UNIVERSITATEA ORADEA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA

MASTER ,,I.B.G.C.” anul II

Titlu referat:
HRISTOLOGIA ALEXANDRINILOR
SF.CHIRIL AL ALEXANDRIEI

Titular disciplina: Student masterand

Pr.prof.univ.dr.habil. Nicu Dumitraşcu Blaga Mircea Marcel

Oradea

2019

1
 HRISTOLOGIA – MIT SAU REALITATE

1. Viața Sfântului Chiril al Alexandriei

Una dintre cele mai importante personalități ale Bisericii creștine din Răsărit, care a
avut o contribuite decisivă la stabilirea doctinei ortodoxe în privința lui Hristos – susținând
unirea celor două firi, divină și umană, în persoană divină a Mântuitorului – a fost Sfântul
Chiril al Alexandriei. S-a născut într-o familie cu vaza în jurul anului 370 în orașul pe care îl
va păstori mai târziu şi a trecut la cele veșnice în anul 444.
2. Ereziile Hristologice ale Epocii
Problema hristologică - încercarea de a da un răspuns la problema raportului dintre
Dumnezeu și natura umană în Iisus Hristos a dus la apariţia mai multor doctrine. Despre
câteva dintre aceste doctrine vom vorbi în câteva cuvinte, în cele ce urmează.
Dochetismul, doctrina care susținea că Iisus Hristos nu a fost om adevărat, arătându-se
doar sub aparențele (de la verbul dakeo = a părea) unui om. Împotriva dochetismului a luat
atitudine Sfântul Ioan Evanghelistul și Apostolul atunci când afirmă cu tărie în prologul
Evangheliei scrisă de el: <<Cuvântul s-a făcut trup (sarx egeneto)>> (Ioan 7, 14).
Și Arie a vrut să dea un răspuns acestei probleme: el unifică trupul omenesc cu
Logosul într-o singură fire, pentru a sublinia apartenența acestuia din urmă la lumea creată.
,,Arie socotea că Logosul a luat numai un trup omenesc fără suflet’’1 .
Marcel și Fotin, nominalizați de Sfântul Chiril în lucrarea sa Despre Întruparea
Unuia-Născut , considerau Cuvântul ca lipsit de ipostas. Marcel consideră că Dumnezeu
este o monadă indivizibilă, o singură persoană (prosopon); El nu este în trei ipostasuri; totuși,
în Dumnezeu există Cuvântul, care nu poate fi numit Fiul decât după întrupare. ,,Cuvântul
există în Dumnezeu la început doar în potența, lipsit de ipostas propriu’’2 . Fotin, episcop de
Sirmium și discipol al lui Marcel, susținea o doctrina asemănătoare: Cuvântul devine al lui
Dumnezeu abia după întrupare, când Dumnezeu l-a adoptat. ,,Și el a fost condamnat în anul
345 de către ortodocși’’3 .
Diodor de Tars († 394) a inițiat la Antiohia așa-numită nouă școală antiohiană care,
în opoziție cu cea alexandrină, interpreta Scriptura literar-istoric și pornea de la persoana

1
Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxă, Bucureşti, Ed. Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, 2003, vol.I,pag. 295
2
Tixeront, Histoire des Dogmes, vol. 2, 8-e edition, Paris, 1924, pag. 38
3
Ibidem 2, p. 41.

2
istorică a lui Iisus Hristos, accentuând cu putere deplină omenitatea pe care o vedea periclitată
de învățăturile lui Eunomie și Apolinarie. De aceea antiohienii afirmau categoric două naturi
în Hristos și respingeau unirea lor naturală (henosis physike) sau după ipostas (henosis
kath’hypostasin), considerând că această reduce cele două naturi sau firi la una singură,
implică o transformare a dumnezeirii sau omenitatii. Teodor de Mopsuestia († 428), ucenicul
lui Diodor de Tars, a ajuns să afirme două persoane în Hristos, neputând exhista, după el, o
fire impersonală. Între cele două naturi el nu recunoștea decât o legătură (synapheia) după har
sau după bunăvoința. ,,De aici rezultă că toate actele și patimirile omenești sunt ale omului
Iisus. Omul s-a născut, a pătimit și a murit. Propriu-zis, Dumnezeu nu S-a întrupat, nu S-a
făcut om, n-a devenit ceva, ci a luat ceva. De aceea Fecioara nu e Născătoare de Dumnezeu,
ci născătoare de om. Numai în sens impropriu poate fi numită Născătoare de Dumnezeu’’ 4.
Învățătura aceasta nu oferea un temei sigur pentru o doctrină a mântuirii. ,,De aceea
antiohienii nici nu prea sprijineau hristologia lor cu argumente soteriologice, cum făceau
alexandrinii care susțineau dumnezeirea subiectului care S-a întrupat și a murit pentru noi cu
argumentul că numai așa firea a putut fi ridicată din stricăciune și moarte. Antiohienii
înțelegeau mântuirea mai mult juridic și moral… prin efortul liber al omului care imită pe
omul Iisus. Ei sunt în soteriologie mai aproape de catolici și de protestanți’’5.
Pe 10 Aprilie 428 ajunge patriarh al Constantinopolului ascetul antiohian și ucenicul
lui Teodor de Mopsuestia, Nestorie. Acesta aducea cu el întreaga moștenire a școlii
antiohiene.
Din acest exces de zel Nestorie a provocat și discuția în jurul numelui de
<<Născătoare de Dumnezeu>> (Theotokos), atribuit Sfintei Fecioare Maria. Până atunci,
numele acesta ,,nu fusese rezultatul speculației teologice, ci fructul credinței și al mărturisirii
Bisericii, conform tradiției apostolice’’6. Nestorie afirmă că titlul acesta îl foloseau cu
preferință arienii și apolinaristii, și discuția s-a născut în sânul poporului, deoarece unii erau
împotriva acestui titlu. El, Nestorie, n-a făcut decât să mediteze între cei ce îi atribuiau
Fecioarei numele de <<Născătoare de Dumnezeu>> și cei ce nu-i atribuiau decît numele de
<<Născătoare de om>>, sfătuind pe toți s-o numească ,,Născătoare de Hristos’’7 . El spunea
că ,,Maria, fiind om, n-a putut naște pe Dumnezeu, ci pe omul Hristos, deci, nu poate fi
numită Născătoare de Dumnezeu’’8 . Acceptarea acestei învățături nu făcea decât să atragă

4
Ibidem 1, p. 300.
5 Ibidem 1, pag. 300
6
Alois Grillmeier, Le Christ, translators Pauline Allen and John Cawte, Ed. Relie, 1995,p. 426.
7
Nestorius, Le Livre d'Heraclide de Damas, trad. en francais par P. Nau, R. P. Bedjan et M. Briere, Paris, 1910, p. 91.
8
Socrates, Historia Ecclesiastica, Cap. 32

3
impunerea doctrinei hristologice despre două persoane în Iisus Hristos, singură pe care
Nestorie o consideră adevărată. Totodată, Nestorie îi consideră apolinaristi pe toți cei care
atribuiau unuia și aceluiași subiect în Hristos atât actele dumnezeiești cât și pe cele omenești.
<<Primul element>> este refuzul de a atribui lui Dumnezeu Cuvântul acțiunile și
patimirile omenești, socotind această apolinarism sau amestare a firilor, sau considerare a firii
dumnezeiești că pătimitoare. De aici al doilea element - actele și patimirile omenești trebuie
atribuite unui subiect aparte, deosebit de subiectul actelor dumnezeiești. Astfel, el vorbește de
două persoane într-una singură, pentru strânsă unire dintre ele. Numele de Hristos, Fiu,
Domn, e numele comun al acelor două persoane, dar numele de Dumnezeu, Dumnezeu
Cuvântul, nu sunt comune, ci ale persoanei dimnezeieşti.
Destul de șovăielnic este al treilea element al învățăturii lui Nestorie, cel soteriologic.
El nu poate susține că omenirea lui Hristos a fost ridicată din stricăciune prin faptul că a
devenit natură lui Dumnezeu Cuvântul, nici că mântuirea noastră se realizează prin faptul că
prin omenitatea Lui ni se comunică tuturor însăși dumnezeirea. De aceea, după el, mântuirea
nu poate avea decât un caracter juridic. Omul Iisus a plătit lui Dumnezeu datoria neplătită de
Adam, cu ascultarea cu care a fost dator acela. E ceva apropiat de teoria satisfacției. Dar în
teoria satisfacției omul Iisus fiind și Dumnezeu a putut achita o datorie egală cu a tuturor
oamenilor, sau mai mult decât egală. Dar omul lui Nestorie nu e și Dumnezeu. Atunci cum a
putut plăti el pentru toți…? Unirea dintre cele două naturi în Iisus Hristos nu este una
naturală sau ipostatică, cum este înțeleasă de Sfântul Chiril, ci una voluntară, deci că între
două persoane. O unire naturală sau ipostatică înseamnă pentru el o schimbare a dumnezeirii.

3. Doctrina Hristologică a Sfântului Chiril

Contribuția teologică majoră a Sfântului Chiril a fost în domeniul hristologiei. El a pus
bazele învățăturii ortodoxe despre relația dintre dumnezeire și omenire în persoana unică a
Mântuitorului. Biserica, în cadrul sinoadelor ecumenice, și-a însușit această învățătură, dar nu
și toate formulările Sfântului Chiril.
1. Logosul – Cuvântul lui Dumnezeu
Cel ce s-a întrupat este Logosul, Cuvântul lui Dumnezeu. El este totodată Fiul lui
Dumnezeu, <<născut din Dumnezeu după natură>>,
<<cel împreună-veșnic cu Dumnezeu Tatăl>>,
<<chipul și întipărirea celul care l-a zămislit.
Așadar, Logosul este Dumnezeu. În această calitate îi revin toate atributele inerente
divinitățîi.

4
 Sfântul Chiril accentuează foarte mult neschimbarea Cuvântului, natura lui Dumnezeu
fiind transcendentă și rămânând așa și în unirea cu natura umană. El susține cu claritate
neschimbarea și transcendența ei; prin urmare, natura divină nu ar putea deveni pătimitoare,
aceasta însemnând o schimbare.
2. Întruparea
În deplin acord cu Scriptura, Sfântul Chiril numește Întruparea <<marea taină a
credinței>> (cf. 1 Tim. 3, 16).
a. Scopul Întrupării este mântuirea neamului omenesc căzut în urma păcatului lui
Adam: <<Unul-Născut s-a făcut că noi, adică om complet, că să izbăvească trupul nostru cel
pamantesc de stricăciunea care s-a introdus în el >> .
b. Chenoza. Sfântul Chiril concepe Întruparea ca pe o chenoza (kenosis = golire,
deșertare) a celui care este Dumnezeu și a binevoit să se asemuiască oamenilor.
Chenoza a fost necesară deoarece cuvântul a avut nevoie de trupul propriu ca de un
instrument în vederea lucrărilor trupului şi a slăbiciunilor fizice. Aceste argumente sunt și în
favoarea deplinătății naturii umane în Iisus Hristos. Totuși, golirea, chenoza, nu prejudiciază
prerogativele dumnezeirii sale.
Desigur, Sfântul Chiril descrie manifestările Cuvântului în starea de chenoza în care se
află prin Întrupare. Dar cum s-a petrecut această golire el nu încearcă să spună, deoarece
modul golirii rămâne o taină dumnezeiască.
c. Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu. În nenumărate locuri Hristos este numit <<Fiul
lui Dumnezeu>> sau <<Cuvântul cel născut din Dumnezeu Tatăl>>, care s-a întrupat.
Deci, Chiril vorbește clar de două nașteri ale Fiului: una dinainte de veci din Tatăl, iar
alta la <<plinirea vremii>>, când s-a născut trupește din Sfânta Fecioară. Îl numește <<Unul-
Născut>>, adică singurul născut din ființă Tatălui, dar totodată și <<Întâiul-Născut între mulți
frați>>, deoarece El a fost întâiul care a biruit moartea, trecând de la moarte la viață, dându-ne
și nouă puterea de a face acest lucru.
Sfântul Chiril, spune că: <<Trebuie atribuită Domnului vechimea și împreună cu
trupul, fiindcă este Dumnezeu prin natură unit cu trupul și obișnuind să comunice trupului sau
bunurile propriei sale naturi>> . Această afirmare clară a faptului că Iisus Hristos este
Dumnezeu-Omul se face tocmai împotriva acelor erezii care încercau să susțînă că Hristos e
un simplu om.

5
 d. Iisus Hristos – Fiul Omului. ,,Nici o altă dogmă n-a prilejuit atâta efort de
lămurire, de dreapta formulare, că și de susținută și de viguroasă apărare, că dogmă
hristologica’’ 9. Ereziile care s-au născut în legătură cu aceasta dogmă au fost numeroase.
Referitor la sufletul Hristos, Sfântul Chiril înfățișează pe larg apolinarismul – erezia
care nega faptul că Iisus Hristos ar fi avut suflet rațional, și susținea că locul acestuia a fost
luat de Logosul, Cuvântul lui Dumnezeu – prezentându-l ca pe o răzvrătire a minții omenești
în dorința ei de a înțelege taina unirii celor două naturi în Hristos.
Ereziile care neagă nașterea Mântuitorului din Fecioară sunt contradicții prea
evidente, chiar în raport cu Scriptura. Sfântul Chiril le clarifica drept <<nebunie și
trăncăneala>>, afirmând cu tărie <<nașterea din Fecioara>> a Cuvântului lui Dumnezeu.
Firește că această afirmăție este în favoarea deplinătății naturii umane în Hristos.
3. Iisus Hristos cel Unul
Pentru Sfântul Chiril Iisus Hristos este unul. Deci, Sfântul Chiril propovăduiește
învățătura despre două naturi unite în Iisus Hristos cel Unul, adică într-un singur ipostas.
a. Distincția Firilor. Sfântul Chiril mărturisește deplinătatea celor două firi în Hristos,
ceea ce înseamnă o recunoaștere ca fiind distincte.
b. Unirea Ipostatica. Mai întâi trebuie lămurită terminologia chiriliana. Unirea între
cele două naturi în Iisus Hristos este desemnată prin mai mulți termeni pe care Sfântul Chiril
îi folosește deopotrivă. Ei sunt: henosis (unire), henotes (unitate, uniune), synodos (uniune,
apropiere), syndrome (concurs), symbasis (împreunare), syndoumenos (participiul prezent de
la syndeo = a uni, a lega). Trebuie observat că acești termeni provin fie din
rădăcina hen (unul), fie conțîn prefixul syn, sym (împreună, cu), ceea ce poate sugera faptul
că, atunci când îi folosea, Chiril avea în minte două elemente care împreună concura în a
formă o unitate strânsă, deci îl concepea pe Hristos că unul.
c. Teoria Enipostasei. ,,Din explicațiile pe care Sfântul Chiril le da formulei sale
hristologice, fabricată din arsenalul apolinarist, reiese că expresia ‘o fire întrupată’ – care
cuprinde totuși două firi – a dat autorului prilejul să creeze teoria enipostasei sau a însușirii
omenitatii de către Logos, cu un secol înaintea lui Leontiu de Bizanț’’10.
4. Cosecintele Unirii Ipostatice
Din unirea celor două naturi în persoana lui Iisus Hristos decurg unele consecințe prin
care se exprimă mai amănunțit adevărul unirii ipostatice. Ele sunt:

9
Nicolae Chitescu şi colaboratorii., Teologia Dogmatica şi simbolică, Cluj-Napoca, Ed.Renaşterea, 2004, vol. 2, p. 605.
10
Ioan G. Coman Momente si Aspecte ale hristologiei precalcedoniene şi calcedoniene în Ortodoxia, Bucureşti,
1977,p. 55.

6
 a. Comunicarea Însușirilor. Dată fiind unicitatea persoanei în Iisus Hristos, însușirile
unei firi se comunica – prin intermediul persoanei – celeilalte firi, fără ca o fire să se schimbe
în cealaltă.
b. Îndumnezeirea Firii Omenești. Aceasta înseamnă ridicarea firii omenești din Iisus
Hristos la cel mai înalt nivel de perfecțiune posibilă pentru ea. La acest nivel ea rămâne totuși
omenească.
c. Lipsa de Păcat a Mântuitorului. ,,Lipsa de păcat, din sfera voinței și acțiunii,
corespunde lipsei de eroare din domeniul cunoaterii’’11 . De remarcat că Sfântul Chiril spune
aici că Iisus nu a păcătuit datorită faptului că în El natura umană e unită cu Cuvântul lui
Dumnezeu, <<cel care nu știe să greșească>>. Voința umană era supusă celei divine.
d. Lui Iisus Hristos I se Cuvine o Singură Închinare. Această unică închinare este o
consecință a comunicării însușirilor între cele două firi în Iisus Hristos și a participării naturii
umane, prin har, la Dumnezeu.
e. Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu. Expresia <<Născătoare de
Dumnezeu>> (Theotokos) a fost de fapt cea de la care a pornit disputa cu Nestorie și i-a atras
acestuia condamnarea de către Biserică la cel de-al III-lea Sinod Ecumenic.
Bisericile care nu au acceptat Sinodul de la Calcedon (din 451) – cunoscute ca Vechile
Biserici Orientale – au luat această atitudine mai degrabă din rațiuni politico-istorice care azi
nu mai există și din teama de a nu se reveni – prin afirmarea celor două firi în Hristos – la
nestorianismul care tocmai fusese condamnat la Sinodul de la Efes din 431. Datorită
acceptării formulei chiriliene <<o fire întrupată a lui Dumnezeu Cuvântul>> ele au fost
numite <<monofizite>>.
Se observă două părți ale formulei chiriliene:
- o singură fire a lui Dumnezeu Cuvântul
- întrupată, în care cea dintâi exprimă dumnezeirea Cuvântului, iar cealaltă,
întruparea.
Posibilitatea apropierii și unirii celor două părți – Biserica Ortodoxă și Vechile
Biserici Orientale – este afirmată cu tărie de teologii ortodocși care susțîn că deosebirile dintre
calcedonieni și necalcedonieni nu privesc decât foarte puțîn domeniul de neatins dogmatic, ci
pe cel cultic și organizatoric, și că aceste deosebiri constau mai mult în terminologie decât în
teologia însăși.

11
Ibidem 11, p. 595.

7
 În aceste condiții, Sfântul Chiril rămâne cel care ar putea foarte bine să mediteze
apropierea, întrucât atât una cât și cealaltă dintre părți îl consideră ortodox. ,,Necalcedonienii
contemporani sunt critici față de nestorianism și monofizism, iar percursorii lor din ramură
moderată și-au explicat învățătură lor la fel că și Sfântul Chiril, adică în sens ortodox’’ 12.

CONCLUZII
Biserica nu și-a însușit întreg limbajul Sfântului Chiril. De asemenea, și analogia pe
care Sfântul Chiril o făcea între această <<unire naturală>> în persoana lui Iisus Hristos și
unirea sufletului cu trupul într-o persoană umană a fost evitată. Expresia <<unire naturală>> a
rămas în uz numai la monofiziţi, cu un sens diferit de cel al Sfântului Chiril. ,,Acesta din urmă
o folosește într-un înțeles care stă la mijloc între teza unirii prin relație a nestorianismului și
cea a unirii într-o natură, proprie monofizitismului’’ 13 .
În anul 433 Sfântul Chiril ajunge la o înțelegere cu antiohienii, fiecare dintre părți
sacrificându-și limbajul propriu în favoarea păstrării păcii în Biserica. Totuși, simbolul de
unire, pe care îl dau în continuare, menține fondul învățăturii hristologice chiriliene, iar pe
alocuri chiar și unele expresii ale ei.

12
Timotei Seviciu, Doctrina Hristologica a Sf.Chiril al Alexandriei,Timişoara, Ed.Mitropoliei Banatului, 1973, pag. 71.
13
Ibidem 1

8
 BIBLIOGRAFIE

Antonopoulos, Nectarie, Hristologia, Sibiu, Ed.Iona, 2005

Chitescu, Nicolae, Teologia Dogmatica şi simbolică, Cluj-Napoca, Ed.Renaşterea,
2004
Coman, Ioan G.,,Momente si Aspecte ale hristologiei precalcedoniene şi
calcedoniene’’în Ortodoxia, Bucureşti, 1977
Grillmeier, A., Le Christ, translators Pauline Allen and John Cawte, Ed. Relie, 1995
Nestorius, Le Livre d'Heraclide de Damas, trad. en francais par P. Nau, R. P. Bedjan
et M. Briere, Paris, 1910
Staniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti, Ed.Institutului biblic şi
de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003
Seviciu,Timotei, Doctrina Hristologica a Sf. Chiril al Alexandriei, Timişoara,
Ed.Mitropoliei Banatului, 1973
Socrates, Historia Ecclesiastica
Tixeront, Histoire des Dogmes, Paris, 1924