PLANIFICARE

ŞI DEZVOLTARE SPAŢIALĂ
(Extras curs Gabriel Pascariu, Bucuresti, 2004)

Obiectivul acestui curs este de a oferi informaţii şi cunoştinţe despre planificare și

dezvoltare spaţială - cum pot fi transformate aşezările umane şi teritoriul într-un mod
coerent, logic, controlat şi eficient din punct de vedere economic şi social fără să aducă
prejudicii mediului şi valorilor de patrimoniu.
Problema planificării dezvoltării nu este nouă în România. Ideea de planificare pe
care a acreditat-o perioada comunistă în domeniul dezvoltării spaţiale a fost legată de
noţiunea de sistematizare (legea 58 /1974):
"Sistematizarea teritoriului şi a localităţilor se desfăşoară în concordanţă cu
prognozele şi pe baza prevederilor planului naţional unic de dezvoltare economico-
socială a ţării şi contribuie la dezvoltarea armonioasă a întregului teritoriu, la
valorificarea superioară a resurselor materiale şi umane, la repartizarea raţională şi
echilibrată a forţelor de producţie, urmărind îmbinarea organică a criteriilor de eficienţă
economică cu cele de ordin social".
Astfel era definită politica de dezvoltare spaţială în ultimele decenii ale
comunismului. Realitatea acelei perioade în care aşezările mai mici sau mai mari au
suferit grave mutilări a pus într-o lumină nefavorabilă ideea de planificare şi control al
dezvoltării spaţiale (termenul de planificare a fost compromis în general, de o economie
care ignora regulile pieței libere).
După 1990, pe fondul unui vid legislativ în domeniu (legea amenajării teritoriului
şi urbanismului a fost promulgată abia în 2001, mult mai târziu decât în oricare dintre
fostele ţări comuniste din vecinătatea noastră, inclusiv Bulgaria şi Republica Moldova),
dezvoltarea oraşelor şi satelor noastre a fost în mare pare haotică şi distructivă, iar
teritoriul, în lipsa unei supravegheri şi intervenţii eficiente, a cunoscut accentuate
procese de degradare a terenurilor, apelor, pădurilor şi a unor elemente de
infrastructură.
Două exemple sunt elocvente: lipsa lucrărilor de întreţinere a lacurilor de
acumulare a dus la inundaţii catastrofale şi repetate în ultimii 15 ani, în timp ce
fenomenul de "periferizare" (extindere necontrolată şi neînsoţită de infrastructura
corespunzătoare) a oraşelor afectează atât factorii de mediu şi peisajul cât şi anumite
oportunităţi de amenajare a teritoriului cu mari lucrări de infrastructură (culoarele optime
pentru un potenţial sistem de autostrăzi au fost în mare parte compromise deja).
Redobândirea încrederii şi recunoaşterea necesităţii unui proces planificat de
dezvoltare spaţială este un procent lent şi dificil. Reinstaurarea firească a proprietăţii
private, ca principală formă de posesie a terenurilor şi clădirilor a avut şi efectul nefast,
aproape pervers, al utilizării acestei proprietăţi în mod abuziv, în raport cu interesele
comunităţii. Aceste interese se situează între simpla chestiune a imaginii urbane şi
degradarea (uneori ireversibilă) a mediului. Apariţia vilelor cu înfăţişări între bizar şi
grotesc pe malul lacului Mogoşoaia, vis-à-vis de superba construcţie brâncovenească
nu afectează doar zonele de protecţie ale unei ape şi ale unui monument, nu doar
imaginea unei comunităţi locale ci si un simbol cultural, de mare rezonanţă, al unei
întregi naţiuni.
Realizarea unui echilibru intre interesul public şi interesul privat este un lucru
greu - sau imposibil - în lipsa funcţionarii unor mecanisme şi instrumente adecvate. În
România avem în prezent instrumente de planificare spaţială, dar nu şi mecanismele
potrivite. Pentru administraţia publică locală şi centrală, problema dezvoltării spaţiale
este poate cea mai grea provocare a următorilor 15-20 de ani, pentru că efectele
negative ale unei dezvoltări spaţiale haotice, desi nu se văd pe termen scurt sau mediu,
pe termen lung pot afecta definitiv şansele unei dezvoltări durabile.

DEFINIŢII ALE ORAŞULUI ŞI ALE ALTOR FORME URBANE

Oraşul - aşezare omenească importantă, care constituie un centru administrativ,

industrial, comercial, politic şi cultural.
Dicionarul Limbii Române Moderne, Academia R.P.R., 1958

Oraşul - formă complexă de aşezare omenească, cu populaţie numeroasă, având, de

obicei, funcţie politică-administrativă, industrială, comercială sau culturală.
Dimensiunile, caracterul şi funcţiile o. prezintă mari variaţii. În general, o.
cuprinde o mare aglomerare de clădiri, care formează ansambluri arhitecturale
caracteristice; spaţiul său, relativ restrâns, este organizat în zone cu utilizări
bine definite (z. industriale, comerciale, administrative, de învăţământ, de
locuinţe, parcuri şi grădini) şi exercită o mare influenţă economică şi
organizatorică asupra zonei înconjurătoare.
Orasul modern se caracterizează printr-o activitate dinamică şi intensă,
concentrată pe o mică porţiune de teren, dezvoltată mai puţin prin resursele
sale interne şi în marea ei majoritate pe seama unor întinse şi multiple legături
economice cu teritoriile din jur; concentrează, prelucrează şi redistribuie
bunurile. Este format din oraşul propriu-zis (intravilanul) aglomerare mare de
populaţie îndeplinind funcţii productive şi neproductive (de deservire) şi dintr-o
zonă preorăşenească (hinterland sau extravilan) care serveşte interesele
generale ale oraşului, prin multiple şi strânse legături economice.
Dictionar Enciclopedic Român, Acad. R.P.R.- 1965, ed. Pol.Buc. - vol. 3 (pag. 595)

City - O aşezare care-şi generează în mare măsură creşterea sa economică din propria
sa economie (locală).
Town - O aşezare care nu-şi generează creşterea economică din propria sa economie
(locală) şi nu a realizat acest lucru niciodată; exportul ocazional generat de oraş
 (town) pentru el însuşi nu a produs ca urmare o creştere auto-generată
importantă.
Stagnant city - O aşezare care a crescut ca un “city” şi care a încetat să mai crească
astfel.
Arie metropolitană - Economic este acelaşi lucru ca “city”. Politic, înseamnă un oraş
care s-a extins dincolo de limitele sale formale în procesul de (înghiţire)
cuprindere a fostelor oraşe (towns) şi care, în anumite situaţii se întrepătrunde cu
alte “cities”, anterior distincte.
Jane Jacobs - The Economy of Cities, 1961

Oraşul este un întreg teritorial nedisociabil, cuprins între limite impuse de funcţiunile
urbane.
Vintilă Mihăilescu - Geografie teoretică, 1968

Oraşul este caracterizat prin coordonate geografice şi se defineşte printr-un anumit

număr de criterii descriptive, care-l diferenţiază de sat, îl includ în categorii sistematice
sau regionale şi permit studiul activităţilor sale.
(…….) Oraşul se afirmă prin tot ceea ce corespunde epitetului de urban. În primul rând,
locuinţa urbană care aparţine unui şir, aliniat pe străzile oraşelor tradiţionale, în
corpuri de clădiri organizate în jurul unor curţi sau spaţii verzi interioare în
urbanismul modern. În oraşele europene şi nord-americane, locuinţa urbană
diferă de cea rurală prin separarea clară a spaţiului profesional (de lucru) de cel
de locuire, care se confundă în locuinţa rurală.
(……) În al doilea rând, reţeaua urbană, ansamblu de echipamente liniare asigurând
locuitorilor o serie de servicii în general absente în centrele rurale: distribuţia
apelor, a gazelor, electricităţii, canalizarea apelor uzate, evacuarea şi colectarea
deşeurilor etc., o reţea de circulaţie pentru persoane şi mărfuri de mare
capacitate. În fine, serviciile de tot felul, de la cele administrative până la cele
personale, cuprinzând printre altele servicii comerciale, sanitare şi culturale.
George, Pierre - 1969, Precis de geographie urbaine, Paris (Cap.4, pag. 72)

Oraşul - formă complexă de aşezare umană, având dimensiuni variabile şi dotări

edilitare, de obicei cu funcţie politico-administrtivă, industrială, comercială şi
culturală; construcţiile sunt grupate în ansambluri arhitectonice şi organizate în
zone cu utilizări bine definite (industrie, comerţ, administraţie, de locuinţe);
exercită o mare influenţă economică şi organizatorică asupra zonei
înconjurătoare (…)
Mic Dicionar Enciclopedic , Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986

Oraşul - aşezare urbană care este mai mare şi mai regulat construită decât un sat şi
care are un anumit grad de autonomie a guvernării locale.
Brian Goddall - Dictionary of Human Geography, - 1987

Oraşul - aşezare omenească ai cărei locuitori nu pot produce, în cadrul limitelor sale,
toate alimentele de care au nevoie pentru a trăi.
Arnold Toynbee - Cities on the Move, 1970
Oraşul - formă complexă de aşezare umană, constituind, de obicei, un centru industrial,
comercial, administrativ, politic şi cultural.
Dictionar General al Limbii Române - Vasile Breban, Ed. Ştiinţificăşi Enciclopedică, 1987

Oraşul = formă de comunitate umană caracterizată prin:

a) volum demografic relativ mare
b) organizare socială bazată pe diviziune ocupaţională şi specializare a
serviciilor
c) reglementare instituţională, formală a relaţiilor sociale
d) importanţă scăzută a relaţiilor de rudenie
e) relaţii de intercunoaştere redusă (anonimat urban)
f) comportamente eterogene
g) cultură eterogenă cât mai diversificată
Dincolo de acestea, o. prezintă trăsături specifice în diferite societăţi şi regiuni, în
funcţie de procesele economice şi social-culturale care le-au însoţit istoria.
(def. Maria Voinea) Dicionar de sociologie, 1993 (coordonatori: Căălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu)

Conurbaţie = arie urbană constituită prin fuziunea mai multor oraşe care s-au dezvoltat
separat; c. este produsul exurbaţiilor.
• termen introdus de Patrick Geddes (Cities in Evolution, 1915) - sociolog
şi urbanist
• provine din latinescul con = cu şi urbs = oraş; conurbaia presupune o
grupă apropiată de oraşe unite prin legături strânse de producie. Adeseori
oraşele dintr-o conurbaie se contopesc şi formează arii continue urbanizate, deşi
din punct de vedere juridic ele pot exista autonom De regulă, în centrul unei
conurbaii se află un nucleu mai important în jurul căruia se situează oraşele mai
mici, oraşe-satelit sau comune suburbane (V. Cucu).
Exurbaţie = proces complex de revărsare a populaţiei, a cadrului construit şi a noilor
structuri urbane dincolo de vechiul perimetru al unui oraş.
Inurbaţie = creştere urbană care se realizează prin concentrarea populaţiei şi a noilor
structuri urbane în vechiul perimetru administrativ al oraşului.
Megalopolis = ansamblu urban gigant, rezultat al unor conurbaţii multiple şi complexe,
luând forma unui oraş “continuu”, care s-a format atunci când interstiţiile
rurale dintre ariile metropolitane au fost înghiţite de creşterea urbană.
• utilizat de Jean Gotman (geograf) pentru a desemna ansamblul urbanizat
de pe coasta de nord-est a SUA (BOSWASH) în 1957 - Megalopolis or
the Urbanisation of the Northeastern Seabord
• J Beaujeu - Garnier şi G. Chabot - megalopolis reprezintă stadiul de
gigantism al conurbatiilor
(def. Iancu Filipescu) Dicionar de sociologie, 1993 (coordonatori: Căălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu)
Megalopolis sau polimegalopolis = din grecescul mega = mare şi polis = oraş; termen
vechi cu înţelesuri destul de variate: savanţii antichităţii foloseau acest
termen pentru a distinge aşa-numita “lume a ideilor”; M. este centrul uniunii
oraşelor arcade, cunoscut în anul 370 î.e.n. ca rezultat al contopirii a circa
35 de aşezări arcadiene. Este folosit astăzi în S.U.A. pentru a desemna
marile formaţiuni urbane - aglomerările de oraşe - de pe coasta de est a
S.U.A. la Oceanul Atlantic (vezi definiţia de mai sus).
(Vasile Cucu - Geografia populaiei şi aşezărilor umane, ed. Tehnică, 1981)

Oraş = aglomeraţie relativ importantă ai cărei locuitori au activităţi profesionale

diversificate, mai ales în domeniul terţiar.
Oraş nou = oraş creat în proximitatea unei aglomeraţii urbane importante unde sunt
prevăzute dezvoltări simultane ale funcţiunilor economice şi rezidenţiale.
Oraş satelit = oraş distinct de un centru urban mai important, dar care are relaţii strânse
cu acesta, fiind autonom administrativ.
Municipiu (lat. municipium) = oraş italian supus Romei ce are obligaţii financiare şi
militare dar se guvernează după propriile lor legi.

Metropolă (relig.) = capitală a unei provincii ecleziastice şi sediu al arhiepiscopului

metropolitan.

Metropolă (gr. meter = mamă, polis = oraş) = capitală politică şi economică a unei
regiuni, a unui stat.

Metropolă de echilibru = Centru urban provincial mare în Franţa, având rolul de a

contrabalansa influenţa Parisului pentru a-i limita creşterea.

Conurbaţie = aglomeraţie formată din mai multe oraşe vecine ale căror periferii se ating.

Megalopolis (megapol) = aglomeraţie urbană foarte mare sau ansamblu de oraşe mari
vecine.
Le Petit Larousse, 1993

Metropola = Termen păstrat de la vechea denumire grecească dată oraşelor-state

(mater = mamă, polis = oraş), metropola semnifică poziţia marilor oraşe
multimilionare, puternic extinse în teritoriu. Printre metropolele actuale se
remarcă oraşele: New York, Shanghai, Tokyo, Buenos Aires, Paris, Beijing,
Londra, Ciudad de Mexico, Moscova, Los Angeles, Calcutta etc.
Zona metropolitană = Presupune o arie care cuprinde nu mai puţin de 100 000 locuitori
şi care are în interiorul ei un oraş (sau o aglomeraţie urbană) de 50 000 locuitori
sau mai mult şi suburbii cu caracteristici proprii centrelor metropolitane 14.
Cucu, V., - Geografia populaiei şi aşezărilor umane, ed. Tehnică, 1981

Oraşul este o aşezare născută pe baza unor aşezări rurale constituite spontan,
parcurgând un proces de acumulare treptată a unor trăsături urbane.
Gheorghe Curinschi Vorona - Arhitectură urbanism, restaurare, 1996

Aglomeraţia urbană = Este forma cea mai dezvoltată şi dinamică a oraşului modern,
efect al dinamismului economiei ţării şi expansiunii în teritoriu a procesului de
urbanizare. Aglomeraţia urbană reprezintă o arie urbanizată formată de un oraş
(de cel puţin 50 000 locuitori) şi zona sa suburbană (comune suburbane, oraşe
mici) dependentă de el, desfăşurată pe o suprafaţă relativ restrânsă (cu o rază
până la 50-60 km în jurul centrului principal). În acest sens, în ţara noastră
putem considera ca aglomeraţii urbane bine definite - sau în evoluţie spre
această formă corespunzătoare a oraşului modern - capitala ţării şi oraşele cu
profil industrial predominant sau cu funcţii complexe desfăşurate în cadrul unui
teritoriu vast (Braşov, Sibiu, Arad, Baia Mare ş.a.).
Cucu, V., - Geografia populaiei şi aşezărilor umane, ed. Tehnică, 1981

Aglomeraţia urbană = se constituie ca o acumulare continuă de oameni şi mijloace de

producţie în teritoriul înconjurător al unui oraş, înglobând localităţile învecinate,
încât în condiţiile unei dezvoltări coordonate, teritoriul ocupat îşi sporeşte odată
cu gradul de industrializare şi gradul de ocupare şi dotare.
Al. Sandu – Teoria structurilor urbane, curs , 1982

Aglomeraţia urbană = Concentrare urbană formată din oraşul propriu-zis şi o parte din
localităţile apropiate lui, cu care acesta întreţine relaţii intense de natură
economică şi de asigurare cu forţă de muncă (...) Aglomeraia presupune o
dependenţă mai accentuată a unor oraşe de unul principal.
(Erdeli, G., – Dicţionar de geografie umană, Ed. Corint 1999)

Aglomeraţia urbană = O formă complexă de aşezare umană rezultată din extinderea

procesului de urbanizare şi în care un oraş se dezvoltă în corelare cu
comunele înconjurătoare, în sistem instituţional, conform unui unic plan (cu
caracter) director şi unic regulament de urbanism. Localităţile îşi păstrează
identitatea rezultând structuri intercomunale pentru principalele probleme de
servicii urbane.
INCD - Urbanproiect – studii de urbanism şi amenajarea teritoriului)

Periurbanizare = procesul complex de creştere periferică a aglomerărilor urbane.

Termenul a fost introdus în vocabularul de specialitate începând cu anii ’80, ca
o reacţie la multitudinea termenilor ce încercau să definească fenomenul (ex:
suburbanizare, rurbanizare, exurbanizare). Creşterea urbană determină o
mutaţie a funcţiunilor solului. Se pot distinge trei cazuri principale ale
 modificărilor mediului rural şi agricol: un spaţiu rural şi agricol care dispare
aproape cu desăvârşire, cum se întâmplă în cazul specific al zonelor
periurbane cele mai apropiate de marile aglomerări; un spaţiu rural şi agricol
care devine interstiţial; un spaţiu agricol care se păstrează încă, dar în care
societatea rurală se schimbă (definit prin ceea ce s-ar numi “rurban” sau “a
treia coroană”).
Creşterea periferică a populaţiei şi a spaţiilor reprezintă o formă a procesului de
urbanizare a societăţii.
(Charpentier, M., A. - Periurbanul în Franţa - Snezădocumentară, 1997)

Termeni semnificativi pentru planificarea şi dezvoltarea spaţială (conform

legislației din Romania)

Localitate - formă de aşezare stabilă a populaţiei în teritoriu, alcătuind un nucleu

de viaţă umană, cu structuri şi mărimi variabile, diferenţiate în funcţie de
specificulactivităţilor de producţie dominante ale locuitorilor, caracteristicile
organizăriiadministrativ- teritoriale, numărul de locuitori, caracterul fondului construit,
gradul dedotare social- culturală şi de echipare tehnico-edilitară. În funcţie de specificul
şi deponderea activităţii economice dominante, de numărul de locuitori, caracterul
fonduluiconstruit, densitatea populaţiei şi a locuinţelor, de nivelul de dotare social-
culturală şide echipare tehnică localităţile se împart în două mari grupe: localităţi
urbane şilocalităţi rurale.
Localitate urbană - localitate în care majoritatea resurselor de muncă este
ocupată în activităţi neagricole cu un nivel diversificat de dotare şi echipare, exercitând
o influenţăsocio-economică constantă şi semnificativă asupra zonei înconjurătoare.
Localitate rurală - localitate în care:
a) majoritatea forţei de muncă se află concentrată în agricultură, (sat)
silvicultură,pescuit, oferind un mod specific şi viabil de viaţă locuitorilor săi, şi
care prinpoliticile de modernizare îşi va păstra şi în perspectivă specificul rural;
b) majoritatea forţei de muncă se află în alte domenii decât cele agricole,
silvice,piscicole, dar care oferă în prezent o dotare insuficientă necesară în
vedereadeclarării ei ca oraş şi care, prin politicile de echipare şi de modernizare,
vaputea evolua spre localităţile de tip urban.
Unităţi administrativ teritoriale – unităţile administrativ-teritoriale de bază
suntoraşele şi comunele care cuprind una sau mai multe localităţi; judeţul cuprinde mai
multe unităţi administrativ-teritoriale de bază.
Oraş - unitate administrativ- teritorială de bază alcătuită fie dintr - o singură
localitateurbană, fie din mai multe localităţi, dintre care cel puţin una este localitate
urbană. Caunitate administrativ- teritorială de bază şi ca sistem social-economic şi
geograficoraşul are două componente:
a) componenta teritorială - intravilanul, care reprezintă suprafaţa de teren
ocupatăsau destinată construcţiilor şi amenajărilor (de locuit, social-
 culturale,industriale, de depozitare, de producţie, de circulaţie, de recreare, de
comerţetc.) şi extravilanul care reprezintă restul teritoriului administrativ al
oraşului;
b) componenta demografică socio-economică, care constă în grupurile depopulaţie
şi activităţile economice, sociale şi politico-administrative ce sedesfăşoară pe
teritoriul localităţii. Dimensiunile, caracterul şi funcţiile oraşuluiprezintă mari
variaţii, dezvoltarea sa fiind strâns corelată cu cea a teritoriuluicăruia îi aparţine.

Oraşele care prezintă o însemnătate deosebită în viaţa economică, social- politică

şicultural- ştiinţifică a tării sau care au condiţii de dezvoltare în aceste direcţii
suntdeclarate municipii.
Comună - unitate administrativ-teritorială de bază care cuprinde populaţia
ruralăreunită prin comunitatea de interese şi tradiţii, alcătuită din unul sau mai multe
sate, înfuncţie de condiţiile economice, social- culturale, geografice şi demografice.
Satele în care îşi au sediul autorităţile publice ale comunei sunt sate reşedinţă.
Teritoriu - suprafaţă delimitată prin lege pentru judeţe, municipii, oraşe şi comune.
Este constituit din suprafaţa agricolă (teren arabil, păşuni şi fâneţe, vii şi administrativ
livezi), suprafaţa fondului forestier, suprafaţa ocupată de construcţii şi amenajări de
infrastructură (căi de comunicaţie, altele decât cele aparţinând domeniului public al
statului, echipare energetică, lucrări de gospodărire a apelor), ape şi bălţi şi suprafaţa
aferentă intravilanului (construcţii şi amenajări), delimitată prin planurile urbanistice.
Reţea de localităţi - totalitatea localităţilor de pe un teritoriu (naţional, judeţean,
zonă funcţională), ale căror existenţă şi dezvoltare sunt caracterizate printr-un
ansamblu de relaţii desfăşurate pe multiple planuri (politico- administrativ, social-
cultural, economic etc.). Reţeaua de localităţi este constituită din localităţi urbane şi
localităţi rurale.
Ierarhizarea - clasificarea localităţilor pe ranguri în funcţie de importanţa funcţională
în reţea şi de rolul teritorial, asigurând un sistem de servire a populaţiei eficient din
punct de vedere economic şi social şi o dezvoltare echilibrată a localităţilor urbane şi
rurale
Rang - expresie a importanţei actuale şi în perspectivă imediată a unei localităţi în
cadrul reţelei din punct de vedere administrativ, politic, social, economic, cultural etc., în
raport cu dimensiunile ariei de influenţă polarizate şi cu nivelul de decizie pe care îl
implică în alocarea de resurse. Această importanţă trebuie să îşi găsească
corespondentul şi în nivelul de modernizare.
Zonă metropolitană - zonă constituită prin asociere, pe bază de parteneriat
voluntar, între marile centre urbane (capitala României şi municipiile de rangul I) şi
localităţile urbane şi rurale aflate în zona imediată, la distanţe de până la 30 km, între
care s- au dezvoltat relaţii de cooperare pe multiple planuri.
Centură verde - zonă delimitată în jurul Capitalei României şi al municipiilor de
rangul I, în vederea protejării elementelor cadrului natural, a prevenirii extinderii
necontrolate a acestor municipii şi a asigurării spaţiilor suplimentare de agrement şi
recreare.
 Zonă de dezvoltare - perimetru delimitat în cadrul teritoriului administrativ al unui
municipiu, sau în cadrul unei zone metropolitane în care se propun unele facilităţi de
natură fiscală, în scopul favorizării dezvoltării economice prin atragerea de investiţii de
capital străin sau autohton.
Zonă de influenţă - teritoriul şi localităţile care înconjoară un centru urban şi care
sunt influenţate direct de evoluţia oraşului şi de relaţiile de intercondiţionare şi de
cooperare care se dezvoltă pe linia activităţilor economice, a aprovizionării cu produse
agroalimentare, a accesului la dotările sociale şi comerciale, a echipării cu elemente de
infrastructură şi cu amenajări pentru odihnă, recreere şi turism. Dimensiunile zonei de
influenţă sunt în relaţie directă cu mărimea şi cu funcţiunile centrului urban polarizator.
Sistem urban - sistem de localităţi învecinate între care se stabilesc relaţii de
cooperare economică, socială şi culturală, de amenajare a teritoriului şi de protecţie a
mediului, echipare tehnico- edilitară, fiecare păstrându-şi autonomia administrativă.

ALTE DEFINIŢII:
Dezvoltarea urbană: proiectarea şi executarea unor lucrări de echipare a
terenului care echivalează cu conversia terenului agricol (liber) în teren urbanizat; acest
proces implică o serie de responsabilităţi care revin administraţiilor publice.
Dezvoltare spaţială: schimbări ale distribuţiei activităţilor în spaţiu şi a relaţiilor
dintre acestea prin conversia terenurilor şi proprietăţilor.
Instrumente de planificare: mijloace prin care se exprimă şi aplică politicile de
planificare, respectiv: planuri, rapoarte, măsuri fiscale etc.
Instrument /plan cadru: instrument prin care se prevede un cadru spaţial
general pentru un oraş sau o unitate teritorială şi care este pus în aplicare prin
instrumente de reglementare (ex: planul urbanistic general /master plan).
Plan de reglementare: instrument prin care se reglementează şi se
implementează dezvoltarea terenurilor, clădirilor, sau schimbarea utilizării terenurilor
sau a proprietăţilor şi prin care se identifică localizarea precisă pentru dezvoltare şi sunt
(în general) opozabile în justiţie.
Planificare: Un proces referitor la evaluarea conştientă a politicilor şi deciziilor
înainte de a fi puse în practică (Benveniste, G.).
Planificare: Un proces prin care cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice sunt puse în
relaţie cu acţiuni organizate. Termenul planificare capătă mai mult înţeles numai atunci
când este însoţit de un alt termen care să îl descrie cum sunt participativă, globală,
strategică, aciune, termen scurt sau dezvoltare (Friedmann, J.).
Planificare regională: planificare la nivel regional /pentru regiune, realizată de
autorităţi regionale sau naţionale sau prin cooperarea autorităţilor locale.
Planificare spaţială: politici şi acţiuni publice menite să influenţeze distribuţia
activităţilor în spaţiu şi legăturile dintre acestea; niveluri de abordare sunt: supra-
naţional (UE), naţional, regional, local; PS include: utilizarea terenurilor şi politica
regională.
 Planificare strategică: pregătirea unui cadru sau a unei strategii în termeni
generali, fără localizarea intervenţiilor; este cuprinzătoare şi pe termen lung (în general)
şi integratoare (aspecte sociale, economice şi spaţiale).
Politica regională: politică prin care se promovează măsuri de reducere a
decalajelor /disparităţilor economice şi sociale.
Principii de amenajarea teritoriului: enunţuri cu caracter general asupra
organizării şi dezvoltării teritoriului, conţinute în acte normative din domeniu; principiile
trebuie să fie recunoscute şi aplicate de către autorităţile publice şi toţi actorii implicaţi în
amenajarea teritoriului atât în planificare, cât şi în măsurile adoptate (raportul planificării
spaţiale, Germania 2000).
Sistem de planificare: ansamblu de legii, instituţii şi alte elemente stabilite la
nivel de stat sau regiune pentru planificare spaţială.

AMENAJAREA TERITORIULUI ŞI URBANISMUL

Amenajarea teritoriului şi urbanismul sunt ramuri ale aceluiaşi trunchi.

Domeniul de referinţă îl reprezintă SPAŢIUL. Amenajarea teritoriului şi
urbanismul reprezintă domenii de studiu şi discipline spaţiale.
Se înrudeşte la o extremitate cu geografia şi la alta cu arhitectura.

Amenajarea teritoriului şi urbanismul se ocupă de problemele dezvoltării

spaţiale, dar depind în mod direct de ansamblul factorilor economici, sociali, de mediu şi
culturali.
Se mai spune că AT şi U este o disciplină de contact între ştiinţele spaţiale şi cele
sociale. În realitate, este mai mult decât atât: este chiar o disciplină…inter-
disciplinară. În practică specialiştii de amenajarea teritoriului şi urbanism lucrează cot
la cot cu geografii, sociologii, economiştii, arhitecţii, ecologii, inginerii de
construcţii civile şi reţele, istoricii, igieniştii, antropologii şi depind foarte mult de…
politicieni.
De cele mai multe ori, specialistul de AT şi U este o INTERFAŢĂ între
comunitate şi factorul de decizie sau între profesionişti şi comunitate.

O definiţie des invocate este cea stabilită de miniştrii ce coordonează

dezvoltarea teritorială şi urbană, din ţările Uniunii Europene: amenajarea teritoriului
este expresia spaţială a patru tipuri de politici: economice, sociale, ecologice şi
culturale.
Aceasta definiţie subliniază rolul determinant al organizării spaţiale în
dezvoltarea planificată a comunităţilor umane contemporane, organizate administrativ la
nivel local, regional, statal sau supra-statal, cum este cazul Uniunii Europene. Altfel
spus, dezvoltarea spaţială este expresia politicilor publice formulate la diverse niveluri
de organizare a comunităţilor umane, în domeniile dezvoltării economico-sociale,
conservării, protecţiei şi reabilitării patrimoniului natural şi construit.
Amenajarea teritoriului şi urbanismul reprezintă un ansamblu de activităţi
complexe care au drept scop organizarea fizică a spaţiului. Această definiţie
sugerează intervenţia voluntară a omului asupra mediului (natural, într-o primă fază,
apoi şi construit) în vederea modelării acestuia şi condiţiilor necesare pentru existenţa
comunităţilor umane.
Intervenţia voluntară nu implică neapărat planificare, în sensul pe care termenul
îl are în prezent, dar ultimele 3-4 decenii au demonstrat că problemele complexe pe
care dezvoltarea comunităţilor umane le ridică în relaţie cu mediul, resursele
energetice şi relaţiile economice, impun o abordare PLANIFICATĂ în toate
sectoarele vieţii economico-sociale.
În acest context "planificarea dezvoltării spaţiale este o numai o parte din
procesul complex de planificare a dezvoltării unei comunităţi umane, o parte
fundamentală, odată ce spaţial este în acelaşi timp suportul fizic al dezvoltării şi una din
resursele esenţiale pentru aceasta".
Diferenţe între amenajarea teritoriului şi urbanism:
Amenajarea teritoriului se ocupă cu suprafeţe vaste de teren, în care (de cele
mai multe ori) domină mediul natural. Urbanismul se ocupă cu aşezările umane
propriu-zise (oraşe sau sate), în care domină spaţiul construit, artificial, puternic
antropizat.
Dacă în amenajarea teritoriului, localităţile sunt privite ca elemente ale unui
sistem, în urbanism, localităţile reprezintă sistemul însuşi de care acesta se ocupa. Ca
urmare, există grade de detaliere spaţială diferite, între amenajarea teritoriului şi
urbanism.
 Având în vedere cele de mai sus, se poate afirma că problemele care privesc
procesele de planificare a dezvoltării spaţiale sunt diferite pentru amenajarea teritoriului
şi pentru urbanism.
Dar, sunt urbanismul şi amenajarea teritoriului discipline şi domenii
diferite?
Britanicii vorbesc despre PLANNING atunci când se referă la dezvoltare spaţială.
Fac diferenţa între "urban planning" şi "territorial planning", dar în anumite situaţii
utilizează şi termenii de "physical planning" (spre deosebire de "economic planning" sau
"family planning") şi "spatial planning (dar această formulă ţine mai degrabă de engleza
"europenizată").
Francezii folosesc denumirile de "urbanisme" şi "aménagement du territoire".
Dacă vrem să găsim un echivalent al "planificării spaţiale" va fi ceva mai greu
deoarece, între "aménagement du territoire", "planification territoriale", "spatial
planning", "town and country planning", "Raumordnung", "ruimtelijke ordening",
"tratiamento del territorio" există numeroase nuanţe şi interpretări.
Unii autori consideră că diferenţele care trebuie făcute sunt legate mai degrabă
de conţinutul abordării: atunci când ne ocupăm de un proiect care propune o
organizare, modelare şi mobilare a unui spaţiu facem ceea ce englezii numesc design
urban. Cum nu avem încă un echivalent în limba română putem adopta acest termen
atunci când proiectăm modul în care trebuie conformat un spaţiu fie el din interiorul sau
din afara unei aşezări.
Atunci când proiectăm însă dezvoltarea unei părţi mai mici sau mai mari dintr-o
aşezare sau un teritoriu şi luăm în calcul aspecte economice, sociale, ecologice şi
uneori culturale ne situăm în sferă planificării spaţiale.
Pentru a înţelege mai uşor comentariul de mai sus:
• propunerile pe care arhitecţii şi urbaniştii, care au participat la concursul
"Bucureşti 2000" din 1996 s-au situat în zona designului urban, chiar dacă
suprafaţa de peste 400 ha echivala cu teritoriul unui oraş de 10-15.000
locuitori, în schimb,
• concursul pentru Canberra, viitoarea capitală a Australiei, organizat în 1911, a
solicitat participanţilor probleme de amenajare a teritoriului şi planificare a
dezvoltării spaţiale, deşi aspectele unele aspecte care ţineau de designul
viitoarelor spaţii urbane nu au fost neglijate, însă
• Planul Marii Londre propus de sir Abercrombie în 1943 - 1944 şi care pus în
aplicare după terminarea războiului a dus printre altele la centura de noi
oraşe din jurul marelui oraş, se situa în totalitate în sfera planificării spaţiale.

Se poate afirma că urbanismul este parte a amenajării teritoriului, dar o parte

cu problematică şi caracteristici specifice. Ceea ce trebuie subliniat este însă complexa
interdependenţă, de netăgăduit dintre urbanism şi amenajarea teritoriului.
Probleme majore pe care le abordează
urbanismul şi amenajarea teritoriului

Urbanism Amenajarea teritoriului

Funcţiuni urbane (locuire, producţie, recreere,
educaţie, circulaţie)
Caracteristici demografice locale, sociologie şi
psihologie urbană
Micro-economie, dezvoltare locală, echiparea
zonelor de producţie
Echipamente tehnico-edilitare
Circulaţie şi transport local
Amenajarea zonelor plantate
Amenajarea ansamblurilor de locuit
Estetică urbană, patrimoniu construit
Valoarea terenului, piaţa imobiliară
Aspecte microclimatice
Funcţiuni teritoriale (zone economice, centre de
polarizare, rol administrativ, nod funcţional)
Demografie regională şi mari mişcări de populaţie
/mobilitatea populaţiei
Macro-economie, structuri regionale, sectoare de
activitate economică, localizarea activităţilor
Echipare majoră a teritoriului, gospodărirea
apelor, amenajări hidrotehnice
Magistrale /coridoare de transport
Centurile verzi din jurul marilor oraşe
Localizarea ariilor de dezvoltare rezidenţială
Reabilitarea marelui peisaj (peisajelor culturale)
Costul poluării, exploatarea resurselor
Fenomene macro-geografice

Văzute din perspectiva acţiunilor, amenajarea teritoriului şi urbanismul cuprind:

• elaborarea strategiilor şi politicilor de dezvoltare teritorială şi urbană;
• elaborarea, avizarea şi aprobarea documentaţiilor tehnice specifice (planuri şi
regulamente), a studiilor de fundamentare a acestora şi a cercetărilor;
• formularea propunerilor de acte cu caracter reglementar (legi şi alte acte
normative);
• coordonarea proceselor de gestiune teritorială şi urbană;
• monitorizarea şi controlul modului de punere în practica a prevederilor planurilor
şi regulamentelor specifice.

În ceea ce priveşte obiectivele specifice ale amenajării teritoriului şi urbanismului,

ele pot fi definite în prezent în România, în raport cu politica naţională în domeniu
exprimată în cuprinsul Legii amenajării teritoriului şi urbanismului 350/2001.
Astfel:
Amenajarea teritoriului urmăreşte:
• Dezvoltarea economică şi socială echilibrată a regiunilor şi zonelor, cu
respectarea specificului acestora;
• Îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane;
• Gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului;
• Utilizarea raţională şi eficientă a teritoriului;
 • Protejarea unor teritorii sensibile din punct de vedere ecologic;
• Evitarea riscurilor naturale şi prevenirea efectelor unor catastrofe.

Urbanismul (privit ca ansamblu de activităţi) urmăreşte:

• Ameliorarea condiţiilor de viaţă prin eliminarea disfunctionalităţilor, asigurarea
accesului la servicii publice şi locuinţe convenabile pentru toţi locuitorii;
• Crearea condiţiilor pentru satisfacerea cerinţelor speciale ale copiilor, vârstnicilor
şi ale persoanelor cu handicap;
• Utilizarea eficientă a terenurilor, în acord cu funcţiunile urbanistice adecvate;
• Extinderea controlată a zonelor construite;
• Protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural construit şi natural;
• Asigurarea calităţii cadrului construit, amenajat şi plantat din toate localităţile
urbane si rurale;
• Protejarea localităţilor împotriva dezastrelor naturale şi a riscurilor tehnologice.

Urmărirea acestor obiective se face în cadrul strategiilor şi politicilor de dezvoltare,

prin intermediul planurilor de amenajare a teritoriului, al planurilor şi regulamentelor de
urbanism.
În continuare vom urmări care sunt zonele specifice urbanismului şi care sunt cele
specifice amenajării teritoriului precum şi zonele de interferenţă.
 Schema de mai sus explică în mod sugestiv anvergura problematicii de
amenajarea teritoriului şi urbanism. Se observă că din punct de vedere al nivelurilor
teritoriale, domeniul urbanismului porneşte de la scara unei parcele (conform
reglementărilor în vigoare, cea mai mică parcelă construibilă trebuie să aibă minim 150
mp), continuă cu zone din cadrul unei localităţi, cu localităţi şi teritorii administrative de
bază (pentru care se elaborează Planul urbanistic general – PUG) şi trece în sfera de
activităţi specifice amenajării teritoriului atunci când sunt grupate mai multe teritorii
administrative de bază, un judeţ sau mai multe judeţe şi în fine, teritoriul naţional în
ansamblul lui.
La nivel de parcelă soluţiile urbanistice sunt prezentate în Planul urbanistic de
detaliu (PUD) şi se rezumă la aspecte de conformare volumetrică şi spaţială.
Prin intermediul Planului urbanistic zonal sunt rezolvate probleme la scara
unor părţi de localitate (sau de teritoriu, când este vorba de cuprinderea de noi zone de
dezvoltare în intravilan).
Pentru tot teritoriul administrativ al unui oraş sau al unei comune se întocmeşte
Planul urbanistic general (PUG), iar pentru mai multe comune, sau oraşe vecine se
poate întocmi un Plan de amenajare a teritoriului zonal (PATZ).
PUG şi PUZ urmăresc aspecte de organizare funcţională a teritoriului, de
rezolvare a reţelei de circulaţie, de amplasare a reţelelor de dotări sociale şi tehnico-
edilitare, sau a zonelor rezidenţiale şi de recreere, sport, a noilor zone de producţie etc.
Totodată la nivel de PUG şi PUZ se stabilesc reguli urbanistice de utilizare a diferitelor
zone funcţionale (terenuri cu o anumită formă principală de utilizare: locuire, industrie,
circulaţie etc.).
Din acest motiv spunem că PUZ şi PUG au un caracter reglementator.
Trebuie remarcate însă următoarele aspecte: atât PUD cât şi PUZ (atunci
când abordează zone restrânse ale unei localităţi) implică elemente de ilustrare a
modului de ocupare şi mobilare (cu construcţii) a terenului. DIN ACEST MOTIV
ELE SE SITUEAZĂ ÎN SFERA DESIGNULUI URBAN, CU PRECĂDERE.
Pe de altă parte PUG şi uneori PUZ (atunci când abordează zone mari din oraşe
mari, precum zona centrală a unui municipiu sau chiar un sector administrativ al
Capitalei) au şi un caracter director, respectiv definesc direcţii şi orientări generale de
dezvoltare şi utilizare a teritoriului intravilan sau extravilan (cum afirmam mai devreme,
atunci când se pune problema dezvoltării unor zone din extravilan şi transformarea
terenurilor cu folosinţă agricolă în parcuri industriale, zone de agrement sau noi arii
rezidenţiale).
Caracterul director, stabilirea unor orientări de perspectivă în dezvoltarea spaţială
a teritoriului şi aşezărilor implică existenţa unei strategii şi implicit a unui proces de
planificare. DIN ACEST MOTIV PUZ-UL, DAR MAI ALES PUG-UL SE SITUEAZĂ ÎN
SFERA PLANIFICĂRII SPAŢIALE ŞI TERITORIALE.
La nivelul teritoriilor judeţene şi supra-judeţene, în general nu se mai pune
problema reglementărilor (poate cu excepţia acelor zone naturale care trebuie
protejate), ci doar al aspectelor cu caracter strategic şi pe termen mediu şi lung ale
dezvoltării spaţiale şi economice. Pentru aceste niveluri teritoriale se elaborează Planul
de amenajare a teritoriului judeţean (PATJ), sau Planul de amenajarea a teritoriului
zonal regional (PATZR). ACESTEA SE SITUEAZĂ EXCLUSIV ÎN SFERA
PLANIFICĂRII!
O discuţie mai amplă poate fi făcută în legătură cu teritoriul naţional. Deşi
caracterul planificator ar trebui să fie aici evident, modul în care se elaborează Planul
de amenajare a teritoriului naţional (PATN) în România lasă loc unor interpretări
variate: astfel lipsa unor orizonturi temporale face ca anumite secţiuni ale PATN (căi de
comunicaţii, zone protejate) să reprezinte doar o VIZIUNE, în timp ce altele (reţeaua de
localităţi, sau ariile de risc natural) să aibă mai degrabă un caracter NORMATIV
/reglementator (stabilirea de reguli de încadrare în anumite ranguri sau arii de risc).
Trebuie spus că amenajarea teritoriului depăşeşte graniţele naţionale, în Europa.
După cum se va vedea în capitolele următoare există o concepţie şi chiar o
PLANIFICARE a dezvoltării spaţiale la nivel continental. Aici planificarea spaţială se
"întâlneşte" cu dezvoltarea regională la nivelul FONDURILOR STRUCTURALE (un
exemplu grăitor: finanţarea din fonduri ale UE, a autostrăzilor din ţările central şi est-
europene, care sunt cuprinse în sistemul TEN 4 - adică în reţeaua europeană de căi de
comunicaţii).
În concluzie, planificarea spaţială se situează mai mult în zona specifică
amenajării teritoriului şi a dezvoltării regionale. De aceea, în acest manual
amenajarea teritoriului va fi un subiect principal, iar urbanismul secundar. PUG-ul
se situează într-o zonă de interferenţă a urbanismului şi amenajării teritoriului. O
altă zonă de interferenţă este aceea a managementului urban şi teritorial:
teritoriile intercomunale, inter-orăşeneşti şi metropolitane. Se va vorbi aşadar şi
de management, dar şi de planificare strategică ca principal instrument al
acestuia.

DESPRE URBANIZARE
Câteva definiţii de bază
Urbanizarea poate fi privită ca un proces global care implică transformări
economice, sociale, comportamentale, determinând modificări ale cadrului natural şi
construit, ale modului de utilizare a terenurilor şi nu în ultimul rând a relaţiilor teritoriale.
Aria urbană este un teritoriu interior sau exterior unui oraş, sau care se referă la
oraşul propriu-zis, fiind definită prin caracteristici fizice precum: suprafaţă, densitate a
populaţiei, specificul activităţilor economice, densitatea fondului construit etc.
Aşezarea umană este un ansamblu de elemente fizico-spaţiale, materiale, care
alcătuiesc “habitatul uman” şi care reprezintă rodul acţiunii ordonatoare a omului asupra
naturii, caracterizându-se prin “orientare antientropică şi unitate dintre funcţiune şi
structură” (Săsărman).
Oraşul este o formă superioară de organizare a aşezării umane. Este o noţiune
fundamentală a geografiei urbane, care a primit numeroase definiţii de-a lungul timpului.
Acestea diferă în general din punct de vedere al elementelor majore prin care se
încearcă a se diferenţia oraşul de alte tipuri de aşezări. Diversitatea funcţională (oraşe
capitale, oraşe port, oraşe târg etc.), de mărime, de forme şi de localizare geografică
este atât de mare încât ar trebui definiţii specifice fiecărui tip major de oraş. Se acceptă
în general că oraşul este o formă de comunitate umană caracterizată printr-un
număr relativ mare de locuitori, cu activităţi economice diversificate predominând
cele din sectorul secundar şi terţiar şi având un grad avansat de organizare
socială şi instituţională.
Aspecte privind fenomenul urbanizării
Urbanizarea este un proces complex caracterizat prin simultaneitatea unor
fenomene precum “schimbare socială”, “modernizare” şi “concentrare a populaţiei”
(Goddall). Prin urmare, urbanizarea poate fi definită în trei feluri:
1. ca proces de creştere a ponderii populaţiei unei ţări concentrate în ariile urbane şi
totodată în marile centre urbane ale ţării respective (interpretarea demografică);
2. ca proces de transformare a structurii economice şi a structurii ocupaţionale a
populaţiei unei ţări (interpretarea economică); în acest caz procesul este corelat
cu nivelul de dezvoltare economică;
3. ca proces de transformare a modelului comportamental al populaţiei
(interpretarea behavioristă5).
 Urbanizarea se realizează pe mai multe direcţii (Vlăsceanu, Zamfir):
1. prin dezvoltarea oraşelor existente,
2. prin transformarea unor localităţi rurale în oraşe,
3. prin pătrunderea unor caracteristici urbane în toate tipurile de colectivităţi
(urbanizare difuză)6.

5Behaviorismul - concepţie psihologică elaborată iniţial de J. Watson (1913) şi dezvoltată ulterior de F. Ch. Tolman şi
G. H. Mead, care consideră că obiectul psihologiei trebuie să se reducă la studiul exclusiv al comportamentului,
eliminând conştiinţa (Dicţionarul de filozofie).

Rata urbanizării în lume7

De-a lungul istoriei fenomenul urbanizării a cunoscut forme şi ritmuri diverse, de
la ţară la ţară. Modalităţile diferite prin care se realizează procesul de urbanizare arată
necesitatea studierii şi altor tipuri de aşezări, nu doar a celor urbane. Identificarea
diferitelor stadii de dezvoltare, a pragurilor specifice anumitor trepte calitative în evoluţia
aşezărilor necesită o perspectivă mai largă şi o analiză aprofundată a determinărilor
complexe care au loc.
În România, urbanizarea a cunoscut forme şi ritmuri diferite de-a lungul istoriei,
care vor fi studiate în detaliu în capitolele următoare. Trebuie precizat însă că în prezent
fenomenul este cuantificat exclusiv prin proporţia populaţiei urbane în totalul populaţiei.
Fenomenul urban este o trăsătură caracteristică a civilizaţiei contemporane.
Despre un fenomen urban ca atare se poate vorbi începând cu a 2-a parte a secolului al
XIX-lea, odată cu proliferarea de noi oraşe (oraşele-ciuperci din America) şi a dezvoltării
noilor cartiere din oraşele industriale.
Globalizarea acestuia s-a produs însă în a doua jumătate a secolului XX, odată
cu explozia demografică şi dezvoltarea relaţiilor internaţionale pe multiple planuri
(economice, comerciale, culturale, politice, etc.).
Sunt remarcabile câteva date, care ilustrează acest fenomen:
• în perioada 1800 - 1950 populaţia mondială a crescut de 2,6 ori, în timp ce
populaţia urbană a crescut de 10 ori mai repede;
• numai între 1900 şi 1950, în timp ce populaţia mondială a crescut cu 50%,
populaţia urbană s-a dublat, indicând ritmul tot mai accelerat de creştere a
urbanizării;
• între 1950 şi 1985 populaţia urbană a globului s-a triplat, crescând cu 1,25 mlrd.
locuitori (OCF); creşterea a fost mult mai rapidă în ţările mai puţin dezvoltate
(de 4 ori) decât în cele dezvoltate (de 2 ori);
• dacă între 1920 şi 1980 populaţia rurală din ţările în curs de dezvoltare s-a
dublat, populaţia urbană a acestora a crescut de 10 ori atingând 1 mlrd. De
locuitori (OCF);
 • în 1980 1 din 3 persoane locuia în mediul urban, faţă de 1 din 8 în 1940 şi 1 din
10 locuia în oraşe de peste 1.000.000 locuitori, comparativ cu 1 din 100 în
1940.

Cele mai recente date indică faptul că populaţia urbană mondială a depăşit pragul
de 50% din populaţia lumii.
Creşterea populaţiei este aspectul cel mai spectaculos al fenomenului de
urbanizare la scară mondială, dar nicidecum singurul. El este însoţit de expansiunea
teritorială şi de fenomenul de “înghiţire” a micilor aşezări din spaţiul periurban, de
concentrarea activităţilor economice, în special a celor de servire, de intensificarea
transporturilor şi de creşterea consumurilor energetice.
6 Sociologia analizează transformările pe care urbanizarea ca proces, le antrenează pe plan social, respectiv:
frustrarea indivizilor, creşterea frecvenţei divorţurilor, a delicvenţei în general şi a celei juvenile în special, etc.

7 World Development Report, 1996

Tabelul de mai jos indică ritmurile de creştere specifice diferitelor categorii de ţări,
în funcţie de nivelul de dezvoltare a acestora. Se observă raportul invers proporţional
dintre ritmurile de urbanizare şi nivelurile de dezvoltare economică.
Ţări Populaţie urbană Populaţie în aglomeraţii urbane de peste
/categorii de 1 milion de locuitori sau peste ca % din
ţări
% din total populaţie Rata anuală de creştere Urban Total
(%)
1980 1994 1980-90 1990-94 1980 1994 1980
Ţări 76 77 0.8 0.3 40 43 30
dezvoltate
Elveţia 57 61 1.0 1.4 0 0 0
Japonia 76 78 0.7 0.4 44 48 34
SUA 74 76 1,2 1,3 49 56 36
Germania 83 86 0,4 1,0 46 47 38
Kuweit 90 97 5,1 -5,4 67 70 60
Australia 86 85 1,4 1,0 55 68 47
Ţări mediu 52 61 3,0 2,4 32 33 16
dezvoltate
Coreea de 57 80 3,8 2,9 65 64 37
Sud
Mexic 66 75 2,9 2,8 41 38 27
Ungaria 57 64 0,5 0,6 34 31 19
Republica 64 65 0,3 0,1 18 18 12
Cehă
Iran 50 58 5,0 3,9 26 35 13
Federaţia 70 73 1,2 -0,2 23 25 16
Rusă
Peru 65 72 3,0 2,6 40 43 26
Algeria 43 55 4,8 3,9 25 24 11
România 49 55 1,3 0,2 18 17 9
Indonezia 22 34 5,3 3,8 33 38 7
Ţări slab 22 28 4,2 3,8 32 34 7
dezvoltate
Egipt 44 45 2,6 2,4 52 51 23
China 19 29 4,8 4,1 41 35 8
India 23 27 3,2 2,9 25 35 6
Nigeria 27 38 5,8 5,3 23 27 6
Bangladesh 11 18 5,9 4,9 46 46 5
Mozambic 13 33 9,1 7,4 48 41 6
Total mondial 39 45 2.7 2.3 34 35 14

Concluziile principale legate de fenomenul contemporan al urbanizării sunt:

• populaţia urbană a lumii creşte mult mai repede decât cea rurală;
• populaţia urbană din ţările în curs de dezvoltare creşte mult mai repede decât
cea din cele dezvoltate;
• populaţia din oraşele milionare (care depăşesc 1 milion de locuitori) creşte mult
mai repede decât cea din restul oraşelor
Urbanizare şi mediu
Un efect specific şi dramatic al acestui proces este legat de transformarea
mediului ambiant într-un mod şi mai ales la o scară nemaiîntâlnite în istorie. Modificările
care au afectat mediul în special după cel de-al II-lea război mondial, au creat aşa
numita “problemă a mediului” şi au generat “alerta ecologică” a ultimelor decenii.
Distrugerea stratului de ozon şi efectul de seră sunt în bună parte efectele urbanizării
intensive din această perioadă.
Principalele “fenomene poluatoare” legate de urbanizare sunt:
• creşterea cantităţilor de deşeuri în general şi acelora depozitate necontrolat în
special;
• creşterea traficului auto şi aerian şi a poluării aerului cu substanţe deosebit de
toxice;
• creşterea cantităţilor de fluide neepurate sau incomplet epurate, deversate în
emisari;
• defrişările masive de suprafeţe împădurite şi perturbarea echilibrului ecologic în
cadrul a numeroase ecosisteme;
• fragmentarea ecosistemelor naturale prin extinderea excesivă a barierelor
antropice de tipul autostrăzilor, marilor platforme industriale etc.
Abordarea problemelor de dezvoltare urbană în spiritul dezvoltării durabile prin
care se acordă o atenţie deosebită relaţiei oraş - mediu este de dată relativ recentă şi
va fi abordată şi în alte capitole ale cursului.

Ce sunt de fapt oraşele?…

Un aspect important, care trebuie subliniat în legătură cu aşezările urbane este
următorul: oraşele sunt entităţi complexe ale teritoriului care exercită un ansamblu
de funcţii specifice orientate atât către interior (funcţii interne /endogene) cât şi
spre exterior (funcţii externe /teritoriale /exogene). Acest aspect este fundamental
atunci când se stabilesc strategiile de dezvoltare, politicile specifice şi planurile de
acţiune.
Constituentele interne ale oraşului sunt definitorii, dar nu suficiente pentru a
caracteriza un oraş. Dacă Ratzel 12 definea oraşul la sfârşitul secolului al XIX-lea drept
aşezarea caracterizată printr-o anumită formă de activitate profesională, având un
anumit grad de concentrare a populaţiei şi un număr minim de locuitori (2000), evoluţiile
ulterioare ale oraşului au arătat complexitatea acestui fenomen şi dificultatea definirii lui.
Profesorul Al. Sandu, încerca să definească oraşul la începutul anilor '80, prin
intermediul noţiunii de viaţă urbană.
"Oraşul, ca formă teritorială de aşezare a populaţie, se defineşte printr-un mod
propriu de existenţă, adică prin mod de viaţă urbană ca trăsătură specifică rezultată
din diversitatea activităţilor productive (care reflectă un anumit mod de producţie) din
nivelul de dotare şi diversitatea serviciilor şi exprimată printr-o anumită modalitate de
utilizare a timpului şi într-o anumită modalitate de organizare a spaţiului, generând
trăsături specifice în constituirea unei anumite colectivităţi (colectivitatea urbană) şi din
comportamentul oamenilor".
Sandu Al. – Teoria structurilor urbane

12Friederich Ratzel (1844 – 1904), celebru geograf şi etnolog german, deschizător de şcoală în domeniul geografiei
aşezărilor umane.

Dintre fenomenele marcante la scară teritorială, legate de procesul de urbanizare

din secolul XX, două reprezintă cu siguranţă cele mai spectaculoase şi mai pline de
încărcătură simbolică procese: formarea aglomeraţiilor urbane şi suburbanizarea.
Ambele sunt însoţite de complexe probleme sociale, economice, ecologice, culturale şi
spaţiale. Aceste procese precum şi dezvoltarea în sine a oraşelor nu pot fi lăsate la voia
întâmplării deoarece "deşi procesul de urbanizare este un proces cu caracter progresist,
pozitiv, atunci când se desfăşoară necontrolat poate să ducă la o serie de situaţii
negative" (Sandu Al. – Curs Teoria structurilor urbane)

SISTEME DE AŞEZĂRI - PROBLEME SPECIFICE

Principalele caracteristici ale sistemelor de aşezări
Aşezările umane sunt definite ca puncte de concentrare a bunurilor materiale şi
spirituale, repartizate în spaţiu, în funcţie de condiţii geografice, istorice, economice,
politice, concrete (I. Ianoş et. al.). Prin localizarea lor în teritoriu, aşezările umane
contribuie la organizarea spaţiului geografic şi la orientarea acestuia prin crearea unor
vectori de forţă.
Aşezările umane sunt văzute şi ca puncte de potenţial în teritoriu, cu elemente
de masă (populaţie) şi energie (fluxuri de resurse şi informaţii) diferite, între care se
stabilesc relaţii de atracţie / respingere analog unui câmp electric (I. Ianoş).
 Datorită relaţiilor complexe care se dezvoltă între aşezările dintr-un anumit
teritoriu între acestea şi alte componente ale teritoriului, cercetarea aşezărilor umane
prin izolarea acestora de context ar fi nerelevantă 15. Analiza sistemelor de aşezări, ca
punct de plecare în înţelegerea corectă a fenomenelor şi proceselor care caracterizează
un anumit spaţiu geografic, reprezintă un mod de abordare specific ultimelor decenii.
Aparatul teoretic şi metodologic al acestui demers analitic este rezultatul unor acumulări
continue în ultimele 5-6 decenii ale acestui secol, începând cu anii ’30 şi cu studiile lui
Christaller.
Cadrul teoretic general a putut fi conturat însă abia odată cu formularea unei
teorii generale a sistemelor. Fondatorul “Teoriei generale a sistemelor” (TGS) este
Ludwig von Bertalanffy16. Principala sa lucrare, care poartă chiar acest titlu apare abia
în 1969, dar principiile fundamentale ale teoriei sunt deja aplicate într-o serie de
domenii ştiinţifice.
Conform autorului teoria permite aplicarea aceloraşi principii, legi şi modele
pentru toate tipurile de sisteme, atât pentru cele fizico-naturale cât şi pentru cele fizice
(sociale, psihice, logice). TGS introduce precizia matematică în cercetare, favorizând
transferul de metode, concepte şi principii între discipline, aspect fundamental în
cercetarea contemporană, când tendinţele integratoare sunt dominante.
Conceptele fundamentale cu care operează TGS sunt: sistem, informaţie,
entropie, finalitate, organizare, centralizare, interaciune, izomorfism, integralitate.
Sistemul este definit drept o mulţime de elemente şi de relaţii dintre aceste
elemente, relaţii relativ invariante faţă de anumite reguli ale transformărilor, care
formează structura acestor mulţimi.
15Desigur, nu se au în vedere acele aspecte care ţin de morfologia spaţiului urban, de conformarea spaţială şi
volumetrică a acestuia, de aspectele compoziţionale şi estetice, care aparţin domeniului proiectării urbane, sau mai
corect spus al designului urban.
16 Biolog şi filozof al ştiinţei, inovator al biologiei teoretice, fondator al TGS. American - 1901/1973

Orice sistem este alcătuit din subsisteme, care reprezintă fiecare în parte
alte sisteme cărora le sunt subordonate ansambluri de elemente.
Proprietatea principală a unui sistem este că el posedă caracteristici care
nu aparţin elementelor componente, el neputând fi redus la componentele sale,
nici explicat ca o rezultantă a simplei juxtapuneri şi/sau însumări a acestora.

Între sistem şi structură există o strânsă legătură. Structura, aşa cum este ea
explicată de Saussure în lingvistică şi de Levi-Strauss în etnologie, reprezintă
modalitatea de construire a unui sistem, modelul abstract care explică schema sa
de funcţionare şi principiile ce stau la baza coeziunii interne a sistemului.
Structura mai este definită şi ca “totalitatea regulilor de variabilitate sau de
transformare (considerate ca invarianţi) prin care o pluralitate de ansambluri
structurale sunt date drept tot atâtea variante ale aplicării respectivelor reguli”
(Dicţionar de filozofie, 1978).
 Conceptul de structură permite explicarea unui sistem prin relaţiile dintre
elementele acestuia. Nu se mai pleacă de la totalitate la componente şi nici invers. Ca
instrumentare ştiinţifică, prin conceptul de structură se rezolvă problema disocierii tipului
invariant de interrelaţii (elementele stabile, greu modificabile, care exprimă anumite
legităţi interne ale unei entităţi), oferindu-se “codul” transformărilor posibile din cadrul
sistemului considerat.
În ceea ce priveşte aşezările umane, importante sunt aspectele legate de
identificarea componentei structurale şi a comportamentului acesteia în raport cu factorii
exogeni (respectiv acţiunea acestora şi asupra factorilor endogeni, care pot determina
modificări structurale).
Ideea de sistem este asimilată noţiunii de “complexitate organizată”,
formulă deseori aplicată organismului urban şi sistemelor teritoriale.
Principiile sistemice au început a fi aplicate consecvent în domeniul (amenajării)
organizării teritoriului abia către deceniul 5 al acestui secol odată cu apariţia lucrărilor lui
N. Wiener (1948) “Cibernetica” şi “Primul anuar de sisteme generale (1956)”. G. Gusti
menţionează printre alţii pe:
􀂄􀂄B. J. L. Berry, care în 1964 compară oraşul cu un sistem deschis, integrat într-
un sistem superior de localităţi;
􀂄􀂄McLoughin, care în 1969, a analizat mecanismele sistemelor suburbane şi a
interacţiunilor acestora;
􀂄􀂄J. F. Brotchie, care concepe sistemul urban, ca un ansamblu de subsisteme
integrate, respectiv oraşul creat de om şi subsistemul natural în care acesta
este integrat (1971).

Sistemele de aşezări, dar mai ales cele urbane pot fi considerate drept “sisteme
tari”, respectiv sisteme “care pot fi capabile să-şi menţină propria lor identitate în raport
cu input-urile care generează output-uri şi modificări în cadrul sistemelor propriu-zise
(Van Gich, 1974).

Sistemele urbane pot fi identificate drept sisteme de gradul 1, care datorită

structurii interne mai solide au o rezistenţă sporită faţă de acţiunea factorilor interni şi
externi, păstrându-şi mai bine identitatea dobândită.
În acest sens, definiţiile recente ale sistemelor urbane încearcă să redea cât mai
concludent ansamblul relaţiilor dintre oraşele componente ale unui teritoriu. Astfel A.
Pred (1977) defineşte sistemele de oraşe drept: un ansamblu naţional sau regional de
oraşe care sunt inerdependente, în sensul că orice schimbare semnificativă în
activitatea economică, structura forţei de muncă, veniturile populaţiei unui oraş
component al sistemului, va produce direct sau indirect anumite modificări asupra unuia
sau mai multe din celelalte oraşe componente ale sistemului.
 H. Reymond (1981) adaugă o componentă ecologică sistemelor urbane,
socotindu-le drept “sisteme de habitat” şi “organisme ecologice de bază ale speciei
umane” 19.
Este important de menţionat în sprijinul viziunii sistemice asupra ansamblului de
aşezări din cadrul unui teritoriu, rezistivitatea şi permanenţa acestora de-a lungul
multiplelor schimbări economice, sociale, politice petrecute în timpi istorici. Acest aspect
nu poate fi explicat în lipsa inter-relaţiilor şi schimburilor de fluxuri umane,
informaţionale şi de mărfuri, a relaţiilor concurenţiale în scopul atragerii de resurse, care
se petrec la diferite niveluri (D. Pumain, 1982).
Sistemele de aşezări tind să dezvolte în timp anumite forţe de coeziune internă,
care le conferă o importantă capacitate de auto-reproducţie şi care conduc într-o
anumită măsură la conformarea şi organizarea spaţiului, a reţelelor de comunicaţii în
special, ceea ce le conferă o capacitate sporită a stabilităţii dinamice (I. Ianoş, 1987,
Pumain, 1992).
Aceste caracteristici ale sistemelor de aşezări, relativa lor stabilitate în timp, face
posibilă investigarea lor prin mijloace matematice şi statistice sau /şi prin intermediul
modelelor.
Sistemele de aşezări pot fi în general definite şi caracterizate pe baza unui
număr limitat de principii, cele mai importante fiind principiul organizării ierarhice si cel
al centralităţii.

Organizarea ierarhică
În cadrul unui sistem aşezările se diferenţiază după mărime, funcţie, poziţie
geografică, potenţial economic, nivel de dezvoltare a echipamentelor tehnico-edilitare şi
social-culturale. În funcţie de aceste categorii dar, nu numai, o anumită aşezare a
sistemului are un rol mai mult sau mai puţin important decât altele, determinând
stabilirea de raporturi de tip ierarhic între componentele sistemului.
Ierarhizarea, ca principiu de bază al funcţionării sistemelor, presupune că
în cadrul acestuia se stabilesc raporturi de subordonare şi co-ordonare, nu
neapărat în sensul administrativ, deşi acesta, atunci când acţionează constituie o
componentă determinantă, in special prin consecinţele exercitării funcţiunii
respective.

19 În Denise Pumain - Les systemes des villes, Enciclopédie de géographie, ed. Economica, 1992

Ierarhizarea localităţilor în cadrul unui sistem reprezintă obiect de studiu şi

analiză, pentru geografia urbană şi pentru amenajarea teritoriului, identificarea modului
în care se organizează aşezările în structuri ierarhice, constituind de multe ori o
modalitate de fundamentare a politicilor urbane şi regionale şi a deciziilor de planificare
spaţială, la nivel central şi local.
 De multe ori ierarhizarea unui sistem poate reprezenta o imagine dorită, o
perspectivă orientată a dezvoltării unui teritoriu, în scopul optimizării funcţionale şi
calitative a acestuia.
În sensul de mai sus o “ierarhizare funcţională a localităţilor urbane şi rurale”
poate semnifica şi o clasificare a acestora pe ranguri în funcţie de importanţă şi rol
teritorial potrivit unei structuri menite să asigure un sistem de servire a populaţiei
eficient din punct de vedere economic şi social. Rangul este în aceste condiţii o
expresie a importanţei actuale şi în perspectivă imediată a unei localităţi în cadrul
sistemului din punct de vedere administrativ, politic, social, economic, cultural etc.
O astfel de clasificare permite evaluarea necesităţilor de optimizare a structurii
ierarhice a sistemului şi a politicilor de dezvoltare adecvate acestui scop.
Centralitatea
Dacă ierarhia individualizează nivele pe verticală, deosebind ranguri, funcţii sau
structuri, centralitatea se referă la aspectul funcţional şi se implică atât în plan vertical
cât şi orizontal. Aceasta rezultă din orientarea teritorială a fluxurilor de substanţă,
energie şi informaţii spre şi de la un centru coordonator.
Teoria locurilor centrale (TLC) explică organizarea centrală şi ierarhică a
reţelelor de aşezări prin funcţia economică a acestora, care este de a distribui bunuri şi
servicii unei populaţii repartizate într-un teritoriu. Conceptul cheie al centralităţii este
cererea şi oferta de bunuri şi servicii care se întâlnesc şi se schimbă în locuri
privilegiate prin accesibilitatea lor, locuri care sunt denumite locuri centrale. Fiecare
centru de comerţ sau servicii exercită o atracţie asupra unei clientele mai mult sau mai
puţin extinsă, care converge spre acest centru elementar. Interacţiunea care defineşte,
astfel, un centru şi zona sa de influenţă este denumită polarizare. Numărul, frecvenţa şi
complexitatea funcţiilor reunite în diverse centre definesc mai multe nivele de
polarizare.
Teoretic toată populaţia unui centru trebuie să fie deservită, încât consumatorii să
se aprovizioneze tot mai mult din apropierea rezidenţei lor, iar antreprenorii prin
concurenţă îşi vor delimita, teritorial, clientela. O altă idee de bază în teoria locurilor
centrale este că centrele de pe un anumit nivel ierarhic oferă toate serviciile nivelului
inferior.

AMENAJAREA TERITORIULUI

• Ansamblu de activităţi complexe, cu caracter global şi inter-disciplinar, având ca

obiectiv final organizarea fizică a spaţiului; ca obiective specifice pot fi menţionate:
localizarea activităţilor industriale, a marilor infrastructuri teritoriale, dinamica
fenomenele demografice şi migraţioniste, protecţia mediului, dezvoltarea urbană ş.a.
• Necesită coordonarea activităţilor economice, sociale, culturale şi ecologice
pentru obţinerea unui cadru natural şi construit armonios, menit să satisfacă nevoile
şi să răspundă valorilor general recunoscute ale unei comunităţi
• Este expresia spaţială a politicilor economică, socială, culturală şi ecologică a
oricărei societăţi (Carta AT de la Torremolinos, 1983)
• Este o activitate de interes general, cu caracter continuu şi care se desfăşoară, după
caz, la nivelul unui teritoriu regional 24 (intra-naţional), naţional, macro-regional sau
continental
• Finanţarea activităţii de AT se realizează din fonduri publice (bugete naţionale şi
locale, fonduri comunitare, federale etc.)
• De activitatea de AT sunt responsabile instituţii publice la nivel central şi local (în
România: Parlament, Guvern, Consilii Judeţene, Municipale, Orăşeneşti şi
Comunale)
• Este o disciplină de sinteză, care utilizează teorii, metode de analiză şi metodologii
de cercetare şi investigare, specifice altor domenii (economie, demografie,
sociologie, ecologie, geografia aşezărilor etc.)
• Este o disciplină cu caracter aplicativ, care fundamentează în mod obiectiv (utilizând
instrumente cu caracter ştiinţific) decizia instituţiilor cu responsabilităţi în domeniu,
oferind o anumită concepţie de organizare /modelare a teritoriului
• Cadrul instituţional, legal şi procedural este diferit de la ţară la ţară, dar principiile şi
mijlocele de aplicare sunt asemănătoare
• Instrumentul principal al AT este planul; planul este o expresie a unei strategii globale
de organizare /modelare a teritoriului şi poate avea componente sectoriale şi
regionale (planul de amenajare a bazinelor hidrografice, planul de amenajare a
zonei montane…)
• AT este o activitate bazată pe informaţii statistice, pe rezultate ale unor investigaţii
specializate şi pe interpretarea şi corelarea acestora de către echipe pluri-
disciplinare de specialişti; activitatea de AT este o activitate interdisciplinară
• Are un caracter prospectiv; urmăreşte identificarea trendurilor economice,
demografice, riscurilor ecologice, sociale etc.

Activităţile de AT pot fi grupate în două categorii, care se întrepătrund: activităţi

practice de administrare a unui teritoriu şi activităţi teoretice /suport, de cercetare şi
elaborare a planurilor de amenajare a teritoriului.
Finanţarea activităţilor de AT se realizează de obicei din fonduri publice (bugete
naţionale, regionale şi locale). În anumite cazuri, în ţările membre ale Uniunii Europene
(UE), sau în ţările asociate, activităţile de AT pot fi finanţate şi din fonduri comunitare (în
special cercetarea). Participarea sectorului privat la finanţarea studiilor şi cercetărilor de
AT este posibilă, în condiţiile legii. AT necesită un cadru instituţional, legal şi procedural.
În Europa, acesta este diferit de la ţară la ţară, dar principiile şi mijlocele de aplicare
sunt asemănătoare.
24 Prin regiune se înţelege orice formă de comunitate locală între stat şi comună (conf. Schéma européen
d’aménagement du territoire – CEMAT, 1991)
 Ca disciplină ştiinţifică AT, este o disciplină de sinteză, care utilizează teorii,
metode de analiză – diagnoză şi prognoză precum şi metodologii de cercetare şi
investigare, atât proprii cât şi împrumutate din alte domenii cu care interferează:
economie, demografie, sociologie, ecologie, geografia aşezărilor etc.
În principiu, AT operează prin intermediul strategiilor, planurilor, politicilor şi
programelor:
Strategiile definesc cadrul general al acţiunilor de AT.
Planurile oferă o expresie grafică a strategiilor de intervenţie /acţiune.
Politicile reprezintă activităţile curente, continui ale autorităţilor menite să pună
în practică strategiile.
Programele reprezintă ansambluri integrate de măsuri prin intermediul cărora
pot fi atinse anumite obiective ale strategiilor.
AT are un caracter prospectiv, deoarece urmăreşte identificarea trendurilor
economice, demografice, a riscurilor potenţiale, fie ele ecologice, sociale sau de altă
natură.
AT operează cu informaţii statistice obţinute prin investigaţii şi anchete
specializate.
Deoarece operează cu scenarii posibile, AT presupune o revizuire constantă a
acestora în funcţie de modificarea parametrilor iniţiali (de exemplu, dacă un anumit
indicator economic preconizat nu este realizat, sau este cu mult depăşit, este posibil ca
scenariul conceput să sufere modificări semnificative în anumite componente).
Instrumentul principal al AT este planul.
Planul reprezinta o expresie a unei strategii globale de organizare /modelare
a teritoriului şi poate avea componente sectoriale şi regionale /teritoriale
(planul de amenajare a bazinelor hidrografice, planul de amenajare a zonei
montane, planul de amenajare a unui judeţ etc.).
După 1990, planurile de AT au ţinut loc de strategii de dezvoltare în lipsa unor
strategii sectoriale specifice. În ultimii ani, odată cu dezvoltarea şi consolidarea unui nou
cadru legislativ şi instituţional, AT cunoaşte un proces de perfecţionare sub aspect
metodologic şi procedural.
În fazele de cercetare şi elaborare de studii şi planuri de AT sunt utilizate
informaţii din domenii foarte variate, care necesită interpretarea şi corelarea lor de
către echipe pluri-disciplinare de specialişti. Din acest motiv disciplina AT are un
caracter interdisciplinar şi presupune lucrul în echipe complexe, în special în faza de
fundamentare a politicilor şi programelor.
Printre specializările cel mai frecvent întâlnite în cadrul echipelor de elaboratori
sunt întâlnite cele de arhitect şi arhitect – urbanist, sociolog, demograf, economist,
geograf, peisagist, inginer construcţii civile, inginer de drumuri şi poduri, inginer
hidrotehnician, inginer energetician şi ecolog /biolog. Alături de aceste specializări
pot să mai apară frecvent istorici, antropologi, matematicieni, fizicieni sau ingineri
de mediu.
Aplicaţiile de tip GIS, utilizate tot mai frecvent în ultimul deceniu şi în România
implică colaborarea tot mai strânsă cu informaticieni şi specialişti în IT precum şi
utilizarea unor experţi în utilizarea aplicaţiilor specializate sau a altor programe de
grafică computerizată. Prelucrarea computerizată a datelor şi utilizarea unor "soft-
uri" performante presupune de asemenea apelarea la specialişti în statistică (în
general aceştia provin din rândul matematicienilor, sau sociologilor).
EVOLUŢII ŞI TENDINŢE RECENTE ÎN EUROPA
În Europa, AT a devenit o politică de interes macro-regional şi continental odată cu
dezvoltarea şi consolidarea pieţei unice europene şi cu procesul de lărgire a Uniunii
Europene după 1990.
Primele acţiuni concrete - conferinţele anuale ale miniştrilor amenajării teritoriului
(CEMAT) începând cu 1970 – s-au materializat in 1984 prin adoptarea "Cartei
amenajării teritoriului" propusa in 1983 prin Declaraţia de la Torremolinos (Spania).
Intilnirile si conferintele pe aceasta tema au continuat, astfel ca in anul 2000, la
Conferinţa CEMAT din Hanovra se adoptă cele 10 principii ale dezvoltării spaţiale
durabile a continentului European:
1. promovarea coeziunii teritoriale prin intermediul unei dezvoltări socio-economice
echilibrate şi prin ameliorarea competitivităţii;
2. promovarea impulsurilor de dezvoltare generate de funcţiunile urbane şi de
ameliorarea relaţiilor dintre oraşe şi sate;
3. promovarea condiţiilor de accesibilitate mai echilibrate;
4. dezvoltarea accesului la informaţii şi cunoaştere;
5. reducerea atentatelor asupra mediului;
6. valorificarea şi protecţia resurselor şi patrimoniului natural;
7. valorizarea patrimoniului cultural ca factor de dezvoltare;
8. dezvoltarea resurselor energetice în menţinerea securităţii;
9. promovarea turismului calitativ şi durabil;
10. limitarea preventivă a efectelor catastrofelor naturale.

În ţările member ale UE funcţionează concepte şi modele diferite de abordare la

scarănaţională.
Între acestea se disting:
- abordări economice care au ca scop reducerea disparităţilor (Franţa, Germania),
- abordări comprehensive integrate care implică un cadru managerial eficient
(Olanda)
- abordari care urmăresc utilizarea solului şi care presupun un sistem matur de
organizare, prin acceptarea de către public a nevoii de planificare şi reglementare,
un grad ridicat de cooperare între nivelurile administrative, politici coerente şi
flexibile, mecanisme de consultare şi transparenţă (Marea Britanie, Irlanda, Belgia).
 MODIFICAREA PERSPECTIVEI ASUPRA DEZVOLTĂRII SPAŢIALE
Noi concepte privind rolul oraşelor
În ultimii ani, se acceptă pe scară tot mai largă faptul că oraşele şi ariile
metropolitane, atât în ţările industrializate, cât şi în cele în curs de dezvoltare, joacă un
rol fundamental în procesul de dezvoltare prin dinamismul lor economic, social, şi
cultural.
Acest rol este văzut diferit la nivel internaţional şi naţional (Mac Neill, Cox şi
Jackson):
• pe plan internaţional, marile oraşe ale lumii formează o reţea pentru alocarea
investiţiilor, producţia şi vânzarea bunurilor şi serviciilor; racordarea marilor
oraşe la reţea se realizează prin intermediul căilor de comunicaţie şi
telecomunicaţie.
“Oraşele pot spera să atragă investiţii în producţia de bunuri şi pieţe de
desfacere doar dacă sunt racordate la reţea”
• pe plan naţional, centrele urbane sunt veritabile incubatoare ale
multiplicatorilor economici, fie de scară mare - bani, servicii guvernamentale -
fie de scară mică sau medie, de la desfacerea de bunuri, la reparaţii şi
construcţii de locuinţe.
“Creşterea acestor multiplicatori este baza economiilor interne şi asigură
un anumit procent de activităţi orientate spre export şi implicit venituri mai
mari şi locuri de muncă mai numeroase.”
"Funcţionarea oraşului în reţea este un alt aspect relevant al lumii
contemporane, conexiunile în sistem tinzând să înlocuiască tot mai mult
dependenţa oraşului de o regiune înconjurătoare, de hinterlandul său"
(Gottmann).
Desigur, relaţia oraş-teritoriu nu este perimată şi nu trebuie desconsiderată; ea
dobândeşte însă noi valenţe şi unghiuri diferite de apreciere. Oraşul devine tot mai
mult un centru de servire teritorial ce asigură îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă,
atât ale populaţiei proprii, cât şi ale celei din zona de servire.
Prin impactul pe care-l exercită asupra mediului, oraşul îşi extinde influenţele şi
“responsabilităţile” tot mai departe de limitele administrative propriu-zise şi devine un
important gestionar al teritoriului.
Oraşele devin centre ale transformărilor tehnologice, fiind astfel purtătoarele
informaţiei tehnice, element fundamental pentru creşterea productivităţii şi veniturilor.
Astăzi oraşele sunt considerate ca elementele cele mai dinamice ale creşterii
economice, adevărate locomotive şi modele de dezvoltare, centre ale inovaţiei
tehnologice şi incubatoare economice; conexiunile internaţionale, respectiv reţeaua
marilor oraşe, joacă un rol tot mai important, constituind un adevărat motor şi placă
turnantă de distribuţie a bunăstării; dezvoltarea economiilor naţionale depinde de
racordarea unor centre majore la reţeaua mondială şi de crearea unor reţele naţionale
(interne).
 Peter Hall29 vorbeşte de noi ierarhii urbane la nivel european, determinate de 7
forţe transformatoare ale spaţiului geografic:
1. globalizarea şi formarea blocurilor comerciale continentale
2. transformările din estul Europei
3. deplasarea către o economie informaţională .
4. impactul noilor tehnologii de transport
5. impactul tehnologiei informaţionale
6. importanţa dobândită de promovarea şi marketingul urban
7. impactul schimburilor demografice şi sociale

Noile ierarhii ce se prefigurează în sistemul urban european sunt urmarea

efectelor acestor 7 forţe în plan urbanistic şi pe care cunoscutul autor le analizează în
detaliu:
• procesul de dezindustrializare a vechilor centre ale industriei prelucrătoare.
• dezvoltarea şi concentrarea funcţiilor de comandă şi control într-un număr
relativ restrâns de oraşe ca urmare a accentuării noii diviziuni a muncii.
• creşterea importanţei oraşelor din centrul şi estul Europei, mai ales a oraşelor-
capitală şi a celor de rangul 2.
• trecerea spre modelul urban american al nepotrivirilor spaţiale, în care şomajul
şi spaţiile neocupate se combină paradoxal cu marketingul de lungă
distanţă şi ocuparea unei populaţii din afara oraşului în detrimentul acesteia.
 􀂄creşterea accesibilităţii zonelor centrale datorită "străzilor inteligente"
combinată cu tendinţele de dezvoltare punctiformă într-un număr limitat de
centre în cadrul unui sistem urban policentric.
• existenţa unui proces pulsatoriu de deconcentrare - reconcentrare, determinat
de progresul telecomunicaţiilor şi de modificarea criteriilor tradiţionale de
localizare a activităţilor.
• modificarea structurilor sociale ca urmare a creşterii şomajului şi a valurilor de
imigranţi şi a componenţei gospodăriilor prin scăderea numărului mediu de
persoane*.

29 Hall, Peter,. - 1993, ”Forces shaping urban Europe”, în Urban Studies, vol. 30, no. 6, , pag.895. P. Hall, urbanist
britanic, este un reputat analist al fenomenului urban al secolului XX. Cea mai celebră lucrare a sa este Cities of
Tomorrow, 1988

DOMENII DE ANALIZĂ SPECIFICE DOCUMENTAŢIILOR DE

AMENAJAREA TERITORIULUI ŞI URBANISM
In continuare sunt prezentate succint principalele aspecte care fac obiectul
analizelor de potential pentru un anumit teritoriu.
 Orice documentaie de AT şi U cuprinde 3 părti: ANALIZA SITUAŢIEI
EXISTENTE, DIAGNOZA ŞI PROPUNERILE DE DEZVOLTARE.
Elaborarea acestor părti este un proces laborios şi de ECHIPĂ. Este de
asemenea nevoie de o bogată gamă de indicatori şi informatii specializate.
Aspecte specifice unui plan de amenajare a unui teritoriu judetean, interjudetean,
intercomunal sau metropolitan:
Potenţialul natural şi funcţiile economice
Evaluarea potenţialului natural şi a principalelor resurse naturale se referă la:
• Utilizarea terenurilor: categorii funciare / calitatea solurilor
• Resurse minerale /zăcăminte: elemente cantitative, calitative, exploatabile sau
nu, resurse de apă potabilă, gaze naturale etc.
Principalele funcţii economice sunt analizate prin indici şi indicatori specifici
referitori la:
• Sectoarele economice şi structura acestora, producţia, productivitatea, forţa de
muncă, PIB, dezvoltarea sectorului IMM (industrie, servicii, construcţii,
agricultură), dinamica acestora
• Avantajele comparative, investiţiile străine
Potenţialul de dezvoltare economică este analizat la diferite niveluri teritoriale.
Analiza multi-criterială şi analiza comparativă sunt metode utilizate în practica
curentă.

Metodele de reprezentare frecvent folosite sunt graficele, cartogramele şi

diagramele.

Planşa de sinteză privitoare la "zonificarea teritoriului şi funcţiunile economice",

la o scară convenabilă, cuprinde:
• Elemente de cadru natural şi potenţial natural al solului şi subsolului
• Activităţile economice de valorificare a potenţialului şi centrele de localizare a
activităţilor productive
• Potenţialul turistic, zone afectate de poluare şi alte zone caracteristice
Activităţile industriale şi serviciile sunt identificate şi localizate la nivelul localităţilor,
sau al UAT componente ale teritoriului studiat.
Populaţia şi potenţialul demografic
Populaţia unui teritoriu este analizată sub aspectul distribuţiei şi al caracteristicilor
demografice.
• Datele generale privitoare la populaţie se referă la:
• Populaţie totală, din care în mediul urban şi în mediul rural
􀂄􀂄Densitatea populaţiei în teritoriul administrativ
 • Structura populaţiei: pe sexe, pe vârste, după educaţie, venituri /sărăcie
• Capitalul uman, structura pe gospodării
Potenţialul demografic este analizat din punct de vedre al sporului natural
(mortalitate – natalitate), al sporului migratoriu (migraţie internă – externă), al vitalităţii
populaţiei (raport tineri – vârstnici), al populaţiei apte de muncă (ponderea populaţiei de
16-59 ani) şi al raportului de dependenţă (între populaţia aptă de muncă şi tineri +
vârstnici).

Forţa de muncă este analizată în raport cu populaţia activă, activă ocupată şi

salarială, şi cu şomajul şi structura acestuia: şomaj de lungă durată, ponderea femeilor,
a tinerilor sau a categoriilor profesionale principale (muncitori, intelectuali, funcţionari
etc.).

Metodele de reprezentare frecvent folosite sunt graficele, cartogramele şi

diagramele.

Planşă de sinteză privitoare la "populaţie şi reţeaua de localităţi" cuprinde:

• Repartiţia în teritoriu a populaţiei şi localităţilor
• Evoluţia demografică şi socio-profesională a populaţiei într-un interval de 10-20
ani
• Mobilitatea populaţiei şi gradul de ocupare a forţei de muncă
Analiza problemelor privitoare la populaţie, conduce la concluzii specifice şi
permite formularea de scenarii cu ajutorul metodelor specifice de prognoză
demografică.
Infrastructura majoră a teritoriului
Echiparea tehnică a teritoriului este analizată prin abordarea distinctă a
următoarelor componente:
Căi de comunicaie şi transport:
• Rutiere: densitate, lungimi pe categorii (naţionale, judeţene, comunale), drumuri
modernizate, coridoare principale, autostrăzi, autogări
• Feroviare: densitate, lungimi, electrificate, coridoare principale, gări, halte etc.
• Navale: lungime, număr instalaţii portuare, porturi
• Aeriene: linii, aeroporturi, trafic
Gospodărirea complexă a apelor şi alimentările cu apă:
• Amenajări hidro-tehnice: acumulări, îndiguiri, regularizări, poldere, canale
• Lucrări hidro-edilitare: captări de suprafaţă şi de adâncime, aducţiuni, sisteme de
alimentare cu apă şi canalizare
• Supravegherea calităţii apei, staţii de epurare
• Localităţi (număr) care dispun de sisteme de alimentare cu apă şi de staţii de
epurare
 • Volum de apă potabilă distribuită, din care pentru populaţie, apă industrială, apă
epurată etc.
Echipamente energetice şi telecomunicaţii:
• Gaze naturale, gazoducte, oleoducte
• Volumul gazelor naturale distribuite, din care pentru populaţie
• Energie electrică: CET – sistemul naţional şi regional
• Localităţi (număr) care dispun de alimentare cu gaze naturale
• Gospodării /localităţi neracordate la sistemul energetic naţional
• Telecomunicaţiile – reţele optice, centrale digitale şi analogice, abonamente,
telefonie mobilă
• Energii neconvenţionale

Analiza echipării energetice presupune analiză distinctă a modului de producere a

energiei, de transport şi de distribuţie a acesteia.
Echiparea tehnică a teritoriului este ilustrată printr-o planşă specifică, care cuprinde
toate domeniile sus-menţionate.

Reţeaua de localităţi

Analiza reţelei de localităţi urmăreşte distribuţia localităţilor în teritoriu şi nivelul de

echipare tehnică şi socială a acestora. Principalele aspecte analizate cuprind:
• structura şi ierarhizarea localităţilor urbane şi rurale,
• zonele de influenţă ale oraşelor şi municipiilor.

Principalii indicatori utilizaţi se referă la

• densitatea oraşelor şi satelor,
• raportul dintre numărul de oraşe şi sate,
• mărimea acestora şi a UAT.

De o mare importanţă este analiza nivelului de echipare tehnică şi socială a

localităţilor respectiv, calitatea străzilor şi a spaţiilor plantate, alimentarea cu apă şi
canalizarea, alimentarea cu gaze, telefonia, încălzirea locuinţelor (în sistem centralizat
sau individual), nivelul serviciilor de salubritate şi de gospodărie comunală în general.
Echipamentele sociale la nivelul localităţilor privesc în primul rând pe cele de
interes public major, în domeniul educaţiei şi sănătăţii. Sunt analizate toate formele de
învăţământ şi serviciile de sănătate. Instituţiile administrative, sectorul financiar-bancar
sunt relevante în cazul localităţilor urbane. De o deosebită importanţă este analiza
dezvoltării serviciilor comerciale, a serviciilor pentru populaţie în general, pentru turism,
a sectorului de cercetare.
 Problemele specifice ale reţelei de localităţi sunt ilustrate grafic în planşa privitoare
la populaţie şi reţeaua de localităţi.
Protecţia şi reabilitarea mediului
În cadrul acestui capitol este analizată starea mediului, respectiv a principalilor
factori: apă, aer, sol, vegetaţie, viaţă sălbatică. Se urmăreşte identificarea ariilor
afectate de poluare, sau de fenomene de degradare precum şi a cauzelor acestor
fenomene: sursele de poluare. De asemenea se urmăreşte identificarea zonelor
valoroase şi a ariilor protejate specifice.
Pe baza concluziilor analizelor şi în conformitate cu cerinţele unei dezvoltări
teritoriale durabile se fac propuneri de reabilitare, protecţie şi conservare a mediului
natural şi construit, care sunt ilustrate de regulă în cadrul unei planşe tematice,
specifice.

În procesul de elaborare a planurilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism, ca

suport al procesului de planificare spaţială pot fi necesare si o serie de studii de
fundamentare care asigura cunoaşterea situaţiei din anumite domenii, sau a
problemelor specifice unor domenii sau teritorii. Aceste studii se referă la aspecte
ECONOMICE, SOCIALE, DE INFRASTRUCTURĂ, DE MEDIU, DE PATRIMONIU
CONSTRUIT etc.
Pentru a fi utile în procesul de planificare, studiile de fundamentare (STUF) trebuie
să prezinte date şi concluzii recente (nu mai vechi de 2 ani).
În continuare sunt prezentate câteva exemple de Studii de fundamentare ce
privesc evoluţia unei localităţi şi caracteristicile sale in vederea elaborarii PUG:
-studii topo şi aducerea la zi a suportului topografic/cadastral;
-studiu istoric: evoluţia localităţii, sub aspect istorico-cultural, etnografic,
urbanistic-arhitectural;
-studiu de organizare a circulaţiei şi transporturilor;
-studiu privind condiţiile geotehnice şi hidrogeologice;
-studii privind reabilitarea, protecţia şi conservarea mediului;
-studii pentru stabilirea zonelor protejate cu valoare deosebită (culturală, istorică,
arhitectural-urbanistică etc.);
-studiu cadastral: tipuri de proprietate asupra terenurilor şi imobilelor;
-studii privind echiparea tehnico - edilitară;
-studii privind valorificarea potenţialului turistic sau balnear.
Pentru toate categoriile de studii de fundamentare, demersul elaborării
urmăreşte:
-delimitarea obiectului studiat;
-analiza critică a situaţiei existente;
-evidenţierea disfuncţionalităţilor şi priorităţilor de intervenţie;
 -propuneri de eliminare /diminuare a disfuncţionalităţilor, prognoze, scenarii de
dezvoltare a localităţii.
Fiecare studiu de fundamentare se finalizează cu o sinteză, axată în principal pe
diagnosticarea disfuncţionalităţilor şi pe formularea propunerilor de eliminare sau
diminuare a acestora.

MEDIUL ŞI URBANIZAREA

Societățile omenești au remodelat cadrul natural, instituind un mediu pe care îl

numim „artificial”, caracterizat de spații și structuri calitativ deosebite de cele care
constituie mediul natural.
Acest mediu artificial este compus din multiple alcătuiri şi echipări care servesc
cerințelor curente şi sunt caracteristice procesului cotidian de trai al grupurilor sociale.
El cuprinde astfel tot ceea ce este creat de om atat in interiorul aşezărilor omenenşti, cit
si in afara lor - toate tipurile de constructii, amenajari si echipamente: şoselele,
autostrăzile, căile ferate, podurile, viaductele, barajele etc. toate supuse unui regim
special de preotecţie datorită importanţei lor pentru om şi natură.
Mediul artificial priveşte astfel, în sens larg, întreaga tehnosferă.
Considerat în complexitatea tuturor aspectelor sale, mediul artificial completeaza
şi adapteaza mediul natural, fiind de dorit o coexistenţa activă şi benefică a celor două
medii şi nicidecum o opozitie a lor.
Uneori este dificil de stabilit delimitarea strictă între mediul natural şi cel artificial,
având în vedere că prin simbioza lor, mai mult sau mai putin organica, a luat fiinţă o
noua categorie, denumita mediu uman.
Sintagma mediu uman exprimă astfel acordul privind necesitatea obiectivă a
integrării celor două medii aflate – aparent – la poli opuşi: mediul natural şi mediul
artificial, căutând să înlăture cauzele generatoare de raporturi de neconcordanţă, cu
efecte negative pentru omenire.
Expresia cea mai înaltă şi mai sintetică a mediului artificial o reprezintă formele
perfecţionate de aşezările omeneşti – oraşele.
Procesul urbanizării este definitoriu pentru epoca contemporană, impunând
consecinţe transformatoare asupra tuturor compartimentelor vieţii umane. Este un
proces care se desfăşoară în ritm accelerat si care are un incontestabil rol determinant
în promovarea progresului social.
O serie de structuri şi amenajări ale teritoriului urban ce presupun ocuparea unor
suprafeţe mari şi amplasarea la distanţe mai mari faţă de zonele de locuinţe - unităţile
industriale (producătoare de noxe), complexele agro-zootehnice, unitati de gospodărire
comunală – impun o situare a lor în afara perimetrului oraşului in asa-numite zone
periurbane (preorăşeneasti), constituind astfel parti complementare ale organismului
urban.
Tot în afara limitelor (administrative) ale oraşelor, dar în strânsă cooperare cu
acestea, poate exista un număr variabil de aşezări urbane sau rurale ce pot alcătui
grupari asociative extra-urbane - asa-numitele zone metropolitane.
 Intelesul termenului “urban” asociat unei localitati este diferit de la o ţară la alta,
în baza anumitor criterii:
- numărul de locuitori: se apreciază că o localitate poate fi calificată ca urbană
dacă are: în Suedia – peste 200 de locuitori, în Albania – peste 400 de locuitori, în
Elveţia, Spania, Anglia – peste 1000 locuitori, în Iugoslavia, Franţa, Norvegia – peste
2000 locuitori, în SUA și Japonia – peste 2500 locuitori, în India şi Austria – peste 5ooo
locuitori, în Grecia – peste 10.000 locuitori.;
- dotarea cu echipament tehnico-edilitar: urbană este apreciată localitatea care
dispune de o dotare corespunzătoare privind confortul, igiena locuitorilor, alimentarea
cu apă, canalizarea, alimentarea cu energie electrică, telefonia, amenajarea străzilor
etc.;
- dotările social-culturale: satisfacerea intereselor publice, a celor de odihnă şi
recreere etc.;
- importanţa în teritoriu;
- criterii administrative.

Orasele pot fi incadrate in diferite categorii:

- Oraşe mici – cele care au sub 20.000 de locuitori

- Oraşe mijlocii – cele care au mai mult de 20.000 de locuitori
- Oraşe mari – cele care au peste 100.000 de locuitori
- Oraşe foarte mari – cele cu peste 500.000 de locuitori
- Oraşe plurimilionare – care au peste 2.500.000 de locuitori
- Conurbaţii – aşezări cu peste 12.500.000 de locuitori şi care sunt, de fapt,
regiuni urbane, sisteme create în teritoriu şi care au funcţiuni complexe.
- Megapolisuri – concentrări suprametropolitane, cu o populaţie mai mare de
4.000.000 de locuitori. Există 19 asemenea tipuri de aşezări, dintre care:
New-York (11.560.000), Tokio (11.350.000), Rhein-Ruhr (10.400.000), Buenos
Aires (9.000.000), Paris (8.200.000), Londra (7.700.000 ), Moscova
(7.000.000 ), Shanghai (6.900.000) etc.
In ţara noastră denumirea de oraş este stabilită prin reglementări administrative
şi hotărâri ale organelor de stat.

Trăsăturile caracteristice ale mediului urban:

• încadrarea populaţiei în ramuri economice şi sectoare de activitate neagricole,

în care munca se desfăşoară cu ocupare permanentă, fără întreruperi sezoniere
şi are un înalt nivel de productivitate (se pot include aici şi activităţile privind
sectorul agricol şi alimentar industrializat);

• transferarea populaţiei ocupate – în procente crescânde – din sectorul productiv

în sectorul serviciilor, din domenii în care predomină munca fizică în cele în care
ponderea majoră o are munca intelectuală;

• modificarea structurii vieţii sociale, a concenpţiilor şi mentalităţilor indivizilor:

restrângerea numerică a celulei familial: independenţa membrilor adulţi –
 indiferent de sex – la vârsta majoratului, interesul crescând al populaţiei pentru o
calificare superioară, pentru cultură, precum şi valorificarea optimă a unui „buget”
crescând de timp liber;
• intensificarea mobilităţii, creşterea numărului contactelor sociale,
amplificarea furnizării de bunuri de larg consum, energie şi a informaţii;
• dezvoltarea unei reţele complexe de mijloace de transport şi comunicaţii
eficiente şi uşor accesibile
 densitatea ridicată în ceea ce priveşte ocuparea solului, într-un perimetru
mult extins;
 împărţirea teritoriului în zone specializate ca profil social-economic;

 diversitatea edificiilor şi dotărilor tehnico-edilitare;

 preocuparea pentru calitatea fondului construit şi pentru aspectul spaţiilor
libere;
 dezvoltarea unei reţele de comunicaţie cu mijloace perfecţionate de
transport pentru categorii de trafic diferenţiate;
 dezvoltarea suprafeţelor spaţiilor verzi şi a zonelor pentru sport şi
recreere.

URBANIZAREA SPONTANĂ ŞI CONSECINŢELE EI

Limita dintre sat si oraş poate ridica dificultăţi majore în problema urbanizării:
întrepătrunderea spontană a celor două tipuri de aşezări şi transferul demografic
necontrolat poate conduce la manifestarea unor aspecte violent-contradictorii, care,
amplificate, duc la „congestionarea” şi „inflamarea” organismului orban iniţial.
Aceste probleme pot apare datorita unei multitudini de factori:
 polarizarea excesivă în jurul marilor oraşe a forţelor de producţie, a
populaţiei, a resurselor şi energiei;
 supraocuparea solului, până la saturaţie, în zonele centrale, in opozitie cu
risipa de spatiu în zonele periferice;
 perturbaţii profunde care au loc între compartimentrele funcţionale ale
oraşului, defectuos amplasate, extinse şi interferate;
 ne-utilizarea sau utilizarea improprie a terenurilor agricole

MOBILITATE, TRANSPORT ŞI TRAFIC URBAN

Mărirea speranţei de viaţă a populaţiei a determinat o creştere demografică

explozivă (numărul de locuitori – parametru fundamental al construirii mediului urban –
a cunoscut dublări, în repetate rânduri, la intervale de timp mici).
Aglomerarea populaţiei şi a funcţiilor urbane generează, prin dimensiunile atinse,
un adevărat nomadism motorizat cu caracter de masă, ale cărui fluxuri sunt orientate cu
precădere dinspre zonele de domiciliu spre zonele de muncă şi dinspre zonele de
domiciliu spre zonele de recreere.
 In plus, datorita măririi bugetului de timp liber, a apărut problema asigurarii
posibilităţilor de recreere. Si deoarece recreerea presupune libertatea totală a individului
de a opta pentru oricare dintre modalităţile de refacere fizică şi intelectuală într-un
mediu lipsit de elemente restrictive – intilnit în general în afara perimetrului urban – au
aparut noi fluxuri de circulatie, de obicei la sfirsit de saptamina, catre si dinspre zonele
de agrement.

Această mobilitate are un caracter pulsatoriu şi datorită specificului ei devine din

ce în ce mai supusă disfuncţionalităţilor în condiţiile existenţei unor reţele de circulaţie
depasite adesea de cresterea indicelui de motorizare. Fenomenul este caracteristic in
special structurilor urbane care prezintă o solidă constituire istorică, cu centre care
trebuiesc păstrate şi protejate.

Folosirea excesiva a automobilului a condus la o serie de consecinţe ce pot fi

intilnite in toate orasele:
- aglomerarea excesivă a suprafeţelor carosabile - artere de circulaţie blocate de
vehicule parcate, strangularea traficului în zonele centrale;
- consumul mare de spaţiu si scoaterea din circuitul normal de folosinţă a unor
suprafeţe de teren imense (25 mp. pentru fiecare automobil în staţionare reprezintă
echivalentul suprafeţei locuibile minime pentru o familie cu trei persoane).

A aparut astfel, paradoxal, un fenomen care accentuează o trăsătura

“antiumană” a mediului uman: dacă în perioada evoluţiei naturale circulaţia era cea care
se subordona funcţiunilor oraşului, perioada moderna este adesea martorul unei
subordonari a oraşului faţă de exigenţele circulaţiei.
Soluţii propuse pentru rezolvarea problemelor generate de trafic privesc in
principiu urmatoarele aspecte:
- instituirea de restricţii de circulaţie în zonele centrale - centrele istorice să fie
accesibile numai traficului pietonal, accesele carosabile şi parcajele urmând să fie
amplasate în zonele periferice ale acestora;
- importanta majora acordata mijloacelor de transport in comun, prin folosirea, în
zonele centrale, numai a autobuzelor şi taxiurilor, accesul automobilelor fiind
restrictionat.

POPULAŢIA URBANĂ

Planurile de urbanism se bazează pe studiul şi punerea în evidenţă a resurselor

umane. Se urmăreste conturarea perspectivelor demografice - numărul de locuitori în
perspectivă, corelarea lui cu posibilităţile oraşului şi a sistemului de localităţi de a le
asigura cazarea, locurile de muncă şi serviciile solicitate.

De aceea, în orice studiu se porneşte de la câteva date obligatorii:

- cunoaşterea situaţiei de fapt;
- stabilirea posibilităţilor de dezvoltare;
- prognoza evoluţiei în perspectiva pe termen lung.
 Prin structura populaţiei se înţelege totalitatea grupelor caracteristice unei
populaţii dintr-un teritoriu evidentiate în raport cu o serie de criterii: social-economice,
vârsta, sex, preocupări profesionale, venituri, tipul de familie etc.
Numărul de locuitori este caracterizat printr-o serie de evenimente demografice –
natalitate, fertilitate, mortalitate etc. – într-un anumit interval de timp semnificativ (10-20
de ani) şi oferă specialiştilor informaţii privind tendinţele generale ale mişcării populaţiei
în perspectivă. Pe baza acestor informatii se poate prognoza tipul de dezvoltare a
localităţii şi gradul ei de atractivitate.
Ansamblul de fenomene care determină evoluţia numerică a populaţiei defineste
mişcarea populaţiei. Ritmul de creştere (evoluţia numerică a populaţiei într-o anumită
etapă) este rezultatul a două tipuri de factori:
1) mişcarea naturală, care poate fi în excedent sau în deficit. Ea presupune două
elemente:
- naşterile – care pot fi prognozate prin aplicarea unor coeficienţi privind
fertilitatea şi, statistic, prin numărul noilor născuţi;
- decesele – care se pot determina prin aplicarea coeficienţilor de mortalitate sau
supravieţuire pe vârste şi sexe (numărul lor este, în genenral, constant)
Diferenţa dintre numărul naşterilor şi cel al deceselor indică mişcarea (sau
creşterea) naturală a populaţiei.
2) mişcarea migratorie, care rezultă din insuficienţa forţei de muncă locale sau
zonale, respectiv prin atragerea unei populaţii – din diferite motive – interesate să se
stabilească în oraş.
Migraţia sau creşterea mecanică a populaţiei poate determina oscilaţii mari ale
numărului de locuitori ai unui oraş sau ai unei zone. Cea mai caracteristică mişcare de
acest tip este cea din mediul rural către cel urban şi dinspre oraşele mici către oraşele
mari şi foarte mari.

Mobilitatea populaţiei se referă la o suma de factori: migraţia, navetismul sau

deplasările populaţiei, dar şi mobilitatea pe plan socio-profesional (mişcările survenite
prin schimbarea profesiei, prin trecerea dintr-o categorie socială în alta). În definirea
mobilităţii sociale sunt incluse mişcările realizate într-o diversitate de variabile care
definesc poziţia persoanei în societate: gradul de educaţie şi instrucţie şcolară, sexul,
starea civilă, locul de rezidenţă etc.
Mobilitatea teritorială cuprinde totalitatea deplasărilor populaţiei şi a forţei de
muncă în teritoriu, de la o localitate la alta, cu sau fără schimbarea domiciliului stabil.
Mobilitatea poate fi: definitivă, flotantă sau zilnică (navetism).
Mobilitatea definitivă se referă la migrarea unor persoane dintr-o localitate
rurală într-una urbană sau dintr-o localitate urbană în altă localitate urbană sau rurală.
Mobilitatea flotantă este constituită, în principal, din deplasări ale populaţiei
pentru intervale de timp diferite ca durată, în vederea: efectuării de tratamente
medicale, urmarea unei forme de învăţământ, aprovizionarea sau desfacerea de
produse agro-industriale, deplasărilor în interes de serviciu, turistice, vizitării rudelor etc.
Mobilitatea zilnică defineşte deplasarea cotidiană sau la intervale de timp mici
(două până la şase zile) a forţei de muncă între localitatea de domiciliu şi locul de
muncă. Acest tip de deplasare este urmărit cu atenţie atât pentru implicaţiile sale socio-
profesionale, cât şi pentru rezolvarea amenajărilor şi dotărilor necesare.

PLANIFICAREA

Noţiunea de planificare poate avea un sens extrem de larg, de la activitatea

curentă a unei persoane care îşi "planifică" cheltuielile de concediu sau pentru piaţa de
sâmbătă dimineaţa şi până la planificarea cheltuielilor şi activităţilor anuale pe care le
desfăşoară o întreprindere sau o instituţie publică. În activităţile de tip militar, noţiunea
de planificare are o semnificaţie profundă şi reprezintă în general o condiţie sine-qua-
non, care precede orice tip de acţiune.
Ultimele decenii au arătat un interes crescut al administraţiilor publice locale
şi centrale pentru ideea de planificare. Această noţiune nu poate fi separată definitiv de
semnificaţia pe care deceniile de comunism din Europa răsăriteană, i-au conferit-o. De
altfel, la începutul anilor '90, termenul "planificare" părea la fel de tare compromis în
conştiinţa colectivă românească, ca şi cel de "sistematizare".
Procesul de apropiere economică de Uniunea Europeană, după 1993 şi
declanşarea negocierilor pentru aderare, după 1998 a readus în prim plan un termen ce
părea a nu mai avea viitor în România. În ultimii ani, termenul de planificare apare în
numeroase acte normative şi în documente care privesc procesul de integrare în
structurile UE. Importanţa pe care instituţiile UE o acordă planificării şi programării
financiare a impus deschiderea unei dezbateri care să clarifice sensurile "noi" ale
acestor termeni în contextul economiei libere de piaţă şi societăţii democratice de după
1990.
Succesul de care se bucură astăzi metodele de planificare în domeniile
economico-sociale şi ale dezvoltării spaţiale este puternic legat de ideile de parteneriat
şi participativitate, câştiguri indiscutabile ale ultimelor două decenii în ţările democratice.
Ghidul pentru "strategie" propus de "The Economist Books" defineşte noţiunea
de strategie drept o "politică generală pentru atingerea unui număr de obiective
specifice. De origine latină, cuvântul strategie are conotaţii în lumea Greciei antice, fiind
legat de termenul de "strategi" care desemna pe comandanţii militari ai unei cetăţi. În
prezent termenul păstrează încă o semnificaţie militară, extinzându-şi însă sfera de
aplicabilitate la un număr extrem de mare de domenii ale vieţii sociale şi economice.
Noţiunea de planificare este strâns legată de cea de plan. Dicţionarele definesc
planificarea drept un proces de "întocmire a unui plan, a unui program", dar şi de
conducere şi organizare a activităţilor pe bază de plan, incluzând şi o anumită
succesiune /etapizare a unor faze ale planului. Planificarea este văzută drept acţiunea
de a planifica, dar şi de a anticipa, previziona, pregăti anumite acţiuni într-o anumită
perspectivă.

John Friedman afirmă că utilizarea izolată a termenului de planificare este lipsită

de sens şi că ceea ce este extrem de important de reţinut sunt două aspecte:
planificarea implică decizii şi presupune (de obicei), alocarea de resurse.
Termenul de planificare capătă sens în asociere cu alţi termeni precum: participativ,
strategic, de acţiune, pe termen scurt, mediu sau lung, global, (Friedman), dar şi urban,
teritorial, spaţial etc.
Planificarea strategică este o sintagmă obţinută din asocierea celor doi termeni
de mai sus şi care tinde să capete sensuri tot mai profunde şi utilizări concrete în
multiple domenii şi procese, în prezent.
Părintele planificării strategice este considerat Igor Ansoff. Aplicată la nevoile
dezvoltării companiilor, planificarea strategică este definită drept un "proces de schiţare
a hărţii strategice a companiei, calea prin care se stabileşte ce produs să fie oferit, cărui
consumator, în ce loc şi la ce preţ" (The Economist Books).
În măsura în care, în ultimele decenii ale secolului XX, managementul
companiilor a fost extins la nivelul administraţiilor urbane şi teritoriale, dar şi al
organizaţiilor non-profit, principiile şi tehnica "planificării strategice" au fost adoptate şi
de către acestea. Specificul administraţiilor urbane şi teritoriale este mai degrabă
apropiat unor organizaţii non-profit, neguvernamentale, de interes public, decât al unor
societăţi comerciale. Totuşi acestea nu pot fi asimilate unor simple ONG-uri, fie şi numai
în raport cu complexitatea atribuţiilor şi activităţilor pe care le derulează, dar şi cu nivelul
responsabilităţilor pe care le îndeplinesc faţă de largi colectivităţi umane.
În acest context planificarea strategică la nivel regional /teritorial presupune
identificarea acelor elemente de complexitate specifică acestui nivel, a mecanismelor
suport pentru procesul în sine, a factorilor care sunt implicaţi în procesul de decizie şi a
categoriilor de resurse care pot fi mobilizate.
Principiile generale ale planificării strategice (PST) sunt valabile însă şi în
acest context:

• PST are caracter cuprinzător, global, dar şi de specificitate /de unicat (procesul
fiind valabil pentru o anumită organizaţie /structură, într-o anumită conjunctură şi pe o
anumită perioadă de timp45);
• PST stabileşte obiective fundamentale şi direcţii de acţiune care vor ghida o
organizaţie în activitatea sa în urma unui efort disciplinat;
• PST este un proces prin care se alocă resursele necesare unei organizaţii în
vederea împlinirii misiunii şi obiectivelor asumate;
• PST cuprinde un set de concepte, proceduri şi instrumente, care ajută o
organizaţie să lucreze într-un mediu dinamic şi în continuă schimbare;
• PST este un proces care orientează şi susţine dezvoltarea şi schimbarea, ca
răspuns la nevoile mediului intern şi la cerinţele dinamicii mediului extern.

Utilizarea planificării strategice la nivelul organizaţiilor publice şi non-profit s-a

extins considerabil în ultimele 2 decenii. J. Bryson consideră că planificarea strategică
poate fi aplicată cu succes în cadrul următoarelor categorii de organizaţii:
• agenţii publice şi departamente ale acestora
• puterea executivă în general (a unui oraş, comitat etc.)
• organizaţii fără scop lucrativ care oferă servicii publice sau servicii specifice
(transport, sănătate, educaţie)
• reţele inter-organizaţionale în sectorul public şi sectorul fără scop lucrativ
• comunităţi întregi, zone urbane sau metropolitane, regiuni, state.
Bryson identifică cel puţin 12 motivaţii pentru care o organizaţie se angajează în
procesul de planificare strategică47. Dintre acestea, prima este relevantă şi pentru
problematica dezvoltării spaţiale: "ne confruntăm cu atât de multe cerinţe opuse
încât avem nevoie de un proces prin care să ne stabilim priorităţile".
Beneficiile planificării strategice sunt general valabile şi pot fi ierarhizate astfel:
• Promovarea gândirii şi acţiunii strategice, care conduce la obţinerea de
informaţii într-un mod sistematic cu privire la mediul intern şi extern, la interesele
diferiţilor actori precum şi la o atenţie sporită faţă de educaţia organizaţională,
clarificarea direcţiei de perspectivă şi stabilirea priorităţilor de acţiune ale
acesteia.
• Îmbunătăţirea procesului de decizie, deoarece planificarea strategică se
concentrează întotdeauna asupra problemelor şi a dificultăţilor majore, ajutând
factorii de decizie să ia cele mai bune hotărâri.
• Crearea unei responsabilităţi şi eficienţe sporite a organizaţiei, beneficii
care decurg din primele două, ca urmare a clarificării problemelor organizaţionale
şi stabilirii priorităţilor acesteia.
• În cele din urmă există un beneficiu direct al membrilor organizaţiei, în
sensul că factorii de decizie îşi îndeplinesc mai bine rolul şi se achită de
responsabilităţi, iar munca de echipă şi nivelul de expertiză al membrilor acesteia
se îmbunătăţeşte.
Este important de precizat în final că planificarea strategică, deşi este un demers
benefic, care poate contribui cu succes la implementarea unor programe şi strategii, nu
este un panaceu universal şi nici nu este aplicabilă oriunde şi oricum.
În situaţii de criză, atunci când rezolvarea anumitor probleme apare în mod
vădit şi nu există opţiuni de moment (de ex. intervenţii după un cataclism natural)
demersul strategic nu se justifică. De asemenea un astfel de demers nu merită
lansat dacă strategia propusă nu are şanse de implementare, sau dacă nu există
voinţa politică exprimată, în sensul susinerii strategiei.

În primul deceniu al tranziţiei, în România, gravitatea anumitor probleme,

stringenţa rezolvării unor situaţii de gravitate extremă (poluare acută, statutul
proprietăţii, lipsa unor utilităţi minimale în zonele rurale etc.), inconsistenţa şi lipsa de
experienţă a administraţiilor locale şi centrale nu au oferit un cadru propice adoptării şi
utilizării planificării strategice ca instrument de gestiune a aşezărilor şi teritoriului.
În răstimp de mai bine de un deceniu, un nou cadru legislativ şi instituţional în
domeniul gestiunii aşezărilor şi teritoriului, a fost iniţiat, dezvoltat, perfecţionat şi
adaptat, în ultima perioadă a intervalului, la cerinţele procesului de integrare europeană.
Crearea structurilor regionale şi amplificarea sprijinului extern (UE, Banca Monidală
etc.), au contribuit la completarea cadrului normativ şi procedural, la definirea mai
precisă a responsabilităţilor diferitelor niveluri de administrare şi la necesitatea unei mai
bune coordonări între acestea.
În perioada 1991 – 2001, instrumentele tehnice de gestiune a aşezărilor şi
teritoriului au fost planurile de urbanism şi amenajarea teritoriului. Sub aspect normativ,
conţinutul acestora a suferit modificări nesemnificative, în decurs de 10 ani, chiar dacă
practica elaborării lor a adus importante elemente inovatoare. După 2001, odată cu
adoptarea legii 350 a legii 453 şi a altor reglementări subsecvente, se pot anticipa
schimbări relevante49.

Modele de inspiraţie europeană

Dezvoltarea aşezărilor /regiunilor /teritoriilor se realizează în general printr-o
eficientă conjugare a procesului de planificare spaţială cu cel de planificare strategică.
Principalii termeni care trebuie definiţi sunt dezvoltare, planificare spaţială şi planificare
strategică.
Dezvoltarea este definită de Comisia Europeană drept "o conversie a formei
terenului şi proprietăţii sau a utilizării acestuia prin instrumente de planificare şi
presupune în general realizarea de noi construcţii, sau modificarea celor existente
precum şi operaţiuni inginereşti ample. În acest sens planurile ca instrumente sunt
mijloace de exprimare a unei politici de planificare a dezvoltării şi includ pe lângă
reprezentări grafice şi documente scrise, măsuri fiscale şi /sau de altă natură (s.a)".
În acelaşi spirit sunt definite planificarea spaţială (PSP) - schimbarea distribuţiei
activităţilor în spaţiu şi a legăturilor dintre ele prin conversia formelor de utilizare a
terenurilor şi proprietăţilor şi planificarea strategică (PST) - pregătirea unui cadru
strategic, identificarea modelelor generale de creştere pe baza evauării comprehensive
a tendinelor pe termen lung ale dezvoltării sociale, economice şi spaţiale.
La sfârşitul anului 2002 erau în curs de finalizare, sau de adoptare o serie de noi
acte normative menite să definească noile elemente cu caracter procedural, modul de
întocmire, adoptare şi utilizare a documentaţiilor de urbanism şi amenajare a teritoriului.

În UE, anii '90 aduc o recunoaştere oficială a rolului important pe care

planificarea spaţială îl are în realizarea coeziunii economice şi sociale a Uniunii ţinându-
se cont de următoarele aspecte:
- efectele dezvoltării spaţiale depăşesc graniţele unei ţări sau regiuni
- necesitatea maximizării potenţialului economic al SEM (Single European
Market) prin minimizarea decalajelor (infrastructură, reţele urbane etc.)
- nevoia de mai bună coordonare a investiţiilor publice şi de maximizare a
contribuţiei politicilor comunitare creşterea oportunităţilor de cooperare
transfrontalieră
- rolul planificării spaţiale în promovarea dezvoltării durabile prin
echilibrul dintre creşterea economică şi protecţia mediului şi
patrimoniului

După 1990 coeziunea Uniunii Europene a fost constant reprezentată prin triada:
coeziune socială – coeziune economică - coeziune teritorială.

În ţările UE planificarea spaţială are o semnificaţie unanim acceptată: -

ansamblu de metode utilizate de sectorul public pentru a asigura o organizare
raională a teritoriului, protecţia mediului şi atingerea obiectivelor economice şi
sociale (în echilibru, conform principiilor dezvoltării durabile).
Cu toate acestea există diferenţe de accent, priorităţi şi instrumente. Astfel, unele
ţări pun accentul pe planificarea economică (Franţa), altele pe utilizarea eficientă a
terenului (Olanda) sau pe sistemele de reglementare (Marea Britanie). În unele cazuri o
importanţă deosebită se acordă aspectelor de design urban /control al intervenţiei,
siluetă urbană (Italia). Unele ţări au o abordare cuprinzătoare şi integrată (Danemarca).

Sistemul de planificare spaţială depinde foarte mult şi de sistemele de guvernare.

În UE întâlnim 3 forme principale de astfel de sisteme: cele unitare (putere la nivel
central cu delegări de responsabilităţi: Franţa, Olanda), cele regionale (putere partajată
între centru şi regiuni conform constituţiei: Italia, Spania) şi federale (putere partajată
între centru şi regiuni cu autonomie în anumite domenii şi abilitare normativă: Austria,
Belgia, Germania, Marea Britanie - parţial). Ca urmare şi legislaţia în domeniu poate fi
diferită, existând state europene cu o lege unică privind planificarea spaţială sau cu legi
federale şi legi regionale (Austria, Germania, Spania). În Belgie există o autonomie
totală în ceea ce priveşte reglementarea dezvoltării spaţiale (nu există o lege federală).
Categorii de instrumente spaţiale pot fi şi ele variate de la ţară la ţară, dar pot fi
încadrate în următoarele 4 categorii:

• Politici naţionale, perspective – identifică politici naţionale, strategii, orientări,

criterii de performanţă etc.; cuprind tot teritoriul sau părţi semnificative ale acestuia
• Strategii – identifică modele de dezvoltare la niveluri sub-naţionale (pot fi unul
sau două niveluri), dar superioare nivelului local (municipalitate, comună); pot fi
orientative sau programatice; sunt implementate prin alte instrumente “locale”
• Planuri cadru – identifică cadrul general de dezvoltare spaţială şi criterii de
reglementare a utilizării terenurilor (pot fi opozabile în justiţie); se referă la unităţile
administrative cele mai mici şi pot fi implementate şi prin instrumente mai detaliate
• Reglementări – identifică şi reglementează dezvoltarea la nivel de parcele de
teren (regulamente, control, mecanisme de implementare)

În România se poate aprecia că există toate cele 4 nivele:

- Politicile naţionale sunt reprezentate prin PATN

- Strategiile prin planurile de dezvoltare regională

- Planurile – cadru sunt PATZ, PATJ şi PUG, iar

- Reglementările se regăsesc la nivel de PUG, PUZ.

Politicile specifice în planificarea spaţială europeană sunt:

1. Dezvoltarea comerţului
2. Dezvoltarea economică
3. Gestiunea mediului
4. Patrimoniul
5. Locuirea
6. Dezvoltarea industrială
7. Turismul şi recreerea
8. Resursele naturale
 9. Transportul
10. Gestiunea deşeurilor şi poluarea
Abordări europene recente evidenţiază prezenţa simultană a triadei: social,
economic şi mediu şi necesitatea promovării acelor măsuri care asigură implementarea
a cât mai multe obiective (maximizarea efectului de sinergie).
Planurile de dezvoltare spaţială elaborate în ţările vest-europene pun accentul pe
tendinţe şi fixează obiective care trebuie atinse prin variate programe, dintre care merită
subliniate: programele de ocupare a terenurilor, de amenajare, de achiziţii publice,
de construcţii publice şi de echipare tehnică majoră. Aceste programe corespund
unor politici urbane şi teritoriale, ale autorităţilor locale. În cadrul acestor modele de
abordare a dezvoltării spaţiale este relevant demersul participativ şi procesul inter-
activ de formulare a obiectivelor strategice.

DEFINIŢII:
Dezvoltarea urbană: proiectarea şi executarea unor lucrări de echipare a
terenului care echivalează cu conversia terenului agricol (liber) în teren urbanizat; acest
proces implică o serie de responsabilităţi care revin administraţiilor publice.
Dezvoltare spaţială: schimbări ale distribuţiei activităţilor în spaţiu şi a relaţiilor
dintre acestea prin conversia terenurilor şi proprietăţilor.
Instrumente de planificare: mijloace prin care se exprimă şi aplică politicile de
planificare, respectiv: planuri, rapoarte, măsuri fiscale etc.
Instrument /plan cadru: instrument prin care se prevede un cadru spaţial
general pentru un oraş sau o unitate teritorială şi care este pus în aplicare prin
instrumente de reglementare (ex: planul urbanistic general /master plan).
Plan de reglementare: instrument prin care se reglementează şi se
implementează dezvoltarea terenurilor, clădirilor, sau schimbarea utilizării terenurilor
sau a proprietăţilor şi prin care se identifică localizarea precisă pentru dezvoltare şi sunt
(în general) opozabile în justiţie.
Planificare: Un proces referitor la evaluarea conştientă a politicilor şi deciziilor
înainte de a fi puse în practică (Benveniste, G.).
Planificare: Un proces prin care cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice sunt puse în
relaţie cu acţiuni organizate. Termenul planificare capătă mai mult înţeles numai atunci
când este însoţit de un alt termen care să îl descrie cum sunt participativă, globală,
strategică, aciune, termen scurt sau dezvoltare (Friedmann, J.). ţ
Planificare regională: planificare la nivel regional /pentru regiune, realizată de
autorităţi regionale sau naţionale sau prin cooperarea autorităţilor locale.
Planificare spaţială: politici şi acţiuni publice menite să influenţeze distribuţia
activităţilor în spaţiu şi legăturile dintre acestea; niveluri de abordare sunt: supra-
naţional (UE), naţional, regional, local; PS include: utilizarea terenurilor şi politica
regională.
Planificare strategică: pregătirea unui cadru sau a unei strategii în termeni
generali, fără localizarea intervenţiilor; este cuprinzătoare şi pe termen lung (în general)
şi integratoare (aspecte sociale, economice şi spaţiale).
Politica regională: politică prin care se promovează măsuri de reducere a
decalajelor /disparităţilor economice şi sociale.
 Principii de amenajarea teritoriului: enunţuri cu caracter general asupra
organizării şi dezvoltării teritoriului, conţinute în acte normative din domeniu; principiile
trebuie să fie recunoscute şi aplicate de către autorităţile publice şi toţi actorii implicaţi în
amenajarea teritoriului atât în planificare, cât şi în măsurile adoptate (raportul planificării
spaţiale, Germania 2000).
Sistem de planificare: ansamblu de legii, instituţii şi alte elemente stabilite la
nivel de stat sau regiune pentru planificare spaţială.