‘

Evoluţia limbii române literare

referat

Limba literară este o disciplină relativ nouă a lingvisticii.

Concret, ea reprezintă varianta cea mai îngrijită a limbii naţionale,caracteri- zată printr-un
sistem de norme, care s-au fixat în scris şi care îi conferă o anumită stabilitate şi unitate.
Noţiunii de limbă literară i s-au dat, de-a lungul timpului, acceptii diferite.
Astfel, iniţial, ea a fost socotită exclusiv o limbă scrisă, având menirea de a servi pentru
exprimarea unei literaturi.
Cel care defineşte cel mai bine limba literară pare a fi acad. Ion
Gheţie: „limba literară este varianta cea mai îngrijită a limbii întregului popor, care
serveşte drept instrument de exprimare a celor mai diverse manifestări ale culturii
şi se caracterizează prin respectarea unei norme impuse cu necesitate membrilor
comunităţii căreia i se adresează”.
Obiectul istoriei limbii române literare îl reprezintă constitu- irea şi
dezvoltarea normelor limbii literare, de la origini şi până în zilele noastre. Limba literară
se situează deasupra dialectelor, reprezentând norma unică supradialectală. Spre
deosebire de dialecte şi de graiuri, folosirea limbii literare presupune o selecţie atentă a
mijloacelor de exprimare, deci, ţine seama de anumite norme, unanim acceptate. Prin
norma limbii literare, înţelegem expresia convenţională a unui anumit uzaj lingvistic,
expresie obligatorie pentru toţi cei care folosesc limba literară respectivă. Noţiunea de
normă şi noţiunea de abatere de la normă se găsesc într-un raport de corelaţie, în sensul
că o normă există în măsura în care se înregistrează abateri de la ea. Dar normele nu
trebuie concepute ca nişte realizări statice, ci ele trebuie considerate în perspectiva
dinamicii istoriei limbii. Normele limbii literare se constituie în diacronie, iar îndreptarele
şi tratatele academice consemnează existenţa lor în sincronie.
Trebuie să facem distincţia între norma literară şi norma
lingvistică. E Coşeriu a subliniat că norma lingvistică arată „cum se spune”, în timp ce
norma literară stabileşte „cum trebuie să se spună”.Norma lingvistică are un caracter
„natural” şi abstract, în timp ce norma literară este concretă şi convenţională,
presupunând un acord prealabil din partea celor care o hotărăsc şi o respectă.
Caracterul normat al limbii literare se evidenţiază la toate
palierele structurii limbii: fonetic, lexical, morfologic, sintactic. La nivelul fonetic,
normele indică pronunţarea corectă a cuvintelor (norme ortoepice); de aceste norme, se
leagă cele ortografice, care stabilesc reprezentarea grafică a structurii fonetice a
cuvântului.
De-a lungul istoriei sale, limba română literară evoluează, în
strânsă legătură cu dezvoltarea culturală a societăţii.
Ion Gheţie socoteşte că periodizarea limbii româneşti de cultură trebuie să
surprindă principalele momente ale procesului de unificare
şi de modernizare şi, astfel, acceptăm periodizarea susţinută de cunoscutul lingvist român
în Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532-1780), unde sunt distinse două mari
epoci: epoca veche (1532-1780 sau din prima jumătate a secolului al XVI-lea până în
1780) şi epoca modernă (1780-1960).
1532 este anul celei mai vechi menţionări a unui text literar
românesc şi, implicit, al folosirii limbii române pentru realizarea unui act de cultură. În
acest an, este semnalată, într-o scrisoare poloneză, intenţia unui bătrân învăţat din
Moldova de a pune sub tipar două monumente literare, Evanghelia şi Apostolul .
În 1780, apare prima gramatică românească tipărită – Elementa linguae
daco-romanae sive valachicae –, datorată lui Samuil Micu (şi lui Gheorghe Şincai),
prima dintre lucrările lingvistice ale ŞcoliiArdele-
ne, în care sunt enunţate principiile de cultivare a limbii literare ce vor sta la baza
constituirii aspectului ei actual.
Procesul de constituire a limbii române literare se încheie în
secolul al XX-lea, mai exact prin anii 1953-1960, odată cu publicarea Îndreptarului
ortografic, ortoepic şi de punctuaţie şi a Gramaticii Academiei.
Epoca veche, la rândul ei, se împarte – după opinia lui Ion
Gheţie – în două mari perioade:
1) 1532-1640 – delimitează faza formării variantelor teritoriale ale limbii
române literare. 1640 este anul când, după o întrerupere de peste 50 de ani, se reia
activitatea de tipărire a cărţii româneşti, prin Pravila de la Govora. Este o perioadă
extrem de importantă în evoluţia limbii noastre de cultură, pentru că reprezintă punctul de
pornire atât pentru literatura, cât şi pentru limba literară naţională. Din această perioadă,
datează cele mai vechi texte literare româneşti ce ne-au parvenit, precum şi cele dintâi
cristalizări ale unor norme literare. Tot acum, apar şi indiciile constituirii stilurilor
funcţionale ale limbii, deocamdată în forme mai puţin coerente.
2) 1640-1780 reprezintă perioada primei unificări a limbii române literare.
Prin înlăturarea slavonei ca limbă oficială, limba română se dezvoltă din ce în ce mai
vizibil ca limbă de cultură. Acum apar opere de referinţă, datorate unor personalităţi
precum Dosoftei, Miron Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, Constantin
Cantacuzino (Dosoftei şi Dimitrie Cantemir contribuie la dezvoltarea stilului artistic).
Variantele literare distincte sunt, ca şi în perioada precedentă, două: moldovenească şi
muntenească. Între limba literară şi cea populară, există mari apropieri, iar principalele
surse de împrumut sunt slavona, turca şi greaca. Din această perioadă, avem şi primele
opinii (deşi sumare) asupra problemelor limbii literare, mai ales cu privire la unificarea şi
la modernizarea ei. Tot acum, apar primele gramatici şi primele lucrări lexicografice (este
vorba despre aşa-numitele „lexicoane”).
Epoca modernă, la rândul ei, cunoaşte trei perioade:
1. 1780-1840 – această perioadă este socotită, de unii lingvişti, drept faza de
tranziţie spre epoca modernă.
2. 1840-1881 – reprezintă faza modernă propriu-zisă, în care constatăm dezvoltarea
stilurilor limbii române literare şi o deosebită evoluţie a stilului literaturii artistice (şi
chiar apariţia şi dezvoltarea stilurilor individuale: stilul lui Al. Odobescu, stilul lui Mihai
Eminescu, stilul lui Ion Creangă etc.).
3. 1881-1960 reprezintă etapa definitivării, în amănunt, a normelor limbii literare.
 ÎNCEPUTURILE SCRISULUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Limba slavonă a fost folosită în biserică şi în cancelariile domneşti până în

vremea lui Petru Şchiopul, în Moldova (1574) şi a lui Mihai Viteazul, în Muntenia
(1593). Totuşi, oficial, româna nu a înlocuit slavona în serviciul divin decât în primele
decenii ale secolului al XVIII-lea.
Originile limbii române literare, datând din secolul al XVI-lea,
trebuie legate de activitatea diaconului Coresi, originar din Târgovişte, trăind
aproximativ între 1510-1581. Împreună cu ucenicii săi, Coresi tipăreşte, în cea de-a doua
jumătate a secolului al XVI-lea, lucrări de o deosebită importanţă: Catehismul luteran
(tipărit sub titlul Întrebare creştinească), Evangheliarul, Apostolul, Cazania, Liturghierul,
Psaltirea românească, Molitvenicul, Psaltirea slavoromână etc.
La baza limbii cărţilor lui Coresi, se află, după cum se ştie, graiul din sudul
Ardealului-nordul Ţării Româneşti (Coresi a tipărit la Braşov şi la Târgovişte). În
efectuarea traducerilor, diaconul porneşte de la textele rotacizante, maramureşene, însă
operează anumite modificări. Astfel, el înlătură particularităţile arhaice şi dialectale din
textele maramureşene, înlocuindu-le cu forme din graiul vorbit de sine însuşi, graiul
muntenesc. Sunt înlocuite unele cuvinte mai puţin cunoscute cu altele având o mai largă
circulaţie. Deosebirile dintre cele două categorii de texte pot fi urmărite şi în domeniul
sintaxei: fraza lui Coresi este ceva mai firească, iar raporturile sintactice, în textul său,
sunt exprimate mai exact faţă de întorsăturile de frază mai greoaie ce caracterizează
textele maramureşene. Traducerile lui Coresi au avut o largă circulaţie. Diaconul şi
ucenicii săi, prin munca de „revizuire” şi de muntenizare a textelor maramureşene, au
făcut ca aceste tipărituri, prin trăsăturile specifice, să se aşeze la baza limbii române
literare.
Comparând textele maramureşene cu textele lui Coresi, ajungem
la concluzia (susţinută, de altfel, de lingvişti) că, în perioada 1532-1640, întrevedem două
arii lingvistice – nordică şi sudică –, fiecare având particularităţi fonetice, morfologice,
sintactice şi lexicale.

PERIOADA 1640 – 1780

În istoria limbii române literare, perioada 1640-1780 are o importanţă aparte, în

primul rând deoarece ea consemnează consolidarea structurii şi a normelor acestei limbi,
precum şi momentul primei sale unificări. Faţă de perioada anterioară, în intervalul
despre care discutăm, cultura scrisă cunoaşte o dezvoltare fără precedent. În Moldova şi
în Muntenia, se întemeiază tipografii în care se desfăşoară o bogată activitate; de aici se
vor pune în circulaţie cărţi religioase şi pravile, ce vor contribui la răspândirea limbii
române literare şi la unificarea ei. În 1635, se reînfiinţase tipografia
din Ţara Românească, iar în 1641, se întemeiază prima tipografie din Moldova. În această
epocă, se dezvoltă şi învăţământul. În Moldova, iau
fiinţă primele şcoli cu predare în limba latină, iar domnitorul Vasile Lupu întemeiază, sub
conducerea lui Sofronie Pociaţki, fostul rector al Academiei Ortodoxe din Kiev, Colegiul
de la Trei Ierarhi. Peste Milcov, din iniţiativa voievodului Şerban Cantacuzino, se pun
bazele Academiei domneşti, în chiliile mănăstirii Sfântul Sava din Bucureşti. Pe lângă
traduceri, încep să apară şi creaţii originale, mai ales în domeniul beletristic (Viiaţa lumii,
de Miron Costin; Istoria ieroglifică, de Dimitrie Cantemir) şi în istoriografie (letopiseţele
moldoveneşti şi munteneşti). Anii 1640-1780 consemnează şi primele opinii, primele
preocupări teoretice pentru unele probleme ale limbii literare (după cum vom vedea ceva
mai departe).

PARTICULARITĂŢILE TEXTELOR DIN PERIOADA

1640-1780

PARTICULARITĂŢI FONETICE

Mai întâi, întâlnim o serie de fonetisme pe care le-am descoperit

şi în perioada precedentă, având valoare de normă:
1) vocala ă se menţine în forme precum lăcui sau rădica;
2) î iniţial se păstrează, în forme precum a îmbla, a împle;
3) diftongul ia pentru ie se întâlneşte destul de des: grăiaşte, învoiaşte;
4) î devine i în cuvinte precum ride, singe (dar se întâlnesc şi formele cu î: râde, sânge).
Pe lângă fonetismele arhaice, întâlnim o serie de forme noi, care
se vor impune în limba literară de mai târziu: e > i (a ceti > a citi; den
> din); î > u (a îmbla > a umbla); ia > ie (boiar > boier). La unii cărturari (precum
Dosoftei, Ion Neculce), apar, în număr destul de mare, unele forme populare şi regionale,
care însă nu se vor generaliza: ea > è (avè, bătè); ia > ie (spăriet); vocala anterioară e
trece, prin închidere, la i (carele > careli, să venim > să vinim); ea şi i, după labiale,
devin ă, a (mărg în loc de merg; margă în loc de meargă); consoana f, palatalizată în
stadiul h’, apare mai des în scrierile moldoveneşti (hiare, a hi); în prepoziţiile de şi pe,
caracterul
dur al consoanei duce la trecerea lui e în seria mijlocie (dă, pă).
PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE
1) întâlnim unele forme vechi şi populare, comune tuturor textelor: pluralul în e la unele
substantive de genul feminin: izbânde; talpe; de asemenea, întâlnim substantive neutre
terminate în –ure: lucrure; glasure;
2) vocativul masculin singular nearticulat se termină în e: oame;
3)numele proprii de persoane apar articulate: Cârnul; Cornescul;
4) dativ-genitivul apare cu articolul postpus: Brâncoveanului;
5) la pronumele relative, nehotărâte şi demonstrative, întâlnim encliza particulei -şi:
cineşi; careşi; cevaşi; acestaşi; uneori, această
particulă se adaugă şi la adverbe: acoloşi; încăşi;
6)pronumele relativ care apare atât cu forma invariabilă, cât şi
cu formele variabile după gen şi după număr în toate textele literare:
carele; carea; carii; căriia; forma de nominativ-acuzativ, invariabilă
după gen şi după număr, devine din ce în ce mai frecventă pe măsură
ce ne apropiem de epoca modernă;
7) la indicativul prezent şi la conjunctivul prezent, formele
iotacizate ale verbelor de conjugările a II-a, a III-a şi a IV-a cu
radicalul terminat în d, t, n şi, uneori, în r (precum a cere) sunt şi în
această perioadă mult mai frecvente decât formele refăcute: audz(u);
să audză; să ceaie; deşchidz; deşchiz; piei; să prindză; puiu; scoţ; să
vază; văz; vânz etc.;
8)imperfectul indicativului cunoaşte, în perioada 1640-1780, unele schimbări privind
desinenţele de persoana I singular şi persoana a III-a plural; astfel, la persoana I singular,
apare şi se răspândeşte desinenţa analogică –m: mă duceamu; eram; iernam; năşteam;
scârbiiamu-mă; vream etc.; la persoana a III-a plural, formele vechi, etimologice, sunt
singurele întâlnite în toate textele, indiferent de varianta literară pe care o reprezintă (cu
excepţia celor din Banat-Hunedoara): să alegea; era; vedea etc.;
9) perfectul simplu îşi limitează aria de circulaţie, în limba vorbită, la Oltenia, Banat şi
Crişana, în timp ce, în limba scrisă, el se menţine şi în textele din celelalte regiuni, unde
apare aproape exclusiv la persoana a III-a; la persoanele I şi a II-a plural, normele epocii
conţineau numai formele etimologice, fără –ră- analogic: văzum; prinset (=prinserăţi)
etc.; formele analogice, cu –ră- de la persoana a III-a plural, apar spre sfârşitul perioadei
1640-1780 în textele sudice, unde perfectul simplu era des întrebuinţat, iar omonimia
unor forme de perfect cu forme de prezent cerea diferenţiere;
10) pentru persoana a III-a singular şi plural a perfectului compus, norma epocii admitea
numai formele cu auxiliarul au: (el) s-au ales; (ei) s-au ales; (el) au făcut; (ei) au făcut;
forma diferenţiată cu a la singular, impusă în normele limbii literare moderne, este rară în
texte, chiar în cele munteneşti; în Transilvania, alături de formele cu au, apar forme cu o
creat din au prin asimilare reciprocă: m-o niescutu; m-o prins;
11) mai mult ca perfectul sintetic îşi extinde, la persoana I singular, forma analogică în –
m, creată încă din secolul al XVI-lea şi atestată numai de documentele particulare de la
sfârşitul secolului: avusesem; culesesem; mă dusasăm; fusesem; poruncisăm; mai mult ca
perfectul analitic, format din perfectul compus al verbului a fi şiparticipiul trecut al
verbului de conjugat, se întâlneşte foarte des în textele nordice (au fost dat; m-am fost
dus; au fost făcut; au fost spus) şi destul de rar în Ţara Românească;
12) viitorul prezintă, în epoca studiată, deosebiri faţă de perioada precedentă; astfel, la
persoana a II-a singular, forma vei câştigă din ce în ce mai mult teren în faţa formei veri:
veri lăcui > vei lăcui; veri vedea > vei vedea; la persoana a III-a singular, forma cu a
apare sporadic, alături de forma generală cu va, în texte din Moldova şi din Transilvania:
a avè; s-a curăţî; i-a plăcè; n-a putea; în textele din Ţara Românească şi din sudul
Transilvaniei, apar sporadic forme cu auxiliarul o: o spune; s-o vedea; infinitivul lung
apare deseori în locul celui scurt, în formele de viitor: or înnotarie; mi-oi înmutarie; de
asemenea, sunt destul de frecvente formele de viitor cu auxiliarul vaurmat de conjunctiv:
va să vie (=va veni).

PARTICULARITĂŢI SINTACTICE

Faţă de perioada anterioară, înregistrăm modificări însemnate, chiar dacă unele fenomene
sintactice de până la 1640 se păstrează. Deosebirile se limitează mai ales la apariţia
frecventă a anumitor structuri şi a anumitor elemente de relaţie sau la tendinţa de evitare
a unor modele sintactice slavone şi de impunere a unor modele latineşti şi greceşti, pentru
a da limbii române strălucirea limbilor clasice, dupăcum gândeau cărturarii epocii (de
pildă Dimitrie Cantemir). Cele mai importante particularităţi sunt:
1) atributul substantival în cazul dativ (dativul adnominal) continuă să rămână normă în
toate variantele literare: Acestu Pătru vodă era…ficior Mircii-Vodă şi nepot de soră
Mihnii-Vodă; zic să fiefost frate lui Neagoe-Vodă; domn ţărâi Moldovei; tendinţa de
înlocuire a dativului adnominal cu un atribut în cazul genitiv, constatată încă din secolul
al XVI-lea, se accentuează în aceastăperioadă, în special în textele din Ţara Românească;
2) apoziţia acordată cu substantivul rămâne, şi pentru această perioadă, destul de
frecventă (deşi cazurile când este pusă numai în nominativ devin din ce în ce mai
frecvente, pe măsură ce ne apropiem
de anul 1780): cheltuiala lui Şerban-Vodă, domnului muntenesc;
jupâneasa lui…mergea la jupâneasa Stanca, cu mumă-sa băneasa
Ilinca, sora jupânesii Stancăi, mumei domnului;
3) în cazul complementului direct, ca normă generală, în toate
variantele literare, se impune prepoziţia pre sau varianta ei disimilată
pe, în aproape toate cazurile în care se întrebuinţează şi astăzi: pre
acesta să-l spânzure; sărută pe om; eu voi odihni pre voi; te fericesc
pre tine; pe un om sângur nu-l putem giudeca;
4) înregistrăm din ce în ce mai mult tendinţa de reluare şi de anticipare a complementelor
direct şi indirect prin formele atone ale pronumelui personal: m-au aflat pre mine; şi-l
apucă pre dânsul; el neînvaţă pre noi; l-au trimis pre sol; le împărţi lor avuţiia; le zise
lor; săle dea lor bir;
5)în ceea ce priveşte sintaxa frazei, coordonarea prin juxtapunere câştigă teren în
enumerări; pe de altă parte, mai ales în cărţile populare, în cronici, în povestirile
versificate, coordonarea copulativă devine mai frecventă prin deasa întrebuinţare a lui şi
(mai rar, a lui iar);
6) şi subordonarea cunoaşte unele deosebiri faţă de perioada anterioară; devin frecvente
subiectivele cerute de verbe impersonale şi de expresii verbale impersonale; în privinţa
elementelor de relaţie, se observă dispariţia unor formaţii ocazionale care se întâlnesc
până în prima jumătate a secolului al XVII-lea (iuo pentru circumstanţiala de loc; mainte
daca, ainte de ce nu, ainte până nu pentru circumstanţiala de timp; săva(i) pentru
circumstanţiala concesivă) şi apariţia, în schimb, a altora noi: îndată ce; fiindcă; întrucât;
chiar să etc.
PARTICULARITĂŢI LEXICALE

Lexicul are, în această perioadă, un caracter compozit; influenţele reflectate de lexicul

moldovenesc şi muntenesc sunt diverse: slavă veche (cireadă, dajde, dumbravă, gloabă,
mârşav, prieteşug, soroc, teslar), latină (ficat, pepene, zeamă, certa – cu sensul de „a
pedepsi”), turcă (cioban, conac, divan, hain, haraci), (neo)greacă (aguridă, chivernisi,
hrisov), bulgară (doică, magherniţă), maghiară (beteag, bântui – cu sensul de „a
persecuta”), rusă (balamut, mojic) etc. Se menţin elemente lexicale vechi, dar în număr
mai redus decât în perioada precedentă: bucin (=trâmbiţă), a cerşi (=a cere),
chiar (=clar), lucoare (=lumină), neştine (=cineva) ş.a.m.d. Sunt înlăturate multe
slavonisme din textele româneşti din secolul al XVI-lea, în schimb apărând un număr
destul de mare de neologisme greceşti, latine şi turceşti.
Un reformator al lexicului românesc literar va fi Dimitrie Cantemir; glosarul („scara”) de
la Istoria ieroglifică introduce aproximativ două sute de cuvinte noi. Procesul de
modernizare a lexicului românesc se va încheia către sfârşitul secolului al XIX-lea.

DIMITRIE CANTEMIR
 Cea mai complexă personalitate din istoria literaturii române
vechi, Dimitrie Cantemir, prin vasta şi remarcabila sa operă ştiinţifică
şi literară, se plasează cu mult deasupra cărturarilor vremii.
Personalitate de factură enciclopedică, Dimitrie Cantemir se manifestă
în cele mai variate domenii – istorie, filozofie, literatură, geografie,
muzică, arhitectură, matematică –, fiind în acelaşi timp un neobişnuit
poliglot. Lucrările sale, cele mai multe scrise în limba latină, atestă o
bogată documentare în domeniul ştiinţelor umaniste şi o mare pasiune
pentru cercetare.

LIMBA SCRIERILOR ÎN LIMBA ROMÂNĂ ALE LUI

DIMITRIE CANTEMIR

În plan fonetic, trebuie semnalate trăsăturile moldoveneşti ale

limbii folosite de Cantemir: macar; să videm; să margă; mierare; ar hi fost; hulpe. Unele
particularităţi grafice se explică prin influenţă savantă – de exemplu, reduplicarea
consonantică imită modele latine: afflare; suppune; sufferire etc. Grafia cu e pentru i este
arhaică: den; pren.
Şi în morfologie, întâlnim unele trăsături arhaice: vocativul
masculin nearticulat (o, şoaime; o, coarbe), articolul posesiv-genitival
a invariabil, forme vechi de perfect simplu (eu răspunşi; eu dziş) şi de
mai mult ca perfect (au fost ağuns; au fost invitând).
Sintaxa lui Dimitrie Cantemir demonstrează că acesta vorbea şi
scria curent latineşte (unii comentatori chiar au afirmat că Dimitrie Cantemir ar fi uitat
limba română). Hronicul vechimei a romanomoldo-vlahilor, după mărturisirea autorului,
a fost scris în limba latină şi apoi tradus în româneşte. De multe ori, observăm topica
neromânească a frazei lui Cantemir şi aşezarea verbului la sfârşitul propoziţiei şi, uneori,
chiar al frazei, particularitate întâlnită şi în scrisul lui Miron Costin.
O trăsătură a sintaxei lui Cantemir este hiperbatul, adică separarea a două cuvinte strict
conexe din punct de vedere sintactic, prin intercalarea unei părţi de propoziţie al cărei loc
ar trebui să fie în altă parte: de s-ar cumva altuia iară nu şie tâmpla; a ucenicilor cu
învrednicii şi învăţături împodobeşte viaţa. Indiferent de contextul gramatical în care se
produce, dislocarea este, la Cantemir, un procedeu de stil unic, aplicat frecvent grupărilor
organice de cuvinte.
La nivelul vocabularului, semnalăm un mare număr de cuvinte
din limba vorbită: bărdăhan; brâncă; chiteală; ciudesă; fârtat; ghizdav; gârtan etc.
Acestea se îmbină, armonios, cu neologismele, culese de autor din latină, din italiană, din
greacă, din neogreacă, din turcă, din slava veche, din rusă, din polonă, din ucraineană, din
arabă, din persană, din ebraică: consens; deplomă; fundament; ocheian; ţircumstanţie;
ghenealoghie; plasmă; herb; oblastie (= stăpânire, dominaţie). La acest material, se
adaugă cuvintele formate de Cantemir pe tărâm românesc, prin derivare sau prin
compunere, preocuparea cărturarului de a exprima, în limba maternă, orice
noţiuneapropiindu-l de scriitorii din prima jumătate a secolului al XIX-lea, care au
introdus, în limba literară, un număr mare de neologisme.
Student Anderzon N. Monica
Universitatea Spiru Haret
Facultatea LIMBA SI LITERATURA ROMANA
Specializarea ROMANA-FRANCEZA
An III, Forma de invatamant FR
An universitar 2010/2011, Semestrul I