MICROBIOLOGIE SUBIECTE EXAMEN- rezolvate

1.Celule eucariote şi procariote, caracteristici comparative

Din punct de vedere al nucleului, la celula eucariota, acesta prezinta membrana, are mai multi
cromozomi, prezinta aparat mitotic si este tipic, prezentand nucleol. Nucleul celulei procariote nu
prezinta membrana, are un singur cromozom circular, nu este tipic, ci apare ca nucleoid si ii lipseste
aparatul mitotic.
Citoplasma la celula eucariota prezinta reticul endoplasmatic, mitocondrii, lizozomi, ribozomi 80S. La
nivelul mb citoplasmatice regasim steroli. Citoplasma celulei procariote prezinta ribozomi 70S, insa
acesteia ii lipsesc mitocondriile, lizozomii si reticulul endoplasmic. Membrana citoplasmatica nu
prezinta steroli, exceptie facand Mycoplasma.
Peretele cellular la eucariote este absent sau format din chitina sau celuloza,lipsind la acest nivel
glicopeptidele. La procariote, peretele cellular are o structura complexa prezentand glicopeptide,
proteine, lipide, etc.
Diviziunea la celula eucariota se face prin mitoza, iar la celula procariota se face prin diviziune
directa(binara).
Celula eucariota nu prezinta capsula, insa regasim capsula adesea la celula procariota.
2. Clasificaţi bacteriile după formă şi dispunere – exemple
În raport cu forma lor deosebim 4 categorii de bacterii: rotunde (cocii), alungite (bacili), încurbate
(spirili, spirochete, vibrioni) şi filamentoase (actinomycetele).
• cocii sunt bacterii rotunde (genul Staphylococcus), ovalare (genul Streptococcus), lanceolate (specia
Streptococcus pneumoniae), reniforme (genul Neisseria) cu Ø de 0,8 - 1μ;
• bacilii sunt bacterii cu formă alungită de bastonaş cu dimensiuni între 1,5 - 10μ. La bacili este
importantă examinarea extremităţilor, aspectul acestora având rol în identificarea lor. Astfel, bacilii
pot prezenta capetele rotunjite (familia Enterobacteriaceae), tăiate drept (Bacillus anthracis - bacilul
cărbunos), măciucate (Corynebacterium diphteriae - bacilul difteric), în formă de suveică
(Fusobacterium);
• cocobacilii sunt bacterii uşor alungite, fiind forme intermediare între coci şi bacili (Yersinia pestis,
Bordetella pertussis, Haemophilus influenzae);
• vibrionii sunt bacterii încurbate în formă de virgulă (Vibrio cholerae);
• spirilii sunt bacterii spiralate având 1-2 spire rigide (Spirillum volutans);
• spirochetele sunt bacterii spiralate cu corpul flexibil având 12-20 de spire (Treponema pallidum),
foarte multe spire strânse (Leptospira) sau 2-3 spire (Borrelia):
• actinomicetele sunt bacterii foarte asemănătoare fungilor şi formează filamente sau hife lungi şi
ramificate care se rup, rezultând forme bacilare (Actinomyces).
Aşezare
Bacteriile sunt organisme unicelulare care se multiplică prin diviziune binară. La unele specii, după
diviziune urmează separarea completă a celulelor fiice, rezultând bacterii izolate. La alte specii, după
diviziune, celulele fiice rămân legate între ele, grupându-se în mod caracteristic datorită unei
substanţe vâscoase dispusă fie pericelular, fie localizată în anumite regiuni determinând diferite tipuri
de aşezare a celulelor.
Aşezarea bacteriilor permite uneori recunoaşterea genului, sau chiar a speciei, prin examinarea la
microscopul optic a preparatelor colorate efectuate din culturi, sau direct din produsul recoltat de la
pacient.
Cocii se aşază:
• în grămezi sau asemănător unei ciorchini de struguri ca, de exemplu, germenii din genul
Staphylococcus;
• în tetrade la genul Micrococcus;
• în baloturi de câte 8 coci orientaţi în cele 3 direcţii ale spaţiului la genul Sarcina;
• în lanţuri la genul Streptococcus;
• în diplo, ca două flăcări de lumânare care se unesc prin bazele lor, la specia Streptococcus
pneumoniae;
• în diplo, ca două boabe de cafea care se privesc faţă în faţă prin concavităţile lor ca, de pildă, la
Neisseria gonorrhoeae (gonococ) şi Neisseria meningitidis (meningococ);
• izolaţi, care nu sunt de interes medical.
Bacilii se aşază:
• cel mai adesea izolaţi şi în poziţii întâmplătoare unul faţă de celălalt ca, de exemplu, majoritatea
bacililor gram-negativi;
• grupaţi câte doi (diplobacili) sau în lanţuri scurte ca, de exemplu, genul Klebsiella;
• dispuşi în lanţuri ca bacilii din genul Bacillus (bacilul cărbunos);
• dispuşi în mod caracteristic sub forma unor majuscule sau litere chinezeşti cum sunt bacilii difterici
(Corynebacterium diphteriae);
• în palisadă, ca scândurile unui gard (bacilii difterimorfi).
3.Enumerati componentele constante si facultative ale celulei bacteriene
 Nucleu bacterian – este un nucleoid sau echivalent nuclear, cu o struct primitiva in comparative
cu nucleul celulelor eucariote si reprezinta 2% din greutatea uscata a bacteriei.
 Citoplasma – system coloidal, alcatuit din 80% apa , in care se gaseste o cantiate mare de
molecule organice, ioni anorgnici, enzyme, ARN, vacuole si incluzii.
 Mezozomii – struc membranare care se form prin invaginarea membrane citoplasmatice sub
forma de buzunar sau in deget de manusa, prezente la bacteriile gram + si ocazional la cele gram
-.
 Peretele cellular – comp celulara obligatorie care inconjoara mb citoplasmatica; struct
rigida,specifica bacteriilor.
 Capsula – invelis compact, intim legat de celula bacteriana, cu o latime de cel putin 0.2um.
 Cili sau flagelii bacterieni – apendici filamentosi ai speciilor bacteriene mobile, cu originea in
citoplasma bacteriana; servesc ca organe de locomotie.
 Pili bacterieni – apendici filamentosi,rigizi,mai scurti decat flagelii, in numar mare si cu
dispozitie in general peritricha; in general la bacteriile gram -.
 Sporii – forme primitive de diferentiere celulara, cu rezistenta crescuta la factorii de mediu si
care apar endocelular in conditii nefavorabile de viata.

4. Structura peretelui la bacteriile Gram pozitive şi Gram negative

Componentă celulară obligatorie care înconjoară membrana citoplasmatică, peretele celular este o
structură rigidă, specifică bacteriilor. El este format dintr-un strat bazal, asemănător la toate bacteriile
şi un strat al structurilor superficiale, foarte diferenţiat, în funcţie de care bacteriile manifestă
caractere tinctoriale diferite: bacterii gram - pozitive, gram- negative şi acido-alcoolorezistente.
Structura stratului bazal. Peptidoglicanul sau mureina este structura chimică responsabilă de
rigiditatea peretelui celular şi care asigură forma şi rezistenţa mecanică a bacteriei. Prezent la toate
bacteriile, el constă dintr-un schelet, format din molecule lungi paralele polizaharidice de
N-acetil-glucozamină şi acid N-acetil-muramic. Moleculele de acid N-acetil-muramic din lanţurile
vecine sunt legate între ele prin punţi polipeptidice, transversale, a căror structură diferă la bacteriile
gram- pozitive de cele gram-negative şi chiar de la specie la specie. Astfel, de fiecare moleculă de acid
N-acetil-muramic se leagă un tetrapeptid ce conţine D şi L aminoacizi. De exemplu, tetrapeptidul la
Staphylococcus aureus este format din L-alanină - D-glutamină - L-lizină - D-alanină, iar la bacteriile
gram negative conţine acid diaminopimelic.
La bacteriile gram - pozitive două tetrapeptide de pe 2 lanţuri paralele învecinate sunt legate printr-un
pentapeptid. La bacteriile gram - negative, tetrapeptidele se leagă între ele printr-o simplă legătură
peptidică. Menţionăm că acidul diaminopimelic şi acidul N-acetil-muramic sunt componente care nu
au fost găsite în natură decât la bacterii.
Structura stratului structurilor speciale. Deosebim 3 tipuri de structuri speciale: gram-pozitiv,
gram-negativ şi acido-alcoolorezistent.
La bacteriile gram - pozitive, peptidoglicanul reprezintă 50-90% din greutatea uscată a peretelui
celular, are o grosime de 15-30 nm şi conţine până la 200 de lanţuri paralele de mureină.
Stratul structurilor speciale este redus şi alcătuit din polimeri hidrosolubili care sunt acizii theicoici:
acidul ribitoltheicoic şi gliceroltheicoic. Aceştia pot pătrunde până la membrana citoplasmatică
legându-se covalent de această - acizii theicoici de membrană sau numai până la perete - acizi
theicoici de perete. Ei reprezintă antigenele de supafaţă ale bacteriilor gram-pozitive.
Peretele celular al bacteriilor gram-pozitive este sensibil la acţiunea lizozimului care rupe legăturile
dintre acidul N-acetil muramic şi N-acetilglucozamină şi a penicilinei care înhibă sinteza
peptidoglicanului.
La bacteriile gram-negative, peptidoglicanul are o grosime de 4-5nm, reprezentând numai 10% din
greutatea uscată a bacteriei. Stratul superficial este însă mult mai complex decât la bacteriile gram -
pozitive fiind alcătuit dintr-o membrană externă, lipoproteine şi lipopolizaharidul de perete.
Membrana externă este formată dintr-un strat dublu fosfolipoproteic ce cuprinde o cantitate foarte
mare de molecule proteice. Aceste proteine, bine definite la majoritatea speciilor bacteriene, sunt
denumite Omp (outer membrane proteins) sau Momp ( major outer membrane proteins). Membrana
externă se leagă de protoplast prin intermediul unei lipoproteine şi a proteinei OmpA din membrana
externă.
Proteinele nespecifice ale membranei externe cu funcţie de porine, cum sunt trimerii OmpF şi OmpC,
delimitează nişte canale umplute cu apă prin intermediul cărora pot difuza în spaţiul periplasmic
substanţe hidrosolubile.
Proteinele specifice au funcţii de transport pentru anumite substanţe, unele dintre ele fiind şi
receptori pentru bacteriofagi.
Proteinele de suprafaţă pot avea la unele bacterii rol în patogenitate, ca de exemplu cele 7 proteine
de suprafaţă al shigellelor care le asigură invazivitatea.

Deasupra membranei externe a bacililor gram-negativi se află lipopolizaharidul de perete (LPZ) sau
endotoxina bacililor gram-negativi. LPZ este o toxină termolabilă, care se eliberează în mediul
înconjurător de către bacteriile gram-negative numai după liza lor şi foarte reactivă în organismul
gazdă. Astfel, lipidul A produce febră, activează mecanismele apărării antiinfecţioase şi în exces
produce şocul endotoxic cu evoluţie gravă, chiar fatală.
Spaţiul periplasmic. Sistemul structural dublu al peretelui celular la bacteriile gram-negative creează
un compartiment ce se întinde de la membrana celulară până la membrana externă, numit spaţiu
periplasmic. El conţine peptidoglicanul şi un gel care favorizează nutriţia bacteriei prin conţinutul în
enzime degradative ca, de pildă, fosfataze, nucleaze, proteaze etc. Tot aici sunt prezente enzimele de
inactivare ale unor antibiotice cum sunt beta-lactamazele şi cefalosporinazele.
5. Rolul peretelui bacterian
Funcţiile peretelui celular:
• asigură forma, rezistenţa mecanică şi osmotică a bacteriei;
• asigură protecţia membranei citoplasmatice faţă de presiunea internă a celulei bacteriene, care este
foarte mare: 5-6 atm la E. coli, 20-30 atm. la S. aureus;
• reglează traficul molecular de perete în ambele sensuri, deci schimbul de substanţe dintre bacterie
şi mediul înconjurător, fiind permeabil pentru molecule cu o GM mai mică de 10.000 daltoni şi cu un
diametru mai mic de 1nm;
• stochează unele enzime în spaţiul periplasmic la bacteriile gram-negative ce vor fi eliberate după
necesităţi, spre deosebire de bacteriile gram-pozitive care îşi elimină enzimele direct în mediul extern;
• prezintă receptori pentru bacteriofagi;
• este sediul antigenelor de suprafaţă, fiind deci implicat în răspunsul imun al macroorganismului;
• este sediul unor factori de patogenitate;
• are rol în diviziunea bacteriană şi în procesul de sporulare.
6. Coloraţia Gram, timpi – interpretare – exemple
Pt aceasta reactive avem nevoie de solutie de violet de gentian 1%,solutie Lugol, solutie
alcool-acetona ( sol decoloranta), solutie fucsina bazica 1%,in dilutie 1/10
Se dilueaza intr-un recipient fucsina. Apoi acoperim frotiul cu violet de metil sau cristal violet pentru
1-3 minute, apoi indepartam colorantul. Se acopera frotiul cu sol Lugol(mordant) pentru 1-3 minute.
Se indeparteaza Lugolul si se acopera frotiul cu amestec alcool- acetone pt un timp foarte scurt 7-8
secunde. Se spala insistent cu apa de la robinet sau apa distilata. Se va acoperii frotiul cu fucsina
diluata 1/10 pt 1 minut. Spalam din nou cu apa distilata si asezam frotiul in stativ pt uscare sau grabim
uscarea prin tamponare cu sugativa sau hartie de filtru.
Mecanismul Gram are la baza component biochimica diferita a peretelui cellular la bacteriile gram +
fata de cele gram -. La bacteriile gram - peretele cellular prezinta continut crescut de lipide si permite
pierderea violetului de gentiana si recolorarea ulterioara cu fucsina. La bacteriile gram + peretele
cellular are alta component : predomina acidul muramic. In timpul tratarii cu alcool –acetona se
deshidrateaza, permeabilitatea se reduce si violetul de gentiana nu mai poate fi extras din cellule.
Bacterii gram + -> coci : genul Staphylococcus spp, genul Streptococcus spp, Entetococcus; -> bacilli :
Listeria,Bacillus, Clostridium.
Bacterii gram - -> coci: Neisseria meningitides, Neisseria gonorrhoese, Moraxella; -> bacilli: E. coli,
Salmonella, Proteus, Haemophillus spp.
7. Coloraţia Ziehl-Neelsen, timpi – interpretare – exemple
Este o coloratie utila in identificarea prezentei de bacilli acid-alcoolo rezistenti(BAAR) solubilizand
peretele bacterian prin cresterea temperaturii, facilitand penetrarea colorantului.
Avem nevoie de fucsina fenicata Zheil 1%, amestec decolorant acid-alcool si albastru de metiln 1%.
Procedeu : punem frotiul uscat si fixat pe un support situate desupra tavitei de colorare.Acoperim
complet lama cu fucsina bazica nediluata. Trecem becul de gaz aprins pe sub lama acoperita cu
fucsina, pana incepe emiterea de vapori.In cazul in care lama nu mai este acoperita complet cu
fucsina, adaugam colorant. Timpul de lucru este de 10 minute, perioada in care repetam de 3 ori
operatia de incalzire a lamei pana la emiterea de vapori. Spalam insistent cu apa distilata. Adaugam
amestecul decolorant acid-alcool pt 2-3 minute. Spalam din nou cu apa distilata. Recoloram cu
albastru de metilen pt 1 minut. Spalam cu apa distilata. Asezam frotiul in stativ pt uscare sau grabil
uscarea prin tamponare cu sugativa sau hartie de filtru.
Bacili acid-alcoolo rezistenti apar rosii pe fond albastru,ceilalti germeni si elem tisulare aparand
colorate in albastru.
Colorabilitatea depinde de varsta culturii, mediul de izolare, prezenta in produsul patologica
medicamentelor tuberculostatice.
Bacterii acid-alcoolo rezistente: Nocardia, Actinomyces.
8. Structura şi rolul membranei citoplasmatice
Este o membrană fină (6,5-7nm), elastică, lipsită de rezistenţă mecanică ce mărgineşte la exterior
citoplasma bacteriilor şi o separă de peretele celular. Pe secţiune apare trilaminată, fiind alcătuită din
două straturi fosfolipidice dispuse cu părţile hidrofobe faţă în faţă. Printre moleculele fosfolipidice se
găsesc molecule proteice, situate fie la nivelul unuia dintre cele două straturi fosfolipidice, fie le
traversează fiind expuse la ambele feţe ale membranei. Această structură dinamică, fluidă, temporară
şi reversibilă în funcţie de factorii de mediu este o “structură în mozaic”, modelul ei fiind descris în
1972 de Singer şi Nicholson.
Funcţiile membranei citoplasmatice:
• este o membrană cu permeabilitate selectivă, îndeplinind funcţia de barieră osmotică ce reglează
schimburile celulei bacteriene, în ambele sensuri cu mediul înconjurător. Permeabilitatea selectivă a
membranei citoplasmatice permite realizarea în interiorul celulei, pentru unele substanţe,
concentraţii de 105 ori mai mari decât în afara celulei,
• secretă numeroase enzime hidrolitice ce se eliberează în mediul înconjurător unde scindează
substratul nutritiv în unităţi absorbabile,
• unele proteine legate de membrana citoplasmatică joacă rolul de chemoreceptori,
• îndeplineşte rolul mitocondriilor de la celulele eucariote, fiind sediul enzimelor lanţului respirator şi
al fosforilării oxidative, deci centrul energogenezei celulare,
• este sediul sintezei acizilor graşi, a fosfolipidelor,
• este implicată în sinteza peretelui celular, al polizaharidelor capsulare, participând activ la creşterea
şi diviziunea celulei bacteriene, la formarea sporului bacterian,
• constituie o posibilă ţintă pentru acţiunea unor chimioterapice ca, de pildă, polimixinele.
9.Ribozomii, structură şi rol
Ribozomii sunt structuri sferice cu diametru de aproximativ 180nm şi constanta de sedimentare de
70S. În absenţa ionilor de Mg2+ se desfac în două subunităţi cu constanta de sedimentare de 50S şi 30
S. Din punct de vedere chimic sunt alcătuiţi din 65-70% ARN şi 30-35% proteine. O parte din ribozomi
se asociază formând polizomi (mai ales în timpul sintezelor proteice), alţii sunt liberi, iar o a treia
categorie se ataşează mezozomilor sau membranei citoplasmatice. Ribozomii reprezintă sediul
sintezelor proteice din celulă.
10.Mezozomi – Incluzii – Vacuole (în structura celulei bacteriene)
Vacuolele – sunt formatiun sferice care contin diferite substante in solutie apoasa. Au o membrana
lipoproteica numita tonoplast. Au fost descrise in special la bacteriile acvatice.
Incluziile citoplasmatice, descrise la unele specii bacteriene, sunt formaţiuni structurale inerte,
temporare, de diferite dimensiuni, variind în funcţie de specia bacteriană şi condiţiile de mediu.
Compoziţia lor chimică este diferită, ele putând fi de glicogen sau amidon (la unii bacilii aerobi
sporulaţi), lipide (la genul Bacillus), polimetafosfaţi (sau incluziile de volutină descrise mai întîi la
Spirillum volutans şi apoi de Babeş şi Ernst la bacilii difterici) etc. Incluziile sunt structuri legate de
activitatea metabolică a celulei bacteriene şi reprezintă un material de rezervă care poate fi folosit ca
sursă de energie.
Mezozomii sunt structuri membranare care se formează prin invaginarea membranei citoplasmatice
sub formă de buzunar sau în deget de mănuşă, prezente la bacteriile gram - pozitive şi ocazional la
cele gram - negative. Ei nu formează în citoplasmă cavităţi inerte, ci deschise spre spaţiul periplasmic
(spaţiul dintre membrana citoplasmatică şi peretele celular) şi sunt în contact direct cu materialul
nuclear.
După morfologia lor, mezozomii sunt lamelari, veziculari şi tubulari, iar dispoziţia lor în celula
bacteriană poate fi septală, periferică şi nucleară.
Funcţiile mezozomilor:
• participă la replicarea cromozomului bacterian şi diviziunea celulară,
• participă la reacţiile de fosforilare oxidativă şi oxidoreducere, dar în măsură mai mică decât
membrana celulară,
• sediul unor enzime hidrolitice care îndeplinesc rolul enzimelor lizozomale de la celulele eucariote,
• sinteza şi secreţia unor exoenzime, ca de exemplu penicilinaza sau cefalosporinaza,
• sinteza peretelui celular şi formarea sporului bacterian.
11.Masa nucleară bacteriană – structură, caracteristici
Nucleul bacterian
Este un nucleoid sau echivalent nuclear, cu o structură primitivă în comparaţie cu nucleul celulelor
eucariote şi reprezintă 2% din greutatea uscată a bacteriei. Nucleoidul este format dintr-o moleculă
circulară de ADN, organizată sub forma unui cromozom haploid care este în contact direct cu
citoplasma datorită lipsei membrane nucleare. Molecula de ADN dublu spiralat este la rândul ei
suprahelicată în jurul unui miez de ARN, dispoziţie necesară funcţionalităţii materialului nuclear.
În mod obişnuit, nucleoidul este situat în centrul celulei bacteriene şi poate fi legat de membrana
citoplasmatică prin intermediul mezozomilor.
Funcţia nucleului bacterian constă în depozitarea informaţiei genetice necesară autoreplicării,
organizării structurale şi funcţionale a celulei bacteriene, deci a caracterelor ce definesc specia.
În afară de ADN cromozomial, la unele bacterii sunt prezente molecule circulare mici,
extracromozomiale de ADN care se numesc plasmide şi care se replică independent de cromozomul
bacterian. Vom reveni asupra lor în capitolul de genetică bacteriană.
12. Cum este înscrisă informaţia genetică în genomul celulei bacteriene
Genomul bacterian este alcătuit din două categorii de determinanţi genetici:
1. genele esenţiale, localizate în structura cromozomului bacterian şi
2. genele accesorii extracromozomale prezente în structura:
- plasmidelor şi
- elementelor genetice transpozabile.
Plasmidele sunt elemente genetice extracromozomiale, capabile de replicare fizic independentă de
cromozom (replicon), dar depinzând de factori codificaţi de nucleul bacterian. Conţin informaţie
genetică neesenţială pentru viaţa celulei bacteriene. Sunt transmise stabil de-a lungul generaţiilor.
Dimensiunea plasmidelor variază între 1kb şi circa 200 kb. Majoritatea sunt alcătuite din molecule de
ADN circular, dar există şi plasmide liniare (ex. la Borrelia burgdorferi). Unele plasmide sunt ADN
dublu catenar, dar există şi plasmide de ADN monocatenar (se consideră că plasmidele de ADN
monocatenar reprezintă de fapt o situaţie intermediară în cursul procesului de replicare; au fost
detectate de ex. laStaphylococcus aureus).
Unele plasmide (numite şi epizomi) pot exista alternativ în stare autonomă (libere în citoplasmă) sau
integrate în cromozomul celulei gazdă (de exemplu factorul F, bacteriofagul temperat etc). Celelalte
plasmide persistă indefinit numai în stare autonomă (de exemplu plasmida R, Col, F etc).
Clasificarea plasmidelor
În raport cu caracterele exprimate fenotipic, plasmidele se pot clasifica în:
1. plasmide care codifică rezistenţa la agenţi antibacterieni:
- factorii R (primul factor R a fost izolat de la o tulpină de Shigella dysenteriae);
- plasmidele de rezistenţă la UV etc.
2. plasmide care codifică sinteza unor agenţi antimicrobieni:
- factorii Col (conferind capacitatea de producere de colicine cu activitate antibiotică) etc.
3. plasmide de patogenitate care codifică sinteza de:
- hemolizine;
- factori de colonizare;
- enterotoxine sau alte exotoxine etc.
4. plasmide care codifică enzime ale unor căi metabolice particulare:
- în anumite condiţii, unele bacterii pot utiliza ca sursă de C diferite substanţe cu potenţial toxic,
precum octanul sau toluenul, iar plasmidele care permit supravieţuirea şi dezvoltarea în aceste
condiţii se numesc plasmide degradative;
5. plasmide care permit transferul genelor cromozomiale de la o celulă care deţine respectivul
plasmid (F) la alta, putând fi transmis inclusiv plasmidul (factorul) F;
6. plasmide criptice, pentru care nu se cunosc caracterele fenotipice exprimate.
Elemente genetice transpozabile
O anumită secvenţă specifică de ADN constituie un element genetic transpozabil dacă îşi
menţine integritatea fizică, structurală şi genetică, funcţională în cursul translocaţiei de la o poziţie la
alta în acelaşi genom, replicon (intramolecular) sau în genomuri diferite (intermolecular). De obicei
fenomenul de transpoziţie poate avea loc la nivelul oricărui replicon, la „întâmplare”, dar există şi
situaţii în care un transpozon „are” anumite zone specifice unde se va insera (zone „calde”).
 Pe baza complexităţii lor, elementele care îndeplinesc această condiţie se pot grupa în trei
categorii:
- secvenţe de inserţie (IS);
- transpozoni (Tn);
- bacteriofagi.
Secvenţele de inserţie nu conţin nici o genă şi nu au nici o altă funcţie (cunoscută) în afară de cea de
inserţie. Sunt cele mai simple elemente transpozabile. După inserţia lor pot apărea modificări în
expresia unor gene sau modificări în rata incidenţei deleţiilor în regiunile adiacente situsului lor de
inserţie.
Transpozonii diferă de secvenţele de inserţie prin complexitate şi prin faptul că poartă gene care
conferă bacteriilor funcţii noi, detectabile, de exemplu:
- rezistenţa la antibiotice;
- capacitatea de sinteză a unor enzime;
- producerea de enterotoxine;
- sinteza antigenelor bacteriene de suprafaţă (de exemplu K 88 la E. coli);
- sinteza unor factori de colonizare intestinală etc.
Spre exemplu bacteriofagul Mu (numele rezultă prin prescurtarea „mutator”, pentru că a fost
identificat ca factor mutagen la tulpini de E. coli) are un genom de 30kb şi o structură lineară. După
infectarea celulei bacteriene, bacteriofagul Mu se inseră în cromozom la „întâmplare” şi ulterior în
diferite poziţii ale cromozomului bacterian apar copii ale acidului nucleic Mu. Atunci când structura
genetică Mu va părăsi genomul bacterian va prelua o parte din structura genetică bacteriană (circa
100-150 pb).
13.Enumeraţi şi descrieţi succint etapele biosintezei proteice
Biosinteza proteinelor are loc la nivelul ribozomilor.
Cu toate că secvenţa de aminoacizi din structurile proteice este „dictată” de secvenţa de baze
azotate din ADN, pentru că nu există afinitate şi posibilitate de cuplare între ADN şi aminoacizi este
necesar ca o altă structură să permită poziţionarea aminoacizilor în lanţul viitoarei proteine.
Iniţial are loc transcrierea informaţiei genetice pe ARNm (mesager), care va transporta această
informaţie de la genom la nivelul ribozomilor, sub forma unei copii complementare. Gena este
segmentul de ADN care deţine informaţia genetică pentru sinteza unei proteine. Segmentul de ADN
care controlează sinteza unui polipeptid poartă numele de cistron.
ARNm care deţine informaţia genetică pentu sinteza unei singure catene de polipeptid poartă
numele de ARNm monocistronic.
La bacterii, de obicei, o moleculă de ARNm trebuie să poarte informaţia necesară pentru sinteza
mai multor catene diferite şi în acest caz ARNm poartă numele de ARNm policistronic. Această
situaţia particulară este datorată dimensiunii mici a acestor procariote precum şi metabolismului
intens care are loc în cursul procesului de creştere şi multiplicare. Spre exemplu, la E. coli, pentru
metabolizarea lactozei sunt necesare potenţial 3 enzime diferite, iar mesajul genetic pentru sinteza
acestora se află deţinut de o singură moleculă de ARNm policistronic.
De regulă, numai o catenă de ADN este folosită drept matriţă pentru ARNm. Transcrierea
mesajului genetic este selectivă (se desfăşoară între promotor şi semnalul de terminare) şi este
controlată de ARN polimeraza ADN-dependentă.
Pentru traducerea mesajului genetic este necesară intervenţia la nivel ribozomal a moleculelor
de ARNt (de transfer). Acestea au o dublă specificitate (pentru fiecare dintre cei 20 de aminoacizi
există una sau mai multe molecule de ARNt; în acelaşi timp există enzime specifice fiecărui tip de
aminoacid care controlează legarea corectă a aminoacizilor activaţi pe ARNt corespunzător). La
nivelul fiecărui ARNt există trei nucleotide (anticodon) complementar codonului care corespunde
aminoacidului.
ARNt nu are niciodată la anticodon succesiunea UUA, CUA sau ACU şi în aceste condiţii ne putem
explica motivul pentru care codonii UAA, UAG şi UGA sunt codoni stop.
 Succesiunea specifică a nucleotidelor este transpusă într-o secvenţă specifică de aminoacizi care
intră în constituţia lanţului polipeptidic din proteina în curs de formare.
14.Capsula bacteriană – structură, rol, localizare
Capsula este un înveliş compact, intim legat de celula bacteriană, cu o lăţime de cel puţin 0,2μm. Este
vizibilă pe preparatele uzuale sau în coloraţiile negative sub forma unui halou clar ce înconjoară
bacteria.
Din punct de vedere chimic, capsula tuturor bacteriilor de interes medical este de natură
polizaharidică (Streptococcus pneuomoniae, Klebsiella etc.) cu excepţia capsulei bacilului cărbunos
care este polipeptidică.
Capsula are rol în rezistenţa bacteriilor faţă de fagocitoză, fiind astfel un factor de virulenţă. Variantele
necapsulate ale aceloraşi specii sunt nepatogene. De exemplu, Streptococcus pneumonie, de
tip S, capsulat, produce la şoarecele alb de laborator o septicemie mortală, pe când varinata
necapsulată nu este patogenă.
Capsula este o structură cu proprietăţi antigenice specifice (antigenele K) care permit diferenţierea
unor serotipuri în cadrul speciei.
Bacteriile nu sintetizează material capsular in vitro pe mediile uzuale, coloniile rezultate fiind rugoase,
de tip R =“rough”. Pe medii speciale, însă, bacteriile pot creşte capsulate, coloniile fiind mucoase, de
tip S =“smooth”.
Structura descrisă mai sus este “capsula clasică” a bacteriilor, la care ne referim atunci când vorbim de
bacterii capsulate. La unele bacterii s-au mai evidenţiat şi alte structuri de înveliş, cum sunt:
-Microcapsula este o structură discretă cu o grosime sub 0,2μm care nu se evidenţiază la microscopul
optic, ci numai prin metode imunologice sau electronomicroscopice (Neisseria gonorrhoeae). Ea
constituie un factor de virulenţă.
-Stratul mucos, glicocalixul este un strat amorf şi vâscos ce înveleşte bacteria. El este format din
lanţuri lungi de polizaharide, cum sunt levanii şi dextranii, cu rol major în adezivitatea bacteriilor de
suprafeţe. Astfel, de pildă, Streptococcus mutans produce cantităţi mari de dextran şi levan prin
intermediul cărora se ataşează de suprafaţa dinţiilor contribuind la formarea cariilor şi a plăcii dentare.
Un alt exemplu este Pseudomonas aeruginosa, care secretă un strat mucos dens care îi creşte
rezistenţa la antibiotice.
Funcţiile capsulei:
• este un factor de aderenţă şi colonizare a bacteriile pe suprafeţe;
• protejează bacteriile de diferiţi agenţi antibacterieni din mediu cum sunt: bacteriofagii, colicinele,
complementul, lizozimul sau alte enzime bacteriolitice;
• protejează bacteriile de acţiunea fagocitelor, fiind deci un factor de virulenţă;
• reprezintă sediul antigenelor capsulare, importante în identificarea acestor bacterii.
15.Flagelii bacterieni – structură, rol, localizare
Cilii sau flagelii bacterieni
Sunt apendici filamentoşi ai speciilor bacteriene mobile, cu originea în citoplasma bacteriană, şi
servesc ca organe de locomoţie. Ei sunt prezenţi mai ales la bacili (Enterobacteriaceae) dar şi la unii
coci (enterococ). Cilii sunt structuri helicoidale, cu dimensiunea în general mai mare decât cea a
celulei bacteriene căreia îi aparţin (2-15/2-20 nm) şi se evidenţiază microscopic prin coloraţii speciale.
Dispoziţia şi numărul cililor sunt caracteristice speciei. S-au descris bacterii atriche (fără cili),
monotriche - cu un cil polar (Vibro cholerae), lofotriche - cu un smoc de cili situat la unul din polii
bacteriei - (Pseudomonas fluorescens), amfitriche - cu cilii situaţi la ambii poli ai bacteriei (la genul
Spirillum) şi peritriche - cu cilii dispuşi pe întreaga suprafaţă a bacteriei (Salmonella, E. Coli, Proteus
etc.).
Structura cililor este tubulară, ei fiind formaţi dintr-o proteină contractilă, flagelina, sub formă
polimerizată. Cilul se ataşează de bacterie printr-un corpuscul bazal şi un cârlig de articulaţie aflate în
citoplasma bacteriei. Corpusculul bazal se inseră prin cârligul de articulaţie de membrana
citoplasmatică şi peretele celular.
Mobilitatea şi direcţia mişcării cililor pot fi influenţate de concentraţia unor substanţe din mediu
(chimiotactism pozitiv sau negativ) şi de temperatură. Ei sunt sediul antigenelor flagelare (H),
importante în identificarea bacteriilor.
Cilii bacterieni nu se observă decât pe preparate colorate special. În practica de rutină nu se
evidenţiază flagelii, ci mobilitatea bacteriilor, fie prin examinarea lor pe un preparat nativ între lamă şi
lamelă în care se urmăresc mişcările bacteriilor, fie prin însămânţarea tulpinii pe un mediu semisolid
prin înţeparea în profunzime a mediului. Dacă bacteria creşte nu numai pe traseul însămânţării şi
difuzează în mediu, ea este mobilă.
16.Fimbriile bacteriene (pili bacterieni)
Numeroase specii bacteriene gram-negative au pe suprafaţa lor lor nişte apendici filamentoşi, rigizi,
mai scurţi decât flagelii, în număr mare (100-500/celulă) şi cu dispoziţie în general peritrichă. Ei se
evidenţiază numai prin microscopie electronică.
Din punct de vedere chimic sunt polimeri proteici de pilină, dispuşi helicoidal într-o structură tubulară.
Natura proteică a pililor le conferă proprietăţi antigenice. Din punct de vedere funcţional, pilii se
împart în:
• sex pili - codificaţi de formaţiunile genetice extracromozomiale (plasmide) şi care prezintă o
importanţă deosebită în transferul de material genetic între bacterii. Sunt prezenţi mai ales la
bacteriile gram-negative (Enterobacteriaceae, Pseudomonas),
• pili comuni sau pili de aderenţă (fimbrii), în număr mare, codificaţi cromozomial, şi care servesc
bacteriilor la fixarea fermă de mediul de cultură sau de celulele pe care se află. Ei constituie, deci, un
factor important de virulenţă (de exemplu la gonococ). În afară de aderenţă, pilii comuni mai au şi
proprietăţi antifagocitare.
Ambele categorii de pili prezintă antigene specifice piliare şi pot fi receptori pentru bacteriofagi.
17.Sporii bacterieni – structură, rol, localizare
Unele bacterii se transformă în spori, care sunt forme primitive de diferenţiere celulară, cu rezistenţă
crescută la factorii de mediu şi care apar endocelular în condiţii nefavorabile de viaţă. Sporogeneza se
întâlneşte numai la 3 genuri de bacterii gram-pozitive, Clostridium şi Bacillus care sunt bacili şi
Sporosarcina care sunt coci.
Sporii nu sunt forme de înmulţire ale bacteriilor. Dintr-o bacterie vegetativă se formează un singur
spor, care în condiţii favorabile de viaţă va da naştere unei singure celule bacteriene.
Forma sporului poate fi rotundă sau ovală. Diametrul sporilor este mai mic la bacilii sporulaţi aerobi,
nedepăşind diametrul bacteriei (genul Bacillus), pe când la genul anaerob Clostridium, sporul are un
diamentrul mai mare decât bacteria, producând deformarea acesteia. Acest caracter al sporului se
numeşte “caracter clostridial” şi este important în identificarea bacililor gram-pozitiv anaerobi.
Poziţia sporului bacterian constituie un caracter taxonomic. Poate fi centrală, ca la bacilul cărbunos
(Bacillus anthracis), subterminală, ca la B.cereus, sau terminală, ca bacilul tetanic (Cl.tetani).
Structura sporului variază de la specie la specie, dar organizarea generală se aseamănă. De la interior
spre exterior, sporul este format din:
• core sau protoplastul sporal, format din materialul nuclear inconjurat de membrana
citoplasmatică. Aici este depozitat DNA şi o substanţă care are rol în rezistenţa sporului la căldură -
dipicolinatul de Ca, care nu s-a mai evidenţiat nicăieri în natură,
• cortexul intern sau peretele sporal format din peptidoglican şi care este peretele celular
primordial,
• membrana externă sau cortexul sporal, care este stratul cel mai gros al sporului şi care conţine şi el
un peptidoglican, cu o structură particulară, foarte sensibil la lizozim. Autoliza acestui strat este
momentul cheie în transformarea sporului în forma vegetativă,
• tunica proteică este formată din proteine chitinoase cu numeroase legături disulfitice. Ea este
impermeabilă, fiind responsabilă de rezistenţa sporilor la unele dezinfectante,
• exosporiumul este prezent numai la unii spori şi conţine lipoproteine şi zaharide.
În coloraţiile obişnuite sporul apare ca o zonă incoloră în corpul bacterian. El se evidenţiază însă prin
coloraţii speciale, la cald, care permeabilizează învelişurile sporale pentru coloranţi (coloraţia Möller).
Pe preparatele native între lamă şi lamelă efectuate din culturi, sporii apar ca nişte formaţiuni rotunde,
refringente.
Ultrastructura şi compoziţia chimică a sporilor asigură acestora o mare rezistenţă la agenţii fizici şi
chimici, ceea ce face ca ei să fie consideraţi forme de rezistenţa ale bacteriilor. De importanţă
deosebită pentru medicină este rezistenţa sporilor la căldură, de care trebuie să se ţină cont la
sterilizare.
18.Nutriţia principalelor bacterii studiate: tipuri de nutritive
Nutritia bacteriana reprezinta totalitatea proceselor prin care bacteriile îsi procura din mediul
înconjurator substantele necesare supravietuirii, cresterii si înmultirii , iar respiratia bacteriana
modalitatea de a-si produce energia necesara activitatii metabolice.
Sursa de energie. În functie de sursa de energie pe care o folosesc, bacteriile se împart în:
• fotosintetizante, care utilizeaza energia luminoasa pentru sinteza compusilor proprii
• chimiosintetizante, care îsi procura energia prin reactii de oxido-reducere a unor substante.
Bacteriile care oxideaza substantele anorganice se numesc lithotrofe, iar cele care oxideaza substante
organice chemoorganotrofe.
Sursa de carbon. Dupa sursa de carbon, bacteriile se clasifica în:
• autotrofe, care sintetizeaza compusi organici pornind de la substante anorganice, sursa de
carbon fiind CO2,
• mixotrofe, care folosesc ca sursa de carbon atât substante organice cât si CO2,
• heterotrofe, care utilizeaza ca sursa de carbon numai substante organice.
Sursa de azot a bacteriilor de interes medical o constituie în general aminoacizii, dar unele bacterii
utilizeaza si sarurile de amoniu (Escherichia coli, Salmonella etc.).
Necesarul de oxigen pentru dezvoltarea bacteriilor este variabil. Oxidarea se defineste ca o pierdere
de electroni sau de ioni de hidrogen. Substanta care se va oxida este donorul, iar cea care se reduce,
acceptorul de hidrogen. Deci, în urma oxidarii va rezulta o substanta oxidata, o substanta redusa si o
anumita cantitate de energie libera. Substanta energogenetica de baza este la multe bacterii glucoza,
monozaharid ce poate fi metabolizat pe mai multe cai în functie de performantele oxidative ale
bacteriilor. La bacterii deosebim în functie de acceptorul final de hidrogen, 3 tipuri de oxidatie:
respiratia, în care acceptorul final de hidrogen este oxigenul atmosferic, fermentatia, în care
acceptorul final de hidrogen este o substanta organica, si respiratia anaeroba, în care acceptorul final
de hidrogen este oxigenul prezent într-o sare anorganica (nitrat sau sulfat) care se va reduce.
19.Clasificarea bacteriilor în funcţie de tipul respirator
Din punct de vedere practic, bacteriile se împart, dupa necesarul de oxigen, în:
• bacterii strict aerobe, care se dezvolta numai în prezenta oxigenului atmosferic, folosind exclusiv
respiratia aeroba si deci oxigenul ca acceptor final de hidrogen. Astfel de bacterii sunt, de exemplu,
Pseudomonas aeruginosa, Corynebacterium diphteriae, Mycobacterium tuberculosis etc.
• bacterii strict anaerobe, care nu se dezvolta decât în absenta oxigenului, prezenta lui fiind foarte
toxica culturii chiar la o presiune de numai 10-5 atm. Aceste bacterii folosesc ca reactie
energogenetica exclusiv fermentatia, în conditii anaerobe, deci oxidatia de substrat. Daca fermentatia
se produce în prezenta oxigenului, se formeaza radicali de superoxid (O2-) foarte toxici. Bacteriile
strict anaerobe, spre deosebire de cele aerobe, sunt lipsite de superoxiddismutaza care transforma
radicalul superoxid în apa oxigenata si catalaza care descompune apa oxigenata. Exemple de bacterii
strict anaerobe sunt cele din genul Clostridium, Bacteroides, Prevotella, Fusobacterium etc.
• bacterii facultativ anaerobe, care se pot dezvolta atât în prezenta cât si în absenta oxigenului
atmosferic. Ele utilizeaza ca reactii energogenetice respiratia aeroba, fermentatia iar unele chiar si
respiratia anaeroba. Majoritatea speciilor de interes medical sunt facultativ anaerobe (de pilda,
enterobacteriile).
• bacterii anaerobe aerotolerante folosesc numai fermentatia în prezenta aerului atmosferic, fara
participarea oxigenului la reactiile energogenetice. Ele tolereaza oxigenul în mediu fie pentru ca au în
echipamentul enzimatic superoxiddismutaza si catalaza, fie ca enzimele exista în mediul de cultura.
Astfel, bacteriile din genul Streptococcus sunt lipsite de catalaza, dar pot fi cultivate în conditii de
aerobioza pe medii cu sânge, care suplineste catalaza.
• bacterii microaerofile folosesc respiratia si fermentatia, dar necesita o concentratie mai mare de
bioxid de carbon decât cea din atmosfera pentru reactii de carboxilare. Astfel, unele specii, ca cele din
genurile Neisseria, Brucella, Campylobacter, necesita concentratii de bioxid de carbon de 6-10%.
20.Definiţi factorii de creştere bacterieni; exemple
Factorii de creştere reprezintă substanţe esenţiale pe care microorganismele nu sunt capabile să le
sintetizeze din nutrienţii de care pot să dispună. Ei sunt necesari în cantitaţi mici. Îndeplinesc anumite
roluri în biosinteză. Factorii de creştere pot fi grupați în:
1. Purine si pirimidine: necesare pentru sinteza acizilor nucleici (ADN şi ARN);
2. Aminoacizi: necesari pentru sinteza proteinelor;
3. Vitamine: necesare în calitate de coenzime şi grupări funcţionale pentru enzime.
Unele bacterii (de exemplu E. coli) nu necesită factori de creştere. Aceste bacterii pot sintetiza
purinele esenţiale, pirimidinele, aminoacizii şi vitaminele pornind de la o sursă de carbon.
Alte bacterii necesită purine, pirimidine, vitamine şi anumiţi aminoacizi pentru a creşte. Aceşti
compuşi trebuie adăugaţi în prealabil în mediile de cultură.
Factorii de creştere nu sunt metabolizaţi direct ci sunt asimilaţi de către bacterii pentru a-și îndeplini
rolul în metabolism. Tulpinile mutante care necesită anumiţi factori de creştere ce nu sunt necesari
tulpinii din care au provenit sunt numite auxotrofe. Spre exemplu, o tulpina de E. coli care necesită
triptofan pentru dezvortare se va numi auxotrof-triptofan şi va fi desemnată E. coli trp- (2).
21. Clasificaţi bacteriile în funcţie de temperatura optimă de dezvoltare; exemple
Temperarura optima de dezvoltare a bacteriilor este cea a habitatului lor natural. În functie de aceasta
temperatura, bacteriile se împart în psihrofile, care se înmultesc optim la 20°C dar si sub aceasta
temperatura, mezofile, cu temperatura optima cuprinsa între 20-40°C si termofile, care se înmultesc
optim la peste 45°C. Bacteriile mezofile sunt cele patogene deoarece se înmultesc la temperatura
organismului, fiind denumite si bacterii “homeoterme”.
Limitele de temperatura în care aceste bacterii pot sa creasca sunt însa mai mari si variaza de la specie
la specie. Astfel, gonococul si meningococul nu suporta variatii mai mari de 1-2°C fata de temperatura
optima, spre deosebire de enterobacterii, care cresc în limite foarte largi.
Microorganismele sunt sensibile la temperaturile ridicate, aplicatia practica a acestui aspect fiind
sterilizarea.
Temperaturile moderat scazute, ca, de pilda, cea de +4C din frigidere, nu distrug bacteriile, dar opresc
în general înmultirea lor prelungindu-le viabilitatea. Din acest motiv, majoritatea produselor biologice
sau patologice destinate examenului bacteriologic se pastreaza în aceste conditii. Totusi, exista tulpini
microbiene care se înmultesc si la temperatura frigiderului ca, de exemplu, tulpinile criogene de
Pseudomonas aeruginosa, ce se înmultesc la 0C si tulpini din familia Enterobacteriaceae (E.coli) care
se în înmultesc la +5C. Acest aspect trebuie luat în calcul de catre medicul bacteriolog, mai ales acolo
unde implicatia etiologica a unui germene într-o infectie se bazeaza pe criteriul numeric.
22.Definiţi noţiunea de cultivare a bacteriilor; enumeraţi pe ce substraturi se
Realizează
Pentru a identifica agentul etiologic al unei infecţii, trebuie ca din produsul recoltat de la pacient să
obţinem mai întâi respectivul microorganism în cultură pură, pentru ca ulterior să îi putem studia
diferitele caractere în vederea identificării.
Metodele de cultivare a bacteriilor urmăresc mai multe obiective:
· obţinerea unei populaţii microbiene suficiente cantitativ pentru investigaţiile propuse,
· prevenirea contaminării produsului cercetat cu un microorganism străin şi
· izolarea fiecărei tulpini microbiene urmărite în cazul unui produs plurimicrobian în culturi
monomicrobiene denumite „culturi pure”.
Nu există un mediu unic, valabil pentru cultivarea oricărei bacterii. Termenul „însămânţare” defineşte
operaţia de introducere a unei cantitaţi de germeni într-un mediu de cultură artificială, în timp ce
pentru culturile celulare, ouă embrionate şi mai ales animale de experienţă folosim termenul
„inoculare”.
Cultivarea se realizează prin însămânţarea bacteriilor pe medii de cultură. Mediile solide sau lichide
care asigură nutrienţii şi condiţiile fizico-chimice necesare creşterii şi multiplicării bacteriene se
numesc medii de cultură.
Totalitatea bacteriilor acumulate prin multiplicarea într-un mediu de cultură poartă numele de cultură
bacteriană.
23.Definiţi noţiunea de creştere şi multiplicare bacteriană
Cresterea si inmultirea bacteriilor este rezultatul nutritiei si al metabolismului bacterian.
Bacteriile se divid în marea lor majoritate prin diviziune binara, cu exceptia chlamydiilor, care au un
ciclu de dezvoltare unic în lumea bacteriana. Diviziunea este precedata de cresterea în volum a celulei
bacteriene, dedublarea materialului nuclear si a componentelor citoplasmatice, ceea ce duce la un
dezacord între masa si volumul celulei bacteriene. Când acest dezacord atinge un punct critic se
produce diviziunea celulei parentale în doua celule fiice, identice cu celula din care au provenit.
La bacili diviziunea se face întotdeauna dupa un plan perpendicular pe lungimea bacteriilor, în timp ce
la coci planurile de diviziune sunt variate. Celulele fiice se pot separa imediat dupa diviziune sau pot
ramâne legate una de cealalta, rezultând o asezare caracteristica, utila în recunoasterea bacteriilor ca,
de exemplu, a celor din genul Staphylococcus, Streptococcus, Neisseria etc.
Diviziunea bacteriilor gram pozitive are loc prin formarea unui sept între cele doua celule fiice, pe
când bacteriile gram negative se divid prin strangulare directa.
24.Definiţi noţiunea de mediu selectiv, electiv şi de îmbogăţire; exemple
Mediul electiv conţine ingredientele care convin cel mai bine dezvoltării unei anumite bacterii (de
exemplu mediul Lőffler, cu ser coagulat de bou, pentru bacilul difteric).
Daca un mediu de imbogatire se solidifica, rezulta un mediu selectiv care are avantajul obtinerii
microbilor sub forma de colonii izolate. Datorita acestor medii, izolarea si identificarea bacteriilor este
astazi mult simplificata. Mediile selective, care se bazeaza pe particularitatile metabolice ale unor
specii microbiene sau mai ales pe rezistenta naturala a acestora la antibiotic, sunt utilizate in mod
current in lab bacteriologice, deoarece permit practice, izolarea dintr-un amestec de microbe, a
orcarui microb in cultura pura.. De exemplu, mediul cu telurit de potasiu pentru izolarea bacilului
difteric sau medii în care includem antibiotice (faţă de care bacteria care se doreşte a fi izolată este
rezistentă) .
Mediul de îmbogăţire este mediu lichid care permite inmultirea preferential a unui microb dintr-un
amestec. Astfel sunt mediile cu continut mare de clorura de sodium(1-10%) in care se pot dezvolta
numai bacteria halofile, ca de ex stafilococul (mediu Chapman lichid) si enterococul. Unele medii de
imbogatire au ca factor elective anumite substante ca selenitul acid de sodium,care permite dezv
salmonelelor din materiile fecale. Alte medii se bazeaza pe prop unor germeni de a se dezvolta la un
pH mai acid sau mai alcalin decat majoritatea speciilor bacteriene de interes medical. Astfel vibrionul
holeric se dezvolta la un pH alcalin(9) iar brucelele la un pH acid (6).
25.Definiţi noţiunea de mediu diferenţial; exemple
Mediul diferenţial conţine un anumit substrat (de exemplu unele zaharuri) care poate fi sau nu
metabolizat, determinând modificarea culorii sau aspectului culturii. De exemplu, agarul cu albastru
de brom-timol lactozat (AABTL) care diferenţiază bacteriile lactoză-pozitive (cum este E. coli) de
bacteriile lactoză-negative (Shigella, Salmonella). Alte exemple: ADCL (agar dezoxicolat citrat lactoză),
TSI (3 zaharuri şi fier), MIU (mobilitate indol uree).
26.Ce este o colonie bacteriană ? Cum se pot obţine colonii bacteriene izolate ?
Pe medii solide, germenii însămânţaţi în suprafaţă produc colonii. Colonia este totalitatea bacteriilor
rezultate din multiplicarea unei singure celule bacteriene. O colonie este o clonă bacteriană.
Coloniile izolate se pot obţine de exemplu prin tehnica însămânţării prin dispersie (cu ansa
bacteriologică sau cu tamponul). După prelevarea cu ansa a unei porţiuni din produsul patologic,
inoculul este dispersat pe latura unui viitor poligon; se resterilizează ansa; se verifică temperatura,
prin atingerea mediului într-o zonă neînsămânţată, cât mai periferic; cu ansa sterilă se trasează a doua
latură a poligonului; se resterizează ansa şi se repetă procedeul descris până la realizarea a 4-5 laturi,
fără a atinge prima latură. În acest mod, pe ultimele „laturi” ale poligonului se vor putea observa după
trecerea timpului necesar multiplicării bacteriene, colonii izolate, bine individualizate.
27.Fazele dezvoltării unei culturi bacteriene
Teoretic, dinamica unei populaţii bacteriene ar trebui să evolueze exponenţial. Dinamica reală a
populaţiei bacteriene în cultură discontinuă are însă o evoluţie caracterizată printr-o curbă la care
distingem patru faze: faza de lag; faza de multiplicare logaritmică; faza staţionară şi faza de declin
1.Faza de lag
Numărul bacteriilor însămânţate rămâne staţionar sau scade; germenii se adaptează la condiţiile
mediului. Bacteriile sunt foarte active metabolic, îşi consumă până la dispariţie incluziile, cresc mult în
dimensiuni, sintetizează enzime, proteine, acizi nucleici etc., dar nu se divid; sunt foarte sensibile la
antibiotice. Faza de lag durează aproximativ 2 ore. Această fază este aparent dependentă de o
varietate de factori incluzând dimensiunea inoculului, timpul necesar pentru a-şi reveni din şocul fizic
datorat transportului, timpul necesar pentru sinteza coenzimelor esenţiale sau a factorilor de
diviziune şi timpul necesar pentru sinteza a noi enzime ce sunt necesare pentru a metaboliza
substratul prezent în mediu.
2.Faza de multiplicare logaritmică (exponenţială)
Celulele bacteriene prezintă caracteristicile tipice speciei (dimensiunile sunt însă ceva mai mari),
citoplasma este intens bazofilă şi omogenă, lipsită de incluzii. Bacteriile sunt foarte sensibile la
antibiotice. Această fază este adecvată pentru studierea bacteriilor sau pentru recoltarea lor în
vederea preparării de vaccinuri. Faza de multiplicare exponenţială durează aproximativ 2-3 ore.
3.Faza staţionară
Multiplicarea este realizată în progresie aritmetică, dar pentru că numărul bacteriilor care sunt
distruse este aproximativ egal cu numărul bacteriilor nou apărute rata de creştere devine nulă.
Germenii au morfologia caracteristică speciei; în această fază realizăm identificarea germenilor. Apar
incluziile caracteristice. La speciile sporogene începe formarea sporilor. Faza staţionară durează
aproximativ 2-3 zile.
4.Faza de declin
Substratul nutritiv sărăceşte, apar metaboliţi toxici, bacteriile sunt distruse progresiv, se produc şi
enzime autolitice, rezervele de hrană din incluzii (ex. acidul poli-β-hidroxi butiric sau glicogenul) se
consumă, pentru un timp sursa de energie rămâne doar ARN-ul celular. Unele bacterii pot persista 2-3
luni. În acest scop se pot activa mecanisme speciale de reglare şi se exprimă o serie de gene care duc
la sinteza unor proteine speciale care permit adaptarea pentru o durată limitată de timp. La speciile
sporogene, fenomenul de sporogeneză devine foarte intens.
28.Aspectele culturilor bacteriene pe medii solide; corelaţii între acestea şi
patogenitate; exemple
Introducerea mediilor de cultura solide a însemnat un progres urias în tehnicile de diagnostic,
deoarece permite dezvoltarea distincta a microbilor, sub forma de colonii izolate. O colonie bacteriana
este o micropopulatie ce rezulta din înmultirea unui singur microb pe un mediu, vizibila în general cu
ochiul liber.
Cel mai simplu mediu solid este geloza simpla, ce se obtine prin adaugarea la bulion a unei substanta
gelificabile, care de regula este geloza, un polizaharid obtinut din alga marina agar-agar. La aceast
mediu simplu se pot adauga diferite ingrediente (sânge de oaie, ser, ascita, extract de drojdie etc.)
pentru a putea cultiva bacteriile pretentioase.
Caracterele culturale sunt foarte importante în identificarea microbilor. Ele se apreciaza fie cu ochiul
liber, fie cu ajutorul unei lupe. Elementele ce se descriu, în general, sunt dimensiunea, forma,
pigmentul, consistenta, aderenta la mediu, activitatea hemolitica si unele modificari pe care
microorganismele le produc în mediul respectiv.
Coloniile cu aspect neted, cu marginile regulate si care se suspenda omogen în ser fiziologic se
numesc colonii de tip S (smooth), pe când coloniile aceleiasi specii, cu suprafata rugoasa, relief si
margini neregulate si care aglutineaza sponatan în ser fiziologic - colonii de tip R (rough). În general,
cu unele exceptii, coloniile S apartin tupinilor virulente, pe când cele R sunt nevirulente.
Cultivarea microbilor pe medii solide permite, de asemenea, numaratoarea de germeni într-un
anumit produs. Acest aspect este deosebit de important deoarece în multe infectii criteriul de
implicare etiologic este numarul bacteriilor în produsul de examinat (infectii urinare).
29. Aspectele culturilor bacteriene pe medii lichide; corelaţii între acestea şi
patogenitate; exemple
Mediile lichide se folosesc cel mai adesea pentru înmultirea unor microbi care se gasesc în numar mic
într-un anumit produs. Cel mai simplu mediu folosit în laboratorul de bacteriologie este bulionul care
se prepara din decoct de carne de vaca, peptona si clorura de sodiu. Cultivarea unui produs pe medii
lichide are dezavantajul ca nu permite însa obtinerea unei culturi pure.
Caracterele culturale ale microbilor pe medii lichide difera. Astfel, bacteriile apartinând familiei
Enterobacteriaceae tulbura uniform mediul, altele, ca de pilda bacteriile strict aerobe (Pseudomonas,
Nocardia) formeaza pelicule la suprafata mediului. Altele formeaza agregate care se dezvolta sub
forma de grunji ce se depun pe peretele eprubetei sau la fundul mediului (Streptococcus). Unele
bacterii secreta în mediu pigmenti difuzibili ca de exemplu bacilul piocianic (Ps.aeruginosa).
30.Sisteme de culturi continue; definiţii şi exemple
Când se urmareste obtinerea unei mase mari microbiene sau a unor produsi bacterieni pentru
cercetare, preparare de vaccinuri, diversele industrii (farmaceutica, alimentara etc.), cultivarea
bacteriilor se face în sisteme deschise, în care mediul de cultura este permanent înlocuit cu mediu
proaspat, îndepartându-se în acelasi timp masa nou formata de bacterii. Bacteriile vor fi mereu în faza
logaritmica, curba de înmultire având un aspect liniar. În acest fel se obtin culturile continuew, pentru
realizarea carora este necesar un chimiostat sau un turbidistat.
31.Definiţi noţiunile de asepsie şi antisepsie; exemple de antiseptice; aplicaţii
Antisepsia consta în aplicarea unor substante bactericide sau bacteriostatice în scopul de a omorâ sau
inhiba dezvoltarea florei patogene la nivelul tegumentelor, mucoaselor, plagilor.
Asepsia cuprinde toate masurile care împiedica contaminarea cu agenti infectiosi a unei plagi.
Cinetica reactiei bactericide prin agenti fizici si chimici decurge ca o reactie de ordinul întâi, ceea ce
înseamna ca bacteriile supuse oricirei actiuni bactericide nu vor muri toate în acelasi timp.
Criteriul fundamental de apreciere a actiunii bactericide a unei noxe este pierderea capacitatii
microorganismului de a se înmulti atunci când este însamântat într-un mediu favorabil. Testele de
viabilitate sunt foarte importante în prepararea vaccinurilor, de pilda, a caror sterilizare se face prin
metode blânde pentru a nu modifica imunogenitatea microbilor. Astfel, exista posibitatea
supravietuirii unui numar mic de bacterii care dupa încetarea noxei se vor înmulti din nou.
Antisepticele sunt substante cu actiune bacteriostatica, uneori bactericida, putând fi aplicate pe
tegumente sau ca spalaturi ale unor mucoase (vaginala, uretrala, otica etc.). Aceeasi substanta poate
fi antiseptic sau dezinfectant în functie de concentratie. Alcoolul etilic de 70º, diferiţi derivaţi
halogenaţi, hipermanganatul de potasiu 1‰, peroxidul de hidrogen, rivanolul, sunt exemple de
substanţe antiseptic.
32. Definiţi noţiunile de sterilizare şi dezinfecţie; exemple de dezinfectante; aplicaţii
Prin termenul de sterilizare, care este un termen absolut, se înteleg procedeele fizice si chimice care
elimina toti germenii viabili (bacterii, spori, fungi, virusuri, paraziti) de pe un obiect. Se desemneaza ca
steril un obiect care a fost supus unui procedeu de sterilizare si protejat în mod corespunzator pentru
a preveni contaminarea sa.
Se folosesc, în principiu, 4 metode de sterilizare:
• sterilizarea prin caldura;
• filtrarea prin filtre bacteriologice care retin bacteriile din lichidele ce nu pot fi supuse
temperaturilor ridicate;
• iradierea cu raze UV sau raze ionizante;
• sterilizarea chimica, metoda evitata în general deoarece doar câtiva dezinfectanti, foarte toxici si
iritanti (ca de exemplu, formaldehida, oxidul de etilen etc.) folositi în conditii riguros controlate, sunt
capabili sa omoare toate formele de viata inclusiv sporii, fara a deteriora obiectele de sterilizat.
Trebuie specificat, însa, ca sterilizarea nu este identica cu distrugerea fizica a bacteriei, cu toate ca cele
doua notiuni se folosesc des una în locul celeilalte. Acest aspect este foarte important, deoarece
solutiile perfuzabile, care sunt sterile dar contin bacterii omorâte, a caror produsi de degradare au
efecte pirogene, dau reactii toxice a caror gravitate merge pâna la socul endotoxinic. Deci, apa si
lichidele care vor servi la prepararea solutiilor injectabile sau perfuzabile trebuie sa fie nu numai
sterile, dar sa aiba un grad pronuntat de puritate.
Dezinfectia se refera în general la distrugerea tintita a potentialului infectios în scopul de a împiedica
raspândirea microbilor dintr-un anumit focar de infectie, rezultatul nefiind întotdeauna omorârea
tuturor formelor microbiene, mai ales a endosporilor. Dezinfectantele sunt substante puternic
bactericide, cel mai des toxice pentru organismul uman. Dezinfectia se aplica acolo unde sterilizarea
nu se poate efectua: mobilier, asternuturi de pat, bazine de înot, încaperi etc.
Metodele de dezinfectie sunt:
• dezinfectia prin caldura umeda si consta in fierbere si pasteurizare
• dezinfectia chimica.
Principalele clase de substante dezinfectantate sunt:
a) halogenii si compusii halogenati (Cl2, NaOCl2, I2, iodoform, CH3, cloramine);
b) compusi oxidanti (apa oxigenata H2O2 solutie 3%, peroxidul de sodiu, Na2O2 folosit si la mastile de
gaz pentru retinerea CO2, KMnO4, solutie 10¯2-10¯5)
c) compusii borului acid boric, H3BO3, solutie 3% si tetraboratul disodic, solutie 5 % mai bine tolerat
de mucoase);
d) compusii organo-metalici (fenosept, solutie 2·10¯3 argint coloidal, AgNO3, solutie 10¯2-10¯5 )
e) alcoolii si derivatii (alcoolul etilic,C2H5OH,1 g/2m3 aer la umidatate maxima 20-30% si esteri)
f) aldehide (formaldehida CH2, solutie 40% si polimarizata: paraformaldehida HO-(CH2-O)n-H, cu
n=10-50 si trioximetilen, trimerul ciclic, conditionat in comprimate a 1,1 g);
g) fenoli si derivati (tricrezolul amestec de orto, meta si paracrezol, rezorcina, in unguente si
eugenolul, in stomatologie si esteri)
i) detergent.
33.Antiseptice şi dezinfectante. Mecanisme de acţiune
Substanţele antiseptice şi dezinfectante se pot clasifica în funcţie de mecanismul de acţiune, după
cum urmează:
a). Substanţe care denaturează proteinele (au în general efect bactericid): acizii, bazele, alcoolii şi
derivaţii lor (de exemplu alcoolul etilic, CH3-CH2OH, de 70º, folosit pentru antiseptizarea
tegumentelor).
b). Substanţe care oxidează grupările chimice libere ale enzimelor (de exemplu, SH):
hipermanganatul de potasiu, KMnO7 1‰, util în antiseptizarea mucoaselor, peroxidul de hidrogen,
H2O2, soluţie 3% în apă, utilizat în antiseptizarea plăgilor, halogenii (Cl2, I2, Br2) şi derivaţii lor
(hipocloriţi, cloramine, soluţii iodurate etc. Există și diferite clase de compuşi halogenaţi cu potență
mai mare, cum ar fi cei care au în componenţa lor radicalul benzil -C6H5. Indiferent de substanța
folosită este necesară realizarea concentraţiei corespunzătoare.
c). Substanţe care blochează grupările chimice libere ale enzimelor (de exemplu, SH): metale grele
*sărurile de mercur, preparatele organomercuriale (cum ar fi spre exemplu merthiolatul de sodiu,
C9H9HgO2SNa ), sărurile de argint, compuşi de argint coloidal (exemplu colargol, protargol) cu efecte
bactericide+, grupările alchil ale formaldehidei, glutaraldehidei (C9H9HgO2SNa), oxidului de etilen
(C2H4O) etc.
d). Substanţe care lezează membranele celulare: fenolii *acidul fenic are utilizări limitate datorită
proprietăţilor caustice şi toxicităţii sale; este etalonul faţă de care se măsoară activitatea
antimicrobiană a antisepticelor şi dezinfectantelor (indicele fenolic), crezolii, hexaclorofenul,
clorhexidina (cu efecte toxice mai reduse) etc+, detergenţii *anionici (săpunuri, perlan etc), cationici
(săruri cuaternare de amoniu, de exemplu bromocet), amfolitici (de exemplu acidul
dodecilaminoacetic), neionici (de exemplu propilenglicolul)].
e). Substanţe care alterează acizii nucleici: coloranţii bazici (violet de genţiană, albastru de metilen,
fucsină bazică etc), derivaţii de acridină, de exemplu rivanolul.
Dintre exemplele prezentate mai sus,alcoolul etilic de 70º, diferiţi derivaţi halogenaţi,
hipermanganatul de potasiu 1‰, peroxidul de hidrogen, rivanolul, sunt exemple de substanţe
antiseptice. Dorim să menţionăm şi să subliniem că atât în cazul antisepticelor cât şi în cazul
dezinfectantelor este important ca substanţa utilizată să aibă concentraţia corespunzătoare, să fie
aplicată pentru o durată de timp corespunzătoare, să se afle în termenul de garanţie. Aceeaşi
substanţă chimică (de ex. cloramina) poate intra în categoria antisepticelor sau în categoria
dezinfectantelor, în funcţie de concentraţie (concentraţia este mai mare în al doilea caz).
34.Sterilizarea prin căldură umedă; metode, presiune, temperatură, aplicaţii
Caldura umeda este mai eficienta decât caldura uscata, distrugând bacteriile la o temperatura mai
scazuta si timp mai scurt. Formele vegetative a majoritatii bacteriilor, fungilor si virusurilor animale
sunt omorâte de caldura umeda în 10 minute la temperaturi cuprinse între 50C (Neisseria
gonorrhoeae) si 65C (Staphylococcus aureus). O susceptibilitate deosebita fata de caldura o prezinta
Treponema pallidum, care este distrusa în 10 minute la 43C. Rezistenta maxima la caldura umeda o
are, însa, Bacillus stearothermophylus, a carui forma vegetativa se poate multiplica la 80C. O parte din
virusurile animale au o rezistenta crescuta fata de caldura umeda, ca, de pilda, virusul poliomielitic
care este inactivat la 60C dupa 30 de minute, si virusul hepatitei B care daca se afla în ser rezista 10
ore la 60C. Multi bacteriofagi au o rezistenta mai mare la caldura umeda decât bacteria gazda, aceasta
fiind distrusa la 60C în 15-30 minute iar bacteriofagul la temperaturi cuprinse între 65-80C.
Formele sporulate ale actinomicetelor, ciupercilor si a fungilor sunt mai rezistente decât formele
vegetative, dar nu atât de rezistente ca si sporii bacterieni.
Rezistenta sporilor bacterieni variaza la diferitele specii, dar chiar si între tulpinile aceleiasi specii.
Astfel, majoritatea sporilor de Cl.tetani sunt distrusi prin fierbere la 100C în 10 minute, dar s-au
semnalat tulpini a caror spori rezista la fierbere 1-3 ore, fiind cei mai rezistenti patogeni ce pot infecta
o plaga. Rezistenta lor determina standardele minime pentru sterilizarea chirurgicala: 10 minute la
121C sau 30 de minute la 115C fara a socoti timpul de încalzire. Unii spori de Cl.botulinum rezista la
fierbere la un pH=7 pâna la 8 ore iar la autoclavare 10-40 de minute la 115C.
Omorârea microorganismelor prin caldura umeda se produce prin coagularea proteinelor structurale
si inactivarea enzimelor, cu participarea apei. Cei mai rezistenti spori sunt distrusi prin expunere la
caldura umeda la 121C timp de 30 de minute.
• fierberea este de fapt o metoda de dezinfectie deoarece ea nu distruge toate formele sporulate. Se
efectueaza la 100C timp de 1/2 de ora si se aplica siringilor si instrumentelor de mica chirurgie atunci
când nu este posibila alta metoda. Fierberea se mai foloseste în epidemii la sterilizarea apei.
• pasteurizarea a fost introdusa de Pasteur pentru conservarea vinului, fiind utilizata si acum pentru
sterilizarea unor alimente lichide care nu suporta temperaturi prea ridicate (lapte, bere, sucuri de
fructe). Metoda consta în încalzirea lichidului la 62°C pentru 30 de minute (pasterurizare joasa), 71C
15 minute (pasteurizare medie), 80-85C 3-5 minute (pasteurizare înalta) sau introducerea unor vapori
filanti la o temperatura de 130 -150C sub presiune pentru câteva secunde (ultrapasteurizare).
Pasteurizarea este o metoda eficienta deoarece bacteriile patogene care se pot dezvolta în lapte
(Mycobacterium tuberculosis, Salmonella, Streptococcus si Brucella) nu sunt bacterii sporulate,
numarul lor reducându-se dupa pasteurizare cu 97-99%. Coxiella burnetii nu este distrusa prin
pasteurizare joasa.
• tyndalizarea consta în încalzirea produsului de sterilizat 3 zile la rând, în baie de apa la 56-100C câte
o ora. Temperatura se alege în functie de produsul de sterilizat. Metoda se aplica lichidelor care nu
suporta temperaturile ridicate, ca de exemplu: vaccinuri, medii de cultura ce contin zaharuri în
concentratie mare, proteine, gelatina etc. Formele vegetative sunt distruse în prima zi, iar sporii se
transforma în forme vegetative ce vor fi distruse zilele urmatoare. Reamintim, însa, ca sporii
bacteriilor termofile nu se distrug prin aceasta metoda.
• autoclavarea este metoda folosita pentru instrumentarul de chirurgie iar în laboratoarele de
microbiologie pentru sterilizarea mediilor de cultura si a materialului infectios. Sterilizarea are loc
într-o atmosfera saturata de vapori de apa la 121C, la o presiune de 1 atm, timp de 20-30 de minute,
în aparate speciale numite autoclave sau la 134C, la o presiune de 2 atm. 10-15 minute.
35.Autoclavarea – principiu, parametrii tehnici, utilizări
Cea mai eficienta metoda de sterilizare si se bazeaza pe mecanismul de coagulare, degradare a
proteinelor.
Autoclavarea: esentiala pentru orice tip de laborator de microbiologie, pentru unitati sanitare,
stomatologie, farmacologie, in sistem public sau privat.
Vaporii de apa realizeaza la 0,5 atm o temperatura de 115ºC (sterilizarea mediilor de cultura lichide
sau solide, cu zaharuri in compozitie, termosensibile). Timp de omorare a microorganismelor: 25 min.
La 1 atm se realizeaza o temperatura de 121ºC (sterilizare solutii apoase: ser fiziologic, apa distilata,
medii de cultura). Timp de omorare a microorganismelor: 15 min.
La 2 atm se realizeaza o temperatura de 134 ºC, la care se obtine distrugerea bacteriilor in forme
vegetative si sporulate, virusurilor, fungilor, parazitilor. La acesti parametri se sterilizeaza deseurile
infectioase rezultate din activitatea zilnica in laboratorul de microbiologie.Timpul de omorare al
microorganismelor: 3 min (20-30 min pentru prioni).
Tipuri de autoclave:
-autoclave cu perete simplu
-autoclave cu manta de abur
-autoclave cu pre- si post- vacuum

Important: evitarea formarii “pungilor de aer”. Prezenta aerului, compromite sterilizarea: vaporii de
apa, mai usori, incalzesc partea superioara a incintei, iar aerul, mai greu, ramane in partea inferioara
cu temperaturi insuficiente pentru sterilizare.
* sistemul de vacuum favorizeaza uscarea finala a materialelor sterilizate,
* sistem de racire: previne fierberea violenta a lichidelor si grabeste scaderea presiunii la sfarsitul
sterilizarii,
* prin autoclavare se sterilizeaza: solutii, substante, medii de cultura solide, lichide; instrumentar
medical (metalic, cauciuc, bumbac, textile etc), sticlarie, materiale contaminate din laborator- deseuri
infectioase.
36. Sterilizarea prin căldură uscată; metode, presiune, temperatură, aplicaţii

Caldura uscata omoara microorganismele prin oxidarea distructiva a componentelor celulare. Cei mai
rezistenti spori sunt distrusi de caldura uscata la 160C, timp de 60 de minute. Caldura uscata de 100 C
distruge în 60 de minute bacteriile care sunt omorâte prin calduraa umedaa la 60C în 30 de minute.
Sporii fungilor sunt distrusi în 60 de minute la 115C, iar cei bacterieni la temperaturi cuprinse între
120-160C. În laboratorul de microbiologie se utilizeaza urmatoarele tehnici de sterilizare:
• încalzirea la rosu în flacara a obiectelor se aplica anselor bacteriologice în laboratorul de
microbiologie;
• flambarea (trecerea prin flacara pentru câteva secunde) se aplica gâtului baloanelor, eprubetelor
dupa deschiderea si înainte de închiderea lor, pipetelor înainte de utilizare pentru a preveni
contaminarea cu germenii din aer. Se mai sterilizeaza prin flambare instrumente de mica chirurgie,
dupa ce se stropesc cu alcool, dar temperatura produsa nu este suficient de înalta pentru a asigura o
sterilizare optima;
• sterilizarea la pupinel. Pupinelul sau cuptorul cu aer cald este o cutie metalica cu pereti dubli între
care se gaseste un strat de azbest care împiedica pierderile de caldura, o sursa de caldura care este
energia electrica si un termoregulator. În interior pupinelul este prevazut cu rafturi pentru obiectele
de sterlizat. Temperatura de sterilizarea la pupinel este de 180C timp de o ora. La pupinel se
sterilizeaza întreaga sticlarie de laborator, instrumentarul de stomatologie, seringi fara armatura
metalica, pudre, uleiuri etc. Pupinelul nu trebuie sa fie supraîncarcat, pentru ca aerul sa poata circula
nestingherit printre obiectele de sterilizat.
• sterilizarea cu raze infrarosii este folosita pentru sterilizarea seringilor faraa armaturaa metalicaa la o
temperatura de 180C. Sterilizarea se poate efectua si la 200C în vid, aplicându-se instrumentelor
chirurgicale.

37. Congelarea şi liofilizarea bacteriilor – definiţie, efecte asupra viabilităţii

germenilor, aplicaţii
Temperaturile joase (în jur de 0-4ºC) au în general un efect bacteriostatic. La temperaturi scăzute,
reacţiile biochimice încetinesc, multiplicarea poate fi stopată. Majoritatea produselor
biologice/patologice pot fi transportate (menţinând viabilitatea germenilor şi încetinind în acelaşi
timp multiplicarea acestora) la o temperatură de circa 4ºC. O serie de culturi pot fi de asemenea
menţinute la temperatura frigiderului pentru o durată limitată de timp în vederea prezervării şi
posibilităţii de a repeta anumite teste de identificare etc.
În funcţie de viteza cu care are loc răcirea, întâlnim situaţii diferite, cu următoarele posibile efecte
asupra structurilor celulare bacteriene.
a). Congelarea lentă, la temperaturi mai mici -21,3ºC are efecte bactericide prin formarea de cristale
de gheaţă şi prin hiperconcentrarea salină cu denaturarea proteinelor;
b). Congelarea bruscă la -70ºC are efecte de conservare a bacteriilor prin solidificarea în masă a apei
fără apariţia cristalelor de gheaţă;
c). Liofilizarea (criodesicarea) reprezintă congelarea bruscă concomitent cu desicaţia (deshidratarea în
vid). O suspensie microbiană în mediu protector, liofilizată, poate fi păstrată în fiole închise timp
îndelungat (de exemplu vaccinul BCG).
38.Bacteriofagii – definiţie, structură, tipuri de interacţiune fag-bacterie
(enumerare)
Bacteriofagii sunt paraziţi intracelulari obligatorii ale celulelor bacteriene. Toate bacteriile pot fi
infectate de către bacteriofagi. In majoritatea cazurilor, un fag anume infectează doar celulele unui
singur gen, unei anumite specii sau a unei tulpini -specificitatea fagului. Această specificitate de
infecţie este determinată de prezenţa receptorilor pentru acest fag la suprafaţa bacteriei-gazdă.Se
cunosc 6 grupe morfologice de bacteriofagi, cei mai bine studiaţi fiind bacteriofagii T ai bacilului coli.
Morfologie. Bacteriofagii sunt formaţi dintr-un cap hexagonal, un gât şi o prelungire numită picior
(coadă). Capul este alcătuit dintr-un înveliş proteic caracteristic virusurilor (capsida) şi adăposteşte
ADN. Coada este un cilindru rigid învelit într-un manşon proteic asemănător miozinei şi se termină cu
o placă hexagonală ce conţine o enzimă de tipul lizozimului. De placa bazală se aprind 6 fibre cu rol în
fixarea bacteriofagului pe suprafaţa bacteriei.
Ataşarea bacteriofagului pe suprafaţa peretelui bacterian este determinată de existenţa unor
receptori de perete, specifici. Această specificitate este de tip enzimatic şi stă la baza lizotipiei 2. După
ataşare are loc contracţia manşonului proteic şi bacteriofagul îşi injectează numai ADN în celula
bacteriană.
Interacţiunea dintre bacteriofag şi celula-gazdă
• Bacteriofagii există în stare de virioni extracelulari, iar la infectarea unei bacterii ei pot duce la doua
tipuri de infecţii:
• Infecţie litică: determinată de fagii virulenţi. La finele ciclului de multiplicare bacteria
infectată este lizată eliberând fagii nou-formati.
• Infectie nelitica sau lizogenă: determinată defagii temperaţi (moderaţi). Ei infectează
bacteriile fără a le distruge.
39.Interacţiunea fag-bacterie: ciclul litic (etape, evidenţiere)
După pătrunderea genomului fagic în celula bacteriană, acesta va determina sinteza de noi
bacteriofagi identici cu cel de la care a provenit ADN. ADN se replică prin replicare semiconservativă
iar ribozomii bacterieni vor sintetiza proteinele capsidale şi ale cozii. După asamblarea noilor virusuri
ele vor părăsi celula bacteriană care se lizează. Acesta este ciclul litic al bacteriofagilor, iar ei se
numesc fagi virulenţi.
40.Interacţiunea fag-bacterie: ciclul lizogen, proprietăţile bacteriilor lizogene
Dar nu întotdeauna relaţiile bacteriofag-bacterie evoluează în acest fel. Uneori genomul
bacteriofagului se va integra în cromozomul bacterian încadrându-se şi funcţional în acesta. În această
situaţie el nu se mai replică decât în acelaşi timp cu cromozomul bacterian, deci în timpul diviziunii
bacteriene şi se numeşte profag. Acest ciclu este ciclul lizogen iar bacteriofagii se numesc fagi
temperaţi.
Lizogenia are următoarele consecinţe pentru bacteria în cauză:
• bacteria lizogenizată este imună la infecţia cu acelaşi bacteriofag, dar nu pentru alţi bacteriofagi
• profagul codifică el însuşi unele caractere pe care le dobândeşte astfel bacteria lizogenă. Un
exemplu clasic în acest sens este toxigeneza la bacilul difteric care este codificată de un profag ce se
află în cromozomul bacterian. Tulpinile de bacili difterici care nu sunt lizogenizate de acest profag, nu
sunt capabile să secrete toxina şi sunt, deci nepatogene,
• transducţia, mecanism de transfer genetic de la o bacterie la alta, mediată de bacteriofagi
Proprietati bacteria lizogene:1. inductia ciclului litic - inductia se poate declansa spontan la un nr de
cellule sau poate fi provocata la majoritatea celulelor. 2. Imunitate contra suprainfectiei – bacteriile
lizogene sunt immune la fagul virulent omolg profagului gazduit. 3. Conversie fagica- poate fi
provocata de expresia unor gene ale fagului sau de inavtivarea unor gene cromozomiale la integrarea
profagului.
41. ADN bacterian; localizare, structură, rol
ADN-ul este un macropolimer de dezoxirbonucleotide.
Unitatea structurală este formată dintr-o bază azotată purinică (adenina, A; guanina, G) sau
pirimidinică (timina, T; citozina, C), o pentoză (dezoxiriboza) şi acid fosforic.
Legături fosfodiester unesc carbonul 5 al unei molecule de dezoxiriboză cu carbonul 3 al moleculei
adiacente, formând o catenă lungă polinucleotidică. Prin analiza compoziţiei în baze azotate a ADNului
(provenit din surse diferite) s-a demonstrat că există o anumită compoziţie care diferă la diversele
specii.
Compoziţia de nucleotide a ADN-ului este surprinzător de variabilă. Suma procentuală a citozinei şi
guaninei variază la bacterii de la 22% până la 74%, în timp ce la organismele eucariote intervalul este
ceva mai restrâns (28 - 58%). La om variază între 39-40% în funcţie de tipul de ţesut (timus 39%; ficat
39,4%). Acest fapt se explică prin evoluţia în decursul a mai multor mii de ani a procariotelor
comparativ cu a eucariotelor în general şi a omului în particular.
Comparaţiile conţinutului de C+G ale diferitelor organisme și microorganisme au fost folosite drept
fundament în vederea stabilirii relaţionării/legăturii genetice. Timina fiind susceptibilă la alterări
fotochimice (lumină UV), bacteriile cu un conţinut bogat de C+G este posibil să fi evoluat în medii
supuse unei lumini solare foarte puternice sau unor temperaturi înalte, iar cele cu conţinut redus de
C+G s-ar fi dezvoltat în locuri mai protejate.
Așadar, compoziţia în baze azotate, numită şi procentul de C+G, este diferită în funcţie de specie, dar
se păstrează constantă în cadrul unei anumite specii.
Procentul de C+G se calculează după formula: (C+G)/ (C+G+A+T). De exemplu acest raport diferă la
diferitele specii bacteriene, sper exemplu este 26,8% la Clostridium perfringens, 40% la Streptococcus
pneumoniae, 40,5% la Proteus vulgaris, 51,7% la Escherichia coli, 53% la Proteus morgani şi67% la
Pseudomonas aeruginosa. Aşa cum a fost precizat de către diverși autori, compoziţia de baze azotate
este un index taxonomic. (1)
La celulele procariote ADN-ul este inelar, împachetat în nucleoidul din citoplasmă. La bacteria
intestinală E. coli cele 4,7 milioane de perechi de baze alcătuiesc o macromoleculă de 1,4 milimetri
lungime, dar numai 2 nanometri lăţime. Aceasta conţine 4.400 de gene deja secvenţiate. În ciuda
lungimii sale, de peste o mie de ori diametrul celular, ADN-ul este extrem de bine înfăşurat în nucleoid,
în aproximativ jumătate din diametrul celular.
ADN-ul apare ca o macromoleculă formată din două catene polinucleotidice antiparalele şi
complementare răsucite în dublu helix. Cele două catene sunt unite prin punţi de hidrogen formate
între bazele azotate opuse (A=T şi G≡C). Modelul structural al ADN-ului a fost propus de către
Watson şi Crick în anul 1953. Complementaritatea bazelor azotate este cea mai importantă
proprietate a acizilor nucleici şi condiţionează toate proprietăţile ADN-ului, mai ales cea de
autoreplicare şi cea de transfer al informaţiei genetice.
42.Replicarea ADN bacterian; mechanism
Structura dublu spiralată a ADN permite replicarea lui identică, semiconservativă. Spirala se deschide
ca un fermuar la locul iniţial al replicării sub acţiunea unei ADN-giraze. Pe fiecare spirală se va sintetiza
o spirală nouă, complementară, cu participarea ADN - polimerazei (I, II, III) din direcţia capătului 5'
terminal spre capătul 3' terminal.
Legaturile de H nu sunt singurele forte stabilizatoare ale moleculei de ADN. Bazele sunt hidrofobe, se
stivuiesc si tind sa se separe de mediul apos. Rasucirea helixului aduce bazele mai aproape si apa este
exclusa mai eficient. Structura dublu catenara este stabilizata prin interactiunile hidrofobe dintre
bazele celor 2 catene.
Desi bazele sunt hidrofobe si foarte putin solubile in apa, acizii nucleici sunt destul de solubili, datorita
hidrofiliei axei glucid-fosfat si in special, datorita concentratiei mari de grupari fosfat incarcate
negativ.Acestea pot avea efect invers, de respingere electrica a celor doua catene, dar prezenta
sarurilor in mediu, creeaza un nor de ioni pozitivi care anuleaza respingerea.
Replicarea cromosomului bacterian este un proces strict reglat si are loc intr-o etapa bine definita a
ciclului celular.
Replicarea ADN bacterian este de tip semiconservativ: fiecare din cele doua molecule fiice contine o
catena sintetizata de novo si o catena complementara, conservata din molecula parentala (fig. 27).
Pentru ca replicarea ADN sa aiba loc, cele doua catene ale moleculei parentale trebuie sa se separe
fizic, cel putin pe o secventa scurta, pentru a permite ADN-polimerazei si proteinelor asociate sa
citeasca fiecare catena individuala cu rol de matrita. Reasocierea catenelor separate este blocata prin
legarea SSB(single stranded DNA-binding protein).

43.Plasmidele; definire, tipuri, roluri în celula bacteriană

Plasmidele sunt formaţiuni genetice autonome, extracromozomiale, libere în citoplasmă, reprezentate
de molecule circulare de ADN care se replică independent de cromozom. Denumirea de plasmide le-a
fost dată de Lederberg în 1952, iar importanţa lor practică a fost sesizată în 1963 de Watanabe, o dată
cu descoperirea posibilităţii transmiterii prin plasmide a rezistenţei la antibiotice între bacterii .
Bacteriile conţin foarte frecvent plasmide, descriindu-se peste 1.000 de tipuri diferite. Lungimea
acestor molecule variază între 1-150 mm şi greutatea moleculară între 2-3 milioane (3x103 până la
450x103 perechi de baze). Plasmidele mici se găsesc de obicei într-o celulă bacteriană în 10-40 de
copii, pe când cele mari în număr mai redus de 1-3 copii. În aceeaşi celulă nu pot coexista mai multe
plasmide înrudite (cu mecanism comun de control al replicării), ele fiind incompatibile, spre deosebire
de cele neînrudite (cu mecanism distinct de reglare al replicării), care sunt compatibile.
Compatibilitatea exprimă competiţia plasmidelor pentru un anumit situs de legare în celula
bacteriană.
Plasmidele pot fi:
• conjugative, care se pot transfera singure la alte bacterii, ca de exemplu plasmidele de rezistenţă la
antibiotice R,
• neconjugative, care nu pot părăsi ele însăşi bacteria de origine, ci numai prin intermediul unui alt
plasmid conjugativ sau a unui bacteriofag (de exemplu plasmidul care codifică secreţia de
beta-lactamază la S.aureus)
• episomi, care se pot integra prin recombinare în cromozomul bacterian, pierzându-şi astfel
autonomia de replicare. Un exemplu de episom este factorul de sex F (plasmidul F sau factorul de
fertilitate).
Determinanţii genetici esenţiali ai plasmidelor codifică informaţiile legate de replicarea lor autonomă,
iar cei accesorii caractere fenotipice neesenţiale supravieţuirii celulei bacteriene în condiţii naturale:
gene de transfer (tra), de rezistenţă la antibiotice (factorul R), de secreţie a colicinelor (factorul col),
de secreţie a unor toxine, de metabolizarea unor substraturi, de rezistenţă la unii ioni şi compuşi
organometalici etc. Unele plasmide nu au un efect observabil asupra fenotipului bacteriei şi se
numesc plasmide criptice.
Pentru medicină importantă este cunoaşterea plasmidelor de virulenţă şi a celor care conferă
bacteriilor rezistenţa la antibiotice.
Plasmidele de virulenţă poartă determinanţii genetici ai unor factori de virulenţă la bacterii, ca de
exemplu secreţia de enterotoxina (termolabilă şi termostabilă) şi factorul de colonizare la Escherichia
coli, hemolizina la Staphylococcus aureus, Streptococcus faecalis şi E.coli, exfoliantina la S. aureus,
gena de invazivitate la Shigella etc.
44.Factorul F şi factorul R; definiţie, roluri
Plasmidele R -de rezistenţă la chimioterapice (Factorul R) sunt molecule circulare de ADN care constau
în esenţă din două regiuni genetice distincte: genele care codifică rezistenţa la antibiotice “R”, care
pot fi unice sau multiple şi genele care conferă plasmidului capacitatea de a se transfera “FTR”.
Rezistenţa la peste 90% din tulpinile de spital este de natură plasmidică. Existenţa acestor plasmide se
explică prin aglomerarea mai multor gene de rezistenţă R, pe acelaşi plasmid, prin fenomenul
transpoziţiei repetate de material genetic. Plasmide de rezistenţă au fost evidenţiate la genurile
Escherichia, Salmonella, Shigella, Proteus, Providencia, Klebsiella, Serratia din familia
Enterobacteriaceae, la genurile Pseudomonas, Acinetobacter, Vibrio, Yersinia, Pasteurella,
Campylobacter, Haemophilus, Neisseria, Bacteroides, Staphylococcus, Streptococcus, Bacillus,
Clostridium, şi Corynebacterium. Plasmidele prezente la bacilii gram-negativi sunt mai mari decât cele
evidenţiate la bacteriile gram-pozitive.
Plasmidul F se mai numeşte şi plasmid de sex, sau factor de fertilitate şi conţine, pe lângă alţi
determinanţi genetici, genele de transfer tra. Plasmidul F se poate transmite altor celule bacteriene
prin conjugare. El se poate integra în cromozomul bacterian putând media transferul de gene
cromozomiale de la o celulă bacteriană donor la cea receptor. În funcţie de prezenţa factorului F,
bacteriile se împart în:
• bacterii F- lipsite de factorul F, denumite celule femele şi care sunt receptoare de material genetic,
• bacterii F+, masculine, care au factorul F+, autonom, ca plasmid în citoplasmă şi care sunt celule
donoare,
• bacterii Hfr care au factorul F+ integrat în cromozom, de asemenea masculine,
• bacterii F ‘ care au factorul F+ ca plasmid autonom, după ce acesta a fost integrat în cromozom şi l-a
părăsit rupând un fragment ADN din cromozom. •i aceste celule dunt donoare, deci masculine.
45.Definiţi noţiunile de genom, genotip şi fenotip; variabilitatea genetică şi
Fenotipică
Genomul reprezintă suma genelor unui organism.
Totalitatea informaţiei genetice a unui organism se numeşte genotip.
Suma caracterelor observabile, specifice unui organism, produse de genotip în interacţiune cu mediul
ambiant se numeşte fenotip.
Variabilitatea genetică este proprietatea ființelor vii de a-și schimba, (sub influența mediului și a
eredității, a factorilor externi și interni), însușirile lor morfologice, fiziologice, biochimice, ecologice, de
a se deosebi unele de altele.
46.Mutaţiile la bacterii; definiţie, tipuri de mutaţii, clasificare
Modificările spontane ale genomului se numesc mutaţii şi constau din modificarea secvenţei de
nucleotide dintr-o genă. Ele pot fi punctiforme, inversii, inserţii, deleţii şi mutaţii secundare.
Mutaţiile punctiforme afectează un singur nucleotid în cadrul unei gene şi sunt reversibile.
Consecinţele unei astfel de mutaţii pot fi:
• înlocuirea unui codon cu altul, ceea ce se va traduce prin înlocuirea unui aminoacid cu altul din
structura unui polipeptid. Această mutaţie se numeşte “mutaţie cu sens greşit”,
• apariţia unui codon nonsens. Mutaţia nonsens împiedică sinteza în continuare a unui polipeptid, iar
dacă ea se produce la începutul genei ce codifică un polpeptid - mutaţie polară, acesta nu se va mai
putea sintetiza deloc.
Inserţia şi deleţia înseamnă adăugarea, respectiv pierderea a două până la sute sau chiar mii de
nucleotide, procesul fiind ireversibil. Acest tip de mutaţie duce la modificarea importantă a secvenţei
de aminoacizi, fiind denumită “mutaţie cu schimbare de proiect”.
Mutaţiile secundare sunt mutaţiile reverse, care restabilesc o secvenţă nucleotidică ce s-a modificat,
iar mutaţiile supresoare permit exprimarea funcţiei anterioare a unei gene care a suferit o mutaţie,
fără restaurarea codonilor iniţiali. Acest fenomen se explică prin sinteza unui ARNt care “ştie” să
citească un codon nonsens.
Frecvenţa pe unitatea de timp cu care se produc mutaţiile este diferită şi se numeşte rată de mutaţie.
Mutaţia spontană variază de la genă la genă între 10 -6 şi 10 -10.
Mutaţiile duc la apariţia unor indivizi cu caractere noi, cum sunt rezistenţa la chimioterapice, structură
antigenică modificată, pierderea unor receptori specifici pentru bacteriofagi, pierderea capacităţii de
sinteză a unui metabolit etc.
Din punct de vedere medical interesează în mod deosebit mutaţia spre chemorezistenţă care se poate
produce dintr-o dată, adică “one-step”, sau în mai multe etape, “multistep”.
Prin mutaţie “one-step” bacteria devine rezistentă brusc “peste noapte” la un antibiotic, pe când prin
mecanism multistep se produc mutaţii multiple, succesive, până ia naştere o mutantă rezistentă la
concentraţii ridicate de antibiotic. Astfel prima mutantă va fi puţin mai rezistentă decît tulpinile
sălbatice din care provine, mutanta a doua mai rezistentă decît mutanta 1 ş.a.m.d.
Dat fiind că mutaţiile naturale sunt rare, este necesar un mijloc care să selecteze mutanta pentru ca
aceasta să se transforme într-o populaţie bacteriană cu proprietăţi noi.
Rata mutaţiei poate fi crescută în mod considerabil prin agenţi mutageni, ca, de pildă, raze X, UV,
derivaţi acridinici, agenţi alchilanţi etc.
47.Transformarea la bacterii; definiţie, mechanism
Reprezintă transferul de material genetic de la o celulă donor la una receptor sub forma de ADN pur,
eliberat fie prin liza celulei donor, fie prin extracţie chimică. Acest proces a fost observat pentru prima
oară la pneumococi de Griffith în 1928. ADN-ul pneumococilor virulenţi, capabili să sintetizeze capsula,
s-a transferat la mutante R, nevirulente, acestea din urmă dobândind capacitatea de a sintetiza
capsula. Transformarea s-a pus în evidenţă ulterior la numeroase genuri cum sunt, de pildă,
Streptococcus, Haemophilus, Bacillus, Neisseria, Salmonella etc. şi se petrece nu numai între tulpiile
aceleiaşi specii, ci şi între specii diferite.
Transformarea genetică este posibilă numai dacă bacteria receptoare se află în stare de competenţă,
stare care-i permite înglobarea de ADN străin. Competenţa este o stare fiziologică temporară a
bacteriei, care variază în funcţie de specie şi de faza de multiplicare în care se află bacteria. După unii
autori, celulele competente au pe suprafaţa lor un antigen special numit factor de competenţă. În
timpul stării de competenţă se modifică structura peretelui celular, care devine mai poros, încărcat
electropozitiv, favorizând legarea ADN-lui străin.
Transformarea depinde în egală măsură şi de unele proprietăţi ale ADN transformant, cum sunt
structura dublu catenară şi o dimensiune minimă a moleculei de 1 x 106 daltoni.
Cu toate că transformarea s-a descoperit experimental şi se practică astăzi pe scară foarte largă în
tehnicile de inginerie genetică, ea se petrece în mod natural în mediile în care trăiesc împreună multe
specii bacteriene şi unde procesul de liză a celulelor bacteriene este frecvent, ca de exemplu în colon .
Aici se pun în libertate cantităţi mari de ADN care, dacă întîlneşte celule bacteriene în stare de
competenţă, va pătrunde şi se va recombina cu genomul acestora, conferindu-le caractere noi.
Majoritatea bacteriilor nu sunt în mod natural capabile de transformare dar experimental s-au
dezvoltat metode de inducere artificială a stării de competenţă foarte utile ingineriei genetice.
48.Transducţia; definiţie, mecanism, tipuri de transducţie
Transducţia reprezintă un transfer de gene cromozomiale de la o celulă bacteriană la alta, mediat de
bacteriofagi. Unii bacteriofagi sunt capabili să transfere orice genă bacteriană (transducţie
generalizată) iar alţii numai anumite gene (transducţia specializată).
Transducţia generalizată este mediată de fagii virulenţi, litici, care după pătrunderea în celula
bacteriană se multiplică şi determină liza celulei gazdă. În timpul lizei celulei bacteriene cromozomul
acesteia se fragmentează. Se poate întîmpla, ocazional, ca un fragment cu o dimensiune apropiată de
cea a genomului fagic să se integreze în capisda bacteriofagului, în locul genomului fagic. Astfel de fagi
sunt defectivi şi nu se vor mai putea replica, dar pot pătrunde în alte celule bacteriene injectîndu-le
ADN-ul, ce provine de fapt din genomul celulei donoare. ADN-ul se va integra în cromozomul celulei
receptoare prin recombinare, conferindu-i acesteia caractere noi, ca, de exemplu, rezistenţa la
chimioterapice, proprietăţi ce ţin de patogenitatea bacteriei etc.
Transducţia specializată este mediată de fagii temperaţi. După pătrunderea în celula bacteriană a
ADN-lui bacteriofagului temperat, acesta suferă iniţial un proces de circularizare după care se inseră în
cromozom prin recombinare sub forma de profag. Inserţia în cromozom se face pe baza homologiei
dintre 10 perechi de bază ale ADN fagic şi bacterian. Profagul devine parte integrantă a cromozomului
bacterian, se va replica o dată cu acesta şi nu independent, deoarece este supus unui proces de
represie din partea genomului gazdă.
Bacteriile care au integrate în cromozomul lor un profag sunt în stare de lizogenie. În anumite condiţii,
însă, are loc un proces de derepresie şi genomul bacteriofagic părăseşte cromozomul bacterian
devenind din nou autonom. Când părăseşte cromozomul bacterian poate detaşa din acesta un
fragment de ADN care va rămâne legat de genomul bacteriofagic. Acest bacteriofag nu se va putea
înmulţi, fiind defectiv, dar va putea intra în altă celulă integrându-se în cromozomul acesteia tot sub
forma de profag. Fragmentul provenit de la prima celulă bacteriană poate să codifice diferite
caractere (rezistenţa la antibiotice, secreţia unor enzime, toxine etc.), ce se vor manifesta fenotipic la
noua bacterie gazdă.
Cel mai bine studiat exemplu de transducţie specializată este cea mediată de fagul lambda şi gena
bacteriană ce codifică degradarea galactozei (lambda-gal).
Transducţia specializată nu trebuie să se confunde cu conversia lizogenă. In acest caz caracterul nou al
celulei bacteriene este codificat chiar de genomul bacteriofagului temperat. Fenomenul a fost descris
pentru prima oară, aşa cum am mai arătat, la Corynebacterium diphteriae, toxigeneza fiind tributară
prezenţei unui fag temperat în cromozomul bacterian.
49.Conjugarea bacteriană
Conjugarea este transferul de material genetic de la o bacterie donoare la una receptoare printr-un
proces de împerechere, ce se realizează prin contactul direct dintre cele două celule. Prin conjugare se
pot transmite plasmide, precum şi gene cromozomiale (prin intermediul factorului F+).
Conjugarea la bacilii gram negativi.
Factorul F+ poate fi situat, aşa cum s-a mai arătat, într-un plasmid, favorizând transferul acestuia sau
în cromozomul bacterian, făcând posibil transferul unor gene cromozomiale de la o bacterie la alta.
Celulele bacteriene care au factorul F+ integrat în cromozom se numesc Hfr (high freqency of
recombination ), deoarece ele pot transfera material genetic cromozomial cu o frecvenţă mare, ceea
ce duce la recombinarea unor gene din cromozomul bacteriei donoare cu material genetic al
cromozomului celulei receptoare.
Prin intermediul factorului F+ inserat în cromozom se poate transfera o copie întreagă a cromozomului
celulei donoare la cea receptoare.
Transferul integral durează în jur de 100 minute. Procesul de împerechere este un mijloc ideal de
localizare a genelor pe cromozomul celulei donoare. Ca celulă donoare se alege o tulpină Hfr. Aceasta
va fi cultivată cu celule F-. Prin agitare puternică a mediului se intrerupe procesul de împerechere la
anumite intervale de timp, şi se caută recombinanţi printre celulele receptoare. Cu cît întreruperea
recombinării se produce mai repede cu atît gena studiată se află mai aproape de vârful moleculei de
ADN transferată.
Transferul prin conjugare a plasmidelor este condiţionată de prezenţa în plasmid a genelor de transfer
tra, care sunt responsabile de sinteza sex-pilului şi de transferul plasmidului.
Conjugarea începe prin sinteza sex-pilului care va adera de receptori specifici prezenţi pe peretele
celular al bacteriei receptoare. După formarea legăturii dintre celula donor şi cea receptor are loc
replicarea de transfer a plasmidului. O catenă parentală de ADN va rămâne în celula donor, iar a doua
va trece în celula receptoare, pe tiparul lor sintetizându-se catene complementare.
Din punct de vedere medical importante sunt plasmidele conjugative de rezistenţă - plasmidele R.
Dintre proprietăţile plasmidelor de rezistenţă ale bacililor-gram negativi, 3 sunt de interes medical
deosebit :
• frecvenţa transferării: frecvenţa transferului multor plasmide sălbatice pe receptori adecvaţi este
relativ scăzută 10-4/ cel., şi se datorează faptului că plasmidele tulpinilor sălbatice sunt reprimate,
adică produc un represor care inhibă activitatea propriei gene de transfer. Dacă se incubează donorii şi
receptorii împreună mai multe ore, numărul de celule recombinante cresc;
• spectrul de gazde: plasmidele transferabile R circulă între specii diferite. Acest transfer are loc şi în
laborator şi în macroorganism. S-a descris astfel transferul de plasmide de la bacilul coli nepatogen la
salmonele sau shigelle. Nu s-a observat însă transferul plasmidelor de la bacterii gram-negative la cele
gram-pozitive;
• determinanţii de rezistenţă “R”: caracteristici pentru plasmidele conjugative sunt determinanţii de
rezistenţă multipli. S-au evidenţiat astfel la tulpinile izolate din spital plasmide ce au factori de
rezistenţă faţă de toate chimioterapicele uzuale (ampicilina, cefalosporine, streptomicina, tetraciclina,
cloramfenicol, kanamycina, gentamicina, sulfonamide).
Conjugarea la bacterii gram-pozitive
S-au descris procese de împerechere şi la bacteriile gram-pozitive ca, de pildă, la genurile
Streptococcus, Streptomyces, Clostridium, procesul bazându-se pe performanţa celulei receptoare.
Celula receptoare produce un peptid cu mol. mică (GM=1000 daltoni) care determină sinteza unor
substanţe proteice de agregare de către celula donoare cu afinitate pentru unele substanţe adezive de
pe suprafaţa receptorului. Se produce astfel o legătură strînsă între receptor şi donor cu formarea
unei punţi intercelulare care permite transferul de material genetic. Prin analogie cu substanţele
atrăgătoare la insecte peptidul ce induce substanţa de agregare a fost desemnat ca sexpheromon.
50.Substanţe antibiotice; definiţie, utilizări în clinică şi laborator
Antibioticele şi chimioterapicele antimicrobiene reprezintă un grup de substanţe medicamentoase
capabile să distrugă sau să inhibe multiplicarea unor microorganisme implicate etiologic în bolile
infecţioase. Au o acţiune selectivă asupra celulelor microorganismelor, exercitând acţiuni minime
asupra celulelor organismului gazdă. Aceste substanţe pot fi:
- antibacteriene,
- antivirale,
- antifungice,
- antiparazitare.
În mod clasic, în această grupă de medicamente au fost incluse şi antineoplazicele (ex. dactinomycina,
doxorubicina, bleomycina). Există și antibiotice folosite ca:
· inhibitori enzimatici (ex. Lipstatin, sintetizat de Streptomyces toxytricini),
· imunosupresori (ex. Ciclosporina, sintetizată de Tolypocladium inflatum),
· hipocolesterolemiante (ex. Lovastatin, sintetizat de Aspergillus terreus),
· insecticide,
· ierbicide etc.
51.Antibiotice bactericide şi bacteriostatice; definiţii, exemple
Un chimioterapic bacteriostatic, care opreste doar înmultirea bacteriilor, nu le va putea elimina din
tesuturi fara interventia factorilor rezistentei naturale si dobândite.
În lipsa mecanismelor acestora nici chimioterapicele bactericide nu sunt eficient deoarece într-o
populatie bacteriana exista întotdeauna câteva tulpini cu rezistenta fenotipica, asa-numitele tulpini
persistente (persister) care apar în culturile in vitro cu o frecventa de 1/106 -1/108. Dupa întreruperea
chimioterapiei, aceste tulpini se vor înmulti si vor produce recidive.
Împartirea chimioterapicelor în bacteriostatice si bactericide este artificiala, deoarece actiunea statica
sau/si cida este conditionata si de concentratia chimioterapicului, timpul de actiune si specia
bacteriana asupra careia actioneaza.
52.Clasificarea substanţelor antimicrobiene după mecanismul de acţiune; exemple
a). agenţi antimicrobieni care acţionează prin inhibarea sintezei peretelui celular; au efect bactericid şi
sunt reprezentaţi de antibioticele beta-lactamice (peniciline, cefalosporine, carbapeneme etc),
glicopeptidele (vancomicina, teicoplanina), bacitracina, cicloserina, fosfomicina, izoniazida etc;
b). agenţi antimicrobieni care acţionează prin inhibarea funcţiei membranei celulare; au efect
bactericid şi sunt reprezentaţi de polimixine (polimixină B, colistin), gramicidină, tirocidină, imidazoli,
nistatină, amfotericină B etc (ultimele trei fiind medicamente antifungice);
c). agenţi antimicrobieni care acţionează prin inhibarea sintezei proteice la nivelul ribozomilor; de
exemplu aminoglicozidele, tetraciclinele, cloramfenicolul, macrolidele, lincosamidele (lincomicina,
clindamicina), acidul fusidic, streptograminele etc;
d). agenţi antimicrobieni care acţionează prin inhibarea sintezei acizilor nucleici, de exemplu
rifampicina, chinolonele, sulfonamidele, trimetoprimul, pirimetamina, novobiocina etc.
53.Clasificarea antibioticelor după structura chimică; clase principale, exemple
1. Antibioticele betalactaminice
a). Penicilinele
- penicilinele naturale (de exemplu penicilina G);
-penicilinele penicilinazorezistente (de exemplu meticilina, oxacilina, cloxacilina, dicloxacilina,
flucloxacilina, nafcilina);
- aminopenicilinele (de exemplu ampicilina, amoxicilina);
- alte peniciline cu efect asupra enterobacteriilor (mecilinamul, pivmecilinamul, ciclacilina, epicilina);
- peniciline stabile în prezenţa unor beta-lactamaze produse de enterobacterii (temocilina; în această
categorie ar putea intra şi ampicilina, amoxicilina, ticarcilina şi piperacilina);
- peniciline cu efect asupra Pseudomonas aeruginosa (carbenicilina, ticarcilina, azlocilina, mezlocilina,
piperacilina, apalcilina);
- alte peniciline şi inhibitori de beta-lactamaze (de exemplu acid clavulanic + amoxicilină / ticarcilină,
sulbactam + ampicilină, tazobactam + piperacilină);
b). Cefalosporinele
- din generaţia I (de exemplu cefalotina, cefaloridina);
- din generaţia a II-a (de exemplu cefamandola, cefoxitina, cefuroxima);
- din generaţia a III-a (de exemplu cefotaxima, ceftriaxona);
- din generaţia a IV-a (de exemplu cefepima, cefpiroma).
Cefalosporinele se mai pot clasifica şi în:
- cefalosporine de uz oral (cefacitril, cefapirin, cefazedon, ceftezol etc);
- cefalosporine de uz parenteral (cefalotina, cefaloridina, cefazolina, cefamandola etc);
- cefalosporine care prezintă o mai bună stabilitate în prezenţa beta-lactamazelor
(cefuroxima, cefoxitima, cefotetanul, cefixima etc);
- cefalosporine cu activitate faţă de Pseudomonas aeruginosa (ceftazidima, cefpiroma,
cefepima, cefoperazona, cefsulodimul etc).
c). Alte antibiotice beta-lactaminice
- monobactamii (de exemplu aztreonamul);
- penemii (de exemplu ritipenemul);
-carbapenemii (de exemplu imipenenul, meropenemul, imipenemul + cilastatina; cilastatina este un
inhibitor al dehidro-peptidazei);
- oxacefemii (ex. latamoxef);
- carbacefemii (ex. loracarbef).
d). Inhibitori de beta-lactamaze (ex. acidul clavulanic, sulbactamul, tazobactamul).
2. Glicopeptidele (teicoplanina şi vancomicina);
Vancomicina este utilizată în tratamentul infecţiilor cu S. aureus meticilino-rezistent. Se administrează
intravenos deoarece nu se absoarbe în tractul gastrointestinal. Printre reacţiile adverse amintim
reacţiile anafilactice, febră, eozinofilie, neutropenie, pierderea auzului.
3. Aminoglicozidele
- streptomicina (care este de fapt un oligozaharid);
- kanamicina, gentamicina, amikacina, spectinomicina, tobramicina, netilmicina etc.;
4. Ciclinele (ex. tetraciclina, oxitetraciclina, minociclina, doxiciclina etc);
5. Ansamicinele (ex. rifampicina, rifabutina);
6. Macrolidele (ex. eritromicina, claritromicina, azitromicina, telitromicina); 7. Polipeptidele ciclice
(polimixina B, colistinul);
7. Antibioticele care nu se încadrează în nici una din grupele de mai sus
- cloramfenicolul;
- lincosamidele (lincomicina şi clindamicina);
- acidul fusidic (cu o structură asemănătoare steroizilor);
- streptograminele (pristinamicin, quinupristin, dalfopristin);
- oxazolidinonele (linezolid);
- mupirocinul; ultimele 4 grupe de medicamente au fost descoperite în special ca răspuns la apariţia
tulpinilor de stafilococ rezistente la meticilină etc.
54.Rezistenţa la acţiunea antibioticelor; definiţii, tipuri
Se deosebesc doua tipuri de rezistenta a bacteriilor la antibiotice:
- rezistenta naturala, care este un caracter de specie, determinat genetic, deci absolut
- rezistenta dobândita, care apare la tulpinile unor specii natural sensibile la un anumit antibiotic. Ea
este relativa, deoarece desemneaza rezistenta unei tulpini la concentratiile de antibiotic utilizate în
terapie.
Numarul tulpinilor cu rezistenta dobândita este în continua crestere.
Rezistenţa naturală (intrinsecă) reprezintă rezistenţa tuturor membrilor unei specii bacteriene faţă de
un antibiotic şi este determinată genetic, de exemplu rezistenţa bacilului tuberculozei
(Mycobacterium tuberculosis) la penicilina G.
Rezistenţa dobândită este acea rezistenţă necaracteristică unei specii bacteriene, dar achiziţionată de
anumite subpopulaţii din acea specie în circumstanţe date; de exemplu, antibioticul acţionează ca un
presor selectiv (pacientul are o infecţie în care majoritatea populaţiei bacteriene este sensibilă la
agentul antimicrobian, dar există tulpini care prezintă rezistenţă; în aceste condiţii, tulpinile sensibile
vor fi inhibate sau distruse în timp ce tulpinile rezistente vor fi „selectate”; această situaţie nu poate fi
detectată decât utilizând tehnicile de testare a sensibilităţii bacteriilor la antibiotice şi chimioterapice,
de ex. antibiograma difuzimetrică standardizată).
Rezistenţa dobândită poate fi cromozomială sau extracromozomială.
Mecanisme biochimice implicate în rezistenţa la antibiotice
- producerea de către bacterie a unei enzime care inactivează antibioticul, de exemplu penicilinaza
stafilococului auriu (codificată plasmidic) care inactivează nucleul beta-lactamic al penicilinelor sau
diferitele tipuri de beta-lactamaze produse de bacteriile Gram-negative (ex. de enterobacterii);
- scăderea permeabilităţii peretelui sau membranei citoplasmatice pentru antibiotic (de exemplu
formele L);
- elaborarea în exces de către bacterie a unor enzime complementare, care limitează sau anulează
acţiunea antibacteriană a antibioticului, exercitată la nivelul enzimei respective;
- alterarea ţintei intracelulare (ex. modificarea proteinelor ribozomale);
- amplificarea sintezei de acid paraaminobenzoic, anulându-se astfel prin „diluare” acţiunea
inhibitorie a sulfamidelor etc
55.Antibiograma difuzimetrică; principiu, interpretare
Antibiograma este metoda de testare a sensibilitatii/ rezistentei la antibiotice si substante
chimioterapice, a unei tulpini bacteriene izolate si identificate, dintr-un prelevat patologic.
În examenele bacteriologice de rutina se utilizeaza antibiograma difuzimetrica, în mediu solid, dupa
tehnica Kirby-Bauer. Ea consta în însamântarea tulpinii de cercetat pe suprafata unui mediu solid si
aplicarea unor microcomprimate de antibiotice pe suprafata mediului. Dupa o termostatare de 16 ore
se apreciaza sensibilitatea germenelui în functie de diametrul zonei de inhibitie care apare în jurul
microcomprimatului de antibiotic. Fiecare firma producatoare de microcomprimate livreaza,
împreuna cu acestea, o lista din care rezulta corespondenta diametrului zonei de inhibitie masurat în
mm si sensibilitatea la fiecare microcomprimat. Exprimarea rezultatelor se face in acord cu standardul
CLSI/ EUCAST, prin incadrarea marimii diametrului de inhibitie a cresterii culturii, in categoriile:
sensibil/ S, intermediar/ I, rezistent/ R.
56.Definiţi noţiunea de CMI şi CMB; cum se determină şi care este utilitatea
determinării CMI şi CMB ?
Concentratia minima inhibitorie (CMI) a unui antibiotic pentru o anumita tulpina bacteriana este cea
mai mica concentratie care inhiba complet multiplicarea tulpinii respective.
Concentratia minima bactericida (CMB) a unui antibiotic pentru o tulpina este concentratia minima
care omoara tulpina. Cu cât CMI sau CMB sunt mai mici fata de nivelul seric maxim pe care îl poate
atinge un antibiotic, cu atât acesta este mai activ.
Majoritatea antibioticelor se administreza la intervale de timp fixe în functie de perioada de
înjumatatire a antibioticului. În unele cazuri, timpul de înjumatatire este atât de scurt încât este
necesara administrarea continua a antibioticului prin perfuzie.
La administrarea intermitenta a unui antibiotic, concentratia plasmatica depinde de doza, de
intervalul administrarii, de absortia si eliminarea antibioticului. Cu cât perioada de resorbtie este mai
lunga cu atât concentratia va fi mai mica. Prin eliminare se înteleg procesele prin care se inactiveaza
principiul activ al unui antibiotic sau se elimina din organism. De obicei eliminarea are loc prin filtrare
glomerulara sau prin secretie tubulara. Mai rar, unele antibiotice se pot elimina prin intestin, dupa ce
urmeaza un ciclu enterohepatic de retrorezorbtie sau sunt metabolizate în ficat prin reactii de oxidare,
reducere, hidroliza sau conjugare.
Raportul dintre concentratia sanguina a chimioterapicului si cea din focarul infectios depinde de pe de
o parte de diferitele proprietati fizico-chimice ale chimioterapicului iar pe de alta parte de
macroorganism. Constanta de disociere (pK), solubilitatea, dimensiunea moleculara a antibioticului si
alti factori cum sunt perfuzarea diferitelor organe si tesuturi, pH-ul plasmei si în focarul infectios etc.
influenteaza repartizarea regionala si astfel raportul dintre concentratia plasmatica si cea din focar.
Recent s-a introdus o alta varianta de antibiograma pe mediu solid, testul E, care permite stabilirea
precisa a CMI. În loc de microcomprimate se aplica pe mediul de cultura însamântat fîsii de hârtie de
filtru impregnate cu antibiotic în concentratie crescânda. Astfel, la un capat al fâsiei concentratia este
minima iar la celalalt capat maxima. Dupa diametrul zonei de inhibitie corespunzatoare fiecarei
concentratii se va putea calcula CMI.
Cunoscând CMI pentru antibioticele la care un germene este sensibil, nivelul seric maxim care se
poate realiza si capacitatea de difuziune a antibioticului în focarul infectios se va putea alege varianta
optima de tratament.
57.Definiţi noţiunile de simbioză, comensalism, parazitism; exemple
Relaţii de comensalism, în care un microorganism are nevoie de un altul, fără ca fenomenul să fie
valabil şi invers. De pildă, Haemophilus influenzae are nevoie pentru creştere şi multiplicare de factor
V pe care îl secretă Staphylococcus aureus. Aplicaţia practică a acestui raport dintre cele două specii
se folosea în trecut pentru izolarea Haemophilus influenzae dintr-un produs patologic în care se
bănuia prezenţa lui prin însămînţarea în striu transversal a unei tulpini de Staphylococcus aureus.
Coloniile de Haemophilus se dezvoltă doar în jurul culturii de stafilococ. Acest fenomen se numeşte
satelitism.
Simbioza constă în asocierea a două specii care se favorizează reciproc. Astfel, aciditatea produsă de
bacilii lactici favorizează dezvoltarea levurilor, care consumă la rândul lor acidul lactic. scăderea
acidităţii permite dezvoltarea bacililor lactici.
Parazitismul constă în folosirea unei specii de către o altă specie ca habitat. Există multe forme de
parazitism între microorganisme, dar din punct de vedere medical importante sunt virusurile care
parazitează bacterii (bacteriofagii). Prin relaţiile care se stabilesc între bacteriofagi şi celulele
parazitate se pot răspândi diverse caractere, dintre care de interes medical sunt cele legate de
patogenitatea şi rezistenţa la antibiotice ale bacteriilor. Acest aspect a fost discutat în capitolul de
genetică bacteriană.
58.Definiţi patogenitatea şi virulenţa; exemple de factori de patogenitate
Patogenitatea este un proces complex şi multi-factorial, care cuprinde totalitatea mecanismelor
biochimice prin care microorganismele produc infecţii. Este un caracter de specie.
Virulenţa este gradul de patogenitate a unei tulpini în cadrul specie; este un caracter de tulpină.
Factorii de patogenitate ai bacteriilor: ataşarea şi pătrunderea în organismul gazdă; invadarea locală
sau generală a organismului; multiplicarea în organismul gazdă şi secreţia unor factori de
patogenitate.
59.Flora microbiană normală a organismului uman
Organismul uman este populat de foarte multe de specii bacteriene şi de un număr mai mic de
virusuri, fungi şi protozoare.
Flora normală a organismului depinde de o serie de factori, cum sunt: vârsta, regimul alimentar,
statusul hormonal, starea de sănătate, condiţiile de igienă colectivă şi personală. Este foarte dificilă
definirea exactă a speciilor care alcătuiesc flora normală, deoarece o serie de specii patogene pot fi şi
ele prezente temporar pe tegumente şi mucoase, fără să producă înbolnăviri. De exemplu,
pneumococul şi meningococul sunt bacterii patogene, fiind cauza unor infecţii foarte grave. Totuşi ele
se găsesc la 10% din populaţia sănătoasă.
Zonele organismului populate în mod normal cu microorganisme sunt: pielea, tractul respirator
superior (vestibul nazal, faringe), tubul digestiv (cavitatea bucală şi intestinul gros), tractul urinar
(partea anterioară a uretrei) şi vaginul.
În zonele intens colonizate, ca, de pildă, în intestinul gros, numărul de bacterii este de 1 x 1012/ml pe
când în zonele cu floră mai redusă, cum sunt pielea, vaginul, numărul lor nu depăşeşte în mod normal
1 x 106/ml.
În afară de aceste zone, microorganisme mai pot apărea în număr mic şi în mod pasager în restul
tractului respirator, digestiv şi în uter, fiind rapid îndepărtate de mijloacele de apărare ale
organismului. Sângele, lichidul cefalorahidian, lichidele sinoviale, din seroase, ţesuturile profunde sunt
sterile. Prezenţa microbilor în aceste zone are întotdeauna o semnificaţie patologică.
60.Definiţi noţiunile de exotoxină, endotoxină, anatoxină şi antitoxină; exemple
Exotoxinele sunt elaborate în general de microbi Gram-pozitivi lizogenizaţi (de exemplu bacilul difteric,
streptococul beta hemolitic de grup A, Clostridium botulinum) sau codificat plasmidic (Clostridium
tetani, Bacillus anthracis), dar şi de bacili Gram-negativi, prin mecanism cromozomial (V. cholerae,
Bordetella pertussis, Shigella shiga, Pseudomonas aeruginosa) sau sub control plasmidic (unele tulpini
de E. coli). (Tabelul nr. 2)
Au structură proteică, fiind formate dintr-un domeniu B (bind) obligatoriu, necesar legării de
receptorii celulei gazdă şi internalizării ulterioare a porţiuni enzimatice A (active). Exotoxina nu îşi
exercită efectele toxice decât după ce porţiunea A este eliberată din structura iniţială. Sunt secretate
în timpul vieţii germenilor. Sunt difuzibile la distanţă. Toxicitatea lor este foarte mare, doza letală fiind
de circa 0,1 µg/kg corp (până la 1 ng/kg corp în cazul toxinei botulinice).
Endotoxinele au fost evidenţiate la germenii Gram-negativi, la nivelul membranei externe. Sunt
elaborate de aceştia şi apoi incluse în peretele bacterian, eliberându-se în urma distrugerii germenilor.
Au structură lipopolizaharidică (LPZ sau LOZ), în constituţia lor intrând acizi graşi, un lipid A şi lanţuri
de polizaharide. (Figura nr. 6)
Au efecte toxice la nivelul celulelor majorităţii mamiferelor; aceste efecte sunt similare indiferent de
specia bacteriană care le eliberează. Toxicitatea lor este ceva mai redusă (în comparaţie cu
exotoxinele), dar pot acţiona la mai multe nivele inducând apariţia febrei, leucopeniei,
hiperpermeabilităţii vasculare, hipotensiunii arteriale până la colaps, sindromului de coagulare
intravasculară diseminată etc. Sunt implicate între altele în apariţia şocului endotoxic (se eliberează o
cantitate de endotoxină proporţională cu numărul germenilor distruşi). Studiile arată că mortalitatea
în şocul endotoxic este în relaţie destul de directă cu cantitatea de endotoxină / ml, fiind de circa 80%
la cazurile la care se identifică 100 unităţi endotoxină / ml de plasmă.
Antitoxinele
Având structură proteică, exotoxinele sunt imunogene şi determină apariţia de anticorpi specifici
(antitoxine) care pot neutraliza in vitro sau in vivo activitatea toxică prin cuplare specifică cu toxina.
(Tabelul nr. 3) Se pot obţine astfel seruri imune utile în seroterapia specifică. De regulă aceste seruri
sunt preparate pe cal şi sunt utile în neutralizarea exotoxinelor (ex. în tratamentul difteriei,
tetanosului, botulismului).
Administrarea antitoxinelor trebuie făcută cu precauţie datorită faptului că anticorpii preparaţi pe cal
reprezintă în acelaşi timp şi antigene pentru gazda umană, dar în acelaşi timp cât mai curând posibil.
Tratamentul acestor entităţi clinice este complex şi nu reprezintă subiectul acestui manual.
Administrarea antitoxinelor trebuie făcută după o testare a unei eventuale hipersensibilităţi şi în cazul
că aceasta există se recurge la desensibilizare şi abia ulterior la seroterapie (administrarea de
antitoxină). O alternativă ar fi administrarea de imunoglobuline umane specifice, dacă acestea sunt
disponibile.
Anatoxinele
Exotoxinele pot fi detoxifiate într-un anumit interval de timp sub acţiunea conjugată a temperaturii şi
formolului. Prin acest procedeu îşi pierd puterea toxică, dar îşi menţin puterea imunogenă şi devin
anatoxine. Anatoxinele se utilizează în profilaxia bolilor produse de germenii respectivi (în cadrul
vaccinurilor DTP, DT, dT, ATPA, ADPA etc), precum şi pentru hiperimunizarea animalelor în scopul
obţinerii de seruri antitoxice (antidifteric, antitetanic, antibotulinic etc).
61.Inflamaţia; definiţie, factori care determină procesul inflamator
Inflamatia acuta este rezultatul schimbarilor ce se petrec într-un tesut ca raspuns la o agresiune
mecanica, chimica sau infectioasa. Ea este un mecanism de aparare antiifectios rapid, care tinde sa
localizeze infectia si sa previna diseminarea ei. Manifestarile locale ale inflamatiei sunt eritemul
(rubor), caldura (calor), durerea (dolor) si edemul (tumor).
Inflamatia poate evolua spre vindecare cu restitutio ad integrum a tesuturilor sau cu sechele.
Deznodamântul unei reactii inflamatorii depinde de extinderea procesului inflamator, de
microorganismele implicate, precum si de reactivitatea gazdei.
Cele 3 evenimente majore ale inflamatiei sunt:
• vasodilatatia capilara locala,
• modificarile structurale microvasculare,
• acumularea leucocitelor la locul injuriei.
Vasodilatatia capilara. Mediatorii plasmatici ai inflamatiei, ca, de pilda, complementul, exista sub
forma unor precursori care, asa cum am vazut, devin biologic activi numai dupa activare. Activarea C3
a complementului este o etapa critica a inflamatiei.

C3a si C5a rezultate în cursul activarii complemenetului sunt anafilatoxine puternice ce determina
degranularea mastocitelor cu eliberarea unor mediatori chimici.
O parte dintre acestia sunt preformati, asa cum este histamina. Ea are actiune vasodilatatoare asupra
capilarelor, crescând totodata si permeabilitatea acestora. În consecinta, se produce o exudare din
capilare spre zona infectata a plasmei cu mediatorii pe care aceasta îi contine.
Modificarile structurale microvasculare si acumularea de leucocite. Sub actiunea unor mediatori
chimici rezultati în timpul activarii complementului si secretati de macrofagele stimulate de toxine
bacteriene se modifica endoteliul capilar, care permite adeziunea PMN de acesta.
PMN sunt atrase de factorii chemotactici de natura bacteriana, de cei produsi în urma activarii
complementului si de cei rezultati din degranularea mastocitelor. Ele vor parasi capilarul prin
diapedeza si se vor îndrepta catre focarul inflamator unde vor distruge microbii prin fagocitoza.
62.Definiţi noţiunile de infecţie, infecţie inaparentă, stare de boală şi stare de
purtător de germeni
Infecţia reprezintă un tip particular de relaţie între microorganismele condiţionat patogene şi
patogene pe de o parte şi organismul gazdă pe de altă parte. Pentru ca să se declanşeze un proces
infecţios şi să apară infecţia, microorganismele trebuie să pătrundă în organismul gazdă, să
depăşească barierele şi mecanismele de apărare, să-l colonizeze, să se multiplice şi eventual să intre
într-un lanţ de transmitere prin intermediul căruia poate contamina o nouă gazdă.
Infecţia inaparentă nu se asociază cu semne sau simptome şi ar putea fi decelată numai prin examene
de laborator. Spre deosebire de infecţia latentă, infecţia inaparentă este limitată în timp şi poate
contribui la crearea unei stări de imunitate (ex. infecţia cu Neisseria meningitidis, infecţii cu
Haemophilus influenzae etc).
Starea de boală (manifestă clinic sau fără ca modificările apărute să fie exteriorizate şi constatabile de
către medicul clinician) se datoreşte interacţiunii dintre microorganism (bacterie, parazit, virus, fung,
prion) - gazdă şi este urmată de apariţia unor simptome (de ex. temperatură peste 39ºC, cefalee,
eliminarea unor scaune diareice etc.) şi de reacţii funcţionale din partea gazdei (de ex. stare generală
modificată, senzaţie de febră, frisoane, creşterea numărului de respiraţii pe minut, creşterea
numărului de bătăi cardiace pe minut etc). Infecţia nu este urmată obligatoriu de starea de boală,
putând fi inaparentă, subclinică sau latentă.
Starea de purtător de germeni se referă la bolnavul cu o stare infecţioasă, la persoana aflată în
convalescenţă, înainte de „eradicarea” infecţiei suferite dar şi la persoanele aparent sănătoase care
adăpostesc germeni patogeni (de exemplu Salmonella typhi la nivelul veziculei biliare,
microorganismul putându-se „cantona” la acest nivel după o febră tifoidă). Starea de purtător
reprezintă atingerea unui echilibru relativ între cele două verigi, de multe ori fiind însoţită de
eliminarea în mediu a germenilor care au produs infecţia şi se află în diferite focare latente (precum în
exemplul de mai sus, situaţie în care starea de purtător se elimină doar prin extirparea veziculei
biliare)

63.Definiţi noţiunea de răspuns imun şi precizaţi principalele sale atribute

Răspunsul imun (RI) include totalitatea evenimentelor care au loc după introducerea unui Ag, și
anume:
· activarea limfocitelor,
· eliberarea a diverse molecule,
· multiplicarea celulelor specifice,
· producerea de limfocite T citotoxice sau de anticorpi capabili să se fixeze pe Ag şi să
participe la eliminarea acestuia (direct sau indirect).
După acest prim contact (ca şi în cursul imunizării consecutive), sistemul imun produce limfocitele T şi
B de memorie, capabile să reacţioneze mai rapid, mai amplu, cu ocazia unei reintroduceri ulterioare a
aceluiaşi antigen.
Principala caracteristică a imunităţii este specificitatea. O altă caracteristică foarte importantă a RI, în
condiţii fiziologice, este capacitatea de a discerne între self şi non-self şi de a reacţiona numai faţă de
moleculele care îndeplinesc definiţia de antigen. Răspunsul imun poate fi de tip umoral, mediat prin
anticorpi sau de tipcelular, mediat de către celule.
64.Definiţi răspunsul imun umoral şi specificaţi celulele implicate în realizarea sa
Răspunsul imun umoral
Soarta antigenelor, deci şi a microorganismelor care pătrund în organism, depinde de calea de
pătrundere şi de penetrarea barierelor externe ale apărării antiinfecţioase. Dacă microorganismul
pătrunde direct în sânge, va ajunge în splină unde va avea loc şi răspunsul imun. Microorganismele
care pătrund în tegument ajung pe cale limfatică la primul ganglion limfatic, iar cele care au reuşit să
traverseze mucoasele (digestivă, respiratorie) vor ajunge în sistemul limfatic ataşat mucoaselor
(MALT).
Indiferent de calea de pătrundere a antigenelor (cu excepţia celor timoindependente), ele vor fi
preluate prin fagocitoză de macrofage. În macrofage, antigenele vor fi digerate de enzimele lizozomale
până la eliberarea epitopilor secvenţiali, care sunt întotdeauna peptide scurte.
Epitopii secvenţiali ajung printr-un mecanism încă necunoscut la suprafaţa macrofagului, care îl
prezintă limfocitului Th în asociaţie cu complexul major de histocopatibilitate MHC de clasa II.
În contact cu un limfocit Th a cărui receptor este complementar antigenului prezentat în asociaţie cu
MHC de clasa II şi poartă la suprafaţă antigenul CD4, se produce un semnal care va stimula secreţia de
Interleukină-1 (IL-1) de către macrofag. Aceasta va acţiona asupra limfocitului T-helper care va secreta
IL-2, care are induce creşterea celuelor ce au receptori pentru această interleukină, printre care chiar
limfocitul Th (activare autocrină).
Stimularea limfocitului Th este esenţială în răspunsul imun, deoarece Th va stimula în continuare
limfocitele B, care vor produce efectorii umorali ai imunităţii (anticorpii) şi celulele Tc, efectorii
imunităţii celulare.
În timp ce limfocitul Th este stimulat de epitopul secvenţial, prelucrat şi prezentat de macrofage, al
unui antigen, un limfocit B este stimulat la rândul său de epitopul structural, neprelucrat, nativ.
Stimularea de către epitopul structural este un prim semnal pentru limfocitul B, dar insuficient pentru
a produce un răspuns în anticorpi. Aici intervine limfocitul Th care a fost stimulat de epitopul
secvenţial al aceluiaşi antigen.
Limfocitul Th va secreta după activare un factor de creştere şi un factor de diferenţiere pentru
limfocitele B, care se vor transforma în limfoblaşti, plasmoblaşti şi în final plasmociţi secretori de
anticorpi.
Deci, ca un antigen microbian să inducă un răspuns în anticorpi, el va trebui să fie fagocitat pe de o
parte de macrofag care îi va evidenţia epitopul secvenţial (numit carrier în trecut), iar pe de altă parte
va fi recunoscut prin epitopul structural de pe suprafaţa lui (haptenă) direct de limfocitul B care, sub
influenţa citokinelor secretate de limfocitului Th, va deveni celulă secretoare de anticorpi.
În decursul răspunsului imun o parte din limfocitele Th şi B se vor diferenţia în limfocite T, respectiv B
de memorie care vor iniţia la o stimulare ulterioară cu acelaşi antigen un răspuns secundar mai rapid
şi eficient.
În afară de antigenele timodependente mai există şi antigene timoindependente. Acestea sunt în
general antigene cu epitopi repetitivi (care se repetă în mod regulat de-a lungul moleculei ca, de
exemplu, polizaharidul pneumococic), ele având proprietatea de a stimula direct limfocitele B, fără
participarea limfocitelor T. Aceste antigene induc un răspuns în anticorpi discret şi fără memorie
imunologică
65.Enumeraţi tipurile de imunitate şi descrieţi-le pe scurt
Imunitatea poate fi moştenită (trăsătură de specie, se transmite ereditar) şi dobândită.
Imunitatea poate fi dobândită activ, după contactul cu un anumit antigen (ex. bacterian). Evenimentul
imunologic poate apărea după o infecţie (natural) sau după administrarea unor vaccinuri (artificial).
Avantajul imunităţii dobândite activ este faptul că, de regulă, protecţia este de durată. Dezavantajul
principal este reprezentat de faptul că instalarea răspunsului imun are loc lent, mai ales în cazul RIP.
Imunitatea poate fi dobândită şi pasiv, preluând anticorpi produşi de către o altă gazdă. Spre exemplu,
administrarea de anticorpi anti toxină difterică / tetanică / botulinică (artificial) pune la dispoziţia
gazdei infectate, imediat, o cantitate importantă de antitoxină, în vederea neutralizării cât mai rapid a
toxinei implicate patogenic. În mod natural, fătul şi nou născutul beneficiază de protecţie prin
intermediul anticorpilor (IgG transplacentar, IgA prin colostru, lapte) proveniţi de la mamă. Avantajul
imunităţii dobândite pasiv este rapiditatea, în timp ce dezavantajul este reprezentat, pe de o parte, de
timpul scurt pentru care este oferită protecţia iar pe de altă parte, de riscurile unei hipersensibilizări,
atunci când sunt utilizaţi anticorpi provenind de la o altă specie (ex. în cazul administrării de ser
recoltat de la cal hiperimunizat).
Există şi posibilitatea dobândirii unei imunităţi activ - pasiv, atunci când se administrează concomitent
(dar în locuri diferite) ser imun şi un vaccin (ex. în suspiciunea infecţiei cu Clostridium tetani).
Mult timp s-a considerat că cele 2 tipuri de imunitate acționează independent, imunitatea înnăscută
oferind prima linie de apărare împotriva microbilor invadatori, iar imunitatea dobândită intervenind
mai târziu, pentru a elimina infecția. Însă, interacțiunea dintre cele 2 tipuri de imunitate este evidentă:
imunitatea adaptativă profită de abilitatea imunității înnăscute de a distinge între agenții patogeni,
microbii benefici și factorii de mediu.
Cele 2 tipuri de imunitate sunt complementare, în strânsă colaborare
66.Organele centrale şi periferice ale sistemului imun; localizare, funcţii
Organele limfoide primare
Sunt măduva osoasă roşie şi timusul. În aceste organe limfocitele devin celule imunocompetente,
dobândind repertoriul de recunoaştere a antigenelor şi proprietatea de a deosebi “selful” de
“non-self”. Acest proces de “şcolarizare” se desfăşoară în absenţa antigenelor din mediul extern.
În timus proliferează limfocitele T, din care 10% dobândesc caracterul imunocompetent iar restul de
90% sunt distruse.
La păsări, limfocitele B migrează şi se diferenţiază într-un organ numit bursa lui Fabricius. La mamifere,
deci şi la om, ele rămân în măduva roşie şi se diferenţiază aici, măduva roşie fiind şi un organ limfoid
secundar.
Organele limfoide secundare
După diferenţierea lor în organele limfoide primare, limfocitele B şi T migrează pe calea vaselor
sanguine şi limfatice în organele limfoide secundare, care sunt ganglioni limfatici, splina, amigdalele şi
ţesutul limfoid ataşat mucoaselor (MALT).
Limfocitele imunocompetente care populează organele limfoide secundare sunt celule
antigen-reactive. Deci spre deosebire de organele limfoide primare, unde instruirea se face în absenţa
antigenului, în organele limfoide secundare prezenţa acestuia este obligatorie.
Ganglionii limfatici au rolul unui filtru pentru antigenele venite pe cale limfatică şi care vor fi preluate
de celulele prezentatoare de antigen (CPA): macrofage, celulel foliculare dentritice).
Sub capsula conjunctivă a ganglionilor se află sinusul subcapsular, marginat de macrofage. Limfocitele
şi antigenele ajung din alte regiuni aici prin vasele limfatice aferente.
Zona corticală a ganglionului conţine limfocitele B organizate în foliculi limfoizi, care prezintă centrii
germnativi dacă au fost stimulaţi antigenic.
Zona paracorticală conţine limfocite T care sunt în contact strâns cu celulele dendritice (prezentatoare
de antigen).
Zona medulară conţine limfocitele T şi B, plasmocite, dispuse în cordoane şi macrofage aşezate de-a
lungul traveelor conjunctive. În trecerea limfei de la vasul limfatic aferent spre cel eferent, antigenele
sunt fagocitate de macrofagele din zona medulară.
Fiecare ganglion limfatic are o vascularizaţie arterială şi venoasă proprie. Limfocitele circulante intră în
ganglion la nivelul endoteliului specializat al venulelor postcapilare a zonei paracorticale. Limfocitele
nu pot părăsi ganglionul decât prin vasul limfatic eferent. Pentru a ajunge din nou în circulaţia
sanguină trebuie să străbată toată circulaţia limfatică pâna la vena subclaviculară.
Splina este formată din pulpa roşie implicată în distrugerea eritrocitelor îmbătrânite şi pulpa albă care
reprezintă ţesutul limfoid al splinei. Acest ţesut este organizat în jurul arteriolelor centrale,
constuituind arii limfoide periarteriolare. Ele cuprind o zonă adiacentă arteriolei care conţine limfocite
T, în jurul acestei zone dispunându-se limfocitele B, organizate fie în foliculi primari nestimulaţi, fie în
foliculi secundari stimulaţi ce conţin centri germinativi. În zona marginală a centrilor germinativi se
găsesc macrofage şi celule dendritice. Limfocitele intră şi părăsesc splina prin capilarele aretriolei
centrale situate în zona marginală, deoarece splina ne dispune de un drenaj limfatic asemănător
ganglionilor limfatici.
Sistemul imun al mucoaselor (MALT)1este format din ţesut limfoid ataşat mucoasei gastrointestinale,
respiratorii şi a tractului uro-genital şi este deosebit de important în apărarea antiinfecţioasă
dobândită deoarece este principala barieră antiinfecţioasă faţă de microorganismele care pătund în
organism pe cale digestivă, respiratorie şi urogenitală.
Mai bine cunoscut este ţesutul limfoid asociat bronhiilor (BALT2) cu rolul de a capta antigenele venite
pe calea aerului şi ţesutul limfoid asociat intestinului (GALT3) care preia antigenele venite pe cale
digestivă.
BALT este format din foliculi şi alte agregate limfocitare dispuse în întreg sistemul bronşic, mai ales la
bifurcaţia bronşiilor, bronhiilor şi bronhiolelor. Dispune de o reţea foarte organizată de capilare,
arteriole, venule şi vase limfatice eferente ceea ce arată că joacă un rol de filtru pentru toate
antigenele care ajung aici, fie pe cale respiratorie, fie circulatorie. Antigenele venite pe cale
respiratorie sunt preluate de celulele M sau Owen).
GALT este alcătuit din plăcile lui Peyer (aglomerări submucoase de limfocite B şi T de-a lungul
intestinului care sunt stimulate de antigenele ce pătrund pe cale digestivă) şi limfocitele
intraepiteliale.
67.Enumeraţi celulele implicate în răspunsul imun
Toate celulele sistemului hematopoietic intervin, în diferite măsuri, în imunitate. Limfocitele T şi B
suntelementele centrale alerăspunsului imun specific.
Celulele NK sunt celule fundamentale (alături de fagocite) în imunitatea înnăscută.
Monocitele / macrofagele, neutrofilele, eozinofilele, bazofilele şi mastocitele acţionează în diferite
momente ale răspunsului imun.
68.Limfocitele T – origine, evoluţie, tipuri, funcţii
Limfocitele T reprezintă 69-80% din limfocitele circulante.
Ca şi limfocitele B, ele recunosc în mod specific un număr imens de antigene ceea ce înseamnă că şi
ele trebuie să dispună de un mecanism care să le garanteze variabilitatea receptorilor. Principiul
mecanismului de sinteză a receptorilor este asemănător celui prin care se sintetizează anticorpii. Se
deosebesc şi aici fragmentele de genele V,D,J, posibilitatea de variablitate fiind foarte mare.
Markerii de surafaţă a limfocitelor T. La suprafaţa limfocitelor T se găsesc markerii care
individualizează subpopulaţiile de limfocite T.
Limfocitele T helper (Th) alcătuiesc o subpopulaţie de limfocite care după interacţiunea cu antigenul
stimulează limfocitele B în elaborarea unui răspuns imun umoral în anticorpi, limfocitele Tc pentru
obţinerea unui răspuns celular şi activează macrofagele. Markerul de suprafaţă a limfocitului Th este
molecula CD4+.
Limfocitele T supresoare (Ts) limitează expansiunea clonală a limfocitelor B şi T stimulate antigenic
participând la reglarea intensităţii răspunsului imun.
Limfocitele T citotoxice (Tc) sunt stimulate prin antigene care sunt exprimate la suprafaţa celulei gazdă
ca, de pildă, celule virus infectate, celule infectate cu microbi cu habitat intracelular sau celule
tumorale pe care sistemul imun nu le mai recunoşte ca self. Markerul de suprafaţa este tot CD8+.
Limfocitele TDH1 sunt limfocite care au pe suprafaţa lor marker CD4+ fiind responsabile de
producerea hipersensibilităţii de tip întârziat (vezi capitolul de hipersensibilitate). Ele secretă după
stimulare antigenică limfokine care activează macrofagele ce adăpostesc bacterii cu habitat facultativ
sau obligator intracelular.
Limfocitele T cu memorie se formează în timpul răspunsului primar, ele având o viaţa de aproximativ
40 de ani. Memoria lor imunologică însă se intinde pe o perioadă de 10-15 ani.
69.Limfocitele B – origine, evoluţie, tipuri, funcţii
Limfocitele B reprezintă 2-12% din limfocitele circulante. Ele au pe suprafaţa lor markerul CD19 şi
antigene MHC de clasa II.
Când limfocitul B este stimulat corespunzător prin limfocitul T-helper sau mai rar de antigene
timoindependente, el începe să se dividă transformându-se în limfoblaşti care dau naştere la
plasmoblaşti, apoi la plasmocite. Toate celulele provenite dintr-un singur limfocit B aparţin unei
singure clone celulare, producătoare a milioane de anticorpi identici care vor fi eliberaţi în mediul
intern. Pe suprafaţa limfocitelor B se găseşte BCR care permite celulelor B să recunoască antigenele
specifice.
Cele mai multe limfocite B sunt sub control direct al limfocitelor T-helper care stimulează activitatea
lor şi T-supresoare care o deprimă. Există însă şi limfocite timoindependente, care nu necesită
cooperarea cu limfocitele T reglatoare fiind stimulate direct de antigen.
După stimulare antigenică, limfocitele se diferenţiază, în afară de plasmocite secretoare de anticorpi,
şi în limfocite B cu memorie, care sunt celule cu viaţă lungă, fiind responsabile de un răspuns umoral
rapid la o stimulare ulterioară cu acelaşi antigen.

70.Sistemul mononuclear – origine, tipuri de celule, funcţii

Monocitele / macrofagele reprezintă o linie celulară cu funcţie importantă în imunologie, prin
intervenţia lor în imunitatea naturală, în prezentarea antigenică şi în reacţia imună specifică.
Principalele funcţii ale sistemului MM sunt reprezentate de:
· recunoaşterea structurilor străine (non-self) sau modificate,
· fagocitarea, prelucrarea şi prezentarea acestora (în context MHC),
· citotoxicitate, citostatism,
· secreţie a diferitelor molecule (ex. IL-1, TNF-α) şi
· reglarea reacţiilor în cadrul răspunsului imun.
Macrofagele, alături de celulele dendritice şi celulele epiteliale, formează sistemul reticulo-histiocitar
(SRH).
Macrofagele pot fi observate în toate ţesuturile. Se formează în măduva osoasă hematogenă, dintr-un
precursor comun monoblast-mieloblast şi când devin mature poartă numele de monocite. În acest
stadiu, moleculele MHC II fie nu există fie sunt slab exprimate, ca semn al unui status funcţional redus
(devin foarte bine reprezentate după stimulare).
Monocitele circulă în sânge 6-8 ore, după care migrează în ţesuturi unde iau nume diferite şi
îndeplinesc funcţii diferite: histiocite în ţesutul conjunctiv; celule gliale (microglii) în ţesutul nervos;
osteoclaste; macrofage alveolare pulmonare; celule Kuppfer în ficat; macrofage splenice; macrofage
peritubulare în rinichi; macrofage ganglionare, în măduva osoasă şi timus (macrofagele din aceste
organe nu trebuie confundate cu celulele dendritice, care pot avea, la rândul lor, o capacitate
fagocitară faţă de limfocitele în apoptoză).
Monocitele / macrofagele prezintăreceptori pentru carbohidraţi, receptori pentru M-CSF, receptori
pentru imunoglobuline şi complement.
În cadrul procesului de recunoaştere, fagocitare şi prelucrare a structurilor străine sau a structurilor
proprii modificate, spre deosebire de PMN care distrug complet structurile fagocitate, sistemul MM
produce un anumit grad de distrugere, cu conservarea grupărilor specifice, necesare stimulării
răspunsului imun.
71.Granulocitele – tipuri, rol în imunitate
Neutrofilele
Sunt cele mai abundente granulocite din circulația periferică.
Neutrofilele intervin în:
· imunitatea naturală prin fagocitoză şi
· imunitatea specifică, datorită receptorilor proprii pentru imunoglobuline şi complement,
în colaborare cu limfocitele şi alte APC.
Principalii factori care atrag PMN la nivelul focarului infecţios sunt:
· complexele Ag-Ac,
· subcomponenta C5a a sistemului complement,
· derivaţii acidului arahidonic (ex. leucotriena B4).
După fagocitare, PMN utilizează pentru degradarea structurilor străine diferite enzime precum:
lizozim, proteinaze neutre (ex. elastaze), hidrolaze acide (ex. glicerofosfataze). Sunt generaţi şi radicali
activi de oxigen.
Eozinofilele
Eozinofilele reprezintă în mod normal între 1% şi 3-5% din leucocitele sanguine. Procentul
eozinofilelor creşte în alergii sau în infecţiile parazitare.
Funcţia lor fagocitară, prin receptorii de IgG şi IgE şi mecanismul ADCC, este relativ limitată. Totuşi,
eozinofilele pot fagocita fungi, complexe Ag-Ac, bacterii. Granulele lor conţin produşi toxici pentru
diferiţi paraziţi.
Pe de altă parte, eozinofilele produc histaminază şi arilsulfatază care inactivează histamina şi respectiv
0leucotrienele produse de mastocite. Prin aceşti factori se reduce răspunsul inflamator şi migrarea
leucocitelor în focarul infecţios.
Mai multe studii au demonstrat rolul eozinofilelor în cadrul imunității înnăscute și adaptative
îndreptate împotriva infecțiilor cu paraziți. Nu a fost dovedit că eozinofilele ar iniția răspunsul imun
față de paraziți.
Bazofilele se diferențiază și maturează în măduva osoasă hematogenă, apoi circulă prin sânge. Atât
bazofilele cât și mastocitele secretă citokine dar spre deosebire de mastocite, bazofilele secretă și IL-4.
A fost studiat un eventual rol în diferențierea limfocitelor helper spre linia Th2 (proces care necesită
IL-4) (12).
A fost demonstrată prezența bazofilelor în ganglionii limfatici, în apropierea LT ca și faptul că secreția
de IL-4 poate fi declanșată de un stimul independent de IgE
72.Sistemul complement – definire, elemente componente, roluri şi efecte biologice
Complementul este un sistem seric de 25 de proteine enzime care, ca si sistemul coagularii si
fibrinolizei, se activeaza în cascada sub actiunea unui trigger8 .
Desemnarea componentelor sistemului complement este îngreunata de numerotarea nelogica în
ordinea descoperirii lor si nu în ordinea în care se activeaza.
Componentele majore sunt notate cu C1-C9. Când o componenta se activeaza, ea se descompune în 2
subunitati notate cu literele a si b.
De exemplu, factorul C3 se transforma prin activare într-un peptid cu GM mica, notat C3a si unul mai
mare, notat C3b. Când produsii de clivaj se asociaza pentru a forma împreuna o enzima activa, ca, de
pilda, C4b2a, se adauga o bara deasupra componentelor sale. În cazul în care un produs intermediar
activat se inactiveaza, va fi precedat de litera i, de pilda iC3b.
Rolul biologic al complementului
Activarea complementului genereaza o serie de efecte biologice de o importanta deosebita în
rezistenta antiinfectioasa:
• declansarea inflamatiei. Activarea complementului aduce dupa sine declansarea reactiei inflamatorii
prin produsii intermediari rezultati pe parcursul activarii. Astfel, C5a este un puternic factor
chemotactic si chemokinetic pentru PMN pe care le va aduce în focarul infectios. C3a si C5a sunt
anafilatoxine care vor duce la o degranulare fiziologica a mastocitelor cu eliberarea unor mediatori
chimici vasoactivi;
• citoliza. Celulele pe care s-a fixat complementul si care în mod fiziologic sunt celulele straine
organismului (bacteriile, în cazul de fata) sunt lizate sub actiunea complexului de atac al membranei.
În cazuri patologice, complementul se poate fixa de celulele proprii organismului producând
distrugerea acestora;
• opsonizarea. Fagocitele au pe suprafata lor receptori pentru C3b. Astfel, microbii de care s-a fixat
C3b vor adera de celulele fagocitare fiind fagocitati mai eficient.
73.Calea clasică de activare a complementului
Activarea complementului pe calea clasica se produce de regula în prezenta complexelor
antigen-anticorp, deci în urma unui raspuns imunitar. Astfel, bacteriile cu care organismul a mai venit
în contact, patrund în organism si întâlnesc anticorpii corespunzatori cu care vor forma complexe
antigen anticorp.
Câte o molecula de C1q, C1s si doua molecule de C1r formeaza unitatea de recunoastere care se va
lega de complexul antigen-anticorp. Unitatea de recunostere va cliva C2 si C4 în C2a, C2b si C4a, C4b.
C4b2a va forma C3 convertaza caii clasice, care va cliva C3 în C3a si C3b, piesa esentiala în reactiile
urmatoare.
74.Calea alternativă de activarea a complementului
Calea alternativa. În plasma normala C3 este supus permanent unei activari spontane discrete prin
clivarea în C3a si C3b. C3b se combina cu factorul B rezultând C3bB. Acesta la rândul sau este supus
actiunii factorului D care va transforma C3bB în C3bBb si Ba.
C3bBb este C3-convertaza caii alternative. Aceasta convertaza, rezultata, deci, în mod fiziologic ar
putea cliva cantitati mari de C3 printr-un feedback pozitiv, asemanator unui cerc vicios, daca nu ar
exista mecanisme foarte riguroase de reglare ce împiedica activarea spontana a unor cantitati mari de
C3.
În prezenta unor polizaharide de pe suprafata bacteriilor, a endotoxinei si a acizilor theicoici, C3bBb
rezultat în urma clivarii fiziologice se leaga de suprafata bacteriilor fiind protejat astfel de inactivare.
La stabilizarea C3bBb participa si o proteina plasmatica, properdina.
Deci, activarea complementului pe calea alternativa este rezultatul stabilizarii C3bBb (a C3-convertazei)
ce poate fi determinata, printre altele, de prezenta bacteriilor
75.Inteleukinele – origine, tipuri, efecte
Citokinele sunt peptide, asemanatoare hormonilor, cu proprietati imunomodulatoare, produse de
celulele care raspund invaziei microbiene. Cele care actioneaza chiar asupra celulelor care le produc
sunt denumite autocrine, cele cu efect pe celulele învecinate paracrine, iar cele cu efect pe celule la
distanta endocrine. Exista multe celule producatoare de citokine, dar cele mai importante sunt
macrofagele si limfocitele.
În cazul invaziei organismului de catre agenti straini (bacterii, toxine), se declanseaza secretia de
citokine care contribuie în ansamblu la cresterea rezistentei la infectii.
Astfel, citokinele au rol important în declansarea inflamatiei. IL-1este implicata în producerea febrei,
cresterea permeabilitatii vasculare, induce explozia respiratorie în macrofage si PMN, moment
esential în fagocitoza. IL-6 declanseaza în ficat sinteza proteinelor de faza acuta. IL-8 secretata de
macrofage la stimularea acestora de Il-1 si TNFa este un puternic factor chemotactic pentru PMN,
contribuind astfel la formarea puroiului în focarul infectios. TNFa favorizeaza agregarea si activarea
leucocitelor neutrofile si eliberarea enzimelor proteolitice din celulele mezemchimale, deci sunt
producatoare de leziuni tisulare.
Unele simptome generale ale infectiei, ca, de exemplu, febra, somnolenta, starea de disconfort,
durerea musculara etc., se datoreaza activitatii acestor substante.
76.Cooperări celulare directe, în răspunsul imun
77. Cooperări celulare (indirecte) mediate de citokine, în răspunsul imun
78. Prezentaţi schematic principalele cooperări celulare ce intervin în răspunsul
imun
79.Precizaţi succesiunea de evenimente din cadrul răspunsului imun umoral, până
la sinteza de anticorpi
Când limfocitul B este stimulat corespunzător prin limfocitul T-helper sau mai rar de antigene
timoindependente, el începe să se dividă transformându-se în limfoblaşti care dau naştere la
plasmoblaşti, apoi la plasmocite. Toate celulele provenite dintr-un singur limfocit B aparţin unei
singure clone celulare, producătoare a milioane de anticorpi identici care vor fi eliberaţi în mediul
intern. Pe suprafaţa limfocitelor B se găseşte BCR care permite celulelor B să recunoască antigenele
specifice.
Cele mai multe limfocite B sunt sub control direct al limfocitelor T-helper care stimulează activitatea
lor şi T-supresoare care o deprimă. Există însă şi limfocite timoindependente, care nu necesită
cooperarea cu limfocitele T reglatoare fiind stimulate direct de antigen.
După stimulare antigenică, limfocitele se diferenţiază, în afară de plasmocite secretoare de anticorpi,
şi în limfocite B cu memorie, care sunt celule cu viaţă lungă, fiind responsabile de un răspuns umoral
rapid la o stimulare ulterioară cu acelaşi antigen.
80.Expuneţi principiile teoriei selecţiei clonale în răspunsul imun
Teoria selecţiei clonale a fost propusă în jurul anului 1950 de către McFarlane Burnet. Această teorie
afirmă că la nivelul sistemului imun există un număr imens de „capi” de clone de limfocite, fiecare
dintre aceşti „capi de serie” corespunzând unei structuri antigenice (unui anume epitop); în cadrul
aceleaşi teorii, Burnet a făcut estimarea că în lume ar exista circa 100 de milioane de tipuri de epitopi
diferiţi. Clona, aşa cum se cunoaşte, este o populaţie de celule identice din punct de vedere genetic,
descendente ale unei singure celule „mamă”.
Toate celulele unei anumite clone au la suprafaţă, molecule identice cu structură imunoglobulinică;
aceste imunoglobuline au rol de receptori pentru structurile antigenice (pentru fiecare antigen diferit
există un receptor diferit).
Structurile antigenice „selectează” din acest număr imens de limfocite „cap de serie” pe acelea care
au receptori complementari (configuraţie spaţială etc) şi astfel determină proliferarea şi diferenţierea
lor în celule producătoare de anticorpi. Celulele unei clone au aceeaşi specificitate pentru structura
antigenică datorită căreia au proliferat.
Clonele de limfocite care ar putea să producă anticorpi faţă de structurile proprii („self”) sunt
reprimate în timpul vieţii intra-uterine şi numai celelalte clone pot ajunge la maturitate. În lipsa
acestei represii apar boli autoimune grave, potenţial fatale.
81.Răspunsul imun primar şi secundar; caracteristici principale
Răspunsul imun primar (RIP)
Înaintea primului contact cu un anumit antigen, nu există anticorpi „potriviţi” față de acesta. Stimulul
antigenic primar „selectează” LB care au receptori pentru respectivul Ag. După primul contact cu Ag
se dezvoltă RIP, cu următoarele caracteristici:
• Latenţa: reprezintă perioada de la contactul cu Ag până la prezentarea structurilor Ag către
LB (în conjuncţie cu moleculele MHC); variază în funcţie de natura antigenului, calea de administrare
şi doza administrată; durează între 2 şi 3 zile;
• Creşterea logaritmică: (sinteză activă de Ac, de către plasmocite) durează circa 3 zile; în
timpul acestei perioade, Ac devin decelabili prin reacţii Ag-Ac; urmează o fază de stagnare (câteva zile),
timp în care titrul anticorpilor serici se menţine relativ constant;
• Ulterior are loc scăderea progresivă a titrului anticorpilor serici.
De regulă, tehnicile imunologice uzuale permit identificarea Ac după 5-14 zile de la stimulul antigenic
primar.
Natura anticorpilor:
• examinarea claselor de anticorpi produşi arată că primii anticorpi care apar sunt de tip
IgM (cei din clasa IgG apar câteva zile mai târziu iar nivelul lor creşte pe măsură ce nivelul IgM scade);
• în următoarele 2-3 săptămâni, în ser predomină anticorpii de tip IgG;
• în următoarele luni, eventualii anticorpi care persistă sunt de tip IgG.
Răspunsul imun secundar (RIS)
Răspunsul imun secundar apare după al doilea contact cu acelaşi antigen (sau după contacte
ulterioare). RIS are următoarele caracteristici:
• poate apărea chiar şi după administrarea unor doze destul de mici de antigen;
• latenţa este redusă la circa 24 ore; se ajunge repede, abrupt la faza de creştere
logaritmică;
• anticorpii sunt de tip IgG;
• titrul Ac produşi este mult mai înalt;
• persistenţa acestora este mai lungă (Ac produşi se menţin timp mai îndelungat, luni de
zile).
Diferenţa dintre RIP şi RIS este datorată în primul rând existenţei limfocitelor cu memorie. După
eliminarea Ag, în organism continuă să „circule” celule cu memorie, reacţia imună la al doilea contact
cu acelaşi Ag având caracteristicile de mai sus. Memoria imună se stabileşte din timpul RIP şi este
specifică.
Determinarea claselor IgM şi IgG are o dublă importanţă practică:
• face posibilă distincţia între o afecţiune recentă şi una mai veche şi
• permite recunoaşterea unei infecţii congenitale (cu anumite excepţii).
82.Vacinuri; ce sunt şi în ce scop se utilizează ?
Vaccinul este 1. o suspensie de microorganisme (bacterii, virusuri) vii atenuate sau inactivate sau 2.
cuprinde fracţiuni din microorganisme (subunităţi), în vederea stimulării mecanismelor de răspuns
imun, de regulă pentru prevenirea apariţiei unor infecţii.
Vaccinarea este definită drept o metodă profilactică, care urmăreşte creşterea rezistenţei specifice a
unei gazde, printr-o imunizare activă, cu stimularea răspunsului umoral sau celular, după caz. De fapt,
vaccinările incluse în programele naţionale de vaccinare (conform recomandărilor Organizaţiei
Mondiale a Sănătăţii, OMS) reprezintă metodele profilactice cu cel mai bun raport între cost şi
eficienţă, în comparație cu orice altă metodă cunoscută.
Strategiile de vaccinare au în vedere mai multe aspecte, inclusiv statusul imun al gazdei respective
(imunocompetentă sau imunodeprimată).
Unele vaccinuri se pot administra şi în timpul unei izbucniri epidemice („outbreak”) sau a unei
epidemii, pentru prevenirea apariţiei de cazuri noi şi scurtarea duratei epidemiei.
Există şi posibilitatea administrării unor vaccinuri în scop curativ, gazda fiind deja infectată în
momentul inoculării (ex. vaccin HBV la persoanele cu hepatită cronică, cu HBV).
83.Clasificarea vaccinurilor; exemple
În funcţie de infecţia care se doreşte a fi prevenită, vaccinurile pot fi bacteriene sau virale.
În funcţie de modul de preparare există:
· Vaccinuri corpusculare (bacteriene, virale), incluzând, după caz, corpi vii atenuaţi sau
distruşi (inactivaţi) prin acţiunea unor factori fizici (ex. căldură) sau chimici (ex. mertiolat de sodiu).
Vaccinul BCG conţine bacterii vii atenuate, stimulează RIC şi se administrează pentru a preveni
tuberculoza. Vaccinurile poliomielitic (Salk) sau hepatitic A includ virusuri omorâte. Vaccinurile
poliomielitic (Sabin), rujeolos, rubeolos conţin virusuri vii, atenuate şi stimulează RIU şi răspunsul
imun la poarta de intrare.
· Vaccinurile subunitare, preparate prin inginerie genetică, au un grad superior de
siguranţă (vaccin hepatitic B, vaccin pertussis acelular).
· Vaccinurile care conţin anatoxine bacteriene, purificate şi adsorbite pe suport mineral
(DTP conţine anatoxină tetanică şi difterică plus corpi de Bordetella pertussis omorâţi, DT, dT, ADPA,
ATPA/VTA).
În funcţie de numărul componentelor antigenice există:
· Vaccinuri monovalente (rujeolos/VVR, rubeolos, hepatitic A, hepatitic B, pertussis acelular,
BCG etc),
· Vaccinuri asociate, care conţin amestecuri de antigene (DTP, DT, dT, rujeolos-rubeolos
etc).
84.Descrieţi schematic structura unei molecule de imunoglobulină
Structura de bază a unei Ig monomer (ex. IgG1) cuprinde două lanţuri grele identice şi două lanţuri
uşoare identice, legate între ele prin punţi disulfurice: două punţi între cele două lanţuri grele (în cazul
IgG1) şi o singură punte între fiecare lanţ greu şi uşor.
Această schemă structurală a fost identificată în urma mai multor experimente (reducere şi alchilare,
acţiunea papainei, acţiunea pepsinei). Pepsina poate de ex. să degradeze enzimatic o moleculă de
imunoglobulină, acţionând la nivelul aminoacidului Leucină din structura lanţurilor grele. Duce astfel
la apariţia unui fragment cu greutate moleculară destul de mare format la rândul său din 2 fragmente
Fab unite *acest fragment poartă numele de F(ab)2+.
Fragmentele unei Ig sunt următoarele:
- Fab: prima jumătate a lanţului greu şi întregul lanţ uşor, legate între ele printr-o punte disulfurică,
obţinute sub acţiunea papainei, prin scindarea înaintea regiunii balama, cu un singur situs de legare;
- F(ab’) 2: cele două fragmente Fab şi regiunea balama, care rezultă după acţiunea pepsinei, constituie
un fragment superior celor două fragmente Fab şi conţine două situsuri de legare;
- Fc: jumătăţile terminale ale celor două lanţuri grele unite prin punţi disulfurice la nivelul regiunii
balama;
- pFc’: cuprinde fragmentele peptidice rezultate după acţiunea pepsinei, cu întregul domeniu CH3
situat după aminoacidul 333 al lanţului greu;
- Fd: corespunde primei părţi a lanţului greu după acţiunea papainei, cu formarea fragmentului Fab, şi
după reacţia de reducere-alchilare, pentru a extrage lanţul uşor;
- Fv: corespunde părţilor variabile ale lanţului greu şi lanţului uşor (VH+VL).
Pentru Ig, noţiunea de domeniu se regăseşte la lanţurile grele în 4 exemplare (IgG, IgA, IgD) sau 5
exemplare (IgM, IgE) şi la lanţurile uşoare în 2 exemplare. Terminologia utilizată este următoarea:
· Lanţurile grele:
- VH - pentru fragmentul greu variabil (variable heavy), comună tuturor claselor şi subclaselor cu
aceeaşi specificitate.
- CH 1, CH 2, CH 3 şi CH 4, - pentru fragmentul greu constant (constant heavy), care conţine
diferenţele pentru fiecare clasă şi subclasă; de exemplu pentru IgG1 există fragmentele Cg11 , Cg12 şi
Cg13 şi pentru IgM, fragmentele Cm1, Cm2, Cm3,Cm4.
· Lanţurile uşoare:
- VL pentru fragmentul uşor variabil (variable light), diferit pentru lanţurile kappa şi lambda: Vk şi Vl.
- CL pentru fragmentul uşor constant (constant light), cu un singur lanţ Ck şi patru Cl funcţionale.
Domeniile variabile VL şi VH formează locul unde anticorpul se cuplează cu determinantul antigenic
(epitop). Faţa interioară a situsului anticorpului (situs combinativ) vine în contact direct cu epitopul şi
se numeşte paratop. Faţa exterioară a situsului combinativ se numeşte idiotip.
85.Tipuri de imunoglobuline

86.IgM şi Ig G; structură şi rol

Imunoglobulina G
IgG reprezintă 70% - 80% din imunoglobulinele serice, concentraţia ei fiind de 8-16mg/ml.
Concentraţia normală este atinsă la vârsta de 5-8 ani. Dimensunea mică a moleculei (GM 15 KD) face
posibilă pătrunderea ei şi în ţesuturi. IgG se împarte în 4 subclase IgG1, IgG2, IgG3 şi IgG4, care diferă
între ele structural prin secvenţa aminoacizilor în Fc al lanţurilor H şi prin numărul şi sediul legăturilor
disulfurice dintre lanţurile H şi L şi dintre lanţurile H. Diferenţelor structurale le corespund proprietăţi
diferite care sunt ilustrate în tabelul xx.
Proprietatea IgG1 şi IgG3 de a se lega prin Fab de antigenul bacterian (opsonizare) şi prin Fc de
receptorii de pe suprafaţa PMN şi a macrofagelor favorizează înglobarea bacteriilor de către aceste
celule, potenţând fagocitoza. În afară de IgG4, toate celelalte subclase de IgG sunt capabile să activeze
complementul pe cale clasică după unirea cu antigenul specific (de exemplu o celulă bacteriană), ceea
ce are ca urmare citoliza dacă antigenul este situat la suprafaţa unei celule (bacteriene de exemplu).
Clasa IgG cuprinde, în afară de anticorpi opsonizanţi, şi anticorpi neutralizanţi (antitoxine), precipitanţi
(precipitine) şi aglutinanţi (aglutinine). IgG trec prin placentă de la mamă la făt, asigurând rezistenţa
antiinfectioasă a sugarului în primele luni după naştere.
Timpul de înjumătăţire a IgG serică este de 21 de zile, cu excepţia IgG3 care este metabolizată după 7
zile.
Imunoglobulina M
IgM se prezintă sub forma unei structuri mari (IgM-macroglobulină) pentamerice cu o greutate
moleculară de 900.000 Da şi constantă de sedimentare de 19S. Cei 5 monomeri de IgM sunt legaţi
între ei printr-un lanţ J. Datorită greutăţii moleculare mari, IgM nu trece prin placentă. Reprezintă 6-7%
din totalul imunoglobulinelor serice, concentraţia fiind de 0,5-2mg/ml. Această concentraţie este
atinsă la vârsta de 1 an. Timpul de înjumătăţire a IgM este de 6 zile. Se cunosc 2 subclase de IgM -
IgM1 şi IgM2, fără a se evidenţia însă diferenţe în activitatea lor biologică.
În contextul răspunsului imun, IgM este clasa de anticorpi care apare în răspunsul primar. Prezenţa
anticorpilor IgM faţă de un anumit agent infecţios indică o infecţie acută, recentă.Mare parte din
“anticorpi naturali”, ca de exemplu isoaglutininele de grup (anti-A, anti B), sunt IgM.
Datorită structurii pentamerice, IgM are 10 situsuri de combinare cu o configuraţie care permite
legarea preferenţială de antigenele corpusculare. Aşadar, este deosebit de eficace în legarea
microorganismelor, producând aglutinarea acestora. Prin fixarea complementului se realizează
concomitent opsonizarea bacteriilor. IgM activează complementul pe cale clasică favorizând deci şi
bacterioliza.
87.IgA şi Ig E; structură şi rol
Imunoglobulina A
IgA reprezintă 17% din totalul imunoglobulinelor. Ea apare în ser ca monomer, cu GM de 160.000 Da şi
o constantă de sedimentare de 7S, într-o concentraţie de 200 mg/100ml şi este formată de
plasmocitele din ganglionii limfatici şi splină. Nu este capabilă să fixeze complementul, dar
reacţionează cu antigenele din torentul circulator. Se presupune, de pildă, că antigenele din intestin ce
au pătruns prin bariera intestinală şi au ajuns în sânge sunt fixate de IgA şi vor fi eliminate prin ficat.
Cea mai mare parte a IgA este prezentă extravascular sub formă de dimer - IgA secretor (S-IgA) - în
secreţiile epiteliilor (lacrimi. salivă, mucus bronşic etc.) şi la suprafaţa mucoaselor. Cea mai mare parte
a S-IgA este produsă de plasmocitele ţesutului limfatic asociat mucoasei intestinale dar şi ale celui
asociat celorlalte mucoase (respiratorii, nazale etc.).
S - IgA este alcătuită din 2 molecule de IgA, legate printr-un lanţ J (join) glicolipidic şi o componentă
secretorie polipeptidică (CS). Componenta secretorie se adaugă dimerului în celula epitelială şi
facilitează transportul IgA prin epitelii şi secreţia sa în salivă, lacrimi, lapte şi
12
protejează S - IgA de acţiunea enzimelor digestive. Ca şi IgA seric, S - IgA nu poate fixa (activa)
complementul pe cale clasică ci numai alternativă, deci nu poate participa la opsonizare. Fixează însă
bacterii şi virusuri prin Fab formând complexe imune şi împiedică astfel fixarea acestor agenţi
infecţioşi de celulele epiteliale ale mucoaseor. Această “neutralizare” este cea mai importantă funcţie
antiinfecţioasă a S-IgA pe mucoase. IgA are două subclase IgA1 şi IgA2. IgA 1 se găseşte predominent
sub formă monomerică deci în ser, iar IgA2 mai ales sub forma de S-IgA.
Concentraţia normală de S-IgA este atinsă la vârsta de 10-11 ani, ceea ce explică frecvenţa infecţiilor
respiratorii la copii.
La una din 700 de persoane se constată un deficit de S-IgA, Dacă acest deficit nu este compensat de o
activitate crescută de IgM sau dacă se adaugă şi un deficit de IgG, persoanele afectate sunt
susceptibile de a face frecvent infecţii respiratorii şi intestinale.
Imunoglobulina E
Este o Ig monomer, cu GM 190.000 şi costantă de sedimentare 9S. Timpul de înjumatăţire este de 2-4
zile. Nu fixează complementul. Se găseşte în cantităţi extrem de mici în serul persoanelor sănătoase,
dar în concentraţii crescute la persoane alergice. IgE sunt anticorpi citofili, care se leagă prin Fc de
receptorii specifici de pe suprafaţa leucocitelor bazofile şi a mastocitelor. În contact cu alergenul
specific, care le-a indus producerea, are loc degranularea acestor celule cu eliberarea unor mediatori
chimici (histamină, serotonină, leucotriene, prostaglandine), responsabili de manifestările alergice de
tip I anafilactic
88.Ce sunt antigenele: definiţie, tipuri, exemple
Antigenele sunt substanţe capabile de a interacţiona specific cu receptorii pentru antigen (anticorp,
BCR1, TCR2). Datorită configuraţiei de suprafaţă, antigenele sunt recunoscute de organism ca străine,
ca “non-self”. În unele situaţii patologice chiar şi unele substanţe proprii ale organismului pot deveni
antigenice, nemaifiind recunoscute de organism ca self.
Un agent infecţios, indiferent de natura lui, este un mozaic de antigene capabile să producă un
răspuns imunitar.
Antigenele complete au două proprietăţi de bază:
• imunogenitatea, care este capacitatea unui antigen de a induce un răspuns imunitar (umoral sau/şi
celular), şi
• antigenicitatea, care este proprietatea antigenelor de a reacţiona în mod specific cu efectorii imuni
(anticorpi sau limfocite sensibilizate) a căror producere au indus-o.
Haptenele sunt antigene incomplete lipsite de imunogenitate, deci de proprietatea de a induce un
răspuns imunitar, dar sunt capabile să reacţioneze cu anticorpi specifici. Contradicţia din definiţia de
mai sus se explică prin faptul că o haptenă devine imunogenă legată covalent de o moleculă mai mare,
numită “carrier”. Anticorpii care se vor forma vor reacţiona la un contact ulterior şi cu haptena liberă
fără ca aceasta să fie asociată cu carrierul.
Epitopii. Grupările unui antigen care sunt recunoscute de organism ca “non-self” se numesc epitopi.
Partea complementară a efectorilor imuni (anticorpi sau receptori de pe suprafaţa limfocitelor) se
numeşte paratop. Un antigen poartă în general mai mulţi epitopi diferiţi faţă de care organismul va
produce tot atâţia anticorpi cu paratopi diferiţi. S-au descris şi antigene cu epitopi identici repetitivi.
Poziţia epitopilor într-un antigen este diferită şi în funcţie de această poziţie pot fi recunoscuţi de
limfocitele - T sau B. Epitopii care vor fi recunoscuţi de anticorpi sau limfocitele B sunt proeminenţe
ale unor molecule dispuse la suprafaţa antigenului şi se numesc epitopi structurali sau epitopi B.
Aceşti epitopi nu sunt antigenici decât în stare nativă, denaturarea proteinei modificând aspectul
acestor epitopi.
89.Antigenele; factori de care depinde imunogenitatea
Antigenele trebuie să aibă o anumită configuraţie de suprafaţă şi o structură chimică ce le conferă
caracterul de “non-self”, deci de străin de organism.
Natura chimică a antigenelor este foarte variată. Cele mai bune antigene sunt proteinele urmate de
polizaharide, care sunt antigene şi haptene foarte bune, apoi de lipide şi acizi nucleici, care sunt cel
mai ades haptene. Se adminte că greutatea moleculară a unui antigen este în general peste 10.000 D,
dar există şi excepţii. Glucagonul, spre exemplu, este imunogenic cu toate că are GM de 3.600 D.
Intensitatea răspunsului imun faţă de un antigen este în funcţie de natura chimică, persistenţa în
organism, doza, ritmul, calea, intervalul şi calea de administrare. Cunoaşterea răspunsului în funcţie
de aceşti factori stă la baza elaborării calendarului de vaccinări.
Administrarea antigenelor cuplate cu adjuvanţi induce un răspuns imunitar mai intens, deoarece
creşte perioada de remanenţă a antigenului în organism. Exemple de adjuvanţi sunt adjunvatul
Freund incomplet ce conţine apă, ulei mineral şi lanolină şi adjuvantul Freund complet care conţine în
plus BCG1.
Studiul răspunsului imun faţă de antigenele cuplate şi necuplate cu adjuvanţi este foarte important,
deoarece antigenele de pe suprafaţa bacteriilor nu induc niciodată răspunsuri imune în stare pură, ci
cuplate cu corpul bacterian, a cărui componente au rol adjuvant, influenţează răspunsul imun.
Din punct de vedere al organismului care produce anticorpii faţă de antigene, acestea sunt:
- antigene alogenice, care provin de la indivizii aceleiaşi specii şi împart specia în grupe. Un exemplu
de astfel de antigene sunt antigenele eritrocitare care determină grupele sanguine,
- antigene singenice, care provin de la acelaşi organism,
- autoantigene, care sunt substanţe proprii organismului ce au suferit o modificare, nemaifiind
recunocute ca “self” de sistemul imunitar,
- antigene xenogenice sunt antigene care provin de la o altă specie. Astfel de antigene, foarte
importante în patologia umană, sunt antigenele bacteriene.
90.Reacţii antigen-anticorp; mecanism general şi forme de evidenţiere
Reacţia antigen-anticorp este o reacţie între un antigen (Ag) şi un anticorp (Ac) şi constă în legarea
grupării determinante de pe suprafaţa antigenului (epitop - o „proeminenţă”) cu situsul de combinare
de pe suprafaţa anticorpului (paratop - o „adâncitură”). (Figura nr. 1)
Reacţia Ag-Ac are 2 proprietăţi principale, specificitatea şi reversibilitatea.
Specificitatea se referă la faptul că un antigen nu este recunoscut decât de anticorpii care au fost
produşi în urma inoculării respectivului antigen, iar anticorpii nu recunosc decât antigenul faţă de care
au apărut. Trebuie menţionat că specificitatea nu este absolută, întrucât un Ag cu reactivitate
încrucişată, poate reacţiona cu un Ac format faţă de un alt antigen (reacţia încrucişată se explică prin
aceea că anumite Ag posedă anumite grupări determinante comune).
Reversibilitatea complexului Ag-Ac se datorează faptului că legăturile necovalente sunt reversibile la
cald sau pH acid (<3).
Legarea antigenului cu anticorpul este determinată de complementaritatea reciprocă dintre conturul
suprafeţei epitopului şi paratopului, care apropie la câţiva Angstromi grupările chimice care le
alcătuiesc, permiţând stabilirea unor forţe intermoleculare între epitop şi paratop (hidrofobe între
grupările nepolare, de atracţie electrostatică între grupările ionizate de semn contrar).
Iniţial are loc cuplarea între Ag şi Ac rezultând complexe Ag-Ac mici, solubile, care se pot desface
relativ uşor. În continuare, datorită existenţei mai multor situsuri de legare, complexele Ag-Ac mici se
reunesc formând structuri de dimensiuni mai mari, adevărate reţele Ag-Ac, care pot fi evidenţiate fie
direct, fie după utilizarea unor artificii tehnice
91.Reacţii de precipitare în mediu lichid; exemple, utilizări
Au la bază unirea Ag cu Ac în mediul lichid, formându-se complexe Ag-Ac, care vor precipita atunci
când Ag şi Ac se găsesc în anumite proporţii.
Reacţii de precipitare în amestec
Reacţia de precipitare între Ag şi Ac se poate cuantifica şi este foarte utilă pentru a demonstra
prezenţa şi respectiv absenţa precipitatului în funcţie de concentraţiile relative de Ag şi Ac.
Reacţii de precipitare în inel
Reacţia de precipitare în inel, constă în punerea în contact a Ag şi Ac astfel încât să nu se amestece;
reacţia care apare la interfaţa dintre Ag şi Ac se concretizează printr-un inel de precipitare albicios. Se
utilizează pentru identificarea originii petelor de sânge (reacţia Uhlenhut, în medicina legală) şi pentru
identificarea provenienţei unor preparate pe bază de carne (în industria alimentară).
Reacţia de precipitare în tub capilar a fost utilizată pentru evidenţierea prezenţei proteinei C reactive
(CRP).
92. Reacţii de precipitare în gel; exemple, utilizări
Utilizarea gelozei, în care pot să migreze cei doi reactivi va duce la vizualizarea reacţiei Ag-Ac printr-un
arc / linie de precipitare.
Imunodifuzia radială simplă (Mancini) se bazează pe difuzia spontană şi radială a Ag din proba de
cercetat, într-un gel care conţine o cantitate constantă de anticorpi, determinând apariţia unui cerc de
precipitare al cărui diametru este direct proporţional cu concentraţia de antigen din probă.
Imunodifuzia dublă radială (Ouchterlony)
Imunodifuzia dublă se bazează pe difuzia Ag şi Ac (unul spre celălalt) într-un gel. Deoarece mărimea
moleculelor de Ag şi Ac este mai mică decât diametrul porilor gelului, iar distanţa parcursă de reactant
într-un anumit timp este direct proporţională cu gradientul concentraţiei sale şi invers proporţională
cu greutatea sa moleculară, migrarea reactanţilor unul spre celălalt determină formarea unor linii de
precipitare la locul de întâlnire Ag-Ac. În gelul transparent vor apărea linii opace, numărul lor
corespunzând numărului sistemelor Ag-Ac studiate.
Dubla difuzie Elek
Această metodă permite depistarea capacităţii toxigene a unei tulpini de Corynebacterium diphteriae.
În cazul în care tulpina este toxigenă, toxina va difuza în mediu iar după unirea cu Ac anti-toxină,
complexele Ag-Ac vor da naştere unor linii de precipitare.
93.Reacţii de aglutinare; principiu, tipuri, exemple
În reacţia de aglutinare antigenele sunt de natură corpusculară. Reacţia de aglutinare constă în reacţia
Ac cu Ag (natural sau artificial) de pe suprafaţa unor particule (bacterii, hematii, latex, cristale de
colesterol etc), determinând aglutinarea acestora prin scăderea forţelor electrostatice de repulsie
dintre particule şi formarea unor punţi de legătură.
Aglutinareaeste mai sensibilă decât precipitarea, Ag fiind o particulă şi nu o moleculă solubilă.
Anticorpii de tip IgM sunt mai aglutinanţi decât Ac de tip IgG (pentru că au mai multe valenţe). Există
şi Ac neaglutinanţi (incompleţi / blocanţi) sau care aglutinează numai la rece.
94.Reacţia de fixare a complementului; principiu, etape, utilizări, exemple
RFC se bazează pe proprietatea sistemului C' de a se fixa pe complexul imun Ag-Ac.
În prima fază a reacţiei se introduce serul de cercetat iar dacă acest ser conţine Ac specifici faţă de Ag
cunoscut se va forma un complex Ag-Ac, urmat de fixarea C', care se va activa pe calea clasică şi nu va
mai fi „disponibil” pentru a se fixa pe sistemul hemolitic indicator (hematii + Ac-antihematie). În cazul
în care serul de cercetat nu conţine Ac specifici faţă de Ag cunoscut, nu va avea loc formarea unui
complex Ag-Ac în prima etapă a RFC.
După introducerea în reacţie a sistemului hemolitic indicator, hematiile şi Ac-antihematie se vor cupla,
vor forma un complex imun iar C' „liber” se va fixa pe acesta. După fixare va urma activarea C' şi
respectiv liza hematiilor, hemoliza putând fi examinată cu ochiul liber.
RFC are loc în 2 etape:
o în prima etapă se pun în reacţie C', serul de cercetat şi Ag cunoscut; există 2 posibilităţi: a. în
serul de cercetat există Ac specifici, rezultând un complex Ag-Ac pe care se va fixa C'; b. în
serul de cercetat nu există Ac specifici, nu se formează complex Ag-Ac, C' rămâne liber;
o în a doua etapă se introduce în reacţie sistemul hemolitic indicator (hematii + Ac
anti-hematie); există 2 posibilităţi: a. C' nu este liber, nu are loc hemoliza, b. C' se fixează pe
sistemul hemolitic, lizează hematiile şi observăm apariţia hemolizei.
În RFC utilizată în diagnosticul serologic, Ag cunoscut va fi ales în funcţie de suspiciunea de diagnostic.
RFC cantitativă se poate utiliza pentru diagnosticul serologic al infecţiilor produse de Mycoplasma
pneumoniae, Chlamydia spp., Rickettsia spp., Treponema pallidum, Leptospira spp., Borrelia spp.,
Brucella spp., diferite virusuri etc.
95. Reacţia de seroneutralizare; principiu, tipuri, utilizări, exemple
Reacţia ASLO
Această reacţie poate fi utilizată în diagnosticul retrospectiv al unei infecţii streptococice sau pentru
confirmarea etiologiei unei boli poststreptococice (împreună cu criteriile minore şi majore de
diagnostic). Reacţia ASLO determină titrul Ac anti streptolizină O (SLO).
Principiu:
Titrarea Ac anti-SLO se bazează pe faptul că SLO are efect hemolitic asupra hematiilor de iepure sau
de berbec. În cazul în care în serul de cercetat există Ac anti-SLO, acţiunea hemolitică a SLO este
neutralizată. Combinând diluţii din serul de cercetat cu o cantitate constantă de SLO vom putea
determina titrul ASLO.
Pornind de la o diluţie iniţială a serului de 1/10, după adăugarea tuturor reactivilor titrul (numărul de
unităţi ASLO) va fi 12, 50 în tubul următor, 100, 125, 166, 250, 333 etc în tuburile următoare. Titrul
reacţiei ASLO este dat de cea mai mare diluţie de ser la care lipseşte complet hemoliza. Pentru zona
noastră geografică se acceptă ca normal un titru de 200 (maxim 250) unităţi ASLO. Există teste
serologice şi pentru evidenţierea prezenţei şi titrului anticorpilor faţă de alte structuri antigenice (de
exemplu streptodornază, hialuronidază, streptokinază).

96.Reacţii antigen-anticorp care utilizează componente marcate; tipuri de

marcare, utilizări
în funcţie de natura antigenului, metodele aplicate pentru vizualizare, scopul urmărit există mai multe
tipuri de reacţii Ag-Ac, şi anume:
· reacţii de precipitare
· reacţii de aglutinare
· reacţia de fixare a complementului (RFC)
· reacţii de seroneutralizare.
Dacă în cazul primelor 2 tipuri de reacţii vizualizarea se poate face direct (cu ochiul liber, cu ajutorul
unei lupe etc) în cazul RFC şi RSN este necesară utilizarea unor „sisteme indicator”. În continuare vom
discuta despre reacţiile Ag-Ac în care pentru interpretare este necesară marcarea reactanţilor, ceea ce
se poate face:
- izotopic (radio immunoassay, RIA);
- enzimatic (enzyme-linked immunoassay, ELISA);
- fluorescent (fluorescent immunoassay, FIA);
- chemiluminiscent (chemiluminiscent assay, CLA) etc.
În prezent aceste metode sunt extrem de folosite având avantajul unei mari sensibilităţi, sunt
automatizate şi adaptabile la testări utile în toate disciplinele bio-medicale.
97.Hipersensibilitatea – definire, tipuri de hipersensibilitate, exemple
În evoluţia unor infecţii, efectorii imunitari pot contribui, alături de agentul etiologic, la patogenia bolii
prin sensibilizarea la unele antigene microbiene. Răspunsurile imune care apar într-o manieră
improprie sau exagerată corespund termenului de hipersensibilitate. Aceste reacţii sunt denumite
reacţii alergice, iar antigenele implicate, alergeni.
Reacţiile de hipersensibilizare apar la indivizi sensibilizaţi în prealabil printr-un contact anterior cu
antigenul, deci sunt reacţii secundare. P.G. Coombs şi R.A. Gell clasifică în 1963 reacţiile de
hipersensibilitate în 4 tipuri, în funcţie de viteza de reacţie şi natura efectorilor imuni implicaţi:
• tipul I - reacţii mediate de anticorpi IgE (reagine),
• tipul II - reacţii citolotic-citotoxice, mediate de anticorpi formaţi faţă de antigenele de pe
19
suprafaţa celulelor, cu participarea complementului, celulelor K şi macrofagelor,
• tipul III - reacţii mediate de complexe imune cu participarea complementului,
• tipul IV - reacţii mediate de limfocitele T sensibilizate.
Deşi tratate separat, reacţiile de hipersensibilitate apar în realitate rar complet izolate una de cealaltă,
deoarece mecanismele lor se intrică.
98.Reacţii anafilactice – mecanism, forme de manifestare
Principalele elemente care participă la această reacţie sunt: anticorpii citofili IgE, mastocitele, precum
şi o serie de mediatori foarte activi din punct de vedere biologic. Toate acestea sunt responsabile de
simptomele clinice ale alergiei, care pot apare în doar câteva minute (reacţie imediată).
Alergenele care induc acest tip de hipersensibilitate sunt foate variate ca, de pildă, polenul, sporii de
mucegai (Aspergillus), praful de casă, părul animalelor, unele alimente (ouă, lapte, căpşuni, ciocolată
etc.), seruri terapeutice, medicamente (penicilina), veninul unor insecte (viespi) etc.
Primul pas în desfăşurarea reacţiei de tip I este reprezentat de contactul alergenului cu organismul,
cea mai frecventă cale de pătrundere a acestor antigene fiind cea respiratorie. Alergenele se pot afla
în forme mai mult sau mai puţin pure (polenul), sau cuplate cu particulele de praf inhalate şi
depozitate pe mucoasa respiratorie. După depozitarea în epiteliu, sau penetrarea filmului de mucoasă,
alergenele sunt preluate de celulele prezentatoare de antigen (CPA). Acestea prezintă alergenul
limfocitelor Th. Limfocitele Th activate vor secreta interleukinele IL4, IL13 şi IL5. IL4 şi IL13 vor acţiona
asupra limfocitului B care sub acţiunea acestor interleukine se va transforma în plasmocit care va
produce în loc de IgG, IgE. Interleukina 5 va induce eozinofilie. Limfocitele Th activate induc apoi
transformarea limfocitelor B în plasmocite producătoare de IgE.
La pacienţii atopici, cu mecanismul de control al producţiei de IgE perturbat, este deseori depăşită
producţia de anticorpi chiar după un contact scurt, cu o doză scăzută de alergen. Producţia de IgE la
locul de pătrundere al alergenului sensibilizează mai întâi celula mastocitară. Excesul de IgE pătrunde
apoi în secreţiile mucoase şi în circulaţie şi se leagă prin fragmnetul Fc de bazofilele circulante şi
mastocitele din ţesuturi.
A doua etapă a reacţiei de tip I este activarea celulelor mastocitare şi este declanşată de o nouă
întâlnire cu alergenul.
Alergenul se va uni cu IgE fixate pe mastocite şi va determina o reacţie încrucişată între două molecule
de IgE cu interconexiuni ale receptorilor Fc la nivelul membranei iritate a celulei mastocitare.
Degranularea apare ca o consecinţă a influxului de Ca++. Granulele, conţinând mediatori deja
sintetizaţi, migrează spre suprafaţa celulelor mastocitare, fuzionează cu membrana externă şi îşi
eliberează constituienţii (histamina, serotonina, leucotriene şi prostaglandine, factori chemotactici). În
urma interacţiunii IgE fixate pe mastocit cu alergenul se eliberează din mastocit acid arahidonic sub
acţiunea enzimatică a fosfolipazei A2. Acidul arahidonic este metabolizat de lipooxigenază, sau
ciclooxigenază, producând noi substanţe mediatoare. Pe calea lipooxigenazei se produc
leukotriene,iar pe cea a ciclooxigenazei, prostaglandine şi tromboxan.
În a treia fază a recţiei de tip I, mediatorii produc variate efecte care dau naştere simptomatologiei
clinice
La nivelul tractului respirator, histamina eliberată determină contracţia musculaturii netede a
bronhiilor (bronhoconstricţia) în decurs de câteva minute. În acelaşi timp, mediatorii chemotactici
eliberaţi favorizează invadarea mucoasei de către granulocitele eozinofile şi neutrofile, limfocite şi
trombocite, în decurs de câteva ore. Aceste celule inflamatorii eliberează ele însele mediatori, unii
dintre ei toxici, de exemplu, aşa-numita “proteină bazică majoră a eozinofilelor”. Aceşti mediatori
cauzează o reacţie întârziată, la 6-10 ore de la contactul cu alergenul, tradusă prin: bronhoconstricţie,
secreţie de mucus şi edem al mucoasei. Reacţia indusă de celulele inflamatorii determină o creştere a
hiperreactivităţii bronşice şi formează baza alergiei sau inflamaţia astmatică a mucoasei respiratorii.
99.Hipersensibilitatea de tip III – mecanism, boala serului, alte exemple
Leziunile produse de reacţiile de tip III sunt iniţiate de complexe imune antigen-anticorp care, formate
în cantitate mare, sau persistente în circulaţie, activează complementul şi determină leziuni la locul
depunerii lor. La persoanele sănătoase, complexele antigen-anticorp sunt rapid fagocitate de
macrofage dar, în anumite circumstanţe (de obicei când există un exces de antigen), ele persistă şi
stau la baza a numeroase afecţiuni.
Antigenele care induc această reacţie sunt foart variate. Dintre speciile microbiene care pot determina
acest tip de hipersensibilitate menţionăm : Streptococcus pyogenes, Mycobacterium leprae,
Treponema pallidum, Plasmodium, virusul hepatitei B, virusul Epstein Barr etc.
Anticorpii implicaţi sunt IgG şi IgM, deci activatori de complement.
Complexele antigen-anticorp pătrund prin epiteliul vascular, se depun pe membrana bazală a vaselor
şi activează complementul. C3a şi C5a, care sunt anafilatoxine, vor creşte permeabilitate vasculară, iar
C5a (factor chemotactic) va determina afluxul de PMN. Activarea complementului, eliberarea
enzimelor lizomale ale PMN vor produce alterarea membranei bazale. Simptomatologia clinică
depinde de sediul reacţiei.
Reacţia de tip Arthus este o reacţie locală. Arthus a inoculat în mod repetat iepuri cu ser de cal. După
cca 20 de zile, la locul reinoculării subcutanate a serului de cal a observat apariţia, la interval de 3-8
ore, a unor modificări inflamatorii (congestie, edem, peteşii, infiltrat celular), uneori şi necroză,
persistente 2-3 zile.
Este vorba de fapt despre o reacţie a complexelor imune, declanşată după inocularea de antigene la
nivel tegumentar.
Antigenul inoculat reacţionează cu anticorpi de tip IgG la nivelul pereţilor vasculari, cu formare de
complexe imune. Acestea determină activarea fracţiunii C3a şi C5a ale complementului seric, precum
şi agregarea trombocitară şi eliberarea de enzime vasoactive. Aceste enzime determină creşterea
permeabilităţii vasculare şi edem local. Granulocitele părăsesc vasele, fagocitează complexele imune
şi secretă enzime lizozomale. Se poate produce, de asemenea, şi o degranulare mastocitară cu apariţia
reacţiilor inflamatorii locale.
O reacţie locală de tip Arthus este plămânul de fermier datorată inhalării prafului provenit dela fân
mucegăit. Personalul care paricipă la fabricarea brânzei fermentate de mucegaiuri (Penicillium casei)
este susceptibili să facă prin acelaşi mecansim alveolită alergică extrinsecă. Cronicizarea implică şi
reacţiile de tip IV.
Reacţii locale de tip III se produc şi prin eliberarea persistentă locală de antigen de către un agent
infecţios. Astfel, infecţia cu o filarie (Wucheriria bancrofti) este relativ benignă, dar parazitul mort care
se află în vasele limfatice iniţiază o reacţie inflamatoare responsabilă de obstrucţia vaselor limfatice cu
edeme limfatice gigante : elefantiaza.
Chimioterapia antiinfecţioasă poate determina o eliberare masivă de antigene microbiene prin
omorârea microbilor, ceea ce va determina reacţii mediate de complexe imune grave, ca, de pildă,
eritemul nodos lepros ce apare la pacienţii bolnavi de lepră trataţi cu dapsonă.
Boala serului este o reacţie de tip III generalizată şi apare la pacienţi cărora li s-au administrat, în scop
terapeutic, doze mari de ser imun heterolog (ser antidifteric sau antitetanic preparat pe cai).
După 7-10 zile de la admnistrarea serului apar în circulaţie anticorpi faţă de proteinele de cal. Dacă
proteinele nu au fost înlăturate din circulaţie până la apariţia anticorpilor, aceştia se vor uni cu ele şi
complexele imune formate se vor depune pe pereţii vaselor. Prin activarea complementului se vor leza
pereţii vaselor la care se adaugă leziunile datorate enzimelor lizozomale pe care PMN, “frustrate” de a
nu putea fagocita complexele depuse pe pereţii vaselor, le eliberează aici.
În scurt timp pacienţii devin febrili, prezintă rash urticarian, adenită generalizată, splenomegalie,
tumefieri şi dureri articulare, leucocitoză cu neutrofilie şi eozinofilie, scăderea complementului seric.
Frecvent apare albuminurie, care traduce leziuni de glomerulonefrită.
Infecţii cronice cauzate de streptococi hemolitici, stafilococi, virusuri hepatitice (stimulare antigenică
persistentă) pot duce la continua formare de complexe imune şi afectarea consecutivă a organelor
vizate. Un exemplu este glomerulonefrita care apare la la 2-3 săptămâni de la debutul unei infecţiei cu
anumite serotipuri de Streptococcus pyogenes sau S. zooepidemicus. Mecanismul patogenic este
similar bolii serului.
100.Hipersensibilitatea de tip IV – mecanism, evidenţiere, aplicaţii practice
Hipersensibilitatea de tip IV reprezintă o reacţie (mai) întârziată, care apare la 48-72 de ore după
contactul cu antigenul şi se datorează limfocitelor Th1 specifice antigenului. HS de tip IV este un tip
exagerat de răspuns imun celular.
HS de tip IV poate fi considerată ca un martor al mecanismelor protective față de germenii
intracelulari dar şi de alte substanţe chimice care se leagă puternic de membrana celulară. Totuşi,
corelaţia protecţie-hipersensibiltate nu e perfectă, în sensul că se poate ca un pacient cu HS de tip IV
la un anumit germen să dezvolte infecţii progresive cu acel patogen (ex. situația din infecțiile cu M.
leprae).
Au fost descrise patru tipuri diferite de hipersensibilitate (de tip IV), dintre care ultimele trei sunt
importante în patologia umană.
- Hipersensibilitatea de tip Jones-Mote (nu are echivalent la om);
- Hipersensibilitatea de contact
Este o reacţie epidermică, care corespunde la om cu eczema de contact / dermatita de contact. În
experimentele pe animal se plasează pe piele diferite antigene, care penetrează uşor în epiderm şi se
leagă solid de celule. Cel mai frecvent se utilizează DNCB (dinitroclorbenzen), DNFB
(dinitrofluorbenzen), Oxazolina sau Clorura de picryl. DNCB este un exemplu de haptenă care
sensibilizează aproape toţi contacţii, şi pe care o putem folosi ca să stimulăm imunitatea mediată
celular.
Un rol important în sensibilizare îl joacă keratinocitele şi celulele Langerhans.
Reacţia de hipersensibilitate de contact survine după ce animalul a fost sensibilizat în prealabil. După
o injecţie ulterioară intradermică sau după aplicarea antigenului pe tegument, urmează legarea
haptenei de un carrier, complexul antigenic este fagocitat de o celulă Langerhans care se va activa,
matura şi îşi va începe migrarea spre zona paracorticală a nodulilor limfactici sub acţiunea IL-1 şi TNF
secretaţi de keratinocitele agresate.
Corespunde unei infiltrări dermice şi epidermice, edemului epidermic şi eritemului apărut după
48-72 ore, care va persista câteva zile. Absenţa reacţiei se datorează unui deficit imun celular.
Sensibilizarea prealabilă cu DNCB (ex. la fotografii) poate declanşa un şoc anafilactic la IgE.
Primele modificări apar începând cu a 6-a până la a 8-a oră după contactul cu alergenul; LT activate şi
cele cu memorie vor ajunge în circulatie şi ulterior în zona inflamată, alături de monocite, unde vor
îndepărta complexul haptenă-carrier. Ele înconjoară vasele sanguine, glandele sudoripare, glandele
sebacee, foliculii piloşi şi infiltrează epidermul. Infiltratul celular se accentuează progresiv şi ajunge
maxim spre a 72-a oră.
Infiltratul conţine celule T CD4+ (în majoritate), T CD8+, celule Langerhans, macrofage şi bazofile.
Aceleaşi keratinocite, dar şi macrofagele, vor produce ulterior PGE, cu rol inhibitor al reacţiei
inflamatorii.
LTs intervin de asemenea în terminarea reacţiei de HS (la fel ca şi ultravioletele), prin scăderea
producerii de IL-1. Ultravioletele inhibă direct şi celulele Langerhans.
Ȋn concluzie, fenomenele apar în următoarea succesiune: celulele Langherhans activează LT CD4+ cu
memorie; acestea produc diferite citokine: IL-2, IL-3, IFN-g şi GM-CSF. Celelalte celule sunt recrutate şi
activează o reacţie inflamatorie în care predomină celulele mononucleare.
- Hipersensibilitatea de tip tuberculinic (Figura nr. 12)
Persoanele infectate cu unul din germenii (M. tuberculosis, M. leprae, Leishmania tropica etc.) / sau
care vin în contact cu substanţele chimice (beriliu, zirconiu etc.) care pot provoca hipersensibilitatea
de tip tuberculinic au LT deja activate.
În laborator, pentru sensibilizare se injectează la un animal Ag împreună cu adjuvantul complet
Freund (pregătirea animalului prin imunodepresie cu ciclofosfamidă permite şi utilizarea adjuvantului
Freund incomplet). Această fază de sensibilizare începe cu 2-3 săptămâni înainte de testarea HS.
După injectarea antigenului la animalul sensibilizat, LT specific sensibilizate migrează în jurul vaselor
sanguine (la 12 ore) iar activarea lor duce la secreţia de interleukine care recrutează alte celule
nesensibilizate. Infiltratul desparte fibrele de colagen din derm şi atinge un maxim la 48-72 ore după
injecţie. Celulele observateiniţial sunt LT *predomină T CD4+ (raport CD4/CD8 - 2/1)+, ulterior încep să
se acumuleze macrofagele (atingând un maxim spre finalul celei de a treia zi de la inoculare).
Fenomenele sunt maxime la nivelul dermului dar pot atinge şi epidermul; keratinocitele exprimă la
suprafaţa lor molecule HLA DR (la 48-96 de ore după apariţia infiltratului limfocitar, fapt care va
amplifica răspunsul imun al gazdei), circulaţia aferentă şi eferentă a celulelor imunocompetente
seamănă cu cea observată în hipersensibilitatea de contact; se poate observa o infiltrare uşoară cu
bazofile; în timp se poate dezvolta o reacţie granulomatoasă.
La om se practică intradermoreacţia cu tuberculină (PPD, derivat proteic purificat, un amestec relativ
bine standardizat de antigene proteice mycobacteriene). Citirea rezultatului se face după 72 ore,
asigurând o bună iluminare a zonei examinate (de preferat lumina naturală). Se identifică existenţa
unei eventuale arii intens eritemato-violacee, circumscriind urma înţepăturii dermice. Apoi se
apreciază tactil (prin repetate mişcări într-un sens şi altul deasupra zonei de reacţie) cu pulpa
inelarului, limitele unei zone de induraţie (percepută ca fiind reliefată) şi care corespunde
histopatologic infiltraţiei dermice (edem, limfocite, macrofage, PMN), reprezentând răspunsul imun
faţă de antigenul injectat. Se măsoară şi se înregistrează „diametrul maxim” al zonei de infiltraţie (a se
vedea şi anexa nr. 3). Leziunile dezvoltate la injectarea intradermică de tuberculină se rezolvă în mod
normal în 5-7 zile; persistenţa acestora face ca leziunea să se transforme dintr-una tuberculinică
într-una granulomatoasă.
- Hipersensibilitatea granulomatoasă
Este o formă mai gravă de hipersensibilitate (întârziată) de tip IV care survine atunci când antigenul
persistă şi nu poate fi eliminat. Se caracterizează printr-o acumulare şi o proliferare de macrofage,
care stau la originea granulomului care apare la 21-28 zile după sensibilizare şi poate să persiste mai
multe săptămâni. Hipersensibilitatea granulomatoasă poate succeda diferite hipersensibilităţi
întârziate precedente, în general după o perioadă de 3 - 4 săptămâni.
Elementul distinctiv al hipersensibilităţii granulomatoase este formarea de celule epiteloide, celulele
derivate din macrofage, de dimensiuni mari pe seama dezvoltarii reticulului endoplasmatic, cu rolul
lor de a întreţine inflamaţia prin secreţia continuă de TNF. Persoanele cu deficit de IFN nu dezvoltă
granuloame, însă nici nu se apără eficient împotriva tuberculozei, leprei, leishmaniozei,
schistosomiazei etc. Prin fuziunea celulelor epiteloide rezultă celule gigante. Mai sunt denumite şi
celule Langhans. Atenţie, sunt diferite de celulele Langerhans! Aceste celule gigante au mai mulţi
nuclei, însă periferici, reticulul endoplasmic este puţin dezvoltat, iar mitocondriile şi lizozomii sunt în
degradare. Se pare ca aceste celule Langhans ar reprezenta etapa finală din diferenţierea
macrofagelor.
Reacţiile de hipersensibilitate de tip IV observate în patologia umană pot fi observate în trei grupe
principale de afecţiuni:
1. Eczema de contact care poate apărea datorită bijuteriilor care conţin nichel, produselor din piele de
animal, produselor cu săruri de crom, cremelor „solare”, compuşilor chimici de cauciuc, produselor
farmaceutice (penicilină, streptomicină, neomicină) etc;
2. Maladii infecţioase în care agenţii patogeni se dezvoltă intracelular (tuberculoză, lepră,
leishmanioză, listerioză, micoze profunde etc);
Ȋn cazul M. tuberculosis, leziunea granulomatoasă conţine pe lȃngă macrofage, celule epiteloide,
celule gigante şi LT dispuse centrifug, şi o zonă de necroză centrală, un fel de puroi numit cazeum. Ȋn
jurul întregului ansamblu se află o zonă de fibroză şi o cantitate crescută de colagen.
Ȋn cazul M. leprae, reacţia granulomatoasă se numeşte reacţia Mitsuda.
Apariţia de leziuni la injectarea de antigene splenice de la un alt pacient cu sarcoidoză unei alte
persoane cu sarcoidoză, constituie pozitivarea testului Kweim.
3. Alte maladii (sarcoidoză ciroză biliară primitivă, hepatitele cronice virale B şi C, SIDA, infecţia HIV,
poliartrita reumatoidă, reumatismul articular acut, b. Crohn etc).