, dar
aventura sau dorinţa de îmbogăţire este unul dintre mobilurile şi scopurile infracţiunilor;
- Infractorii intră sau ies din locurile de deţinere, fără a se ţine seama de timpul şi modul
de demarare a programelor colective de pregătire şcolară sau de instruire;
- Gradul de risc al infractorilor nu este un indicator pentru programele de educaţie şi
influenţare pozitivă, acesta fiind doar un criteriu de pază şi supraveghere;
- Nivelul de educaţie şi instruire al infractorului nu este un impediment al comiterii în
viitor a altor fapte penale, nu este o frână în comportamentele imorale sau ilegale;
183
UNESCO – Conferinţa generală din anul 1976.
196
- Locurile de deţinere nu sunt specializate în activitatea de educaţie şi instruire, ele fiind
înfiinţate cu scopul executării pedepselor, şi nu al perfecţionării individuale. Programele oferite privind
educaţia şi instruirea sunt informale, nu formative, cei ce parcurg aceste programe îndeplinind condiţiile
impuse de programele de detenţie, ca o condiţie pentru acumularea de credite, recompense, zile
considerate ca executate, pentru liberare condiţionată. Nu s-a pus niciodată problema eficienţei acestor
programe pentru înlăturarea din conduita infractorilor a dorinţei de a recidiva;
- Gradul de încredere a infractorilor cu privire adevărul propagat prin programele locului
de deţinere este scăzut, faptul că infractorii participă la acestea este dat de conformare, plictiseala statului
în celule, unele avantaje privitoare la recompensare sau permisiune de ieşire. Educaţia prin constrângerea
locului în care se află persoanele private de libertate este un handicap pentru activităţile care, în aceleaşi
condiţii de organizare şi calitate, dar parcurse în locaţii libere, au succes;
- O mare parte dintre infractorii din locurile de deţinere nu au mai avut legătură cu şcoala,
cu acte de cultură colective, cu lectura, cu sportul, cu religia, nu au mai scris sau citit nimic o lungă
perioadă de timp, astfel că încercarea de a promova programe culturale cu aceştia se loveşte de nivelul
lor de subcultură, analfabetism, obscurantism, nivel intelectual scăzut ori chiar la limită;
- Unii dintre infractorii proveniţi din lumea „gulerelor albe” nu au nevoie de programe
culturale educative, ei fiind instruiţi, educaţi, cunosc prevederile legale, ştiu foarte bine regulile morale şi
sociale. Eficienţa programelor din locurile de deţinere pentru aceştia este egală cu zero. Constrângerea
penală este poate singura ce creează teama de a mai reveni la viaţa infracţională;
- Oferta de programe educative din locurile de deţinere este limitată, ca urmare a
fondurilor insuficiente alocate de către stat, urmare a prejudecăţii după care condamnaţii trebuie lăsaţi
„mai pe urmă”, altele fiind întotdeauna priorităţile societăţii şi politicilor guvernamentale. Lipsa
resurselor materiale şi umane alocate pentru educaţie în închisori este completată cu folosirea unor
vectori educaţionali din societate sau comunitatea locală, în general oameni cu dorinţă de a a fi buni
samariteni, dar care nu au nici posibilitatea, nici pregătirea necesară. Astfel, educaţia adulţilor este doar
un paliativ, un joc fără miză, o activitate cu efect doar de culoare şi înseninare a zilelor anoste de
executare a pedepsei.
Resocializarea, un concept nou ce cuprinde şi educaţia şi reeducarea, tinde să-şi facă loc din ce în ce
mai mult în abordările privind persoanele private de libertate. Resocializarea, proces prin care cei care au
fost condamnaţi pot să-şi reia locul, rolul şi viaţa socială anterioară executării pedepsei, desigur fără a
mai comite alte infracţiuni, pare a fi scopul principal al pedepselor neprivative şi privative de libertate,
modalitatea în care se realizează aceasta fiind o preocupare din ce în ce mai mare a instituţiilor
guvernamentale.
Resocializarea considerăm că este un act individual de voinţă, prin care o persoană fostă
condamnată hotărăşte pentru sine să nu mai săvârşească în viitor infracţiuni, comportându-se în toate
împrejurările conform cerinţelor legale. Resocializarea este posibilă chiar dacă condiţiile de viaţă îi sunt
potrivnice, chiar dacă persoana întâmpină greutăţi în reintegrare socială, în familie sau asigurarea
existenţei. Întoarcerea pe calea infracţiunii ca singură opţiune este caracteristică celor uşor influenţabili,
celor care nu ştiu ori nu vor să apeleze la ajutorul pe care societatea îl oferă tuturor persoanelor în nevoie,
ori celor care doresc şi ştiu că prin infracţiune obţin uşor şi rapid mijloace financiare şi de trai chiar dacă
se expun unor noi condamnări.
Paradoxul procentului de peste 40% dintre infractorii care recidivează este faptul că aceştia nu-şi
găsesc locul în societatea democratică, iar societatea nu poate să le asigure soluţii pentru a putea să-şi
înfrângă dorinţa de a apela din nou şi din nou la infracţiune, deşi milioane de oameni trăiesc modest sau
chiar în sărăcie fără a apela la niciun fel de fapte împotriva prevederilor legale. Oferta deosebit de
tentantă a vieţii îmbelşugate din capitalism nu este decât un vis pentru majoritate, un vis pe care unii şi-l
înfăptuiesc prin infracţiune, luând modelul celor care au reuşit astfel şi au scăpat de rigorile legii până în
prezent. Riscul ce şi-l asumă este dat şi de lipsa de teamă faţă de pedepse, faţă de regimul de executare al
acestora şi de posibilitatea ca şi în locurile de deţinere să trăiască satisfăcător, fiind susţinuţi din afara
acestora.
197
2. Recomandarea nr. R (89)12 a Comitetului de Miniştri al statelor membre184 al Consiliului
Europei cu privire la educaţie
Recomandarea europeană privind educaţia în locurile de deţinere s-a realizat ca urmare a activităţii
unui grup de lucru 185 al Consiliului Europei care a întocmit un raport menit să propună soluţii privind
accesul la sistemele moderne de educaţie cu aplicaţie pentru deţinuţi. Din Recomandarea europeană, se
pot extrage o seamă de politici guvernamentale, care după părerea noastră stabilesc o seamă de reguli
care sunt apropiate de politicile guvernamentale ale educaţiei din societate, cu excepţia faptului că ele
vor fi implementate cu suport financiar al statelor, iar deţinuţii vor beneficia gratuit de ele.
Consecvenţa din ultimii 20 de ani a statelor europene de a asigura cât mai multe drepturi şi facilităţi
persoanelor condamnate, precum şi un sistem educativ complex şi gratuit, pune pe gânduri populaţia
europeană din ce în ce mai plătitoare de taxe şi impozite şi care nu primeşte gratuit serviciile medicale,
învăţământul, mâncarea, căldura, apa, energia. Politicile europene privind îmbunătăţirea condiţiei
persoanelor condamnate are raţiunea în faptul că acestea sunt de ultim resort, că în condițiile în care
aceste politici sunt sortite eşecului, populaţia carcerală nu mai poate fi resocializată, îngroşând rândurile
recidiviştilor. Din păcate, aceste politici consecvent compătimitoare ale situaţiei condamnaţilor şi
încurajatoare pentru cei care doresc să se resocializeze sunt deja deficitare, concretizarea eşecului lor
fiind dată de rata din ce în ce mai mare a recidiviştilor şi creşterea indicelui de criminalitate din ţările
europene, mai ales în rândurile tinerilor.
Politicile recomandate statelor europene prin Recomandarea R (89)12 sunt următoarele:
1. Toţi deţinuţii trebuie să aibă acces la educaţie: aceasta trebuie să includă educaţia de bază,
formarea profesională, activităţile de creaţie şi culturale, educaţia fizică şi sportul, educaţia socială şi
posibilitatea de a frecventa o bibliotecă;
2. Educaţia în penitenciar ar trebui să fie similară cu cea desfăşurată în exterior, pentru categorii
corespunzătoare de vârstă, iar posibilităţile de educare trebuie să fie cât mai multe;
3. Educaţia în penitenciar trebuie să aibă în vedere dezvoltarea în ansamblu a persoanei,
ţinându-se cont de mediul său social, economic şi cultural;
4. Toţi cei care sunt implicaţi în administrarea sistemului penitenciar şi în gestionarea aşezămintelor
de detenţie ar trebui, în măsura în care este posibil, să sprijine şi să încurajeze educaţia;
5. Educaţia nu ar trebui să fie considerată ca fiind mai puţin importantă decât munca din cadrul
regimului penitenciar, iar deţinuţii nu ar trebui să suporte prejudicii financiare dacă participă la
activităţile de educaţie;
6. Ar trebui să fie întreprinse toate eforturile pentru a încuraja deţinutul să participe, în mod activ,
la toate formele de educaţie;
7. Ar trebui să fie puse în aplicare programe de perfecţionare pentru a se asigura că educatorii din
penitenciare adoptă metodele de educaţie corespunzătoare adulţilor;
8. O atenţie specială ar trebui să fie acordată deţinuţilor care au dificultăţi de citire şi de scriere;
9. Formarea profesională ar trebui să tindă spre dezvoltarea mai vastă a persoanei, ţinându-se cont
de evoluţia pieţei forţelor de muncă;
10. Deţinuţii ar trebui să aibă acces liber la o bibliotecă bine dotată, cel puţin o dată pe săptămână;
11. Ar trebui să fie dezvoltate şi încurajate educaţia fizică şi sportul;
12. Ar trebui să se acorde o atenţie deosebită activităţilor de creaţie şi culturale, deoarece acestea
oferă deţinuţilor posibilităţi speciale de desfăşurare şi de exprimare;
184
Adoptată de Comitetul de Miniştri la 13 octombrie 1989, în cadrul celei de a 429-a reuniuni a Miniştrilor Adjuncţi.
185
Comisia a avut şapte reuniuni la Strasbourg, în perioada octombrie 1984 - octombrie 1988. Membrii săi au fost
următorii:
Austria: dl Peter Ziebart,
Danemarca: dl Henning Jørgensen,
Franţa: dl François Monereau şi dl Alain Blanc ,
Irlanda: dl Kevin Warner (Preşedintele comitetului),
Italia: dl Luigi Daga (d)
Luxemburg: dl Mil Jung şi dl Alain Wagner,
Olanda: dl Robert Suvaal,
Turcia: dl Mustafa Yurdakul Altay, dl Huseyn Turgut şi dl Mustafa Yucel,
Regatul Unit: dl Arthur Pearson şi dl Ian Benson.
198
13. În educaţia socială ar trebui să fie incluse elemente practice care să permită deţinutului să-şi
gestioneze viaţa cotidiană din penitenciar, cu scopul facilitării întoarcerii sale în societate;
14. Deţinuţilor ar trebui să li se permită, pe cât este posibil, să participe la procesul de învăţământ
care se desfăşoară în exteriorul penitenciarului;
15. Comunitatea exterioară ar trebui să se implice, cât mai mult posibil, în procesul educaţional
al deţinuţilor, în cazul în care acesta se desfăşoară în interiorul penitenciarului;
16. Ar trebui să se ia măsuri pentru a permite deţinuţilor să-şi continue educaţia după liberare;
17. Ar trebui să fie puse la dispoziţia penitenciarelor credite, echipament şi personal didactic,
pentru a permite deţinuţilor să primească o educaţie corespunzătoare.
Comisia de elaborare a Recomandării a întocmit mai multe rapoarte preliminare, folosindu-se de
experienţa unor ţări ca Belgia, Spania, Malta, Norvegia, Portugalia, Suedia şi Elveţia, precum şi
concluziile Conferinţelor internaţionale cu privire la educaţia în penitenciare care au avut loc în Cipru şi
Anglia din anul 1984.
Deoarece în ţările europene sunt peste 500000 deţinuţi în locurile de deţinere, aspectele financiare şi
nevoile de resurse materiale trebuie avute în vedere.
Din punct de vedere al naturii sale, locul de deţinere se află în afara relaţiilor sociale normale, din
numeroase puncte de vedere, este măsura distrugerii personalităţii oamenilor. Ca urmare, educaţia din
penitenciare pare a fi puţin anormală, încercând să limiteze prejudiciul pe care închiderea îl aduce
oamenilor. Un alt argument al nevoii de educaţie în penitenciare este acela că majoritatea condamnaţilor
au avut experienţe educaţionale limitate sau precare, şi pentru a remedia situaţia, acordându-li-se a doua
şansă, trebuie să li se pună la dispoziţie o susţinere specială pentru a remedia situaţia defavorizantă pe
plan educaţional.
O situaţie aparte este cea cu privire la costurile în raport cu avantajele educaţiei în penitenciare. Faţă
de alocaţiile financiare privind securitatea aşezămintelor, costurile infracţionalităţii în general, costurile
cu aparatul de stat ce este destinat pazei, escortării, supravegherii, altor activităţi, costurile educaţiei sunt
foarte mici, aproape nesemnificative. Desigur, alocaţiile financiare şi resursele umane cele mai
importante trebuie orientate spre deţinuţii cei mai defavorizaţi (neştiutori de carte, cei fără educaţie şi
instruire completă prin programele şcolare naţionale) sau cei care doresc să se dezvolte în toate etapele
vieţii prin autoperfecţionare.
Obiectivele educaţiei în penitenciare trebuie să urmeze obiectivele educaţiei din exterior.
Serviciile educative de care beneficiază un om în exteriorul penitenciarului trebuie puse la dispoziţia
condamnaţilor, în aceeaşi măsură în scopul formării şi desăvârşirii lor ca persoane.
Dreptul de instruire ce face parte integrantă din educaţia şi formarea continuă a adulţilor trebuie să
permită acestora ca în perioada de detenţie să poată accede la programe cu privire la186:
- Dreptul de a citi şi scrie;
- Dreptul de a întreba şi de a reflecta;
- Dreptul la imaginaţie şi la creaţie;
- Dreptul de a citi despre mediul său şi de a-şi scrie memoriile;
- Dreptul de a accede la resurse educative;
- Dreptul de a dezvolta competenţe individuale şi colective.
Consiliul Europei a dezvoltat un concept cu privire la educaţia pentru adulţi încă din anul 1981,
identificând educaţia ca un factor important în fundamentarea egalităţii de şanse a adulţilor, care
presupune: considerarea educaţiei ca un factor de dezvoltare economico-socială, necesitatea considerării
educaţiei adultului în totalitatea sa cu diminuarea discrepanţelor dintre instruirea generală şi formarea
profesională, înglobarea în educaţie a sistemului global de valori ce vor permite adulţilor să facă faţă
diverselor sisteme cu care se vor confrunta de-a lungul vieţii, să promoveze dezvoltarea rolului activ şi a
atitudinii critice, în calitate de femei sau bărbaţi, părinţi, producători sau consumatori de mass-media, de
cetăţeni şi membri ai comunităţii, să promoveze modurile de viaţă ale adulţilor responsabili, precum şi
nevoile de instruire ce ţin de democraţia industrială şi de dezvoltarea socio-culturală.
Întreaga educaţia a adulţilor trebuie să promoveze cooperarea dintre diversele instituţii, inclusiv
universităţile, pentru pregătirea în domenii diverse cum sunt sănătatea, calitatea mediului şi a vieţii,
locuinţe, locuri de muncă, familie, cultură, timp liber.
186
Recomandarea nr. R (89)12, Cap. II, art. 2.2.
199
Recomandarea (89)12 cu referire la educaţia pentru adulţi în contextul carceral prevede echivalenţa
educaţiei cu cea din exterior. Depersonalizarea, instituţionalizarea şi desocializarea justifică desfăşurarea
unor resurse şi eforturi mai mari decât cele de care beneficiază un adult în societatea liberă, pentru a
normaliza situaţia din cadrul privaţiunii de libertate. Educaţia din penitenciare este considerată un mijloc
de socializare sau resocializare, cu condiţia ca aceasta să nu afecteze libertatea de opţiune şi să ducă la
conştientizarea unor noi posibilităţi de afirmare socială, să-i ajute pe delincvenţi să renunţe la viaţa
infracţională.
Este normal ca între obiectivele principale ale profesiei de educator de penitenciare să fie recunoscut
şi acela al aplicării tuturor regulilor penitenciare, să fie incluse reguli privitoare la dezvoltarea
posibilităţilor, cunoştinţelor şi competenţelor necesare şanselor de reintegrare a condamnaţilor după
punerea în libertate. Unul dintre principalele obiective ale educatorilor de penitenciare în materia
educării adulţilor este acela al oferirii posibilităţii de autoîndreptare, de creştere a stimei de sine şi a
încrederii. Condamnaţii trebuie să perceapă instruirea ca fiind de bună calitate, că prin activităţile ce se
desfăşoară nu se încearcă manipularea ori că participă voluntar la propria dezvoltare intelectuală.
Permanent în activitatea din locurile de deţinere există un conflict latent, uneori chiar făţiş (în
perioadele de criză, răzvrătiri, evadări, sinucideri, infracţiuni grave descoperite) între activitatea de pază
şi supraveghere şi activitatea de educaţie. În penitenciarele deschise şi semideschise, unde condamnaţii
au pedepse mici, pentru fapte infracţionale uşoare sau mai puţin periculoase, activitatea educativă nu este
imperios necesară, dezvoltarea unor programe de resocializare se orientează spre reintegrare socială
imediată. În penitenciarele unde se aplică regimul închis şi de maximă siguranţă, unde sunt condamnaţi
cu pedepse mari, precum şi condamnaţi periculoşi, unde ar trebui să existe o activitate educativă cât mai
intensă şi cu o multitudine de programe, aceste activităţi sunt împiedicate de necesitatea păstrării
securităţii locului de deţinere. Raţiunile de securitate şi siguranţă a deţinerii primează în raport cu
obiectivele educative. În această situaţie, activităţile individuale ori în grupuri foarte mici sunt cele care
ar trebui să primeze, acestea să folosească potenţialul uman la dispoziţie, numărul educatorilor,
profesorilor, psihologilor şi cadrelor care desfăşoară activităţi de instruire şi formare să fie mult mai mare
decât în unităţile cu potenţial periculos mai redus.
Nu se pune problema că în unităţile cu populaţie penitenciară cu grad ridicat de risc nu se pot
desfăşura activităţi colective, dar trebuie să se ţină seama de clasificarea persoanelor private de libertate,
regimul şi gradul de risc, necesitatea contactului limitat între condamnaţii periculoşi. Recomandarea
europeană descriind penitenciarul ca o instituţie „totală” apreciază că întotdeauna când există divergenţe
între educaţie şi securitate educaţia are permanent de pierdut. Nu se ţine seama de aspectele privind
educaţia când este vorba de transfer într-o altă unitate, când se aplică măsuri disciplinare privitoare la un
deţinut cuprins la o formă de pregătire sau instruire, securitatea penitenciarului primează faţă de
deplasarea în afara acestuia la un program educativ, folosirea spaţiilor pentru educaţie sunt mereu lăsate
în urma celor necesare cazării şi regimurilor, cei care sunt în tratament medical ori sunt bolnavi cronici
nu sunt incluşi în programe educative ori cel mult sunt cuprinşi în activitate de educaţie sanitară. Deşi
aplicarea regimurilor, pazei, securităţii, supravegherii îngreunează activitatea educativă, paradoxal,
aceasta face posibilă existenţa unei ordini şi discipline mai bune în locurile de deţinere şi chiar contribuie
la siguranţa locurilor de deţinere. Activitatea educativă îi ajută pe condamnaţi să scape de tensiunea
nervoasă permanentă, să-şi dezvolte capacităţile mentale şi fizice, să se considere mai umani şi
reeducabili, să accepte un climat auster ca fiind normal pentru o perioadă de timp, să suporte mai bine
regulile de constrângere la care sunt supuşi. Prin activitatea educativă, locul de deţinere are un climat
pozitiv de lucru, devine mai suportabil, cu efecte mai puţin dăunătoare asupra personalităţii, sănătăţii
mintale şi fizice, astfel că unitatea în ansamblul său devine mai uşor de gestionat, chiar dacă resursele
sunt mai mici, mai puţine ori spaţiile sunt aglomerate.
Indiferent de regimul de deţinere, de severitatea acestuia şi de durata de aplicare, educaţia din locul
de deţinere trebuie să aibă, pentru a avea cât de cât succes, spaţii fizice de desfăşurare a activităţilor,
locuri unde deţinuţii să fie autonomi în posibilitatea de mişcare, să poată avea opţiuni şi posibilităţi de
exprimare liberă a gândurilor şi sentimentelor 187.
Educaţia adulţilor poate avea un rol important doar dacă participarea la activităţi este
voluntară 188. Participarea voluntară poate fi considerată ca atare numai dacă există o multitudine de
187
188
200
programe educative, de studii şi instruire, precum şi de activităţi productive, dintre care persoana
condamnată să poată opta pentru participare. Susţinerea acestor programe educative şi de muncă trebuie
să fie considerată ca valoare aproximativ egală în economia zilelor câştigate ca fiind executate ori ca
susţinere financiară, astfel ca opţiunile să fie atractive, indiferent care dintre ele vor fi alese de cel
condamnat 189. Activitatea educativă trebuie să fie reconsiderată între activităţile din programul şi orarul
de activităţi din cursul zilei, să nu aibă statut de activităţi „serale” ori sporadice, după ce condamnaţii vin
de la muncă, obosiţi şi cu dorinţa de a se ocupa de activităţi administrative sau distractive. În orarul
zilnic, activitatea educativă trebuie să-şi găsească locul dimineaţa ori până la orele prânzului, astfel ca cei
implicaţi să poată asimila cunoştinţe sau deprinderi ale meseriei. În acest fel munca şi educaţia vor avea
recunoaştere de complementaritate, condamnaţii punând accent egal pe participarea la muncă sau la
cursuri. Dacă educaţia poate avea un statut egal cu activităţile productive este necesar ca toate activităţile
educative, instructive şi cultural-sportive, artistice să fie organizate şi să se desfăşoare la un nivel
calitativ cât mai ridicat, beneficiul unui învăţământ de calitate aducându-şi o contribuţie esenţială la
refacerea morală şi a conştiinţei civice a deţinuţilor.
Una dintre problemele deosebite ce frânează ori îngreunează desfăşurarea activităţilor educative
pentru condamnaţi este concepţia supraveghetorilor, potrivit cărora deţinuţii au numai drepturi, uneori că
li se acordă o atenţie mai mare decât personalului, că agenţii nu pot avea o carieră profesională pe baza
instruirii şi experienţei, deoarece pentru ei nu se organizează cursuri şi instruire, şi profesionalizare
gratuite ca şi pentru deţinuţi. În acest context supraveghetorii vor admite cu greu să coopereze în
sprijinul activităţilor educative, nu vor recunoaşte că acestea fac parte din „siguranţa dinamică a locului
de deţinere”190. Rolul destul de restrâns în activitatea educativă a supraveghetorilor creează o părere
negativă chiar faţă de „corpul educatorilor”, resentimente faţă de condamnaţii înscrişi la cursuri. Dacă
supraveghetorilor li se va crea posibilitatea de a se instrui şi progresa în carieră, aceştia vor avea o
imagine mai bună despre posibilităţile lor, resentimentele vor fi atenuate.
În dezvoltarea acestui domeniu 191, se poate să se lucreze cu un succes destul de limitat, dar continuu.
Pe de o parte există o ierarhie informală care menţine legătura cu sistemele de educaţie ale adulţilor din
exteriorul locului de deţinere, o legătură cu consilierii şi agenţii responsabili cu educaţia, cu relaţiile de
familie, cu consilierea privind activităţile de după liberare. Pe de altă parte, există o poziţie oficială în
care toată responsabilitatea este dată serviciilor socioeducative şi de formare din locurile de deţinere.
Pentru succesul activităţii sectorului socioeducativ acesta trebuie să aibă legături deosebit de strânse cu
sectoarele educative validate pe plan naţional, cu comunitatea unde se realizează calificarea în meserii
necesare în exterior, cu şcolile unde cei condamnaţi vor da examene de absolvire a cursurilor. Pe de altă
parte, supraveghetorii trebuie sprijiniţi pentru a susţine examene de promovare, pentru a li se crea
condiţii să înveţe, să folosească noua tehnologie şi să fie instruiţi pentru a promova în funcţii educative.
3. Activităţile educative, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială, instruirea şcolară,

învăţământul universitar şi formarea profesională a persoanelor condamnate
3.1. Activităţile educative, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială

Activităţile educative şi de resocializare ce se desfăşoară în locurile de deţinere sunt organizate sub
forma activităţilor cu specific educativ, pentru culturalizarea condamnaţilor, în scop terapeutic pentru cei
ce au asemenea nevoi de consiliere şi asistenţă, dar şi pentru pregătirea de integrare socială a celor care
termină executarea pedepsei ori urmează să o continue în forma neprivativă de libertate a liberării
condiţionate.
În cadrul de organizare a activităţilor cultural-educative, culturale, terapeutice şi de consiliere
psihologică se ţine seama de nevoia de intervenţie educaţională ce presupune un grad diferit de
structurare şi complexitate.
Cadrul organizatoric al acestor activităţi este dat de prevederile Legii nr. 254/2013, Capitolul VII,
art. 89-94, Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, Capitolul VII, art 188-204, Regulamentul
189
Recomandarea nr. R(87), regula 78: „Educaţia trebuie să fie considerată ca fiind o activitate a regimului penitenciar, la
fel ca şi activitatea productivă – cu acelaşi statut şi cu aceeaşi remuneraţie de bază, cu condiţia ca ea să fie integrată în orarul
normal de activităţi şi să facă parte integrantă din programul autorizat de tratament individualizat”.
190
191
201
privind condiţiile de organizare şi desfăşurare a activităţilor educative, culturale, terapeutice, de
consiliere psihologică şi asistenţă socială din penitenciare 192, precum şi Regulamentul privind asistenţa
religioasă a persoanelor private de libertate aflate în custodia Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor 193 şi alte dispoziţii privitoare la asigurarea materială a activităţilor cultural-educative şi
sportive din locurile de deţinere.
Activităţile cu specific educativ sunt desfăşurate în locurile de deţinere de către personalul angajat al
A.N.P. din sectoarele de reintegrare socială, ce are atribuţii speciale în domeniul educaţiei, asistenţei
psihologice şi sociale, coordonarea fiind realizată unitar de direcţia de specialitate din aparatul central,
care implementează şi evaluează direcţiile de acţiune în vederea aplicării politicilor penale în domeniul
educaţiei. Personalul ce desfăşoară activităţi de educaţie sunt specialişti angajaţi din sistemul naţional de
educaţie, formare şi instruire, cum sunt educatori, preoţi, monitori sportivi, psihologi şi asistenţi
sociali 194. Aceşti specialişti realizează pentru fiecare persoană condamnată o evaluare multidisciplinară,
din perspectivă educaţională, psihologică şi socială.
La nivel organizatoric, fiecare persoană privată de libertate poate să-şi asume voluntar printr-un
acord scris participarea la activităţile specifice, tocmai pentru ca să nu se producă neînţelegeri cu privire
la libertatea conştiinţei, cu privire la mesajele educative transmise ori care ar putea fi considerate ca
influenţe implementate forţat prin programele administraţiei penitenciarului. În aceste condiţii
penitenciarul pune la dispoziţia persoanelor condamnate o sumă de programe diversificate195 în
conformitate cu prevederile legale, ce sunt personalizate prin mape documentare ce concretizează
activităţile pe timpul derulării lor.
Toate activităţile educative, de orice tip, trebuie să fie realizate prin respectarea cerinţelor
regimurilor de deţinere, trebuie să ţină seama de gradul de risc al persoanelor condamnate, de durata
pedepselor, de personalitatea şi nivelul de instruire şi educaţie al infractorilor, precum şi de măsurile de
pază, supraveghere, escortare, menţinere a ordinii şi disciplinei.
În principiu, activităţile educative nu pot fi realizate decât cu colaborarea largă a comunităţii unde îşi
desfăşoară activităţile de gen administraţia locului de deţinere, prin faptul că sunt atrase la diverse
activităţi instituţiile organizatoare ale activităţilor culturale, religioase, sportive, tehnice, de învăţământ
sau profesionale.
Activităţile educative, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială sunt asigurate printr-un conţinut
diversificat, pentru creşterea şanselor de reintegrare socială a deţinuţilor şi persoanelor internate 196,
astfel:
a) adaptarea la condiţiile privării de libertate;
b) instruire şcolară şi formare profesională;
c) activităţi educative şi recreative;
d) asistenţa socială;
e) asistenţa psihologică;
f) asistenţa religioasă;
g) pregătirea pentru liberare.
Toate aceste activităţi sunt prevăzute în programe ale fiecărui loc de deţinere, fiind structurate în
activităţi obligatorii, opţionale şi facultative. Programele ce se desfăşoară în mod obligatoriu sunt
aprobate de către comisia de individualizare a regimului de deţinere. În situaţia în care un deţinut refuză
să participe la activităţile din Planul individualizat de evaluare şi intervenţie terapeutică, refuzul va fi
consemnat într-un proces-verbal care va fi depus la dosarul de deţinere, astfel încât să se folosească la
evaluarea conduitei ulterioare privitoare la eforturile depuse pentru reintegrare socială 197. Pentru fiecare
activitate educativă organizată la nivelul locului de deţinere va fi folosită metodologia prevăzută în
192
Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.199/C/2011, M. Of. nr. 805 din 15 noiembrie 2011.
193
Ordinul ministrului justiţiei nr. 1072C/2013, M. Of. nr. 187 din 3 aprilie 2013.
194
Legea nr. 254/2013, art. 89 alin. (2)-(3).
195
Raportul anual al ANP pentru 2014 - Participanţi la programe educaţionale în anul 2014: Adaptare la condiţiile de
detenţie = 12239; Dezvoltarea universului cunoaşterii = 6687; Educaţie prin sport = 2409; Educaţie pentru sănătate = 3086;
Educaţie civică = 3054; Programe ale colaboratorilor = 2723; Educaţie pentru viaţa de familie = 1515; Educaţie moral-religioasă
= 3639; Activităţi de club = 423; Hobby = 873; Alfabetizare = 927 ; Informare consum de droguri, alcool, tutun = 426.
196
Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, art. 188.
197
Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, art. 188 alin. (5).
202
„Standardele naţionale în domeniul educaţiei, asistenţei psihologice şi asistenţei sociale” aprobată prin
ordinul directorului general al ANP.
La primirea în locul de deţinere, în perioada celor 21 de zile de carantină, prin grija
compartimentului socioeducativ, fiecărui deţinut i se face o evaluare educaţională, psihologică şi socială
ce va fi înscrisă în documentele iniţiale ale „Planului individualizat de intervenţie educativă şi
terapeutică”, ce cuprinde atât nevoile individuale ale deţinutului, cât şi posibilităţile locului de deţinere
de a-l cuprinde în activităţi educative şi diferite programe, în raport cu natura infracţiunii, durata
pedepsei, starea de recidivă, regimul de executare, riscul pentru siguranţa locului de deţinere, vârsta,
starea de sănătate fizică şi mintală. Acest plan este adus la cunoştinţa deţinutului sub semnătură şi
cuprinde desfăşurătorul activităţilor pe durata executării pedepsei. Revizuirea planului se face periodic în
raport cu evaluările ulterioare, cu concluziile cu privire la adaptarea la regim şi la activităţile
educaţionale. Condamnaţii cu situaţii speciale privind necesităţile de intervenţie educativă vor fi evaluaţi
cu mai mare atenţie, iar planul de intervenţie educativă va fi urmărit permanent pentru eficienţa sa
maximă.
Toate programele educative sunt organizate şi se desfăşoară ţinând seama de valorile şi principiile 198
de viaţă ale poporului nostru, de cultura şi istoria ţării noastre şi de principiile constituţionale de apărare a
valorilor democratice, astfel:
– Respectul faţă de legile ţării;
– Umanismul dreptului execuţional penal;
– Accesul nediscriminatoriu la educaţie şi asistenţă psihologică şi socială;
– Individualizarea intervenţiei educative;
– Prioritizarea intervenţiei în funcţie de nevoile speciale educative ale persoanei în cauză;
– Continuitatea intervenţiei educative de la începutul pedepsei şi până la liberarea din
locul de deţinere;
– Integritatea şi profesionalismul cadrelor care lucrează numai în interesul educativ al
persoanelor condamnate;
– Multidisciplinaritatea programelor la care sunt angrenate persoanele private de libertate,
pentru a beneficia de cât mai multe influenţe pozitive;
– Deschiderea spre comunitatea în care persoana condamnată se va reintegra, comunitate
care sprijină şi contribuie la programele şi proiectele educative iniţiate în locurile de deţinere.
Programele de educaţie, asistenţă psihologică 199 şi socială reprezintă demersuri specifice,
structurate pe ansambluri specifice de activităţi care utilizează metode şi tehnici specifice fiecărui
domeniu de intervenţie ce sunt orientate spre compensarea nevoilor şi riscurilor identificate în
comportamentul infracţional al persoanei condamnate. Programele sunt elaborate pe baza
Programului-cadru elaborat de direcţia de specialitate din ANP, putând fi adaptate la specificul fiecărui
loc de deţinere200.
După luarea la cunoştinţă a conţinutului Programului individualizat, deţinutul trebuie să participe la
activităţile recomandate de specialist, în mod obligatoriu, iar la sfârşitul derulării programului urmează o
evaluare cu privire la îndeplinirea obiectivelor stabilite, nevoia de recomandare a altor activităţi,
198
Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.199/C/2011, art. 4.
199
Raportul anual al ANP pentru anul 2014 – Participanţi la programe de asistenţă psihologică: Antecedente în
toxicomanie = 386; Antecedente în consum de alcool = 118; Conduite agresive = 496; Risc de suicid = 58; Agresori sexuali =
87; Afecţiuni psihice = 108; Dimensionare a furiei = 263; Dimensionarea impulsivităţii = 123; Dependenţe de jocuri, adicţii,
alcool = 72; Lipsă empatie, minciună, imoralitate = 31; Management de timp = 36; Vârstnici = 27; Comunitate terapeutică = 120.
200
Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.199/C/2011, art. 10:
La iniţierea şi derularea unor programe noi, personalul de reintegrare socială din locurile de deţinere are în vedere
următoarele etape:
a) stabilirea nevoilor educaţionale, psihologice şi sociale identificate la nivelul populaţiei carcerale, care reclamă elaborarea
unor noi programe;
b) elaborarea propriu-zisă a programului;
c) înaintarea spre avizare şi aprobare către şefii ierarhici, la nivelul locului de deţinere;
d) înaintarea spre avizare către direcţia de specialitate;
e) pilotarea programului şi consemnarea observaţiilor necesare adaptării conţinuturilor;
f) revizuirea programului sub aspectul conţinutului sau al metodologiei de lucru;
g) înaintarea spre avizare şefilor ierarhici şi aprobarea de către directorul unităţii a formei revizuite a programului;
h) desfăşurarea programului în forma revizuită;
i) înaintarea lui către direcţia de specialitate în vederea diseminării la nivelul locurilor de deţinere.
203
stabilirea unor obiective noi, recomandarea repetării demersului educativ, dacă acesta nu a avut
finalitatea scontată 201. Fiecare program individual trebuie să cuprindă: justificarea activităţilor ce
urmează a fi desfăşurate, scopul urmărit, persoana implicată şi grupul din care face parte la activităţile
colective, resursele umane şi materialele necesare, calendarul desfăşurării propriu-zise a activităţii,
raportul de evaluare finală.
Fiecare proiect de activitate constituie obiect al controlului administrativ şi de specialitate din locul
de deţinere şi de la nivel ierarhic.
4. Instruirea şcolară
Legea nr. 254/2013 stabileşte prin art. 90-91 activităţile organizate în locurile de deţinere privitoare
la instruire şcolară şi studii universitare.
Cursurile ce pot fi organizate în sistemul penitenciar sunt cele de învăţământ general obligatoriu,
precum şi cursuri pentru alte forme de învăţământ prevăzute de lege, cum sunt cele de alfabetizare sau de
completare a studiilor. De asemenea, persoanele condamnate care îndeplinesc condiţiile necesare pot să
urmeze şi cursuri universitare la distanţă sau sub forma frecvenţei reduse.
Cursurile şcolare sunt asigurate cu bază logistică de către unităţile ANP, iar din punct de vedere al
resursei umane se asigură cadrele didactice de către Ministerul Educaţiei Naţionale prin Inspectoratele
şcolare judeţene din zonele de dispunere a locurilor de deţinere. Diplomele ce se elaborează la
terminarea cursurilor vor avea ca menţiune a locului de absolvire şcoala ce este subordonată
inspectoratului judeţean la care este arondat penitenciarul. Cursurile şcolare de nivel general obligatoriu
pot fi urmate în mod gratuit de către deţinuţii cursanţi, cheltuielile fiind suportate de către bugetul
unităţilor teritoriale de învăţământ în a căror rază teritorială este situat penitenciarul. Cursurile
universitare, de licenţă, masterat sau doctorat pot fi urmate şi în locurile de deţinere sub forma
învăţământului la distanţă sau a frecvenţei reduse. Există chiar facilitatea de participare la cursurile cu
frecvenţă redusă, dacă persoana condamnată execută pedeapsa în regim deschis202. Cheltuielile în
legătură cu urmarea cursurilor universitare se suportă de către persoana condamnată sau de către alte
persoane fizice sau juridice.
Pentru a se crea condiţii egale pentru toţi condamnaţii la urmarea unor cursuri în forma de
învăţământ corespunzătoare, s-a organizat la nivelul ANP programul „A doua şansă”, astfel că indiferent
de regimul de executare deţinuţii pot să se înscrie la cursuri, cu excepţia cursurilor universitare unde se
pot înscrie doar la forma frecvenţei reduse203.
În ceea ce priveşte femeile şi tinerii, acestora li se asigură participarea la activităţi culturale şi
educative, precum şi la programe de instruire şi formare profesională în raport cu nevoile educative
adecvate lor. Persoanele cu dizabilităţi sunt avute în atenţie specială în locurile de detenţie, astfel încât să
fie protejate cu privire la sănătatea fizică şi psihică, asigurându-li-se participarea la activităţi culturale,
201
Raportul de activitate al ANP pentru anul 2014 – Activităţi educative:
- Programe educative: Programul „Educaţie pentru sănătate” – 2 module, Programul „Talent 4 – Program de
autocunoaştere şi de orientare vocaţională”, Programul „Universul cunoaşterii”– Modulele I-IX (revizuire şi completare),
Programul „Educaţie civică” (revizuire şi completare).
- 5 programe de asistenţă socială destinate deţinuţilor.
- Au fost implementate 11 proiecte tematice naţionale: „Festivalul Multiart pentru Deţinuţi”, „Poezie de Puşcărie” (VI),
„Bursa locurilor de muncă”, Campania de sensibilizare a opiniei publice privind problematica reintegrării sociale a deţinuţilor,
Sărbătorile Pascale, 1 Iunie 2014, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Crăciun, 1 Decembrie, De vorbă cu personalităţile, Proiectul de
creaţie literară „Mediul carceral – privire introspectivă”.
- Modele de proiecte de activitate referitoare la: organizarea şi desfăşurarea recenziilor de carte, organizarea unei
conferinţe, realizarea de emisiuni radio-TV, desfăşurarea activităţilor de difuzare a culturii (expoziţie/spectacole), elaborarea
revistei secţiei/unităţii, organizarea unor dezbateri, lansări de carte, ateliere ocupaţionale, activităţi de tip cerc.
202
Legea nr. 254/2013, art. 91 alin. (2).
203
1. Situaţia comparativă a deţinuţilor participanţi la activităţi de instruire şcolară pe ani de studiu: 2009/2010 – 2131;
2010/2011 – 2421; 2011/2012 – 2605; 2012/2013 – 2696; 2013/2014 – 2684; 2014/2015 – 2932.
2. Deţinuţi înscrişi la cursuri de instruire şcolară în anul şcolar 2014/2015:
- Nivel primar = 1048
- Nivel gimnazial = 1300
- Nivel liceal şi tehnologic = 577
- Nivel universitar = 7.
204
educative, sportive, religioase, de muncă sau de formare profesională corespunzător cu opţiunile şi
posibilităţile acestora.
5. Formarea profesională
În activitatea de resocializare unul dintre pilonii principali îl constituie formarea profesională,

oferirea posibilităţii ca cei necalificaţi să se califice într-o meserie utilă, cei calificaţi să obţină
policalificări în speranţa găsirii mai facile a unui loc de muncă, iar cei care nu mai pot să practice
meseria sau ocupaţia – urmare a pedepsei accesorii sau complementare aplicate de către instanţa de
judecată ‒ să aibă şansa obţinerii unei alte calificări.
Formarea profesională a adulţilor este mai aproape de preocupările lor în locurile de deţinere, de
obicei cursurile şcolare fiind absolvite, iar profesionalizarea fiind cerută din ce în ce mai mult de bursa
locurilor de muncă 204. Formarea profesională este organizată în baza prevederilor Legii nr. 254/2013 art.
92-94, precum şi a Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013, art. 194-196.
Programele de formare profesională se organizează şi se realizează în fiecare loc de deţinere în
raport de posibilităţile locale de calificare şi de nevoile de utilizare a forţei de muncă, prin programe de
iniţiere (ucenicie), calificare, recalificare, perfecţionare şi specializare. Programele se organizează
împreună cu furnizorii de formare profesională acreditaţi ori care au ca obiect de activitate calificarea şi
recalificarea şomerilor sau persoanelor fără calificare. Diplomele şi atestatele de calificare sunt eliberate
în urma absolvirii cursurilor şi practicii, a examenelor de absolvire sau a prezentării lucrărilor practice de
lucru, fără a se menţiona că s-au obţinut în cursuri din perioada deţinerii persoanei.
Cursurile de profesionalizare se organizează în cadrul locurilor de deţinere, prin participarea
organizatorilor furnizori, cu cheltuiala suportată de către Ministerul Educaţiei Naţionale, Ministerul
Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice precum şi prin grija Administraţiei
Naţionale a Penitenciarelor, dar şi a unor persoane fizice sau juridice.
Condamnaţii care execută pedeapsa în regim semideschis sau deschis pot participa la cursuri de
profesionalizare în afara locurilor de deţinere, în cazul în care aceste cursuri sunt organizate de prestatori
acreditaţi pentru aceasta, cu aprobarea directorului locului de deţinere.
Cheltuielile altor tipuri de cursuri la care pot participa persoanele condamnate se suportă de către
aceştia ori de alte persoane fizice sau juridice.
În contractele de prestare de servicii ori de folosire la activităţi productive, încheiate între
penitenciare şi beneficiari ai forţei de muncă, se pot include clauze privitoare la calificarea unui număr
de persoane deţinute în specificul muncii la care sunt folosiţi, în ideea folosirii ca angajaţi după punerea
acestora în libertate.
Persoanele analfabete şi tinerii au prioritate la cuprinderea în programe de alfabetizare şi şcolarizare,
precum şi în cursurile de calificare şi formare profesională. Pentru înscrierea la cursuri deţinuţii trebuie
să prezinte la penitenciar foile matricole corespunzătoare anilor de studii absolvite, sau în cazul înscrierii
la cursuri de calificare, să prezinte diplomele sau certificatele de absolvire a cursurilor şcolare205.
204
Raportul anual al ANP pentru anul 2014. În unităţile subordonate ANP au fost organizate la nivelul a 31 penitenciare
„Bursele locale ale locurilor de muncă”, în colaborare cu agenţiile judeţene de ocupare a forţei de muncă, instituţii publice locale
şi organizaţii neguvernamentale:
- 802 deţinuţi beneficiari ai întâlnirilor directe cu angajatorii (depunerea de CV-uri, susţinerea de interviuri), dintre care 47
femei şi 40 persoane internate;
- 846 angajatori participanţi;
- 50 deţinuţi au fost înregistraţi în evidenţele angajatorilor, în vederea posibilităţii ocupării unui loc de muncă după
liberarea din penitenciar.
205
1. Statistica formării profesionale pe an/nr.persoane condamnate: 2009 – 133; 2010 – 115; 2011 – 229; 2012 - 335; 2013 –
243; 2014 – 130;
2. 259 cursuri în meserii: introducere prelucrare date, formare formatori, confecţioneri textile, peisagistică, prelucrarea
lemnului, cultura plantelor;
3. 2310 persoane condamnate (122 tineri, 47 femei) calificate, astfel: tâmplar, dulgher, parchetar = 550; finisor construcţii =
521, frizer = 233; creşterea animelelor = 151, cultura plantelor = 307; lucrător comerţ = 109; croitor = 100; brutar = 27; zidar =
12; agent dezinsecţie = 13; spălător chimic = 50, măcelar = 29; operator date = 29; tipograf = 28; instalator apă canal = 77;
împletitor papură = 20; competenţe anteprenoriale = 15; cioplitor piatră = 14; peisagist = 13; mecanic = 12.
205
Formarea profesională a persoanelor cu dizabilităţi este realizată prin programele iniţiate de către
Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, precum şi prin grija
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, dar şi a unor persoane fizice sau juridice.
6. Organizarea şi funcţionarea bibliotecilor în locurile de deţinere
Bibliotecile sunt organizate conform Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013, art. 197, la
fel ca orice bibliotecă publică, deţinuţii putând să împrumute cărţi pentru lectură pe baza unor fişe de
cititor. Fondul de carte este constituit din cărţile ce sunt achiziţionate din fondurile subvenţionate de la
bugetul de stat, prin transfer fără plată de la alte biblioteci, prin sponsorizări şi donaţii de la instituţii sau
particulari.
Bibliotecile sunt gestionate cu ajutorul condamnaţilor, sunt folosite pentru a se organiza activităţi
cultural-educative de tipul prezentare de carte, recenzii, seri literare, zile sau seri de lectură, stand de
carte, împrumut pentru camerele de deţinere. În fiecare cameră de deţinere poate exista o mică bibliotecă
volantă, cu un responsabil din rândul condamnaţilor care săptămânal schimbă cărţile citite cu altele.
Prin intermediul bibliotecii se organizează colecţii de ziare şi reviste care pot fi consultate la sala de
lectură, locurile de deţinere asigurând un număr de ziare şi reviste, periodice, în raport de numărul de
deţinuţi, care sunt distribuite zilnic pentru lectură şi informare. Pentru informare zilnică şi pentru
consultare de specialitate, deţinuţii pot să-şi facă abonamente la ziare şi reviste pe cheltuială proprie,
precum şi cumpărături de cărţi prin intermediul standului special organizat.
Deţinuţii pot primi cărţi de la familie sau de la alte persoane prin sectorul vizite, cu ocazia vizitelor
făcute de familie sau de alte persoane, precum şi aparatură radio şi de televiziune.
Aparatura radio-tv se asigură de către administraţia locului de deţinere pentru asigurarea dreptului la
informare. Astfel de aparatură poate fi primită şi de către deţinuţi de la familie, ce poate fi folosită în
camerele de cazare, pe timpul cât se derulează programul activităţilor cultural-educative. Această
aparatură va fi preluată de deţinut la liberare şi nu poate fi înstrăinată altor persoane. Cu ocazia
transferului în altă unitate, aparatura este transferată şi folosită în aceleaşi condiţii. Programele radio-tv
care sunt receptate în locurile de deţinere sunt dintre cele aprobate de director. Programele naţionale şi
cele realizate pentru condamnaţi în emisiunile cu circuit închis sunt difuzate conform programelor
aprobate.
7. Accesul la echipamente IT
Conform art. 199 din Regulamenul pentru aplicarea Legii nr. 254/2013, art. 199, administraţia
locului de deţinere poate aproba ca persoanele private de libertate să primească, să cumpere, să păstreze,
şi să folosească echipamente IT, în cadrul organizării activităţilor cultural-educative. Calculatoarele pot
fi folosite fără a fi conectate la reţele prin care se transmit date şi informaţii în exteriorul locului de
deţinere. Activitatea de folosire a calculatoarelor poate fi şi de dezvoltare a unor proiecte şi programe de
profesionalizare ori de cunoaştere a activităţii de operare.
În conformitate cu Ordinul ministrului justiţiei nr. 2199/C /2011, Cap. XIII, art. 140-157, activitatea
desfăşurată de către persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate privind primirea,
cumpărarea, păstrarea şi folosirea de calculatoare, urmează să se desfăşoare astfel:
1. În situaţia în care penitenciarul nu poate asigura calculatoare din dotarea proprie în vederea
susţinerii activităţilor cultural-educative şi de asistenţă psihosocială, condamnaţii pot primi în cadrul
„Planului individualizat de asistenţă educativă” calculatoare personale de tip desktop sau minitower,
dacă în ultimele 6 luni nu au fost sancţionaţi disciplinar. Folosirea de calculatoare este necesară dacă:
participă de cel puţin un an la activitatea de instruire şcolară, urmează cursuri universitare, participă la
cursuri profesionale de calificare care necesită calculator ori participă de cel puţin 6 luni la programe sau
activităţi educative recomandate. Pentru aprobarea utilizării calculatorului este necesar avizul
coordonatorului sectorului de reintegrare socială;
2. Prin grija administraţiei locului de deţinere, se stabileşte locul şi intervalul orar în care se vor
utiliza calculatoarele personale, precum şi securitatea acestora în afara perioadei de folosire.
Calculatoarele nu pot fi folosite în camerele de deţinere;
206
3. Calculatoarele trebuie să aibă o configuraţie tehnică 206 prestabilită;
4. Nu pot fi folosite echipamente cu destinaţie de comunicaţii, cu funcţii de inscripţionare de date,
fără licenţă de utilizare, care se pot conecta la internet ori la căsuţe de mesagerie sau care pot să fie
criptate sau parolate;
5. Primirea calculatorului se face prin sectorul vizite şi va fi verificat de un cadru cu pregătire
tehnică IT, după care va fi înscris în evidenţa locului de deţinere cu starea de funcţionare în care se
găseşte, iar în cazul în care nu corespunde cerinţelor stabilite calculatorul va fi returnat persoanei ce l-a
adus;
6. Cadrul tehnic IT din cadrul locului de deţinere va proceda la prelucrarea tehnică a calculatorului
pentru configurare şi va sigila aparatul pentru ca să nu fie accesat de către altă persoană. După sigilare,
condamnatul ia în primire aparatul, sub semnătură, şi efectuează proba tehnică;
7. Evidenţa calculatoarelor se ţine în registrul constituit în acest scop, iar periodic, dar nu mai mult
de 4 luni se realizează controale şi controale inopinate asupra modului de folosire şi integritate a
sigiliului aparatului;
8. Reparaţiile calculatorului se fac prin grija şi pe cheltuiala persoanei condamnate;
9. Nerespectarea regulilor de folosire, păstrare şi utilizare a aparaturii este abatere disciplinară şi are
ca urmare retragerea dreptului de a mai avea acces la calculator, depunerea acestuia la magazie şi
returnarea prin sectorul vizite familiei condamnatului;
10. Calculatoarele nu se transferă odată cu persoana condamnatului la un alt penitenciar, în afara
situaţiei în care aparatul a fost cumpărat pe timpul executării pedepsei, iar condamnatul nu a fost vizitat
de nicio persoană în ultimele 12 luni. Dacă în termen de 6 luni calculatoarele nu sunt ridicate de către
familie sau de către cel liberat, acestea vor fi folosite pentru desfăşurarea de activităţi cultural-educative
cu persoanele condamnate;
11. Predarea către familie sau cel liberat se face pe bază de proces-verbal, documentele fiind
completate şi păstrate la dosarul persoanei condamnate.
8. Activităţi cultural-educative interpenitenciare
În activităţile culturale se pot realiza demersuri de organizare de spectacole, expoziţii şi alte tipuri de
manifestări artistice în care sunt implicaţi deţinuţii207. În activităţile interpenitenciare pot să participe
deţinuţi care sunt incluşi în regimurile semideschis şi deschis, luându-se măsuri de supraveghere a
activităţilor ce urmează a se realiza, pentru respectarea separaţiunii şi contactului legal cu exteriorul. În
situaţiile în care participă la aceste activităţi deţinuţi din regimul închis, se va organiza paza şi
supravegherea tuturor acestora la nivelul regimului închis.
Materialele sau cheltuielile prilejuite de desfăşurarea acestor activităţi sunt suportate de către
administraţia locului de deţinere ori prin grija membrilor de familie. Directorii penitenciarului cu rol de
coordonare zonală pot aproba ca la aceste activităţi să participe deţinuţii din diferite regimuri în condiţiile
de separaţiune sau de supraveghere şi pază corespunzătoare.
În situaţiile în care în cadrul relaţiilor interpenitenciare se organizează activităţi cu deţinuţi din
penitenciare din alte ţări, administraţia locului de deţinere va solicita aprobarea directorului general al
ANP, în scopul stabilirii modalităţilor concrete de participare, sponsorizare, contribuţia educativă,
psihologică şi socială a acţiunilor, pentru ca activităţile să nu contravină măsurilor de siguranţă.
206
Ordinul ministrului justiţiei nr. 2199/C /2011, Art. 142
Alin. (2) - Configuraţia hardware maximală permisă este următoarea:
a) unitate centrală compusă din: placă de bază, procesor, memorii RAM, hard disk intern, disc optic (CD/DVD-ROM),
placă de sunet, placă video;
b) monitor tip LCD cu diagonala de maximum 17 inchi;
c) tastatură cu conector P/S 2, mouse cu conector P/S 2 şi căşti audio fără cadru metalic.
Alin. (3) - Configuraţia software permisă se referă la:
a) sistem de operare Windows cu interfaţa în limba română sau engleză, minimum versiunea XP, împreună cu driverele
tipice echipamentelor hardware ce intră în componenţa calculatorului personal;
b) contul de administrator de BIOS setat fără parolă;
c) hard diskul calculatorului partiţionat în două partiţii, una primară, activă, care conţine sistemul de operare, a doua
secundară, la dispoziţia utilizatorului; persoana condamnată are acces deplin numai pe partiţia secundară;
d) programe necesare desfăşurării activităţilor educaţionale prevăzute la art. 140 alin. (1).
207
207
Activităţile ce se organizează pot fi circumcise domeniilor educaţionale de tip intelectual, estetic,
moral, de educaţie fizică şi profesional. Orientarea spre stimularea cunoaşterii, creativităţii, dezvoltării
deprinderilor practice, artistice, literare, muzicale, plastice, tehnice, precum şi a păstrării condiţiei fizice
sunt posibil de desfăşurat cu colaborarea comunităţii locale sau prin iniţiativa interpenitenciară208.
9. Activităţi sportive şi recreative
În locurile de deţinere una dintre activităţile care prezintă interes pentru condamnaţi, mai ales pentru
cei tineri, sunt cele ce vizează menţinerea tonusului fizic şi psihic pentru menţinerea unei stări bune de
sănătate.
În fiecare unitate directorul locului de deţinere numeşte un monitor sportiv care organizează
activitatea de educaţie sportivă cu participarea persoanelor private de libertate. Aceste tipuri de activităţi,
jocuri sportive, campionate locale sau naţionale, întreceri de diferite tipuri pot fi organizate şi în cadrul
interpenitenciar.
Toate persoanele apte de a desfăşura activităţi sportive pot desfăşura, într-un program organizat
zilnic, activităţi sportive în raport de sex, vârstă, aptitudini fizice şi dorinţa de participare, sub
supravegherea personalului locului de deţinere 209.
Activităţile sportive de grup, jocurile sportive, competiţiile se desfăşoară zilnic, iar lunar se
desfăşoară activităţi competiţionale cu grad mai mare de dificultate.
În fiecare lună şi trimestru se organizează concursuri sportive la care participă persoanele private de
libertate.
10. Asistenţa religioasă în locurile de deţinere
Constituţia României, la art. 29, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, la art. 9, Legea nr. 30/1994, cu modificările ulterioare, privind libertatea religioasă şi
regimul general al cultelor prevăd libertatea de conştiinţă ca fiind una dintre libertăţile fundamentale ale
omului, aplicarea acesteia în locurile de deţinere nefiind stânjenită de situaţia specială a persoanelor
private de libertate.
Asistenţa religioasă este organizată ca urmare a dreptului libertăţii de conştiinţă a persoanelor
private de libertate, prevăzut în art. 58 din Legea nr. 254/2013 210, în Regulamentul de aplicare a Legii nr.
208
Ordinul ministrului justiţiei nr. 2199/C /2011:
Articolul 105. Activităţile artistice sunt de tipul: a) pictură, desen, grafică, olărit, sculptură, tehnico-aplicative, traforaj,
artizanat, broderie, goblen, împletituri, ţesături, confecţii; b) cercuri de lectură, creaţie literară, cenacluri literare, teatru, muzică, dans;
c) alte manifestări artistice.
Articolul 106. Activităţile de difuzare a culturii sunt de tipul: a) expoziţii, filme, spectacole; b) conferinţe, prelegeri,
dezbateri, recenzii de carte, lansări de carte, redactare reviste, emisiuni locale radio-tv.
Articolul 107. Activităţile sportive vizează menţinerea unui tonus fizic şi psihic corespunzător şi a unei stări adecvate de
sănătate.
Articolul 112. Activităţile desfăşurate în comunitate pot fi de tipul: vizionare şi prezentare de spectacole, participare la
servicii religioase, participare la activităţi sportive şi ocupaţionale, organizare şi vizionare de competiţii, organizare şi vizionare
de expoziţii, lansări de carte, vizite la obiective culturale, instituţii publice şi private, organizaţii guvernamentale şi
neguvernamentale, excursii şi tabere.
209
Regulamentul pentru aplicarea Legii nr. /2013, art. 201 - Activităţi sportive şi recreative
(1) În funcţie de posibilităţi, administraţia penitenciarului asigură deţinuţilor, în spaţii special amenajate, practicarea
individuală sau colectivă a unor jocuri ori activităţi sportive şi recreative, în vederea menţinerii tonusului fizic şi psihic, ţinând
cont de starea de sănătate, aptitudini, vârstă şi preferinţe.
(2) Materialele şi echipamentele necesare desfăşurării activităţilor prevăzute la alin. (1) se asigură de administraţia
penitenciarului, iar cele ce depăşesc posibilităţile financiare ale acesteia pot fi procurate, cu aprobarea directorului, în
conformitate cu anexa nr. 1 la prezentul regulament şi de către persoanele prevăzute la art. 200 alin. (4).
(3) Activităţile sportive organizate în spaţii special amenajate, precum şi întrecerile sportive se desfăşoară sub îndrumarea
unui monitor sportiv.
(4) În penitenciare se pot constitui echipe sau grupe pe discipline sportive, în raport de regimurile de executare şi de
conduita deţinuţilor selecţionaţi. Directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor poate aproba organizarea unor
întreceri sportive între deţinuţii aflaţi în penitenciare diferite. Întreceri sportive se pot organiza şi cu echipe sau grupe sportive din
exteriorul penitenciarului, cu aprobarea directorului unităţii.
(5) La activităţile prevăzute la alin. (4) desfăşurate în exteriorul penitenciarului pot participa deţinuţi din regimurile deschis,
semideschis şi închis, în condiţiile prevăzute la art. 200 alin. (2).
208
254/2013, art. 202, în Ordinul nr. 2.199/C din 28 octombrie 2011 pentru aprobarea Regulamentului
privind condiţiile de organizare şi desfăşurare a activităţilor educative, culturale, terapeutice, de
consiliere psihologică şi asistenţă socială din penitenciare art. 113-119, precum şi în Ordinul nr.
1072C/2013 pentru aprobarea Regulamentului privind asistenta religioasă a persoanelor private de
libertate aflate in custodia Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor 211.
Deţinuţii au dreptul neîngrădit la asistenţă religioasă, iar reprezentanţii cultelor, asociaţiilor şi
organizaţiilor de voluntari pot desfăşura activităţi în penitenciare, cu aprobarea directorului212. Întreaga
activitate religioasă din locurile de deţinere se bazează pe principiul respectării libertăţii de conştiinţă şi
religie, precum şi a pluralismului religios fără discriminare. În acest scop administraţia locului de
deţinere permite accesul reprezentanţilor cultelor în interiorul locurilor de detenţie, pentru a desfăşura
activităţile în cadrul programelor de activităţi cultural-educative cu acest specific pentru a răspunde
nevoilor de asistenţă religioasă a deţinuţilor.
Activitatea religioasă se desfăşoară sub coordonarea preotului capelan angajat al ANP, precum şi de
către reprezentanţii cultelor desemnaţi de către conducerea acestora şi aprobaţi de către directorul locului
de deţinere. Persoanele care desfăşoară activităţi religioase cu deţinuţii pot avea acces în locurile de
deţinere pe baza aprobării anuale scrise date de către directorul locului de deţinere.
Spaţiile în care se desfăşoară activităţile religioase sunt biserici, capele, cluburi sau alte încăperi
unde persoanele condamnate pot să se întâlnească cu reprezentanţii cultelor. În aceste întâlniri se
desfăşoară activităţi de influenţare morală bazate pe doctrina religioasă specifică cultului, fără a se
încerca activităţi de prozelitism, ci desfăşurarea activităţii pe teme fundamentale acceptabile de toate
cultele, privitoare la etică, morală, cinste, corectitudine, respectarea normelor de convieţuire socială.
În cazul în care un deţinut doreşte să-şi schimbe confesiunea în perioada executării pedepsei aceasta
se face printr-o declaraţie scrisă dată pe propria răspundere.
Orice persoană privată de libertate poate solicita asistenţă individuală din partea unui reprezentant al
cultului, prin întrevederi personale sau colective.
Respectarea sărbătorilor religioase ale cultului din care face parte persoana condamnată poate
determina solicitarea de regim alimentar special, care poate fi aprobat de directorul locului de deţinere.
Dacă regulile cultului necesită un anumit regim alimentar permanent, acesta poate fi aprobat de către
directorul locului de deţinere, la cererea scrisă a persoanei în cauză. Acelaşi regim se va aplica şi în ceea
ce priveşte primirea de alimente prin pachetele dela familie sau în cazul efectuării de cumpărături.
Pentru diversificarea programelor religioase, administraţia locului de deţinere poate încheia
protocoale cu conducerile cultelor sau asociaţiilor cu caracter religios recunoscute de lege.
Statutul preotului locului de deţinere este de angajat al administraţiei locului de deţinere ce se
subordonează din punct de vedere doctrinar ierarhului cultului din zona de responsabilitate. Activităţile
preotului se desfăşoară conform doctrinei prin activităţi pastorale, activităţi cu caracter cultural educativ,
moral-religioase, sociale, de cunoaştere, de dezvoltare a simţului etic şi civic, stimulare aptitudinală,
vocaţională, dezvoltarea legăturilor cu familia, comunitatea şi parohia.
Sărbătorile religioase sunt şi prilejuri de valorificare a tradiţiilor culturale ale poporului român,
obiceiurilor locale şi continuităţii demersurilor de reintegrare socială. Activitatea de asistenţă religioasă
desfăşurată individual cu persoanele private de libertate se consemnează de către preotul unităţii în
aplicaţia informatică şi registrul specialistului.
210
Legea nr. 254/2013, art. 58 - Libertatea conştiinţei, a opiniilor şi libertatea credinţelor religioase
(1) Libertatea conştiinţei şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase ale persoanelor condamnate nu pot fi
îngrădite.
(2) Persoanele condamnate au dreptul la libertatea credinţelor religioase, fără a aduce atingere libertăţii credinţelor
religioase ale celorlalte persoane condamnate.
(3) Persoanele condamnate pot participa, pe baza liberului consimţământ, la servicii sau întruniri religioase organizate în
penitenciare, pot primi vizite ale reprezentanţilor cultului respectiv şi pot procura şi deţine publicaţii cu caracter religios, precum
şi obiecte de cult.
211
Publicat în M. Of. nr. 187 din 3 aprilie 2013.
212
209
2. Studenții vor parcurge conținutul unității de învățare timp de 3
ore.
3. Se vor face rezumate scrise pentru fixarea problemelor principale.
4. Se vor studia și prevederile Legii 254/2013 și Regulamentul de
aplicare a acestei legi.
210

Sdaasdasdasdas PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sdaasdasdasdas PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ioan Chiş

Alexandru Bogdan Chiş

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

Ioan Chiş, Alexandru Bogdan Chiş

Drept execuţional penal II

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Nr crt. Titlul unității de învățare Pag.

11 UNITATEA DE INVATARE 20 155

Unitatea de învățare este realizată din lucrarea :

După studierea primei unități de învățare studenții trebuie să poată

CONȚINUTUL UNITĂȚII 10 DE ÎNVĂȚARE

SANCŢIUNI ŞI MĂSURI FĂRĂ LIPSIRE DE LIBERTATE ÎN

1. Recomandări europene referitoare la sancţiunile şi măsurile aplicabile în

2. Recomandările europene în materie

c) Un set de reguli tinde spre sporirea credibilităţii sancţiunilor şi măsurilor comu-

d) Pentru creşterea eficienţei programelor şi pentru intervenţiile eficace în materia

e) Cercetarea ştiinţifică asupra sancţiunilor şi măsurilor comunitare este una dintre

1. Reglementarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri

2. Principiile generale ale executării sancţiunilor şi măsurilor neprivative de

INDICAȚII METODICE PENTRU STUDENȚI

JURISDICȚIA EXECUTĂRII PEDEPSELOR ȘI MĂSURILOR

Unitatea de învățare este realizată din lucrarea :

După studierea unității de învățare studenții trebuie să poată

CONȚINUTUL UNITĂȚII 11 DE ÎNVĂȚARE

INDICAȚII METODICE PENTRU STUDENȚI

Unitatea de învățare este realizată din lucrarea :

După studierea unității de învățare studenții trebuie să poată

INDICAȚII METODICE PENTRU STUDENȚI

Unitatea de învățare este realizată din lucrarea :

După studierea unității de învățare studenții trebuie să poată

CONȚINUTUL UNITĂȚII 13 DE ÎNVĂȚARE

1.1. Noţiune şi trăsături

2. Informarea instanţei, acordarea de permisiuni sau acordul de părăsire a ţării

3. Îndeplinirea obligaţiilor civile pentru realizarea conţinutului amânării aplicării

5. Supravegherea de către serviciul de probaţiune a executării obligaţiilor pe

6. Proceduri în situaţii care atrag revocarea sau anularea amânării aplicării

7. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este instituţia de drept penal la

INDICAȚII METODICE PENTRU STUDENȚI

Unitatea de învățare este realizată din lucrarea :

După studierea unității de învățare studenții trebuie să poată

2. Condiţiile liberării condiţionate în cazul detenţiunii pe viaţă

3. Punerea în executare a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite de

4. Condiţiile liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii

4.2. Punerea în executare a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite de

4.3. Supravegherea executării cursurilor de pregătire şcolară sau de calificare

4.4. Cooperarea serviciului de probaţiune cu instanţa de judecată

INDICAȚII METODICE PENTRU STUDENȚI

Executarea stagiului de formare civică.

Unitatea de învățare este realizată din lucrarea :

După studierea unității de învățare studenții trebuie să poată

3. Executarea măsurii educative a stagiului de formare civică

4. Executarea măsurii educative a supravegherii

Conform art. 118 C. pen. – Supravegherea este reglementată astfel:

5. Executarea măsurii educative a consemnării la sfârşit de săptămână

În art. 119 C. pen. prevederile cu privire la consemnarea minorului infractor la sfârşit

7. Executarea obligaţiilor ce pot fi impuse minorului pe durata executării măsurilor

Obligaţiile ce pot fi impuse minorului pe durata executării măsurilor educative neprivative

8. Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate

Activităţile ce trebuie întreprinse pentru buna desfăşurare a punerii în executare a executării

INDICAȚII METODICE PENTRU STUDENȚI

Unitatea de învățare este realizată din lucrarea :