LINGVISTICĂ GENERALĂ

I. OBIECTUL LINGVISTICII - LIMBAJUL.

II. DEFINITIA LIMBAJULUI CA ACTIVITATE CREATOARE DE
SEMNIFICATE

I. II. Cadrul teoretic

1-3. I. Obiectul lingvisticii – limbajul. Delimitǎri ale disciplinei – lingvisticǎ generalǎ /lingvisticǎ
particularǎ. Importanţa studierii lingvisticii (ca ştiinţǎ a culturii). II. Discuţii asupra conceptului de limbaj;
Delimitǎri: limbaj uman articulat vs. pseudolimbaj animal; semnal vs. simbol; limbaj uman articulat vs.
„limbaj” gestual, coduri nonlingvistice; Definiţii ale limbajului (perspective interne şi externe); Perspective
asupra funcţiilor limbajului; Observaţii privind definiri reducţioniste ale limbajului şi ale funcţiilor sale
(reducţia pragmaticǎ, reducţia apofanticǎ, reducţia poeticǎ); Definiţia limbajului ca activitate creatoare de
semnificate. Funcţia semnificativǎ – funcţia esenţialǎ a limbajului; Concepte implicite ale funcţiei
semnificative: ‘semanticitate’, ‘alteritate’, ‘creativitate’ – universalii esenţiale ale limbajului; Funcţia
semnificativǎ – funcţie distinctivǎ; argumente şi exemple: diversitatea limbilor.

I. 1. Obiectul lingvisticii – limbajul

Lingvistica este ştiinţa care studiază limbajul uman articulat în aspectele sale
generale şi în formele sale specifice de realizare (adică limbi şi acte lingvistice
particulare). Lingvistica este studiul ştiinţific al limbajului uman.

2. Lingvistica generală, ca teorie generală a studiului limbajului, porneşte de la

fenomene lingvistice concrete, le sistematizează şi încearcă să stabilească nişte
caracteristici generale, bazându-se mai ales pe rezultatele furnizate de cercetările
lingvisticilor particulare sau empirice (lingvisticile care studiază o limbă determinată sau
un anumit grup de limbi1, ca forme particulare ale limbajului). Pe de altă parte,
lingvistica generală oferă conceptele cele mai generale şi metodologia adecvată cercetării
fenomenului lingvistic.

3. Importanţa studierii lingvisticii

Lingvistica este considerată o ştiinţă a culturii şi mai mult decât atât, cea mai
importantă dintre ştiinţele culturii, întrucât se ocupă de studiul limbajului, iar limbajul
este o formă a culturii, o formă universală şi fundamentală, stând la baza tuturor formelor
culturii. Fǎrǎ limbaj n-ar fi posibile celelalte forme ale culturii (religie, filosofie, ştiinţǎ,
artǎ). Limbajul îl distinge în mod imediat şi net pe om de restul fiinţelor din natură.
Limbajul face parte din definiţia omului (v. Aristotel).

II. Discuţii asupra conceptului de limbaj

1. Limbajul este propriu omului? Delimitǎri: limbaj uman vs. pseudolimbaj animal;
semnal vs. simbol
1
De exemplu, lingvistica românească ( lingvistică particulară) studiază limba română la toate nivelurile
sale: fonetic, morfologic, sintactic, semantic etc.
 2

Există numeroase exemple de forme ale comunicării animale în scopuri practice. S-au făcut studii
asupra limbajului albinelor, al animalelor care trăiesc în haite, turme şi care îşi transmit foarte bine
informaţii. Albinele îşi transmit adevărate mesaje ce conţin indicaţii precise asupra locului unde au
descoperit o sursă de hrană. Si totuşi, această formă de comunicare animală nu poate fi numită “limbaj”, ci
reprezintă, mai degrabă, un cod de semnale (acest fapt este susţinut de urmǎtoarele caracteristici : caracterul
fix al conţinutului, invariabilitatea mesajului, raportarea la o situaţie unică, natura nedecompozabilă a
enunţului, transmiterea sa unilaterală - dialogul fiind exclus).

Toate aceste forme de expresie animalǎ nu pot fi considerate fapte de limbaj.

Din pseudolimbajul animalelor lipseşte un element care e caracteristic şi indispensabil
oricărui limbaj omenesc (limbaj discursiv): nu găsim niciun semn care să aibă o referire
obiectivă, să se refere la lume (niciodată nu poate desemna sau descrie obiecte).
Nu s-a observat niciodată ca o albină să meargă la alt stup şi să transmită mesajul primit în stupul
propriu. Albina nu construieşte un mesaj pornind de la alt mesaj, ci pornind de la realitatea recent
observată.
Or, caracterul limbajului uman este acela de a furniza o referire la lume, care să poată fi
transmisă la nesfârşit în timp şi spaţiu. Acest fapt e propriu simbolismului limbajului
(referinţa la obiecte prin intermediul conceptelor). Semnele limbajului uman au
întotdeauna valoare simbolică, expresiile pseudolimbajului animal corespund unei
reacţii vitale elementare, instinctive.
Animalele reacţionează la semne şi semnale (ex. soneria – semnal pentru masă).
Omul trăieşte într-o lume simbolică, lume care e construită prin limbaj. În definiţia
lui Benveniste (v. op. cit. p. 30) semnalul şi simbolul reprezintǎ :
Semnal – fapt fizic aflat într-un raport natural sau convenţional cu un alt fapt fizic
(fulgerul care vesteşte furtuna, clopoţelul care anunţă masa etc.). Animalul percepe semnalul şi e
capabil să reacţioneze în mod adecvat (e dresat să identifice semnalele), adică să pună în legătură
două senzaţii prin intermediul unui semnal. Animalul dresat ascultă de cuvânt pentru că a fost
dresat să-l folosească drept semnal. Nu va şti niciodată să-l folosească, să-l interpreteze ca simbol
(nu înţelege limbajul uman). Animalul îşi exprimă emoţiile, dar nu le poate denumi, nu se poate
referi la ele. Comunicarea dintre animale e rezultatul unui raport dintre stimuli şi reacţie. Orice
schimb de informaţie depinde de semnale. Un semnal este un stimul oarecare.
Simbol – simbolul este instituit de om. Numai omul are facultatea de a simboliza :
« facultatea de a reprezenta realitatea printr-un semn şi de a înţelege semnul ca reprezentant al
realului, deci de a stabili un raport de semnificare între ceva şi altceva ». Realitatea este produsă
din nou prin intermediul limbajului. Vorbitorul reînvie în discursul său un anumit eveniment, iar
ascultătorul re-creează această realitate. Limbajul instaurează o realitate prin simbol (poate revela
ceea ce nu există încă,, poate re-învia ceea ce a dispărut). Facultatea de a simboliza este o
facultate inerentă condiţiei umane.
Concluzie parţialǎ : finalitatea comunicativă (comunicarea în scopuri practice) nu e
specifică numai limbajului uman, ea regăsindu-se şi în pseudolimbajul animal şi în unele
forme prelingvistice, ca reacţii instinctive (plânsul, ţipetele). Funcţia de comunicare nu
constituie diferenţa specifică a limbajului omenesc .

2. Limbaj uman articulat vs. „limbaj” gestual, coduri nonlingvistice

Sistemele de semne simbolice pe care le folosesc oamenii sunt destul de numeroase:
cod morse, cod maritim, cod rutier, dans, diferite sisteme de semnalizare (orice sistem
care comunică ceva în mod simbolic şi convenţional).
Problemǎ: Diferenţa dintre celelalte modalităţi de comunicare (coduri nonlingvistice) şi
limbajul articulat constă doar în complexitatea acestuia din urmă sau diferenţele sunt de
cu totul altǎ naturǎ?
 3

Funcţia de comunicare nu constituie diferenţa specifică a limbajului uman faţă de

celelalte “limbaje”, ci dimpotrivă, un numitor comun. Comunicarea (transmiterea de
informaţii) nu este o trăsătură care să definească în mod esenţial, intrinsec, limbajul uman
şi numai pe acesta. Astfel, e greu să credem că limbajul a fost creat doar cu acest scop
instrumental.
A spune că limbajul uman este în primul rând un instrument de comunicare
înseamnă a reduce funcţia esenţială a limbajului la una din întrebuinţările sale
exterioare. O astfel de reducţie îşi are justificarea în faptul că, într-adevăr, limbajul poate
fi întrebuinţat în scopuri practice şi chiar înlesneşte într-o măsură semnificativă multe
forme ale comunicării practice.

Concluzii:
Comunicarea în scopuri practice reprezintǎ un numitor comun şi nu trăsătura
specifică, distinctivǎ a limbajului uman faţǎ de pseudolimbajul animal şi faţǎ de codurile
nonlingvistice.
Transmiterea de informaţii poate fi un scop ocazional al unor acte de vorbire, o
posibilitate a utilizării limbajului în anumite circumstanţe, dar nu constituie funcţia sau
finalitatea esenţială a limbajului (aşa cum susţin unele orientǎri din lingvisticǎ).

3. Care este funcţia esenţialǎ a limbajului?

3.1. Limbajul poate fi definit dintr-o perspectivă interioară sau exterioară: unele
definiţii condideră limbajul în relaţiile şi determinările sale exterioare (la ce seveşte
limbajul), altele îl consideră în realitatea şi în structura sa intrinsecă (ce este el în mod
esenţial).

3.2. A defini limbajul drept "instrument de comunicare” presupune a considera că

limbajul serveşte la ceva cu care nu se identifică. Astfel, limbajul e definit printr-o relaţie
exterioară lui. Însǎ
a. limbajul e o activitate umană liberă, un proces dinamic (nu o entitate staticǎ,
instrument), aparţine activităţii intelectuale a omului, activitate care e
potenţial infinită, stând sub semnul creativităţii.
b. limbajul nu e exterior omului, ci e o activitate a omului, o dimensiune
esenţială a umanului. Omul e definit ca “fiinţa vie care are logos” (Aristotel).

3.3. Aşadar, limbajul se defineşte în mod esenţial şi intrinsec ca activitate

simbolică şi creatoare (v. Humboldt, Cassirer, Coşeriu).
a. simbolică: este o modalitate specifică omului de a lua contact cu lumea, de a
cunoaşte realitatea pe care fiinţa umană o clasifică, o explică şi o exprimă prin simboluri
(semne simbolice). Limbajul este, astfel, o activitate cognitivǎ.
b. creatoare: limbajul este creaţie continuă. Orice act lingvistic nou corespunde
unor intuiţii sau contexte de fiecare dată inedite. Orice act lingvistic, chiar dacă se
structurează pe baza unor modele lingvistice anterioare e un act creator, fie ca selecţie
liberă a unităţilor limbii, fie ca invenţie absolut inedită.
 4

3.4. Funcţia semnificativǎ

3.4.1. În acord cu definirea sa ca activitate creatoare, funcţia esenţială a
limbajului este funcţia semnificativă (E. Coşeriu). Limbajul nu este în primul rând
întrebuinţare, ci creaţie de semnificate. Nu este creaţie de semne materiale pentru
semnificate (conţinuturi) deja date, ci dimpotrivă, este creaţie de conţinut şi expresie în
acelaşi timp (v. ex. arbore, copac, pom).
Aşadar, dacă vrem să definim limbajul dintr-o perspectivă intrinsecă şi să
răspundem la întrebarea ce este limbajul în mod esenţial şi primar (ce este limbajul
înainte de a servi la…), atunci trebuie să-l considerăm a fi o activitate cognitivă care se
realizează prin simboluri (referinţa la lume prin intermediul conceptelor, reprezentarea realităţii
printr-un semn şi înţelegerea semnului ca reprezentant al realului ), o formă de cunoaştere spontană
şi intuitivă (şi nu una teoretică, ştiinţifică).
În calitate de cunoaştere spontană, intuitivă a realităţii înseşi, a lumii înseşi, limbajul
presupune o clasificare primară a lumii şi a experienţei omului în lume, prin conţinuturi
lingvistice, prin semnificate ; (v. arbore/copac/pom – reprezintă distincţii în limba
română ; limba română a clasificat în acest mod realitatea, creând aceste conţinuturi
lingvistice).

Funcţia esenţială, primară, a limbajului este funcţia semnificativă, creaţia de

semnificate. Limbajul este expresie umană intenţionată şi semnificativă.
- intenţionată : este act de numire intenţionată, nu reacţie spontană ca la animale
- semnificativă : tot limbajul este semantic, înseamnă ceva, are o semnificaţie.
Semnificaţia este posibilitatea de desemnare a unităţii unei esenţe, ceea ce ne permite
să întrebuinţăm pentru numirea unei serii infinite de lucruri din realitate acelaşi cuvânt.
Ex. cuvântul « copil » înseamnă faptul de a fi copil, pe care îl recunoaştem în
fiecare copil (« un mod-de-a-fi-în-general »).
Semnificatul este tocmai acea captare a unitarului, a « fiinţei », o desprindere de
particularul absolut, acel mod-de-a-fi-în-general. Aşadar,
>Limbajul delimitează esenţele. Funcţia semnificativă este o funcţie distinctivă.
>Lumea ne este dată în mod primar prin limbaj. Limbajul este elementul dinamic
care organizează lumea. Fiecare limbă organizează într-un anumit fel realitatea.
Ex. 1: Construirea temporalităţii e diferită în englezǎ faţă de românǎ : v. aspectul continuu (progresiv,
repetabil) vs. non-continuu în englezǎ.
Ex. 2 : În majoritatea limbilor europene spaţiul fizic e structurat în două zone: aproape/departe, sus/jos,
stânga/dreapta. În japonezǎ spaţiul e structurat în trei zone : proximitatea vorbitorului, proximitatea
ascultătorului, un spaţiu îndepărtat de ambii.
Ex. 3 : În limbile unor triburi amerindiene existǎ o mare varietate de termeni pentru a numi o acţiune, de
exemplu pentru mers sau lovire (cuvinte diferite pentru a lovi cu biciul, cu nuiaua, cu piatra, cu pumnul, cu
palma, cu arma etc)
Ex. 4 : Eschimoşii au foarte mulţi termeni pentru zǎpadǎ
Ex. 5: fr. porter (a duce)– apporter (a aduce) – emporter (a duce cu sine). În românǎ nu existǎ un
semnificat echivalent pentru emporter (astfel, acesta se traduce printr-o sintagmǎ).

Concluzii :
 Funcţia esenţială a limbajului este creaţia de semnificate, de conţinuturi în
limbǎ (şi care sunt numai ale limbii respective)
 Limbajul delimitează esenţele, iar aceste delimitări pot fi diferite în limbi
diferite. Delimitările lingvistice nu urmează criterii obiective, date în general
de către lucrurile înseşi, ci din contră, se impun lumii experienţei prin limbaj.
 5

”A da nume unui obiect sau unei acţiuni înseamnă a le subsuma unui anumit
concept clasă. Dacă această subsumare ar fi prescrisă o dată pentru
totdeauna de către natura lucrurilor, ea ar fi unică şi uniformă” (Cassirer, p.
188).
 Decupajul realităţii în unităţi lingvistice nu este impus de lucruri. Viziunea
obiectivă asupra lumii nu este dată pur şi simplu. Ea este rezultatul unui efort
intelectual constructiv şi creativ al omului, realizat în primul rând prin limbaj.

3.4.2. Această dimensiune a creativităţii limbajului nu caracterizează numai

momentul în care se produce pentru prima dată în istorie un cuvânt (un semn lingvistic),
moment ce implică recunoaşterea unei clase ca atare şi diferenţierea sa de celelalte clase,
ci toate momentele actualizării limbajului.
Simbolurile se re-creează în fiecare act de vorbire. Orice act lingvistic presupune
atât la vorbitor, cât şi la ascultător operaţii complexe cu caracter în mod fundamental
cognitiv :
vorbitor : obiect > concept
ascultător : concept> obiect
Ex. Pisica se joacă : - vorbitor – individualizarea unui obiect ca aparţinând unei clase
(obiectul cade sub incidenţa unui concept) : acest obiect e un exemplu din clasa numită
« pisică » ; această activitate e un ex. din clasa numită « a se juca ».
- ascultător – există o clasă numită « pisică », iar acesta e un
exemplu ; există o clasă numită « a se juca », iar acesta e un exemplu.
Ca activitate cognitivă, limbajul nu e simplă luare de contact pasivă, nu e acceptare inertă
a realităţii, ci e creaţie continuă.

OBS. Diferenţele dintre limbi nu sunt diferenţe de sunete sau de semne, ci de “viziune
asupra lumii” (Humboldt). Prin această « viziune asupra lumii » Humboldt înţelege
caracterul primar al organizării lingvistice. Experienţa noastră e organizată iniţial prin
limbaj. Gândim în aceste forme care ne sunt date prin limbă. Gândirea e determinată prin
limbaj numai la început şi nu în toată dezvoltarea ei. Apoi putem dobândi o cunoaştere de
tip ştiinţific, teoretic despre lume, dar şi în aceste situaţii operăm cu semnificate care ne
sunt date în mod primar prin limbaj, prin acel « logos semantic » (Aristotel). În gândirea
aristotelicǎ, asumatǎ şi dezvoltatǎ de Coşeriu, logosul semantic poate fi orientat spre o
finalitate pragmatică (corespunzând unor finalitǎţi practice), apofantică (de tip ştiinţific,
teoretic), sau poetică, primind determinările ulterioare de logos pragmatic, apofantic,
poetic.
Prin limbaj, omul îşi creează o lume pentru fiinţa sa spirituală, o lume care poate
fi apoi gândită, cu care putem opera în minte (v. limbajul albinelor : reacţie într-un anumit
context. Albinele nu pot povesti, minţi etc.). Limbajul uman eliberează de fapte, de lucruri.
Lumea lucrurilor îi este dată omului prin intermediul configuraţiei lingvistice. Limbajul
face ca lucrurile să fie accesibile investigaţiei obiective şi prin aceasta limbajul este baza
primară a ştiinţei.

Limbajul este o activitate specific umană caracterizată atât prin creativitate,

semanticitate (ordonarea lumii prin semnificate), cât şi prin alteritate (E. Coşeriu).

3.4.3. Alteritatea reprezintă intersubiectivitatea constitutivă a limbajului.

Limbajul este într-un sens originar şi esenţial « şi pentru altcineva », « şi al altcuiva ».
 6

Cuvintele limbii nu sunt numai ale unui anumit vorbitor, ci aparţin unei comunităţi
lingvistice. Limbajul este intersubiectivitate în sensul solidarităţii cu o tradiţie istorică
(limba) şi al solidarităţii « contemporane » cu o comunitate de vorbitori.
Subiectul creator de limbaj presupune alte subiecte, este un « subiect între
subiecte » (Coşeriu). Limbajul este fundamentul şi manifestarea primară a socialului, a
« faptului de a fi cu altul » specific omului.
Comunicarea cu celălalt este o condiţie esenţială pentru orice act lingvistic.
- se deosebeşte de « a comunica ceva » care aparţine practicului în limbaj şi în anumite
situaţii poate lipsi (nu e esenţială pentru limbaj).
- limbajul este întotdeauna orientat spre celălalt. Iar celălalt nu trebuie să aibă neaparat
o existenţă fizică obligatorie, cum se întâmplă cu receptorul în cazul transmiterii de
informaţii. Celălalt poate fi doar proiecţia unui interlocutor, poate fi reprezentat
printr-un interlocutor virtual.
Ex. Un om singur vorbind reprezintă o instanţiere a limbajului, actualizarea unui mediu semnificativ comun
cu al altora. El face sens pornind de la semnificate care nu sunt numai ale lui, ale subiectului vorbitor, ci ale
unei comunităţi lingvistice căreia vorbitorul îi aparţine. Semnificatele şi sensurile sunt fapte intersubiective,
se creează pentru a fi şi ale altora, se creează într-o limbă determinată.
Aceastǎ dimensiune a alterităţii este constitutivă pentru limbaj. Totdeauna
limbajul este comunicare cu cineva. Datorită alterităţii originare limbajul există numai
sub formă de limbi (tradiţii istorice comune).

Concluzii :
• Limbajul este o activitate creatoare specific umană.
• Funcţia limbajului : funcţia semnificativă – structurarea experienţei în
alteritate.
‘Creativitate’, ‘semanticitate’, ‘alteritate’ sunt cele trei universalii esenţiale ale
limbajului (Coşeriu).

Bibliografie:

Benveniste, E, Probleme de lingvisticǎ generalǎ, vol. I, Bucureşti, Teora, 2000 ;

Cassirer, Ernst – Eseu despre om. O introducere în filozofia culturii umane, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994, cap. VIII (Limbajul), p. 154 – 192 ;

Coşeriu, Eugen - Filozofia limbajului, în Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, 1994, p. 7-26;

Coşeriu, Eugen, Introducere în lingvistică, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1995;

Coşeriu, Eugen, Omul şi limbajul sǎu, în “Revista de filosofie”, nr. 1-2, 1997, traducere de Lucian Lazǎr.

Lect. univ. dr. Oana Boc

o_boc@yahoo.com