Frunză verde magheran...

Frunză verde magheran, Cete mândre de panduri

Voinicel mehedinţean,
Sunt născut pe frunzi de fag
Ca să fiu la lume drag.
Şi-s scăldat de mic în Olt,
Să mă fac viteaz de tot
Şi-s frecat cu busuioc,
Să am zile cu noroc.
După ce am mai crescut,
Din ochi maica m-a pierdut,
C-am fugit de la părinţi
Tot în munţi, la Mehedinţi.
Apoi m-am lăsat în vale
Cu trei rânduri de pistoale,
Ş-am ajuns un voinicel
Cu inima de oţel.
Aoleo! ce foc de dor!
Veni-va badea Tudor
Să mai strângă din păduri
Ca s-alunge de la noi
Şi pe greci şi pe ciocoi.
Frunză verde păducel,
Cine-a merge după el?
Un şoiman mehedinţel
Care ştie să chitească,
Rândunica s-o lovească,
Şi mai ştie de călare
Să se lupte-n fuga mare.
Şi mai ştie să înoate
Vâslind Dunărea din coate.
Aoleo! mă arde focul
Ca să-mi cerc şi eu norocul.
Aoleo! de rău, de bine,
Ţipă sufletul în mine!
(Vasile Alecsandri - Poezii populare
ale românilor)

Culeasa si publicata de V. Alecsandri in culegerea Poezii populare ale romanilor,

poezia Frunza verde maghiran este o doina, specie a genului liric in versuri, caracteristica
numai folclorului literar romanesc. Este o creatie anonima, oral, colectiva si sincretica in care
sunt exprimate in mod direct puternice sentimente de dor, de jale, de tristete, de instrainare, de
regret.
Prin tema pe care o dezvolta este o doina de haiducie.
Titlul este sugestiv fiind format dintr-o sintagma tipic populara Frunza verde, langa
care se adauga planta, care simbolizeaza sentimentele cantate in doina respectiva. Maghiran
sugereaza ideea ca natura este refugiul sufletului de roman.
Discursul liric se organizeaza intr-o confesiune deoarece poezia este scrisa la
persoana I singular.
Eul liric imagineaza un portret al haiducului surprins la granita dintre real si fabulos
asemenea unui personaj de basm.
Strofa intai reia titlul Frunza verde maghiran, fixand locul in care a fost creata aceasta
doina de catre autorul anonim – pe plaiuri mahedintene. Comuniunea omului cu natura este
reliefata prin ideea ca romanul s-a nascut si a trait in mijlocul naturii: Sunt născut pe frunzi de
fag, Şi-s scăldat de mic în Olt, Şi-s frecat cu busuioc.
 Insetat de dreptate voinicul a fugit in munti si s-a facut haiduc: C-am fugit de la
părinţi/Tot în munţi, la Mehedinţi.....Cu trei rânduri de pistoale/Ş-am ajuns un voinicel/Cu
inima de oţel.
Exclamatia retorica Aoleo! ce foc de dor! sugereaza bucuria ca va avea prilejul de a se
alatura Revolutiei lui Tudor Vladimirescu de la 1821. Portretul haiducului este o insumare de
calitati exceptionele: bun tintas, calaret priceput, luptator curajos, indraznet, viteaz.
Versurile finale exprima dorinta haiducului sa fac dreptate chiar daca acest fapt
presupune sacrificiul suprem.
Limbajul este de factura populara: epitete populare: viteaz de tot, diminutivele:
voinicel, paducel, interjectii: Aoleu!, termeni populari: maica, sa chiteasca. Ca in orice opera
poplara, versul este scurt, rima imperecheata.
Fiind un text liric cu un grad mare de subiectivitate in care sunt surprinse o varietate de
sentimente, avand in centru portretul haiducului, opera Frunza verde maghiran este o doina
populara.