Cap. 10.

PROFITUL, DOBÂNDA ŞI RENTA – ALTE VENITURI

ALE FACTORILOR DE PRODUCŢIE

10.1. Profitul – rezultat al activităţii economice. Funcţiile profitului.

În urma activităţilor depuse în cursul unei perioade de timp, fiecare agent

economic înregistrează rezultate determinate prin diferenţa dintre veniturile încasate
şi cheltuielile antrenate de realizarea scopului propus. Dacă veniturile respective
depăşesc cuantumul cheltuielilor totale ocazionate de desfăşurarea activităţii
subiectului, rezultatul obţinut, pozitiv, îmbracă forma profitului. Dacă, însă, el este
negativ (cheltuielile fiind superioare veniturilor), firma înregistrează pierderi.
Motivaţiile realizării profitului au în vedere cel puţin câteva coordonate:
depăşirea riscului; avantajele asupra competitorilor; existenţa unei oferte pe măsura
cererii de bunuri; cucerirea unui anumit segment de piaţă; managementul eficient;
echilibrul economico-financiar; obţinerea profitului suplimentar. Titularii de profit sunt
agenţii economici (persoane fizice şi juridice).
În sens contabil, profitul (Prc) se deduce din relaţia: Prc = Vt – Cht (unde: Vt –
veniturile totale; Cht – cheltuielile totale). În sens economic, profitul este considerat
rezultat pozitiv al activităţii unei firme, desfăşurate într-o anumită perioadă de timp:
a. la nivel de agent economic: Pr = V – CT (unde: Pr – profitul total al
firmei; V – venitul obţinut; CT – costurile totale ocazionate de activitate);
b. la nivel de produs: Pru = P – Cu sau Pru = P – CTM - unde: Pr u – profitul
unitar; P – preţul de vânzare unitar al produsului (considerat venit mediu:
V Pu  Q
P  , (unde Q – nivelul producţiei; Cu = CTM – costul unitar).
Q Q
Din punct de vedere absolut, masa profitului (Pr) reprezintă suma totală
realizată în formă de profit, de către un subiect economic, într-un interval în care
produce bunuri şi servicii vandabile. Dacă V > CT (iar pe produs, P > CTM), subiectul
obţine profit; dacă V < CT (iar pe produs, P < CTM), el înregistrează pierderi (p).
Din punct de vedere relativ, calculăm rata profitului (Pr’), ca raport
procentual între masa profitului şi un indicator reprezentând: fie cheltuielile totale
(costurile) CT, ocazionate de obţinerea rezultatului înregistrat, fie cifra de afaceri
(volumul încasărilor realizate din activitatea proprie) CA, fie capitalul total (de
referinţă) K, fie alt element derivat din acestea. Concret, se iau în considerare
Pr Pr Pr
următoarele variante: Pr'   100 ; Pr'   100 ; Pr'   100 .
CT CA K
În cele ce urmează, vom prezenta principalele forme de profit.
 Un prim criteriu de categorisire a profitului este structura lui, în funcţie de
care remarcăm:
Profitul brut (Prb) este diferenţa dintre veniturile totale realizate (V) şi
cheltuielile efectuate (Cht) pentru obţinerea rezultatului unei activităţi economice:
Prb = V – ChT. Menţionăm că este utilizat şi conceptul profit brut de exploatare,
referitor la diferenţa pozitivă dintre veniturile din activitatea proprie (V, respectiv cifra
de afaceri CA) şi costurile totale (CT).
Profitul net (Prn) rezultă în urma diferenţei dintre profitul brut şi impozitul pe
profit: Prn = Prb – IPr. În legătură cu conceptul de profit net se vorbeşte şi despre
profitul admis. Acesta constituie o mărime a profitului stabilită nu atât sub incidenţa
factorilor economici, cât instituţional, prin decizia autorităţii statale (e vorba de
politica statului, îndreptată spre destinaţiile profitului net obţinut în diverse sectoare).

80
  În raport cu limitele înregistrate, distingem următoarele:
Profitul normal arată nivelul minim al profitului, necesar şi suficient pentru ca
agentul economic să-şi poată continua activitatea. Privit, în esenţă, drept cost de
oportunitate, el cuprinde elementele costului implicit (de oportunitate). Sub limita
profitului normal, producţia nu se mai motivează.
Profitul economic sau pur este diferenţa pozitivă dintre venitul total
(încasările firmei) şi costurile totale (explicite şi implicite). Din altă perspectivă, el
reprezintă diferenţa dintre profitul total şi cel normal (constituind o mărime reziduală
sau rămasă). Când profitul economic este zero, întreprinderea realizează profit
normal sau minimal (situaţie întâlnită în condiţiile pieţei cu concurenţă perfectă).
Profitul contabil reprezintă diferenţa dintre venitul total (încasările firmei) şi
costul explicit al firmei; altfel spus, poate fi privit fie ca profit total, fie ca sumă între
profitul economic şi cel normal.
Supraprofitul este surplusul de profit peste cel obţinut în condiţii obişnuite de
piaţă, respectiv profitul datorat unor condiţii particulare – de obicei economice (ca
urmare a preţurilor fără acoperire, a diferenţelor de preţ între pieţe ş.a.), naturale sau
preferenţiale. În această categorie sunt incluse, ca exemple, cazul eficienţei
deosebite şi cel al firmei care activează pe piaţa de monopol.
Profitul legitim i se cuvine întreprinzătorului, pentru contribuţia sa la desfăşurarea activităţii
economice. El este motivat de procese de producţie (pentru servicii aduse în legătură cu progresul
tehnico-economic), de management, de reduceri de costuri şi preţuri, precum şi de elemente de
depăşire a riscurilor. Acest profit rezultă din respectarea prevederilor legale în vigoare – bază pentru
obţinerea de produse noi, superioare calitativ – dar şi pentru realizarea de economii sau investiţii.
Profitul nelegitim (necâştigat, nemeritat) este suma însuşită de proprietarul unui factor de
producţie, fără ca acesta să fi participat în vreun fel la activitatea economică. El apare ca urmare a:
încălcării prevederilor legale, creşterii arbitrare a costurilor şi preţurilor, majorării marjei de profit peste
cea admisă, dublelor înregistrări, sustragerii de la plata impozitelor, câştigurilor datorate unei poziţii
privilegiate pe piaţă, unor politici protecţioniste, inflaţiei, economiilor neadmise la unele cheltuieli ş.a..
Un exemplu în acest domeniu este profitul de monopol.

Determinarea mărimii profitului şi maximizarea ei

A) Cazul pieţei cu concurenţă perfectă
Vom lua în considerare aplicaţia practică prezentată în Tabelul 10.1..
Tabelul 10.1. Maximizarea profitului în condiţii de concurenţă perfectă*
($)Costul total CT

Vmg=ΔV/ΔQVenitul marginal

Cmg=ΔCT/ΔQCostul marginal

Decizia de producţie
($)Venitul V = P·Q

Costul total mediu CTM=CT/Q

Vmg – CmgDiferenţe
Producţia vândută Q

(+)Pr / (-)p ($)Profit / pierderi

0 0 300 -300 ∞ 
400 400 0

1 400 700 -300 700 

400 200 +200
2 800 900 -100 450 
400 300 +100
3 1.200 1.200 0 400 
400 400 0
4 1.600 1.600 0 400 opt.
400 900 -500
5 2.000 2.500 -500 500 

6 2.400 3.900 -1.500 650 400 1.400 -1.000 

81
* Se lucrează în condiţiile în care preţul unitar al bunului considerat este P = 400 $.
Referitor la datele din tabelul anterior (regăsite în Figura 10.1.), observăm că:
 Pentru Q = 0, V = 0 (nu există producţie, deci nu se vinde nimic).
 Cu cât sporeşte cantitatea fabricată, venitul total V creşte (preţul este constant, dar
cantitatea vândută se amplifică, reprezentând baza majorării încasărilor).
 Venitul marginal Vmg rămâne constant, fiind egal cu preţul bunului.
 Costul total CT creşte pe măsură de producţia comercializată este mai mare.
 Costul total mediu CTM are o tendinţă de scădere până la Q = 3, respectiv Q = 4 bucăţi
(unde se înregistrează min CTM = 400 $/buc.), urmată de alta, de creştere.
 Costul marginal Cmg are un parcurs descendent până la Q = 2 (min C mg = 200, după care
creşte rapid, până la maximul de 1.400 $).
 Q < 4 bucăţi → Vmg > Cmg ; Q = 4 bucăţi → Vmg = Cmg; Q > 4 bucăţi → Vmg < Cmg.
 Pr = V – CT; V = P·Q => V = f(Q), respectiv V = V(Q); CT = CF+CV = CF+ CVM·Q = CF
+ f(Q), respectiv CT = CT(Q). Astfel, Pr = V(Q) – CT(Q). El se maximizează când
d Pr
derivata lui în raport cu variabila respectivă (Q) este nulă:  0 => Prmax;
dQ
d Pr dV dCT
   Vmg  Cmg ; Vmg – Cmg = 0 => Vmg = Cmg. Profitul maxim (Pr = 0)
dQ dQ dQ
se realizează când Q = 3 bucăţi şi Q = 4 bucăţi. Astfel, situaţia de echilibru pe piaţa cu
concurenţă perfectă se înregistrează în punctul E din Figura 10.1., corespunzător căruia:
Vmg = Cmg = 400 $; CTM4 = 400 $ (minim); Q4 = 4 bucăţi (optimă); Pr4 = 0 $.
 Orice firmă care, pe o piaţa cu concurenţă perfectă, vrea să-şi maximizeze profitul, va
proceda astfel: va mări producţia cât V mg > Cmg (dacă îi permite capacitatea de fabricaţie);
va obţine profit maxim când Vmg = Cmg (aici, 400 $), cantitatea realizată fiind optimă; va
evita creşterea producţiei peste Qopt (în cazul de faţă, 4 bucăţi); altfel va acumula profituri
tot mai reduse, ajungând în final să înregistreze pierderi.

P, Vmg,
CTM, Cmg

Cmg
1400

900

700
650 CTM

500
450
400 P = Vmg
E
300
200

Q
0 1 2 3 4 5 6
Qopt

Figura 10.1. Coordonate generale ale poziţiei firmei care acţionează

pe piaţa cu concurenţă perfectă

82
 B) Cazul pieţei de monopol
Situaţia obţinerii profitului de monopol poate fi observată în Figura 10.2..

Vmg, Cmg, Cmg

CTM, P

D CTM
Figura 10.2. Profitul de monopol
A
P
unde:
- CC’(P) – curba B
cererii, dată de nivelul F
preţului, peste care se suprapune curba venitului
CTM
mediu V ; 1
C (Vmg=Cmg)
- CTM 1– curba costului total mediu;
- Cmg – curba costului marginal;
E
- Vmg – curba venitului marginal; CC’(P) =
- V
CTM1-P1-A-B (aria haşurată) – profitul
mg de monopol.

Q
Referitor la Figura 10.2.,
0 remarcăm
Q2 următoarele:
Q1 Q3
 Cantitatea optimă Q1, obţinută Qla un cost mediu CTM 1 = Q1B, poate fi vândută la preţul P 1
opt
= Q1A, în condiţiile în care P1 > CTM 1.
 Monopolistul este beneficiarul unui profit suplimentar. În termeni de specialitate, el
înregistrează supraprofit, fără să producă la min CTM.
 Mărimea profitului de monopol este aria haşurată din Figura 10.4., dată de valoarea
Q1·(P1 – CTM1), unde P1 – CTM1 = Prm (profitul unitar sau mediu al monopolistului).
 Decizia de producţie (respectiv de vânzare) este logică: atâta vreme cât V mg > Cmg,
producţia poate creşte în condiţii de profitabilitate; când V mg = Cmg, producţia este optimă
şi conferă obţinerea profitului maxim; orice sporire a producţiei când V mg < Cmg este
inoportună şi cauzează pierderi pe care monopolistul nu le acceptă.
 Pe perioadă lungă, firma poate rămâne – cu şanse mari – pe piaţă (în ramură), atâta
timp cât P > CTM.
 Deşi îşi impune condiţiile, monopolul duce la crearea unui cost social, care corespunde
zonei ABF din Figura 10.2.. Datorită lui, unii economişti calculează pierderea brută
provocată de monopol, ca diferenţă între utilitatea marginală şi costul de oportunitate
determinate de producerea anumitor cantităţi dintr-un bun. Motivaţia costului amintit este
dată de faptul că societatea, deşi are de câştigat, într-o anumită măsură, de pe urma
creşterii cantităţii produse de la Q 1 la Q3 (aşa încât, teoretic, avantajul social marginal
depăşeşte costul social marginal), va trebui să suporte diferenţa (P 1 – CTM1). Din acest
unghi, monopolul cauzează risipă (prin limitarea ofertei).
 Monopolistul ia deciziile care-l favorizează, chiar şi atunci când consumatorii socotesc
preţurile practicate ca fiind prea mari. În cazul extrem, ca să evite eventualele situaţii-
limită, el apelează la obţinerea unor profituri medii, vizând o cifră de afaceri
semnificativă.

În strânsă legătură cu conceptul de profit se studiază pragul de rentabilitate

(Qr). Acesta arată volumul producţiei unui agent economic, începând cu care

83
întreprinderea înregistrează profit. Corespunzător situaţiei respective, punctul de
plecare este relaţia Pr = V – CT.
Pr = 0 => V – CT = 0, deci V = CT; P·Q = CF + CV , adică P·Q = CF + CVM·Q
CF
sau P·Q – CVM·Q = CF; Q·(P – CVM) = CF => Q = Qr =
P - CVM
Pragul de rentabilitate se studiază în două variante:
a) Ipoteza parcursului liniar al costurilor variabile (regăsită în Figura 10.3.):
V, CT
V
Pr
CT

R CV
p
CF CF

Q
0 Qr

Figura 10.3. Pragul de rentabilitate (Qr) în ipoteza liniarităţii costurilor variabile (CV)

În Figura 10.3., observăm că:

 Intersecţia curbelor V şi CT duce la crearea, pe grafic, a două zone:
una de pierderi (p), în care V < CT – şi alta corespunzătoare obţinerii
de profit (zona haşurată, în care V > CT).
 Qr reprezintă pragul de rentabilitate (pentru care Pr = 0), începând cu
care firma, mărindu-şi producţia, realizează profit.
 R este punctul critic sau mort, iar Qr – pragul critic al producţiei.
b) Ipoteza parcursului neliniar al costurilor variabile (vizibilă în Figura 10.4.):

V, CT p CT
V
CV
Rs
Pr

p Ri

CF CF
Q
0 Qri Qrs
Figura 10.4. Pragul de rentabilitate (Qr) în ipoteza neliniarităţii costurilor variabile (CV)

În Figura 10.4., constatăm că:

 Pe grafic se formează trei regiuni (în cazul nostru):
- V < CT – zonele în care se înregistrează pierderi (p);
- V = CT – în cele două puncte R i (punct critic inferior) şi Rs (punct
critic superior);
- V > CT – zona haşurată pe grafic – delimitată de R i şi Rs,
corespunzătoare unui volum al producţiei cuprins între Q ri (prag de
rentabilitate inferior) şi Qrs (prag de rentabilitate superior).

84
  Profitul maxim se înregistrează în cazul în care V mg = Cmg, în porţiunea
relevată de limitele Qri şi Qrs (respectiv Ri şi Rs).
 Între factorii care influenţează nivelul lui Qr se numără: nivelul şi
structura costurilor fixe CF; nivelul, structura şi evoluţia costurilor
variabile CV; mărimea şi evoluţia preţurilor; cererea de bunuri.
În strânsă legătură cu noţiunea prag de rentabilitate se analizează condiţia
de închidere a unei firme (pragul de închidere), ştiut fiind că orice agent
economic care nu-şi mai poate acoperi costurile (avem în vedere mai ales
importanţa costurilor variabile CV) îşi va înceta activitatea pe termen scurt. De ce
uneori, firma continuă să producă, fie şi în situaţia în care P < CTM? Explicaţia este
următoarea: pentru că, urmărind intenţia de minimizare a pierderilor, decizia de
încheiere completă a activităţii va aduce mai multe prejudicii, decât fabricaţia în
continuare a bunurilor respective.
Pragul de închidere într-o firmă rezultă din următoarea “regulă”: Când preţul
de vânzare al mărfii scade atât de mult, încât venitul total al firmei se situează sub
nivelul CV, iar P < CVM, agentul îşi va minimiza pierderile, încetându-şi total
activitatea. Preţul pentru care V = CV sau pentru care pierderile egalizează CF se
numeşte prag (punct) de închidere (Figura 10.5.). Dacă P depăşeşte acest punct,
întreprinderea va produce urmărind curba C mg, ţinând cont de faptul că pierderile
înregistrate vor fi, oricum, inferioare celor cauzate de oprirea fabricaţiei. Dacă P nu
atinge pragul amintit, agentul economic îşi va înceta activitatea, limitându-şi
pierderile la nivelul CF.
P
OO’= Cmg
CTM
CVM

R
P CC’ (P)
Pi PI

Q
0 Qi Qr
Figura 10.5. Pragul de rentabilitate şi pragul de închidere în cazul unei întreprinderi
unde:
- CC’(P) – curba cererii, determinată de preţul P al mărfii vândute;
- Qr – pragul de rentabilitate, determinat de punctul R (în care P = CTM);
- Qi – pragul (punctul) de închidere, determinat de punctul PI (în care P = CVM);
- Pi – nivelul preţului care corespunde pragului de închidere.

10.2. Mărimea, dinamica şi rolul dobânzii. Rata dobânzii şi funcţiile ei.

Pârghie economică esenţială, dobânda se defineşte ca fiind venitul însuşit de

proprietarul oricărui capital angrenat într-o activitate economică, venit considerat ca
excedent în raport cu suma avansată iniţial. Altfel spus, dobânda semnifică expresia
bănească a valorii convenite de comun acord între creditor şi debitor, pe care
datornicul o plăteşte împrumutătorului la scadenţă, ca obligaţie pentru serviciul adus
(dreptul de folosire a capitalului o anumită perioadă de timp).

85
 Cunoscută încă din antichitate, dobânda a evoluat ca sens în decursul
timpului, multiplicându-şi atât explicaţiile, cât şi modalităţile de existenţă. În
contemporaneitate, ea are cel puţin trei funcţii: este o puternică motivaţie în vederea
economisirii unei părţi a venitului obţinut într-un interval de timp; are rol în orientarea
spre destinaţii cât mai profitabile a disponibilităţilor financiare; este o reală pârghie
de redistribuire a veniturilor în societate.
Aceste funcţii se sesizează în oricare din multiplele modalităţi de existenţă ale
dobânzii: pe piaţa monetară; pe piaţa financiară (dividend, respectiv venit fix),
corespunzător creditelor pe termen scurt, mediu şi lung; pentru remunerarea
certificatelor de depozit şi a bonurilor de trezorerie; pentru firme, respectiv pentru
persoane fizice.
În sens restrâns, dobânda este venitul cuvenit proprietarului unei sume date
cu împrumut. În sens larg, ea se referă la excedentul revenit proprietarului oricărui
tip de capital utilizat cu împrumut în activitatea economică.
Când se vorbeşte despre dobândă se au în vedere doi indicatori relevanţi:
A. Masa dobânzii (suma ei absolută) reprezintă o mărime rezultată în urma
produsului dintre valoarea creditului (C) şi rata dobânzii (d’).
B. Mărimea ei relativă este dată de rata dobânzii, care reprezintă un raport
procentual constând în preţul plătit de debitor pentru a utiliza o perioadă
de un an, de 100 unităţi monetare. În acelaşi timp însă, pentru creditor,
rata dobânzii semnifică venitul anual – exprimat procentual – obţinut ca
remuneraţie a împrumutului bănesc oferit de acesta în condiţii de garanţie.
Clasificăm dobânda după două criterii:
1.în raport cu faptul că este un venit impozabil: dobândă brută; dobândă netă
– rămasă după prelevarea impozitului aferent.
2.după modul de calcul: dobândă simplă – practicată când durata creditului
nu depăşeşte un an; dobândă compusă – când suma corespunzătoare nu
se plăteşte anual, ci are loc procesul de capitalizare a dobânzii (prin
adăugarea fiecărei tranşe anuale la calculul viitoarei dobânzi).
D
Dobânda simplă D se calculează astfel: D = C · d’ · n. Când n = 1, d' 
C
(unde: C – creditul contractat; d’ – rata anuală a dobânzii (mărime procentuală); n –
perioada împrumutului (dacă n = 1 an, D = C · d’).
Deoarece valoarea adusă de capitalul depus la o bancă pe timp de n ani
este: Cn = C0 (1 + d’)n , dobânda compusă, corespunzătoare întregii perioade, se
determină astfel: Dn = Cn – C0 = C0 (1 + d’)n – C0 = C0 [(1 + d’)n – 1].
Dobânda (D) este influenţată de mai mulţi factori: mărimea depozitului sau a
sumei împrumutate (C); nivelul ratei anuale a dobânzii la depozite, respectiv la
credite (d’); termenul depozitului sau perioada creditului (n); rata dobânzii pe piaţa
monetară; politica Băncii Centrale şi a băncilor comerciale privind rata dobânzii;
modul de utilizare a sumei în cauză la debitor.
Băncile şi alte instituţii financiare sunt intermediari care pe de o parte
colectează fondurile deponenţilor (persoane fizice şi juridice), iar pe de altă parte îşi
oferă disponibilităţile celor care le solicită. De pe urma creditelor acordate, băncile
percep şi încasează – cum e şi firesc – dobânzi (D î) mai ridicate decât cele pe care
le plătesc corespunzător sumelor constituite în depozite (D p). Ca urmare, diferenţa:
Cb = Dî – Dp , care poartă denumirea de câştig brut, revine instituţiilor de profil.
Dacă din acest câştig se scad cheltuielile administrative şi de funcţionare ale băncii
(Cf), se obţine profitul bancar (Pr): Cb – Cf = Pr.
Pentru debitor, rata dobânzii arată efortul relativ al rambursării dobânzii, pe
lângă datoria către împrumutător. Ea cuantifică, de fapt, preţul cedat contra dreptului
de folosinţă, într-un interval dat de timp, a unui capital care aparţine utilizatorului.
Pentru creditor, rata dobânzii înseamnă compensaţia renunţării la obţinerea unui

86
venit pe care acesta l-ar fi putut realiza prin fructificarea pe cont propriu a
disponibilului bănesc respectiv.
În cazul dobânzii simple, rata anuală a dobânzii se calculează conform relaţiei
D
cunoscute: d'  (ca raport procentual). În consecinţă, factorii care determină
C
mărimea ei sunt: raportul dintre cererea şi oferta de monedă; relaţia dintre cererea şi
oferta de credit pe piaţă; conjunctura economică internă şi internaţională; faza
ciclului economic; rata dobânzii în alte ţări (comparativ); cererea pentru investiţii şi
rata investiţiilor; rata profitului; rata inflaţiei; politica de credit; riscul împrumutătorului.
Clasificăm ratele dobânzii astfel:
1) în funcţie de modul şi perioada de calcul: rate fixe – utilizate în faze de
stabilitate economică; rate variabile – cu care se lucrează actualmente,
prin recalcularea lor periodică, în raport cu starea economiei.
2) după limitele de variaţie: rate minime ale dobânzilor – nivelul lor fiind,
teoretic zero; rate maxime ale dobânzilor – limita lor fiind dată, tot teoretic,
de nivelul tuturor formelor de venit aduse de utilizarea unui capital.
3) după modul de exprimare: rate nominale – care redau alcătuirea concretă
a dobânzii aferente împrumutului unei unităţi monetare, pe timp de un an;
rate reale – care măsoară randamentul unui împrumut sub forma creşterii
cantităţii de bunuri ce poate fi achiziţionată cu suma obţinută.
A. Cererea de monedă şi rata dobânzii
Funcţia cererii de monedă este C m = Cmt + Cms (unde: Cmt – cantitatea de bani
necesară agenţilor economici, pentru efectuarea tranzacţiilor; C ms – cantitatea de
bani necesară în scop speculativ). Menţionăm că:
a) funcţia Cmt = f(V) este crescătoare: cu cât creşte venitul, cu atât
disponibilităţile sunt mai mari, ceea ce antrenează sporirea volumului de
schimburi, respectiv creşterea cererii de monedă;
b) funcţia Cms = f(d’) este descrescătoare, deoarece cu cât rata dobânzii este
mai ridicată, cererea speculativă de bani este mai mică şi invers.
B. Oferta de monedă şi rata dobânzii
Prin sistemul bancar se pune la dispoziţia agenţilor economici o anumită
cantitate de bani. Această ofertă monetară – utilizabilă de solicitanţii de credite – nu
depinde de nivelul ratei dobânzii în economie. Ea este reprezentată sub forma unei
drepte paralele cu ordonata, deoarece se consideră rigidă pe perioadă scurtă.
În concluzie, dorind să arătăm că rata dobânzii este o pârghie de bază a
funcţionării mecanismelor pieţei, prezentăm principalele ei funcţii:
 mijloc de alegere între economisire şi consum;
 posibilitate de comensurare, prin intermediul dobânzii, a câştigurilor
obţinute prin acordarea de împrumuturi;
 pilon de influenţare a investiţiilor;
 cale de sensibilizare a proprietarilor de fonduri în orientarea factorilor de
producţie;
 factor al mişcărilor înregistrate de capitalul de împrumut.

10.3. Conceptul de rentă. Mecanismul formării rentei funciare.

Suprafaţa de pământ de care dispune un stat este fixă. În cadrul ei, însă,
zonele corespunzătoare terenului fertil sau altor utilizări specifice nu sunt tocmai
nemodificabile, cu toate că este nevoie de eforturi reale, susţinute, pentru a obţine şi
a păstra soluri roditoare şi/sau cu trăsături deosebite. Dacă fertilitatea terenurilor se
poate, deci, îmbunătăţi (e adevărat, până la anumite limite, prin îmbunătăţiri funciare
şi tehnici avansate), alte coordonate ale factorilor naturali nu se pot modifica: e
vorba mai ales de elemente legate de mobilitatea lor (de pildă, amplasarea unui

87
teren faţă de centrul oraşului sau faţă de piaţa de desfacere e imposibil de
schimbat). Pornind de la mărimea ofertei factorilor naturali, apar şi diferenţe în preţul
acestor resurse – şi anume: suprafeţele roditoare (dotate) aduc un câştig superior
celorlalte; investiţiile ulterioare se includ în preţ; se lucrează din perspectiva atragerii
şi maximizării avantajului net al rezultatului obţinut în urma exploatării unui factor de
producţie; se alege varianta care cumulează cele mai mici costuri alternative.
Cererea de terenuri este influenţată de fluctuaţia producţiei agricole, respectiv
de cea a efectelor folosirii pământului în alte scopuri (silvicultură, construcţii ş.a.).
Din moment ce în toate aceste cazuri oferta este (relativ) rigidă, preţul factorului va fi
determinat de alura cererii, iar modificarea lui va fi cu atât mai semnificativă, cu cât
curba cererii este mai elastică. O asemenea situaţie apare în Figura 10.6..
P
Ei1
Pi1

Ee1
Pe1
PE E
Ee2 Ce
Pe2

Pi2 Ei2 Ci

Q
0 Q1 QE Q2
Figura 10.6. Cererea şi oferta de produse agricole. Echilibrul pieţei resurselor naturale.
unde:
- Q1 – recoltă slabă (oferta rigidă în anul de bază – t1);
- Q2 – recoltă bună (oferta rigidă în anul următor – t2);
- Ce – cerere elastică;
- CI – cerere slab elastică (inelastică).

Referitor la Figura 10.6., se constată următoarele:

 Când cantitatea realizată este egală cu cea prevăzută, preţul de echilibru
se formează la intersecţia curbelor cererii şi ofertei (punctul E, de
coordonate QE şi PE).
 Dacă oferta se modifică de la o perioadă la alta, simultan cu tipul cererii
(elastică / inelastică), echilibrul – instabil – se va regăsi, pentru moment,
într-unul din punctele Ee1, Ee2, Ei1 sau Ei2, în funcţie de situaţie.
 Când cererea (Ce) este elastică, variaţia preţului este mică (Pe1 – Pe2).
 Când cererea (Ci) este inelastică, fluctuaţia preţului este mare (P i1 – Pi2).
Privită în general, renta reprezintă venitul care revine proprietarului oricărui
factor de producţie a cărui ofertă este (relativ) inelastică, în virtutea transferului către
altă persoană, pe o perioadă de timp, a drepturilor de folosinţă şi de uzufruct asupra
factorului de producţie respectiv. Cele mai reprezentative tipuri de rentă sunt:
1. Renta economică reprezintă plata destinată proprietarului unui factor de
producţie cu ofertă limitată (natural sau instituţional), atunci când creşterea cererii
are ca efect majorarea preţului prod-factorului pe piaţă. În această formulă, renta
economică (Re) se obţine ca diferenţă între valoarea actuală (preţul curent) şi cea
anterioară, respectiv ca excedent în raport cu câştigul rezultat dintr-o utilizare trecută
a factorului. Întrucât arată existenţa unui surplus peste costul de oportunitate al unui
factor, unii socotesc renta economică (Figura 10.7.) analoagă profitului economic.

88
 P Qc O’
C

Pc A
E
PE O”
C’

Q
0 Q’c QE
Figura 10.7. Renta economică
unde:
- OO’ – oferta normală;
- QCQC’ – oferta rigidă a factorului de producţie cu caracteristici speciale;
- CC’ – curba cererii pentru acest factor;
- Q” – oferta perfect elastică;
- E – punctul de stabilire a echilibrului în situaţia tipică (ofertă şi cerere normale);
- PE – preţul de echilibru pe piaţă;
- QE – cantitatea de echilibru pe aceeaşi piaţă;
- PC – preţul de cumpărare al factorului de producţie;
- PE-Pc-A-E – mărimea rentei economice încasate de posesorul prod-factorului.

Potrivit Figurii 10.7., mărimea rentei economice depinde de alura ofertei.

Dacă cererea pentru factorul de producţie avut în vedere este CC’, iată cum se
prezintă realitatea atunci când oferta se situează pe aliniamente “particulare”: dacă
oferta factorului este QCQC’ (perfect inelastică), suma obţinută – câştig pentru
proprietar, plată pentru cel ce o achită – este dată de mărimea rentei economice
(suprafaţa haşurată PE-Pc-A-E), pentru că nici o reducere a preţului nu va putea
determina schimbarea destinaţiei prod-factorului sau modificarea ofertei lui; dacă
oferta este perfect elastică (Q”), nu se formează rentă, deoarece o scădere cât de
mică a preţului provoacă îndreptarea factorului de producţie spre o altă utilizare;
dacă oferta este tipică (OO’), renta este o parte a plăţii (la un preţ P E, cantitatea QE
duce la câştiguri suficiente pentru a continua să fie folosită în acelaşi scop).
2. Renta absolută este acel venit însuşit de orice proprietar al unui factor de
producţie, în funcţie de randamentul acestuia, indiferent de caracteristicile lui şi
cantitatea în care se utilizează.
3. Renta funciară rezultă din faptul că proprietarii pretind o plată din partea
arendaşilor care lucrează terenurile, în schimbul transferului drepturilor de folosinţă
şi de uzufruct, pentru un interval de timp. Prin activitatea depusă, arendaşii încearcă,
la rândul lor, să obţină cel puţin acelaşi câştig pe care l-ar fi realizat investindu-şi
disponibilul de capital în altă afacere. Renta funciară rezultă, în esenţă, din
avantajele care decurg din diferenţele de fertilitate şi/sau de poziţie în privinţa
terenurilor, dar şi din rezultatele investiţiilor suplimentare de capital pe acelaşi teren.
4. Renta de monopol se formează datorită valorificării avantajului
discriminatoriu deţinut de proprietarul unui (mai multor) factor(i) de producţie.
Concret, atunci când există un singur producător care poate asigura acoperirea
cererii pe piaţă, el este cel care fixează preţul bunului. Ca urmare, profitul de
monopol (renta de monopol) este cauza preţurilor înalte dintr-o ramură. Indiferent de
domeniu, renta de monopol se obţine din diferenţa dintre preţul de monopol şi cel de
producţie / construcţie.

89
 5. Renta de raritate este o formă de venit care ia naştere în condiţiile în care
oferta de prod-factor(i) este fixă, iar nivelul ei este depăşit de cererea manifestată pe
piaţă (este vorba mai ales de resurse neregenerabile, foarte valoroase).
6. Renta conjuncturală depinde de situaţii “de moment”.
7. Renta de abilitate se datorează unor deprinderi deosebite, priceperii şi
aptitudinilor manifestate de proprietarul unui factor de producţie, în raport cu alţii (de
exemplu, cazul forţei de muncă).
Baza formării rentelor este legea randamentelor non-proporţionale, în trecut
valabilă doar în agricultură, dar extinsă ulterior şi asupra altor domenii. În general, se
apreciază că legea amintită funcţionează în acord cu sensul descrescător al
productivităţii factorilor naturali.
Renta funciară are drept punct de pornire oferta rigidă de terenuri agricole
(bunuri rare) şi, mai mult, permanentul raport de inegalitate dintre nivelul ei şi al
cererii corespunzătoare (O < C) – atât în privinţa pământului ca atare, cât şi a
produselor agricole. Pentru a înţelege mecanismul formării rentei funciare, vom lua
două exemple numerice:
Ipoteza I1. În Tabelul 10.2., presupunem că există trei parcele de pământ A,
B, C, de fertilităţi deosebite – care aparţin unor proprietari diferiţi. Din considerente
de compatibilitate, cele trei persoane investesc sume egale în suprafeţele respective
(la rândul lor, egale ca mărime – 1 hectar).

Tabelul 10.2. Formarea rentei funciare (rentă diferenţială de gradul I)

Par- Fertili- Capi- Pro- Cost Profit Preţ de Preţ Venit Profit supli-
cela tatea talul ducţia uni- normal pro- de V=Pu ·Q mentar
avansat obţi- tar Prn ducţie vân- (Rentă)
K nută Cu= (10%K) unitar zare R
Q K Ppu unitar V-(K+Prn)
Q ($/u.f.) Pu
($) (u.f./ha) ($) ($/u.f.) ($) ($)
($/u.f.)
A f.bună 600.000 12.000 50 60.000 55 165 1.980.000 1.320.000
B medie 600.000 6.000 100 60.000 110 165 990.000 330.000
C slabă 600.000 4.000 150 60.000 165 165 660.000 -
Σ 1.800.000 22.000 180.000 165 3.630.000 1.650.000

Corespunzător Tabelului 10.2., observăm următoarele:

1.Capitalul avansat (câte 600.000 $ pe fiecare parcelă) se reflectă în
consumul de factori primari necesari producţiei.
2.Cantitatea obţinută (Q) este diferită pe cele trei terenuri, ca urmare a
fertilităţii acestora: cea mai mare producţie se înregistrează pe suprafaţa
A (cea mai rodnică), iar cea mai redusă – pe C (de fertilitate slabă).
3.Costurile unitare se diferenţiază şi ele, evoluând în sens invers producţiei
(minim – pe parcela A, maxim – pe C).
4.Presupunând că se lucrează în condiţiile unei rate a profitului Pr’ = 10% în
raport cu capitalul avansat, profitul normal va însemna, în toate trei
cazurile, o sumă egală (60.000 $).
K  Prn
5.Preţul la producător se calculează astfel: Ppu  . Prin modul de
Q
determinare, se observă că nivelul lui îl depăşeşte pe cel al costului unitar
(Ppu > Cu), asigurând obţinerea profitului normal.
6.La ce preţ unitar se vinde, însă, produsul pe piaţă? Dacă preţul de vânzare
al produsului ar fi cel determinat conform ofertei celui mai fertil teren (la
noi, A), proprietarii parcelelor B şi C ar fi puşi în dificultate. Ultimul,
nerecuperându-şi costurile, va părăsi piaţa, situaţie în care A (şi –
eventual – B) nu va (vor) fi capabil(i) să acopere cererea existentă, deci,
oricum, preţul produsului va creşte; B şi C vor trebui să fie implicaţi, ca
90
 ofertanţi, pe piaţă. În consecinţă, preţul de vânzare unitar va fi dat de
rezultatele celui mai puţin productiv teren (aici, C). În cazul de faţă, Pu =
165 $/u.f., preţ la care toţi producătorii (A, B şi C) îşi vor însuşi renta
absolută, indiferent de fertilitatea parcelei. Dacă se intenţionează ca şi C
să obţină profit suplimentar (rentă propriu-zisă), va fi necesar ca preţul de
vânzare să fie mai mare decât cel la care s-a ajuns pe calea menţionată
(170 $ sau mai mult, în funcţie de nivelul şi intensitatea cererii pe piaţă).
7.Venitul înregistrat de producători (calculat în mod obişnuit) urmează
“clasamentul”: A (înalt), B (mediu), C (redus).
8.Profitul suplimentar creat peste mărimea celui normal, pe parcelele cele mai
roditoare, este tocmai renta care va ajunge în posesia proprietarilor
suprafeţelor A şi B. Ea se numeşte rentă diferenţială de gradul I, este
reprezentată în Figura 10.4. şi se datorează unui număr de două cauze:
a) deosebirile de fertilitate dintre terenuri;
b) deosebirile de poziţie dintre ele.
Ipoteza I2. Fie dată suprafaţa de teren A din problema anterioară – factor de
producţie rar, nereproductibil şi nesubstituibil, a cărui ofertă este rigidă şi mai redusă
decât cererea manifestată pe piaţă. Pe acest teren se efectuează investiţii de capital
succesive, timp de trei ani. Aplicarea Ipotezei I 2 – respectiv deducerea modului de
calcul al rentei diferenţiale de gradul II – se face prin intermediul Tabelului 10.3..

Tabelul 10.3. Formarea rentei diferenţiale de gradul II

An Capital Spor Cost Profit Preţ de Preţ de Venit Rentă
investit de pro- unitar normal pro- vânzare V=Pu·Q diferenţială II
K ducţie Cu= anticipat ducţie unitar R
Q K Prn unitar Pu V-(K+Prn)
Q (10%K) P pu
($) (u.f./ha) ($) ($/u.f.) ($/u.f.) ($) ($)
($/u.f.)
I 500.000 8.000 62,5 50.000 68,75 275 2.200.000 1.650.000
II 500.000 5.000 100 50.000 110,00 275 1.375.000 825.000
III 500.000 2.000 250 50.000 275,00 275 550.000 -
Σ 1.500.000 15.000 150.000 275 4.125.000 2.475.000

Referitor la datele Tabelului 10.3., precizăm următoarele:

 Luăm cazul a 3 ani consecutivi, în care proprietarul investeşte în terenul A
(1 ha, fertil) sume anuale egale. Sporul de producţie Q este descrescător.
 Rata anticipată a profitului normal este 10% în raport cu capitalul investit,
concretizându-se în sume egale pentru fiecare an din cei trei.
 Conform unui procedeu identic celui din problema anterioară, calculăm
K  Prn
preţul de producţie aferent: Ppu  . Constatăm că Ppu > Cu.
Q
 Ca în exemplul precedent, preţul de vânzare se deduce din relaţia: P u =
max Ppu, corespunzător celei mai slabe investiţii (din anul al treilea).
 Venitul înregistrat este descrescător, ca urmare a producţiei tot mai slabe.
 La Pu = 275 $/u.f., producătorul va acumula, în fiecare an, renta absolută,
însă rentă diferenţială va obţine doar în primii doi ani (aşa cum se observă
în Tabelul 10.3.). Dacă proprietarul terenului doreşte să obţină profit
suplimentar – rentă diferenţială II, datorată investiţiilor succesive pe
aceeaşi suprafaţă – şi în anul al treilea, va trebui să vândă producţia la un
preţ superior celui de 275 $/u.f..

91