Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Teoria Clasei de Lux
Teoria Clasei de Lux
Introducere
X3
Europa feudală mu în Japonia feudali. în astfel de comuni*
tlti, distincţia din tiv clase este foarte riguros respectată, iar
trKtaira o i M'miufieâtie economică izbitoare a acestor d ife
rente este respectam îndeletnicirilor ce revin fiecărei clase.
Clasele superioare sun» prin tradiţie scutite sau excluse de ia
ocupaţiile industrialei lor fiindu-le rezerv ate doar acele
îndeletniciri socotite nobile La loc de frunte între îndeletni-
cirile onorabile din orice comunitate feudală se găseşte cea a
războinicului, iar cea preoţească vine de obicei pe al doilea
loc Acolo unde comunitatea barbară nu este deosebit de
aplecată spre război serviciul preoţesc se poate sa capete
întâietate, cel militar trecând în urma lui. Dar regula care se
aplică negreşit numai cu rare excepţii, este aceea câ, răz
boinice sau preoţeşti* clasele de sus sunt scutite de ocupaţiile
industriale iar această scutire este expresia economica a
rangului lor superior. India brahmankâ ne oferă un exemplu
grăitor al scutirii industriale pentru amândouă aceste clase, ta
comunităţile ce aparţin civilizaţiei barbare mai evoluate, există
o diferenţiere considerabilă a sub-claselor sau claselor com-
ponente din ceea ce am putea numi, în sens foarte larg, clasa
de lux, iar intre aceste sulxlase există o diferenţiere cores
pondenta a îndeletnicirilor. Clasa de lux ca întreg le cu-
prinde pe cele nobile şi sacerdotale, împreună cu mare parte
immectwa<ent expresia „clasa de su**.considerând câ se apropiece im rent
de ser-su, pe ca*e doreşte sâ- suîxirweze autondIn teoria Iii,
aaralternând m
.clasa f&râ gnji". .clasa nepraductwâ* şi «clasa oogatâ* acolo unde am
săraci
d ar fi mm expresivfu context Iar pentru ,*e*su?e\ prim* eciN'vaienft
fo*os*t
este .ne^uicâ*, allemand eu.tihnă* ş* .iax* |Mt)
- &eamif£im ctito rilo r câ a~ In faţa un text necn- s e p e s te o s u
tă de a~
:ees :e face ca unele cuvinte să sune poate «m pvafm ţ, o a t fiind c â s
o n a d
a
e*>^at Jndustne'. de e»e*?*p*u. era un fcamnt foarte
care desemna n a u sa
prock#ctn4 ; Inctefefraanie
cate rezultau bununte n ecesar tjmdkm,. Cu Ioane
rareesoepţR, tocmai pentru a nu-* neoumen ter- porar pe o m o r p a n u -
i o c^ g a
să consulte supâfâtoroe des dicţionarele am căutat Inuackicerea fo rrâ n
e a s c â
s i folosim un nmba) cât ma? apropiat de ce curent, d ila r daca pftin a
c e a s ta
d v n m u im întrucâtva aeru» de epocă ai scnem feri tfeoten. IU
;
14
lema
lax 1iminwt>*rTir
din suitele lor. Ocupaţiile i Uiset sunt corespunzător diversifi
cate, dar ele au tn comun caracteristica economică de-a fi
neindustriale. ad icA de a nu produc© nimic. Aceste ocupaţii
neindustriale ale elitei mk laie pot H categorisite, in mare, drept
cârmuire, armată, viaţa religioasa şi sporturi.
Intr-o etapă mai timpurie
dar nu cea mai timpurie — a
civilizaţiei barbare, clasa de lux este de găsit intr-o formă mai
puţin diferenţiată, Nici distincţiile de clasă, nici distincţiile
dintre ocupaţiile clasei nu sunt atât de precise şi de elaborate.
La băştinaşii din insulele polineziene se poate observa, în
general, forma grăitoare a acestei etape de evoluţie, mai puţin
faptul că, lipsind animalele mari, vânătoarea nu ocupă obiş
nuitul Ioc de onoare in sistemul lor de viaţă. Comunitatea
islandeză din epoca saga oferă şi ea un exemplu perfect. Aici
există o distincţie riguroasă între clase şi între ocupaţiile
proprii fiecărei clase. Munca manuală, industria, orice se leagă
nemijlocit de truda zilnică a câştigării unei pâini este ocupaţia
exclusivă a clasei inferioare. Din această clasă inferioară fac
parte sclavii şi alţi subordonaţi, precum şi toate femeile, de
obicei. Dacă există mai multe grade de aristocraţie, femeile de
rang înalt sunt şi ele scutite în mod normal de ocupaţii
industriale, ori măcar de muncile manuale mai înjositoare.
Bărbaţii din clasele de sus sunt nu doar scutiţi, ci, prin uzanţă,
le este interzisă orice ocupaţie industrială. Varietatea de în
deletniciri la care au acces este strict definită. La fel ca în
planul superior despre care am vorbit deja, aceste ocupaţii
sunt cârmuirea, războiul, practicile religioase şi sporturile.
Aceste patru genuri de activitate guvernează modul de viaţă
al claselor de sus, iar pentru cei de rangul cel mai înalt — regi
sau căpetenii — ele sunt singura formă de activitate pe care o
îngăduie tradiţia sau bunul-simţ al comunităţii. Iar acolo unde
sistemul este foarte evoluat, până şi sporturile vor fi socotite
de-o legitimitate îndoielnică pentru cei foarte sus puşi. Celor
aflaţi pe treptele inferioare ale clasei de lux le rămân permise
anumite îndeletniciri, care sunt însă auxiliare uneia sau alteia
din ocupaţiile caracteristice clasei lipsite de grija muncii. Aşa,
15
vji* pikU ei m soh'
pmn^i de rarho*
ţg
invoâuctf r«0rf»cteMid*tt«*
19
s c a tm m părţi însemnate dm comunitate de la îndepli-
nim atainrmcâ a mor sarcini de munci. Instituţia umi clase
de lux cale comeanţa In tetp a unei discriminlri timpurii
fetoe indefetnicin. conform dM a unele ocupaţii sunt demne
de respect iar altele nu. in baza acestei distincţii străvechi,
îndektnianie rrwrrfcpru sunt cele clasificabik drept izbânzi sau
rralTiri dibace, iar cele nedemne sunt acele treburi necesare
pi cotidiene în oue nu mtră nkiun element apreciabil de bra
vuri sau mţiftâ îndrăzneală.
Această distincţie are prea puţină importanţă intr-o o o
« unitite industrială modernă şi, ca atare, nu s-a bucurat de
atenţia autorilor de scrieri economice Privită in lumina bunuku-sunţ
raţional care a călăuzit teoria economică modernă, ea
pare formală ţi lipsită de substanţă, dar uite câ persistă, cu
extraoctânară tenacitate, ca idee preconcepută perfect comună
In existenţa noastră contemporană, precum o demonstrează,
de pildă, încetăţenita noastră aversiune faţă de munca servitocilor.
Distincţia este una personală — între superioritate şi
inferioritate, în stadiile timpurii de cultură socială, când forţa
personală a individului avea o înrâurire mai imediată şi mai
vizibilă kt felul cum decurgeau lucrurile, elementului de
reuşită îndrăzneaţă avea mai multă greutate. Interesul se
concentra asupra lui în mult mai mare măsură. !n consecinţă,
distincţia la care conducea părea mai imperativă şi mai cate
gorici, atunci, decât este cazul azi. Ca un fapt în succesiunea
evohiţiei aşadar, distincţia este una de fond şi se bazează pe
criterii suficient de solide şi incontestabile.
Criteriul pornind de la care deosebim de regulă faptele
între d e se schimbă odată cu interesul care ne animă în
deobşte m privinţa lor. Trăsăturile care ies în evidenţă şi ca
pătă realitate, ale faptelor la îndemâna noastră, sunt cele pe
care vremurile noastre aleg să le pună cel mai pregnant în
lumină. Orice criteriu de diferenţă va părea lipsit de substanţă
cuiva care judecă lucrurile în chestiune dintr-un cu totul alt
punct de vedere şi pune preţ pe ele din cu totul alt motiv.
Obiceiul de-a distinge şi clasifica diferitele intenţii şi orientări
ale activităţii va avea întâietate mereu şi peste tot, căci fără el
nu se poate ajunge Ia o teorie sau la un sistem privind viaţa.
Un punct de vedere anume sau o caracteristică socotită hotărâ
toare în clasificarea realităţilor vieţii depinde de interesul de
la care se porneşte în căutarea unei diferenţieri a lucrurilor.
Criteriile discriminării şi norma procedurală în clasificarea
faptelor, aşadar, se schimbă progresiv, pe măsură ce cultura
se dezvoltă, căd se schimbă scopul demersului de cunoaştere
a adevărurilor vieţii, ca urmare, punctul de vedere se schimbă
şi el. Aşadar, acelea ce se recunosc drept trăsături distinctive
şi hotărâtoare ale unei dase de activităţi sau ale unei clase
sociale într-un stadiu de cultură nu vor păstra aceeaşi impor
tanţă relativă, în scopuri de clasificare, pentru niciun stadiu
următor.
Dar schimbarea în norme şi puncte de vedere are loc
numai treptat, şi rareori va avea ca rezultat răsturnarea sau
suprimarea în întregime a unui punct de vedere odată accep
tat. Prin cutumă se face în continuare o diferenţă între ocu
paţiile industriale şi cele neindustriale, iar această distincţie
este o transmutaţie a distincţiei barbare dintre măiestrie şi
trudnicie. îndeletniciri de felul războiului, politicii, cultului
public şi activităţilor festive se socotesc, în accepţiunea popu
lară, a fi prin sine diferite de efortul de muncă depus pentru
a făuri mijloacele materiale necesare existenţei. Linia de
demarcaţie nu este exact aceeaşi ca în sistemul barbar timpu
riu, dar distincţia de principiu nu a căzut în desuetudine.
Distincţia tacită pe care o dictează bunul-simţ de azi este,
în fapt, că orice efort se cuvine socotit ca industrial numai
întru cât scopul său ultim este acela de întrebuinţare a unor
lucruri non-umane. Utilizarea prin constrângere a omului de
către om nu e considerată o funcţie industrială, dar orice efort
îndreptat spre îmbunătăţirea existenţei umane prin exploata
rea mediului exterior este activitate economică. în ochii eco
nomiştilor care au păstrat şi adaptat cel mai bine tradiţia,
„puterea omului de a supune natura" este în prezent postulată
drept caracteristica productivităţii industriale. Se consideră că
21
aceahtâ putere ecomortică ce supune natura cuprinde putinţa
omului de-a hotărî asupra vieţii animalelor şi a fenomenelor
naturale. O linie de demarcaţie se trage în acest fel între specia
umana şi speciile animale.
în alte timpuri şi printre oameni impregnaţi de o cu totul
aitâ >umă de prejudecăţi, această demarcaţie diferă de cea pe
care o vedem noi astăzi. în modul de viaţă sălbatic sau în cel
Darbar, iinia este trasată în alt loc şi în alt mod. In toate comuni
tăţile din cultura barbară există un sentiment viu şi pătrunzător
al antitezei dintre două mulţimi cuprinzătoare de fenomene: în
prima, omul barbar se include pe sine, iar în cealaltă, hrana.
Există o antiteză între fenomenele economice şi cele care nu
sunt economice; dar această antiteză nu este concepută în
termenii noştri moderni: ea nu e între oameni şi speciile ani
male, d între lucrurile însufleţite şi cele neînsufleţite.
Se poate să păcătuim prin prea multă prudenţă, explicând,
tn ziua de azi, că noţiunea barbară pe care încercăm s-o expri-
mam prin „lucruri însufleţite" nu este una şi aceeaşi cu cea
exprimată prin „vieţuitoare". Nu tot ceea ce are viaţă intră
în accepţia acestui termen, deşi el acoperă o mulţime de alte
lucruri. Un fenomen natural impresionant, cum ar fi o furtună,
o molimă, o cascadă de apă, e recunoscut ca „însufleţit", pe
când fructele şi ierburile, ba chiar şi animalele mărunte ca
musca de casă, viermele, hârciogul, oaia, nu sunt de obicei
văzute ca „însufleţite", decât în sens colectiv. Aşa cum îl
folosim noi aici, termenul nu implică neapărat existenţa unui
suflet sau spirit lăuntric. Conceptul include acele lucruri care
sunt de temut în accepţiunea sălbaticului sau a barbarului
animist — în virtutea unui obicei al acestor lucruri, real sau
atribuit, de a se pune în mişcare. Categoria în cauză cuprinde
un număr foarte mare şi divers de obiecte şi fenomene naturale.
O asemenea distincţie între materia inertă şi cea activă con
tinuă să fie prezentă în mentalitatea celor prea puţin înclinaţi
spre reflecţie; ea exercită în continuare o profundă influenţă
asupra teoriei curente despre existenţa umană şi procesele
naturale, dar nu ne îmbibă existenţa cotidiană în asemenea
22
23
pAstrlm c w i din sentimentul barbarului câ există o semni*
ficat»? profundă a acestui termen
DkstttH tia dintre izbândă p trudă coincide cu o diferenţiere
Intre »*xe. Cele două sexe şt deosebesc nu doar prin statură
şi forţă musculară, a , poate şi mai hotărâtor, prin tempera*
meni iar acest lucru trebuie de timpuriu să fi dat naştere unei
di vin uni corespunzătoare a muncii. Suma generală de acti-
vităţi care se pot numi isprăvi vitejeşti le revine bărbaţilor, ca
fiind mai viguroşi, mai bine legaţi, mai capabili de încordare
bruscă şi violentă, şl mai degrabă Înclinaţi spre afirmarea
propriilor dorinţe, spre concurenţă activă şi agresiune. Dife
renţa de greutate, de caracter fiziologic şi de temperament se
prea poate să fie puţin însemnată printre membrii grupului
primitiv; s-ar părea, în fapt, că ea este relativ mică şi fără
urmări importante în unele dintre comunităţile mai arhaice
pe care le cunoaştem — cum ar fi, de pildă, triburile din Insu
lele And aman. Dar, de îndată ce funcţiile îndeplinite pornesc
a se diferenţia pe temeiul acestei deosebiri fizice şi de animus,
distincţia iniţială dintre cele două sexe se va amplifica şi ea.
Un proces cumulativ de adaptare selectivă la noua împărţire
a îndeletnicirilor va începe să se instaleze, mai ales dacă habi
tatul sau fauna cu care grupul se află în contact este de-o
asemenea natură încât să impună exercitarea considerabilă a
însuşirilor mai puternice. Pentru urmărirea perpetuă a vânatu
lui mare este mai multă nevoie de atributele masculine ale
masivităţii, agilităţii şi ferocităţii, şi, ca atare, cu greu ar putea
acest lucru să nu grăbească şi să nu adâncească diferenţierea
funcţiilor îndeplinite de cele două sexe. Şi de îndată ce grupul
ajunge în contact ostil cu alte grupuri, divergenţa funcţiilor va
îmbrăca forma evoluată a distincţiei dintre izbândă şi industrie.
într-un asemenea grup prădalnic de vânători, intră in
sarcina bărbaţilor zdraveni ia trup sâ lupte şi să vâneze.
Femeile se ocupă de toate celelalte treburi — alţi membri ai
grupului care nu sunt pe măsura ocupaţiilor masculine fiind
din acest punct de vedere clasaţi alături de femei. Dar activi
tăţile de vânătoare şi de luptă ale bărbaţilor au acelaşi caracter
2 4
Tmm> d u c i de t a Im p o d u e i»
y n * »# Âmămămti urm ăm * opradă
|hH |
ml culeg deopotrivă w i ct ny n i y *emânat A ltfu ym »
qp««tvâ a Imţn f§ dibăcie* In judecaţi difer# In mod evtdeftl»
26
27
deosebit şi preponderent onorabilă este manifestarea comporta
mentului brutal. Obiceiul naiv şi arhaic de-a interpreta orice
manifestare de forţă prin prisma personalităţii sau a „voinţei"
consolidează considerabil această exaltare convenţională a
atitudinii energice. Epitetele onorifice în vogă printre triburile
barbare, ca şi printre popoarele unor civilizaţii mai avansate,
poartă în mod uzual amprenta acestui simţ ingenuu al onoarei.
Calificativele elogioase şi titlurile adresate căpeteniilor, precum
şi cele invocate spre îmbunarea regilor şi a zeităţilor, îi atribuie
foarte adesea o înclinaţie spre violenţă covârşitoare şi o forţa
devastatoare de neoprit persoanei a cărei bunăvoinţă se doreşte
câştigată. Intr-o anumită măsură, întâlnim acelaşi fenomen şi în
comunităţile mai civilizate din ziua de azi. Predilecţia arătată în
simbolurile heraldice pentru cele mai rapace animale şi păsări
de pradă vine să întărească această opinie.
In lumina acestui mod comun de-a înţelege valoarea per
sonală sau onoarea, luarea unei vieţi — uciderea adversarilor
redutabili, fie ei oameni sau fiare —- este demnă de laudă în
cel mai înalt grad. Iar această ��naltă demnitate a măcelăririi,
ca expresie a puterii superioare a ucigaşului, împrăştie o aură
de nobleţe asupra fiecărui act de ucidere şi asupra tuturor
instrumentelor şi accesoriilor faptei. Arm ele sunt onorabile,
iar folosirea lor, chiar şi-n curmarea vieţii celor mai umile
vietăţi ale câmpului, devine o îndeletnicire onorabilă. în ace
laşi timp, munca în scop productiv devine proporţional odi
oasă şi, în accepţiunea omului de rând, mânuirea uneltelor şi
a ustensilelor de muncă se află sub demnitatea bărbaţilor în
putere. Munca braţelor devine silnicie.
Am presupus aici că, în cursul evoluţiei culturale, grupu
rile primitive de oameni au trecut de la un stadiu iniţial paşnic
Ia un altul în care lupta este îndeletnicirea asumată şi caracte
ristică a grupului. Dar asta nu înseamnă că ar fi existat o
tranziţie bruscă de la pace şi bunăvoinţă neîntreruptă la vreo
fază ulterioară sau superioară a m odului de viaţă, în care
realitatea conflictului să fi apărut pentru prima oară. Aşa cum
nu înseamnă nici că toată industria paşnică ar dispărea odata
28
3 0
42
Teoria clasei 6 t k a
lu x u l ostentativ
3
1 luxul
f ostentativ6
43
amorul propriu »i va c re „le fn P « > P " " « * ' « « *
«"d %
a,fe•„
44
m
sâ fie socotită, printr-un raţionament prescurtat, drept intrin-
sec înjositoare.
In perioada propriu-zisă a civilizaţiei prădătoare, şi mai
ales in cursul etapelor care-i urmează, de dezvoltare cvasi-paşnicâ a
ocupaţiilor productive, o viaţă tihnită, liberă de muncă,
este cea mai la îndemână şi mai concludentă dovadă a puterii
pecuniare şi, deci, a forţei superioare — cu condiţia, totuşi, ca
personajul de condiţie bună să-şi poată demonstra înlesnirea
şi confortul. în acest stadiu, averea constă în principal din
sclavi, iar avantajele care decurg din a poseda bogăţie şi
putere îmbracă în principal forma serviciilor personale şi a
produselor lor imediate. Abţinerea ostentativă de la muncă
devine deci semnul convenţional al realizării pecuniare supe
rioare şi indicele convenţional al respectabilităţii; invers, dat
fiind că angajarea într-o muncă productivă este un semn de
sârăde şi de aservire, devine incompatibilă cu o poziţie
onorabilă în societate. Obişnuinţa travaliului şi a economiei,
prin urmare, nu se văd uniform prelungite acolo unde predo-
mină rivalitatea pecuniară. Din contră, emulaţia de acest gen
descurajează indirect partidparea la munca productivă. Inevi
tabil, munca devine un act dezonorant, fiindcă îţi trădează
sărăda, chiar şi de n-ar fi deja socotită grosolană prin stră
vechile tradiţii transmise dintr-o etapă culturală anterioară.
Tradiţia moştenită de la societatea prădătoare spune că băr
baţii în putere se cuvine să se ferească de orice efort productiv,
ca fiind nedemn de ei, iar această cutumă se vede mai degrabă
întărită decât dată la o parte de trecerea la un mod de viaţă
cvasipaşnic
Chiar dacă instituţia unei clase libere de muncă n-ar fi
apărut odată cu primele înfiripări de proprietate individuală,
ea tot s-ar fi născut, în orice caz, ca una dintre consecinţele
timpurii ale proprietăţii. Şi se cuvine remarcat că, deşi clasa
de lux a existat în teorie încă de la începuturile culturii de jaf,
instituţia ca atare capătă un sens nou şi plenar odată cu
trecerea la stadiul următor de evoluţie: cel al culturii pecu
niare. De aici începând, ea este o „clasă de lux" atât în teorie,
45
cât şi in fapt. Din acest moment datează instituţia clasei de lux
în forma ei desăvârşită.
Pe parcursul stadiului prădalnic propriu-zis, distincţia
dintre clasa fără griji şi cea truditoare este, într-o oarecare
măsuri, doar una ceremonioasă. Bărbaţii în putere au foarte
mare grijă să se ţină la distanţă de ceea ce mintea lor concepe
drept trudă de rob, dar activitatea lor contribuie, în fapt, mai
mult decât apreciabil la subzistenţa grupului. Stadiul următor
de industrie cvasipaşnică se caracterizează, în mod normai,
prin sistemul proprietăţii asupra sclavilor şi a turmelor de
vite, şi prin existenţa unei clase servile de văcari şi păstori;
organizarea muncii a avansat suficient de mult încât supra-
vieţuirea comunităţii să nu mai depindă de vânătoare sau de
vreo altă activitate care ar putea fi clasificată drept ispravă
vitejească. De acum încolo, trăsătura caracteristică a vieţii
duse de clasa de lux este dispensarea ostentativă de orice în
deletnicire utilă.
Ocupaţiile normale şi caracteristice ale clasei de lux, in
această etapă matură din istoria sa, sunt, ca formă, foarte ase
mănătoare cu cele din perioada ei de început: guvernarea,
războiul, sporturile şi ceremoniile religioase. Cei dedaţi peste
măsură teoretizărilor complicate ar putea susţine că aceste
ocupaţii rămân totuşi, incidental şi indirect, „productive"; dar
se cuvine remarcat, pentru a tranşa clar subiectul în chestiune,
că motivul comun şi evident pentru care clasa de lux se
angajează în aceste ocupaţii nu este în niciun caz acela de a-şi
spori avuţia prin efort productiv. La fel ca în orice alt stadiu
cultural, şi în acesta guvernarea şi războiul se desfăşoară, cel
puţin în parte, spre câştigul pecuniar al celor ce le poartă; dar
este un câştig obţinut prin onorabila metodă a însuşirii cu
forţa şi a uzurpării. Aceste ocupaţii sunt de natură prădătoare
nicidecum productivă. Acelaşi lucru se poate spune şi despre
vânătoare, cu o mică diferenţă. Pe măsură ce comunitatea fe*'
din stadiul propriu-zis al vânătorii, aceasta începe treptat.
se diferenţieze în două ocupaţii distincte. Pe de o parte, es
o meserie în scop de câştig, din care elementul bravurii pra».
j
j
T e m daset
LuxuJ «wntitî*
47
şi devin mai consecvente, Din acest moment acumularea
bogăţiei nu se mai poate face prin simplă acaparare, or, |j|
bună logică, dobândirea ei prin muncă productivă le este tot
atât de imposibilă celor lipsiţi de mijloace, dar cu înălţime de
spirit: ei au de ales între a cerşi şi a se priva de cele trebuia
cioase. Oriunde canonul luxului ostentativ are prilejul să-şi
manifeste netulburat potenţialul, va apărea prin urmare o
clasă de lux secundară şi, într-un anume sens, nelegitimă;
trăind în cea mai neagră mizerie, nevoinţă şi incomoditate,
dar incapabilă moral să se coboare la întreprinderi lucrative.
Gentlemanul căzut în m izerie şi femeia de condiţie care a
apucat vremuri mai bune nu sunt nici pe departe fenomene
neobişnuite, nici până-n ziua de azi. Toate popoarele civilizate
ca şi cele dintr-o cultură pecuniară mai puţin avansată, sunt
pătrunse de acest sentiment al lipsei de demnitate din până şi
* cea mai banală muncă manuală. La persoanele cu sensibilitate
delicată, îndelung obişnuite cu manierele distinse, sentimentul
de ruşine pe care îl provoacă munca braţelor poate deveni atât
de puternic, încât, într-o împrejurare critică, el va trece chiar
şi înaintea instinctului de conservare. Aflăm, de pildă, că unele
căpetenii polineziene, sub constrângerile etichetei, mai de
grabă ar muri de foame, decât să-şi ducă mâncarea la gură cu
propriile mâini. Adevărat, acest comportament se poate să se
datoreze, cel puţin în parte, excesului de sanctitate sau tabuului
de care este înconjurată persoana căpeteniei. Contactul cu
mâinile sale ar transmite acest tabu, făcând astfel ca orice
lucru atins de căpetenie să devină im propriu consumului
uman. Dar tabuul este el însuşi un aspect derivat din indignitatea sau
incompatibilitatea m orală a muncii, deci chiar şi
atunci când îl interpretăm în acest sens, comportamentul căpe
teniilor polineziene adevereşte regula luxului ostentativ în
măsură mult mai m are decât ar părea la prima vedere. Un
exemplu şi mai bun, ori cel puţin şi mai clar, ne este oferit de
un anume rege al Franţei, despre care se spune că şi-ar fi dat
duhul din cauza unui exces de zel m oral în respectarea e
chetei. N efiind de faţă curteanul a cărui îndatorire era sâ
4g
49
fi un trofeu mu o pmââ vtfloroa»â. într~un stadiu ceva mai
dezvoltat, obiceiul devine $<‘1*1# <1®* asumare a unui titribut sau
însemn onorific, care va srrvi drept semn convenţional accep
tat al rcuşiM, pi care va faldtei totodată mărimea sau importări*
1 $ pţ»rf(trnuuiţci pe cant o simbolizează. Pe măsură ce densitatea
populaţiei creşte, iar relaţiile dintre oameni devin mâi com
plexe şl mai numeroase, toate detaliile existenţei trec printr-un
proces di* elaborare şi selecţie; iar în cadrul lui, utilizarea
trofeelor se dezvoltă într un sistem de ranguri, titluri, grade
şi însemne, între care putem aminti ca exemple reprezentative
simbolurile heraldice, medaliile şi decoraţiile onorifice.
Din punct de vedere economic, nemunca, privită ca ocu
paţie, se înrudeşte îndeaproape cu viaţa vitejească; iar reali
zările ce caracterizează o viaţă neproductivă, şi care-i rămân
criterii ale bunei cuviinţe, au multe în comun cu trofeele
izbânzii vitejeşti. Dar nemunca în sens mai restrâns, văzută ca
distinctă de eroism şi de orice efort clar productiv aplicat
asupra unor obiecte lipsite de utilitate intrinsecă, nu lasă în
urma sa, de regulă, vreun produs material. Prin urmare,
criteriile prin care se apreciază dacă nemunca a avut loc în
trecut îmbracă în mod normal forma unor bunuri „imate
riale". Asemenea dovezi imateriale de nemuncă anterioară
sunt înfăptuirile semi-erudite sau aşa-zis artistice şi cunoaşte
rea unor procese ori evenimente care nu contribuie direct la
progresul vieţii umane. Aşa de pildă, în vremurile noastre,
avem cunoaşterea limbilor moarte şi a ştiinţelor oculte; a orto
grafiei; a sintaxei şi prozodiei; a diferitelor genuri şi forme în
care se face muzică sau artă acasă; a ultimelor noutăţi despre
cum se cuvine să te îmbraci, să-ţi m obilezi casa şi să-ţi alegi
obiectele personale; a sporturilor, a jocurilor şi a creşterii ani
malelor de agrement, cum ar fi câinii şi caii de curse. In toate
aceste ramuri ale cunoaşterii, motivul iniţial pentru care lumea
a pornit să le dobândească, şi prin care au ajuns să fie în vogă,
se prea poate să fi fost cu totul altul decât dorinţa de-a arăta
că nu ţi-ai petrecut timpul cu îndeletniciri productive; dar daca
aceste realizări nu şi-ar fi câştigat recunoaşterea ca mărturii
50
51
tamrşi m* mikwste pe depfen decât sife ^
ai da^kir
p| w ţp xrik v socMfe
$2
Luxul
ostentativ
53
care sâ poată fi demonstrat, măsurat şi comparat cu produsele de-acelaşi
fel, expuse de rivali aspiranţi la bun renume.
Manierele tihnite, mersul fără grabă etc. sunt asemenea efecte
care decurg din pura abţinere constantă de la muncă, până şi
acolo unde cel în cauză nu stă să cugete asupra acestui lucn,
şi să adopte un aer studiat de opulenţă tihnită şi de autoritate.
Cu deosebire pare să se adeverească faptul că o viaţă de
asemenea huzur dusă de-a lungul a mai multe generaţii va
lăsa urme persistente şi vizibile în conformaţia individului, ba
încă şi mai mult în ţinuta şi felul lui de-a se purta. Dar tot ce
denotă o existenţa tihnită neîntreruptă, toată acea ştiinţă a
etichetei pe care o aduce cu sine obişnuinţa pasivă, se poate
îmbunătăţi şi mai departe, prin preocupare conştientă şi
asiduă dobândire a semnelor nemuncii onorabile, transfor
mând afişarea ostentativă a acestor simboluri, iniţial fortuite,
ale scutirii de muncă, într-o disciplină sistematică şi neobosită.
Fără discuţie, acesta este un punct de la care folosirea sârguincioasă de
efort şi bani poate duce la mari progrese în atingerea
unui grad decent de stăpânire a convenienţelor clasei fără griji.
In mod reciproc, cu cât priceperea este mai desăvârşită şi cu
cât mai patentă este dovada unui grad înalt de obişnuinţă cu
reguli ce nu servesc niciunui scop lucrativ sau care să aibă
vreo altă utilitate directă, cu atât creşte consumul de timp şi
de avere, de la sine considerat necesar, pentru dobândirea lor
şi a bunei reputaţii ce rezultă din ele. De aici şi strădania cu
care se cultivă obiceiurile cuviincioase, în lupta competitivă
pentru măiestrie în demonstrarea bunelor maniere; şi, astfel,
detaliile etichetei evoluează într-o disciplină de sine stătătoare,
pe care se cade negreşit s-o respecte toţi cei ce-şi doresc o
reputaţie fără pată. Şi uite-aşa, pe de altă parte, această nemuncă
ostentativă din care s-a ramificat eticheta socială ajunge
treptat să se constituie într-un laborios exerciţiu de ţinută şi
de educaţie a gustului, care discerne întotdeauna ce se cade a
fi consumat şi ce prevede eticheta în privinţa consumării lor
în această ordine de idei, iată un fapt care merită a 1
remarcat, anume că posibilitatea de a produce idiosincrasii
54
5 6
T r a ia d n a
ha
Luitul o stentativ
p rin luarea t e pmprirtah4 n altor H H I H H principal I
fţ*mdlor, Sttmulii în direcţia dobândirii un<n fta&Mnet bunuri
l i parc câ au font: ( l ) o anume înclinaţia ®pf$ dominaţi** fl
twrciţie; (2) utilitatea afâ&tor M fv o iM ca dovadă a bravurii
deţinătorului lor; (3) utilitatea serviciilor îndeplinite de «4e.
57
propriu^iw se văd lot mai mult îndepărtaţi âM Orie* raport
nemijlocit cu persoana proprietarului lor* In acelaşi timp, t&f.
vitorii i căror funcţie e$te servu nii personal, inclusiv «arcinile
domestice, încep treptat l i fie scutiţi de muncile productiv#
desfăşurate în scop de câştig.
Acest proces de scutire progresivă de la îndatorirea co*
mună a îndeletnicirilor pnxluctive va începe de obicei cu soţia
sau soţia principală, IXipă ce comunitatea a avansat la stadiul
obiceiurilor de viaţă sedentare, capturarea de soţii din triburile
duşmane încetează să mai fie o sursă practicabilă de apro
vizionare. Acolo unde s-a realizat acest progres cultural, soţia
principală are de regulă sânge nobil, iar sorgintea ei superi
oară va grăbi eliberarea de îndatoririle umile. Felul în care a
luat naştere conceptul viţei nobile, precum şi locul pe care
acesta îl ocupă în evoluţia căsătoriei, nu poate fi discutat aici.
Pentru ceea ce ne interesează pe noi în discuţia de faţă, este
suficient să spunem că sângele nobil este cel care a fost înnobi
lat prin contactul prelungit cu bogăţia acumulată sau cu prerogativul
necontestat. Pentru căsătorie este preferată femeia
cu aceste antecedente, atât în scopul unei alianţe cu rudele sale
puternice, cât şi fiindcă se atribuie o valoare superioară ine
rentă sângelui care s-a văzut asociat cu bunuri numeroase şi
o putere considerabilă. Femeia va fi în continuare un obiect
care-i aparţine soţului ei, aşa cum i-a aparţinut tatălui înainte
de achiziţie, dar ea este totuşi sânge din sângele nobil al tată
lui, şi, ca atare, ar fi cu totul nepotrivit din punct de vedere
moral să se coboare la ocupaţiile vulgare ale tovarăşelor sale
servitoare. Oricât de complet supusă i-ar fi stăpânului ei şi
oricât de inferioară membrilor bărbaţi ai păturii sociale din
care face parte prin naştere, principiul că viţa nobilă se trans
mite urmaşilor o va plasa deasupra sclavului obişnuit; şi
după ce acest principiu va fi dobândit o autoritate prescrip
tivă, el o va învesti, într-o oarecare măsură, cu acel prerogativ
al nemuncii care este semnul distinctiv al condiţiei sociale
superioare. încurajată de acest principiu al condiţiei nobile
transmisibile, scutirea de muncă a femeii se extinde, iar daca
5g
iH\ywtaiea
concentrează in mâinile a relativ puţine pernivelul convenţional de
bogăţie al clasei superioare
CffŞlf Această tendinţă spre scutirea de muncă manuală şi,
in timp, p de ocupaţiile ce revin slugilor din gospodărie, se
ţ* m n u M â apot şi in privinţa celorlalte soţii, dacă există, ca
%
âit\ pft\ mţu altor servitoare ce se îngrijesc nemijlocit de per^uiu
^Lipanul tu. Scutirea vine cu atât mai târziu cu cât servi-
toarea m află înfcr-o poziţie mal îndepărtată faţă de stăpân.
i\*că situaţia, pecuniară a stăpânului o permite, crearea
unei cUse aparte de servitoare personale este încurajată şi de
importanţa solemnă care ajunge să fie atribuită acestui serv m u IV rşiV
in a stăpânului, ca întruchipare a valorii şi onoarei,
esie de cea mai mare însemnătate. Atât pentru bunul său rernisne în
societate* cât şi pentru amorul propriu, este o chestiu
ne de mare importanţă să aibă oricând la dispoziţie slujnice
eficiente şi specializate, care să se poată ocupa imediat de
persoana sa, fără a se vedea distrase de la funcţia lor princi
pali de vreo altă ocupaţie secundară. Aceste slugi specializate
simt folositoare mai mult de ochii lumii, decât pentru servi-
ciile pe care le îndeplinesc la propriu. în măsura în care nu
sunt ţinute chiar numai de paradă, mulţumirea pe care i-o
âduc «4e stăpânului constă mai ales în faptul că-i asigură teren
de manifestare predispoziţiei lui spre dominaţie. Adevărat,
grip unui aparat gospodăresc mereu mai numeros necesită
mai multă muncă, dar, din moment ce înmulţirea slugilor
serveşte de obicei ca mijloc de întărire a reputaţiei, şi nu
pentru un plus de confort, este o rezervă ce nu cântăreşte prea
mult Toate aceste funcţiuni diverse sunt mai bine îndeplinite
de un număr sporit de slugi, mereu mai specializate. Rezul
tatul va fi, aşadar, o diferenţiere tot mai pronunţată şi o înffl&i^iie a
serv itoarelor de casă şi a celor personale, concomitent
cu scutirea lor progresivă de orice muncă productivă. Ele ser
vind drept dovadă a putinţei stăpânului de-a plăti, îndatoririle
59
ce ie revin
împuţinează permanent* iar serviciul lor tinda
în final să rămână pur nominal Aşa se întâmplă mai ales în
cazul servitoarelor din imediata apropiere a stăpânului, în.
conjurându-l cu cele mai manifest îngrijiri, i p încăt utilitara
lor ajunge să constea, aproape în totalitate, în ostentativa lor
scutire de muncă productivă şi din dovada pe care acest privi
legiu vine s-o aducă întru bogăţia şi puterea stăpânului lor.
După un progres considerabil în practica întrebuinţării
unui aparat special de servitoare pentru afişarea luxului osten
tativ, acestora încep să le fie preferaţi bărbaţii pentru acele
servicii care-i aduc înaintea privirilor celorlalţi. Bărbaţii, în
deosebi cei bine făcuţi şi prezentabili, aşa cum se cuvine să fie
lacheii şi alţi servitori, sunt evident mai puternici şi mai
scumpi decât femeile. Ei sunt mai potriviţi pentru această
îndeletnicire, dat fiind că manifestă o risipă mai mare de timp
şi energie umană. Aşa se face, deci, că în economia clasei fără
griji, ocupata stăpână a casei din vremurile patriarhale, urmată
de-o suită întreagă de slujnice care trudesc din greu, cedează
acum locul doamnei elegante şi lacheului în livrea.
In toate rangurile şi situaţiile sociale, şi în orice stadiu al
evoluţiei economice, nemunca doamnei şi cea a lacheului se
deosebesc de nemunca domnului legitim, prin aceea că pri
mele sunt o îndeletnicire vizibil laborioasă. în mare măsură,
aceasta îmbracă forma atenţiei minuţioase cu care doamna şi
lacheul se ocupă să-l servească pe stăpân sau să întreţină şi să
îmbunătăţească dichisurile din gospodărie, deci poate fi con-
siderată nemuncă numai în sensul că această clasă depune
prea puţină muncă productivă, dacă nu chiar deloc, nicidecum
în acela că ar evita orice aparenţă de muncă. Nu rareori, sarci
nile îndeplinite de doamnă sau de servitorimea din gospodă
rie ori din casă sunt destul de obositoare şi, de multe ori,
având un rost considerat extrem de necesar pentru confortul
întregii case. Atât timp cât aceste servicii contribuie la starea
de bine sau la confortul stăpânului ori ale restului familiei sale,
ele trebuie considerate muncă productivă. Numai ceea ce
60
Luxul ostentativ
T e o r ie
dasei de ta»
61
şi de a ilustra cauza economică reală şi prim ordială a utilităţii
lo r atestarea respectabilităţii pecu niare d e care se bucură
stăpânul casei, prin risipa de timp şi d e efort care se face în
îndeplinirea lor.
Iată deci cum ia naştere o clasă neproductivă subsidiară
sau derivată, a cărei sarcină este să îndeplinească o nemuncă
delegată în beneficiul bunei reputaţii a clasei de lux primare
sau legitime. Această clasă de lux împuternicită se deose
beşte de cea propriu-zisă printr-o trăsătură ce-i caracterizează
modul de viaţă obişnuit. Nemunca stăpânilor este, cel puţin
in aparenţă, abandonul acestora în faţa tendinţei spre evitarea
oricărui efort productiv, despre care se presupune că sporeşte
starea de bine şi plenitudinea vieţii stăpânului; dar în cazul
clasei subordonate scutite de muncă productivă, nemunca este
cumva o datorie pe care slujitorii trebuie s-o îndeplinească, şi
al cărei scop nu este, în mod normal, sau nu în primul rând,
crearea unui plus de confort pentru ei. Nemunca servitorului
nu este propria-i tihnă. în măsura în care el este un servitor
în sensul deplin al termenului, şi nu membru al vreunei trepte
inferioare din clasa de lux propriu-zisă, nemunca lui îmbracă
forma serviciului specializat menit să susţină bunăstarea stă
pânului său. Dovada acestui raport de servitute este vizibilă
în ţinuta servitorului şi în modul său de viaţă. Acelaşi lucru
se poate spune adesea şi despre soţie, pe tot parcursul sta
diului economic prelungit în care ea rămâne în primul rând o
servitoare — adică atât timp cât familia este dominată de un
cap masculin. Pentru a îndeplini cerinţele modului de viaţă al
clasei de lux, servitorul trebuie să arate nu doar o atitudine
supusă, ci şi rezultatele instruirii speciale şi ale practicii în
materie de supunere. Sluga sau soţia nu numai că trebuie sa
îndeplinească anumite funcţii şi să se arate supuşi, dar este
aproape la fel de necesar ca ei să demonstreze o iscusinţa
dobândită în oficiul subordonării: o conformare ®xersa^
la canoanele slujirii eficiente şi ostentative. Până şi în
noastre această aptitudine şi deprindere dobândită de rn^
festare formală a raportului de subordonare este caracfcn
I
52
Teoria clasei de
Ni
A
Untuî ostentativ
H
H b l| t «p lă t iţi,H H |
ifŞ
\U '
p t f e ^ f ^ £ ^ tx
65
Serviciul personal continuă să reprezinte un
mare importanţă economică, mai ales la nivelul dktrîbu^,
consumului de bunuri; dar importanţa sa relativă, chiar ţt î
această direcţie, este fără îndoială departe de ce era
Forma cea mai bine dezvoltată a acestei nemunci prin pr<*w
aparţine mult mai mult trecutului, decât zilei de a/.i, lhr
mai elocventă expresie a ei din prezent o putem găsi în moAa
de viaţă al păturilor superioare din clasa de lux. CivUizatu
modernă le datorează mult, în ceea ce priveşte păstrarea b*
diţiilor, uzanţelor şi modurilor de gândire ce aparţin ur*«
epoci arhaice, când atingeau cel mai extins grad de accepte/?
şi cea mai eficace dezvoltare.
în societăţile industriale m odem e dispunem de invenfe.
mecanice mult perfecţionate care să ne asigure confortul
comoditatea existenţei de zi cu zi. într-adevăr, nimeni n-n
mai angaja astăzi servitori personali, sau chiar personal do
mestic de orice fel, din alt motiv decât acela al unui canon de
respectabilitate care a supravieţuit prin tradiţie. Unica excepţie
ar fi personalul angajat să se îngrijească de cei infirmi şi săraci
cu duhul, dar asemenea slujitori intră de fapt şi de drept în
categoria infirmierelor cu instrucţie medicală, mai degrabă
decât în cea a servitorilor domestici, deci reprezintă mai m ult
o excepţie aparentă, decât reală, de la regulă.
Raţiunea im ed iată a păstrării s e rv ito rim ii d e casă, de pildă.
în gospodăria m o d era t înlesnită d in ziu a d e a zi, este (din câte
se spune) aceea că m em brii fa m iliei nu p o t fa ce faţă, fără reală
incomoditate, efo rtu lu i d e m uncă p e care-1 reclam ă îngrijirea
unui asemenea stabilim ent c iv iliza t. Ia r raţiu n ea pentru care
nu sunt capabili să-i facă faţă este (1 ) că au prea multe „obli
gaţii sociale" şi (2 ) că treburile d e în d e p lin it sunt prea grele
ş«
prea multe. A ceste d o u ă m o t iv e p o t f i reformulate în fehu
următor (1) în baza unui co d o b lig a to riu al decenţei, timpul
şi energia membrilor unei asem enea gospodării se impune să
fie în mod vizibil şi In tota lita te cheltuite cu acte d e lu'
ostentativ, cum ar fi vizite, plimbări cu trăsura, şedinţe de
club, reuniuni de cusut, sporturi, organizaţii caritabile si
66
67
categorii* de muncă neproductivă îndeplinită întru respecta*
NHtatea căminului trebuie In continuare să fie clasificată drept
nemuncă prin procură, chiar dacă într-un sens oarecum mo
di ficat. Fa este acum nemuncă depusă pentru entitatea fami
lială cvasi personală, în locul capului acesteia şi proprietarului
eu la M ca înainte.
I Consumul
1 ostentativ^
70
Consumul ostentativ
lux şt confort in viaţă aparţine d e n de lux. Tabuul impune
a «num/te alimente p mai ales «numite băuturi, să fie strict
]CMfvate uzului clasei superioare.
PiiB W tMiw cerem oro*iă • regim ului alimentar se poate
cel hmu limpede constat» in folosirea băuturilor care îmbată şi
i n*rroticetor Dacă «ceste articole cfe consum costă mult, sunt
ammdeiair nobile şi onorifice. Ca urm are, clasele de jos, in
«naiul rând femeile, sunt obligat* să se abţină de la consumul
acestor >omuknte, cu excepţia ţârilor unde efe pot fi obţinute
la un preţ toarte scăzut. Din timpuri imemoriale şi pe tot par
cursul regimului patriarhal, a intrat în sarcina femeilor să pre
gătească şi să aduci aceste produse de lux ş i« fost pierogativul
bărbaţilor de viţă nobilă şi condiţie bună să le consume. Beţia
ţi celelalte consecinţe patologice ale uzului neîngrădit de
stimulente încep, aşadar, să devină şi ele onorifice, ca semn de
«d in secundar al rangului superior pe care-l posedă cei ce-şi
pot permite această desfătare. Unele popoare consideră spon
tan cft infirmităţile rezultate din asemenea excese sunt atribute
bftibăteşti. S-a întâmplat chiar ca denumirea unor boli anume
ale trupului, având asemenea cauze, să intre în limbajul coti-
dian ca sinonime pentru «n o b il" sau „distins". Simptomele
viciului costisitor sunt adm ise prin convenţie ca semne ale
unui rang superior — tinzând astfel să devină virtuţi şi să
impună deferenţa comunităţii — numai intr-un stadiu relativ
timpuriu de civilizaţie, dar respectabilitatea atribuită anumitor
vicii scumpe îşi păstrează în continuare mare parte din forţă,
atenuând dezaprobarea cu care sunt privite abuzurile bărba
ţilor din clasa înstărită sau nobilă. Distincţia părtinitoare de
*cest fel vine să agraveze însă dezaprobarea comunităţii, afund
când excesul este comis de femei, minori şi clasele inferioare.
Această tradiţie a distincţiei părtinitoare nu şi-a pierdut pu-
terea de influenţă nici măcar în sânul societăţilor civilizate
din ziua de azi. Acolo unde exem plul dat de clasa de lux îşi
Păstrează forţa imperativă în fixarea convenienţelor, se poate
observa că femeile continuă şi acum, in foarte mare măsură,
să practice aceeaşi abţinere tradiţională de la stimulente.
«■»<««*T
—
j 71
Această caracterizare drept superioară a abstinenţei fe
meilor din clasele onorabile ar putea părea o subtilitate logică
exagerată, în detrimentul bunului-simţ raţional Dar faptele
care stau la îndemâna oricui doreşte să le cunoască vin sâ
susţină că, în parte, gradul superior de abstinenţă în rândul
femeilor se datorează unei convenţii necesare; iar aceasta are
cea mai mare influenţă, la modul general vorbind, acolo unde
tradiţia patriarhală — care spune că femeia este un obiect de
inventar — a rămas în vigoare, necontestată. Intr-un sens care
s-a văzut mult modificat, ca sferă de cuprindere şi rigoare, dar
care nici până acum nu şi-a pierdut semnificaţia, această tra
diţie spune că femeia, ca proprietate, nu trebuie să consume
decât atât cât are nevoie ca să subziste — cu excepţia cazului
în care un consum suplimentar ar contribui la confortul sau
buna reputaţie a stăpânului ei. Consumul produselor de lux,
în adevăratul sens al cuvântului, este unul îndreptat spre
confortul consumatorului, ded reprezintă un simbol al calităţii
de stăpân. Orice asemenea act de consum înfăptuit de alţii nu
poate avea loc decât cu îngăduinţa lui. în comunităţile unde
mentalităţile comune au fost profund influenţate de tradiţia
patriarhală, putem aşadar să căutăm instanţe de supravieţuire
a tabuului asupra produselor de lux şi vom vedea că ele sunt
în continuare respectate, măcar sub forma unei dezaprobări
convenţionale a folosirii acestor produse de clasele lipsite de
libertate economică şi de cele tributare. Acest lucru este cu
deosebire valabil în privinţa anumitor produse, a căror utili
zare de către clasa tributară ar diminua serios confortul sau
plăcerea stăpânilor, sau este considerată de-o legitimitate
îndoielnică din alte motive. în accepţiunea marii burghezii
conservatoare din civilizaţia occidentală, uzul acestor stimu
lente este expus cel puţin uneia dintre obiecţiile amintite, dacă
nu amândurora; şi este un fapt mult prea semnificativ pentru
a fi trecut cu vederea că tocmai în sânul acestor clase de mij
loc din cultura germanică, unde simţul convenienţelor patri
arhale supravieţuieşte cu atâta forţă, femeile sunt în cel mai
înalt grad supuse unui tabu moderat asupra narcoticelor şi
72
Consumul osttntattv
c liw d*
73
consumului lor. Canonul respectabilităţii este prezent ia dato
74
Consu m ul
75
Exişti îşi
m ii mult sau mai puţin eiahorat de ranguri
p trepte A c M tf diiifentiefe m vede adâncită de roo^te-nire#
a w ii $i ca o consecinţă. de cea a nobiiitiţii
condiţiei nobtie aduce cu m traromitenea oMtgaftei de a nu
mynci; iar w^ţui natul suiioent de jpciiMi incit să i t ftiigfit
de-o viaţi m huzur se poale moşteni şi fără complementul
bogăţie* care îngăduie o existenta ttrt g r iji Sângele nobil m
potir transmite şi firi bunurile care garantea/â bunul renume
prin consumul tor liber după pofta tmtnu. De Aici rezulţi o
dasâ de gentilomi f i r i hani dar socotiţi de condiţie buni, ia
cane am tăcut alune deja. Această demic&sti Işi are şi ea
propmie gradaţii ierarhice. Cei învecinaţi cu treptele cele mai
înalte ale daset de lux bogate, din punctul de vedere al des-
cendentei din cel al a veni sau din amândouă, îi depă$e&c in
rang pe cei de sorginte sau posîbiMtâţt pecuniare mai modeste*
Aceste grade inferioare, şi mat ales gentleman» fără ocupaţie
lipsiţi de mijloace materiale sau marginali, se afilia/i celor
superiori printr-un sistem de dependenţi sau fidelitate; prt>
cedând astfel, ei câştigi un plus de reputaţie sau mijloacele
necesare unei vieţi libere de munci, prin intermediul patro
nului lor. Acestuia, ei ii devin curtieri sau oameni de casă,
slujitori şt prin faptul c i sunt hrăniţi şi protejaţi de patronul
lor, ei se constituie în simboluri ale rangului siu şi tn con
sumatori prin procuri ai prisosului siu de bogăţie Mulţi
dintre aceşti gentlemani de lux afiliaţi unui superior sunt în
acelaşi timp, oameni cu o anume stare, chiar daci mai mo
deşti; aşa încât unii nu pot fi nicicum clasificaţi drept con-
sumatori prin procuri, iar alţii numai In parte. Aceia dintre
e i însă, care alcătuiesc alaiul de slujitori şi paraziţi din preajma
patronului pot fi socotiţi fără rezerv i consumatori prin pro
cură. Mulţi dintre aceştia, la rândul lor, şi mulţi dintre aristo-
craţii de pe trepte mai joase au pe lângă ei un grup mai mult
sau mai puţin complet de consumatori prin procură, în per
soanele soţiilor şi copiilor lor, ale slugilor şi servitorilor etcîn tot
acest sistem gradat de nemuncă prin procuri şi con-
sum prin procuri, se a p lic i regula că aceste funcţii trebui*
îndeplinite în modul, circumstanţele sau simbolurile care sunt
de natură să-l indice negreşit pe stăpânul de la care provin şi
căruia i se cuvine, deci, de drept, plusul de bună reputaţie.
Consumul şi nemunca de care aceste persoane se achită în
numele stăpânului lor reprezintă o investiţie din partea lui, în
scopul de a-şi spori faima. Când vorbim de ospeţe şi gesturi
de mărinimie, acest lucru sare în ochi: atribuirea m eritului
către gazdă sau patron se petrece fără întârziere şi pur şi
simplu în scopul notorietăţii. A colo unde nemunca şi consu
mul au loc prin procură, prin mijlocirea acoliţilor şi a sluji
torilor unui patron, lui nu-i va reveni plusul de renume decât
dacă aceştia îi rămân aproape, ca să le fie lim pede tuturor de
unde se adapă. Cu cât creşte grupul a cărui bună stimă se
doreşte a fi câştigată în acest mod, cu atât vo r fi necesare
metode mai grăitoare, care să arate cui îi revine meritul pentru
nemunca etalată, şi astfel intră în modă uniformele, însemnele
şi livrelele. Purtarea unei uniforme sau livrele implică un grad
considerabil de dependenţă, ba chiar s-ar putea spune că
indică o servitute — reală sau aparentă. Cei care le poartă pot
fi împărţiţi, la modul general, în două clase: oameni liberi şi
servi, sau demni şi nedemni. Serviciile pe care ei le prestează
pot fi la fel împărţite în demne şi nedemne. Distincţia, fireşte,
nu este respectată cu atâta străşnicie în practică: serviciile nu
chiar atât de umilitoare, dintre cele degradante, şi funcţiile
mai puţin onorifice, dintre cele nobile, vor fi nu rareori înde
plinite de aceeaşi persoană. Dar acest lucru nu trebuie să ne
facă să pierdem din vedere distincţia generală. Ceea ce s-ar
putea să ne deruteze oarecum este faptul că, peste această
diferenţă fundamentală dintre nobil şi ignobil, având drept
temei natura serviciului vizibil îndeplinit, vine să se pună de-a
curmezişul o a doua distincţie între onorific şi umilitor, având
la bază rangul persoanei pentru care se prestează serviciul sau
a cărei livrea este purtată de servitor. Sunt nobile funcţiile care
constituie de drept ocupaţii ale clasei de lux, adică guver
narea, războiul, vânătoarea, îngrijirea armelor şi a accesoriilor
de luptă şi altele asemenea — pe scurt, acele îndeletniciri ce
77
i e tw fv a * drept apartuuiui vizibil modului de via|ă pr|.
M m IV de attâ parte. îndeletnicirile care revin la propriu
dfet*e* truditoare sunt nedemne meşteşugurile şi alte ocupaţii
de muncă u tili ocupaţiile servile şi altele asemenea. Dar un
k^w umilitor îndeplinit pentru o persoană foarte sus pus!
pog*te deveni o funcţie foarte onorantă, cum ar fi, de piklf,
%*vtu! de domaişoari de onoare sau de doamnă camerist! a
reginei on ceJ de mare maestru de echitaţie ori de vânătoare
cu câini al recelui Ultimele două oficii menţionate ne su
gerează ukva unui prinapiu oarecum general. Ori de câte ori,
cai tn aceste cazuri îndatorirea servilă are de-a face nemijlocit
cu ocupaţiile de nemuncă primare ale războiului şi vânătorii,
e foarte uşor să capete, prin pură răsfrângere, un caracter
onorant A$a se poate ajunge ca o îndeletnicire care prin însăşi
natura sa aparţine categoriei degradante sâ fie socotită o foarte
mare onoare.
73
Mi
Coraumulosltntttiv
81
de vwkţâ aflat în vogă printre membrii stratului imediat supenor fi tşi
consacră toată energia aspiraţiei de-a trăi conform
acestui ideal Sub ameninţarea de a-şi pierde bunul nume şi
respectul faţă de sine, în ca? de eşec, ei trebuie sâ se confor
meze codului acceptat ce! puţin m aparenţă.
Fundamentul pe care se sprijină buna reputaţie în orice
societate industrială înalt organizată este în ultimă instanţă
forţa pecuniară; iar mijloacele de demonstrare a forţei pe
cuniare, şi deci de câştigare şi păstrare a bunului renume, sunt
nemunca şi consumul ostentativ de bunuri. In consecinţă,
amândouă aceste metode rămân în vogă cât mai departe cu
putinţă in josul scării sociale; iar în păturile inferioare, când
se recurge la ele, ambele funcţii sunt în mare parte delegate
soţiei şi copiilor din gospodărie. Mergând şi mai jos, unde
soţiei nu-i mai este cu putinţă să-şi asume nici măcar de
paradă nemunca, rămâne totuşi consumul ostentativ, înfăptuit
de soţie şi copii. Bărbatul casei poate face şi el ceva în această
direcţie şi* în fapt de obicei chiar face; dar coborând încă şi
mai jos pe treptele sărăciei — în pragul mahalalei — bărbatul,
iar în ziua de azi şi copiii, încetează practic să mai consume
bunuri scumpe doar de dragul aparenţelor, iar femeia rămâne
practic singura exponentă a decenţei pecuniare din familie.
Nicio clasă din societate, nici chiar cele suferind de-o cruntă
sărăcie, nu-şi interzice chiar toate obiceiurile de consum osten
tativ. Numai sub imperiul celei mai implacabile necesităţi se
va renunţa vreodată la ultimele rămase din această categorie
de consum. Multă mizerie şi teribil inconfort se vor îndura
până să se spună adio ultimului flecuşteţ decorativ din casa şi
ultimei pretenţii la etichetă socială. N u există clasă, nu există
ţară care să fi cedat atât de abject în faţa necesităţilor trupului,
încât să-şi refuze orice fel de satisfacere a acestei trebuinţe
superioare sau spirituale.
Din acest tur de orizont asupra felului cum au apărut
nemunca şi consumul în scop ostentativ, se pare că utilitatea
pe care amândouă o au, deopotrivă, pentru respectabilitate
rezidă în elementul comun al risipei. Intr-un caz este risipa
111
83
ia , » dte wtitewtr Uwcui «Mjfcac
i^Nneaiot^ ^
ofw sM M
p wcunoKulâ,
Itocun oibi
fTl#î
i u i a U?,
locul
ftctylo
economisire.
CoosumuJ
T#ori» ăam ă» t e
^8 5
pe «
$6
87
Ascendenţei timpurii a nemuncii ca mijloc de respect*,
bilitate i se poate trasa originea în arhaica separare a ocu-
paţiilor nobile de cele înjositoare. Nemunca este onorabilă şi
devine imperativă în parte pentru că demonstrează scutirea
de truda nedemnă. Străvechea diferenţiere a claselor în nobile
şi lunile are la bază o distincţie părtinitoare între îndeletniciri
ca onorante sau nedemne; iar pe parcursul etapei cvasipaşnice timpurii,
această distincţie tradiţională evoluează într-un
canon imperativ al decenţei. Ascendenţa îi e accentuată şi de
faptul că nemunca dovedeşte bogăţia cu nu mai puţină efica
citate decât consumul. într-adevăr, atât de eficace este ea în
mediul social relativ redus şi stabil la care individul se vede
expus în această etapă de civilizaţie, încât, cu ajutorul tradiţiei
arhaice care dispreţuia orice muncă productivă, reuşeşte să
dea naştere unei clase numeroase de trântori nicidecum bo-
gaţi, ba chiar tinde să limiteze producţia comunităţii la mini
mum de subzistenţă. Nu se ajunge la această inhibare extremă
a producţiei în societate pentru că mâna de lucru a sclavilor,
supusă unei constrângeri mult mai riguroase decât cea a
respectabilităţii, este forţată să producă peste minimul de
subzistenţă al clasei muncitoare. Ulterior, luxul ostentativ ca
bază pentru bunul renume intră într-un declin relativ, parţial
din cauza unei eficacităţi sporite a consumului ca dovadă de
bunăstare; în parte însă, decăderea ei se datorează unei alte
forţe, care este străină de uzanţa risipei ostentative şi, într-o
oarecare măsură, chiar vine s-o contrazică.
Acest factor străin este instinctul artizan. Atunci când
celelalte condiţii îngăduie, acest instinct îi împinge pe oameni
să privească cu ochi buni eficienţa productivă şi orice lucru
util umanităţii. El îi face să dezaprobe risipa inutilă de bani
sau de efort. Instinctul artizan poate fi găsit în oricine şi iŞ1
face simţită prezenţa chiar şi în circumstanţe dintre cele mai
nefavorabile. Prin urmare, oricât de inutilă ar fi în realitate o
anumită cheltuială, trebuie să aibă măcar o scuză plauzibilă/
un dram de pretins rost. Am arătat într-un capitol anterior
felul în care, date fiind anumite circumstanţe particulare, acest
88
v iv rtu ’
89
1
toaletei, jocuriif de cărţi, a h tin g , g o lfu l şâ d iv erse sporturi.
Chr faptul că, forţat d e îm prejurări, instinctul artizan poate
alunge s i se piardă in asemenea inepţii, nu-i dovedeşte nici
decum inexistenta — aşa cum realitatea instinctului de-a ck)Q
91
de cheltuiala, .tl.tt.1 (ir t I'l IH.1I pn r/n h ' şi Up§M </*. § ffg jy
(
nivel ti d<Hvn|ei S* poftii concepe tnfufl un nivel <h- ţmj,
gi permit! ('dihimmIiii avantafoănă şi in
privinţe iii-,^
opulenţa, cum .11 li, d i pilda, martlfeMarea în variate
forţei morale, fizice, intelectuale mm estetic©, Aşa
zilele noastre; ţ>i, de regulă, cninp<ini|i<i in toate ,m
privinL
este .it.it d f inextricabil legată de comparaţia pecuniară iruit
ceh două abia dacă se put deosebi, Acest lucru se ădt’Vtri^u.
111,11 ales atunci când vine vorba s i preţuim exprmiik de forti
intelectuală stiu performanţă estetică, încât frecvent luâm
drept mfeliYfu.il,1 n.ui estetici o diferenţă care în realitate no
este decât pecuniari.
Intr-o anume privinţă, alegerea termenului „risipă" nu este
prea fericiţi. Aşa cum îl folosim în vorbirea de zi cu zi, el are
un .sens de/aprobator. Aici, însă, noi l-am ales în lipsa unuia
mai potrivit care să descrie aceeaşi varietate de motive şi feno
mene, deci nu trebuie considerat într-un sens detestabilei
implicând o cheltuială ilegitimă de produse umane sau de vieţi
omeneşti. In sensul teoriei economice, cheltuiala în chestiune
nu este nici mai mult, nici mai puţin legitimă decât oricare
alta. Aici noi o numim „risipă" pentru că nu serveşte existen
ţei omului sau bunăstării lui în general, şi nicidecum pentru
că ar fi vorba de o cheltuială irosită sau greşit orientată din
punctul de vedere al consumatorului care alege s-o facă. Din
moment ce a ales-o, acest lucru rezolvă problema utilităţii ei
relative, adică prin comparaţie cu alte forme de consum care
nu s-ar vedea înfierate din cauza caracterului lor de risipăPuţin importă
ce fel de cheltuială a ales consumatorul, pup1
importă în ce scop a făcut-o; preferinţa este aceea care îi decwf
utilitatea. Din punctul de vedere al consumatorului indi'
dual, nici nu se pune problema risipei, în sfera teoriei ecom
mice ca atare. Prin urmare, faptul că folosim aici turnu’ *-1
„risipă'' nu implică în niciun fel dezaprobarea motivelor
scopurilor urmărite de consumator în cadrul acestui canon
risipei ostentative.
92
j
Itwtf Impersonal. Căci pe acest temei
f i i l ^ i^Hnrtul nrtban tribunalul suprem care decide adev ih<! «m< M
te to ÎH materie economică. Este sentinţa dată de
mi hnn <imţ raţional rare judecă fără patimă. Ca atare, întreIvim* . mv i
i ptiîie nu este dacă, în circumstanţele deja exis
tent** ale obiceiului individual şi cutumei sociale, o anume
* Mhilală duce la satisfacţia sau împăcarea cu sine a unui
, tm^UiîiâiW particular, ci dacă, lăsând la o parte gusturile
itrp» itw canoattele consuehidinii şi decenţa convenţională,
m* ci lemltflt un câştig net de confort sau de plenitudine a
viaţii 11ielUi.ia.la obişnuită trebuie clasificată în categoria
Hstpel în mâslird în care obiceiul pe care se întemeiază îşi are
nt (ginea în mania de a face o comparaţie pecuniară invidi
oşi
în măsura în care se consideră că n-ar fi putut deveni
o cutumă prescriptivă, dacă nu se vedea susţinută de acest
principiu al respectabilităţii pecuniare sau al succesului eco
nomic relativ.
tn mod evident, nu este necesar ca un anumit obiect de
cheltuială să fie un prilej de pură pierdere, pentru a se încadra
în categoria risipei ostentative. Ceva poate fi şi util, şi excesiv
în acelaşi timp, iar utilitatea acelui lucru pentru consumatorul
poate fi alcătuită din trebuinţă şi nesăbuinţă în proporţii
dintre cele mai variate. Bunurile de consum, ba chiar şi cele
«ie producţie, prezintă ca elemente constitutive ale utilităţii lor
ambele tipuri în combinaţie, chiar dacă, la modul general
vorbind, elementul risipei tinde să predomine în cazul arti
colelor de consum, pe când articolele destinate uzului pro-
ductiv sunt tocmai în situaţia contrară. Până şi obiectelor care,
la prima vedere, par să servească unui scop pur ostentativ li
st* poate întotdeauna descoperi un aspect cu destinaţie utilă,
chiar $i numai ca pretext; iar pe de altă parte, până şi la ma
şinile şi uneltele special inventate pentru nu ştiu ce proces
industrial, ca şi la cele mai rudimentare dintre ustensilele
folosite de mâna omului, o privire mai atentă va descoperi, de
obicei, urmele risipei ostentative sau măcar ale obiceiului de-a
face paradă. Ar fi o afirmaţie hazardată să spunem că modul
94
TtoHa
d* lux
Contumuf ostentativ
de utilizare a vreunui produs sau serviciu este complet lipsit
de orice caracter folositor, oricât de săritoare în ochi ar fi risipa
ostentativă pe care i-o demonstrează scopul primar şi ele
mentul principal; şi n-ar fi decât infinitezimal mai puţin
hazardat să afirmăm, despre vreun produs în primul rând
folositor, că elementul risipei nu face parte din valoarea lui,
în mod direct sau indirect.
95