MIŞCÃRILE SOCIALE

Profesor Adrian Dabu

1. Caracterizarea mişcãrilor sociale

Mişcãrile sociale sunt acŃiunile unor persoane care s-au organizat pentru a promova o
schimbare socialã sau pentru a rezista unei astfel de schimbãri. Într-o altã definiŃie, o mişcare
socialã este orice acŃiune socialã/ colectivã ce urmãreşte sã impunã schimbãri – variabile ca
importanŃã – în structura socialã şi/ sau politicã, apelând frecvent, dar nu în mod exclusiv, la
mijloace neinstituŃionalizate.
Mişcãrile sociale constituie fenomene de sine stãtãtoare, vãzute însã din perspective
diferite:
− în Europa au fost vãzute mult timp doar ca o manifestare secundarã, chiar un
subprodus al conflictelor de clasã;
− sociologia americanã le integreazã în perspectiva mai cuprinzãtoare a
comportamentului colectiv.
Caracteristicile esenŃiale ale mişcãrilor sociale sunt urmãtoarele:
• au o dezvoltare procesualã. Astfel, unii autori (BLUMER, TILLY) au identificat
patru etape în ciclurile lor de viaŃã:
1. apariŃia. Ca reacŃie la o necesitate nesatisfãcutã, un mic grup de oameni identificã
problema şi se mobilizeazã pentru acŃiune;
2. asocierea – mai mulŃi indivizi devin interesaŃi de activitãŃile micului grup iniŃial, i
se asociazã, apare un mic grup conducãtor;
3. birocratizarea – acŃiunea devine organizatã; reguli, proceduri şi roluri
specializate; structurã ierarhicã (conducãtori şi adepŃi); organizaŃii, filiale etc;
4. declinul – prin realizarea scopurilor, prin fricŃiuni interne, prin cooptarea liderilor
de cãtre putere etc.
• mişcãrile sociale au deci o ideologie, un ansamblu de idei care justificã o anumitã
organizare; ideologia poate avea diferite grade de coerenŃã, de claritate etc;
• mişcãrile sociale dispun de o anumitã tacticã – activitãŃi precise prin care se
urmãreşte atingerea unui scop, inclusiv mobilizarea sprijinului simpatizanŃilor şi
câştigarea unor noi adepŃi;
• exprimã deci un protest şi sunt orientate spre schimbare socialã (inovaŃie sau
restauraŃie);
• nu au, cel puŃin la început şi nu toate, un scop politic, fiind departe de Ńelul cuceririi
puterii în stat; orice mişcare socialã este însã, într-o anumitã mãsurã, politicã şi
aceasta cel puŃin prin implicaŃii;
• logica lor protestatarã le poate duce la un conflict cu autoritãŃile publice;
• recurg frecvent la modalitãŃi de protest neinstituŃionalizate.

2. Analiza mişcãrilor sociale

2.1. Factorii determinanŃi ai mişcãrilor sociale pot fi:

1
• obiectivi: perimarea istoricã a unor forme de organizare socialã, agravarea
disparitãŃilor sociale şi a deosebirilor de interese, blocarea structuralã care împiedicã
anumite categorii sociale sã-şi satisfacã interesele; dezorganizarea socialã datoratã
unor condiŃii interne sau externe, crizele economice, politice sau culturale,
deteriorarea condiŃiilor de viaŃã ş.a.;
• subiectivi: nemulŃumirile sociale care apar din privarea relativã şi din perceperea
injustiŃiei sociale, accentuarea sentimentelor de frustrare, confuzie, nelinişte,
nesiguranŃã, difuzarea şi acceptarea unor noi valori sociale, apariŃia unor ideologii
care justificã şi direcŃioneazã mişcãrile sociale etc.

2.2. Clasificare şi analizã

• Clasificarea se face dupã mai multe criterii:
→ sens: − mişcãrile ce urmãresc producerea unei schimbãri;
− mişcãri de rezistenŃã;
→ profunzime: − protestatare;
− reformatoare;
− revoluŃionare;
→ posibilitãŃi de realizare a obiectivelor: − cu obiective realizabile;
− utopice;
→ influenŃa exercitatã asupra dinamicii societãŃii: − utopice;
− de rezistenŃã;
− protestatare;
− reformatoare;
− revoluŃionare.

• Mişcãrile utopice propun un contramodel ideal la organizarea socialã existentã.

Unele modele utopice sunt creaŃia unor intelectuali ce reunesc în jurul lor un mic
numãr de indivizi care încearcã sã transpunã în realitate idealurile utopice. Mişcãrile
utopice au avut o rãspândire mai mare în secolele XVIII şi XIX. În a doua jumãtate a
secolului al XX-lea, ele s-au manifestat sub forma grupãrilor de hippies, a unor
comune şi a unor secte religioase. Mişcãrile utopice nu reuşesc sã se impunã ca
modele de realizare a unei întregi societãŃi; ele eşueazã atât datoritã condiŃiilor
interne, inconsistenŃei modelelor propuse, impractibilitãŃii idealurilor lor, cât şi
datoritã conflictelor puternice cu majoritatea valorilor şi normelor societãŃii existente.
• Mişcãrile de rezistenŃã se opun schimbãrilor sau încearcã sã elimine schimbãrile
intervenite. Ele pot lua forme diverse: de rezistenŃã la introducerea unor schimbãri
sau faŃã de o schimbare deja introdusã; de rezistenŃã faŃã de o schimbare care este în
consens cu dezvoltarea socialã sau faŃã de o schimbare care conduce la regres social
sau la dezorganizare socialã.
• Mişcãrile protestatare exprimã o poziŃie, o atitudine, un refuz faŃã de ceea ce este
acceptat sau instituŃionalizat într-o societate. Ele pot fi întâlnite în multe domenii:
moral, politic. Mişcãrile protestatare apar în jurul unor personalitãŃi marcante. Ele
constau în declararea formalã şi publicã a opoziŃiei, ostilitãŃii, refuzului în raport cu o
anumitã stare de lucruri şi acŃioneazã dupã un sistem propriu de valori, dar care nu
este impus celorlalŃi. Aceste mişcãri sociale nu urmãresc programatic reforme
importante, nici revoluŃii. Prin ele nu este afectat sistemul politic dintr-o societate. Ele
acŃioneazã asupra conduitelor, valorilor, ideologiilor şi asupra relaŃiilor dintre individ
şi colectivitate.

2
 • Mişcãrile reformatoare apar pe o stare de nemulŃumire faŃã de situaŃia existentã şi se
manifestã atunci când grupurile care se gãsesc în aceastã situaŃie pot acŃiona fãrã a
suporta consecinŃele represiunii, când au posibilitatea sã se exprime şi sã se manifeste
liber şi când acŃiunea lor nu vizeazã aspectele esenŃiale ale sistemului politic existent.
Mişcãrile reformatoare urmãresc realizarea schimbãrilor dorite pe cale legislativã sau
prin schimbãri în sistemul instituŃional. Din aceastã categorie fac parte cele de
reformã a justiŃiei, feministe, ecologiste, antinucleare, cele vizând liberalizarea
relaŃiilor sexuale. Mişcãrile reformatoare trec prin mai multe etape: apariŃia stãrii de
nemulŃumire; conştientizarea situaŃiei şi discutarea ei; apariŃia unor grupuri formale
cu scop, în care se discutã rezolvarea problemelor; formularea ideologiei şi
instituŃionalizarea ei; folosirea organismelor create pentru rezolvarea situaŃiilor
definite în etapele anterioare; birocratizarea şi, posibil, închistarea mişcãrii. Mişcãrile
revoluŃionare sunt schimbãri radicale ale sistemului social. Ele sunt determinate de
adâncirea contradicŃiilor structurale şi funcŃionale din cadrul întregii societãŃi.
Mişcãrile revoluŃionare îşi propun schimbarea ordinii existente şi, în consecinŃã, sunt
supuse represiunii din partea forŃelor care apãrã aceastã ordine. Ele sunt orientate de
ideologii clar formulate şi sunt puternic instituŃionalizate (organizaŃii, partide,
publicaŃii, statute). În cadrul lor, un rol important îl deŃine revoluŃia politicã. Ele sunt,
în acelaşi timp, distructive şi constructive: distrug vechile relaŃii sociale, vechiul
aparat de stat, înlãturã anumite valori şi norme sociale şi instituie noi sisteme de
valori şi conduite, noi tipuri de relaŃii sociale, noi forme de organizare socialã, noi
instituŃii sociale. RevoluŃia este un proces de schimbare de lungã duratã, ritmul şi
intensitatea schimbãrilor fiind diferite de la un subsistem la altul.

3. Teorii privind geneza mişcãrilor sociale

Posibilele cauze multiple ale mişcãrilor sociale ca şi varietatea acestora au condus la

constituirea mai multor teorii privind geneza mişcãrilor sociale. Unele dintre ele explicã, mai
mult sau mai puŃin, şi dinamica mulŃumirillor şi/sau comportamentul colectiv în cadrul
mişcãrilor sociale, astfel cã asupra lor vom reveni în paragraful urmãtor.
De asemenea, datoritã dublei perspective asupra mişcãrilor sociale (cea europeanã şi cea
americanã) o serie de aspecte referitoare la comportamentul colectiv – existente în teoriile
sociologice americane referitoare la fenomenul studiat – au şi valenŃe explicative privind geneza
mişcãrilor sociale.
• Teoria privaŃiunii (MORRISON). Mişcãrile sociale se produc când un numãr relativ
mare de indivizi se simt privaŃi de ceea ce cred ei cã este necesar pentru bunãstarea şi fericirea
lor.
• Teoria societãŃii moderne urbanizate şi industrializate (KORNHAUSER). Mişcãrile
sociale apar din cauza izolãrii sociale şi a sentimentelor de alienare trãite de mulŃi oameni în
societatea modernã urbanizatã şi industrializatã.
Aceste stãri sunt compensate prin asociere, sentimentul de apartenenŃã la grup fiind la fel
de important ca şi scopul mişcãrii sociale.
• Teoria tensiunii structurale (SMELSER). Mişcãrile sociale apar în condiŃiile
existenŃei a şase factori:
1. utilitatea structuralã – efectul posibil util derivat din reuşitã;
2. tensiunea structuralã – o condiŃie socialã pricinuitã de tensiuni în cadrul
societãŃii;

3
 3. dezvoltarea şi rãspândirea unei explicaŃii poate coagula oamenii în jurul sãu
(poate deveni o “ideologie”);
4. factori precipitanŃi – un eveniment aparent sau în mod real necauzal poate
determina acŃiunea grupului respectiv;
5. mobilizarea pentru acŃiune;
6. permisivitatea controlului social din partea puterii.
• Teoria mobilizãrii resurselor (McMARTY, ZALD). Mişcãrile sociale apar ca reacŃie
la privaŃiune şi la tensiunile structurale doar atunci când resursele necesare pentru a susŃine
mişcãrile respective existã şi sunt organizate şi folosite eficient.

4. Comportamentul colectiv în cadrul mişcãrilor sociale

Comportamentul colectiv este un tip de comportament ghidat de norme create de

participanŃi, în mod frecvent divergente faŃã de cele general acceptate social. În cadrul mişcãrilor
sociale, al altor fenomene sociale, comportamentul participanŃilor capãtã caracteristici specifice
şi se desfãşoarã dupã o dinamicã specificã. ConotaŃiile conceptului de referã, principial, la
dinamica participanŃilor, la modalitãŃile lor de acŃiune în grup, începând cu comportamentele
colective neorganizate (spontane) şi terminând cu cele bine structurate – mişcãrile sociale.
Clasificarea comportamentelor colective se face dupã mai multe criterii (MILLER):
• comportamente colective în viaŃa cotidianã:
− zvonul;
− opinia publicã;
− isteria de masã şi panica;
− moda;
• comportamente colective şi ameninŃãri la adresa ordinii sociale:
− migraŃii;
− dezastre;
− rãscoale, rãzmeriŃe;
− proteste sociale (mişcãri sociale);
ParticipanŃii alcãtuiesc o mulŃime:
− întâmplãtoare (formatã în mod spontan);
− convenŃionalã (participanŃii s-au adunat pentru un scop precis, dar îl urmãresc ca
indivizi);
− expresivã (participaŃii s-au agregat în jurul unor evenimente cu încãrcãturã
emoŃionalã);
− activã (poate deriva din una din cele de mai sus – o adunare agitatã de indivizi care
deseori îşi revarsã emoŃiile puternice şi, de asemenea, acŃioneazã împotriva a ceva
considerat “rãu”);
− protestatare (convenŃionalã şi activã).
Aceastã clasificare este specificã sociologiei americane care nu considerã decât diferenŃa
de intensitate şi/sau organizare dintre diferite fenomene sociale. Existã însã o diferenŃã de
calitate între comportamentul oamenilor referitor la modã şi cel din cadrul mişcãrilor sociale
realizate în jurul unor ideologii, scopuri sociale etc.
Pot fi astfel identificate mai multe orientãri în studiul comportamentelor colective:
4
 − perspectiva emoŃionalitãŃii sporite şi a contagiunii sociale (LE BON, PARK şi
BURGESS, BLUMER ş.a.);
− comportamentul colectiv ca rãspuns adaptativ la situaŃiile noi şi ambigue (TURNER
şi KILLIAN);
− un rãspuns la destructurarea socialã (conflict social, mişcare socialã) (BLUMER,
SMELSER).

Teorii referitoare la dinamica mulŃimii

• Teoriile contagiunii. LE BON (1895) analizeazã caracteristicile mulŃimii şi legile
acŃiunilor acesteia; emoŃiile stârnite de situaŃie sunt contagioase. PARK şi BURGESS (1921)
dezvoltã o teorie psihosocialã înruditã, insistând asupra dimensiunii creatoare a unui
comportament colectiv şi asupra fazelor acestuia: faza de agitaŃie socialã, faza mişcãrilor de
masã, adaptarea sau transformarea.
• BLUMER este moştenitorul tezei contagiunii, chiar dacã recurge la formularea aparent
sofisticatã de “reacŃie circularã”, în virtutea cãreia “indivizii îşi reflectã reciproc modul de a simŃi
şi, astfel, îl intensificã”. BineînŃeles, reacŃia circularã se aplicã cu prioritate formelor elementare
ale comportamentului colectiv, şi nu manifestãrilor lor complexe, cum sunt mişcãrile sociale, dar
continuã sã se menŃinã un contrast puternic între “interacŃiunea interpretativã” care, din aceastã
perspectivã, guverneazã relaŃiile sociale obişnuite şi modurile de interacŃiune presupuse de o
mişcare socialã, cel puŃin în primele sale manifestãri.
• Pe de altã parte, BLUMER rãmâne fidel unei istorii naturale a mişcãrilor sociale:
într-adevãr, el expune ideea cã o mişcare socialã ar cunoaşte într-un anume fel o “carierã”, cu
etape bine definite ce ar putea sã o conducã de la agitaŃia socialã (stadiul 1) la instituŃionalizarea
(stadiul 4), trecând prin exaltarea popularã (stadiul 2) şi formalizare (stadiul 3). AtenŃia sa este
atrasã mai mult de mecanismele ce permit dezvoltarea şi organizarea unei mişcãri decât fazele
propriu-zise, dar observaŃiile sale rãmân tributare unui model sau mai degrabã unei metafore a
creşterii ce naturalizeazã într-un fel evoluŃia unei mişcãri sociale şi împiedicã recunoaşterea
caracterului adesea greu previzibil al cursului sãu.
• Teoriile convergenŃei. Acestea postuleazã faptul cã, principial, comportamentul
mulŃimii rezultã din acŃiunile unor indivizi cu aceeaşi stare de spirit atraşi într-o situaŃie şi care
acŃioneazã datoritã acestei asemãnãri.
• MILLER şi DOLLARD (1939) analizeazã comportamentele agresive observabile la
mulŃimi drept rãspunsuri la o frustrare existentã, mergând pânã la a postula o relaŃie de
echivalenŃã între gradul de frustrare şi intensitatea agresiunii. În felul acesta, ei propun o altã
imagine şi o altã interpretare a fenomenelor de mulŃime: atenŃia nu mai este centratã pe sugestie
şi mecanismele sale, ci pe activarea unor predispoziŃii comune. Argumentul folosit nu este
construit în jurul temei contagiunii, ci în jurul temei convergenŃei, adicã a comunitãŃii de
experienŃe trãite de cãtre membrii unor anumite categorii sociale – de pildã, albii sãraci din sudul
Statelor Unite – ce ar avea într-un fel ca rezultat pregãtirea acestora pentru acŃiuni colective de
tip agresiv
• O altã variantã a “teoriilor convergenŃei” se constituie în jurul noŃiunii de frustrare
relativã şi încearcã sã explice din acest unghi multiple forme de violenŃã colectivã. Frustrarea
colectivã nu depinde în esenŃã de situaŃia obiectivã, ci mai degrabã de percepŃia pe care o au
oamenii despre ea. Mai precis, ea se recunoaşte prin “percepŃia de cãtre actorii sociali a unui
decalaj între aşteptãrile lor privitoare la unele bunuri valorizate şi capacitatea lor de a le obŃine”.
Se disting trei forme principale de frustrare relativã:
− prima, caracterizatã printr-o capacitate scãzutã de a satisface aşteptãri stabile, este
frecventã în societãŃile tradiŃionale şi, în felul acesta, marginalã;

5
 − cea de-a doua, identificabilã prin aşteptãri mereu mai mari, fãrã o creştere paralelã a
nivelului de satisfacere efectivã, este adesea intensã în societãŃile ce se confruntã cu
nenumãratele provocãri ale modernizãrii, dar poate, la modul general, afecta şi
grupuri defavorizate, refuzând excluderea lor efectivã în numele unor revendicãri
egalitare;
− în ceea ce o priveşte pe a treia, definitã printr-o sporire accentuatã a distanŃei dintre
satisfacŃii, ce par sã cunoascã un regres brutal şi clar, şi aşteptãrile ce par sã
sporeascã, dupã o perioadã relativ lungã de creştere paralelã a ambelor
• Teoria normei emergente. Comportamentul colectiv poate fi explicat prin norme
sociale care apar din interacŃiunea participanŃilor într-un eveniment colectiv. TURNER şi
KILLIAN insistã asupra continuitãŃii dintre comportamentele de mulŃime. Existã o trãsãturã
esenŃialã, comunã celor douã ordine de fenomene: ambele sunt reglementate de norme. Dar
caracteristica specificã comportamentului colectiv constã în noutatea normelor sau, cel puŃin în
specificitatea lor strâns legatã de situaŃie, datoritã inadecvãrii normelor existente şi chiar, în bunã
mãsurã, eliminãrii lor într-un context prost definit. În consecinŃã, teoria urmãreşte cu prioritate
elucidarea mecanismelor şi etapelor în virtutea cãrora o regulã nouã sau specialã ajunge sã fie
recunoscutã şi acceptatã ca bazã a unui rãspuns coordonat. Într-o colectivitate normele reprezintã
pentru membrii sãi repere de comportament şi o sursã de identificare, iar structura sa, departe de
a di rigidã, este alcãtuitã din relaŃii variabile între un grup de comandã, în care liderul carismatic
nu se impune întotdeauna în faŃa liderului administrativ sau chiar a intelectualului ce elaboreazã
justificãrile ideologice, şi categorii de partizani a cãror eterogenitate faŃã de obiectivele propriu-
zise ale mişcãrii, şi nu numai în termeni de caracteristici obiective, este un fenomen important.
• Teoria mobilizãrii resurselor. În aceastã orientare cercetãtorii sunt preocupaŃi, aşa cum
am anticipat, de procesele de mobilizare, ale cãrei condiŃii îşi propun sã le punã în evidenŃã,
probabil datoritã faptului cã sunt mai conştienŃi de obstacolele pe care le pot întâlni. Ei sunt de
asemenea foarte sensibili la importanŃa organizaŃiilor în apariŃia şi dezvoltarea mişcãrilor
sociale, în timp ce abordãrile anterioare, dominate de imagini ce privilegiau declanşarea
spontanã, aveau tendinŃa de a neglija acest factor. În sfârşit, dubla insistenŃã, semnalatã deja,
asupra raŃionalitãŃii angajãrii în acŃiunea colectivã şi asupra dimensiunilor propriu-zis politice
ale mişcãrilor sociale ajunge la afirmarea unei continuitãŃi între comportamentele
instituŃionalizate, în special în domeniul politic, şi cele adoptate de cãtre participanŃii la mişcãrile
sociale.

Mişcãrile sociale, în forma lor avansatã, constituie un factor de schimbare socialã.