Spengler a realizat de asemenea şi analogia cu cele patru anotimpuri: primăvara, care simbolizează

naşterea şi copilăria, vara-tinereţea, toamna-maturitatea şi iarna-bătrâneţea şi moartea.

Rezultă aşadar că părintele, tatăl spaţiului este … timpul! Totusi spațial, spune Spengler este cel
mai original şi mai puternic dintre simboluri. Spatiul este un rezultat al timpului întrucât numai
categoria direcţiei produce primul simbol, cel spaţial, fie că e vorba de spaţiul cosmic absolut al
fizicii newtoniene, de spaţiile interioare ale catedrei gotice sau ale moschei maure, sau de ecourile
operelor lui Beethoven sau de poliedrele regulate ale lui Euclid, de sculpturi, de piramidele
vechiului Egipt, de ideea de Dumnezeu. Putem observa așadar că timpul este prezent oriunde. În
orice cultură, în orice artă, în orice civilizație. Peste tot în lume timpul este cel care jonglează cu
toate aceste.

Aș vrea să vă întreb dacă sunteți de acord cu ceea ce autorul precizează. Credeți că timpul se face
“vinovat” de felul în care culturile, civilizațiile evoluează sau din contră, ajung la moarte?

Mai departe, haideți să vedem la ce face referire Oswald Spengler cand se referă la sufletul
apolinic, faustic și magic.

Prin apolinic este desemnată o categorie care relevă apetit pentru imaginea frumoasă, pentru forma
armonioasă, simț al măsurii / echilibrului, simțul perfecțiunii, absolutului. De asemenea, apolinic
provine de la zeul soarelui, Apollo, aspect precizat chiar și de Nietzsche în operele sale.

În ceea ce privește sufletul faustic și magic putem face o trimitere foarte simplă la Mitul Faustic.
Acesta ne spune povestea lui Faust, un alchimist și un astrolog german despre care legenda spune
că și-ar fi vândut sufletul diavolului, în schimbul redobândirii tinereții. Dintre operele literare
inspirate din viața lui Faust putem face trimitere la tragedia cu același nume a lui Goethe. În această
operă, marele scriitor face din personajul lui Faust simbolul aspirațiilor și străduințelor de veacuri
ale omului de a cunoaște și de a adânci adevărul, întruchiparea sensului real al vieții: slujirea
umanității prin muncă și creație.

Spengler continuând adaugă faptul că sufletul apolinic este sufletul culturii antice care a
ales corpul individual prezent şi sensibil ca tip ideal de întindere, de spaţialitate. În faţa sufletului
apolinic este plasat sufletul faustic ce a ales drept simbol originar spaţiul pur nelimitat, al cărui

1
corp este întreaga cultură occidentală. Fiecărei culturi îi apartine un simbol spaţial, mai întâi, în
funcţie de sufletul care o inspiră. Astfel, simbolul spaţial al culturii antice, având ca suport, sufletul
apolinic este corpul individual prezent şi sensibil ca tip ideal de întindere, de spaţialitate.

Simbolul spaţial al culturii arabe, inspirată de un suflet magic este spaţiul – bolta, simbolul
arhitectonic, moscheea, simbolul spaţial al culturii occidentale, inspirată de sufletul faustic este
spaţiul infinit. Aceste simboluri nu acţionează direct nemijlocit, ci prin sentimentul formei la
fiecare om, grup, epocă sau perioadă, dictând stilul tuturor manifestărilor vii. Ele se regăsesc în
formele statale, în miturile si cultele religioase, idealurile morale, formele picturale, muzicale şi
poetice, principiile ştiinţei, care sunt deci aspecte ale fiinţei istorice.

Pentru autor sunt considerate apolinice: statuia-nud, mecanica statică, cultele materiale ale
zeilor din Olimp, cetăţile greceşti.

Expresii ale sufletului magic al culturii arabe ar fi, după Spengler: algebra, astrologia,
alchimia, mozaicurile, moscheile, sacramentele şi cărţile sfinte ale islamului.

Faustice ar fi în aceeaşi viziune a autorului: dinamica lui Galilei, dogmatica protestantă şi

catolică, marile dinastii şi politica lor de cabinet; idealul din Faust, a lui Goethe.

„Cultura antică a început printr-o măreaţă renunţare la o artă deja existentă, pitorească,
foarte matură, ce nu putea fi expresia unui suflet nou.” Făcând trimitere la 2 arhitecturi
extraordinare, dar diferite și anume Catedrala Sfânta Sofia respectiv Catedrala Sfântul Petru,
Oswald Spengler scoate în evidență frumusețea diferențelor culturale și faptul că modificările
ulterioare realizate asupra lor au creionat o mai mare frumusețe. Cu toate acestea, este nevoie ca
uneori să existe o renunțare la o artă deja existentă, matură pentru a i se face loc alteia noi, cu un
suflet nou.

Istoria este definită ca eveniment trăit. Toate evenimentele istorice nu se produc decât o
singură dată şi nu se repetă niciodată, scrie Spengler. Viața este prezentul trăit.

2
 „Dominată de importanţa bisericii occidentale, de autoritatea ei, ierarhia magică a cerului,
de la îngeri şi sfinţi până la persoanele treimii, ajunge să şteargă puţin câte puţin şi, pe nesimţite,
diavolul însuşi sfârşeşte prin a dispărea din preocupările sentimentului cosmic faustic, el, marele
potrivnic al sentimentului cosmic”. În această secvență este interesant cum Oswald Spengler scoate
în evidență diferențele religioase dintre oameni. De pe o parte este prezent Dumnezeu reprezentat
prin universul întreg. Pe de altă parte, zei precum Apollo, Atena ne spune autorul nu au “suflet”.
Însă cu ajutorul lor grecii credeau că cei doi pot aduce lumina în Olimp. Vikingii credeau că după
o moarte eroică vor ajunge în Walhalla unde vor sta la aceeași masă cu Odin, Thor sau Freya.

În concluzie, Declinul Occidentului este fără îndoială cea mai importantă lucrare a
autorului Oswald Spengler, în cadrul acesteia, el îşi defineşte concepţia asupra evoluţiei ciclice a
civilizaţiilor, aceasta fiind că toate culturile urmează un ciclu de dezvoltare analog evoluţiei
organice: naştere , maturizare şi moarte sau declin. Spengler a realizat de asemenea şi analogia cu
cele patru anotimpuri: primăvara, care simbolizează naşterea şi copilăria, vara-tinereţea, toamna-
maturitatea şi iarna-bătrâneţea şi moartea. De asemenea, autorul trece în “revistă” o mare parte din
diferențele culturale ale lumii în care trăim subliniind importanța acestora. Din punctul meu de
vedere, fără cultură am ajunge să nu mai știm cine suntem.