Andy Puşcă Persoana fizică – subiect de drept civil

1.1. Noţiuni generale privind persoana fizică

1.1.1. Noţiunea şi definirea persoanei fizice
Cuvântul persoană derivă din latinescul persona care desemna masca pe
care o purta pe scenă actorul în tragedia antică şi care exprima viziunea că
pentru drept oamenii sunt priviţi ca actori ai vieţii sociale. Prin urmare,
utilizarea acestui cuvânt are semnificaţia rolului pe care omul îl are în viaţa
socială. În înţelesul curent, persoana este un individ al speciei umane
înzestrat cu personalitate juridică, care participă „pe scena vieţii”. Ştiinţa
dreptului nu se ocupă de persoane decât numai cu privire la reglementarea
raporturilor reciproce infinit de variate ce se nasc între ele. (Ungureanu &
Jugastru, 2003, p. 18)
Noţiunea a fost lărgită prin acordarea dreptului de a participa la viaţa
socială nu numai persoanelor fizice privite individual, ci şi unor colective
de oameni ca subiecte de drept independente, numite persoane juridice.
Prin vocabula persoană înţelegem orice fiinţă umană care poate avea
drepturi şi obligaţii, figurând ca subiect activ sau pasiv într-un raport
juridic civil.
Cei care participă la raporturi de drept civil sunt denumiţi subiecţi ai unor
astfel de raporturi juridice. Aceşti subiecţi sunt oamenii, priviţi fie în mod
individual, ca persoane fizice, fie organizaţi în condiţiile legii, ca persoane
juridice.

1.1.2. Subiectele de drept civil

Noţiunea juridică a sintagmei „subiect de drept civil” desemnează orice
persoană care are calitatea de a fi titular de drepturi şi obligaţii. (Pop,
1994, p. 5)
Subiectele dreptului civil se împart în două mari categorii şi anume:
persoanele fizice şi persoanele juridice. Calitatea de persoană fizică este
recunoscută tuturor fiinţelor umane, întrucât acestea sunt membre ale
societăţii, care se bucură în mod egal de posibilitatea de a participa la
raporturile juridice civile. Persoana fizică – omul – este un subiect de drept
universal putând participa la cele mai variate raporturi juridice.
Trebuie subliniat că evoluţia dreptului persoanelor a fost influenţată
profund în sec. al XX-lea de curentele filozofice, sociologice, psihologice
şi psihanalitice care au îmbogăţit conceptele de persoană fizică
(Ungureanu & Jugastru, 2003, p. 20). O contribuţie semnificativă a avut-o
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948,
document remarcabil de o însemnătate deosebită pentru elaborarea şi
dezvoltarea conceptului drepturilor omului pe plan naţional şi
internaţional.
Aşa cum am arătat mai sus, a doua categorie de subiecte de drept civil o
formează persoanele juridice; ele au apărut în urma evoluţiei societăţii,
care a determinat ca oamenii să poată să-şi realizeze scopurile economice,
sociale, ştiinţifice nu numai individual (ca persoane fizice), ci şi în grup, în
cadrul unor formaţiuni colective, hotărând în comun asupra nevoilor lor.
Drept civil. Persoanele 8
Andy Puşcă Persoana fizică – subiect de drept civil

Potrivit legii, la circuitul civil pot participa, în calitate de subiect de drept

civil, atât persoanele fizice, privite în mod individual, cât şi persoanele
juridice, adică oamenii organizaţi în colective.

Sarcina de lucru 1

Realizeză un eseu de maximum 20 de rânduri în care să analizezi

comparativ categoriile cunoscute de subiecte de drept civil?

1.1.3. Fiinţa umană şi personalitatea juridică

Personalitatea juridică este calitatea pe care o are o fiinţă umană de a fi
subiectul unui raport juridic civil (Pop, 1994, p. 6). Ea este atribuită, fără
excepţie, omului de la naştere şi este păstrată până la moarte. Prin urmare,
potenţial ea există în fiecare individ; este vocaţia fiecărui individ de a fi
titular activ sau pasiv de drepturi subiective. Această vocaţie este de o
generalitate absolută şi permanentă la care au dreptul toate fiinţele umane.
Înzestrată cu personalitate juridică, orice fiinţă umană poate figura ca
subiect de drept într-un raport juridic, având capacitate civilă.
Personalitatea juridică poate fi definită ca fiind aptitudinea generală şi
abstractă de a fi titular activ sau pasiv de drepturi subiective.
Cu alte cuvinte, personalitatea juridică este vocaţia de a participa la viaţa
juridică sau aptitudinea de a deveni subiect de drept. Ea înglobează
drepturi publice şi drepturi private, patrimoniale sau extrapatrimoniale
(drepturi electorale, drepturi inviolabilităţi, de a fi proprietar, creditor, a
încheia o căsătorie, a suporta o servitute de trecere etc.) (Ungureanu &
Jugastru, 2003, p. 21).
Recunoaşterea personalităţii juridice a făcut posibilă afirmarea drepturilor
omului, care constituie fundamentul personalităţii juridice, drepturi
oglindite în norme de drept intern (legislaţia civilistă) şi drept internaţional
(Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948 şi Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale adoptată în 1950,
amendată de Protocolul nr. 11, însoţită de Protocolul adiţional şi
Protocoalele nr. 4, 6 şi 7 din 1 noiembrie 1988).

Drept civil. Persoanele 9

Andy Puşcă Persoana fizică – subiect de drept civil

1.1.4. Persoana fizică şi capacitatea juridică

Capacitatea juridică este aptitudinea de a deveni titular de drepturi şi de

obligaţii şi de a le exercita.

Calitatea de subiect de drept a persoanelor fizice şi juridice se exprimă în

capacitatea lor civilă.
Capacitatea civilă este o parte a capacităţii juridice care constă în
aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma
obligaţii civile prin încheierea de acte juridice. Capacitatea civilă cuprinde
două elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

1.1.5. Persoana juridică

Calitatea de subiect de drept nu este monopolul persoanelor fizice private
izolat, ci ea este recunoscută şi grupurilor de persoane constituite potrivit
legii, adică persoanei juridice. Persoanele juridice sunt formaţiuni
colective, grupuri de oameni care sunt organizate în vederea realizării unor
scopuri economice, sociale, culturale etc. şi care sunt recunoscute de lege.
Pentru ca un colectiv organizat de oameni să devină persoană juridică
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1) să aibă o organizare de sine stătătoare, care să exprime unitatea acestui
colectiv, cu o funcţionalitate organizatorică bine stabilită prin structura
internă, organe de conducere, mod de înfiinţare şi mod de încetare;
2) să aibă un patrimoniu propriu, care să fie distinct de alte patrimonii, atât
ale persoanelor juridice, cât şi ale persoanelor fizice membre ale
colectivului alcătuitor;
3) să aibă un scop determinat în acord cu interesele obşteşti, pe care
persoana juridică îşi propune să-l realizeze.
Aceste condiții sunt prevăzute de art. 187 din Codul civil:
„Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare și un patrimoniu
propriu, afectat realizării unui anumit scop licit și moral, în acord cu interesul general”.

Sarcina de lucru 2
Defineşte capacitatea civilă. Prezintă în 5 fraze distincte natura relaţiei
existente între capacitatea civilă şi capacitatea juridică.

Drept civil. Persoanele 10

Andy Puşcă Persoana fizică – subiect de drept civil

1.2. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice

1.2.1. Noţiunea capacităţii de folosinţă

Potrivit art. 34 din Codul civil, „capacitatea de folosință este aptitudinea

persoanei de a avea drepturi și obligații civile”. Cu alte cuvinte, capacitatea de
folosinţă reprezintă aptitudinea persoanei fizice de a fi titulară de drepturi şi
obligaţii civile, de aici calitatea de a fi subiect individual de drept civil şi de a
putea participa la diferite raporturi juridice civile.
Capacitatea de folosinţă exprimă însăşi esenţa calităţii omului de a fi subiect
individual de drept civil. Trebuie precizat că subiectele de drept pot fi privite
atât în general, ca participante la raporturile juridice, aparţinând oricărei ramuri
de drept ale sistemului obiectiv, cât şi ca participante numai la ramurile de
drept civil, reglementate de dreptul civil.

1.2.2. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Regula dobândirii capacităţii de folosinţă de la data naşterii
Întrucât capacitatea civilă de folosinţă este legată de existenţa fiinţei umane,
art. 35 din Codul civil stabileşte principiul după care „Capacitatea de folosință
începe la nașterea persoanei și încetează odată cu moartea acesteia”.
Art. 36 din Codul civil prevede şi o excepţie de la această regulă: „Drepturile
copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu.
Dispozițiile art. 412 referitoare la timpul legal al concepțiunii sunt
aplicabile.”1 Această prevedere prezintă un interes deosebit, deoarece dovada
faptului că un copil s-a născut viu este uşor de făcut.
Prin urmare, ca regulă, data naşterii este începutul capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice. Data naşterii se dovedeşte cu actul de stare civilă care este
certificatul de naştere eliberat în condiţiile legii. Declaraţia de înregistrare a
naşterii se face la primăria locului unde s-a produs naşterea, în termen de 15
zile de la data naşterii2, de către părinţi, iar în cazul unei împiedicări, de către
administraţia maternităţii sau unităţii sanitare unde s-a produs naşterea, de către
medicul sau alte persoane care au fost de faţă la naştere.
Excepţia privind începutul capacităţii de folosinţă
Aşa cum am arătat, potrivit art. 36 din Codul civil, „: „Drepturile copilului
sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu”. Prin
urmare, copilul conceput se consideră că există. „Copilul născut mort este
considerat că nu există”. Rezultă că prin excepţie nu întreaga capacitate civilă
de folosinţă, ci numai aptitudinea de a dobândi drepturi este recunoscută
persoanei fizice, cu o condiţie, și anume, copilul să se nască viu.

1
Prevederile art. 36 din Codul civil reiau principiul din dreptul roman infans conceptus nato habetur quoties de ejus
commodis agitur (copilul conceput se socoteşte născut ori de câte ori aceasta este în interesul său), deosebindu-se de
prevederile Codului civil francez (art. 725) care prevede condiţia ca noul născut să se nască şi viabil.
2
Art. 17 alin. (3) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, modificată şi completată.
Drept civil. Persoanele 11
Andy Puşcă Persoana fizică – subiect de drept civil

Pentru a se putea dobândi anticipat capacitatea de folosinţă, înainte de naştere,

adică chiar din momentul concepţiei copilului încă nenăscut, este necesar să fie
îndeplinite cumulativ două condiţii. Acestea sunt:
Reţine
cele două a) copilul conceput să dobândească numai drepturi, nu şi obligaţii;
condiţii! b) copilul să se nască viu.
a) Capacitatea de folosinţă anticipată constă numai în aptitudinea de a avea
drepturi şi aceasta este o măsură de protecţie adoptată în favoarea copilului
conceput, dar încă nenăscut, deci ea poate avea în conţinutul său numai
drepturi, iar nu şi obligaţii.
În literatura juridică de specialitate, în legătură cu această condiţie a excepţiei
legale examinate mai sus, s-a pus problema dacă este sau nu îndeplinită ipoteza
în situaţia în care un astfel de copil este chemat să culeagă o moştenire,
beneficiu recunoscut copilului încă nenăscut.
Potrivit art. 36 din Codul civil „Drepturile copilului sunt recunoscute de la
concepțiune”.
Reţine timpul Dispoziţiile de mai sus, privind recunoaşterea capacităţii de folosinţă în
legal al favoarea copilului conceput, trebuie coroborate cu prevederile art. 412 din
concepţiunii! Codul civil care reglementează Timpul legal al concepțiunii:
„(1) Intervalul de timp cuprins între a trei suta și a o suta optzecea zi dinaintea nașterii
copilului este timpul legal al concepțiunii. El se calculează zi cu zi.
(2) Prin mijloace de probă științifice se poate face dovada concepțiunii copilului într-o
anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la alin. (1) sau chiar în afara acestui
interval”.
Textul stabileşte o prezumţie legală privind perioada concepţiei, deoarece
durata sarcinii este greu de precizat. Legiuitorul a prevăzut o perioadă minimă
şi una maximă ca limită ale concepţiei, înăuntrul cărora un copil poate să se
nască viu, stabilind un interval de 121 de zile, oricare dintre acestea putând fi
socotite ca moment al concepţiei.
b) În legătură cu a doua condiţie a dobândirii anticipate a capacităţii de
folosinţă de către copilul conceput – copilul să se nască viu – este de reţinut că
legislaţia (de exemplu cea franceză) nu pretinde viabilitatea copilului născut.
Pentru a fi considerat că s-a născut viu este suficient ca el să fi respirat măcar o
dată, probă care este uşor de făcut prin expertiza medico-legală, care atestă
existenţa aerului în plămâni (dovedită prin proba docimaziei). Indiferent cât
timp a trecut de la naştere (un minut, o oră, o zi etc.), copilului i se întocmesc
două acte de stare civilă: actul de naştere şi actul de deces. Faptul că acel copil
a decedat mai înainte de a se înregistra naşterea sa, nu înlătură obligaţia de
înregistrare a naşterii sale.

Drept civil. Persoanele 12