Universitatea Spiru Haret Bucureşti

Facultatea de Științe Juridice și Științe Economice, Constanţa

Departamentul Științe Juridice

DREPT PENAL. PARTEA GENERAL 1

-NOTE DE CURS-
AN II

lect. univ.dr. Anca-Iulia Stoian

2017
 Cuprins curs:
TITLU pagina

1. DREPTUL PENAL CA RAMURA DE DREPT ŞI 3

ŞTIINŢA DREPTULUI PENAL

2. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE 10

DREPTULUI PENAL
3. IZVOARELE DREPTULUI PENAL 13
4. LEGEA PENALĂ ŞI INTERPRETAREA 16
ACESTEIA
5. APLICAREA LEGII PENALE IN TIMP 21
6. APLICAREA LEGII PENALE IN SPAŢIU 29
7. RAPORTUL JURIDIC PENAL 43
8. INFRACŢIUNEA: DEFINIŢIE. TRĂSĂTURILE 52
ESENŢIALE ALE INFRACŢIUNII
9. CONŢINUTUL INFRACŢIUNII 56
10. CAUZE GENERALE DE EXCLUDERE A 68
INFRACȚIUNII
11. FORMELE INFRACŢIUNII INTENŢIONATE 91
DUPĂ FAZELE EI DE DESFĂŞURARE
12. UNITATEA DE INFRACŢIUNE 104
13. PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI 122
14. PLURALITATEA INTERMEDIARǍ DE 132
INFRACŢIUNI
BIBLIOGRAFIE 134
ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE PENTRU 136
EXAMEN
 1. DREPTUL PENAL CA RAMURA DE DREPT ŞI ŞTIINŢA
DREPTULUI PENAL

1.1. DREPTUL PENAL CA RAMURA DE DREPT

1.1.1. Noţiunea şi trăsăturile dreptului penal

Pentru înţelegerea dreptului penal, este necesar să cunoaştem premisele existenţei acestuia
– criminalitatea – adică faptele comise de infractori prin care se vatămă sau se pun în pericol
valori sociale fundamentale, pentru care sunt necesare măsuri energice de prevenire şi combatere.
Lupta împotriva infracţiunilor – prin aplicarea de sancţiuni împotriva celor ce săvârşesc
asemenea fapte – constituie activitatea de constrângere penală sau de represiune penală, care
devine o activitate socială necesară, fără de care apărarea valorilor fundamentale proteguite prin
Constituţie şi legi nu s-ar putea realiza.
Termenul „penal” derivă de la cuvântul de origine latină „poena” (pedeapsă), deci de la
sancţiunea aplicabilă pentru săvârşirea unei fapte prohibite.
În literatura juridică denumirea „Drept penal” a fost privită în mai multe accepţiuni:
Drept penal pozitiv – care cuprinde totalitatea normelor juridice se reglementează reacţia
socială faţă de criminalitate la un moment dat, într-un grup social oarecare. Altfel spus prin Drept
penal se înţeleg acele rânduieli juridice care se găsesc în vigoare la un moment dat în legislaţia
unui stat.Dreptul penal
Drept penal obiectiv – constă în acea substanţă juridică a regulilor de drept privitoare la
reacţia socială faţă de criminalitate, adică ceea ce decurge ca îndatoriri, interdicţii şi consecinţe
din normele care reglementează reacţia socială. Aşadar, în această accepţiune se înţelege însăşi
continuitatea normelor de drept penal.
Dreptul penal subiectiv – rezidă în aceea că statul (societatea) are drept de a emite norme
juridice sancţionate cu pedepse. De asemenea în doctrină expresia „drept penal” este folosită atât
pentru a denumi dreptul penal ca ramură a sistemului nostru de drept, cât şi ca ştiinţă a dreptului
penal, ca ramură a ştiinţelor juridice care studiază această ramură de drept.
În ceea ce ne priveşte considerăm că dreptul penal este alcătuit din partea generală şi
partea specială a unei singure ramuri a sistemului dreptului public intern, care, deşi sunt strâns
legate între ele prezintă totuşi unele particularităţi la care vom face referire în cele ce urmează.
Partea generală a dreptului penal cuprinde normele penale generale, adică normele care
reglementează în general lupta împotriva infracţionalităţii prin intermediul mijloacelor de drept
penal. Aceste norme stabilesc scopul legii penale, arată modul cum se aplică aceasta în raport cu
timpul şi spaţiul, reglementează în general infracţiunea şi formele acesteia, condiţiile în care o
persoană îşi angajează răspunderea penală şi modul cum se stabileşte această răspundere,
fixează cadrul general al sancţiunilor penale – atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru
persoanele juridice, în lumina modificării legislative penale
În ceea ce priveşte partea specială a dreptului penal, aceasta cuprinde normele penale
speciale, adică acele norme care, spre deosebire de cele generale, nu prevăd reguli aplicabile
tuturor faptelor de pericol social, ci reglementează lupta împotriva infracţionalităţii, chiar prin
stabilirea acelor fapte, precum şi a sancţiunilor care se aplică celor care le săvârşesc. Aceste
norme se regăsesc atât în partea specială a Codului penal, cât şi în legi speciale cu dispoziţii
penale.
Din cele ce preced putem defini dreptul penal (fără pretenţia de a considera această
definiţie exhaustivă), ca fiind „ramura sistemului public intern care cuprinde ansamblul
normelor juridice ce reglementează relaţiile de apărare a valorilor sociale fundamentale”
(suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile
acesteia,proprietatea) precum şi stabilirea faptelor care constituie infracţiuni (crime şi delicte cf.
art. 3 n. C.pen.) şi a sancţiunilor corespunzătoare, în scopul apărării ordinii de drept în
România” .
Examinând definiţia dreptului penal ca ramură de drept, identificăm trăsăturile acestuia şi
anume:
a) Dreptul penal este o ramură distinctă autonomă. El are în acelaşi timp un dublu caracter
– normativ şi sancţionator. Normele dreptului penal se compun din două părţi: un precept
(praeceptus legis) care stabileşte conţinutul legii şi o sancţiune (sanctio legis) ce formează
consecinţa juridică în cazul în care violarea unui drept ar corespunde preceptului legii.
b) Definiţia ramurii dreptului penal stabileşte faptele (acţiunile şi inacţiunile) susceptibile
să aducă atingere ori să pună în pericol valorile fundamentale, condiţiile tragerii la răspundere
penală, precum şi pedepsele şi alte sancţiuni de drept penal care urmează să fie aplicate
persoanelor care comit asemenea fapte;
c) Scopul dreptului penal este apărarea ordinii de drept împotriva criminalităţii.
Realizarea acestuia se face în principal pe calea prevenirii săvârşirii de infracţiuni prin care să se
pericliteze valorile fundamentale şi numai în subsidiar, pe calea constrângerii prin aplicarea
sancţiunilor prevăzute de lege pentru comiterea faptelor incriminate. De altfel, pedepsele aplicate,
aşa cum vom vedea în capitolul destinat răspunderii penale, au un dublu scop: preventiv (faţă de
persoanele predispuse la săvârşirea unor fapte similare incriminate de legea penală) şi represiv (
faţă de autorii faptelor deduse judecăţii).
 1.1.2. Necesitatea ocrotirii penale a valorilor esenţiale ale societăţii

Sistemul de valori consacrat de Constituţia României din 1991 1 se bucură de o poziţie

privilegiată în privinţa ocrotirii juridice penale sub toate atribuţiile sale – viaţa, integritatea
corporală, sănătatea, libertatea fizică şi psihică, inviolabilitatea domiciliului, corespondenţei,
vieţii intime etc.
Dreptul penal constituie instrumentul politicii penale a statului care prin normele sale,
stabileşte conduita necesară evitării oricăror atingeri a valorilor sociale esenţiale ale societăţii
protejate, cât şi reacţia necesară împotriva infracţiunilor în vederea restabilirii ordinii de drept şi
securităţii sociale.

1.1.3. Caracterele dreptului penal

a) Caracterul autonom al dreptului penal rezidă în existenţa propriilor reglementări, a
relaţiilor de apărare socială care nu fac obiectul altei reglementări, aşa cum am menţionat mai sus
când am examinat trăsătura autonomiei dreptului penal ca ramură.
b) Caracterul de drept public
Dreptul penal instituie raporturi de putere sau de autoritate între stat ca subiect dominant,
reprezentant al societăţii, al puterii publice şi persoana fizică (sau juridică în lumina noului
C.pen.) în cadrul cărora regulile de conduită sunt imperative pentru destinatarii legii penale.
c) Caracterul unitar al dreptului penal
Acest caracter derivă din caracterul unitar al dispoziţiilor de drept penal privind
infracţiunea, pedepsele şi răspunderea penală, dispoziţii cuprinse în Codul penal2.
Legea Nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională3 în materie penală
reprezintă o componentă importantă a Capitolului 24 al negocierilor de aderare a României la
Uniunea Europeană. Cooperarea în domeniul justiţiei administraţiei şi afacerilor interne (JAI).
Această reglementare reprezintă o perfecţionare şi amplificare a procedurilor prevăzute în legea
296/20014.
Instituţia extrădării a făcut obiectul art.16 din noul C.pen. care prevede că aceasta poate fi
acordată sau solicitată pe bază de convenţie internaţională ori pe bază de reciprocitate.

1
Revizuită prin legea 429/2003, aprobată prin Referendumul Naţional din 18-19 oct. 2003, Confirmat prin hotărârea
Curţii Constituţionale nr. 3/22.X.2003, publicată în M. Of. P. I, nr. 767/31.X.2003.
22
Codul penal din 2014, Noul Cod penal al Românieaprobat prin Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicat
in: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24.07.2009, a intrat in vigoare la 1 ferbuarie 2914..
3
Legea 302/2004 a fost publicată în M. Of. P. I nr. 594 din 1 iulie 2004.
4
Legea 269/2001 a fost abrogată prin Legea 304/2004.
 1.1.4. Obiectul dreptului penal

În doctrina penală s-au conturat două concepţii diferite cu privire la întinderea relaţiilor
care alcătuiesc obiectul dreptului penal, ca ramură a dreptului şi anume relaţiile de represiune
penală5 respectiv relaţiile de apărare socială – represive şi de conformare6.
În viziunea primei concepţii, obiectul dreptului penal îl constituie relaţiile de represiune
penală care se stabilesc după săvârşirea infracţiunii între stat şi infractor, prin care statul are
dreptul şi obligaţia să tragă la răspundere penală pe infractor, iar infractorul are obligaţia să
suporte pedeapsa.
Reproşurile aduse acestei opinii constau în aceea că se îngustează aria obiectului
dreptului penal numai la relaţiile sociale de conflict, ignorându-se în fapt funcţia normativă,
educativă şi preventivă a acesteia.
Conform celei de a doua concepţii, obiectul dreptului penal are o construcţie mai largă,
cuprinzând pe lângă relaţiile de represiune penală şi pe cele de apărare socială, care se nasc nu
doar din momentul săvârşirii faptei interzise, ci din momentul intrării în vigoare a legii penale.
Altfel spus, relaţiile sociale represive şi de conformare iau naştere din momentul adoptării
legii penale între stat şi membrii societăţii, având drept conţinut dreptul statului de a pretinde o
anumită conduită membrilor societăţii – constând în abţinerea de la săvârşirea anumitor activităţi
ilicite sau obligaţia de a îndeplini anumite activităţi şi corelativ, obligaţia membrilor societăţii de
a se supune dispoziţiilor legii penale.În ce ne priveşte, subscriem acestei opinii deoarece
raporturile juridice de conformare (de cooperare) sunt predominante în societate, iar relaţiile
sociale de conflict reprezintă excepţia de la regulă.

1.1.5. Scopul dreptului penal

Scopul dreptului penal în calitatea de principal instrument de realizare a politicii penale

este de a apăra societatea în ansamblu, membrii săi în particular împotriva oricăror fapte
antisociale ce cad sub incidenţa legii penale. Aşadar rolul activ al dreptului penal este de a apăra,
consolida şi dezvolta societatea românească. „Legea penală apără împotriva infracţiunilor
România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi
libertăţile acesteia, proprietatea precum şi întreaga ordine de drept”7.

5
I. Oancea Tratat de drept penal. Ed. All, Bucureşti, 1994,. p.11.; M. Zolyneak – Drept penal. Partea generală
Universitatea A.I. Cuza Iaşi vol. I 1993 p.6.
6
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale codului penal român. Partea generală. Vol. I. Ed. a II-a. Bucureşti:
Academia Română şi ALL BECK, 2003, p.28;C. Bulai – Manual de drept penal. Partea generală Ed. All. Bucureşti
1997 p.12.
7
A se vedea art.1 din Legea 301/2004 publicată în M. Of. P I nr.575/29.06.2004
 1.1.6. Legătura dreptului penal cu alte ramuri de drept

Dreptul penal, ca ramură de sine stătătoare, are strânse legături cu alte ramuri de drept
care, fără a-i afecta autonomia, contribuie la realizarea eficientă a sarcinilor proprii. Între acestea
vom examina doar câteva, cele mai semnificative.
a) Legătura cu dreptul constituţional. Dreptul penal îşi interferează ocrotirea relaţiilor
sociale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii8.
b) Legătura cu dreptul procesual penal.
Această legătură este determinată de faptul că dreptul penal - ca drept penal substanţial
sau material - este transpus în viaţă prin dreptul procesual penal, supranumit drept penal formal
sau instrumental.
Dacă dreptul penal stabileşte faptele considerate infracţiuni, sancţiunile şi condiţiile de
tragere la răspundere penală, dreptul procesual penal reglementează căile, procedura de stabilire
a răspunderii penale.
c) Dreptul penal are legături cu dreptul civil, în relaţiile privind patrimoniul –
incriminând infracţiunile de furt, delapidare, înşelăciune, distrugere etc., şi aplicând sancţiuni
penale celor care comit astfel de fapte; dreptul penal ajută la apărarea dreptului de proprietate,
atunci când sancţiunile de drept civil sunt insuficiente.
d) Legăturile dreptului penal cu dreptul familiei sunt relevate prin incriminarea unor
infracţiuni unor fapte ca: abandonul de familie, relele tratamente aplicate minorilor, bigamia,
adulterul. În acestea, dar şi în altele care nu au făcut obiectul enumerării, dreptul penal oferă
sprijinul său ocrotirii legale a unor relaţii ce fac obiectul de reglementare al dreptului familiei9.
e) În privinţa legăturii dreptului penal cu dreptul administrativ relevante sunt prevederile
din dreptul penal ce reglementează infracţiunule contra autorităţilor statului – ultrajul, uzurparea
de calităţi oficiale etc.

8
I. Muraru – Drept Constituţional şi instituţii politice Ed. Actami, Bucureşti 1998 p.16.
9
I. Oancea op. cit. p.26.
 1.2. ŞTIINŢA DREPTULUI PENAL

1.2.1. Noţiune. Ştiinţa penală şi ştiinţa criminală

Ştiinţa criminală este acel sistem de discipline care au drept obiect studiul crimei şi al
criminalităţii ca fenomene naturale, sociale şi juridice. Acest termen este considerat mult mai
adecvat şi mai exact decât termenul de ştiinţă penală care are defectul de a nu exprima decât
latura represivă şi reprezintă o parte mult prea îngustă din totalul problemelor criminalităţii.
Examinând definiţiile date ştiinţei dreptului penal, putem conchide că dreptul penal ca
ramură a dreptului nu poate fi confundat cu ştiinţa dreptului penal, aceasta din urmă având o
sferă mai largă întrucât cuprinde teoriile, ideile şi concepţiile privitoare la scopul şi principiile
dreptului penal.

1.2.2. Obiectul ştiinţei dreptului penal

Ştiinţa dreptului penal are ca obiect de studiu, dreptul penal în ansamblul său de norme şi
instituţii juridice.
Studiul asupra normelor şi instituţiilor juridice penale priveşte cunoaşterea riguroasă a
reglementării şi a voinţei legiuitorului apelându-se la analiza morfologică, anatomică a normei de
drept penal realizată cu ajutorul interpretării.
În urma studiului efectuat se extrag elementele de omogenitate şi de uniformitate,
sistematizându-se normele şi instituţiile în conţinutul principiilor fundamentale.
Studiul presupune un aspect critic care are ca obiect descoperirea imperfecţiunilor
dreptului, adică neconcordanţa dintre forma şi conţinutul lui, dintre finalitatea urmărită şi
rezultatele opţinute în practică. Acest studiu nu exclude, ci presupune, cercetarea atentă şi
sistematică a practicii judiciare penale pentru a constata modul cum au fost interpretate
dispoziţiile penale, iar când se constată că rezolvările date nu concordă cu legea se indică sensul
exact al legii.
Din cele ce preced conchidem că ştiinţa dreptului penal are misiunea de a descoperi
evoluţia fenomenului juridico-penal şi de a identifica împrejurările care determină crearea,
modificarea şi aplicarea în practică, precum şi eliminarea din dreptul pozitiv a normelor şi
instituţiilor anacronice.
 1.2.3. Metodele de cercetare ale ştiinţei dreptului penal

În privinţa metodei raţionale (logice) studiul se efectuează în toate ipostazele sale –

exegetic, docmatic şi critic, aşa cum am menţionat la obiectul ştiinţei dreptului penal.
Metoda istorică se foloseşte pentru cercetarea condiţiilor privind apariţia, evoluţia şi
dispoziţia normelor şi instituţiilor de drept penal – Această metodă relevă substratul istoric şi
social al categoriilor juridice supuse analizei.
Studiul comparativ al trăsăturilor ramurilor, instituţiilor şi normelor penale aparţinând
diferitelor sisteme de drept asigură reliefarea obiectelor particulare şi a celor comune ale
normelor penale.
Cercetarea sociologică concretă – asigură strângerea de informaţii utile în legătură cu
eficienţa instituţiilor dreptului penal (exemplu cu privire la aplicarea şi executarea pedepselor
etc.).
Metoda experimentului – priveşte utilizarea experimentală a unor măsuri de combatere a
criminalităţii şi a unor modalităţi de executare a sancţiunilor de drept penal.
 2. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENAL

2.1. Noţiunea şi sistemul principiilor fundamentale de drept penal

Principile fundamentale sunt ideile sau orientările care călăuzesc şi străbat întregul drept
penal, întreaga activitate de luptă împotriva infracţiunilor prin mijloace de drept penal. Aceste
reguli de bază acoperă toate institiţiile fundamentale ale dreptului penal şi anume: infracţiunea,
răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal. Principiile fundamentale se deosebesc de
principiile speciale, cum ar fi cele referitoare la aplicarea legii penale în spaţiu şi în timp
(teritorialitatea, personalitatea, universalitatea, legea penală mai favorabilă, neretroactivitatea
legii penale etc.) care îşi au originea în primele, dar au o aplicabilitate mai redusă
Noul Cod penal nu consacră un cadru legal distinct principiilor de drept penal aşa cum
sunt prevăzute în Codul de procedură penală regulile de bază ale procesului penal. Principiile
fundamentale au totuşi o bază legală, fie că sunt expres formulate în lege, cum ar fi principiile
cuprinse în art. 1-2 noul Cod penal (legalitatea incriminării şi a sancţiunilor de drept penal) art.15
(infracţiunea, singurul temei al răspunderii penale) art.72 respectiv 74 din noul Cod penal
(privind regulile generale de individualizare a pedepselor) etc., fie că se desprind din examinarea
conţinutului normelor penale care configurează instituţiile de bază ale dreptului penal.

2.2. Principiile fundamentale ale dreptului penal

2.2.1. Principiul reacţiei sociale împotriva infracţiunilor

Acest principiu capătă o relevanţă tot mai mare întrucât dreptului penal, ca ramură
distinctă alături de celelalte ramuri de drept îi revine sarcina afirmării şi consolidării structurilor
statale, a apărării suveranităţii, independenţei, unităţii şi indivizibilităţii statului.

2.2.2. Principiul legalităţii

Constituie cel mai important instrument de protecţie juridică împotriva arbitrariului şi
abuzului. El a fost pentru prima dată afirmat în timpul Revoluţiei burgheze din Franţa, fiind
consacrat în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789. Acesta a fost reiterat în
Declaraţia universală a drepturilor omului şi cetăţeanului adoptată de Adunarea Generală a ONU
din 10 decembrie 1948 şi apoi în Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice
adoptat de acelaşi organism la 16 decembrie 1966. Conceptualizarea acestui principiu ce exprimă
regula că întreaga activitate în domeniul dreptului penal se desfăşoară pe baza legii şi în
conformitate cu aceasta s-a făcut potrivit adagiilor latine: nullum crimen sine lege – nu există
infracţiune fără lege şi nula poena sine lege – nu există pedeapsă fără lege.

2.2.3. Principiul umanismului

Acest principiu presupune că întreaga reglementare penală să pornească de la interesele
fundamentale ale omului.
În dreptul penal principiul umanitar are două valenţe:
– pe de o parte, dreptul penal trebuie să asigure protecţia persoanei fizice prin
incriminarea faptelor îndreptate împotriva ei şi a intereselor sale;
– pe de altă parte, acest principiu vizează pe cei care au încălcat legea penală,
constrângerea penală având un caracter uman, respectându-se demnitatea infractorului, drepturile
acestuia la asistenţă juridică, medicală etc.

2.2.4. Principiul egalităţii în faţa legii penale

Legea penală nu are o consacrare expresă a acestui principiu, însă egalitatea în faţa legii
are o semnificaţie aparte în condiţiile statului de drept în care noua concepţie de înfăptuire a
justiţiei are la bază excluderea privilegiilor, imunităţilor şi inegalităţilor de tratament în aplicarea
legii penale.
Constituţia României din 1991 (completată şi modificată în urma referendului din 18-19
oct. 2003) prevede în art.16 al.1 că „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice fără
privilegii şi discriminări”.
Potrivit acestui principiu, toţi membrii societăţii se află într-o poziţie egală faţă de
prevederile legii penale, atât în calitate de beneficiari ai ocrotirii juridico-penale, cât şi în cea de
destinatari ai exigenţelor acestei legi.
Principiul egalităţii în faţa legii penale trebuie examinat în strânsă legătură cu principiul
umanismului legii penale.

2.2.5. Principiul răspunderii penale personale

Potrivit acestui principiu pot fi trase la răspundere penală numai persoanele care au
săvârşit o infracţiune şi care sunt vinovate de aceasta (numai persoana care a suprimat viaţa unei
alte persoane va fi pedepsită, dar şi alte persoane care au determinat, ajutat în orice mod la
săvârşirea acelei infracţiuni).
Pedeapsa penală nu poate fi transferată niciodată altei persoane. Răspunderea penală
personală este determinată de scopul pedepsei care impune ca măsurile de reeducare prin
aplicarea unor sancţiuni de drept penal să fie luate numai faţă de persoana care a săvârşit o
infracţiune.
 2.2.6. Principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală
Legea penală, prin conţinutul şi sancţiunile prevăzute, asigură prevenţia generală, iar în
măsura în care sunt pronunţate pedepsele în cauzele penale concrete, se realizează prevenţia
specială pentru cel condamnat.
Luarea măsurilor de siguranţă ca sancţiuni de drept penal ce înlătură anumite stări de
pericol remarcate cu prilejul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală constituie măsuri de
prevenire a săvârşirii unor fapte similare. Prevenirea infracţiunilor este şi o preocupare a statelor
pe plan internaţional, nu doar în plan intern.
 3. IZVOARELE DREPTULUI PENAL
NOŢIUNEA ŞI SPECIFICUL IZVOARELOR DREPTULUI PENAL

3.1. Noţiunea de izvoare ale dreptului penal

Pentru determinarea noţiunii de izvor de drept al ramurii dreptului penal vom examina
conceptul de izvor de drept sub mai multe accepţiuni, specifice teoriei generale a dreptului care
distinge:
Noţiunea de izvor natural (sursa socială) a dreptului rezidă din nevoile, cerinţele şi
aspiraţiile vieţii sociale. Pentru dreptul penal izvorul natural este reprezentat de necesitatea
apărării valorilor sociale;
Izvorul constitutiv (sursa publică) al dreptului îl reprezintă voinţa puterii publice, formată
din reguli de conduită, fără ca acestea să poată deveni reguli de drept;
Izvorul formal (sursa juridică) a dreptului este actul în care se regăseşte exprimată voinţa
puterii publice, întrucât în acest act se exprimă conţinutul regulilor de drept;
Izvoarele istorice ale dreptului, care după unii autori ar fi regulile juridice anterioare, după
care s-a inspirat dreptul actual (precedentele juridice). În cazul acestora nu avem de-a face efectiv
cu izvoare, ci doar cu materiale informative.

3.2. Specificul izvoarelor dreptului penal

Prin prisma formei pe care pot să o îmbrace izvoarele dreptului penal pot fi numai legile.
Potrivit prevederilor art. 73, alin. 1 din Constituţia României10, Parlamentul adoptă legi
constituţionale, legi organice şi ordinare, iar la alin. 3, lit. h) se stipulează că “prin lege organică
Parlamentul reglementează infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora”.
Conform art. 173 din noul Cod penal, prin “lege penală se înţelege orice dispoziţie cu
caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care
la data adoptării lor aveau putere de lege.
Specific izvoarelor dreptului penal este gradul mare de stabilitate, deoarece normele penale
speciale sunt cuprinse în Codul Penal.

10
Constituţia României (revizuită) – adoptată la 21 noiembrie 1991, republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 767/31.10.2003.
 3.3. Izvoarele dreptului penal

3.3.1. Constituţia României

Legea fundamentală a ţării reprezintă principalul izvor juridic pentru toate ramurile
dreptului nostru, inclusiv pentru dreptul penal şi datorită poziţiei sale supraevaluate în ierarhia
actelor normative.
Din ansamblul normelor constituţionale fundamentale, o importanţă deosebită o au
capitolele II şi III din Titlul II care consacră drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale
cetăţenilor.

3.3.2. Legile penale ca izvoare principale ale dreptului penal

Legile penale au fost adoptate pentru a reglementa relaţiile sociale ce se statornicesc între
oameni pentru impunerea unei conduite care să determine, pe de o parte, abţinerea de la
săvârşirea de infracţiuni, iar, pe de altă parte, pentru a reglementa relaţiile ce iau naştere după ce
au fost săvârşite infracţiuni.
Codul Penal în vigoare are o construcţie bipartită: parte generală şi parte specială.
Partea generală cuprinde zece titluri: legea penală şi limitele ei de aplicare; infracţiunea;
pedepsele; măsurile de siguranţă; minoritatea; răspunderea penală a persoanei juridice;
cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei; cauzele care înlătură consecinţele
condamnării; înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală.
Partea specială a Codului Penal actual este structurată pe 13 titluri, pe genuri de
infracţiuni: infracţiuni contra persoanei; infracţiuni contra patrimoniului; infracţiuni privind
autoritatea şi frontiera de stat; infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei; infracţiuni de corupţie şi de
serviciu; infracţiuni de fals; infracţiuni contra siguranţei publice; infracţiuni care aduc atingere
unor relaţii privind convieţuirea socială; infracţiuni electorale; infracţiuni contra securităţii
naţionale; infracţiuni contra capacităţii de luptă a armatei; infracţiuni de genocid, contra
umanităţii şi de război; dispoziţii finale.
a) Legile penale complementare
Numărul normelor complementare este în scădere deoarece este firesc ca normele penale
generale să fie introduse în Codul Penal
b) Legile penale speciale
Sunt izvoare ale dreptului penal şi cuprind norme care fie consacră o anumită categorie de
infracţiuni sau reglementează răspunderea penală a unei anumite categorii de persoane, fie
modifică pedepsele pentru unele fapte deja incriminate.
c) Legile speciale nepenale cu dispoziţii penale
 Aceste legi sunt izvoare ale dreptului penal, deşi au un caracter mixt, fiind în general legi
nepenale, dar conţinând şi dispoziţii de drept penal.

3.3.3. Tratatele şi convenţiile internaţionale

În legătură cu caracterul de izvor de drept al tratatelor şi convenţiilor internaţionale în
doctrină s-au conturat două concepţii:
a) Prima le consideră drept izvoare directe ale dreptului penal deoarece, după ratificare,
ele devin aplicabile fără a mai fi necesar un alt act normativ special de introducere în ordinea
internă a dreptului lor. În acest sens operează prevederile art. 11, alin. 2 din Constituţia României
(revizuită în 2003) potrivit cărora “Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din
dreptul intern” (exemplificăm Ordonanţa nr. 93/1999 de ratificare a Tratatului dintre România şi
S.U.A. privind asistenţa judiciară în materie penală semnat la Washington la 26.05.1999).
b) Sunt izvoare indirecte ale dreptului penal tratatele şi convenţiile internaţionale prin care
statul român se angajează să incrimineze şi să sancţioneze pe plan intern anumite fapte
periculoase pentru întreaga umanitate, acestea purtând denumirea de infracţiuni de drept
internaţional (exemple: Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse şi tratamente inumane şi
degradante adoptată la New York la 10.12.1984 de Adunarea Generală a O.N.U. şi ratificată de
România prin Legea nr. 19/19.10.199011.
Potrivit prevederilor art. 20, alin. 2 din Constituţia României (revizuită), atunci când există
neconcordanţe între pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile internaţionale ale
omului la care România este parte şi legile interne au prioritate reglementările internaţionale, cu
excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii favorabile - situaţie în care
se face aplicaţiunea dispoziţiilor legislaţiei noastre penale.

11
Noul Cod penal incriminează “tortura” prin art. 281 considerând-o infracțiune contra justiției.
 4. LEGEA PENALĂ ŞI INTERPRETAREA ACESTEIA

4.1. Noţiunea de lege penală

În Titlul X al noului Codul Penal, art. 173 intitulat marginal “Legea penală” se precizează
că: prin Prin "lege penală" se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi
organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere
de lege.
În Codul Penal expresia de “Lege penală” este folosită atât în sens larg, cât şi în sens
restrâns, de act normativ emis Parlamentul României în baza art. 72, alin. 1 şi 3 lit. h din
Constituţia României12.
Denumirea de “Lege penală” este atribuită unei simple norme juridice sub o dublă condiţie:
să aibă caracter penal şi să fie cuprinsă într-un act legislativ cu caracter de lege, indiferent dacă
acesta este o lege penală sau o lege extrapenală ce conţine dispoziţii cu caracter penal.

4.2. Categorii de legi penale

Clasificarea legilor penale s-a făcut în mai multe categorii, în raport cu anumite criterii
unanim acceptate în doctrina juridică din ţara noastră la care achiesăm şi pe care le vom prezenta
în cele ce urmează.
a) După întinderea domeniului de reglementare distingem legi penale generale şi legi
penale speciale.
Prin legile penale generale înţelegem acele legi care cuprind un ansamblu complet şi
sistematizat de norme penale generale şi speciale ce conţin majoritatea instituţiilor de drept penal
atât norme cu valoare de principiu, cât şi majoritatea normelor incriminatoare. Acestea sunt
reprezentate de codurile penale.
Legea penală generală, având ponderea cea mai mare în cadrul legislaţiei penale, constituie
ceea ce se denumeşte în mod curent dreptul comun în materia dreptului penal.
Singura lege penală în ţara noastră este Codul Penal care se caracterizează printr-un sistem
unitar de norme, având o structură internă bine determinată cuprinzând două părţi: una generală şi
alta specială.
Legile penale ordinare sunt adoptate în condiţii normale de luptă împotriva fenomenului
infracţional. Din această categorie fac parte Codul Penal şi majoritatea legilor speciale.

12
“Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Prin lege organică se reglementează …
infracţiunile, pedepsele şi regimul juridic al acestora”.
 Legile penale excepţionale apar în condiţii deosebite de evoluţie a fenomenului
infracţionalităţii, provocate de unele situaţii excepţionale de origine naturală sau socială
(calamităţi, stare de război etc.). Din cauza contextului în care apar normele penale excepţionale
derogă de la dreptul comun, stabilind un regim sancţionator mai aspru pentru anumite
infracţiuni, fie înăsprirea condiţiilor de aplicare şi executare a pedepsei, fie incriminând în
premieră fapte ce dobândesc un pericol social deosebit în situaţia dată. Aceste legi penale
excepţionale sunt de regulă legi temporare, rămânând în vigoare atâta timp cât se menţin situaţiile
excepţionale ce au impus adoptarea lor.
b) După criteriul duratei de aplicare a legilor penale, acestea se împart în legi penale
permanente (cu durată nedeterminată) şi legi penale temporare (cu durată determinată).
Legile penale permanente sunt acelea care în cuprinsul lor, nu au fixată durata de aplicare.
Ele se caracterizează prin stabilitate şi durată îndelungată de acţiune şi îmbracă forma legilor
penale generale, cât şi a legilor penale speciale. Aceste legi vor fi înlocuite doar în momentul
modificării structurale ale condiţiilor ce le-au determinat.
Legile penale temporare au o durată limitată de aplicare, fixată prin textul de lege ce
stabileşte data la care aceasta iese din vigoare (legi formal temporare), fie din împrejurările
deosebite ce au impus adoptarea lor (cutremur, inundaţii, alte catastrofe naturale) care, odată
încheiate, atrag autoabrogarea lor (legi temporare prin conţinut).

4.3. Normele juridice penale

4.3.1. Noţiunea şi structura normei juridice penale

Normele juridice penale reprezintă o categorie de norme juridice care se caracterizează
prin conţinutul şi structura lor specifică, prescriind reguli de drept penal, precum şi sancţiunile
aplicabile în cazul încălcării lor.
În general, normele juridice se compun din trei elemente: o ipoteză, o dispoziţie şi o
sancţiune.

4.3.2. Categorii de norme penale

Criteriile de clasificare a normelor penale cunosc, în doctrină, o abordare unanimă chiar
dacă, aşa cum am subliniat mai sus, ele înglobează particularităţi ce le impun caractere specifice.
Astfel:
a) După conţinutul şi sfera de aplicare deosebim norme penale generale şi norme penale
speciale. Diferenţa dintre aceste două categorii se realizează în funcţie de conţinutul şi sfera lor
de incidenţă.
 Norme penale generale prevăd condiţiile în care se nasc, se modifică şi se sting raporturile
juridice penale. Toate aceste norme sunt cuprinse în partea generală a Codului Penal şi foarte rar
în unele legi speciale. Ele sunt de cea mai largă aplicaţie, fiind incidente în raport cu normele
speciale.
Importanţa acestei clasificări rezidă în aceea că în caz de concurs între cele două categorii
de norme, devine incidentă regula conform căreia normele speciale derogă de la cele generale
potrivit adagiului latin “specialia generalibus derogant”.
b) După caracterul regulii de conduită se face distincţia între norme prohibitive şi
onerative.
Normele prohibitive conţin ca regulă de conduită interzicerea de a săvârşi fapta descrisă în
dispoziţie, iar normele onerative conţin de regulă îndatorirea de a săvârşi o anumită faptă sau de a
acţiona într-un anumit mod. Aceste norme se încalcă prin omisiune (exemple: infracţiunile de
nedenunţare a săvârşirii unor fapte sau omisiunea sesizării unor fapte organelor judiciare).
Această clasificare a normelor penale stă la baza împărţirii infracţiunilor în comisive
(corespunzătoare normelor prohibitive) şi omisive (corespunzătoare normelor onerative) ceea ce
clarifică aspectele legate de vinovăţie ca element al infracţiunii, tentativă ş.a. Regulile pe care
aceste norme le conţin acţionează odată cu acţiunea normelor speciale.
c) În funcţie de gradul de coeziune al normei juridice penale, în raport cu elementele sale
componente, există:
Norme penale unitare sau complete – sunt acelea care cuprind toate elementele necesare
incriminării şi sancţionării unei fapte ca infracţiune (ipoteză, dispoziţie şi sancţiune).
Normele cadru sau normele în alb – se caracterizează prin aceea că au în conţinutul lor o
dispoziţie de incriminare cadru şi sancţiunea corespunzătoare acestei incriminări, urmând ca
prevederea faptelor prohibite să se facă ulterior în alte acte normative.
Normele de referire şi normele de trimitere
Alcătuirea unei norme poate fi de manieră încât să se completeze cu o altă normă fie din
aceeaşi lege, fie din altă lege. Această completare poate avea loc în două moduri:
Pe cale de referire – adică una din norme se referă la cealaltă normă aşa încât prima (norma
de referire) se completează prin a doua (norma complinitoare). În acest caz avem ceea ce se
numeşte normă de referire.
Pe cale de trimitere – adică una din norme (norma de trimitere) adoptă în total o altă normă
(norma împrumutată) şi, pentru a nu o mai repeta în conţinutul său, face trimitere la acea normă ,
în acest caz având ceea ce se numeşte norma de trimitere.
 4.4. Interpretarea legii penale

4.4.1. Noţiunea şi necesitatea interpretării legii penale

Interpretarea legii penale este o operaţie logică, raţională, de lămurire a conţinutului unei
legi penale pentru aflarea şi explicarea înţelesului real al legii potrivit voinţei legiuitorului care a
adoptat-o.
Necesitatea interpretării este justificată de faptul că, în procesul aplicării dreptului, organul
de aplicare are întotdeauna un sistem de norme cu caracter general şi impersonal din care trebuie
să selecteze norma care se aplică la cazul concret.

4.4.2. Felurile interpretării

Pentru interpretarea legii penale se folosesc în general aceleaşi procedee ca şi la
interpretarea oricărei alte legi.
Interpretarea legii penale poate fi făcută de către legiuitor, de organul judiciar sau de
teoreticienii dreptului penal.
În funcţie de cel care face interpretarea vom avea:
a) Interpretarea legală sau autentică
Este opera legiuitorului în momentul când adoptă o anumită lege penală şi constă în
explicarea în conţinutul acesteia a unor termeni, expresii sau situaţii juridice care conferă o
interpretare unitară (Titlul X al Părţii generale a noului Cod penal).
b) Interpretarea judiciară sau cauzală
Se realizează de organele judiciare în activitatea de aplicare a dispoziţiilor legale la cazurile
concrete cu care au fost investite spre soluţionare. Această interpretare este obligatorie numai în
cazul concret judecat definitiv.
c) Interpretarea doctrinară sau ştiinţifică
Aşa cum am arătat cu prilejul analizei necesităţii interpretării, aceasta se face de către
teoreticienii dreptului penal care prin tratatele, cursurile, manualele, monografiile şi articolele sau
lucrările publicate fac un examen teoretic al normelor penale şi al implicaţiilor practice ce apar în
procesul de aplicare.

4.4.3. Metode de interpretare

Teoria generală a interpretării legilor recunoaşte următoarele metode principale de
interpretare:
a) Interpretarea literară, textuală sau gramaticală
 Această metodă constă în analiza conţinutului şi sensului legii penale cu ajutorul textului în
care este exprimată acea normă penală. Ea se foloseşte atunci când apar unele imperfecţiuni ce
pot determina înţelesuri diferite ale aceluiaşi text şi se face pe baza unui studiu etimologic (care
exprimă înţelesul cuvintelor), sintactic (cercetează funcţiile cuvintelor în propoziţie şi al
propoziţiilor în frază) şi stilistic (care vizează aflarea înţelesului legii din întreaga construcţie a
textului lui).
b) Interpretarea logică sau raţională
Se face cu ajutorul demonstraţiei logico-raţionale, punându-se astfel în lumină înţelesul
unei dispoziţiuni legale din raţiunea legii, din intenţia legiuitorului şi din spiritul vremii (perioada
în care a fost adoptată).
c) Interpretarea sistematică sau de corelaţie
Urmăreşte stabilirea înţelesului unei norme penale cu ajutorul legăturilor explicite sau
implicite pe care le are cu alte norme penale cuprinse în aceeaşi lege sau în alte legi din sistemul
dreptului pozitiv. Se relevă în acest fel principiile care guvernează şi se delimitează mai clar
conceptul şi câmpul de aplicare al respectivei norme.
d) Interpretarea analogică, ce nu trebuie confundată cu interpretarea extensivă are scopul
de a scoate în evidenţă înţelesul unei dispoziţiuni de lege prin analogie cu o altă dispoziţie cu
caracter comun în care legiuitorul s-a pronunţat în mod clar şi explicit.

4.4.4. Rezultatele şi limitele interpretării

În urma interpretării legii penale prin metodele arătate mai sus rezultă existenţa
următoarelor tipuri de interpretare:
a) Interpretarea declarativă
Întălnim o astfel de interpretare atunci când textul interpretat exprimă exact ceea ce
legiuitorul a vrut să reţină prin acea lege.
b) Interpretarea restrictivă
Apare atunci când în urma procesului de interpretare se constată că legea spune mai mult
decât a vrut legiuitorul.
c) Interpretarea extensivă
Intervine atunci când norma penală incriminată exprimă mai puţin în raport cu intenţia
legiuitorului.
Interpretarea legii penale nu constituie un scop în sine, ci se face în vederea cunoaşterii şi
înţelegerii sensului real al normei.
 5. APLICAREA LEGII PENALE IN TIMP

5.1. Consideraţii generale

5.1.1. Noţiunea aplicării legii penale

Aplicarea legii penale se face în principal prin executarea de bună voie de către cei cărora li
se adresează, prin respectarea obligaţiilor impuse prin aceste dispoziţii şi în subsidiar prin
aplicarea sancţiunilor penale faţă de cei care nu respectă obligaţiile imperative ale legii.
Prin aplicarea legii penale întelegem executarea sau îndeplinirea îndatoririlor pe care ea
le prevede ce pot avea loc, fie de bună voie, fie silit, în cazul săvârşirii unor fapte interzise.

5.1.2. Elementele în raport cu care se aplică legea penală

Atunci când examinăm aplicarea legii penale trebuie să avem în vedere elementele care
fixează limitele acesteia – timpul şi spaţiul – dar şi celelalte elemente fără de care nu ar fi posibilă
aplicarea legii penale – subiecţii – persoanele, destinatarii sau beneficiarii prevederilor Legii şi
faptele acestora.
Timpul aplicării legii penale este unul dintre elementele esenţiale în raport cu care se
stabileşte întinderea Legii penale. Acesta este determinat de legiuitor şi durează din momentul
intrării în vigoare a legii edictate de Parlament până la ieşirea din vigoare care poate fi diferită în
raport de prevederile Constituţiei şi a legii.
Spaţiul – Având în vedere că Legea penală română are forţă obligatorie pe teritoriul pe
care îşi exercită suveranitatea, statul nostru – prin lege – stabileşte corelaţia între valorile şi
relaţiile sociale pe care acesta le reglementează şi limitele teritoriului.
Persoanele – Prin legea penală se stabileşte sfera persoanelor care pot fi subiecte de drept
penal, adică acelea care se află fie în calitate de destinatari, fie ca beneficiari ai prevederilor sale.
Faptele – Aşa cum am subliniat anterior în cazul raportului juridic de conformare,
întotdeauna raportarea se face la faptele prevăzute şi interzise sub sancţiune penală, iar ipoteza
raportului juridic de conflict are în vedere fapta concretă care a generat acest raport.

5.2. Aplicarea legii penale în timp

5.2.1. Noţiunea aplicării legii penale în timp

Aplicarea legii penale în raport cu timpul ridică probleme privind determinarea legii
incidente, deci aplicabile în reglementarea relaţiilor de apărare socială la un moment dat.
În contextul aderării României la Uniunea Europeană, pentru prioritizarea legislaţiei
comunitare, asistăm la o permanentă mişcare a legislaţiei - în general - şi a legislaţiei penale - în
special, la adoptarea şi punerea în vigoare a unor legi şi la abrogarea altora, la succesiunea unor
legi penale care reglementează în chip diferit aceleaşi relaţii de apărare socială13.

5.2.2. Principiul activităţii legii penale în timp

Potrivit art. 3 din noul Cod penal „Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul
cât ea se află în vigoare”.
Eficienţa în timp a Legii penale, începe cum este şi firesc după momentul intrării sale în
vigoare, moment când dobândeşte caracter obligatoriu şi durează până în clipa când este scoasă
din vigoare (care poate avea loc prin mai multe modalităţi: abrogare, modificare, ajungerea la
termen sau încetarea condiţiilor care au determinat edictarea unei legi excepţionale ori
schimbarea condiţiilor social-politice care au fundamentat la un moment dat apariţia unei legi).
Acest principiu îşi găseşte sorgintea în Constituţia României care în art.23 al.12 prevede
că „nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii”.

5.2.3.Durata şi limitele aplicării legii penale în timp

Durata de aplicare, aşa cum am mai menţionat, reprezintă intervalul de timp cuprins între
momentul intrării în vigoare şi cel al ieşirii din vigoare a legii penale.
Intrarea în vigoare se concretizează în două modalităţi:
a) la data expresă prevăzută în lege (se practică de obicei în dispoziţiile finale ale legilor
organice).
b) la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial (conf. art.78 din Constituţia
României). Intervalul de 3 zile poate fi mai mare dacă legea prevede expres, în funcţie de
întinderea ei şi de necesitatea de a fi studiată şi cunoscută de către autorităţile executive, de cele
judecătoreşti si de populaţie.
Ieşirea din vigoare a legii penale.
Modalităţile ieşirii din vigoare a Legii penale, adică a încetării efectelor juridice ale acesteia
sunt multiple.
Abrogarea este cauza principală de scoatere din vigoare a unei legi şi constă în încetarea
activităţii legii penale prin diferite tehnici legislative. Aceasta poate fi: abrogarea expresă –
atunci când legiuitorul foloseşte o clauză generală cum ar fi: „se abrogă orice dispoziţii contrare
acestei legi” „se abrogă la data intrării în vigoare a altei legi care se stipulează în mod expres”.
Cât priveşte abrogarea tacită sau implicită, aceasta operează atunci când, deşi a apărut o
nouă lege care reglementează aceleaşi relaţii sociale, nu se precizează expres că legea veche va fi
scoasă din uz.

13
Legea 301/2004 publ. în M. Of. P I 575/29.06.2004 şi Legea 294/2004 privind executarea pedepselor şi a
măsurilor judiciare dispuse în cursul procesului penal.
 5.2.4. Concursul de legi penale în timp
Concursul de legi penale constă în coexistenţa a două sau mai multe legi penale care
reglementează concomitent, dar în mod diferit, aceleaşi instituţii de drept penal.
Legea specială apare după legea generală şi creează un regim special, impunând anumite
reguli ce urmează să se aplice cu privire la unele situaţii şi pentru un anumit timp.
Dispoziţiile legii speciale sunt derogatorii de la prevederile legii generale ale cărei
prevederi rămân în continuare în vigoare.

5.2.5. Extraactivitatea legii penale

Extraactivitatea legii penale rezidă în extinderea eficienţei legii penale în timp prin
instituirea unor derogări de la activitatea legii acordându-i eficienţă atât înainte de momentul
intrării în vigoare a legii (retroactivitatea legii), dar şi după ieşirea din vigoare a legii penale
(ultraactivitatea legii).
Dacă principiul activităţii legii ar fi avut un caracter absolut s-ar fi ajuns la imposibilitatea
rezolvării unor cazuri în practică pe de o parte, iar pe de altă parte la nerealizarea scopului şi
eficienţei unor anumite legi penale.

5.2.6. Retroactivitatea legii penale

Retroactivitatea este o excepţie de la principiul activităţii legii penale care constă în faptul
că, în unele împrejurări, anumite legi penale îşi extind eficacitatea în trecut, dincolo de
momentul intrării lor în vigoare.
În doctrina penală, a fost recunoscută de marea majoritate a autorilor de drept penal,
intervenţia acestei excepţii în următoarele situaţii:
a) Legea penală în conţinutul căreia se prevede expres că urmează să se aplice unor fapte
săvârşite anterior intrării ei în vigoare indiferent dacă legea penală nouă este mai gravă.
O asemenea lege cu caracter retroactiv nu mai poate exista în prezent deoarece Constituţia
interzice aplicarea retroactiv a legii penale care nu este mai favorabilă.
b) Legea interpretativă – Aceasta formează corp comun cu legea interpretată, ceea ce
implică intrarea în vigoare odată cu legea interpretată şi nu de la publicarea legii interpretative.
c) Legea penală de dezincriminare în conţinutul căreia se prevede că o anumită faptă sau
anumite fapte nu mai constituie infracţiun, sunt scoase în afara ilicitului penal.
În contextul schimbărilor condiţiilor social-economice şi politice este posibil ca o anumită
faptă ce a fost incriminată şi sancţionată de legiuitor să fie scoasă în afara sferei ilicitului penal
prin dezincriminare (abolitio criminis).
 Aplicarea acestui principiu a născut numeroase controverse în privinţa aplicării retroactive
a normei de dezincriminare.
Noul Cod penal nu a mai păstrat prevederea anterioară a art.12 al. 2 potrivit căreia legea
nouă care prevede măsuri de siguranţă sau măsuri educative se aplică infracţiunilor ce nu au fost
definitiv judecate până la data intrării sale în vigoare.
Nemenţinerea acestei prevederi s-a bazat pe faptul că aceasta contravenea principiului
neretroactivităţii legii, consacrat în Constituţia României prin modificarea art.15 al.2 (în urma
revizuirii Constituţiei), text care stipulează că: „Legea dispune pentru viitor, cu excepţia legii
penale sau contravenţionale mai favorabile”.
La intrarea în vigoare a noului C.pen. au fost dezincriminate multe fapte penale între care
exemplificăm: insulta, adulterul, vagabondajul etc, ceea ce denotă că legea penală prin această
tehnică scoate din sfera ilicitului penal anumite fapte devenind o lege penală mai favorabilă,
aceasta înscriindu-se în parametrii legali ai prevederilor art.15 al.2 din Constituţie.
Din cele de mai sus rezultă că Legea dezincriminatoare retroactivă este (sau trebuie să fie)
o lege penală mai favorabilă. Deci lato sensu legea penală care dezincriminează este o specie de
lege penală mai favorabilă14.
O altă situaţie ce s-a creat prin intrarea în vigoare a noului Cod penal este aceea a
incriminării unor noi fapte (ex novo) cum ar fi fapta de cumpărarea de influență, incriminarea
unor fapte ce pot fi comise de persoanele juridice etc. În asemenea cazuri se va aplica
neretroactivitatea legii penale care incriminează.
d) Legile care prevăd măsurile de siguranţă şi educative. Conform noului C.pen. nu mai
pot exista.
e) O altă lege cu caracter retroactiv este legea mai favorabilă la care am făcut referiri
exprese la general, mai sus.
Fiind o excepţie de la principiul aplicării legii penale active şi de la principiul
neretroactivităţii legii, aplicarea legii penale mai favorabile (practic extraactivitatea legii) este
admisă numai în cazurile expres prevăzute de lege.
Considerăm că noţiunea de extraactivitate şi noţiunea de aplicare a legii penale mai
favorabile au aceeaşi sferă de incidenţă, adică au aceeaşi extensiune din perspectiva legislaţiei
penale în vigoare. Ambele privesc numai situaţii tranzitorii: retroactivitatea legii penale
dezincriminatoare, retroactivitatea legii penale mai favorabile când aceeaşi faptă are un regim
juridic diferit în cuprinsul diferitelor legi penale succesive, retroactivitatea legii penale
interpretative mai favorabile.
Situaţiile tranzitorii determinate de succesiunea legilor penale în timp, denumite de unii
autori15 „conflicte ale legilor penale în timp”, se referă la ipotezele în care de la săvârşirea
14
M. A. Hotca, Noul Cod penal şi Codul penal anterior, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p.22.
infracţiunii până la judecarea ei, intervin una sau mai multe legi penale succesive care prevăd
fapta ca infracţiune.
Aplicarea legii mai favorabile infracţiunilor nedefinitiv judecate.
În asemenea cazuri s-a pus problema legii aplicabile – legea veche sub care s-a născut
raportul juridic penal sau legea nouă sub imperiul căreia trebuie să se judece.
În dreptul nostru penal s-a admis soluţia că dintre cele două legi – în conflict – să se aplice
legea mai blândă (mitior lex) adică legea mai favorabilă infractorului indiferent dacă aceasta este
cea veche sau cea nouă.
Dacă legea penală veche este mai favorabilă aceasta se aplică ultraactiv (adică după
ieşirea ei din vigoare), iar dacă este mai blândă legea nouă atunci se va aplica aceasta –
retroactiv.
Conform art. 5 din noul Cod penal, denumit Aplicarea legii penale mai favorabile până la
judecarea definitivă a cauzei. în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea
definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
Aceste dispoziții se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate
neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau
completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii
penale mai favorabile.
Dacă însă fapta este incriminată de ambele legi penale (atât cea veche cât şi cea nouă) legea
mai favorabilă se poate determina după mai multe criterii unanim acceptate de autorii de drept
penal16 şi anume:
1) după condiţiile de tragere la răspundere penală, legea ce prevede condiţiile mai uşoare
va fi mai blândă. (de exemplu legea care prevede necesitatea plângerii prealabile pentru punerea
în mişcare a acţiunii penale sau anumite cazuri de stingere a răspunderii etc. va fi mai favorabilă
decât aceea care nu cere astfel de condiţii);
2) după condiţiile de incriminare, legea care condiţionează incriminarea unei fapte de
săvârşirea ei în anumite împrejurări de timp, de loc etc. este mai favorabilă decât aceea care nu
cere asemenea condiţii pentru incriminare, încât prima limitează posibilitatea de tragere la
răspundere a persoanei ce săvârşeşte astfel de fapte;
3) după condiţiile de pedepsire, acea lege care prevede o pedeapsă mai uşoară ca natură
sau ca durată este mai favorabilă decât legea care prevede o pedeapsă ca natură sau ca durată mai
grea;

15
V. Dobrinoiu, William Brânză op. cit. p.101.
16
I.Oancea op. cit. p.129//C. Bulai op. cit. p.241//M. Zolyneak op.cit. p.232//C. Mitrache op.cit. p.67//Al. Boroi, Gh.
Nistoreanu op.cit. p.4.
 4) după termenul de prescripţie, este mai favorabilă legea care prevede un termen mai
scurt decât cea care prevede un termen mai lung.
Aplicarea legi penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive.
Potrivit prevederilor noului Codul penal actual (art. 6), când după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a
intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte
maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.
Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă şi până la
executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii,
pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut pentru acea
infracţiune. Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa
aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi maximul special prevăzut în legea nouă.
Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în
parte executarea amenzii. Măsurile educative neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai
execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute
de aceasta, dacă este mai favorabilă. Când legea nouă este mai favorabilă, pedepsele
complementare şi măsurile de siguranţă neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai
execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute
de aceasta. Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare
sau măsurilor de siguranţă acestea se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă.
Când o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ţine seama, în cazul
pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită
potrivit dispoziţiilor alineatelor precedente.
Singura deosebire față de reglementarea anterioară constă în schimbarea denumiri
marginale prin excluderea cuvântului „obligatorie” din textul art.6 al actualului Cod. Celelalte
diferenţe vor fi dictate de schimbările sistemului sancţionator (prin apariţia unor sancţiuni de
drept penal neprevăzute în legislaţia veche).

5.2.7. Ultraactivitatea legii penale

În doctrina penală s-a statuat că: „ideii de retroactivitate se opune ultraactivitatea legii
penale”.
Noul Cod penal nu foloseşte noţiunea de ultraactivitate ci doar noţiunile de retroactivitate
şi neretroactivitate. După cum am văzut retroactivitatea legii penale înseamnă aplicarea acesteia
unor fapte care s-au săvârşit înainte de intrarea în vigoare a legii noi, aplicare justificată de
argumentul că legea nouă este mai favorabilă infractorului. În opoziţie cu retroactivitatea,
ultraactivitatea ar însemna aplicarea legii penale unor fapte comise după ieşirea ei din vigoare.
 Doctrina juridică şi practica judiciară au reţinut că o ultraactivitate propriu-zisă ar fi
imposibil de conceput17 deoarece o lege penală care a ieşit din vigoare nu poate produce efecte
după ieşirea din vigoare. O atare lege (care a ieşit din vigoare) ar putea cel mult să producă efecte
asupra faptelor comisiei în timpul cât era în vigoare. Asemenea efecte se produc întotdeauna în
cazul legii vechi dar mai favorabile infractorului (pentru acelaşi motiv pentru care şi legea nouă
mai favorabilă retroactivează18 sau în cazul legilor temporare sau excepţionale (pentru motive
legate de eficienţa acestor legi).
În legătură cu ultraactivitatea legilor penale temporare sau excepţionale pentru faptele
comise în timpul cât aceste fapte erau în vigoare, considerăm că aceasta nu se justifică întrucât
prin acestea este instituit un regim derogator care corespunde situaţiei care a impus adoptarea
unor asemenea legi.
Dacă nu ar exista posibilitatea ultraactivităţii ar însemna că cei care au săvârşit faptele sub
imperiul legilor menţionate să fie urmăriţi şi judecaţi după ieşirea lor din vigoare, conform
dreptului comun, ceea ce ar fi în totală neconcordanţă cu principiile şi scopul dreptului penal
deoarece faptele prevăzute în legile temporare sau excepţionale pot nici să nu fie prevăzute în
legile penale sau să fie prevăzute cu nişte sancţiuni nesemnificative. Dacă aceste legi nu ar fi
ultraactive s-ar încuraja faptele infractorilor de sustragere de la urmărirea penală şi de la judecare
până când legile vor ieşi din vigoare.
Noul Cod penal defineşte, spre deosebire de actualul C.pen., noţiunea de lege penală
temporară, dorind să înlăture interpretările multiple ce ar putea apărea în practică în continuare.
Conform definiţiei normative „Legea penală temporară este legea penală care prevede data
ieşirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin natura temporară a situaţiei care a
impus adoptarea sa.” (art. 7 al.2 din noul C.pen.).
Definiţia legii penale temporare, rezultă din doctrina anterioară adoptării noului C.pen.,
din clasificările legilor penale, în raport de criteriul duratei lor, în legi permanente şi legi
temporare.
Calificarea unei legi ca fiind temporare se face prin verificarea conţinutului acesteia sau a
situaţiei care a făcut necesară adoptarea sa. Dacă legea cercetată conţine o normă de autoderogare
sau edictarea ei a fost determinată de o situaţie specială, ea este o lege temporară.
Sunt legi penale temporare legile excepţionale, dar şi legile obişnuite (ordinare) care
prevăd data ieşirii lor din vigoare. Legile excepţionale sunt cele adoptate în situaţii de război,
cutremur şi alte calamităţi naturale, iar legile penale obişnuite sunt legile penale care

17
Antoniu G. (coordonator), Bulai C., Duvac C., Griga I., Ivan Gh., Mitrache Ctin., Molnar I., Pascu I., Pașca V.,
Predescu O., Explicații Preliminare ale Noului Cod Penal, Vol.1, Articolele 1-52, Editura Universul Juridic,
București, 2010, p.13//Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p.44.
18
A se vedea S.II infra 2.4. Concursul de legi penale.
reglementează situaţiile tranzitorii sau relaţiile sociale determinate de situaţii temporare19
(exemplu Decretul - Lege nr. 5/1989 privind urmărirea, judecarea şi pedepsirea unor infracţiuni).
Din cele ce preced putem conchide că alături de legea penală mai favorabilă mai sunt
ultraactive şi legile temporare sau excepţionale.

19
M. A. Hotca op.cit. p.28. Nu sunt considerate legi temporare Legile electorale, chiar dacă acestea conţin
incriminări legate de desfăşurarea alegerilor. Ele, deşi se aplică pentru faptele săvârşite doar pe durata alegerilor, nu
ies din vigoare odată cu terminarea alegerilor.
 6. APLICAREA LEGII PENALE IN SPAŢIU

6.1. Considerații generale

Aplicarea legii penale în spaţiu, în opinia multor autori20, constă în activitatea de traducere
în viaţă a prescripţiilor sancţionatoare ale legii penale în raport cu locul comiterii diferitelor
infracţiuni – pe teritoriul României sau în străinătate – de către cetăţeni români sau străini.
În vederea realizării scopului Legii penale noul Cod pen. (în art.8 – 14) reglementează
principiile: teritorialităţii legii penale române (art. 8); personalităţii legii penale; (art.9); realităţii
legii penale (art.10); universalităţii legii penale (art.11).
De asemenea, legea penală reglementează excepţiile de la principiile enumerate mai sus
(în art. 12 şi 13 din noul Cod.) referitoare la modul cum se aplică legea penală română în raport
cu convenţiile internaţionale şi cazurile imunităţilor de jurisdicţie.
Reglementarea aplicării în spaţiu a legii penale române este completată cu instituţia
extrădării - art.13 din noul Cod penal.21.
Indiferent de modul de abordare al materiei supuse analizei, considerăm că legiuitorul
penal român a promovat concepţia potrivit căreia finalitatea normelor ce reglementează aplicarea
legii penale în raport cu spaţiul permite organizarea activităţii de represiune penală, pe plan
intern, cât şi pe plan internaţional, în aşa fel încât oriunde s-ar fi săvârşit o faptă penală să existe
posibilitatea de a trage la răspundere penală pe făptuitor.
Realizarea acestui obiectiv este condiţionată de înţelegerea şi colaborarea internaţională
între toate statele, iar în plan legislativ consacrarea principiilor menite să asigure inevitabilitatea
aplicării legii penale în raport cu spaţiul şi promovarea instituţiei extrădării22.

20
Al. Boroi, Gh. Nistoreanu op.cit. p.48// V. Dobrinoiu, William Brânză penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2003, p.53.
21
Prin Legea 302 din 28 iunie 2004 publ. în M.Of. al României P I nr. 594 din 1 iulie 2004 care a intrat în vigoare la
60 zile de la publicare, Lege care priveşte cooperarea judiciară internaţională în materi penală s-a statuat că începând
cu data integrării în U.E., preconizată la 1 ianuarie 2007 dispoziţiile în materie de extrădare prevazute de Legea
296/2001 privind extrădarea vor fi înlocuite cu dispoziţiile privind cooperarea cu statele membre ale U.E.
22
R.M.Stănoiu, Asistenţa juridică internaţională în materie penală, Ed. Academiei RSR, 1977, p.53.
 6.2. Aplicarea legii penale faptelor săvâşite pe teritoriul României

6.2.1. Principiul teritorialităţii legii penale

Este principiul de bază potrivit căruia se face aplicarea legii penale în raport cu locul
săvârşirii infracţiunii. Aceasta îşi găseşte consacrarea juridică în art.8 al.1 din noul Cod penal în
care se prevede că: „Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”.
Potrivit acestei dispoziţii se înţelege că Legea penală se aplică în exclusivitate tuturor
infracţiunilor comise pe teritoriul ţării, indiferent de calitatea făptuitorului – cetăţean român sau
străin, persoană fără cetăţenie domiciliat în ţara noastră sau în străinătate.
Întrucât normele penale au drept scop apărarea în primul rând a suveranităţii,
independenţei şi unităţii statului este normal ca autoritatea lor în spaţiu să se extindă atât cât se
întinde suveranitatea de la care emană şi o ocrotesc.
Pentru determinarea incidenţei Legii penale, potrivit principiului teritorialităţii vom trece
în cele ce urmează la explicarea noţiunilor de „teritoriul României” conform art.8 al.2 al noului
Cod penal şi „infracţiune săvărşită pe teritoriul țării”.

6.2.2. Noţiunea de teritoriu al României în sensul legii penale

Noţiunea de „teritoriul României” în sensul legii penale are o arie mai mare decât aceea de
teritoriu în sens geografic.
Deşi Legiuitorul a definit în mod principiul teritorialităţii legii penale atât în actualul C.pen.
cât şi în vechiul cod, ceea ce diferenţiază cele două coduri este aşezarea definiţiilor şi conţinutul
expresiilor „teritoriul României” şi „infracţiunea săvârşită pe teritoriul României” care în actualul
Cod îşi găsesc reglementarea. în al.2 şi 3 din art.8 ce defineşte principiul teritorialităţii legii
penale.
Noul Cod penal foloseşte expresia „teritoriul României: în loc de teritoriul ţării şi
respectiv „infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul României, în loc de „infracţiune
săvârşită pe teritoriul ţării” cum este în actualul Cod.
Din definiţia legală a teritoriului rezultă că acesta cuprinde întinderea de pământ şi apele
cu solul, subsolul şi spaţiul aerian, cuprinse între frontierele de stat.
Terminologia diferită folosită de noua reglementare are la bază evoluţia legislaţiei
incidente în privinţa regimului juridic al teritoriului. Aceasta se referă la reglementările cuprinse
în Legea 17/1990 modificată prin Legea 36/2002 şi cele ale OUG. 105/2001 privind regimul
juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi al zonei contigue a României, zona
economică etc.
Suprafaţa terestră sau întinderea de pământ vizează suprafaţa cuprinsă între frontierele
politico-geografice ale statului nostru.
Apele interioare situate între frontierele de stat sunt alcătuite atât din apele curgătoare
(pârâuri, râuri, fluvii) cât şi din apele stătătoare (lacuri naturale, glaciare, vulcanice, de
acumulare, bălţi, heleştee) precum şi apele maritime interne.
Subsolul este alcătuit din zona subterană având ca întindere înlăuntrul frontierelor de stat
(cu o adâncime practic limitată la posibilitatea reală a omului de exploatare în condiţiile tehnicii
actuale).
Spaţiul aerian este spaţiul care se întinde deasupra teritoriului cuprins între frontierele
statului şi deasupra apelor interioare şi mării teritoriale până la limita spaţiului cosmic.
Constituţia României din 1991 (revizuită în 2003) prevede în art. 3 al.2 că „Frontierele
ţării sunt consfiinţite prin legea organică cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme
general admise ale dreptului internaţional”.

6.2.3. Noţiunea de infracţiune săvârşită pe teritoriul României

Noul Cod penal. prevede în art.8 al. 3 că se consideră infracţiuni săvârşite pe teritoriul
României actele comise pe oricare din elementele definite de Legea penală în articolul menţionat
inclusiv dacă au fost săvârşite pe o navă sau aeronavă română aflate în afara apelor teritoriale sau
a spaţiului aerian al României.
Noul Cod penal folosind o altă terminologie, aşa cum am mai menţionat, prevede că
„infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul României şi atunci şi atunci când pe acest
teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România, s-a
efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate, ori s-a produs rezultatul
infracţiunii.
Din definiţia legală de mai sus, infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul României
în următoarele situaţii:
a) atunci când infracţiunea este săvârşită în întregime pe teritoriul ţării (în sensul art.8
al.2 din noul Cod penal).
b) Când infracţiunea este comisă în întregime pe o navă sau aeronavă română aflată în
primul caz în afara apelor maritime interioare şi a mării teritoriale şi în al doilea caz aflată în
afara spaţiului aerian al României.
c) Când pe teritoriul definit de art. 8 al.2 din noul C.pen.sau pe o navă sau aeronavă
română aflată în străinătate s-a efectuat numai un act de executare ori s-a produs rezultatul
infracţiunii.
 Aceasta din urmă situaţie este cunoscută sub denumirea de regula sau teoria „ubicuităţii”
sau a „desfăşurării integrale” potrivit căreia infracţiunea se consideră săvârşită pretutindeni unde
s-a comis fie numai un act de executare sau s-a produs rezultatul infracţiunii.
În aplicarea teoriei ubicuităţii în doctrină au apărut două controverse:
– dacă fapta a fost începută în străinătate şi rezultatul s-a produs în ţară. Toţii autorii au
fost de acord că infractorul va fi pedepsit în ţară ca şi cum întreaga acţiune s-ar fi desfăşurat în
ţară;
– dacă fapta a început în ţară şi s-a terminat în străinătate. Părerile sunt împărţite în trei
şi anume – unii autori au considerat că fapta va rămâne nepedepsită în ţară, alţii că va fi pedepsită
numai ca o tentativă şi alţii că va fi pedepsită ca şi cum ar fi fost săvârşită integral în ţară (opinie
care este legală şi corespunde principiului ubicuităţii la care raliem.

6.2.4. Excepţii de la principiul teritorialităţii legii penale

Restrângerile aplicării principiului teritorialităţii legii penale sunt prevăzute în mod expres
în Constituţia României art.72 al.2, art.84 al.2 şi 109 al.2, din Codul penal (art art.13 din noul
Cod penal) şi în Convenţiile internaţionale.
a) O primă restricţie se referă la faptele prevăzute de legea penală săvârşite de persoana
care se bucură de imunitate de jurisdicţie penală.
Art.13 din nou Cod penal prevede: „Legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite de
reprezentanţi diplomatici ai statelor străine sau alte persoane, care, în conformitate cu
Convenţiile internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român”.
Convenţia de la Viena din 1961 prevede că persoana agentului diplomatic este inviolabilă.
Agentul diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicţie penală a statului acreditat.
Această imunitate de jurisdicţie priveşte inviolabilitatea localului ambasadelor sau
legatelor statelor străine aflate în ţara noastră. Aceasta înseamnă că autorităţile române nu pot
pătrunde în incinta acestora fără aprobare.
Imunitatea penală nu este fără limite. Deşi statul acreditar nu poate urmări sau judeca pe
un agent diplomatic ce a săvârşit o infracţiune, îl poate declara „pesona non grata” şi îi poate cere
să părăsească teritoriul sau poate solicita statului acreditant să-l judece după propriile legi.
Deasemenea reprezentanţii diplomatici au obligaţia, potrivit normelor de drept
internaţional, să predea pe acei infractori care s-ar refugia în localurile reprezentanţilor.
b) O altă restricţie care constituie excepţie de la principiul teritorialităţii legii penale
constă în imunitatea prezidenţială, parlamentară şi guvernamentală.
Imunitatea prezidenţială consacrată de art.84 al.2 din Constituţia României (revizuită)
Preşedintele României se bucură de imunitate în condiţiile art.72 al.2 din Constituţie (care
prevede imunitatea parlamentară). Competenţa de judecată revine Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie. Preşedintele este demis de drept de la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare.
Imunitatea Parlamentară. Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică
penală pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului (art.72
al.1) ei pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată pentru faptele care nu au legătură cu voturile sau cu
opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau
arestaţi, fără încuviinţarea camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi
trimiterea în judecată se pot face numai decătre Parchetul de pe lângă Înalta Curte de casaţie şi
Justiţie. În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii şi senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei în
cazul în care camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat
revocatrea acestei măsuri (art.72 al.2).
Imunitatea membrilor Guvernului României.
Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară
urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate prin
Legea răspunderii ministeriale (Lege organică) care stabileşte pedepsele ce se aplică acestora
pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
c) Infracţiunile săvârşite de personalul armatelor străine în timpul staţionării sau trecerii
pe teritoriul României.
Această regulă este unanim admisă în dreptul internaţional. În cazul în care personalul
acestor trupe săvârşeşte infracţiuni pe teritoriul ţării noastre care este convenită prin convenţiile
bilaterale între statele interesate.
d) Infracţiunile săvârşite la bordul aeronavelor militare sau guvernamentale.
Eventualele infracţiuni săvârşite la bordul lor nu cad sub jurisdicţia statului român şi nici
faptele săvârşite pe teritoriul român de persoanele care fac parte din echipajul sau personalul
specializat al acestei nave şi aeronave pe timpul cât s-au aflat în porturi sau aeroporturi ori în
apele maritime interioare sau în marea teritorială.
Ele reprezintă statele cărora le aparţin şi se află pe teritoriul ţării noastre cu aprobarea
Guvernului român.
e) Infracţiunile săvârşite la bordul unor nave străine aflate în trecere prin marea
teritorială ori pe timpul cât se află în porturi, în apele maritime interioare şi în marea teritorială
a României.
Acestă excepţie în Legea 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare al
mării teritoriale şi al zonei contigue a României în condiţiile stipulate în art.17 al.2 şi art.25 din
aceeaşi lege pentru navele militare străine.
 Aceste excepţii sunt de strictă interpretare legea devenind incidentă numai în cazurile şi în
condiţiile expres prevăzute de aceasta.

6.3. Aplicarea legii penale române unor infracţiuni săvârşite în străinătate

6.3.1. Noţiuni preliminare

După cum am văzut, principiul teritorialităţii priveşte doar aria infracţiunilor care se comit
pe teritoriul României.
Pentru asigurarea unei eficienţe sporite în lupta contra infracţionalităţii, Legea penală
română conţine dispoziţii care se pot aplica în spaţiu şi dincolo de limitele teritoriului românesc
potrivit următoarelor principii subsidiare: principiul personalităţii, al realităţii şi al universalităţii.

6.3.2. Principiul personalităţii legii penale

Acest principiu este consacrat legal în art.9 din noul Cod penal. În esenţă, reglemenarea
acestuia constă în prevederea că legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului
ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau fără cetăţenie care are domiciliul în ţară.
Noul C.pen. prevede, pe lângă cele două condiţii care rezultă din definiţia principiului, şi
incidenţa conduitei dublei incriminării prin formularea în ultima teză a art.11 a precizării conform
căreia „dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea ţării unde a fost săvârşită”.
Noua reglementare reintroduce această conduită care era prezentă în Codul penal din
1937. Aceasta prezintă o dublă importanţă – fapta săvărşită pe teritoriul statului străin să aibă
teritorialitatea sa naturală, guvernată de suveranitatea statului pe teritoriul căreia se află valorile
ocrotite de legea penală şi în al doilea rând exclude posibilitatea creării unor situaţii
discriminatorii între cetăţenii români aflaţi pe teritoriul altor state şi celelalte persoane care se
găsesc pe aceste teritorii. (exemplu: nu va constitui infracţiune de deţinere ilegală de arme fapta
unui cetăţean român comisă pe teritoriul unui stat care permite portul de arme în condiţii mult
mai permisive de cât legea română).

6.3.3 Principiul realităţii legii penale

Acest principiu mai este denumit în unele lucrări principiul protecţiei reale sau al cetăţeniei
pasive23.
Noul Cod penal consacră acest principiu în art. 10 al.1şi 2, extinzând astfel sfera de
aplicare a regulii realităţii penale, incluzând pe lângă infracţiunile prevăzute în vechea
reglementare şi alte infracţiuni „orice infracţiuni contra unui cetăţean român şi infracţiunile
săvârşite contra persoanelor juridice de naţionalitate română”.
23
Al. Boroi, Gh. Nistoreanu. op.cit., p.60.
 Pe de altă parte, noul C.pen. restrânge domeniul de aplicare prevăzut de Codul penal în
vigoare limitând incidenţa principiului realităţii exclusiv la faptele pedepsite cu „detenţiunea pe
viaţă ori închisoarea mai mare de 10 ani” (înlăturând vătămarea gravă a integrităţii sau sănătăţii
unui cetăţean român).
Pentru realizarea acestui principiu se cer întrunite următoarele condiţii:
– infracţiunea să fi fost săvârşită în întregime în străinătate;
– fapta să constituie infracţiune în baza legii române (fără condiţia dublei incriminări);
– infracţiunea să fie îndreptată împotriva securităţii naţionale a statului român, contra unui
cetăţean român sau împotriva unei persoane juridice române;
– făptuitorul să fie cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie care nu are domiciliul în
România;
– infracţiunea săvârşită să fie sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau detenţiunii
severe.
Noul C.pen. nu prevede prezenţa în ţară a infractorului, el putând fi judecat şi în lipsă.
Dacă infractorul a fost judecat şi condamnat în străinătate pedeapsa sau partea din
pedeapsă executată în străinătate şi arestul preventiv vor fi deduse din pedeapsa aplicată de Legea
română.

6.4. Principiul universalităţii legii penale

Principiul universalităţii Legii penale este consacrat în art.11 din noul Cod penal în care se
arată că Legea penală română se aplică şi altor infracţiuni decât celor prevăzute în art. 10,
săvârşite în afara teritoriului ţării de un străin, care se află de bunăvoie pe teritoriul României,
în următoarele cazuri:
a) s-a săvârşit o infracţiune pe care statul român şi-a asumat obligaţia să o reprime în
temeiul unui tratat internaţional, indiferent dacă este prevăzută sau nu de legea penală a statului
pe al cărui teritoriu a fost comisă;
b) s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului şi aceasta a fost refuzată dacă:
– fapta este prevăzută ca infracţiune în legea penală a ţării unde a fost săvârşită;
– făptuitorul se află în ţară.
Prevederile acestui principiu stabilesc incidenţa legii penale române asupra oricărei
infracţiuni comise în străinătate dacă făptuitorul este cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie
şi se află pe teritoriul ţării noastre.
Această reglementare se justifică pe de o parte prin necesitatea de a sancţiona infracţiunile
săvârşite în străinătate de către cetăţenii străini îndreptate împotriva intereselor statului nostru sau
ale cetăţenilor români (altele decât cele sancţionate în temeiul principiului realităţii), iar pe de
altă parte prin necesitatea de a coopera cu alte state în lupta împotriva criminalităţii, prin
sancţionarea oricărui infractor aflat pe teritoriul ţarii noastre, împiedicând astfel ca acesta să-şi
găsească un loc de refugiu descurajând fenomenul infracţional internaţional.
Pentru aplicarea principiului universalităţii Legii penale se cere îndeplinirea cumulativă a
următoarelor condiţii:
a) săvârşirea unei infracţiuni, alta decât cele pentru care s-ar aplica legea penală română
potrivit principiului realităţii legii penale;
b) infracţiunea să fie săvârşită în străinătate în totalitatea ei (fără implicarea principiului
teritorialităţii potrivit criteriului ubicuităţii – începerea sau executarea faptei);
c) să existe dubla incriminare – fapta să fie prevăzută ca infracţiune – atât de legea
noastră penală cât şi de a ţării unde a fost săvârşită;
d) să fie săvârşită de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu are
domiciliul în România;
e) infractorul să se afle pe teritoriul României venit de bună voie pe teritoriul ţării
noastre.
Pentru infracţiunile îndreptate contra intereselor statului român, contra unui cetăţean
român sau contra unei persoane juridice române făptuitorul poate fi judecat şi în cazul când s-a
obţinut extrădarea lui.
Acest principiu nu se aplică în cazul când, potrivit legii statului în care făptuitorul a
săvârşit infracţiunea, există o clauză ce împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau
continuarea procesului penal şi executarea pedepsei sau când pedeapsa a fost executată ori este
considerată ca executată.
Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată parţial, iar instanţele noastre vor
recunoaşte hotărârea străină, ele vor dispune să execute pedeapsa sau restul de pedeapsă
pronunţată în străinătate.

6.4.1. Prioritatea convenţiilor internaţionale în materia unor infracţiuni comise în

străinătate.

Aplicarea Legii penale române potrivit principiului realităţii şi universalităţii examinate

anterior se realizează potrivit art.12 din noul Cod penal care prevede că „Dispoziţiile cuprinse în
art. 8-11 se aplică dacă nu se dispune altfel printr-un tratat internaţional la care România este
parte.”
Din textul Codului penal se observă că statul nostru îşi asumă obligaţiile de a acţiona
pentu reprimarea unor infracţiuni ce periclitează comunitatea internaţională pe baza convenţiilor
internaţionale care dobândesc calitatea de legi speciale, acţionând cu prioritate în raport cu
prevederile legi generale.

6.5. Extrădarea

6.5.1. Noţiunea şi natura juridică a extrădării

În condiţiile în care criminalitatea transnaţională organizată a dobândit o amploare din ce în
ce mai mare, lupta împotriva infracţionalităţii a determinat statele să-şi acorde asistenţă juridică
reciprocă cooperând la descoperirea, reţinerea şi condamnarea celor care au încălcat legea penală.
Pentru a îngrădi tendinţa unor infractori de a scăpa de răspundere penală, prin refugierea
dintr-o ţară în alta după săvârşirea unor infracţiuni pe teritoriul unui stat sau altul, s-a recurs la
realizarea unei instituţii care să stopeze acest fenomen – extrădarea.
Extrădarea este un act juridic bilateral intervenit între două state pe baza căreia un stat -
pe al cărui teritoriu s-a refugiat un infractor sau un condamnat – îl remite la cererea altui stat
pentru a fi judecat sau pus să execute pedeapsa la care fusese condamnat de către instanţele
judecătoreşti ale acelui stat.
În raport cu finalitatea sa, extrădarea este un act de asistenţă juridică internaţională
reciprocă care se acordă numai pe baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de
reciprocitate24.
Extrădarea este un act bilateral. Aceasta implică cererea de extrădare din partea statului
solicitant şi predarea infractorului de către statul pe teritoriul cărui acesta se refugiază (stat
solicitat).
Aşa cum am menţionat în definiţie, extrădarea este o instituţie juridică ce are un
pronunţat conţinut politic, fiind rodul voinţei liber exprimate a statelor, respectându-se
suveranitatea şi independenţa lor.
Instituţia extrădării este reglementată prin norme de drept cuprinse în convenţii bilaterale
sau multilaterale prin care se reglementează această materie.
România a încheiat numeroase convenţii de asistenţă juridică internaţională cuprinzând
reglementării în domeniul extrădării (care pot fi găsite pe internet şi consultate) cu Franţa,
Germania, Italia, Grecia,Bulgaria.
Legislaţia României în materie de extrădare a evoluat de la Legea 4/1971; Legea 30/18
mai 1994 de rectificare a Convenţiei europene de extrădare încheiată la Paris 13.XII. 1957 şi
protocoalelor sale adiţionale încheiate la Strasbourg la 15 octombrie 1975 şi la 17 martie 1978,
intrate în vigoare la 14 mai 1997. Legea 296/1991 privind extrădarea; Legea 704/2001 privind

24
Art.19 al. 2 din Constituţia României (revizuită) prevede că: „cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor
internaţionale la care România este parte în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate”.
asistenţa judiciară internaţională în materie penală şi Legea 756/2001 asupra transferării
persoanelor condamnate în străinătate.
Actuala Lege nr. 304/2004 adoptată de Parlamentul României în regim de urgenţă
priveşte cooperarea judiciară internaţională în materie penală reglementează prevederile de
cooperare privind extrădarea, predarea în baza unui mandat european de arestare, transferul de
proceduri în materi penală, recunoaşterea şi executarea hotărârilor, transferarea persoanelor
condamnate, comisiile rogatorii, înfăţişarea martorilor, experţilor şi a persoanelor urmărite,
notificarea actelor de procedură, cazierul judiciar.
În Legea 302/2004 este utilizat conceptul de extrădare voluntară (art.49 al.1. Potrivit
acestuia, persoana extrădată are dreptul să declare în faţa instanţei că renunţă la beneficiile pe
care i le poate conferi legea de a se apăra împotriva cererii de extrădare şi că îşi dă
consimţământul să fie extrădată şi predată autorităţilor competente ale statului solicitant.

6.5.2. Condiţiile extrădării

Din examinarea reglementărilor stabilite prin Legea 302/2004 rezultă că, pentru realizarea
extrădării, trebuie îndeplinite anumite condiţii privind infracţiunea, infractorul, pedeapsa
prevăzută de lege sau aplicată de instanţă, competenţa şi condiţiile de ordin procedural.
a) Condiţiile referitoare la infracţiune:
– să se fi săvârşit o infracţiune pe teritoriul statului solicitant de către un cetăţean al
acestui stat ori prin fapta săvârşită să fie lezate interesele acelui stat.
- să fi comis o infracţiune în sensul art.158 C.pr.pen. – în calitate de autor, instigator sau
complice.
– fapta săvârşită să fie considerată infracţiune atât de legislaţia statului solicitant cât şi
de cea a statului solicitat.
Legea 302/2004 prevede că extrădarea poate fi acordată şi fără îndeplinirea condiţiei
dublei incriminări dacă aceasta este prevăzută într-o convenţie internaţională la care România
este parte.
b) În privinţa pedepsei se cere ca infracţiunea pentru care se cere extrădarea să prezinte o
anumită gravitate (o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2 ani).
c) Condiţiile care privesc infractorul:
– Persoana a cui extrădare se cere trebuie să fie cetăţean străin.
Potrivit prevederilor Constituţiei, persoanele de cetăţenie română nu pot fi extrădate. Dacă
acestea vor săvârşi infracţiuni în străinătate, vor fi pedepsite de legea română conform
principiului personalităţii.
– Infractorul să se afle pe teritoriul statului solicitat.
 – Să existe o cerere de extrădare din partea unui stat care are interesul să-l pedepsească
pe infractor sau să-l pună să execute pedeapsa pe cel condamnat .
Cererea va cuprinde:
– în funcţie de faza procesuală: originalele sau copiile autentice ale hotărârii de
condamnare definitive; deciziile pronunţate în căile de atac; mandatul de executare a pedepsei
închisorii, respectiv copiile autentice de pe acest mandat (autentificarea se face gratuit de instanţă
sau parchet).
– expunerea faptelor pentru care se cere extrădarea. data, locul săvârşirii calificarea
juridică;
– copie asupra dispoziţiilor legale aplicabile (textele din C.pen.).
– semnalmentele cele mai precise ale persoanei extrădabile şi orice alte informaţii de
natură să determine identitatea şi naţionalitatea acesteia.
– date privind durata pedepsei când persoana extrădată a executat doar o parte a acesteia.
d) Condiţii referitoare la competenţă şi procedură.
– Statul solicitat care primeşte cererea de extrădare este obligat să-l aresteze pe făptuitor
pentru a evita posibilitatea dispariţiei lui. În cazul respingerii cererii de extrădare această obligaţie
dispare.
– Statul solicitat este obligat să comunice statului solicitant data şi locul predării
făptuitorului care este extrădat. În termen de 15 zile făptuitorul trebuie preluat. Dacă nu este
preluat se prelungeşte cu încă 15 zile.
– Statul solicitant este obligat să comunice părţii solicitate informaţii cu privire la
finalizarea procesului penal în care a fost implicat cel extrădat.
– Autorităţile judiciare române trebuie să realizeze examenul de regularitate internaţională
(conform art.39 al.1 din Legea 302/2004).
– Să existe norme convenţionale ori o înţelegere privind declaraţia reciprocă de extrădare:
– Să nu existe un refuz de acordare a asistenţei judiciare (neidentificare sau decesul
făptuitorului).
– cererea şi actele să fie însoţite de traduceri.

6.5.3. Situaţiile de excepţie când nu se poate acorda extrădarea

Identic condiţiilor extrădării vom constata situaţii de excepţie când nu se poate acorda
extrădarea referitoare la persoane, la fapte, la pedeapsă, competenţă şi procedură.
A) Excepţie referitoare la persoană
Nu pot fi extrădate din România (conform art.23.al 1) următoarele categorii de persoane:
a) Cetăţenii români cu excepţia situaţiilor prevăzute de art.24 din lege:
 Potrivit art. 24 cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în baza convenţiilor
internaţionale la care aceasta este parte şi pe bază de reciprocitate numai dacă este îndeplinită una
din următoarele condiţii:
– în vederea efectuării urmăririi penale şi a judecăţii dacă statul solicitant dă asigurări
considerate ca suficiente că în cazul condamnării la o pedeapsă privativă de libertate printr-o
hotărâre judecătorească definitivă, persoana extrădată va fi transferată pentru executarea pedepsei
în România;
– persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării cererii
de extrădare;
– persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant.
– persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul său împotriva unui cetăţean al unui stat
membru al UE dacă statul solicitant este membru al UE
Extrădarea cetăţenilor români este prevăzută şi de Constituţie în art.19 al.2 şi 19 al.3 ca
excepţie de la prevederile art.19 al.1.
Potrivit acestor prevederi cetăţenii români şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei
convenţii internaţionale şi pe bază de reciprocitate.
b) Sunt exceptate persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România.
c) persoanele străine care se bucură de imunitate de jurisdicţie în condiţiile şi în limitele
stabilite prin convenţii sau prin alte înţelegeri internaţionale.
d) persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca părţi, martorii sau
experţii în faţa autorităţilor judiciare române solicitante în limita imunităţilor conferite prin
convenţie internaţională.
Calitatea de cetăţean român sau de refugiat politic în România se apreciază la data
rămânerii definitive a hotărârii asupra extrădării. Dacă această calitate este recunoscută între data
rămânerii definitive a hotărârii de extrădare şi data convenită pentru predare se va pronunţa o
nouă hotărâre în cauză.
Extrădarea oricărei alte persoane străine poate fi refuzată sau amânată dacă predarea
acesteia este susceptibilă să aibă consecinţe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din
cauza vârstei sau a stării sale de sănătate.
În caz de refuz al extrădării, prevederile art.25 al.1 se aplică în mod corespunzător, iar în
caz de amânare a extrădării, prescripţia răspunderii penale sau a executării pedepsei se suspendă.
Potrivit art.25 al.1 refuzul extrădării propriului cetăţean sau a refugiatului politic obligă
statul român ca la cererea statului solicitant să supună cauza autorităţilor sale judiciare
competente astfel încât să se poată exercita urmărirea penală şi judecata dacă este cazul. În acest
scop statul solicitant ar urma să transmită gratuit Ministerului Justiţiei din România dosarele,
informaţiile şi obiecţiile privind infracţiunea. Statul solicitant va fi informat despre rezultatul
cererii sale.
B. Excepţii referitoare la fapte
Extrădarea nu se acordă dacă:
– Statul solicitat are motive temeinice de a crede că cererea de extrădare motivată printr-o
infracţiune de drept comun a fost prezentată în vederea urmăriri sau pedepsirii unei persoane pe
considerente de rasă, religie,de naţionalitate sau de opinii politice şi că situaţia acestei persoane
riscă să fie agravată pentru unul sau altul din aceste motive.
– Infracţiunea pentru care se cere extrădarea care, nu constituie o infracţiune de drept
comun.
– Infracţiunea pentru care este cerută este considerată de statul solicitant ca o infracţiune
politică sau ca o faptă conexă unei asemenea infracţiuni.
Nu sunt considerate infracţiuni de natură politică
a) atentatul la viaţa unui şef de stat sau a unui membru al familiei sale.
b) infracţiunile prevăzute în art.50 ale Convenţiei de la Geneva din 1949 pentru
îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie.
c) orice schimbări similare ale legilor războiului.
d) crimele împotriva umanităţii prevăzute de Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea
crimei de genocid adoptată la 9 martie 1948 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite.
e) infracţiunile prevăzute de art.1 ale Constituţiei europene pentru reprimarea terorismului
– Strasbourg 27.01.1999.
f) acţiunile prevăzute în Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse şi tratamente
crude, inumane şi degradante adoptate la 17 decembrie 1984 de Adunarea Generală a Naţiunilor
Unite.
g) orice altă infracţiune al cărei caracter politic a fost eliminat de tratatele Convenţiilor şi
acordurile internaţionale la care România este parte.
C) Excepţii privitoare la pedeapsă
– dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de către legea
statului solicitant.
– persoana condamnată cu suspendarea executării pedepsei
D) Excepţii referitoare la competenţă
– România poate să refuze extrădarea persoanei reclamate pentru o infracţiune care,
potrivit legislaţiei române, a fost săvârşită în totul sau în parte pe teritoriul său.
– când infracţiunea, motivând cererea de extrădare, a fost săvârşită în afara teritoriului
statului solicitant adică într-un stat terţ. Extrădarea va putea fi refuzată numai dacă legislaţia
statului român nu autorizează urmărirea unei infracţiuni săvârşită în afara teritoriului său ori nu
autorizează extrădarea care face obiectul cererii (art. 31 din L. 302/2004).
E. Excepţii referitoare la procedură
– extrădarea poate fi refuzată când, potrivit legislaţiei ambelor state, acţiunea penală poate
fi angajată numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar această persoană se opune
extrădării.
– în cazurile în care persoana extrădabilă ar urma să fie judecată în statul solicitant de un
tribunal care nu asigură garanţiile fundamentale de procedură şi de protecţie a dreptului la
apărare sau de un tribunal constituit anume pentru cazul respectiv şi dacă extrădarea este cerută
pentru executarea unei pedepse pronunţate de acel tribunal.
– când persoana reclamată a fost judecată definitiv de autorităţile competente ale statului
român pentru fapta ori faptele pentru care este cerută extrădarea.
– extrădarea nu se acordă în cazul prescripţiei acţiunii penale sau prescripţiei executării
pedepsei, fie a statului solicitant sau a statului solicitat.
– extrădarea nu se acordă pentru o faptă acoperită de amnistie în statul solicitat dacă
acesta ar avea competenţa să urmărească această infracţiune potrivit propriei sale legi penale.
– graţierea făcută de statul solicitant face inoperabilă cererea de extrădare.

6.5.4. Ordinea de preferinţă în acordarea extrădării

În cazul concursului de cereri de extrădare pentru aceeaşi faptă, Ministerul Justiţiei va
înştiinţa de urgenţă autorităţile competente ale statelor solicitante.
Se va ţine seama de toate împrejurările în mod deosebit de gravitatea faptei, locul săvârşirii,
de datele depunerii cererii de extrădare, de naţionalitatea persoanei reclamate, de existenţa
reciprocităţii de extrădare în raport cu statul român şi de posibilitatea unei extrădări ulterioare de
către alt stat solicitant.

6.5.5. Organele implicate în efectuarea extrădării

Cererea se adresează Ministerului Justiţiei din România.
Actele procedurale despre care au vorbit autorii sunt efectuate de Ministerul Public şi cele
ale Ministerului de Justiţie.
Activitatea de arestare şi predare către statul solicitant se fac de către instanţele
judecătoreşti, iar predarea se face prin Biroul Naţional Interpol.
 7. RAPORTUL JURIDIC PENAL

7.1. Noţiunea raportului juridic penal

Raportul juridic este definit în teoria generală a dreptului ca fiind acea relaţie socială care se
află sub incidenţa unei reglementări juridice25.
Referitor la raportul juridic penal, majoritatea specialiştilor în domeniu îl definesc ca fiind
acele relaţii sociale care se realizează în conformitate cu prevederile legii penale, între stat şi
toţi ceilalţi membrii ai societăţii, raport în care statul prin organele sale specializate are dreptul
de a impune respectarea valorilor sociale ocrotite de lege şi de a trage la răspundere penală pe
cei care au săvârşit infracţiuni, iar membrii societăţii au obligaţia de a se conforma legii şi de a
suporta sancţiunile penale în măsura în care au încălcat prescripţiunile normei penale26.
Din definiţia dată raportului juridic penal, rezultă că el sintetizează relaţiile de apărare
socială împotriva criminalităţii şi combatere a acesteia prin normele dreptului penal sau altfel
spus relaţiile de apărare socială reglementate prin normele dreptului penal.
Această legătură dintre normele penale care guvernează prin mijloace proprii relaţiile de
apărare socială împotriva criminalităţii, conferă raporturilor juridice penale, pe de o parte,
caracterul de norme ale dreptului penal în acţiune, cât priveşte relaţiile de recomandare pe care le
propune membrilor societăţii, în plan preventiv, iar pe de altă parte, ca o reacţie de tip represiv,
cât priveşte relaţiile de tip conflictual care se nasc între societate şi făptuitor din momentul
săvârşirii unei infracţiuni.

7.2. Trăsăturile raportului juridic penal

Examinând din perspectiva naturii şi finalitatea relaţiilor sociale vizate de raporturile

juridice penale constatăm că acestea prezintă unele trăsături distincte faţă de alte ramuri ale
dreptului.
Trăsătura caracteristică a raporturilor juridice penale rezidă în aceea că ele apar nu prin
acordul de voinţă, ci prin exprimarea imperativă a voinţei statale. Aşadar, naşterea, modificarea
sau stingerea raporturilor juridice penale sunt impuse de lege, apărarea valorilor sociale la care se
referă nefiind lăsate la aprecierea destinatarilor legii penale.

25
N. Popa ,“Teoria generală a dreptului”, editia a 5a, Ed. CH Beck, Bucuresti, 2014, p. 324.
26
Al. Boroi, Gh. Nistoreanu – op. cit., p. 72 // V. Dobrinoiu, W. Brânză – op. cit., p. 54 // V. Dobrinoiu, I.Pascu, V.
Lazăr, Gh. Nistoreanu, I. Molnar, Al. Boroi – “Drept Penal. Partea generală”, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1996, p.
76.
 7.3. Ordinea de drept penal

Ordinea de drept penal se înfăptuieşte în opinia majorităţii autorilor27 în cea mai mare parte
prin respectarea dispoziţiilor legii penale, constrângerea penală intervenind numai în cazul
săvârşirii unor infracţiuni. Aşadar, ordinea de drept are un caracter complex şi dinamic, ce se
constituie într-o succesiune de planuri, preventivul precedând represivul, iar acesta din urmă
vizând corectivul – în sensul de tratament penal de îndreptare.
Realizarea imperativelor legii penale, indiferent că are loc prin respectarea de bună voie a
dispoziţiilor legii sau prin impunerea lor prin forţa coercitivă a statului implică întotdeauna
naşterea unor raporturi juridice penale. Raporturile juridice care iau naştere prin conformarea
oamenilor la conduita prescrisă prin normele dreptului penal se numesc raporturi de conformare
sau cooperare şi iau naştere din momentul intrării în vigoare a legii penale. Acestea au o
existenţă abstractă, imaterială şi îndeplinesc o funcţie educativă şi de intimidare, scopul declarat
fiind prevenirea săvârşirii infracţiunilor. Atunci când o persoană încalcă prevederile legii penale
– ignorând prohibiţiile impuse de aceasta raportul juridic penal ia o formă concretă, conturându-
se în toate elementele sale şi oferind cadrul legal în baza căruia autoritatea judecătorească, făcând
uz de prerogativele sale, acţionează pentru tragerea la răspundere penală a infractorului. Raportul
care ia naştere în acest caz este unul de conflict sau de contradicţie şi apare pe scheletul raportului
juridic de conformare prin transformarea acestuia o dată cu săvârşirea faptei infracţionale. În
acest caz prevenţia va ceda locul constrângerii.
În ştiinţa dreptului penal s-a conturat opinia potrivit căreia respectarea de bună voie a legii
penale nu presupune şi naşterea vreunui raport între norma penală şi virtualii ei destinatari.
Împotriva acestui punct de vedere au fost aduse şi contra argumente astfel:
 norma penală devine activă chiar din momentul intrării în vigoare (aplicarea
principiului activităţii penale). În planul funcţiei educative, preventive, acest lucru nu se poate
realiza decât în cadrul unor raporturi juridice de conformare, neconflictuale ale membrilor
societăţii faţă de normele de conduită impuse28;

27
C. Bulai ,Manual de drept penal. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 1997., p. 77; N. Giurgiu Legea
penală şi infracţiunea. Doctrină, legislaţie, practică judiciară. Ed. revăzută şi adăugită. Iaşi: Gama, 1995, p. 57; Gh.
Nistoreanu, Al. Boroi – op. cit., p. 64 // V. Dobrinoiu, W. Brânză – op. cit., p. 55.
28
I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, vol. I, Bucureşti, 1912, p. 261: “Nici o infracţiune nu se va
pedepsi dacă pedepsele nu vor fi hotărâte înaintea săvârşirii sale”. Această dispoziţiune nu este decât aplicarea în
materie penală a regulei puse în art. (1) Cod Civil, care zice că: “Legea nu dispune decât pentru viitor, ea nu are
putere retroactivă”. Acelaşi autor susţine că: “dacă regula e raţională în civile prin „a fortiori raţională şi în penal,
căci nimic nu ar fi mai nedrept decât a pedepsi pe cineva, fără ca prin lege să fie înştiinţat de mai înainte că va fi
pedepsit dacă va comite un anumit fapt.” Legea trebuie să sfătuiască înainte de a lovi”.
  raporturile juridice penale născându-se numai în momentul săvârşirii faptei prohibite, ar
însemna să se admită teza că poate lua naştere un raport juridic din nerespectarea unei obligaţii
extrajuridice29.
 negarea raporturilor juridice de cooperare în cadrul dreptului penal readuce în prim-plan
teza caracterului pur sancţionator al dreptului penal, punându-i în discuţie caracterul autonom.
Raportul juridic penal formează obiect de studiu pentru ştiinţa dreptului penal deoarece
normele şi instituţiile care compun partea generală a dreptului penal prevăd condiţiile generale
comune pentru naşterea, modificarea şi stingerea raporturilor juridice penale.

7.4. Structura raportului juridic de drept penal

Examinarea construcţiei juridice a raportului juridic penal este detereminată de specificul

relaţiilor deosebite ce se nasc în procesul de apărare socială împotriva infracţiunilor.
În raport cu distincţia învederată între raporturile juridice penale de confirmare şi cele
conflictuale, vom prezenta principalele aspecte pe care le ridică studierea elementelor de structură
– subiectul, conţinutul şi obiectul cât şi particularităţile acestora.

7.5. Particularităţi referitoare la subiectul raportului juridic penal

Persoanele – ca participanţi la raportul juridic penal pot apărea în două ipostaze şi anume:
ca beneficiari ai ocrotirii juridice penale şi ca destinatari ai prevederilor penale.
În primă ipostază – membrii societăţii în calitate de titulari direcţi sau indirecţi ai valorilor
apărate penal se bucură de apărare împotriva conduitei periculoase a altor membrii ai societăţii.
În cea de-a doua calitate – de destinatari ai prevederilor legii penale, membrii societăţii au
îndatorirea de a se conforma conduitei prevăzute de lege faţă de valorile sociale ocrotite prin
legea penală.
Din analiza subiecţilor ca elemente ale raportului juridic penal se observă apariţia unor
diferenţieri, după cum acest raport este unul de conformare sau de conflict.
În cazul raportului juridic penal de conformare subiecţii sunt: statul care din momentul
intrării în vigoare a legii penale are dreptul să pretindă respectarea acesteia; cât şi destinatarii
legii penale care au obligaţia să se supună prevederilor legii penale.
De exemplu, dacă legea penală se adresează unei anumite categorii de persoane fizice (sau
chiar şi persoane juridice în baza prevederilor noului Cod penal), gestionari, funcţionari, militari,
cetăţeni români, străini, apatrizi etc., respectiv societăţi comerciale, S.R.L.-uri, asociaţii familiale

29
C. Bulai, op. cit., p. 57.
etc., subiecţi ai raportului juridic de conformare vor fi numai cei care au sau care vor avea această
calitate impusă de lege.
Substituirea statului în dreptul titularilor de valori nu înseamnă înlăturarea acestora de la
raportul juridic penal. Alături de stat, ca subiect dominant, titular al acţiunii penale există şi
persoana fizică sau juridică titulară a valorii sociale. În virtutea acestei calităţi i-a fost acordat
persoanei vătămate dreptul de a decide în anumite cazuri, asupra punerii în mişcare a acţiunii
penale sau a exercitării, precum şi dreptul de a participa în procesul penal ca parte vătămată.
În cazul raportului juridic penal de conflict subiecţii raportului penal sunt: statul (în
principal) şi persoana fizică sau juridică vătămată (în secundar), cât şi destinatarul normei
incriminatoare– în persoana celui care a săvârşit infracţiunea şi care urmează să răspundă
penal.
Chiar şi în cazul în care pentru existenţa infracţiunii, este necesară plângerea prealabilă a
persoanei vătămate – pentru a pune în mişcare acţiunea penală – statul rămâne subiect al
raportului de conflict, întrucât în această situaţie numai statul are dreptul de a aplica pedeapsa
infractorului prin autorităţile legale.
Spre deosebire de raportul juridic de conformare, unde destinatarul nu este unul determinat,
ci este unul virtual, în cazul raportului juridic de conflict acest subiect este precis determinat în
persoana celui care a săvârşit infracţiunea (cu excepţia infracţiunilor cu autori necunoscuţi).

7.6. Particularităţi referitoare la conţinutul raportului juridic penal

Conţinutul raportului juridic penal este alcătuit din drepturile şi obligaţiile participanţilor la
acest raport – a subiecţilor raportului.
Remarcăm şi din acest punct de vedere unele deosebiri între raportul juridic penal de
conformare şi raportul juridic penal de conflict, după cum urmează:
În cazul raportului juridic penal de conformare statului îi revine – ca titular al apărării
sociale – dreptul de a pretinde o conduită în conformitate cu conţinutul – prohibitor sau onerativ
al dispoziţiei descrise în norma penală, iar destinatarilor legii penale, obligaţia de a se conforma,
adoptând conduita de respect şi ascultare cerută, dar şi dreptul de a nu fi ţinuţi să se conformeze,
decât în limitele stabilite de lege.
Persoanele fizice, ca destinatare ale normei de incriminare, au obligaţia de a se conforma
prevederilor legii penale – adică de a se abţine sau de a întreprinde ceea ce norma penală ordonă -
sub ameninţarea constrângerii penale, dar ele au şi dreptul de a se supune numai obligaţiilor
stabilite de lege.
Fiind vorba de un raport juridic imperativ, de putere, este exclusă ideea egalităţii în drepturi
între stat şi destinatarii normei penale.
 Ca o consecinţă a principiului legalităţii incriminării pedepsei, statului îi revine şi obligaţia
de a acţiona în spiritul principiilor dreptului penal, cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale,
aplicând numai sancţiunile legale pentru infracţiunea săvârşită şi dovedită, individualizate potrivit
criteriilor legale.
Persoana fizică ce a încălcat legea penală are obligaţia să răspundă penal, suportând
sancţiunile dispuse de instanţa judecătorească şi dreptul de pretinde statului să respecte strict
prevederile legii penale.
Nerespectarea de către organele judiciare a obligaţiilor ce le revin atrage fie nulitatea
actelor întocmite, fie chiar tragerea la răspundere penală în cazul unor infracţiuni (abuzul în
serviciu contra intereselor persoanelor, arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă, represiunea
nedreaptă etc.).

7.7. Particularităţi referitoare la obiectul raportului juridic penal

Obiectul raportului juridic penal constă în conduita pe care trebuie să o adopte subiecţii
raportului în funcţie de drepturile şi obligaţiile ce constituie conţinutul raportului juridic.
Şi obiectul raportului juridic diferă în cele două ipostaze sub care am făcut examinarea şi a
celorlalte componente ale raportului juridic penal.
În cazul raportului juridic de conformare obiectul îl constituie însăşi atitudinea de –
aliniere – de conformare, de cooperare, care decurge din dispoziţiile normei penale. Aceasta
înseamnă realizarea ordinii de drept penale pe calea constrângerii sau conformării de bunăvoie.
Obiectul raportului juridic penal de conflict constă în sancţiunile ce urmează a fi aplicate în
mod legal (pedepse, pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă).
Obiectul raportului juridic penal de conflict are relevanţă în raport cu persoana infractorului
cu privire la posibilitatea reinserţiei sociale a acestuia întrucât odată cu realizarea lui se consideră
încheiat procesul de reeducare a infractorului.
Sancţiunea penală nu este privită ca un scop în sine, ea este subordonată ideii de prevenire a
săvârşirii de noi infracţiuni şi de resocializare, de corijare a infractorului, fiind necesară pentru a
restabili autoritatea legii penale, a asigura ordinea de drept pe calea coerciţiei penale.

7.8. Naşterea, constatarea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal

Problema naşterii, modificării sau stingerii raportului juridic penal prezintă particularităţi
diferite, după cum vizează raportul juridic de conformare sau raportul juridic penal de conflict.
 7.8.1. Naşterea raportului juridic penal

7.8.1.1. Particularităţi privind naşterea raportului juridic penal de conformare

Raportul juridic penal de conformare se naşte din chiar momentul intrării în vigoare a
normei cu caracter penal. Odată născut, raportul de conformare se desfăşoară prin impunerea
cerinţei de respectare a regulii de conduită specifice, până la data ieşirii din vigoare a normei
juridice penale. De principiu, durata desfăşurării raporturilor penale de conformare nu este
dinainte stabilită, în situaţii speciale însă, sau în cazul legilor penale temporare ea este preliminată
şi adusă, ca atare, la cunoştinţa destinatarilor săi.
Constituind cadrul juridic firesc de realizare a însăşi ordinii de drept penal, raporturile
juridice penale de conformare nu contenesc să subziste pe toată durata de activitate a normei
penale. În cazuri excepţionale, raportul juridic penal de conformare poate avea o durată de
existenţă mai restrânsă decât cea care se înscrie între limitele de la intrarea sau ieşirea din vigoare
a normei care îl guvernează, atunci când norma îşi condiţionează incidenţa de cerinţa dobândirii
de către destinatarii ei a unei calităţi, situaţie în care durata de existenţă a raportului nu poate fi
decât concomitentă cu durata de existenţă a calităţii (ipoteza unor destinatari calificaţi, precum ar
fi militarii în termen, funcţionarii etc.).
Desigur că în timpul activităţii normei juridice penale de conformare pot surveni modificări
în însuşi conţinutul normei de incriminare, în sensul extinderii sau restrângerii obligaţiei de
conformare, care se răsfrâng implicit şi asupra conţinutului raportului juridic penal de conformare
(în caz de succesiune a unor legi penale diferite în timp).
Este, pe de altă parte, de la sine înţeles că raportul juridic penal de conformare nu încetează
prin săvârşirea unei infracţiuni, chiar dacă în acel moment se naşte un raport juridic penal de
conflict.

7.8.1.2. Particularităţi privind naşterea raportului juridic penal de conflict sau de

contradicţie
Spre deosebire de raportul juridic penal de conformare, care se naşte prin însăşi actul
legislativ al incriminării, raportul penal de tip conflictual se naşte numai prin săvârşirea
infracţiunii. Dacă dobândirea calităţii de subiect al raportului juridic penal de conformare nu
depinde de exprimarea voinţei destinatarului său, raportul de tip conflictual decurge, în cele mai
multe cazuri, din fapte comise cu voinţă, dintr-o manifestare expresă de voinţă a acestuia.
Ca o consecinţă logică a principiului legalităţii incriminării, săvârşirea unei infracţiuni fiind
unicul temei al răspunderii penale, raportul juridic penal de tip conflictual nu se poate naşte decât
prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală care să constituie infracţiune, infracţiunea
concretă fiind singurul fapt juridic care poate da naştere raportului juridic penal de conflict.
 7.8.2. Constatarea juridică a existenţei raportului juridic penal de conflict
Este necesar a se face o deosebire între momentul naşterii şi cel al constatării juridice a
existenţei raportului juridic penal de conflict.
Stabilirea momentului naşterii raportului de drept penal de conflict prezintă o deosebită
importanţă sub aspectul rezolvării tuturor problemelor vizând răspunderea penală ce se poate
naşte din momentul încălcării normei penale şi până la constatarea judecătorească a conţinutului
concret al raportului juridic respectiv.
În acest context, prin specificul reglementării lor, dispoziţiile de principiu trebuie să rezolve
anumite efecte cu privire la răspunderea penală (deci la conţinutul raportului juridic penal de
conflict) în funcţie de momentul naşterii acesteia, cum ar fi, de pildă, în cazul prescripţiei,
amnisitiei sau aplicării legii penale în timp, când se leagă curgerea acestor efecte de momentul
săvârşirii infracţiunii. Din momentul săvârşirii infracţiunii sunt legate, de altfel, în mod direct sau
indirect, nu numai reglementările cu caracter instituţional material, dar şi cele vizând ramura
dreptului procesual penal, care fac posibilă urmărirea, judecarea şi tragerea la răspundere penală a
infractorilor. Or, toate aceste efecte juridice privind în mod direct regimul răspunderii penale şi
modul ei de constatare nu se pot desfăşura decât în cadrul unor raporturi juridice de tip conflictual
o dată cu săvârşirea infracţiunii. În consecinţă, ne raliem opiniei predominante în această
materie30 precum că în nici un caz naşterea raportului juridic penal nu poate fi situată în alt
moment, cum ar fi de pildă, cel al descoperirii infracţiunii şi indentificării făptuitorului sau al
pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Constatarea existenţei raportului juridic penal şi, ca atare, caracterizarea conţinutului său
revine, după cum este şi firesc, instanţelor de judecată, actul procesual prin care se consemnează
fiind numai hotărârea penală definitivă. Ca atare, momentul naşterii lui nu va fi considerat ex
nunc, adică fiind acelaşi cu momentul constatării, ci ex tunc, adică simultan cu momentul
săvârşirii infracţiunii.
În consecinţă, chiar în ipoteza unei hotărâri penale definitive de achitare, dată pe ideea
inexistenţei raportului juridic penal de conflict, de pildă, în cazul intervenirii unei cauze care
împiedică constituirea infracţiunii, cum este legitima apărare, constatarea momentului acelei
inexistenţe va fi realizată tot ex tunc, adică luându-se în considerare momentul săvârşirii pretinsei
infracţiuni.
În ipoteza constatării raportului juridic penal de conflict printr-o hotărâre penală definitivă,
procesul penal încetează, urmând etapa executării sancţiunii, care se realizează în cadrul unor
raporturi specifice de drept execuţional penal.

30
M. Zolyneak, Drept penal. Vol. I.:Ed. Chemarea, Iaşi, 1992, p. 118 ; Ctin. Mitrache, C. Mitrache, Drept Penal
Român, Partea Generală, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 39.
 7.8.4. Stingerea raportului juridic penal
Stingerea raportului juridic penal se poate produce în diferite situaţii, cum ar fi, prin cauze
intervenite anterior pronunţării unei hotărâri definitive: decesul făptuitorului, prescripţia
răspunderii penale, constatarea lipsei sau retragerii plângerii prealabile, împăcarea părţilor,
dezincriminarea (abolitio criminis), ori intervenirea unei cauze de nepedepsire, toate în condiţiile
strict prevăzute de lege, instituţii asupra cărora vom reveni la timpul potrivit. În această ipoteză,
judecătorul constată stingerea raportului juridic penal de conflict printr-o hotărâre de încetare a
procesului penal31.
Cu privire la faptele juridice extinctive de răspundere penală menţionate mai sus, precizăm
că unele pot interveni şi după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti penale definitive, cum ar
fi: decesul făptuitorului, prescripţia executării pedepsei, amnistia, graţierea, dezincriminarea –
unele înlăturând direct însăşi răspunderea penală (amnistia), altele temeiul răspunderii penale
(dezincriminarea) sau efectele condamnării (graţierea) sau, în fine, legitimitatea executării
pedepsei (prescripţia executării pedepsei). În toate aceste situaţii, efectul extinctiv al faptului
juridic survenit (fapt juridic extinctiv) va atrage înlăturarea dispoziţiei de executare a pedepsei,
anihilând o componentă esenţială a normei juridice penale de conflict şi vidând de conţinut
raportul juridic penal de conflict.
Principala modalitate de stingere a raportului juridic penal o reprezintă însă executarea
pedepsei.
Analiza unor acte normative de graţiere a oferit posibilitatea aprecierii graţierii ca incidentă
şi pentru infracţiunile a căror descoperire, urmărire penală sau judecată nu au fost realizate până
la data adoptării sale.
În situaţia graţierii condiţionate, aceasta îşi produce efecte totale sau parţiale, numai pe baza
pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive, însă efectele sale asupra raportului juridic penal
se consideră a fi intrate în funcţiune de la data adoptării actului normativ de clemenţă.

7.8.5. Modificarea raportului juridic penal

Modificarea raportului juridic penal poate avea loc când intervin anumite fapte juridice
modificatoare cum ar fi adoptarea unor norme juridice penale mai blânde, succesiunea unor
norme juridice penale în timp sau graţierea parţială.

31
Gh.Nistoreanu, Al.Boroi, op.cit., p.69.
 7.8.6. Durata raportului juridic penal
Evident, realizarea normei juridice penale presupune o desfăşurare în timp şi, ca atare,
indiferent de modalitatea în care se exprimă, de relaţie de conformare sau de conflict, raportul
juridic penal este susceptibil de o derulare în timp, deci pune în evidenţă o durată.
Durata are semnificaţia sa. Astfel, întinderea acţiunii în timp a raportului juridic penal, cu
excepţia legii extrapenale sau temporare, nu este dinainte determinată. Dacă raportul penal de
conformare are, de principiu, o durată indefinită, comanda legii rămâne valabilă chiar în cazul
săvârşirii unor infracţiuni raportul juridic penal de conflict are o durată relativ determinată,
derularea sa în timp depinzând de promptitudinea descoperirii infracţiunii şi cunoaşterii
făptuitorului, de timpul necesar pentru desfăşurarea procesului penal şi de cel rezervat executării
pedepsei.
Din acest punct de vedere, se remarcă şi o delimitare a întinderii în timp a raportului juridic
penal de conflict în funcţie de raporturile juridice care se nasc în limitele incidenţei normelor
procesuale penale şi a celor vizând etapa executării pedepselor, în sensul că durata raportului de
conflict este mai mare, ea depăşind faza procesuală şi subzistând până la stingerea pedepselor
aplicate.
Uneori raportul juridic penal de conflict se poate stinge (amnistie, retragerea plângerii,
constatarea prescripţiei etc.) chiar în timpul desfăşurării procesului penal (indiferent dacă fapta se
află în faza urmăririi penale sau a judecăţii).
Unii autori32 disting două etape în desfăşurarea raportului juridic penal de conflict: prima,
întinzându-se din momentul săvârşirii infracţiunii şi până la pronunţarea unei hotărâri
judecătoreşti definitive (în caz de condamnare) şi a doua, cuprinzând durata de la intervenirea
hotărârii şi până la terminarea sancţiunilor aplicate, adică “până la realizarea tuturor consecinţelor
ce decurg din legea penală”.

32
M. Zolyneak – op. cit., p. 131; Gh.Nistoreanu, Al.Boroi, op.cit., p.71.
 8. INFRACŢIUNEA: DEFINIŢIE. TRĂSĂTURILE ESENŢIALE ALE
INFRACŢIUNII

8.1. Considerații generale

Structura Titlului II din partea generală a noului Cod penal include următoarele capitole: I
– „Dispoziţii generale”; II – „Cauzele justificative”; III – „Cauzele de neimputabilitate”; IV –
„Tentativa”; V – „Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni”; VI –„Autorul şi participanţii”.
Este de remarcat sistematizarea judicioasă a materiei, în ordinea: dispoziţii generale
(înscrierea definiţiei legale a infracţiunii în Capitolul I); cauze care exclud infracţiunea
(adevărate condiţii negative de existenţă a infracţiunii, cu referire la două dintre trăsăturile
esenţiale: caracterul nejustificat, respectiv caracterul imputabil al faptei), fiind firesc ca
prevederea lor să aibă loc imediat după indicarea condiţiilor pozitive de existenţă a infracţiunii;
reglementarea formei atipice imperfecte a infracţiunii – tentativa (Capitolul IV); de asemenea,
aspectele legate de unitatea sau pluralitatea infracţională au o legătură organică cu materia
formelor de desfăşurare ale infracţiunii (Capitolul V); în final este abordată problema
pluralităţii de făptuitori (Capitolul VI).

8.2. Definiţia infracţiunii. Trăsături esenţiale

Infracţiunea este faptă prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi

imputabilă persoanei care a săvârşit-o, constituind singurul temei al răspunderii penale (art. 15
noul Cod penal).
Ceea ce este esenţial pentru faptă rezidă în:
- prevederea în legea penală şi săvârşirea cu vinovăţie;
- caracterul nejustificat (sau antijuridicitatea);
- caracterul imputabil (sau imputabilitatea).
Pornind de la definiţia legală, o definiţie formală, putem afirma că infracţiunea este o
faptă tipică, antijuridică şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, doctrina majoritară apreciind
ca trăsături fundamentale, esenţiale, ale infracţiunii: tipicitatea, antijuridicitatea şi
imputabilitatea.
 8.2.1. Tipicitatea
„Prevederea faptei în legea penală – ce decurge din principiul legalităţii incriminării –
presupune cerinţa ca faptă concret săvârşită, ce urmează a fi calificată ca infracţiune, să
corespundă cu totul descrierii pe care legiuitorul o face în norma de incriminare. Această
corespondenţă se realizează atât în planul elementelor de factură obiectivă (acţiune, urmare,
calitatea subiectului activ sau pasiv etc.), cât şi al elementelor de factură subiectivă (forma de
vinovăţie)”. În aceeaşi ordine de idei, la nivelul proiectului noului Codului Penal infracţiunea era
definită ca fiind o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată şi imputabilă persoanei care a
săvârşit-o , cu reţinerea a trei trăsături generale: prevederea în legea penală, caracterul
nejustificat şi caracterul imputabil. Precizăm că vinovăţia nu apărea precizată explicit în
cuprinsul definiţiei infracţiunii, stând în intenţia legiuitorului includerea acesteia în trăsătura
esenţială a prevederii faptei în legea penală, în accepţiunea de element în structura internă a
faptei prevăzute de legea penală, prin prisma căruia se analizează concordanţa faptei concret
comise cu modelul descris de legiuitor în norma de incriminare.
Norma de incriminare oferă un anumit model legal, cuprinde atât elementele obiective cât
şi elementele subiective ale unei fapte relevante penal. Corespondenţa între faptă concretă şi
faptă descrisă potrivit tiparului său legal este denumită în doctrina penală tipicitate, subscriind
opiniei potrivit căreia vinovăţia care figurează în cuprinsul definiţiei infracţiunii nu constituie,
în fapt, o trăsătură esenţială distinctă, ci elementul de factură subiectivă din cuprinsul normei de
incriminare. Dacă această concordanţă a faptei concrete cu norma de incriminare (tipicitate) se
realizează deopotrivă în planul elementelor de factură obiectivă şi al celor de ordin subiectiv
(forma de vinovăţie), sau acoperă doar concordanţa elementelor obiective ale faptei cu cele ale
modelului legal, reprezintă o chestiune dezbătută în doctrină.
„În logica noului Cod penal vinovăţia este prevăzută ca element constitutiv al infracţiunii,
fiind astfel analizată în cadrul trăsăturii esenţiale a tipicităţii. Vinovăţia, ca trăsătură generală a
infracţiunii, este denumită de noul Cod penal imputabilitate, regăsindu-se astfel în cea de-a treia
trăsătură esenţială a infracţiunii”33.
Semnalăm şi opinia contrară, potrivit căreia definiţia menţionează vinovăţia, socotită ca a
doua trăsătură esenţială, sistematizată după cerinţa ca faptă să fie prevăzută de legea penală,
apreciindu-se că tipicitatea „se realizează, aşadar, numai ca rezultat al comparării conţinutului
obiectiv al faptei concrete cu acela al normei de incriminare, deoarece în privinţa conţinutului

33
M. Udroiu, V. Constantinescu, Noul Cod penal. Codul penal anterior. Prezentare comparativă, observaţii, ghid
de aplicare, legea penală mai favorabilă, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2014, p. 115.
subiectiv se operează cu un alt concept, şi anume vinovăţia, ca trăsătură esenţială distinctă a
infracţiunii, de aceea a faptei prevăzute de legea penală”.34
În concluzie – şi în acord cu alţi autori35 – afirmăm că prevederea faptei în legea penală şi
vinovăţia sunt întrunite în cazul în care există o corespondenţă între faptă concretă şi fapta
descrisă în norma de incriminare, sub aspectul elementelor obiective (prevederea faptei în
legea penală, înţeleasă ca tipicitate obiectivă) şi forma de vinovăţie cerută de legea penală
(vinovăţia în sensul dispoziţiei din art. 16 noul Cod penal – tipicitate subiectivă).

8.2.2. Caracterul nejustificat (antijuridic)

Presupune că faptă prevăzută de legea penală nu este permisă de ordinea juridică, are un
caracter ilicit, altfel spus „lipsa cauzelor justificative, indispensabile pentru existenţa
infracţiunii, este modul sub care se înfăţişează antijuridicitatea, ca trăsătură esenţială a
infracţiunii”36.
Nu constituie infracţiune faptă prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre
cauzele justificative prevăzute de lege (art. 18 alin. 1 noul Cod penal) – respectiv: legitima
apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii,
consimţământul persoanei vătămate – cauze generale de excludere a infracţiunii, a căror
incidenţă înlătură caracterul nejustificat al faptei. Aspectele comune tuturor acestor cauze
conduc la definirea lor ca fiind acele „situaţii în care o faptă, deşi prevăzută de legea penală,
poate să nu constituie infracţiune dacă, în raport cu cerinţele ordinii juridice în ansamblul ei,
este permisă (licită).

8.2.3. Caracterul imputabil (imputabilitatea)

Imputabilitatea, ca o caracteristică a faptei, trăsătură esenţială a infracţiunii, presupune
posibilitatea de reproşare a săvârşirii faptei persoanei implicate în comiterea acesteia, nefiind
suficientă, pentru a fi în prezenţa faptei apreciată drept infracţiune, doar întrunirea tipicităţii şi a
antijuridicităţii.
Altfel spus, pentru ca o faptă să reprezinte infracţiune si să atragă răspunderea penală, nu
este suficient ca ea să corespundă descrierii realizate de legiuitor în norma de incriminare şi să
fie nejustificată, ci trebuie să poată fi şi imputată făptuitorului, adică acestuia să îi poată fi
reproşată săvârşirea ei, stând în intenţia legiuitorului Codului Penal de a adopta teoria normativă
în materie – vinovăţia privită ca „un reproş, ca o imputare făcută infractorului, pentru că a
acţionat altfel decât îi cere legea, deşi a avut reprezentarea clară a faptei sale şi deplină libertate

34
G. Antoniu, op.cit, p. 98.
35
A.M. Hotca, R. Slăvoiu, Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Adnotări, situaţii tranzitorii, noutăţi, Ed.
Univerdul Juridic, Bucuresti, 2014, p.175.
36
G. Antoniu, op.cit, p. 101.
în manifestarea voinţei”; vinovăţia ca reproş, trăsătură esenţială denumită imputabilitate, nu se
confundă cu elementul de factură subiectivă din cuprinsul normei de incriminare (tipicitatea
subiectivă).
În privinţa conceptului de imputabilitate, doctrina penală înregistrează o diversitate de
opinii. Singura interpretare a noţiunii analizate, care să nu conducă la aprecierea drept
redundantă a noii definiţii a infracţiunii, este aceea în care imputabilitatea este apreciată drept o
premisă a vinovăţiei, în accepţia acesteia din urmă de sub-element al laturii subiective a
conţinutului constitutiv al unei infracţiuni, adică de parte componentă a conceptului mai larg de
tipicitate (alături de condiţia existenţei unei fapte prevăzute de legea penală). Viziunea este
susţinută de împrejurarea că stabilirea existenţei imputabilităţii se realizează printr-un examen
negativ – constatarea lipsei incidenţei vreunei cauze de neimputabilitate37.
Caracterul imputabil al faptei prevăzute de legea penală este realizat în lipsa incidenţei
unei cauze de neimputabilitate. Nu constituie infracţiune faptă prevăzută de legea penală dacă a
fost comisă în condiţiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate (art. 23 alin. 1 noul Cod
penal), respectiv: constrângerea fizică; constrângerea morală; excesul neimputabil; minoritatea
făptuitorului; iresponsabilitatea; intoxicaţia (involuntară şi completă); eroarea (în condiţiile
legii); cazul fortuit. Aspectele comune tuturor acestor cauze conduc la definirea lor ca fiind
acele stări, situaţii, împrejurări, cazuri, a căror existenţă în timpul săvârşirii faptelor prevăzute de
legea penală determină imposibilitatea imputării acestora în sarcina persoanei făptuitorului. Ele,
reprezintă, de asemenea, cauze generale de excludere a infracţiunii, a căror incidenţă
înlătură caracterul imputabil al faptei.
Existenţa infracţiunii este condiţionată de întrunirea cumulativă a trăsăturilor esenţiale,
lipsa uneia dintre acestea ducând la inexistenţa infracţiunii şi – deci – pe cale de consecinţă, la
excluderea răspunderii penale. Dacă faptă nu există, faptă nu este prevăzută de legea penală
ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, există o cauză justificativă sau de
neimputabilitate, nu există infracţiune.
Trăsăturile esenţiale sunt comune pentru ansamblul faptelor ce constituie infracţiuni, fapte
penale, delimitându-se astfel de alte fapte antisociale, de natură extrapenală, spre ex.:
contravenţii, abateri disciplinare etc.

37
Toader T. (coord.), Marculescu-Michinici M.-I., Crisu-Ciocinta A., Dunea M., Raducanu R., Raduletu S.., Noul
Cod penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2014, p. 167.
 9. CONŢINUTUL INFRACŢIUNII

9.1. Considerații introductive

În lumina definiţiei acordate infracţiunii (art. 15 alin. 1 NOUL COD PENAL), după cum
s-a arătat, ilicitul penal se delimitează de alte forme de ilicit juridic. Legislaţia noastră penală
cuprinde un număr considerabil de infracţiuni, fapte de o mare varietate. Astfel, se ajunge la
distincţii între tipuri de infracţiuni, deosebind o faptă ce constituie infracţiune de o altă faptă
penală, de alte infracţiuni.
Conţinutul infracţiunii e definit în doctrină ca totalitatea condiţiilor obiective şi subiective,
prevăzute în norma de incriminare, necesare pentru existenţa unei anumite infracţiuni, care
determină un anumit tip de infracţiune. Conţinutul specific al fiecărei infracţiuni, prin trăsăturile
proprii pe care le prezintă, permite diferenţierea între ele a faptelor ce constituie infracţiuni.
Sub acest aspect, nu trebuie confundate definiţia infracţiunii şi trăsăturile esenţiale ale
acesteia, cu noţiunea de conţinut al infracţiunii, ce impune o analiză a structurii sale şi care
dezvoltă o vastă problematică cu privire la părţile componente, sau elementele constitutive ce se
integrează în conţinutul infracţiunii, interesând în principal: latura obiectivă, latura subiectivă,
obiectul şi subiecţii infracţiunii.
Prin normele speciale, legiuitorul a incriminat diferite fapte pe care le-a caracterizat sub
aspectul elementelor şi trăsăturilor obiective şi subiective necesare pentru a constitui infracţiuni.
Toate aceste elemente şi condiţii prevăzute de lege, care caracterizează anumite infracţiuni,
formează conţinuturile acestor fapte penale, ce reprezintă conţinuturi determinate, abstracte,
tipare legale în care se încadrează faptele concrete ce se comit în realitate, care trebuie să
corespundă condiţiilor prevăzute de legea pentru a constitui o infracţiune sau alta, spre exemplu:
- potrivit dispoziţiei din art. 188 noul Cod penal, infracţiunea de omor se realizează atunci
când o persoană ucide cu intenţie o altă persoană;
- potrivit dispoziţiei din art. 228 noul Cod penal, infracţiunea de furt se realizează atunci
când o persoană sustrage un bun mobil din posesia sau detenţia unei alte persoane, fără
consimţământul acesteia, în scopul însuşirii pe nedrept;
- potrivit dispoziţiei din art. 295 noul Cod penal, infracţiunea de delapidare se realizează
prin însuşirea, folosirea sau traficarea, de către un funcţionar public, în interesul său ori
pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau administrează.
Rezultă că prin norme speciale de incriminare sunt prevăzute infracţiuni determinate şi –
deci – conţinuturile acestor infracţiuni (a căror studiere se realizează în cadrul părţii speciale a
dreptului penal).
 După cum s-a menţionat, conţinutul infracţiunii şi definiţia acesteia nu sunt identice;
definiţia generală din art. 15 noul Cod penal relevă trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi permite
delimitarea ilicâtului penal de alte forme de ilicât juridic (contravenţii, abateri disciplinare etc.);
conţinutul infracţiunii caracterizează fiecare infracţiune, prin trăsăturile proprii, făcând- o să se
deosebească de alte infracţiuni. La nivelul anului al II-lea de studiu se examinează noţiunea de
conţinut general (generic) al infracţiunii, reţinându-se tot ceea ce este comun tuturor
conţinuturilor de infracţiuni.

9.2. Clasificarea condiţiilor prevăzute în conţinutul infracţiunii. Clasificarea

conţinuturilor de infracţiuni

Condiţiile prevăzute în conţinutul infracţiunii se referă la:

a) Actul de conduită interzis – faptă manifestată sub formă de acţiune sau inacţiune,
care cauzează urmări dăunătoare – şi vinovăţia inclusă în conţinutul ei, exprimată sub formă de
intenţie, culpă sau praeterintenţie, ceea ce configurează cele două laturi ale infracţiunii: latura
obiectivă şi latura subiectivă.
b) Obiectul şi subiecţii infracţiunii. În unele conţinuturi se prevăd şi condiţii ce privesc
obiectul faptei – spre exemplu: la infraţiunea de furt, obiectul sustras este un bun mobil aflat în
posesia sau detenţia altuia – sau condiţii ce privesc subiectul activ – spre exemplu: la
infracţiunea de delapidare, subiectul activ trebuie să fie funcţionarul public, gestionar sau
administrator al bunurilor sustrase, folosite sau traficate.
c) Unele condiţii de săvârşire a faptei, anume: locul, timpul, modul, mijloacele de
comitere, un anumit scop sau mobil – spre exemplu: la infracţiunile de conducere a unui vehicul
sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe (art. 336 noul Cod penal), ultraj contra bunelor
moravuri (art. 375 noul Cod penal), distrugere în formă agravată (art. 253 alin. 4 noul Cod
penal), ucidere ori vătămare a nou- născutului săvârşită de către mamă (art. 200 noul Cod
penal), furtul (art. 228 / 230 noul Cod penal), abuzul în serviciu (art. 297 alin. 2 noul Cod penal)
ş.a.
În raport de aceste condiţii, în doctrina penală se face distincţie între conţinut juridic al
infracţiunii şi conţinut constitutiv al infracţiunii. Conţinutul juridic (legal) al infracţiunii
cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de norma de incriminare pentru existenţa unei anumite
infracţiuni; conţinutul constitutiv al infracţiunii cuprinde (numai) condiţiile ce se referă la
actul de conduită interzis, intrând în compunerea sa elementele ce compun latura obiectivă şi
latura subiectivă a infracţiunii, desemnând un conţinut obligatoriu şi necesar pentru orice
infracţiune.
 În literatura de specialitate se indică şi alte clasificări ale conţinutului infracţiunii
(recomandăm parcurgerea doctrinei). Ne reţine aici atenţia clasificarea operată după
importanţa pentru existenţa infracţiunii, distingându-se între condiţii esenţiale, constitutive,
necesare pentru realizarea unui anumit tip de bază de infracţiune, şi celelalte condiţii,
accidentale, circumstanţiale, care se adaugă condiţiilor esenţiale, formând variantele
agravate/calificate ale infracţiunilor. În raport de aceste condiţii, în doctrina penală se face
distincţie între conţinut de bază, simplu sau tipic, care cuprinde condiţiile necesare pentru
existenţa infracţiunii în configuraţia tipică (spre exemplu: omor – art. 188 noul Cod penal –
sau furt – art. 228 noul Cod penal) – pe de o parte – şi conţinut agravat, calificat, care
corespunde variantelor agravate ale anumitor infracţiuni, care conţine pe lângă condiţiile
necesare conţinutului de bază şi alte circumstanţe obiective sau subiective care imprimă faptei o
gravitate sporită (spre exemplu: omor calificat – art. 189 noul Cod penal – sau furt calificat –
art. 229 noul Cod penal – ori viol agravat – art. 218 alin. 3-4 noul Cod penal etc.). Totodată, se
distinge şi un conţinut atenuat, care corespunde variantelor atenuate ale anumitor infracţiuni,
care – în principiu – conţine pe lângă condiţiile necesare conţinutului de bază şi alte
circumstanţe obiective sau subiective care imprimă faptei o gravitate (mai) redusă (spre
exemplu: uciderea la cererea victimei, ca formă atenuată a infracţiunii de omor – art. 190
noul Cod penal – ori furtul în scop de folosinţă, ca formă atenuată a infracţiunii de furt / furt
calificat – art. 230 noul Cod penal – sau omisiunea sesizării comisă din culpă, formă atenuată a
omisiunii sesizării săvârşită cu intenţie – art. 267 alin. 2 noul Cod penal – ori înlesnirea evadării
comisă din culpă, formă atenuată a faptei intenţionate – art. 286 alin. 4 noul Cod penal etc.).

9.3. Elementele analitice ale infracţiunii

Infracţiunea presupune săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, cu vinovăţie.
Faptă, manifestată sub formă de acţiune sau inacţiune, care cauzează urmări dăunătoare, şi
vinovăţia inclusă în conţinutul ei, sunt elemente ale infracţiunii ce se integrează în conţinutul
său, constituind părţile sale componente: latura obiectivă şi latura subiectivă. În conţinutul
infracţiunii se integrează, în primul rând, faptă incriminată de lege, cu trăsăturile ce o
caracterizează, prin intermediul căreia se lezează valorile ocrotite penal, obiectul infracţiunii. Pe
lângă obiect, infracţiunea nu poate fi concepută fără existenţa unor subiecţi, respectiv
persoana care săvârşeşte faptă incriminată (şi care răspunde de săvârşirea acesteia) – subiectul
activ – şi persoana împotriva căreia se îndreaptă actul de conduită interzis, ca titulară a valorii
ocrotite de legea penală – subiectul pasiv.
Dacă obiectul şi subiectul formează părţi componente, constitutive ale infracţiunii,
care se integrează în conţinutul său, sau doar condiţii care există în afara infracţiunii, dar fără de
care infracţiunea nu este posibilă, a reprezentat şi reprezintă o temă de dezbatere în
doctrina penală38.
Toate cerinţele prevăzute de legea penală pentru existenţa unei infracţiuni, fie că se
referă la conţinutul constitutiv sau la cel juridic (noţiuni încetăţenite în doctrina penală) au
valoarea unor elemente constitutive, lipsa unuia dintre ele putând atrage inexistenţa infracţiunii
sau a unei anumite infracţiuni. De altfel, în analiza conţinutului specific al fiecărei infracţiuni se
prezintă obiectul, subiecţii, latura obiectivă şi latura subiectivă, prin prisma trăsăturilor lor
caracteristice, urmând – la rândul nostru – să le punem sintetic în discuţie, de pe poziţia
elementelor analitice ale infracţiunii.

9.3.1. Obiectul şi subiecţii infracţiunii

9.3.1.1. Obiectul infracţiunii

Valorile şi relaţiile sociale apărate de legea penală împotriva cărora sunt îndreptate faptele
penale şi care sunt lezate sau puse în pericol prin săvârşirea acestora constituie obiectul
juridic al infracţiunii. Obiectul infracţiunii cunoaşte mai multe forme [sens în care recomandăm
parcurgerea doctrinei].
Ne reţin atenţia următoarele:
- Obiectul juridic generic – reprezintă o grupă de valori sociale de aceeaşi natură,
vătămate de o grupă de infracţiuni, care serveşte la sistematizarea părţii speciale a Codului penal
(XII titluri).
- Obiectul juridic special – reprezintă o anumită valoare socială ocrotită de legea penală,
căreia i se aduce atingere prin săvârşirea unei anumite fapte incriminate.
- Obiectul material – unele infracţiuni, pe lângă obiectul juridic, se caracterizează şi prin
existenţa unui obiect material, care constă în lucrul corporal sau fiinţa împotriva căruia /
căreia se îndreaptă nemijlocit acţiunea / inacţiunea ce aduce atingere obiectului juridic şi care
este lezat sau periclitat prin comiterea activităţii infracţionale (spre exemplu: corpul persoanei în
viaţă, în cazul omorului; bunul mobil sustras, în cazul furtului etc.). Având în vedere faptul că
nu toate infracţiunile presupun existenţa unui obiect material, într-o opinie exprimată în
doctrină39 se susţine că acesta (obiectul material) stă la baza clasificării infracţiunilor în
materiale şi formale. Infracţiunile materiale sunt faptele caracterizate de existenţa unui obiect
material împotriva căruia se îndreaptă acţiunea / inacţiunea (spre ex.: omor, furt etc.), spre
deosebire de infracţiunile formale, care nu presupun existenţa unui obiect material, în cazul
cărora valoarea socială ocrotită penal nu este strâns legată de un anumit lucru corporal (spre
38
V. Paşca, Noul Cod penal comentat. Partea generală, ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 78.
39
F. Streteanu, D.Nitu, Drept penal. Partea generala. Curs universitar. Vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014,
p. 94.
ex.: trădare, divulgarea secretului profesional, ameninţare, conducerea pe drumurile publice fără
permis de conducere etc.).

9.3.1. 2. Subiecţii infracţiunii

Sunt denumiţi subiecţi ai infracţiunii persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni,
deosebind două categorii: subiect activ, subiect pasiv.
Prin subiect activ al infracţiunii se înţelege, în opinia majoritară, persoana fizică sau
juridică care săvârşeşte o infracţiune şi care urmează să răspundă penal. Subiectul activ al
infracţiunii, când este reprezentat de o persoană fizică, trebuie să îndeplinească cumulativ
anumite condiţii generale, anume: limită de vârstă, responsabilitate, libertate de hotărâre şi
acţiune.
Condiţia limitei de vârstă interesează în raport de limitele răspunderii penale, ce fac
obiectul dispoziţiilor din art. 113 noul Cod penal ce prevede: „(1)Minorul care nu a împlinit
vârsta de 14 ani nu răspunde penal. (2) Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde
penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit faptă cu discernământ. (3) Minorul care a împlinit
vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii”.
Din textul indicat, reiese, aşadar: art. 113 alin. 1 – legea instituie prezumţia absolută de
incapacitate penală; art. 113 alin. 2 – legea instituie o prezumţie relativă de incapacitate
penală.
Sub aspectul naturii juridice, starea de minoritate a făptuitorului (minor nerăspunzător
penal) este o cauză de neimputabilitate, din categoria cauzelor generale de excludere a
infracţiunii (acesta nu este infractor, ci doar făptuitor). Minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16
ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a comis faptă penală cu discernământ –
capacitatea minorului de a înţelege şi de a-şi manifesta în concret voinţa în raport cu faptă
concretă. Începând de la vârsta de 16 ani, minorul răspunde penal potrivit legii (art. 113 alin. 3
noul Cod penal), care înscrie pentru acesta o prezumţie de capacitate penală (operează o
prezumţie în sensul existenţei discernământului).
Starea de minoritate, cu referire la minorii răspunzători penal, cu vârsta cuprinsă între 14-
18 ani la data comiterii faptei, reprezintă sub aspectul naturii juridice o cauză de diferenţiere a
răspunderii penale în raport de cea antrenată de infractorii majori, consecinţele răspunderii lor
penale fiind reprezentate doar de măsuri educative, ca sancţiuni operante în cazul acestora (şi nu
pedepse).
Condiţia responsabilităţii semnifică o stare normală a omului care a atins o anumită limită
de vârstă, legea penală considerând că o persoană devine responsabilă la împlinirea vârstei de
16 ani, înţelegând prin aceasta capacitatea (aptitudinea) persoanei de a-şi da seama de acţiunile
sau inacţiunile sale, de semnificaţia şi urmările acestora, precum şi capacitatea de a-şi stăpâni
acţiunile / inacţiunile, de a le putea controla. Legea nu defineşte noţiunea de responsabilitate a
persoanei, ci starea opusă acesteia, noţiunea de iresponsabilitate, care, din punct de vedere al
naturii juridice, reprezintă o cauză de neimputabilitate, din categoria cauzelor generale de
excludere a infracţiunii (art. 28 noul Cod penal).
Condiţia referitoare la libertatea de hotărâre şi acţiune se referă la posibilitatea persoanei
de a delibera, hotărî, respectiv acţiona potrivit propriei sale voinţe, în mod liber, în afara oricărei
constrângeri manifestate asupra sa. Această condiţie nu este prevăzută expres de legea penală,
dar rezultă implicit din prevederile art. 24, 25 noul Cod penal, care consacră constrângerea
fizică, respectiv cea morală, care sub aspectul naturii juridice reprezintă cauze de
neimputabilitate, din categoria cauzelor generale de excludere a infracţiunii.
În mod tradiţional, doctrina penală prezintă toate aceste condiţii generale atunci când se
abordează problematica pe care o dezvoltă subiectul activ al infracţiunii, de pe poziţia persoanei
fizice, cu menţiunea că se cere întrunirea lor cumulativă, altfel persoana care comite faptă
prevăzută de legea penală rămâne doar făptuitor, faptă neconstituind infracţiune. Astfel, curentul
majoritar de opinie consideră că atribuirea calităţii de subiect activ al infracţiunii este
condiţionată de întrunirea cumulativă a cerinţelor referitoare la limită de vârstă, responsabilitate,
libertate de hotărâre şi acţiune40, deşi s-a opinat şi în sensul că subiectul activ este considerat a
face parte dintre elementele de factură obiectivă ale incriminării-tip, spre deosebire de
discernământ, libertate de hotărâre şi acţiune, care nu apar drept elemente ale tipicităţii, acestea
fiind legate de imputabilitate, ca trăsătură esenţială a infracţiunii – fiind vorba de o altă manieră
de tratare a problematicii abordate; în optica susţinătorului acestui punct de vedere41, atribuirea
calităţii de subiect activ se face independent de orice apreciere cu privire la capacitatea
persoanei şi la posibilitatea sancţionării penale a acesteia, prin sancţiuni penale, consecinţe ale
răspunderii penale angajate (şi deci de calificarea faptei comise drept infracţiune sau simplă
faptă prevăzută de legea penală), lucru relevat de împrejurarea că şi o persoană lipsită de
discernământ poate comite o faptă tipică şi antijuridică, spre ex.: iresponsabilul care comite un
omor şi faţă de care se poate lua măsura de siguranţă a internării medicale, ca sancţiune de drept
penal.
În raport de subiectul activ al infracţiunii, doctrina distinge între infracţiuni cu subiect
activ general şi infracţiuni cu subiect activ special. Infracţiunile cu subiect activ general sunt
cele ce pot fi comise de orice persoană fizică (în calitate de autor sau ca participant), care
îndeplineşte, la data săvârşirii lor, condiţiile generale mai sus-menţionate. În cazul unor
infracţiuni, persoana fizică autor / coautor (în măsura în care coautoratul este posibil) mai
trebuie să îndeplinească în momentul săvârşirii faptei o condiţie, calitate specială prevăzută în

40
V. Paşca, op.cit., p. 80.
41
F. Streteanu, D.Nitu, op.cit., p.103
norma de incriminare, caz în care infracţiunile pot fi denumite infracţiuni cu subiect activ
special / calificat / circumstanţiat, infracţiuni proprii (opinie majoritară) – spre ex.: calitatea de
funcţionar public, pentru unele infracţiuni de corupţie sau de serviciu (luarea de mită, art. 289
noul Cod penal; delapidarea, art. 295 noul Cod penal; neglijenţa în serviciu, art. 298 noul Cod
penal etc.), calitatea de militar, pentru unele infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor
armate (dezertarea, art. 414 noul Cod penal; lovirea superiorului ori a inferiorului, art. 420 noul
Cod penal etc.) ş.a.m.d.
Prin subiect pasiv al infracţiunii se înţelege persoana fizică sau juridică (inclusiv
statul), împotriva căreia se îndreaptă activitatea infracţională, ca persoană vătămată prin
săvârşirea faptei, titulară a valorii sociale ocrotită de legea penală. Uneori şi subiectul pasiv
trebuie să îndeplinească, pentru existenţa unei anumite infracţiuni, o calitate specială prevăzută
expres în norma de incriminare (ex.: ultrajul, art. 257 noul Cod penal).
În raport de subiectul pasiv al infracţiunii, doctrina distinge între infracţiuni cu subiect
pasiv general (infracţiuni în cazul cărora valoarea socială ocrotită poate aparţine oricărei
persoane) şi infracţiuni cu subiect activ special / calificat / circumstanţiat (care nu sunt însă
cuprinse în denumirea de infracţiune proprie, rezervată doar faptelor incriminate cu subiect activ
special), în cazul cărora legea solicită o anumită calitate specială.
Subiectul pasiv al infracţiunii poate fi unic (ex.: o persoană vătămată în urma realizării
acţiunii de ucidere cu intenţie – omor, art. 188 noul Cod penal – sau ucidere din culpă, art.
192 alin. 1 noul Cod penal), sau plural (ex.: omor calificat – art. 189 alin. 1 lit. f noul Cod penal
– sau uciderea din culpă – art. 192 alin. 3 noul Cod penal - etc.).
Uneori, calitatea specială a subiecţilor infracţiunii – activ sau / şi pasiv – atrage atenuarea
sau agravarea răspunderii penale. Spre ex.:
- subiect activ special – agravare: cazul infracţiunii de viol agravat (art. 218 alin. 3 lit. a),
comis de persoana în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul căreia se află
victima.
- subiect pasiv special – agravare: cazul infracţiunii de omor calificat (art. 189 alin. 1 lit.
g), comis asupra unei femei gravide.
- subiect activ şi pasiv special – atenuare: cazul infracţiunii de ucidere ori vătămare a nou-
născutului săvârşită de către mamă (art. 200 noul Cod penal).

9.3.1.3. Latura obiectivă

Latura obiectivă include trei elemente componente obligatorii, respectiv: elementul
material (acţiune sau inacţiune), urmarea imediată (rezultatul) şi legătura de cauzalitate.
Lipsa unuia dintre elementele componente spulberă unitatea laturii obiective, atrăgând, pe
cale de consecinţă, inexistenţa infracţiunii.
 9.3.1.3. 1. Elementul material
Elementul material semnifică actul de conduită interzis de legiuitor (actus reus), prin
descrierea legală a faptei ca infracţiune, sub aspectul modului de manifestare, care se poate
realiza prin acţiune sau inacţiune.
Din punct de vedere al elementului material, infracţiunile se clasifică în infracţiuni
comisive (care se săvârşesc prin comiterea de acţiuni interzise de legea penală) – spre ex: furt,
viol, fals material în înscrisuri oficiale, delapidare etc. – şi infracţiuni omisive (care se
săvârşesc prin inacţiune, în raport de o obligaţie legală de a face ceva) – ex.: nedenunţare,
omisiunea sesizării, aflarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate etc. – enumerare
prin care evidenţiem aşa-numitele infracţiuni omisive proprii, infracţiuni în cazul cărora
inacţiunea este prevăzută explicit potrivit normei de incriminare a faptei. Referindu-ne la
infracţiunile omisive, amintim şi categoria infracţiunilor denumite în doctrină omisive improprii,
sau comisiv-omisive, caz în care inacţiunea este asimilată acţiunii, omisiunea nefiind expres
prevăzută în norma de incriminare. Potrivit art. 17 noul Cod penal, care reglementează
săvârşirea infracţiunii comisive prin omisiune, sunt susceptibile de a fi săvârşite prin inacţiune
numai infracţiunile comisive care presupun producerea unui rezultat de ordin material (potrivit
unei părţi a doctrinei, un rezultat material explicit prevăzut), ca rezultat tipic, potrivit normei de
incriminare. Prin urmare, aceste infracţiuni au la bază o incriminare comisivă, dar rezultatul
poate fi uneori – în mod concret – produs şi printr-o inacţiune, fără ca aceasta să fie prevăzută
explicit în norma de incriminare.
Potrivit dispoziţiilor legale, săvârşirea infracţiunii comisive prin omisiune se poate realiza
în două tipuri de cazuri, anume:
- Când există o obligaţie legală sau contractuală de a acţiona, caz ce se caracterizează prin
obligaţia juridică a subiectului de a interveni pentru a împiedica producerea rezultatului,
obligaţie denumită în doctrină obligaţie de garanţie, care „subzistă doar atunci când între
persoana ţinută să acţioneze şi valoarea socială ocrotită – care nu îi aparţine – există o
legătură specială, ce face din respectiva persoană un garant în privinţa evitării rezultatului
vătămător pentru valoarea socială protejată de norma de incriminare”42. Doctrina oferă mai
multe exemple, dintre care reţinem: obligaţia legală a părinţilor de a asigura cele necesare
supravieţuirii copilului – cazul mamei „care trebuie să hrănească sau să protejeze pe noul-
născut, astfel că dacă ea nu îndeplineşte această obligaţie, iar copilul decedează, vom fi în
prezenţa unei infracţiuni de omor asupra unui membru de familie, sau de ucidere din culpă”43;
sau, obligaţia contractuală a prestatorului întreţinerii unei persoane în vârstă, sau a bonei faţă de

42
F. Streteanu, D.Nitu, op.cit.,p. 118
43
M. Hotca, op.cit., p. 140.
copilul minor, de a acorda acestora asistenţă activă sau ajutor în condiţiile în care le-ar fi
periclitată viaţa etc.
- Când autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat pentru valoarea
socială protejată o stare de pericol, care a înlesnit producerea rezultatului. Doctrina oferă mai
multe exemple, dintre care reţinem: „dacă o persoană sapă o groapă în trotuarul din faţa porţii
pentru a remedia o defecţiune la conducta de alimentare cu apă, prin acţiunea sa creează o
stare de pericol pentru integritatea fizică a celor care trec prin zonă. În consecinţă, dacă
ulterior lasă groapa nesemnalizată şi neacoperită, peste noapte, iar un trecător cade în groapă, cel
care a săpat-o va răspunde pentru vătămările corporale sau pentru decesul victimei”; sau,
„deţinătorul unui câine, care nu utilizează lesă şi botniţă cu ocazia plimbării acestuia în locuri
publice răspunde pentru vătămarea corporală cauzată de câine unei alte persoane”44.
În conţinutul infracţiunii, elementul material poate consta într-o singură acţiune / inacţiune
(a se vedea în acest sens, unitatea naturală de infracţiune – cazul infracţiunii simple sau
continue), sau în două sau mai multe acţiuni / inacţiuni (a se vedea în acest sens unitatea legală
de infracţiune – cazul infracţiunii continuate sau complexe), ori atât într-o acţiune cât şi într-o
inacţiune (spre ex.: infracţiunea de neglijenţă în serviciu, art. 298 noul Cod penal).

9.3.1.3. 2. Urmarea imediată

Săvârşirea acţiunii sau inacţiunii relevante penal aduce atingere valorii sociale ocrotite de
lege, prin lezarea sau periclitarea acesteia, consecinţa elementului material constând în rezultatul
sau urmarea produsă – element obligatoriu al laturii obiective. Acest al doilea element
obligatoriu pe latură obiectivă mai este denumit în doctrină şi urmare imediată, în vederea
deosebirii acestuia de eventualele consecinţe subsecvente ale infracţiunii. Astfel, dacă urmarea
imediată este un element al infracţiunii de care depinde existenţa acesteia, consecinţele
subsecvente pot conduce, în cazul anumitor infracţiuni, la agravarea răspunderii penale (spre
ex., producerea unor consecinţe deosebit de grave – în sensul indicat de art. 183 noul Cod penal
– în cazul anumitor infracţiuni de serviciu, potrivit art. 309 noul Cod penal).
În raport de urmarea imediată, infracţiunile se clasifică în: infracţiuni de rezultat şi
infracţiuni de pericol, după cum urmarea este sau nu prevăzută în norma de incriminare.
Doctrina majoritară foloseşte ca noţiuni alternative: pentru infracţiune de rezultat, expresia -
infracţiune materială; pentru infracţiune de pericol, expresia – infracţiune formală sau
infracţiune de atitudine.
Infracţiunile de rezultat sunt cele în conţinutul cărora legiuitorul a prevăzut, explicit sau
implicit, urmarea, ca urmare de ordin material (rezultat). Spre ex.: prevedere explicită a
rezultatului există în conţinutul infracţiunilor de vătămare corporală, loviri sau vătămări

44
F. Streteanu, D.Nitu, op.cit.,p. 127
cauzatoare de moarte, neglijenţă în serviciu, înşelăciune ş.a.; prevedere implicită a rezultatului
există în conţinutul infracţiunilor de omor, furt ş.a.
Infracţiunile de pericol sunt acelea în cazul cărora urmarea imediată nu este una materială,
constând (doar) într-o stare de periclitare a valorii sociale penal ocrotită prin norma de
incriminare. În cazul acestor infracţiuni urmarea imediată nu se manifestă sub forma unei
modificări efective în realitatea (concretă, obiectivă) înconjurătoare, valoarea socială protejată
penal nu suferă în concret nicio ştirbire cuantificabilă din punct de vedere material, aceasta fiind
lezată doar prin punerea sa în primejdie, prin periclitarea sa, aspect de natură să provoace
tulburare şi nelinişte în buna desfăşurare abstractă a relaţiilor sociale aferente.
Unii autori disting şi o subclasificare a infracţiunilor de pericol, în: infracţiuni de pericol
concret şi infracţiuni de pericol abstract, în funcţie de gradul de determinare, în norma de
incriminare, a valorii sociale periclitate. Spre ex.: „neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau
îndeplinirea lor defectuoasă de către angajaţii care gestionează infrastructura feroviară, ori ai
operatorilor de transport, intervenţie sau manevră, dacă prin aceasta se pune în pericol
siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată (art.
329 alin. 1 noul Cod penal), este o infracţiune de pericol social concret, deoarece legiuitorul cere
ca starea de pericol să privească siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport, intervenţie sau
manevră pe calea ferată. Dimpotrivă, deţinerea, portul, confecţionarea, precum şi orice
operaţiune privind circulaţia armelor letale, a muniţiilor, mecanismelor sau dispozitivelor
acestora, sau funcţionarea atelierelor de reparare a armelor letale, fără drept (art. 342 alin. 1
noul Cod penal), este o infracţiune de pericol abstract, acţiunile sau inacţiunile descrise în norma
de incriminare generând o stare de pericol pentru o varietate de valori sociale protejate de legea
penală”45.
Clasificarea infracţiunilor din punct de vedere al urmărilor produse prezintă interes nu
doar de ordin teoretic, ci şi practic, fiind infracţiuni ce se deosebesc sub aspectul momentului
consumării. Astfel, consumarea unei infracţiuni de rezultat are loc la data realizării integrale a
activităţii infracţionale, care este urmată de apariţia urmării imediate (efectiv verificată pe caz
concret), iar consumarea unei infracţiuni de pericol are loc când în urma realizării integrale a
actului de conduită interzis este generată starea de pericol asupra valorii sociale. În aceeaşi
ordine de idei, diferenţe se înregistrează – sub acest aspect – şi în cazul formei atipice a
tentativei (a se vedea materia formelor infracţiunii intenţionate).

9.3.1.3.3. Legătura de cauzalitate

Latura obiectivă se întregeşte prin existenţa unui alt element component obligatoriu,
denumit legătura de cauzalitate, prin care se înţelege liantul cauzal (nexum) dintre elementul

45
M. Hotca, op.cit., p. 152.
material (acţiunea/inacţiunea) şi urmarea imediată. Raportul de cauzalitate caracterizează toate
infracţiunile, deşi nu apare menţionat explicit în norma de incriminare.
Problema constatării acestuia şi a stabilirii sale cu exactitate se ridică îndeosebi în
cazul infracţiunilor de rezultat; în cazul infracţiunilor de pericol concret, starea de pericol –
urmare a faptei – se impune dovedită, trebuind să decurgă în mod necesar din acţiune/inacţiune,
probarea acestora determinând prezumarea existenţei legăturii de cauzalitate; în cazul
infracţiunilor de pericol abstract, odată stabilită existenţa elementului material, se prezumă atât
urmarea imediată, cât şi legătura de cauzalitate care le uneşte pe acestea.
În unele cazuri, stabilirea legăturii de cauzalitate nu ridică dificultăţi – spre ex.:
uciderea victimei prin aplicarea unei lovituri de topor în cap, ori prin împuşcare în cap, de la
mică distanţă, cu o armă de foc. În alte situaţii, se pot ridica unele probleme, dificultăţi, în
corecta determinare a raportului de cauzalitate, respectiv atunci când urmarea a fost precedată de
acţiuni plurale, concomitente sau succesive, desfăşurate de mai multe persoane, sau atunci când
anumite împrejurări – anterioare, concomitente sau posterioare în raport de momentul
manifestării acţiunii – au influenţat într-o anumită măsură producerea rezultatului. Nu de puţine
ori practica penală s-a confruntat cu astfel de situaţii, care impun un examen riguros al cauzei
supuse soluţionării (spre ex.: o persoană este victima unui accident de trafic rutier, suferind
vătămări grave ale integrităţii corporale, dar existând încă şanse de supravieţuire, însă, pe
drum spre spital ambulanţa este implicată într-un alt accident, în urma căruia pacientul
decedează, sau, ajuns la spital, încetează din viaţă fiind prins într-un incendiu declanşat de un
piroman).
În materia raportului de cauzalitate, în doctrina penală s-au formulat mai multe teorii,
subsumate celor două curente, respectiv: teza monistă şi teza pluralistă, după cum se consideră
că producerea rezultatului faptei se datorează unei singure cauze sau unui concurs de cauze
(recomandăm parcurgerea doctrinei care prezintă aceste teorii, inclusiv limitele şi meritele
acestora, alături de teoriile clasice vehiculate – spre ex.: teoria condiţiei sine qua non, teoria
cauzei adecvate etc. – fiind semnalată şi o teorie care se bucură de audienţă în doctrina străină,
anume teoria imputării obiective a rezultatului, prezentată şi de unii autori români46).

9.3.1.3.4. Elemente suplimentare ale laturii obiective

În cazul unor infracţiuni legiuitorul înscrie cerinţe referitoare la loc, timp, mod, mijloace
de săvârşire a faptei, care atunci când figurează pe conţinutul constitutiv de bază (al infracţiunii-
tip) sunt, de asemenea, cerinţe obligatorii ale laturii obiective. Menţionăm, cu titlu de exemplu,

46
V. Păvăleanu, Drept penal general. Curs universitar conform Noului Cod penal, Editura Universul Juridic,
Bucuresti, 2012, p. 215.
infracţiunea de tulburarea ordinii şi liniştii publice (art. 371 noul Cod penal), sau trădarea prin
ajutarea inamicului (art. 396 noul Cod penal) etc.
În alte cazuri, cerinţele referitoare la aceste elemente suplimentare ale laturii obiective, ca
împrejurări în care se săvârşesc unele infracţiuni, atrag o agravare sau o atenuare a
răspunderii penale în raport de anumite incriminări-tip. Menţionăm, spre exemplu, furtul
calificat (art. 229 alin. 1 lit. a, b ş.a. noul Cod penal), ori omorul calificat (art. 189 alin. 1 lit. h
noul Cod penal) etc., respectiv uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă
(art. 200 noul Cod penal) ş.a.

9.3.1.4. Latura subiectivă

Latura subiectivă cuprinde totalitatea elementelor de factură subiectivă care preced şi
însoţesc acţiunea sau inacţiunea prin care se realizează latura obiectivă, al cărei element
obligatoriu, esenţial, îl reprezintă întotdeauna vinovăţia, atitudine psihică a persoanei, constând
într-un act de conştiinţă şi voinţă (alcătuit din elemente intelective şi volitive) faţă de faptă şi
urmările acesteia, vinovăţia în forma cerută potrivit normei de incriminare. Această atitudine
psihică, manifestată sub formă de intenţie, culpă sau praeterintenţie, constituie latura
subiectivă din conţinutul infracţiunii, care se află într-o strânsă legătură cu latura obiectivă,
formând împreună cu ea un tot coerent şi inseparabil.
Alături de vinovăţie ca element esenţial, în cazul unor infracţiuni (intenţionate), elementul
subiectiv este complinit de lege prin înscrierea în norma incriminatoare a unor cerinţe subiective
referitoare la un anumit scop sau mobil.
Potrivit art. 16 alin. 1 noul Cod penal, cu denumirea marginală „Vinovăţia”, se prevede că
faptă constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de
legea penală. Conform acestor dispoziţii, „legiuitorul a dorit să evidenţieze faptul că formele
vinovăţiei ţin de structura internă a infracţiunii (vinovăţia ca element constitutiv), iar nu de
imputabilitate”47. În reglementarea citată, corespunzător alineatului imediat următor, se prevede
că vinovăţia există când faptă este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită (alin. 2)
– care reprezintă formele legale ale vinovăţiei, fiecare în parte fiind definită corespunzător,
respectiv: intenţia şi modalităţile sale normative (alin. 3); culpa şi modalităţile sale normative
(alin. 4); intenţia depăşită (alin. 5).
Codul penal foloseşte pentru caracterizarea vinovăţiei diferitelor infracţiuni mai multe
procedee:
- în unele cazuri, cu privire la anumite tipuri de infracţiuni, indică forma de vinovăţie prin
însăşi denumirea atribuită faptei incriminate (ex.: ucidere din culpă, vătămare corporală din
culpă, distrugere din culpă), sau prin însuşi conţinutul reglementării (ex.: neglijenţa în serviciu).
47
M.A. Hotca, R. Slăvoiu, op.cit., p. 159.
 - în alte cazuri, codul fixează regula în partea generală, conform reglementării din acelaşi
art. 16, dar în alin. 6, care prevede că faptă constând într-o acţiune sau inacţiune constituie
infracţiune când este săvârşită cu intenţie (teza I), iar faptă comisă din culpă constituie
infracţiune numai când legea o prevede în mod expres (teza a II-a), de unde desprindem
concluzia: regulă este că faptă constând fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune, constituie
infracţiune numai dacă este săvârşită cu intenţie şi doar prin excepţie, când legea prevede
expres, faptă săvârşită (prin acţiune sau inacţiune) din culpă, constituie infracţiune.
Existenţa vinovăţiei nu este prezumată de lege, ci trebuie dovedită de organele judiciare
penale, în urma examinării minuţioase, cu maximă seriozitate a cauzei, pentru corecta
identificare a formei de vinovăţie ce ilustrează poziţia psihică pe care s-a situat persoana
implicată în săvârşirea faptei, şi o justă încadrare juridică a faptei (formele vinovăţiei penale,
modalităţile lor normative, ridicând probleme de delimitare).

9.3.1.4.1.Intenţia
Intenţia este forma dominantă a vinovăţiei penale, majoritatea faptelor incriminate
fiind infracţiuni intenţionate (ex.: infracţiunile de omor, furt, viol, luare de mită, delapidare,
trădare etc.).
Prevăzută în art. 16 alin. 3 noul Cod penal, faptă este săvârşită cu intenţie când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte
(intenţie directă);
b) prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii
lui (intenţia indirectă).
„În structura intenţiei directe se remarcă atât un element intelectiv (făptuitorul prevede
elementele ce ţin de tipicitatea obiectivă a faptei sale la momentul comiterii acesteia), cât şi
un element volitiv (făptuitorul urmăreşte producerea rezultatului prin comiterea faptei). Tot
astfel, în structura intenţiei indirecte intră atât un element intelectiv (făptuitorul prevede
elementele ce ţin de tipicitatea obiectivă a faptei sale la momentul comiterii acesteia), cât şi
un element volitiv (făptuitorul nu urmăreşte producerea rezultatului, dar acceptă producerea
lui)”48.
După cum se observă, în ambele modalităţi normative ale intenţiei se prevede rezultatul
faptei, rezultat care este unul cert, sigur că se va produce şi care este astfel urmărit, în cazul
intenţiei directe, spre deosebire de rezultatul eventual, probabil (posibil) a se produce, dar
acceptat, în cazul intenţiei indirecte, denumită şi intenţie eventuală. Diferenţele sub aspectul
factorului volitiv, poziţia psihică adoptată în raport de rezultatul faptei, permit delimitarea
acestor două modalităţi normative ale intenţiei, aspect important nu doar din punct de vedere

48
M. Udroiu, V. Constantinescu, op.cit., p. 251.
teoretic ci şi practic, deoarece, de regulă, prin incriminarea faptelor în baza intenţiei, legiuitorul
nu distinge între intenţia directă sau indirectă, ceea ce înseamnă că infracţiunea este susceptibilă
de comitere în ambele modalităţi (ex.: cazul omorului). Pe cale de consecinţă, cade în sarcina
organelor judiciare probarea, după caz, a intenţiei directe sau indirecte, ce se va reflecta (ar
trebui să se reflecte) în procesul de individualizare judiciară a sancţiunii concrete aplicate.
Spre ex., va exista intenţie directă de suprimare a vieţii în cazul în care o persoană
împuşcă victima într-o zonă de pe corp ce adăposteşte un organ vital (cap, torace, abdomen) de
la o distanţă corespunzătoare, sau aplică cu un instrument apt de a cauza decesul (ex.: topor),
mai multe lovituri (sau chiar şi una singură), cu intensitate, în aceleaşi zone anatomice.
În doctrină se apreciază că se reţine existenţa intenţiei directe şi în situaţia în care
producerea rezultatului este privită de autorul faptei ca un însoţitor inevitabil al rezultatului
urmărit, chiar dacă nu toate urmările au fost dorite sau voite de acesta. De ex., autorul, voind să
ucidă o persoană aflată într-un lift, provoacă prăbuşirea acestuia deşi ştia că în cabină se află
încă o persoană a cărei ucidere nu o dorea; moartea acesteia, fiind un rezultat inevitabil al faptei
sale, nu interesează în raport cu victima respectivă că autorul nu dorea (afectiv) şi suprimarea
vieţii acesteia.49
În cazul intenţiei indirecte, făptuitorul prevede cel puţin două rezultate: unul pe care îl
doreşte (care poate fi sau nu prevăzut de legea penală) şi un rezultat prevăzut de legea penală, pe
care făptuitorul nu-l urmăreşte, dar a cărui producere apare ca fiind posibilă (probabilă) şi este
acceptată în urma comiterii ansamblului faptic. În acest sens, doctrina exemplifică, din
cazuistica înregistrată, reţinerea infracţiunii de omor, cu intenţie indirectă: în cazul unui inculpat
care a aruncat cu o cărămidă, în timpul zilei, de pe terasa unui bloc cu opt etaje situat în
apropierea unei pieţe agro-alimentare aglomerate, fără a se asigura cu privire la prezenţa sau
absenţa vreunei persoane în zona de impact, motiv pentru care un piton a fost lovit în cap şi a
decedat; sau, cazul inculpatului care şi-a îngrădit curtea cu un cablu electrificat, pentru a- şi
proteja viţa de vie din care i se sustrăgeau, noaptea, struguri, în condiţiile în care o persoană a
atins din greşeală cablul şi a decedat, fiind electrocutată; etc.
De la regula semnalată, respectiv cea a incriminării faptelor intenţionate fără a se distinge
între modalităţile normative ale intenţiei, sunt şi unele excepţii:
- Astfel, într-o opinie există unele infracţiuni caracterizate exclusiv de intenţie directă,
cerută conform normei de incriminare a unor fapte, prin includerea unui scop pe latură
subiectivă. Ex.: furt, furt în scop de folosinţă, înşelăciune etc. (semnalăm şi o opinie contrară,
care nu exclude nici posibilitatea comiterii acestor infracţiuni, uneori, cu intenţie indirectă).
- De asemenea, într-o opinie există unele infracţiuni caracterizate exclusiv de intenţie
directă, dată fiind însăşi natura faptei – ex.: viol, agresiune sexuală etc. (semnalăm şi existenţa
49
I. Pascu, op.cit., p. 128.
opiniei contrară, care nu exclude nici posibilitatea comiterii acestor infracţiuni, uneori, cu
intenţie indirectă).
Doctrina reţine şi alte modalităţi ale intenţiei dintre care menţionăm: intenţie spontană
(repentină) – intenţie premeditată; intenţie simplă – intenţie calificată; intenţie iniţială – intenţie
supravenită; intenţie unică – intenţie complexă etc..

9.3.1.4.2. Culpa

Prevăzută în art. 16 alin. 4 noul Cod penal, faptă este săvârşită din culpă când făptuitorul:
a) Prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că acesta nu se
va produce (culpa cu prevedere, culpa fără temei, uşurinţa);
b) Nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă (culpa fără
prevedere, culpa simpla).
Atunci când legea prevede expres, faptă săvârşită din culpă constituie infracţiune (ex.:
ucidere din culpă, art. 192 noul Cod penal L; vătămare corporală din culpă, art. 196 noul Cod
penal; distrugere din culpă, art. 255 noul Cod penal; omisiunea sesizării, din culpă, art. 267 alin.
2 noul Cod penal; neglijenţa în serviciu, art. 298 noul Cod penal etc.).
În cazul culpei cu prevedere, făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, pe care nu-l acceptă
şi în raport de care adoptă o poziţie de preîntâmpinare a producerii lui, sperând în mod
uşuratic, deci socotind fără temei, că rezultatul nu se va produce, deci că îl va evita; dar în
final, din cauza aprecierii uşuratice, rezultatul nu a putut fi evitat, producându-se în realitate.
Într-o atare situaţie, ceea ce caracterizează culpa cu prevedere rezidă în faptul că persoana se
bazează pe anumiţi factori, obiectivi şi / sau subiectivi, însă are loc o supraestimare, o
supraevaluare a rolului jucat de aceşti factori, ceea ce înseamnă că socoteşte neîntemeiat
neproducerea rezultatului, acesta survenind şi conducând la reţinerea faptei comise în baza
acestei forme a culpei, cea cu prevedere.
Ex.: conducătorul unui vehicul care se angajează neregulamentar într-o depăşire, prevede
că în asemenea împrejurări poate produce un rezultat periculos, cu toate acestea, bazându-se pe
experienţa şi calităţile sale, pe faptul că circula cu viteză redusă, pe o distanţă relativ mică, cu
autovehiculul care se afla într-o stare tehnică bună, etc., speră ca va evita producerea unui
accident, dacă în realitate accidentul se produce şi se soldează cu moartea sau cu vătămarea unui
/ unor persoane, astfel încât evaluările sale se dovedesc uşuratice (neîntemeiate), conducătorul
auto va răspunde penal pentru ucidere / vătămare din culpă a persoanei / persoanelor accidentate.
După cum se observă, culpa cu prevedere ridică probleme de delimitare în raport de
intenţia indirectă, asemănându-se prin: prevederea rezultatului faptei, rezultat care nu este
urmărit. Diferenţele rezidă în poziţia adoptată faţă de acest rezultat, respectiv, neacceptarea
producerii acestuia (în cazul culpei cu prevedere), respectiv acceptarea sa (în cazul intenţiei
indirecte), ceea ce înseamnă adoptarea unei poziţii de indiferenţă de către făptuitorul care nu se
bazează pe nimic, nu ia nicio măsură de preîntâmpinare a producerii rezultatului (sau se bazează
doar pe hazard, pe jocul întâmplării), ceea ce denotă şi o periculozitate socială sporită a
individului în sarcina căruia se reţine o faptă săvârşită cu intenţie indirectă. În acest sens, pentru
a se putea distinge între intenţie indirectă şi culpă cu prevedere, în doctrină se subliniază că
esenţial este de a se stabili, în fiecare caz în parte, mai întâi dacă autorul faptei a avut în
reprezentarea sa existenţa unor împrejurări obiective, reale, sau şi subiective, pe care şi-a
format convingerea că rezultatul nu se va produce, însă, în acel caz se evaluează în mod eronat;
în ipoteza în care respectivele împrejurări nu sunt reale, iar autorul se bazează pe o simplă
speranţă, pe întâmplare ori pe noroc, va exista intenţia indirectă.50
În caz de dubiu cu privire la forma de vinovăţie (intenţie indirectă sau culpă cu
prevedere), îndoiala va profita inculpatului, angajând răspunderea penală pentru faptă comisă
din culpă, în condiţiile incriminării acesteia.
Culpa fără prevedere se particularizează prin neprevederea rezultatului faptei comise, în
condiţiile în care făptuitorul avea atât obligaţia (trebuia), cât şi posibilitatea (putea) prevederii
rezultatului. După cum se observă, culpa fără prevedere se caracterizează prin lipsa factorului
intelectiv, dublată, condiţionată, însă, de obligativitatea prevederii, ce decurge din existenţa unui
cadru normativ ce reglementează exercitarea funcţiei, meseriei, profesiei, ori desfăşurarea
activităţii în realizarea căreia a fost comisă faptă, sau din regulile de convieţuire socială, cât şi
de posibilitatea prevederii, care se analizează deopotrivă în raport de toate împrejurările în care
s-a realizat faptă şi tot ce caracterizează persoana şi personalitatea celui implicat în comiterea
acesteia (particularităţile psiho-fizice, intelectuale, pregătirea profesională, experienţa de viaţă
etc.).
În doctrină, se menţionează că se află într-o astfel de situaţie, o persoană care lasă o armă
încărcată într-o cameră locuită, funcţionarul care lasă acte secrete pe birou, în absenţa sa,
medicul chirurg care, cu ocazia efectuării unei intervenţii chirurgicale, nu ia toate măsurile de
protecţie necesare, farmacistul care dozează greşit o reţetă, funcţionarul de la căile ferate care nu
verifică linia pe care dirijează un tren, etc. – toate aceste activităţi realizate în vederea atingerii
unei finalităţi licite conducând la apariţia unui rezultat periculos, caz în care persoana răspunde
penal pentru moartea unei persoane, ori sustragerea actelor, accidentul sau catastrofa de cale
ferată etc.51
Literatura de specialitate distinge şi anumite gradaţii ale culpei: gravă (lata), uşoară
(levis), foarte uşoară (levissima), după cum şi alte clasificări, spre exemplu – după cum forma de

50
I. Pascu, op.cit., p. 137.
51
V. Paşca, op.cit., p. 180.
vinovăţie a culpei caracterizează fapte comise prin acţiune (in agendo), sau prin inacţiune (in
omittendo) ş.a.

9.3.1.4.3. Intenţia depăşită (praeterintenţia).

Prevăzută în art. 16 alin. 5 noul Cod penal, intenţia depăşită există atunci când faptă,
constând într-o acţiune sau inacţiune intenţionată, produce un rezultat mai grav, care se
datorează culpei făptuitorului. În doctrină se subliniază caracterul autonom al acestei forme de
vinovăţie penală, care apare în conţinutul subiectiv al anumitor norme de incriminare şi care
caracterizează faptele ce debutează prin intenţia făptuitorului care prevede şi urmăreşte sau doar
acceptă producerea rezultatului, însă, din cauza împrejurărilor în care se desfăşoară elementul
material, este atras un rezultat final mai grav, pe care făptuitorul l-a prevăzut, dar nu l-a
acceptat, sperând fără temei că nu se va produce, ori nu l-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să-
l prevadă (de unde rezultă că în structura sa, intenţia depăşită reuneşte, după caz, intenţia directă
sau indirectă – pe de o parte – şi culpa, cu sau fără prevedere – pe de altă parte). [G.
Antoniu; I. Pascu]
Pentru a evidenţia cerinţa intenţiei depăşite, ca formă de vinovăţie ce caracterizează unele
infracţiuni, precum şi legătura de cauzalitate dintre acţiunea / inacţiunea intenţionată şi rezultatul
mai grav datorat culpei, legiuitorul penal apelează la construcţia „dacă faptă / faptele ... a
/ au avut ca urmare ...”, spre exemplu: lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art.
195 noul Cod penal), exemplu tipic de infracţiune praeterintenţionată, propriu-zisă, pe
conţinutul său de bază (faptă nu se poate încadra în acest text de lege, decât dacă forma de
vinovăţie reţinută este intenţia depăşită), cu un singur obiect juridic şi producându-se un
singur rezultat mai grav (unul mortal); viol / tâlhărie / agresiune sexuală / întreruperea
cursului sarcinii (etc.) care au dus la moartea victimei, sau care au produs ca rezultat vătămarea
corporală a victimei (fapte ce ilustrează infracţiuni praeterintenţionate pe conţinutul lor agravat /
calificat).
În acest sens, doctrină exemplifică – din cazuistica înregistrată – reţinerea infracţiunii
praeterintenţionate de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, atunci când inculpatul a
aplicat o puternică lovitură de pumn în faţa victimei, care se afla într-o stare avansată de
ebrietate, ceea ce a determinat căderea şi lovirea victimei de un plan dur, iar în final moartea;
sau, reţinerea violului care a avut ca urmare moartea victimei, dacă aceasta, opunându-se
inculpatului, s-a lovit la cap de o piatră, iar după viol a încetat din viaţă, întrucât violenţa a
fost exercitată cu intenţie, însă rezultatul letal a survenit din culpă, moartea producându-se ca
urmare a violenţei exercitate de inculpat pentru a o determina pe victimă la întreţinerea actului
sexual.52
După cum se observă, graţie structurii sale, praeterintenţia determină probleme de
delimitare, atât faţă de intenţie cât şi de culpă: de ex., delimitarea lovirilor sau vătămărilor
cauzatoare de moarte de omor sau ucidere din culpă. În concluzie, după cum pe drept cuvânt se
subliniază în literatura de specialitate, pentru a reţine forma de vinovăţie a praeterintenţiei în
săvârşirea unei fapte concrete, trebuie verificat mai întâi dacă la baza rezultatului mai grav, care
se datorează culpei făptuitorului (indiferent de modalitatea culpei), a existat o acţiune / inacţiune
intenţionată (neavând relevanţă dacă intenţie este directă sau indirectă), prevăzută de legea
penală, iar apoi, dacă rezultatul mai grav este consecinţa acţiunii sau inacţiunii
făptuitorului.
După cum s-a menţionat deja, de regulă, legiuitorul nostru penal nu distinge sub aspectul
modalităţilor normative ale formei de vinovăţie ce reprezintă latura subiectivă din conţinutul
infracţiunii, observaţie valabilă în cazul faptelor intenţionate incriminate, al celor din culpă sau
praeterintenţionate, urmând ca, în concret să se probeze, după caz, intenţia directă sau indirectă,
culpa cu prevedere ori cea simplă, ori reunirea căror modalităţi normative sub care se înfăţişează
intenţia şi culpa dau conţinut intenţiei depăşite.
Există situaţii în care legiuitorul descrie, sub aspect subiectiv, faptă intenţionată
incriminată, înscriind aspecte privind un anumit scop, pe conţinut de bază sau cu efect de
agravare a răspunderii penale. De asemenea, uneori este înscris sub aspect subiectiv, în
conţinutul anumitor incriminări, un anumit mobil, pe conţinut de bază sau cu efect de agravare
sau atenuare a răspunderii penale.

52
I. Pascu, op.cit., p. 145.
 10. CAUZE GENERALE DE EXCLUDERE A INFRACȚIUNII

10.1. Considerații generale

Pe baza concepţiei privind trăsăturile esenţiale ale infracţiunii a fost concepută şi

sistematizarea articolelor în lumina Titlului II al părţii generale din noul Cod penal. Astfel,
Capitolul II este consacrat cauzelor justificative, care înlătură dintre trăsăturile esenţiale ale
infracţiunii caracterul nejustificat, iar Capitolul III este consacrat cauzelor de neimputabilitate,
care înlătură trăsătura generală distinctă a imputabilităţii.
Dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute limitativ de lege (legitima apărare
– art. 19 noul Cod penal; starea de necesitate – art. 20 noul Cod penal; exercitarea unui drept şi
îndeplinirea unei obligaţii – art. 21 noul Cod penal; consimţământul persoanei vătămate – art. 22
noul Cod penal), faptă prevăzută de legea penală comisă nu constituie infracţiune, ele operând
in rem, efectul extinzându-se şi asupra participanţilor. Aspectele comune tuturor acestor cauze
conduc la definirea lor ca fiind acele „situaţii în care o faptă, deşi prevăzută de legea penală,
poate să nu constituie infracţiune, dacă, în raport cu cerinţele ordinii juridice, în ansamblul ei,
este permisă (licită)”53.
Aceste cauze devin incidente în condiţiile săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală,
care îşi găseşte astfel justificare, devenind licită, dacă sunt întrunite cumulativ cerinţele impuse
de conţinutul lor propriu de reglementare. Din punct de vedere al efectelor antrenate, acestea
exclud infracţiunea, pe cale de consecinţă, şi răspunderea penală, excluzând, totodată, incidenţa
oricăror sancţiuni de drept penal, inclusiv din categoria măsurilor de siguranţă (art. 107 alin. 2
noul Cod penal), precum şi – uneori – a sancţiunilor extrapenale.
Dacă faptă prevăzută de legea penală a fost comisă în condiţiile vreuneia dintre cauzele
de neimputabilitate (constrângerea fizică – art. 24 noul Cod penal; constrângerea morală – art. 25
noul Cod penal; excesul neimputabil – art. 26 noul Cod penal; minoritatea făptuitorului – art. 27
noul Cod penal; iresponsabilitatea – art. 28 noul Cod penal; intoxicaţia voluntară completă – art.
29 noul Cod penal; eroarea asupra caracterului ilicit al faptei – art. 35 noul Cod penal; cazul
fortuit – art. 31 noul Cod penal), faptă nu constituie infracţiune. Cauzele de neimputabilitate
operează, de regulă, in personam, producând efecte ce nu se extind asupra participanţilor, cu
excepţia cazului fortuit, ce produce efecte in rem.
Aspectele comune tuturor acestor cauze conduc la definirea lor ca fiind acele stări, situaţii,
împrejurări, cazuri a căror existenţă în timpul săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală
determină imposibilitatea imputării comiterii acestora în sarcina persoanei făptuitorului. Cu alte

53
G. Antoniu, C. Bulai, op.cit., p. 218.
cuvinte, faptă obiectiv săvârşită nu poate fi atribuită persoanei care a executat-o sau participat la
executare, ca fiind comisă de aceasta în mod vinovat şi nelegitim, neputând fi, astfel, apreciată
drept infracţiune54. Cauzele de neimputabilitate devin incidente în condiţiile săvârşirii faptei
incriminate, dacă sunt întrunite cumulativ cerinţele impuse prin conţinutul lor propriu de
reglementare, faptele astfel comise neconstituind infracţiuni, deoarece este înlăturată trăsătura
imputabilităţii. Faptă comisă rămâne o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, deci care
îşi păstrează caracterul ilicit, dar care nu este imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
Condiţionarea răspunderii penale de săvârşirea unei infracţiuni duce la concluzia că
lipsa imputabilităţii faptei concret săvârşite exclude (implicit) această formă a răspunderii
juridice şi – pe cale de consecinţă – înlătură şi posibilitatea sancţionării prin pedeapsă ori
măsură educativă (sancţiuni de drept penal reprezentând consecinţe ale răspunderii penale).
Nu va fi însă împiedicată posibilitatea dispunerii altor sancţiuni juridice, spre exemplu, dintre
sancţiunile de drept penal, vor putea fi luate împotriva făptuitorului unei fapte incriminate
neimputabile măsurile de siguranţă (art. 107 alin. 2 noul Cod penal), precum şi sancţiuni
extrapenale.
Cauzele justificative şi cauzele de neimputabilitate reprezintă cauzele generale de
excludere a infracţiunii – faptă săvârşită nu constituie infracţiune nici atunci când nu este (sau
nu mai este) prevăzută de legea penală sau dacă nu s-a săvârşit cu forma de vinovăţie cerută de
lege – cauze care trebuie deosebite de alte cauze operante în materie juridico-penală (de ex.:
cauze care înlătură răspunderea penală, cauze de nepedepsire etc.), în prezenţa cărora
infracţiunea există cu toate trăsăturile prevăzute de art. 15 noul Cod penal, însă este înlăturată
doar instituţia fundamentală subsecventă (cum ar fi: răspunderea penală, pedeapsa ş.a.). De
asemenea, trebuie operate distincţii între aceste două categorii de cauze generale de excludere a
infracţiunii (temă de reflecţie), cât şi în raport de cauze de excludere a infracţiunii de ordin
special, instituie de legiuitor în cazul anumitor infracţiuni (de exemplu: art. 201 alin. 6 noul Cod
penal, art. 290 alin. 2 noul Cod penal).
Într-o prezentare sintetică, ne vom ocupa de fiecare dintre stările, situaţiile, împrejurările
subsumate acestor două categorii de cauze generale de excludere a infracţiunii, marcând ceea ce
ţine de esenţa fiecăreia.

10.2. Cauzele justificative

10.2.1.Legitima apărare
otrivit dispoziţiei din art. 19 alin. 2 noul Cod penal, „este în legitimă apărare persoana care
săvârşeşte faptă pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, care pune în
pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este

54
G. Antoniu, C. Bulai, op.cit., p. 231.
proporţională cu gravitatea atacului”, fiind consacrată legitima apărare perfectă (propriu-zisă sau
proprie) drept cauză generală justificativă, iar potrivit dispoziţiei cuprinse în art. 19 alin. 3 noul
Cod penal, „se prezumă a fi în legitimă apărare, în condiţiile alin. (2), acela care comite faptă
pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc
împrejmuit ţinând de aceasta, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea
modalităţi nelegale ori în timpul nopţii”.
Sub aspectul conţinutului de reglementare, condiţiile legitimei apărări privesc deopotrivă
cele două laturi pe care este aceasta structurată, anume: atacul şi apărarea.
Atacul trebuie să verifice cumulativ cerinţele legii privitoare la:
- Să fie un atac material, direct, imediat şi injust (cerinţe cumulative). În sensul legii,
atacul trebuie să implice o agresiune fizică (caracter material) şi să fie îndreptat împotriva
persoanei, a drepturilor sale sau împotriva unui interes general, creând un pericol direct asupra
acestor valori (caracter direct). Caracterul imediat al atacului poate semnifica, după caz, un atac
iminent – care ameninţă cu declanşarea sa şi este cert că se va produce – sau un atac actual, ce se
află în curs de desfăşurare până la momentul consumării sale. Caracterul injust al atacului se
referă la lipsa unui temei legal al actului de agresiune declanşat.
- Atacul să fie îndreptat împotriva valorilor sociale enumerate de lege: împotriva
persoanei, a drepturilor sale sau împotriva unui interes general şi să pună în pericol aceste valori.
Atacul se poate îndrepta împotriva persoanei, primejduindu-i viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea, libertatea etc., după cum atacul poate viza şi alte drepturi ale persoanei, spre exemplu,
dreptul de proprietate, ori se poate îndrepta împotriva securităţii naţionale, capacităţii de
apărare a ţării etc.
Apărarea trebuie să verifice cumulativ cerinţele legii privitoare la:
- Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru înlăturarea atacului. Faptă (care
se poate comite cu intenţie sau din culpă) – care poate consta, spre exemplu, într-o vătămare
corporală, un act de ucidere etc. – trebuie comisă ca ripostă la atacul ce se desfăşoară în anumite
limite de timp, ca un atac iminent sau actual, deci până la momentul consumării sale. În această
situaţie, apărarea semnifică o faptă concretă săvârşită, ce îşi găseşte justificare, fiind o
apărare necesară pentru a înlătura atacul.
- Faptă prin care se realizează apărarea trebuie să fie proporţională cu gravitatea
atacului.
„Faptă săvârşită în apărare trebuie să prezinte o gravitate mai mică sau aproximativ egală
cu cea a atacului. (...) Examenul de proporţionalitate trebuie să pornească de la urmările celor
două acţiuni, adică urmarea pe care cel mai probabil ar fi produs-o atacul şi urmarea produsă în
urma apărării. Trebuie însă avute în vedere şi valorile sociale în conflict, mijloacele utilizate
în atac şi apărare, raportul de forţe între agresor şi victimă, precum şi toate circumstanţele în
care s-a desfăşurat atacul”55. Faptă prin care se realizează apărarea poate fi săvârşită de
persoana împotriva căreia s-a îndreptat atacul sau de o altă persoană venită în ajutorul celei
atacate, dacă sunt realizate condiţiile legii.
Legiuitorul înscrie şi o prezumţie relativă în această materie, potrivit art. 19 alin. 3 noul
Cod penal. se apreciază în doctrină56 că instituirea prezumţiei are drept consecinţă răsturnarea
sarcinii probei, respectiv organul judiciar penal urmând să probeze eventuala neîndeplinire a
condiţiilor; într-o atare situaţie nu se înlătură cerinţa îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de
lege pentru atac.

10.2.2.Starea de necesitate
Potrivit art. 22 noul Cod penal, „este în stare de necesitate persoana care săvârşeşte faptă
pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane
sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat”, fiind consacrată starea de necesitate perfectă
(propriu-zisă sau proprie) drept cauză generală justificativă.
Ca şi legitima apărare, starea de necesitate este construită pe două laturi denumite
pericol (primejdia pentru valorile sociale prevăzute de lege) şi actul de salvare de la pericol. Aşa
cum este descris de legiuitor, pericolul trebuie să îndeplinească condiţiile de a fi iminent,
îndreptat împotriva vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei ori împotriva unui bun
important sau interes general şi să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală.
În ceea ce priveşte caracterul iminent al pericolului, ca şi în cazul legitimei apărări trebuie
înţeles pericolul ce ameninţă cu declanşarea sa, fiind cert că se va produce, sau pericolul actual,
ce se află în curs de desfăşurare (un pericol trecut nu mai justifică actul salvării). În ceea ce
priveşte valorile sociale ameninţate de pericol – şi spre deosebire de starea de legitimă
apărare – sfera acestora este restrânsă la viaţa, integritatea corporală sau sănătatea persoanei, un
bun important (spre exemplu, un bun care are acest caracter prin natura sa sau dată fiind
valoarea artistică, istorică etc.) sau interesul general. Totodată, pericolul trebuie să fie inevitabil,
înţelegându-se că nu putea fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală.
Rezultă că, actul de salvare – realizat prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală
– trebuie la rândul său să verifice următoarele condiţii:

55
F. Streteanu, R. Moroşanu, op.cit., p. 179.
56
Idem, p. 180.
 - să reprezinte singurul mod de înlăturare a pericolului şi să aibă un caracter necesar.
Dacă existau şi alte mijloace de salvare de la pericol, săvârşirea faptei prevăzute de legea penală
nu se mai justifică, faptă constituind infracţiune.
- să nu fie atrase urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă
pericolul nu era înlăturat.
Potrivit doctrinei penale, întregirea condiţiilor pe care trebuie să le întrunească actul de
salvare se realizează cu întrunirea cerinţei ca acţiunea de salvare să nu fie săvârşită de o
persoană care avea obligaţia de a înfrunta pericolul.

10.2.3. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii

Potrivit dispoziţiilor art. 21 noul Cod penal, „este justificată faptă prevăzută de legea
penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii
impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta” (alin. 1); „este de
asemenea justificată faptă prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligaţii
impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit
ilegală” (alin. 2).
În funcţie de perspectiva din care se abordează prevederile cuprinse în art. 21 noul Cod
penal, acestea pot fi departajate după cum urmează:
– într-o clasificare (indicată în denumirea marginală a articolului) realizată în
considerarea criteriului caracterului facultativ sau obligatoriu aşezat la temelia comportamentul
adoptat de făptuitor, se distinge între situaţia în care justificarea provine din exercitarea unei
conduite care este doar permisă, nu însă şi impusă (alin. 1 teza I – exercitarea unui drept) – pe
de o parte – şi situaţia în care justificarea provine din exercitarea unei conduite obligatorii, fie în
considerarea directă a unei prevederi normative (alin. 1 teza a II-a – îndeplinirea unei obligaţii
impuse de lege), fie în considerarea unui ordin al autorităţii (alin. 2 – îndeplinirea unei
obligaţii impuse de autoritatea competentă) – pe de altă parte;
– într-o altă clasificare (formal adoptată de către legiuitor pe conţinutul reglementării, în
sistematizarea prevederilor articolului), realizată în funcţie de criteriul sursei justificative, se
distinge între situaţia în care justificarea provine din exercitarea unei conduite cu suport
legitimativ cuprins direct în prevederile normative (alin. 1 – exercitarea unui drept şi
îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege) – pe de o parte – şi situaţia în care justificarea
provine din exercitarea unei conduite desfăşurate conform unui ordin emis de o autoritate
legitimă (alin. 2 – îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă).
Oricum s-ar alege să fie tratate dispoziţiile inserate în art. 21 noul Cod penal, reiese astfel
în mod cert că nu ne aflăm în prezenţa unei singure cauze justificative, textul acoperind mai
multe situaţii apropiate, producătoare de efect exonerator (obiectiv) de infracţiune.
 „În ceea ce priveşte exercitarea unui drept, în doctrină se arată că acesta îşi poate avea
izvorul atât într-o lege, în sens restrâns, cât şi în alte acte normative (hotărâri, acte administrative
individuale) sau în cutumă. Din această ultimă perspectivă, s-a pus problema dreptului de
corecţie al părinţilor asupra copiilor lor minori, considerat ca un drept de sorginte cutumiară.
Dreptul părinţilor de a aplica unele corecţii de mică gravitate copiilor lor e susceptibil de a
înlătura caracterul ilicit în cazul unor fapte de gravitate redusă (ameninţare etc.)”. Doctrina
semnalează problema incidenţei cauzei justificative a exercitării unui drept şi în alte situaţii, spre
exemplu, în cazul utilizării necesare a forţei de către organele de menţinere a ordinii publice, sau
în cazul violenţelor fizice manifestate în cadrul unor competiţii sportive specifice etc.
„În ceea ce priveşte îndeplinirea unei obligaţii, aceasta poate avea semnificaţia unei cauze
justificative, indiferent dacă este vorba despre o obligaţie izvorâtă direct dintr-o normă juridică
sau dintr-o dispoziţie a autorităţii (spre exemplu, faptă de a demola un imobil aparţinând altei
persoane, dacă demolarea se face pentru punerea în executarea a unei hotărâri judecătoreşti
emise în acest sens, nu va constitui infracţiunea de distrugere; deshumarea unor cadavre, ca
urmare a unei autorizaţii, sau conform cutumelor bisericeşti, nu constituie infracţiunea de
profanare de cadavre sau morminte”57.
Cu referire la îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, observăm că
ne aflăm, de principiu, în situaţia aceluiaşi grup predilect de persoane existent şi în cazul
îndeplinirii unei obligaţii impuse de lege. Practic, trebuie să se verifice o relaţie de subordonare
ierarhică, legal instituită, între autoritatea care emite ordinul şi persoana ce urmează a-l executa,
iar această autoritate trebuie să fie una din domeniul public, iar nu privat, aspect constant
subliniat în doctrină58.
Potrivit art. 21 alin. 2 noul Cod penal legiuitorul consacră teoria ilegalităţii vădite a
ordinului, potrivit căreia, în principiu, executantul trebuie să îndeplinească ordinul primit, ca
atare, fără posibilitatea de a-l cenzura, cu excepţia cazului în care lipsa de conformitate a
acestuia cu normele legale este atât de evidentă, încât se impune oricărei persoane (cel puţin
dintre acelea care au abilitatea de a efectua activităţi în domeniul respectiv). Practic, executantul
este îndreptăţit a efectua un control formal al conformităţii ordinului (verificarea competenţei
emitentului, verificarea propriei competenţe de a executa, verificarea prezentării ordinului în
forma legal solicitată, precum şi conformitatea pe conţinut a ordinului, dar numai în liniile
sale generale)
În literatura de specialitate s-a avertizat asupra importanţei separării ipotezelor în care
exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii acţionează cu titlu de cauză justificativă şi
situaţiile în care aceeaşi împrejurare are valoarea unui element negativ al conţinutului

57
F. Streteanu, op.cit., p. 208.
58
G. Antoniu (coord.), op.cit., p. 278.
constitutiv al anumitor fapte incriminate, astfel încât, verificându-se pe caz concret, înlătură nu
antijuridicitatea, ci tipicitatea. Cazuri de genul celor din urmă pot fi recunoscute observându-se
verbum regens, în cuprinsul căruia, uneori, la anumite norme de incriminare, legiuitorul
stipulează expres că faptă descrisă constituie infracţiune numai dacă se săvârşeşte fără drept ori
cu încălcarea normelor legale sau orice altă exprimare asemănătoare care transmite acelaşi
mesaj.

10.2.4. Consimţământul persoanei vătămate

Potrivit art. 22 noul Cod penal, „este justificată faptă prevăzută de legea penală săvârşită
cu consimţământul persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea
socială lezată sau pusă în pericol” (alin. 1); „consimţământul persoanei vătămate nu produce
efecte în cazul infracţiunilor contra vieţii, precum şi atunci când legea exclude efectul
justificativ al acestuia” (alin. 2).
Pentru a fi posibilă reţinerea consimţământului persoanei vătămate, cu titlu de cauză
justificativă, este necesară verificarea întrunirii cumulative a mai multor condiţii:
- săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, alta decât una contra vieţii ori una în a
cărei normă de incriminare se exclude incidenţa consimţământului persoanei vătămate (spre
exemplu: art. 210 alin. 3 noul Cod penal; art. 211 alin. 2 noul Cod penal);
- verificarea existenţei consimţământului actual şi determinat al persoanei care apare,
formal, pe poziţia subiectului pasiv al respectivei fapte;
- persoana în cauză să fie titulara valorii sociale lezate;
- valoarea socială lezată să facă parte din sfera valorilor individuale alienabile (titularul
să poată dispune în mod valabil de respectiva valoare);
- consimţământul dat să fie valabil;
- consimţământul sau lipsa acestuia să nu reprezinte per se un element constitutiv al
conţinutului normativ.
În doctrină s-au formulat deja o serie de aprecieri referitoare la această nouă cauză de
excludere a infracţiunii, conforme cu dezvoltările teoretice din statele în al căror sistem de drept
penal această împrejurare există de mai multă vreme cu valoare de cauză justificativă. Astfel, se
arată că existenţa consimţământului nu este neapărat solicitată în anumite condiţii de formă, cu
excepţia prevederilor contrare exprese ale legii, putându-se chiar manifesta în mod tacit, dar clar.
În principiu, consimţământul trebuie emis direct de titularul valorii lezate sau periclitate
prin faptă comisă, deşi se admite uneori (când nu este vorba de o valoare strâns şi indisolubil
legată de sfera vieţii private, intime a unei persoane) şi exprimarea sa printr-un reprezentant, în
condiţii legale. În mod neapărat, valoarea socială în cauză trebuie să aparţină sferei de ocrotire,
prin norme penale, a unor interese individuale, de ordin privat, iar nu unor interese de ordin
public sau colectiv.
Consimţământul trebuie dat sau verificat (reafirmat) la momentul comiterii faptei (ca
regulă, anterior trecerii la executarea acesteia), fiind, totodată, revocabil pe întreaga perioadă
dintre data emiterii şi data finalizării executării faptei (în corespondenţă cu specificul fiecărui
caz concret în parte). Acesta trebuie să fie determinat, neputându-se admite existenţa lui
validă în cazul unei exprimări generice largi, absolut indeterminate a unei persoane, de tipul
„fă-mi orice vrei să-mi faci”. Pentru aprecierile legate de caracterul valabil al consimţământului,
este utilă trimiterea către normele şi dezvoltările doctrinare din materia dreptului civil
(valabilitatea consimţământului necesar pentru existenţa validă a unui act juridic), deci cu
excluderea violenţei, dolului şi erorii.
Prin alin. (2) al articolului se exclud expres din sfera de incidenţă a cauzei justificative
astfel relevate infracţiunile contra vieţii şi cele la care există prevederi speciale de înlăturare a
incidenţei acesteia.
Consimţământul persoanei vătămate poate îndeplini mai multe funcţii. În condiţiile
prevăzute de lege (art. 22 noul Cod penal), consimţământul persoanei vătămate are valoare de
cauză justificativă, faptă prevăzută de legea penală, săvârşită, neconstituind infracţiune, fiind
înlăturată trăsătura esenţială a caracterului nejustificat (ilicât, anti-juridic). Consimţământul
persoanei vătămate poate constitui şi o cauză de înlăturare a unui element constitutiv al
infracţiunii, atunci când absenţa sa apare de pe poziţia unui astfel de element (spre exemplu,
prin norma de incriminare a furtului, actul deposedării – realizat în condiţiile legii – trebuie
comis fără consimţământul persoanei vătămate). Într-o atare situaţie, consimţământul dat va
înlătura tipicitatea faptei, care, de asemenea, nu va constitui infracţiune, sens în care se
impune deosebirea în raport de consimţământul operant drept cauză justificativă.

10.3. Cauzele de neimputabilitate

Pornind de la premisele imputabilităţii, în doctrină, pornind de la expunerea de motive a

proiectului noului Cod penal, se reţine clasificarea cauzelor de neimputabilitate, distingându-se
între: cauze care înlătură responsabilitatea (iresponsabilitatea, minoritatea făptuitorului,
intoxicaţia involuntară completă); cauze care înlătură exigibilitatea comportamentului
exteriorizat (excesul neimputabil de legitimă apărare ori stare de necesitate, constrângerea fizică
ori morală, cazul fortuit); cauze care înlătură antijuridicitatea (eroarea asupra caracterului
nejustificat al faptei). După cum se poate observa, unele dintre cauzele generale de
neimputabilitate semnifică, la o privire mai atentă, negarea condiţiilor generale cerute
subiectului activ al infracţiunii; avem în vedere: minoritatea făptuitorului (art. 27 noul Cod
penal); iresponsabilitatea (art. 28 noul Cod penal); constrângerea fizică şi constrângerea
morală (art. 24 şi 25 noul Cod penal).

10.3.1. Minoritatea făptuitorului

Cauza de neimputabilitate vizează persoana minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani,
sau a celui care are vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani, fiind însă lipsit de discernământ, la data
săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, corespunzător art. 27 noul Cod penal. Faptă
prevăzută de legea penală comisă de minorul nerăspunzător penal – faptă neimputabilă – nu
constituie infracţiune, fiind exclusă, pe cale de consecinţă, răspunderea penală. În acest caz,
minorul beneficiază de măsuri de protecţie specială, prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului, anume supravegherea specializată şi
plasamentul. În condiţiile legii (art. 107 alin. 2 . noul Cod penal), faţă de minorul nerăspunzător
penal care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală nejustificată se poate lua o măsură de
siguranţă.
Neîndeplinirea condiţiilor legale pentru a răspunde penal interesează în raport de
momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală. În cazurile când legea penală prevede că
anumite efecte juridice se produc în raport cu data săvârşirii infracţiunii, prin această
expresie se înţelege data actului de executare ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii, iar
nu data consumării acesteia prin producerea rezultatului. Încadrarea juridică a faptei va fi dată
însă în raport cu rezultatul produs, în toate cazurile în care încadrarea este condiţionată de
producerea unui anumit rezulta”.
În cazul în care minorul a săvârşit, în timpul cât nu răspundea penal, o parte din actele
succesive componente ale unei infracţiuni continue ori continuate sau ale unei infracţiuni de
obicei, pe care le repetă în perioada în care a devenit răspunzător potrivit legii, va fi tras la
răspundere penală numai pentru activitatea infracţională săvârşită în această ultimă perioadă.
În cazul în care a săvârşit, în timpul când nu răspundea penal, o faptă prevăzută de legea penală
cu urmări progresive realizate în perioada în care a devenit răspunzător, el nu va fi tras la
răspundere penală.

10.3.2. Iresponsabilitatea
Potrivit art. 28 noul Cod penal, se dispune că „nu este imputabilă faptă prevăzută de legea
penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de
acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din
alte cauze”.
Cauza stării de iresponsabilitate poate fi reprezentată de o boală psihică ori de o altă cauză
(de natură organică, dar nu psihică). Sunt avute în vedere, de regulă, stările anormale, afecţiunile
(precum epilepsia), dar poate fi vorba şi despre stări fireşti (precum somnul) ori despre
evenimente situate la limita normalităţii, prin aceea că sunt manifestări punctuale sau episodice
care nu caracterizează starea firească a organismului, dar nu trec nici în categoria anormalului, a
patologicului (leşinul, vărsăturile, febra etc.). După cum reiese deja din cele expuse, sorgintea
stării de iresponsabilitate poate fi, după caz, o stare perpetuă sau una temporară (de mai lungă
ori mai scurtă durată), înnăscută ori dobândită, de natură psihică sau de altă natură.
Trebuie să se opereze distincţia între conceptul de iresponsabilitate şi acela de lipsă de
responsabilitate, deoarece acesta din urmă îi caracterizează – în actuala şi fosta configuraţie a
legislaţiei noastre penale – pe toţi minorii care nu au împlinit încă vârsta de 16 ani (dată de la
care începe să îşi producă efectele prezumţia relativă de capacitate penală pentru oricare
persoană fizică, potrivit art. 113 alin. 3 noul Cod penal). Or, aceasta din urmă este o stare
bio-psiho- fizică normală, determinată de segmentul de vârstă în care se situează persoana fizică
insuficient dezvoltată şi formată social la cote potrivit cărora experienţa de viaţă, maturitatea
intelectuală şi emoţională, capacitatea de autocontrol etc. să îi permită să fie apreciată drept
responsabilă. Uneori, această absenţă de plano a responsabilităţii ajunge, pe caz concret (în
situaţia unor minori cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani), să fie compensată ca efect al prezenţei
discernământului, noţiune care, în accepţiunea acreditată tradiţional în ştiinţa penală
românească, trebuie separată de conceptul de responsabilitate.
Astfel, în timp ce responsabilitatea constă într-o posibilitate generică a unei persoane
fizice de a fi stăpână pe actele sale, controlându-şi energia fizică în vederea săvârşirii unor
acţiuni sau inacţiuni diferite, precum şi în capacitatea generică de a înţelege şi pătrunde sensul şi
semnificaţia propriilor fapte şi a consecinţelor acestora, discernământul reproduce aceste însuşiri
doar la nivelul unui caz particular determinat, al unei anumite manifestări faptice concrete,
punctuale, fără a radia, cu necesitate, la oricare alt tip de manifestare care ar fi posibil să
emane de la aceeaşi fiinţă umană. Iresponsabilitatea reprezintă o cauză de neimputabilitate
predilectă pentru analiza situaţiilor cunoscute sub denumirea de actio libera in (sua) causa,
ipoteze în care făptuitorul acţionează la data comiterii faptei în prezenţa unei stări de
iresponsabilitate, pe care însă fie şi-a provocat-o deliberat la un moment anterior, când era pe
deplin stăpân pe propria reprezentare şi avea voinţă neconstrânsă, fie nu a efectuat toate cele
necesare pentru a evita apariţia acesteia, în aceleaşi condiţii.
De asemenea, în cazul comiterii unor activităţi de durată, este necesară probarea existenţei
şi menţinerii stării de iresponsabilitate pe întreaga durată de săvârşire, în caz contrar,
făptuitorului urmând a-i fi imputabilă faptă, în măsura săvârşirii sale în perioada de
responsabilitate.
 10.3.3. Constrângerea fizică şi constrângerea morală
Conform art. 24 noul Cod penal, „nu este imputabilă faptă prevăzută de legea penală
săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista”, iar potrivit
art. 25 noul Cod penal,
„nu este imputabilă faptă prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri
morale, exercâtată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi
care nu putea fi înlăturat în alt mod”, consacrându-se astfel cauzele de neimputabilitate
determinate de anihilarea libertăţii de acţiune, respectiv a libertăţii de hotărâre a persoanei.
Pentru funcţionarea cu efect de înlăturare a infracţiunii a cauzei reprezentate de
constrângerea fizică este necesară verificarea întrunirii unor condiţii:
- comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificată;
- probarea existenţei unei forţe care s-a exercitat asupra fizicului făptuitorului, fie în
sensul inhibării, fie în sensul dinamizării acestuia;
- dovedirea caracterului invincibil (irezistibil) al respectivei forţe (aspect în verificarea
căruia trebuie să se ţină cont de situaţia subiectivă a făptuitorului de la momentul producerii
faptei, cu luarea în considerare a circumstanţelor în care au avut loc evenimentele);
- stabilirea unei legături cauzale între forţa constrângătoare şi acţiunea sau inacţiunea
făptuitorului, care – astfel – a condus la producerea directă a urmării imediate sau la
neîmpiedicarea forţelor ce au produs-o.
Pentru a ne afla în prezenţa unei constrângeri fizice, factorul volitiv al agentului
trebuie să fie cu totul suprimat, inexistent. Dacă acesta a fost implicat, chiar şi parţial, în
stimularea sau inhibarea energiei fizice a persoanei (astfel încât să se efectueze acţiunea sau
inacţiunea ce a condus la apariţia urmării imediate incriminate), atunci problema trebuie tranşată
pe terenul (mai puţin permisiv) al constrângerii morale. Spre deosebire de aceasta din urmă,
sursa unei constrângeri fizice nu trebuie, neapărat, să rezide într-o activitate intenţionată a unei
fiinţe umane terţe. Ea poate proveni şi din partea unei persoane care acţionează din culpă ori
fără vinovăţie, precum şi din partea unor energii animate non-umane (de sorginte animală sau
vegetală), precum şi din partea unor fenomene ale naturii ori a unor procese mecanice. Se poate
chiar considera că sursa constrângerii fizice poate fi reprezentată şi de procese organice interne,
necontrolabile şi irezistibile, ale propriului organism al făptuitorului (deşi, în asemenea cazuri,
intervin dificultăţi de distingere între constrângerea fizică şi cazul fortuit).
Dacă în ipoteza constrângerii fizice infracţiunea este exclusă ca efect principal al
suprimării factorului volitiv care stă la baza capacităţii penale (premisă a vinovăţiei), acţiunea
sau inacţiunea neaparţinând fizic agentului dinspre care provine formal, în ipoteza constrângerii
morale făptuitorul este acela care adoptă decizia de săvârşire a faptei şi îşi stimulează, în acest
sens, neconstrâns fizic, energia (trecând la acţiune sau rămânând în inacţiune), dar sub imperiul
unei presiuni de natură psihică ce îi deformează şi perverteşte, în principal, libertate de hotărâre.
Factorul intelectiv al agentului, integral format sub aspectul prevederii faptei ce va fi comisă şi
al urmării acesteia, nu se formează în mod liber, ca efect al deciziei neconstrânse a persoanei în
cauză, ci apare sub presiunea ameninţării grave, astfel încât făptuitorul este pus să opteze între
două alternative: fie comiterea faptei incriminate, fie concretizarea pericolului grav care îl
ameninţă.
Spre deosebire de constrângerea fizică, constrângerea morală presupune neapărat o sursă
umană de provenienţă, care ameninţă conştient agentul în vederea determinării acestuia la
adoptarea comportamentului infracţional determinat. Dacă sursa pericolului care „ameninţă”
grav persoana (care, pentru a-l îndepărta, săvârşeşte o faptă incriminată) este de altă natură –
spre exemplu, animală, naturală etc. –, infracţiunea va putea fi exclusă ca rezultat al reţinerii unei
alte cauze, precum starea de necesitate. Drept urmare, de regulă, persoana ameninţată, care a
comis nemijlocit faptă prevăzută de legea penală, nu va răspunde penal pentru aceasta (ca
efect implicit al imposibilităţii de reţinere a faptei, în raport de persoana sa, ca reprezentând o
infracţiune), însă va fi trasă la răspundere penală persoana care a exercitat ameninţarea, în
calitate de instigator (în cadrul unei participaţii improprii).
Pentru a funcţiona cu titlu de cauză de neimputabilitate, constrângerea morală solicită
verificarea îndeplinirii unor condiţii:
- comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificată;
- probarea existenţei unei ameninţări care s-a exercitat asupra psihicului făptuitorului,
provenind din partea unei terţe persoane, în vederea comiterii unei fapte incriminate;
- dovedirea caracterului grav al pericolului care a constituit obiectul ameninţării;
- stabilirea unei legături de cauzalitate psihică între forţa constrângătoare moral
(ameninţarea) şi acţiunea sau inacţiunea făptuitorului;
- determinarea imposibilităţii reale (efectivă, concretă, neimplicând riscuri suplimentare
lipsite de caracter rezonabil) a evitării, în alt mod decât prin comiterea faptei prevăzute de legea
penală solicitate, a pericolului grav care constituie obiectul ameninţării (lipsa unei alternative
terţe viabile faţă de suportarea răului din ameninţare ori de săvârşire a faptei incriminate).
Doctrina59 evidenţiază, în mod constant, necesitatea caracterului real, injust şi imediat al
pericolului din conţinutul constrângerii morale. Caracterul ipotetic al pericolului, simpla temere
reverenţioasă, comunicarea intenţiei de a desfăşura o operaţiune legală (permisă, justificată),
precum şi caracterul îndepărtat al consecinţelor păgubitoare în care ar urma să se concretizeze
pericolul ce formează obiectul ameninţării sunt – deopotrivă – motive care exclud reţinerea
constrângerii morale drept cauză de neimputabilitate.
59
G. Antoniu (coord), op.cit., p. 308
 În baza clasificării semnalate a cauzelor de neimputabilitate, mai observăm că două dintre
cauzele de neimputabilitate mai sus menţionate sunt cauze care înlătură responsabilitatea
persoanei – anume: minoritatea făptuitorului şi iresponsabilitatea – cât timp, cauzele care
anihilează libertatea de hotărâre sau de acţiune înlătură exigibilitatea comportamentului
exteriorizat, altfel spus, posibilitatea de a pretinde persoanei implicate în săvârşirea faptei să se
conformeze conduitei impuse prin norma juridico-penală. În aceeaşi ordine de idei, menţionăm
faptul că dintre cauzele de neimputabilitate, semnifică de asemenea o cauză care înlătură
responsabilitatea persoanei şi intoxicaţia.

10.3.4. Intoxicaţia
Potrivit art. 29 noul Cod penal, „nu este imputabilă faptă prevăzută de legea penală
săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile
sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, din cauza intoxicării involuntare cu alcool sau
cu alte substanţe psihoactive”.
Alături de iresponsabilitate şi de minoritatea făptuitorului, intoxicaţia este inclusă într- o
subclasificare comună a cauzelor de neimputabilitate, toate reprezentând stări care exclud
infracţiunea din raţiuni subiective, anume prin lipsa verificării acelei premise a vinovăţiei
reprezentate de responsabilitatea subiectului activ. Asemănarea cu reglementarea
iresponsabilităţii este de altfel evidentă şi în corpul comun al prevederilor legale prin care sunt
descrise aceste două cauze de neimputabilitate, stările în sine fiind exprimate identic de
legiuitor, deosibirile intervenind doar în indicarea cauzelor determinante.
Pentru ca intoxicaţia să funcţioneze cu titlu de cauză de neimputabilitate, este necesară
întrunirea cumulativă a unor condiţii:
- să se comită o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată;
- persoana care săvârşeşte faptă să se găsească, la data comiterii, în stare de intoxicaţie
produsă de alcool ori de alte substanţe;
- starea de intoxicaţie să fie, deopotrivă, involuntară şi completă. Din conţinutul normativ
rezultă în mod explicit caracterul involuntar al stării de intoxicaţie, care trebuie să fie dublat de
caracterul complet al acestei stări, ceea ce rezultă din prevederea legală, mai exact din
formularea „persoana (...) nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea
să le controleze ...”, căci o stare incompletă de intoxicaţie nu suprimă nici reprezentarea, nici
coordonarea şi auto-controlul, ci doar le afectează parţial. Aprecierea ca involuntară a stării în
cauză nu trebuie efectuată în considerarea poziţiei subiective a făptuitorului faţă de gradul de
intoxicaţie la care va ajunge în urma consumului substanţei, ci prin raportare la atitudinea
acestuia faţă de însuşi actul consumului substanţei. Cu alte cuvinte, dacă au existat conştiinţa
caracterului intoxicant al substanţei consumate şi libertatea de decizie cu privire la consumul
acesteia, beţia nu va putea fi apreciată drept involuntară, chiar dacă persoana în cauză nu a dorit
şi nu a crezut (în mod sincer) că va ajunge să îşi piardă reprezentarea sau auto-controlul.
În materie juridico-penală, starea de intoxicaţie a persoanei care a săvârşit o faptă
relevantă penal are mai multe valenţe. În condiţiile art. 29 noul Cod penal, starea de intoxicaţie
reprezintă, din punct de vedere al naturii juridice, o cauză de neimputabilitate. Dimpotrivă, dacă
starea de intoxicaţie este una voluntară şi premeditată, ea constituie din punct de vedere al
naturii juridice o circumstanţă generală agravantă legală (art. 77 lit. f noul Cod penal). Starea de
intoxicaţie voluntară şi ocazională, când nu a fost provocată în vederea comiterii infracţiunii,
poate constitui fi valorificată drept circumstanţă atenuantă judiciară (potrivit dispoziţiei din
art. 75 alin. 2 lit. b noul Cod penal). În ambele situaţii indicate în urmă nu este afectată existenţa
faptei ca infracţiune, efectele producându-se doar asupra răspunderii penale, fie în sensul
agravării, fie în sensul unei posibile atenuări a acesteia.
Revenind la clasificarea cauzelor generale de neimputabilitate – menţionată în debutul
prezentării cauzelor de neimputabilitate – în subclasificarea acestora, alături de constrângerea
fizică şi constrângerea morală, îşi găsesc aceeaşi apartenenţă (cauze care înlătură exigibilitatea
comportamentului impus conform normei) excesul neimputabil şi cazul fortuit.

10.3.5. Excesul neimputabil

Sub denumirea de „exces neimputabil”, noul Cod penal reglementează situaţia în care o
persoană, aflată în stare de legitimă apărare sau în stare de necesitate, verificând – totodată – o
stare psiho-fizică specială (tulburarea sau temerea, în cazul stării de legitimă apărare; lipsa
conştientizării – „nu şi-a dat seama” –, în ipoteza stării de necesitate), comite o faptă prevăzută
de legea penală, depăşind limitele de proporţionalitate dintre atac şi apărare („limitele unei
apărări proporţionale cu gravitatea atacului”), respectiv dintre pericol şi actul salvării
(„pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul
nu era înlăturat”).
În concepţia legii, legitima apărare şi starea de necesitate în formele lor proprii
(reglementate în art. 19 alin. 2 şi art. 20 alin. 2 noul Cod penal) – după cum s-a menţionat
deja – sunt cauze generale de excludere a infracţiunii, sub natura juridică specifică de cauze
justificative, spre deosebire de excesul neimputabil, care ilustrează formele improprii în materie
de stare de legitimă apărare, respectiv de stare de necesitate, conferindu-se tot statutul de
instituţie care exclude existenţa infracţiunii, dar sub natura juridică specifică de cauză de
neimputabilitate. Potrivit reglementării în vigoare, excesul neimputabil în caz de legitimă
apărare (art. 26 alin. 1 noul Cod penal) presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor
condiţii: faptă prevăzută de legea penală să fie săvârşită de o persoană aflată în stare de legitimă
apărare (aşadar, cu ocazia unei legitime apărări care să întrunească toate cerinţele acestei
instituţii, mai puţin proporţia dintre apărare şi atacul care a determinat-o); prin săvârşirea faptei
să se depăşească limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului; depăşirea limitelor
proporţionalităţii dintre apărare şi atac să fie cauzată de starea de tulburare sau temere provocată
de atac.
Excesul neimputabil în cazul stării de necesitate (art. 26 alin. 2 noul Cod penal)
presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: faptă prevăzută de legea penală să fie
săvârşită de o persoană aflată în stare de necesitate (aşadar, într-o ocazie care să întrunească
toate cerinţele acestei instituţii, mai puţin proporţia dintre pericol şi salvare); ca urmare a
comiterii faptei să se producă urmări vădit mai grave decât cele care ar fi intervenit în ipoteza în
care făptuitorul nu ar fi acţionat în vederea înlăturării pericolului; făptuitorul să nu îşi fi dat
seama, la data executării, de împrejurarea anterior indicată.
Legea penală face distincţie şi între excesul neimputabil în materie de stare de legitimă
apărare şi – respectiv – stare de necesitate (pe de o parte) şi excesul scuzabil, în aceeaşi
materie (pe de altă parte). Din punct de vedere al naturii juridice, doar în condiţiile excesului
neimputabil, faptă prevăzută de legea penală săvârşită în concret nu poate fi juridic apreciată
drept infracţiune – pe cale de consecinţă, nu atrage răspunderea penală a făptuitorului –, spre
deosebire de ipoteza reţinerii unui exces scuzabil, cauză de atenuare a răspunderii penale, cu
titlu de circumstanţă generală, obligatorie, de atenuare (art. 75 alin. 1 lit. b şi c noul Cod penal)
– situaţie în care se atrage răspunderea penală, însă în condiţii mai favorabile, potrivit art. 76
noul Cod penal.

10.3.6. Cazul fortuit

Potrivit art. 31 noul Cod penal „nu este imputabilă faptă prevăzută de legea penală al
cărei rezultat e consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută”.
Excluderea infracţiunii în ipoteza incidenţei cazului fortuit atrage efecte in rem,
constituind excepţia de la consecinţa tipică a cauzelor de neimputabilitate, prezentând o serie de
particularităţi în rândul acestora.
Fiind de esenţa cazului fortuit, pot fi indicate următoarele particularităţi:
- imposibilitatea obiectivă, generală, de prevedere a ivirii împrejurării (sau a momentului
apariţiei acesteia), care, suprapusă peste activitatea licită sau ilicită a făptuitorului, conduce în
final la un rezultat relevant penal, dar neimputabil;
- producerea unor efecte in rem, ca urmare a extinderii şi generalizării unei cauze cu
origine de ordin subiectiv, dar obiectivată în urma recurgerii, în mod rezonabil, la un proces
comparativ (luându-se ca etalon omul mediu, prudent şi diligent, aflat în situaţii identice cu
cel care a acţionat, iar aprecierea făcându-se – pe cât posibil – în considerarea unui moment ex
ante);
 - reţinerea surselor variate ale cazului fortuit (fenomene ale naturii, defecţiuni tehnice,
comportamente imprudente, manifestări ale unor animale ş.a.).
Datorită particularităţilor evidenţiate (fără a epuiza vasta problematică pe care o dezvoltă
cazul fortuit, sens în care recomandăm parcurgerea doctrinei de specialitate), semnalăm atenţia
deosebită ce se impune în examinarea atentă a cauzelor penale atunci când va trebui să se
distingă între o imposibilitate subiectivă de prevedere (cu efecte in personam) şi incidenţa
cazului fortuit, ca imposibilitate generală de prevedere (cu efecte in rem).
„Imposibilitatea de a prevedea intervenţia forţei străine se raportează nu la persoana
autorului, care invocă existenţa cazului fortuit, ci la orice persoană, ceea ce constituie o altă
deosebire esenţială între cazul fortuit şi neputinţa subiectivă a unui anumit făptuitor de a
prevedea urmările (rezultatul) unei acţiuni sau inacţiuni”.60
Nu în ultimul rând, în sfera cauzelor generale de excludere a infracţiunii, drept cauză de
neimputabilitate desemnând o sub-categorie distinctă – prin înlăturarea imputabilităţii datorită
credinţei eronate a făptuitorului în lipsa antijuridicităţii faptei (făptuitorul crede, în mod greşit,
că faptă sa – pe care o ştie a fi tipică, prevăzută de legea penală – este justificată în condiţiile
în care este comisă) – legea înscrie eroarea asupra caracterului ilicit, nejustificat, al faptei,
reglementată potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. 5 noul Cod penal: „nu este imputabilă faptă
prevăzută de legea penală săvârşită ca urmare a necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a
caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată”.

10.3.7. Eroarea
Art. 30 noul Cod penal reglementează eroarea pe baza clasificării moderne care distinge
între eroare asupra elementelor constitutive ale infracţiunii (eroare asupra tipicităţii) şi eroarea
asupra caracterului interzis, ilicit, al actului (eroarea asupra antijuridicităţii, asupra
caracterului justificat / nejustificat al faptei). Astfel, dispoziţiile alineatelor 1, 2 şi 4 privesc
eroarea asupra elementelor constitutive ale infracţiunii, eroare care înlătură intenţia ca element
subiectiv, cât şi culpa, atunci când este o eroare invincibilă, respectiv o eroare care lasă să
subziste răspunderea penală pentru faptă comisă ca infracţiune din culpă, dacă eroarea este
culpabilă (desigur, în condiţiile incriminării respectivei fapte şi atunci când forma de vinovăţie
ar fi culpa).
Se impune precizarea potrivit căreia eroarea, conform dispoziţiilor cuprinse în art. 30 alin.
1, 2 şi 4, reprezintă o eroare asupra tipicităţii, care nu înlătură trăsătura esenţială a
imputabilităţii (deşi reglementarea este cuprinsă în capitolul referitor la cauzele de
neimputabilitate); această formă a erorii poartă asupra elementelor constitutive ale infracţiunii,
înlăturând vinovăţia, ca element subiectiv al infracţiunii. Spre deosebire de aceasta, eroarea

60
G. Antoniu (coord.) ş.a., op.cit., p. 311.
asupra caracterului ilicit al faptei, reglementată în art. 30 alin. 5 noul Cod penal, nu afectează
tipicitatea faptei, ci înlătură (într-adevăr) imputabilitatea faptei prevăzute de legea penală, dar
numai atunci când este invincibilă. După cum s-a precizat, în acest ultim caz făptuitorul este
conştient de împrejurarea că săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, dar consideră în mod
eronat că această faptă este permisă, autorizată, de ordinea juridică, în condiţiile particulare în
care este comisă. „Eroarea poate fi de fapt (legitimă apărare putativă), de drept extrapenal
(necunoaşterea dispoziţiilor unei hotărâri de guvern nepublicate), sau de drept penal (eroare
asupra condiţiilor cauzelor justificative)”61.
În baza celor expuse se evidenţiază diferenţa notabilă dintre eroarea asupra tipicităţii şi
eroarea asupra caracterului ilicit al faptei.
În finalul expunerii noastre, atragem atenţia asupra clasificării erorii, aşa cum o prezintă
doctrina penală, după o varietate a criteriilor operante în materie [sens în care recomandăm
parcurgerea literaturii de specialitate], venind cu următoarele precizări:
- eroarea esenţială, atunci când este principală (adică atunci când poartă asupra unor stări,
situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei), exclude infracţiunea, putând
fi o eroare de fapt, dar – în opinia noastră – putând fi şi o eroare de drept penal, însă – în acest
ultim caz – numai atunci când este invincibilă;
- eroarea esenţială, atunci când este secundară, nu afectează existenţa faptei ca
infracţiune, sens în care art. 30 alin. 3 noul Cod penal prevede că „nu constituie circumstanţă
agravantă sau element circumstanţial agravant starea, situaţia ori împrejurarea pe care
infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii”;
- eroarea neesenţială, de asemenea, nu afectează existenţa faptei ca infracţiune [a se
vedea materia unităţii infracţionale, forma error in persona a infracţiunii deviate].
Aşadar, în opinia noastră, art. 30 alin. 1 şi 2 noul Cod penal consacră o eroare de fapt
asupra tipicităţii; art. 30 alin. 4 noul Cod penal reglementează o eroare de drept extrapenal
asupra tipicităţii; art. 30 alin. 5 noul Cod penal se referă atât la o eroare asupra antijuridicităţii
(eroare de fapt sau de drept penal), dar şi la o eroare de drept penal, invincibilă, ca eroare asupra
tipicităţii !

61
M. Udroiu, V. Constantinescu, op.cit., p. 176.
 11. FORMELE INFRACŢIUNII INTENŢIONATE DUPĂ FAZELE EI
DE DESFĂŞURARE

11.1. Considerații generale

În abordarea materiei corespunzătoare formelor infracţiunii intenţionate, doctrina penală
este constantă în prezentarea celor două perioade în care se desfăşoară activitatea infracţională,
anume: perioada internă (subiectivă, internă) şi perioada externă (fizică).
În perioada internă, de formare a hotărârii infracţionale, se disting trei momente: naşterea
ideii infracţionale, deliberarea şi luarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea. Perioada internă
precedă întotdeauna perioada externă, ulterior luării hotărârii infracţionale trecându-se la
realizarea acesteia.
În perioada externă (care cuprinde întreaga realizare exterioară, prin activităţi efectuate în
vederea realizării hotărârii de a săvârşi infracţiunea), procesul infracţional (poate) parcurge mai
multe faze, ca etape succesive, caracterizate printr-un anumit grad de realizare a hotărârii
infracţionale, distingându-se următoarele:
- Faza actelor de pregătire: se caracterizează prin desfăşurarea unor activităţi menite să
pregătească executarea infracţiunii.
- Faza actelor de executare: se caracterizează prin trecerea la executarea hotărârii
infracţionale, prin îndeplinirea de activităţi prin care se realizează actul de conduită interzis de
legea penală. La nivelul acestei faze e posibil ca executarea să fie întreruptă, sau, deşi este
dusă până la capăt nu se produce rezultatul periculos (tentativa). Dacă a avut loc săvârşirea în
întregime a faptei şi s-a produs rezultatul acesteia, se trece în faza următoare, faza urmărilor, a
rezultatului.
- Faza urmărilor: se caracterizează prin producerea rezultatului socialmente periculos, a
urmării imediate, care – în majoritatea cazurilor – se produce în momentul înfăptuirii integrale a
faptei, care marchează, de regulă, momentul final al infracţiunii. Se întâlnesc însă şi situaţii în
care faptă, sau doar urmările acesteia, se prelungesc în timp, fie prin amplificarea urmării
iniţiale, fie prin continuarea activităţii de executare a infracţiunii, până la epuizarea procesului
infracţional, dincolo de care nu se mai pot produce niciun fel de urmări imediate – momentul
epuizării.
În raport de fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale din cadrul perioadei externe se
ridică problema determinării formelor infracţiunii intenţionate, înţelegând prin forme ale
infracţiunii, feluri sau variante ale aceleiaşi infracţiuni, care se deosebesc între ele după
stadiul în care se află (la care s-a oprit) activitatea infracţională, şi totodată problema
incriminării şi a sancţionării acestora. Doctrina noastră penală admite că pot exista atâtea forme
de infracţiune câte faze are activitatea infracţională şi anume: forma actelor de pregătire; forma
faptului tentat; forma faptului consumat; forma faptului epuizat62.
Orice fapt incriminat este o infracţiune. Legea penală incriminează, în general, faptele
ajunse în faza urmărilor, respectiv: faptă consumată şi epuizată. În unanimitate, doctrina penală
apreciază faptă consumată drept formă tipică (perfectă) a infracţiunii, în raport cu fazele de
desfăşurare a activităţii infracţionale, infracţiunea consumată atrăgând întotdeauna răspunderea
penală. Codul penal, deşi nu se ocupă în partea generală (Cap. IV din Titlul II, rezervat instituţiei
infracţiunii), de infracţiunea consumată, lipsind prevederea unei reglementări în acest sens, prin
normele speciale, ca norme de incriminare, consacră tipuri de infracţiuni care reprezintă fapte în
forma consumată (reprezintă majoritatea cazurilor).
Momentul consumativ al fiecărei infracţiuni diferă, de la o categorie infracţională la alta, o
principală distincţie operând în ceea ce priveşte infracţiunile de rezultat şi cele de pericol,
doctrina indicând momentul consumării şi cu privire la alte categorii de infracţiuni (ex.: omisive,
complexe etc.), sens în care recomandăm parcurgerea literaturii de specialitate.
După cum s-a menţionat, sunt cazuri când infracţiunea se prelungeşte în timp după
momentul consumării, fie datorită amplificării urmării iniţiale, fie datorită continuării activităţii
după ce infracţiunea se consideră consumată, distingându-se astfel un moment al epuizării,
deosebit şi ulterior de cel al consumării. Infracţiunile susceptibile de forma faptului epuizat sunt
cunoscute sub denumirea generică de infracţiuni de durată, fiind: infracţiunile continue, cele
continuate, de obicei, respectiv progresive. Sub acest aspect, unii autori apreciază că infracţiunea
- fapt epuizat este o formă atipică a infracţiunii, o formă mai mult decât perfectă63, semnalându-
se şi opinia contrară, potrivit căreia epuizarea reprezintă doar momentul final al consumării,
conform aprecierii „dacă o infracţiune se consumă atunci când sunt întrunite toate elementele
cerute de norma de incriminare, ea se epuizează în momentul în care şi-a dobândit fizionomia
definitivă, prin producerea ultimei urmări”64.
Codul penal nu se ocupă în partea generală (Cap. IV din Titlul II, rezervat instituţiei
infracţiunii), de infracţiunea consumată, lipsind prevederea unei reglementări în acest sens
(cu excepţia art. 154 alin. 2 şi 3, unde doctrina identifică referirea la încetarea acţiunii/inacţiunii
– în cazul infracţiunii continue – sau comiterea ultimei acţiuni/inacţiuni – în cazul infracţiunii
continuate – ori săvârşirea ultimului act de executare – în cazul infracţiunii de obicei – ca
vizând momentul epuizării), însă (şi) incriminarea unor forme ale acestor infracţiuni se
regăseşte, totuşi, în unele norme penale speciale (norme de incriminare); spre ex.: infracţiunile
continue sau cele de obicei.

62
V. Păvăleanu, op.cit., p. 192.
63
V. Paşca; V. Păvăleanu, op.cit., p. 217.
64
F. Streteanu, op.cit., p. 278.
 Tentativa, privită în desfăşurarea activităţii infracţionale, constituie o fază a desfăşurării
activităţii materiale, iar în raport cu aprecierea legii penale, cu incriminarea, constituie o formă
a infracţiunii, o formă atipică, imperfectă. Întrucât răspunderea penală începe, potrivit legislaţiei
penale române, din faza de executare a faptei, legiuitorul a consacrat o definiţie a acesteia în
partea generală a Codului penal (Cap. IV din Titlul II – art. 32 alin. 1: „Tentativa constă în
punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă
sau nu şi-a produs efectul”), şi a prevăzut dispoziţii generale privind incriminarea şi sancţionarea
acesteia.
Dacă în cazul infracţiunii consumate există o concordanţă deplină între latura obiectivă şi
latura subiectivă a infracţiunii, în cazul tentativei există o neconcordanţă între cele două laturi,
care rezidă în aceea că prin neproducerea rezultatului tipic, elementul subiectiv rămâne parţial
descoperit. În cazul în care este incriminată, tentativa constituie infracţiune, formă atipică, sens
în care dispune şi art. 174 noul cod penal: „Prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei
infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca
infracţiune consumată sau ca tentativă...”.
Actele de pregătire. În cadrul perioadei externe a săvârşirii infracţiunii intenţionate actele
preparatorii reprezintă o fază distinctă, în care pot avea loc acte de pregătire morală sau
materială a săvârşirii infracţiunii (...) legătura lor cu infracţiunea rezidă în faptul că sunt
efectuate în vederea săvârşirii infracţiunii şi că exprimă şi ele intenţia autorului de a săvârşi
infracţiunea proiectată. Fără această legătură cu săvârşirea infracţiunii, actele preparatorii ar fi
lipsite de semnificaţie juridică. Dar chiar atunci când se dovedeşte că au fost săvârşite în
pregătirea unei infracţiuni, incriminarea actelor preparatorii este discutabilă.65
Legea penală naţională nu incriminează actele preparatorii; avem în vedere dispoziţiile
înscrise în partea generală a Codului penal (titlul rezervat infracţiunii). Codul penal adoptă
principial (în principiu) teza neincriminării acestora, lipsa lor de relevanţă penală explicând,
astfel, inexistenţa unei definiţii generale a acestui tip de activităţi în partea generală a codului.
După cum s-a arătat, în succesiunea fazelor de desfăşurare a activităţii infracţionale, legea
intervine, în general, din faza executării (tentativa); însă, pe calea unor dispoziţii speciale, legea
apreciază drept infracţiuni, acordându-le relevanţă penală, fapte constând în producerea sau
procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii
unor infracţiuni de gravitate sporită. Dacă, în aceste cazuri, actele (de pregătire) astfel descrise
prin lege, trebuie apreciate ca fiind incriminate pe cale de excepţie, ca fază distinctă, propriu-zis
a actelor preparatorii (acestea menţinându-şi natura juridică proprie şi fiind doar asimilate
tentativei exclusiv sub aspectul regimului sancţionator) – tocmai datorită tehnicii legislative

65
G. Antoniu, op.cit., p. 318.
adoptate – sau trebuie considerate că îşi schimbă natura juridică, devenind propriu-zis acte de
executare (tentativă), constituie o problemă ce se dezbate în doctrină.
Având în vedere complexitatea acestor probleme, în continuare ne propunem să prezentăm
principalele aspecte de ordin teoretic şi practic legate de infracţiunea fapt - tentat, fără a neglija
delimitările ce se impun însă între această formă a infracţiunii şi infracţiunea fapt - consumat,
respectiv între faza tentativei şi aceea a actelor preparatorii.

11.2. Tentativa
Tentativa este prevăzută în Codul penal, partea generală, Titlul II, Capitol IV, art. 32- 34.
În concepţia legii, „Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea,
executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul”. Formularea din art. 32 noul Cod
penal – dispoziţie de debut în materia afectată tentativei – redă definiţia, deopotrivă şi conţinutul
tentativei (totalitatea condiţiilor obiective şi subiective ce o caracterizează drept infracţiune –
formă atipică), după cum rezultă şi formele sub care se prezintă (cele relevante penal,
pedepsibile).
Concepţia codului în vigoare privind incriminarea (limitată) a tentativei şi sistemul de
sancţionare (diversificarea de pedeapsă – regula), rezultă din dispoziţiile art. 33 noul Cod penal.
În articolul imediat următor se consacră cele două cauze generale de nepedepsire a tentativei:
desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului (art. 34 noul Cod penal).
În lumina definiţiei legale, tentativa este acea formă (atipică, imperfectă) a infracţiunii,
care constă în punerea în executare a hotărârii infracţionale intenţionate, care a fost însă
întreruptă sau, deşi actul de executare a fost realizat integral, acesta nu şi-a produs efectul,
nefiind astfel atrasă consumarea infracţiunii. Fiind o formă a infracţiunii, la nivelul elementelor
analitice (obiect, subiect, latură obiectivă, latură subiectivă) sunt de sesizat următoarele
particularităţi:
- Obiectul şi subiecţii – Obiectul tentativei este acelaşi cu al faptei consumate, cu
deosebirea că, în situaţia tentativei se creează un pericol direct pentru existenţa sa. Cât
priveşte subiecţii tentativei, există identitate cu situaţia infracţiunii fapt consumat.
- Latura obiectivă – cuprinde şi în cazul tentativei aceleaşi (trei) componente obligatorii,
însă cu diferenţe notabile faţă de faptul consumat, atât în ceea ce priveşte elementul material, cât
şi urmarea imediată. Astfel, elementul material (actul de executare) se realizează exclusiv prin
acţiunea care – potrivit gradaţiilor indicate în art. 32 alin. 1 noul Cod penal – după caz, se
întrerupe sau se realizează integral, fără însă a se produce urmarea (rezultatul) faptei tipice; spre
ex.: o persoană vizează să lovească cu un corp tăios – de pildă, cu un topor – asupra capului
victimei, însă este întreruptă acţiunea de ucidere prin intervenţia unui terţ, sau, deşi chiar s-a
aplicat lovitura respectivă înspre capul victimei, aceasta nu a fost însă nimerită, astfel încât nu a
mai decedat (sau, deşi lovită chiar, victima a reuşit totuşi să supravieţuiască). În primul caz se
ilustrează o tentativă – de omor – întreruptă (imperfectă), iar în al doilea caz o tentativă – de
omor – terminată (perfectă). Întreruperea executării sau executarea integrală fără efectul faptei
tipice se poate datora unor cauze variate, acestea putând fi: survenite sau preexistente;
neînsufleţite sau animate (umane sau non-umane); independente sau dependente de voinţa
făptuitorului. Rezultatul (urmarea) tentativei constă în pericolul direct creat asupra obiectului
juridic al infracţiunii; spre ex.: în cazul tentativei de omor, se creează o stare de pericol asupra
vieţii persoanei. Raportul de cauzalitate se stabileşte între elementul material al tentativei şi
pericolul creat pentru valoarea socială ocrotită de norma de incriminare. Cerinţele suplimentare
ce pot exista uneori pe latura obiectivă (loc, timp, mod, mijloace), interesează şi în cazul
tentativei, dacă reprezintă elemente ale tipicâtăţii respectivei fapte incriminate.
- Latura subiectivă –forma de vinovăţie ce caracterizează tentativa este întotdeauna
intenţia, directă sau indirectă (ceea ce decurge din însăşi definiţia legală). Dacă legea solicită
verificarea unui anumit scop sau mobil în cadrul tipicităţii subiective a respectivei fapte
incriminate, acestea trebuie constate şi în cazul tentativei.
În doctrină, într-o altă modalitate de tratare a materiei, particularităţile mai sus surprinse
sunt prezentate atunci când se analizează condiţiile de existenţă cerute tentativei.66
Pornind de la aceste particularităţi ce ţin de specificul tentativei, doctrina este unanimă în
aprecierea potrivit căreia tentativa nu este posibilă la următoarele categorii de infracţiuni:
- Infracţiuni omisive proprii. În cazul infracţiunilor comisiv-omisive tentativa este, însă,
posibilă67; spre ex.: tentativa de omor comisă de mamă asupra copilului de vârstă foarte fragedă,
prin înfometarea acestuia, în condiţiile în care situaţia este descoperită şi copilul este salvat.
- Infracţiuni de obicei.
- Infracţiuni de executare promptă (ex.: ameninţarea comisă prin viu grai).
- Infracţiuni comise din culpă.
- Infracţiuni praeterintenţionate propriu-zise (forma tip).
- Infracţiuni de consumare anticipată (ex.: luarea de mită).
În cazul altor categorii de infracţiuni – spre ex.: infracţiuni continue, continuate, complexe
pe conţinut calificat praeterintenţionate etc. – în literatura juridică se manifestă opinii
contradictorii, în sensul dacă acestea sunt sau nu susceptibile de tentativă.
Cunoaşterea particularităţilor / condiţiilor tentativei şi a categoriilor de infracţiuni la care
nu este posibilă, impune delimitarea acesteia – graţie poziţiei ocupate în desfăşurarea activităţii
infracţionale – atât faţă de actele preparatorii, cât şi de faptul consumat.

66
G. Antoniu, op.cit., p. 320.
67
V. Păvăleanu, op.cit., p. 207.
 În ceea ce priveşte delimitarea tentativei faţă de actele preparatorii, în doctrina penală au
fost formulate mai multe teorii (subiective, obiective, formale şi mixte), promovând diferite
criterii de departajare (sens în care recomandăm parcurgerea doctrinei). Dintre acestea, s-au
impus teoriile mixte, ajungându-se la următoarele concluzii: se consideră acte de executare toate
actele care se încadrează în acţiunea tipică descrisă în norma de incriminare, precum şi acele
activităţi care, fără să se încadreze expres în acţiunea indicată în normă, sunt legate nemijlocit de
aceasta, fiind îndreptate împotriva obiectului infracţiunii.
Sub acest aspect, în teoria şi practica penală se consideră că există tentativă de omor
săvârşită în coautorat, de pildă, în cazul în care o persoană imobilizează victima, iar cealaltă
aplică lovitura tanatogeneratoare într-o regiune vitală a corpului. Imobilizarea e un act ce
excede normei de incriminare a omorului, dar care atunci când, prin modul de înfăptuire şi
poziţia în comiterea faptei, probează caracter necesar, determinant în apariţia pe caz concret a
rezultatului, semnifică act de executare. În alte cazuri, activitatea efectuată, deşi la o distanţă
mai mare de producerea rezultatului în poziţia sa pe drumul săvârşirii faptei (iter criminis) nu
poate fi considerată numai ca un act de pregătire, ci dobândeşte valoare de act de executare. Sub
acest aspect, în teoria şi practica penală s-a apreciat că există tentativă de omor, de pildă, atunci
când inculpatul i-a trimis, prin poştă, victimei, un colet conţinând material exploziv şi un
dispozitiv de declanşare a exploziei, iar atunci când victima a deschis coletul s-a produs o
explozie puternică, aceasta fiind rănită.
În ceea ce priveşte delimitarea tentativei de faptul consumat, semnalăm problemele de
delimitare care se ridică în cazul unor infracţiuni, cum ar fi, spre ex.:
- delimitarea tentativei de omor de vătămarea corporală – sub acest aspect, în teoria şi
practica penală s-a considerat că există tentativă de omor, iar nu vătămare corporală, de pildă,
dacă victima a fost lovită cu intensitate, cu un corp apt să producă decesul, într-o regiune
considerată a fi zonă vitală a corpului – de ex.: lovitură cu parul în cap, provocând o fractură de
boltă, punându-se viaţa în pericol.
- delimitarea tentativei de furt de infracţiunea consumată; în acest caz, în doctrina penală
s-au emis mai multe teorii cu privire la momentul consumativ al fortului, legiuitorul român
adoptând teoria apropriaţiunii, conform căreia infracţiunea de furt se consumă în momentul în
care bunul, odată sustras (deposedare) a trecut în stăpânirea, ilegitimă, de fapt, a făptuitorului
(imposedare) – spre ex.: făptuitorul este surprins, într-un mijloc de transport în comun, cu mâna
în poşeta victimei, de unde nu apucase încă să extragă niciun bun mobil (căci, în măsura în
care ar fi preluat deja bunul, chiar dacă ar fi fost descoperită imediat faptă, furtul ar trebui
considerat drept consumat).
 11.2.1. Formele tentativei
Din reglementarea cuprinsă în art. 32 alin. 1 noul Cod penal rezultă că tentativa se poate
manifesta sub următoarele forme:
- Tentativă imperfectă – tentativă perfectă (o primă clasificare având în vedere gradul de
realizare a executării, criteriu relevat de lege).
- Tentativa proprie – tentativa improprie (criteriu de clasificare indicat de doctrină).
- Tentativa idonee – tentativa neidonee (criteriu de clasificare indicat de doctrină în
considerarea dispoziţiilor legale).
Tentativa imperfectă, întreruptă sau neterminată, prevăzută în art. 32 alin. 1 teza I
noul Cod penal, constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare
care a fost însă întreruptă, astfel încât nu a mai avut loc consumarea.
Tentativa perfectă, terminată sau fără efect, prevăzută în art. 32 alin. 2 teza a II-a noul Cod
penal, constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care nu şi-a
produs însă efectul, caracterizată prin executarea integrală a activităţii infracţionale, fără a se
produce însă urmarea faptei tipice, ceea ce înseamnă lipsa consumării.
Tentativa imperfectă este posibilă atât la infracţiunile de pericol, cât şi la cele de rezultat,
spre deosebire de tentativa perfectă, care este posibilă, de regulă, doar la infracţiunile de rezultat
(spre ex.: tentativă perfectă de omor; furt, viol, infracţiuni de rezultat care suportă însă numai
tentativa imperfectă). În cazul infracţiunilor de pericol tentativa perfectă nu este posibilă,
deoarece odată cu executarea în întregime a faptei (acţiune), faptă se consumă.
În literatura penală sunt prezentate şi alte forme ale tentativei, reţinându-se: tentativa
proprie – tentativa improprie. „Atunci când, din punct de vedere al mijloacelor folosite şi al
existenţei obiectului material al infracţiunii, activitatea făptuitorului are toate şansele de a se
realiza consumarea infracţiunii, ne aflăm în prezenţa tentativei proprii, respectiv tentativa este
improprie atunci când fie datorită unor condiţii obiective care nu depind de făptuitor, ţinând de
insuficienţa sau defectuozitatea mijloacelor folosite sau lipsa obiectului material din locul în
care credea făptuitorul că este, sau dimpotrivă, datorită unor condiţii subiective, ţinând de modul
în care a fost concepută acţiunea, rezultatul nu s-a produs”68.
În raport de aceste forme se impun unele precizări:
- Când mijloacele folosite sunt potrivite sub aspectul aptitudinii de a produce rezultatul
(spre ex.: intenţie de ucidere a victimei, căreia i se administrează o cantitate suficientă de otravă,
dar căreia viaţa îi este totuşi salvată), sau obiectul material se află la locul unde şi l-a reprezentat

68
V. Paşca, op.cit., p. 170.
făptuitorul (spre ex.: punere în executare a intenţiei de a sustrage un bun asupra căruia
făptuitorul se îndreaptă, dar care este surprins înainte de a şi-l însuşi), există tentativă, fiind
îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa acesteia (art. 32 alin. 1 noul Cod penal). S-a
încetăţenit în doctrină denumirea de tentativă proprie.
- Când mijloacele folosite sunt insuficiente sau defectuoase, dar, prin natura lor sunt
apte, idonee a produce rezultatul, însă, au devenit, în anumite condiţii, în cazul dat, insuficiente
sau defectuoase (spre ex.: folosirea unei cantităţi insuficiente de otravă, sau a unei arme de foc cu
mecanismul defect), ori atunci când obiectul există în materialitatea sa însă făptuitorul este în
eroare asupra locului în care se află în acel moment (spre ex.: se trage un foc de armă într-o
încăpere în care făptuitorul crede că se afla o persoană care, în acel moment, se afla în altă
parte), există tentativa, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa acesteia
(art. 32 alin. 1 noul Cod penal), existând o imposibilitate relativă de consumare a infracţiunii S-
a încetăţenit în doctrină denumirea de tentativă relativ improprie.
„Faptul că, în mod accidental, rezultatul infracţiunii nu s-a putut produce, nu înseamnă că
prin faptă astfel săvârşită nu s-a creat o stare de pericol real pentru valoarea socială vizată şi că
nu s-a săvârşit tentativa infracţiunii respective. Punerea în executare a intenţiei de a săvârşi
infracţiunea constituie tentativă oricare ar fi cauzele din cauza cărora nu s-a ajuns, în concret, la
consumarea infracţiunii, adică la producerea rezultatului, cu excepţia cazului când aceasta s-a
datorat caracterului absurd, vădit neraţional, al modului cum a fost concepută executarea”69.
Din cele ce preced şi în acord cu actuala reglementare, doctrina impune o nouă clasificare,
care distinge între tentativă idonee şi tentativă neidonee. „Tentativa idonee presupune acte ce
creează o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită, acte care, la momentul comiterii
lor, făceau să apară ca probabilă producerea urmării vizate de autor”. Tentativa neidonee (art. 32
alin. 2 noul Cod penal), există atunci când „datorită modului cum a fost concepută executarea,
nu se poate pune problema creării unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită, fiind
evident pentru orice observator de factură medie că acţiunea comisă nu are nicio şansă să
producă rezultatul”70.
Potrivit art. 32 alin. 2 noul Cod penal, „nu există tentativă atunci când imposibilitatea de
consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută executarea”. „Modul
iraţional în care este concepută executarea unor infracţiuni se referă la mijloacele care sunt
absolut inapte să producă rezultatul urmărit, la inexistenţa în realitate a obiectului material
asupra căruia ar urma să se îndrepte acţiunea, la modul absurd în care este concepută executarea.
Nu poate exista tentativă atunci când se încearcă uciderea unei persoane prin farmece, vrăji sau
blesteme, ori dându-i să bea un pahar cu apă ... Faptele astfel săvârşite nu pot ameninţa sau

69
G. Antoniu (coord.) ş.a., op.cit., p. 321.
70
F. Streteanu, op.cit., p. 204.
vătăma valori sociale şi deci sunt irelevante din punct de vedere juridic71. S-a încetăţenit în
doctrină denumirea de tentativă absolut improprie sau tentativă absurdă.
Pe drept cuvânt, în doctrina penală se nuanţează aspectele semnalate în rândurile de mai
sus, considerându-se că, un act în principiu neidoneu, poate să îşi schimbe valenţele în anumite
situaţii concrete, date fiind circumstanţele speciale în care se comite, spre ex.: administrarea
unei substanţe de regulă inofensive, precum zahărul, unei persoane suferind de diabet, sau
cauzarea unei răni superficiale unei persoane care suferă de hemofilie, sau uciderea patului prin
împuşcare etc.

11.2.2. Incriminarea şi sancţionarea tentativei

În privinţa incriminării tentativei, în doctrină şi pe planul legislaţiilor penale sunt
consacrate două sisteme, respectiv cel al incriminării limitate (potrivit căruia tentativa trebuie
incriminată la toate infracţiunile indiferent de gravitatea acestora) şi cel al incriminării limitate
(sistem dominant, care implică o incriminare limitată, respectiv incriminarea tentativei numai în
cazuri grave). Acest din urmă sistem, al incriminării limitate, este consacrat şi de legiuitorul
penal român şi rezultă din prevederile art. 33 noul Cod penal, potrivit căruia: „Tentativa se
pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta”.
Ca tehnică legislativă, se folosesc două modalităţi de incriminare: fie incriminarea (şi
pedepsirea) în chiar textul care consacră faptă-tip (spre ex.: art. 188, 189, 205, 218 noul Cod
penal ş.a.); fie prevederea unui articol comun la sfârşitul unui titlu sau capitol din partea specială
a noul Cod penal, care indică sancţionarea tentativei la o grupă de infracţiuni sau la unele
infracţiuni, anume şi expres indicate, dintr-o anumită grupă de infracţiuni (spre ex.: art. 412, 393
noul Cod penal sau art. 232, 237 noul Cod penal ş.a.).
În ceea ce priveşte sancţionarea tentativei, în doctrină şi pe planul legislaţiilor penale se
remarcă, de asemenea, două sisteme, respectiv: cel al parificării de pedeapsă (care presupune
sancţionarea tentativei cu pedeapsa prevăzută de lege pentru faptul consumat - pedeapsă de
aceeaşi specie şi cu aceleaşi limite); cel al diversificării de pedeapsă (presupune pentru tentativă
o pedeapsă diferită de aceea incidentă pentru infracţiunea fapt-consumat – pedeapsă de altă
specie sau de aceeaşi specie, dar situată între limite reduse).
Noul Cod penal român consacră sistemul diversificării de pedeapsă potrivit art. 33 alin. 2,
care prevede: „Tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate” (teza I); diversificarea are loc, în sistemul
nostru penal, prin înjumătăţirea limitelor speciale ale pedepsei închisorii sau amenzii, plecându-
se de la limitele pedepsei prevăzute pentru infracţiunea consumată. În continuare, potrivit tezei a
II-a din art. 33 alin. 2 noul Cod penal, se dispune: „Când pentru infracţiunea consumată legea

71
G. Antoniu (coord.) ş.a., op.cit., p. 322.
prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar instanţa s-ar orienta spre aceasta, tentativa se
sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani”.
„În literatura şi în practica judiciară, s-a opinat cu îndreptăţire că atunci când legea
prevede pentru faptă comisă pedepse alternative (detenţiune pe viaţă şi închisoare sau închisoare
şi amendă) [sic!], instanţa va decide mai întâi asupra speciei de pedeapsă pe care ar fi aplicat-o
(în raport de criteriile de individualizare) dacă faptă era consumată, iar apoi va face aplicarea
dispoziţiilor privind tentativa, în raport de pedeapsa aleasă”72.
Atenuarea răspunderii penale conform dispoziţiilor art. 33 noul Cod penal are în vedere în
mod direct cazul persoanei fizice, infractor major, cu privire la pedeapsa principală aplicabilă. În
cazul infracţiunilor comise în timpul minorităţii, cauzele de atenuare – deci inclusiv tentativa
(care, sub aspectul naturii juridice, este o stare generală de atenuare a răspunderii penale) – sunt
avute în vedere la alegerea măsurii educative şi produc efecte între limitele prevăzute de lege
pentru fiecare măsură educativă (art. 128 noul Cod penal).
Sancţionarea tentativei prin diversificarea de pedeapsă apreciem că se impune ca
regulă în materie, sistemul consacrat de lege aplicându-se tuturor formelor tentativei, ca
tentativă idonee, perfectă sau imperfectă. În cazul anumitor fapte penale – infracţiuni complexe
pe conţinut calificat sau forma agravată –prin excepţie de la dispoziţiile cuprinse în art. 33 alin.
2 noul Cod penal, tentativa se pedepseşte potrivit sistemului parificării de pedeapsă, prin
sancţionare între limitele de pedeapsă ale infracţiunii complexe consumate, dacă s-a produs
numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare (corespunzător prevederilor din art. 36 alin. 3
noul Cod penal).

11.2.3. Cauzele de nepedepsire a tentativei

În materia tentativei pedepsibile (relevante penal), legiuitorul penal înscrie două cauze
legale, generale şi personale de nepedepsire a autorului unei fapte tentate, reprezentate de
desistare şi de împiedicarea producerii rezultatului, corespunzător art. 34 alin. 1 noul Cod penal,
precum şi regimul actelor îndeplinite până în momentul desistării sau al împiedicării producerii
rezultatului, acte încetăţenite în doctrină sub denumirea de acte de executare calificată /
calificate – art. 34 alin. 2 noul Cod penal.
Aspectele comune acestor două cauze au în vedere nepedepsirea persoanei (autor) care
înainte de descoperirea faptei, din motive dependente de voinţa sa (deci, în mod voluntar),
adoptă o anumită atitudine în raport de conduita sa infracţională, anume: fie aflându-se în cursul
executării faptei, renunţă să ducă până la capăt executarea (desistarea), fie realizând în
întregime actul de executare, împiedică el însuşi sau încunoştinţând autorităţile, producerea
rezultatului faptei (împiedicarea producerii rezultatului). „Atunci când vorbim de cauzele de

72
I. Pascu (coord.), op.cit., p. 328.
nepedepsire a tentativei, nu avem în vedere ipotezele în care aceasta nu este incriminată, ci
situaţiile în care, deşi posibilă şi incriminată, ea nu atrage o sancţiune penală. În dreptul
nostru, ca de altfel în majoritatea sistemelor de drept, ele reprezintă cauze de nepedepsire,
ceea ce înseamnă că nu afectează existenţa tentativei”73. []
Atât desistarea cât şi împiedicarea producerii rezultatului trebuie să fie acte voluntare,
întemeiate pe voinţa liberă a persoanei (nu interesează motivele ce au stat la baza unei atari
atitudini) şi trebuie să aibă loc înainte de descoperirea faptei, respectiv înainte ca faptă să fie
cunoscută de autorităţi sau orice altă persoană care le-ar putea sesiza pe acestea, cu anumite
excepţii indicate în doctrină. Dincolo de aceste asemănări, implicând şi condiţii comune de
existenţă, cele două cauze prezintă deosebiri, chiar dacă atrag acelaşi efect, al nepedepsirii
autorului tentativei comise.

11.2.3.1. Desistarea
Desistarea implică adoptarea unei anumite atitudini (de regulă, pasivă), de renunţare la
comiterea unei acţiuni în curs, de abandonare a executării, deşi persoana avea posibilitatea să o
continue. De ex., persoana îndreaptă arma spre victimă, dar nu (mai) trage, sau pătrunde într-
un anumit loc cu intenţia de a sustrage un bun, dar se răzgândeşte şi pleacă fără a mai lua
obiectul în cauză. În cazul desistării nu se pune problema unei simple renunţări ex ante la
hotărârea infracţională (care este deja pusă în executare), ci intervine o renunţare doar la
finalizarea actului de executare care a debutat în baza respectivei hotărâri infracţionale, ceea ce
înseamnă că forma de tentativă care se realizează este cea imperfectă (întreruptă), desistarea
fiind posibilă atât în cazul infracţiunilor de rezultat cât şi al celor de pericol.

11.2.3.2. Împiedicarea producerii rezultatului

Împiedicarea producerii rezultatului constă în atitudinea activă a persoanei care a executat
în întregime actul infracţional de executare, de a împiedica efectiv producerea urmării faptei
tipice, deci, consumarea infracţiunii. „Împiedicarea producerii rezultatului nu trebuie confundată
cu acţiunea de înlăturare a consecinţelor infracţiunii, acţiune ulterioară consumării infracţiunii şi
care poate avea doar semnificaţia unei circumstanţe atenuante. Nu constituie, astfel, împiedicare
a producerii rezultatului, restituirea bunurilor furate”74.
Conform prevederilor legale, autorul care împiedică producerea rezultatului are două
posibilităţi:
- Una dintre posibilităţi constă în acţiunea de a aduce la cunoştinţa autorităţilor acţiunea
comisă până în acel moment, astfel încât acestea să intervină în timp util pentru a împiedica

73
V. Păvăleanu, op.cit., p. 218.
74
V.Paşca, op.cit., p. 230.
apariţia consumării infracţiunii (ex.: duce şi-a lovit soţia pe care o învinuise de infidelitate, iar
aceasta a căzut în stare de inconştienţă, cuprins de remuşcări, a telefonat la 112, anunţând faptă,
astfel încât soţia a fost salvată de la moarte75.
- Cealaltă posibilitate constă în a împiedica nemijlocit, el însuşi, consumarea
infracţiunii (după ce i-a pus concubinei otravă în mâncare, iar aceasta a început să acuze dureri
mari de stomac, i-a administrat o cană de lapte, a urcat-o în maşină şi urgent a dus-o la spital,
unde, personalul medical, prin proceduri specifice, a înlăturat pericolul decesului.
În cazul în care autorităţile anunţate nu vor acţiona la timp pentru împiedicarea producerii
rezultatului, s-au conturat, în doctrină, două soluţii:
- Autorul nu va fi pedepsit, deoarece a anunţat în timp util autorităţile76.
- Autorul va fi pedepsit – putându-se trage la răspundere penală şi persoana vinovată, din
cadrul autorităţii, pentru infracţiunea de sine-stătătoare comisă de aceasta – legea condiţionând
nepedepsirea autorului de neproducerea rezultatului (însăşi denumirea instituţiei indicând
necesitatea verificării caracterului efectiv al împiedicării producerii rezultatului), iar nu doar de
simpla punere în mişcare a procesului cauzal de împiedicare a producerii rezultatului.
Împiedicarea producerii rezultatului este legată numai de tentativa perfectă şi poate interveni
numai (de aceea) numai în cazul infracţiunilor de rezultat.
Dacă activitatea efectuată până în momentul desistării / împiedicării producerii rezultatului
constituie o altă infracţiune, există acte de executare calificată(e), aplicându-se pedeapsa pentru
acea infracţiune, conform prevederilor din art. 34 alin. 2 noul Cod penal În astfel de situaţii,
ceea ce s-a comis reprezintă o tentativă care, pe caz concret, nu va atrage pedeapsa (tentativă
imperfectă în cazul desistării, respectiv perfectă în caz de împiedicare a producerii rezultatului),
urmând însă să se aplice pedeapsa pentru infracţiunea care s-a săvârşit până în momentul
desistării sau împiedicării producerii rezultatului. Spre ex.: „În cazul împiedicării producerii
rezultatului la infracţiunea de omor, făptuitorul va fi exonerat de pedeapsă pentru tentativa la
această infracţiune, dar va fi antrenată răspunderea sa penală pentru infracţiunea consumată de
vătămare corporală. În cazul infracţiunii de furt calificat prin efracţie, dacă făptuitorul se desistă,
nu va fi pedepsit pentru tentativă de furt, dar va putea fi pedepsit pentru distrugerea cauzată prin
efracţie”77.

11.3. Actele de pregătire

Actele de pregătire, ca fază în procesul săvârşirii infracţiunii, nu sunt definite prin
dispoziţiile părţii generale a noului Cod penal, doctrina penală apreciindu-le, în mod unanim, ca

75
I. Pascu, op.cit., p. 330.
76
A. Vlăsceanu, A. Barbu, Noul Cod penal comentat prin raportare la Codul penal anterior, Editura Hamanhiu,
Bucuresti, 2014, p. 256.
77
V. Paşca, op.cit., p. 232.
fiind acele activităţi care constau în procurarea sau adaptarea mijloacelor ori a instrumentelor
de săvârşire a infracţiunii, ori în crearea de condiţii favorabile comiterii acesteia. Faza actelor
preparatorii poate lipsi, atunci când făptuitorul trece direct la comiterea infracţiunii. Pregătirea în
vederea săvârşirii infracţiunii presupune o gamă largă, variată, de acte ce se pot efectua,
constând – după caz – în acte de natură materială sau morală, prin care se facilitează săvârşirea
faptei, care creează condiţii necesare trecerii la executare, spre ex.: culegere de informaţii
privind victima, sau locul / timpul săvârşirii faptei, ori procurarea / confecţionarea
instrumentelor ce vor servi la comiterea acesteia etc.
Pentru a fi considerate acte de pregătire a infracţiunii, activităţile desfăşurate trebuie să
îndeplinească mai multe condiţii:
- să aibă o existenţă obiectivă, să îmbrace o formă concretă, capabilă să creeze
condiţii favorabile trecerii la executarea faptei;
- activităţile efectuate să nu facă parte din elementul material al infracţiunii proiectate, sau
să nu constituie un început de executare (tentativă);
- să aibă la bază intenţia (directă) în sensul urmăririi producerii rezultatului prevăzut.
Problema dacă actele de pregătire trebuie să fie incriminate ca o formă a infracţiunii, sau
nu, este controversată în literatura juridică şi este soluţionată diferit în legislaţiile penale,
conturându-se două teze, respectiv cea a neincriminării şi cea a incriminării limitate sau
nelimitate a acestora. Reamintim că orice fapt incriminat este o infracţiune, iar pentru orice
infracţiune legea prevede o pedeapsă.
În lumina legislaţiei noastre penale şi având în vedere aprecierile doctrinei, se poate
observa existenţa mai multor ipoteze distincte în cazul cărora se acordă relevanţă penală unor
acte de pregătire, anume:
- asimilarea actelor de pregătire tentativei;
- acte de pregătire incriminate ca infracţiuni autonome;
- acte de pregătire săvârşite de o altă persoană decât autorul.

11.3.1. Acte de pregătire relevante penal prin asimilare cu tentativa

Legea penală română acordă relevanţă penală în cazul unor infracţiuni de gravitate aparte,
asimilându-le tentativei. De ex., în noul Cod penal, art. 412 alin. 2, se dispune: „Se consideră
tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri
în vederea comiterii infracţiunilor ...” (urmând enumerarea limitativă a unor infracţiuni contra
securităţii naţionale).
În legătură cu această primă ipoteză legală, în doctrina penală s-au conturat două
puncte de vedere:
 - Incriminarea actelor de pregătire pe cale de excepţie (excepţie de la teza neincriminării,
adoptată de noul Cod penal). Prevăzând că se pedepsesc, legea face o caracterizare a activităţii
ce constituie acte de pregătire, pentru a releva trăsăturile acestora şi a le deosebi de actele de
executare. Altfel spus, prin transpunerea lor în legea penală, legiuitorul acordă relevanţă
penală actelor de pregătire, ca şi tentativei, stabilind acelaşi tratament juridic pentru cele două
etape de desfăşurare a activităţii materiale, fără ca prin acest mod de sancţionare să se lase
impresia unei identificări a lor. Deci, are loc o asimilare doar din punct de vedere sancţionator!
Astfel, dacă o persoană efectuează acte de pregătire sancţionate de lege şi apoi depăşeşte
această fază, ajungând în faza superioară, a executării, respectiv în aceea a consumării
infracţiunii, actele de pregătire se absorb în faptul tentat sau în faptul consumat, urmând a se
angaja răspunderea penală pentru o singură infracţiune.
- Incriminarea limitată a actelor de pregătire, ca fiind acte de executare, prin voinţa legii
actele de pregătire devenind tentative pedepsibile, „altminteri sancţionarea lor ca acte
preparatorii ar contraveni principiului legalităţii incriminării”78. Altfel spus, actele de pregătire
nu sunt incriminate şi sancţionate ca atare, ci sunt transformate în acte de executare, acte tentate
(tentativă), cu regimul corespunzător tentativei, ceea ce ar implica o modificare în natura
juridică a acestor acte preparatorii, care ar deveni, astfel, infracţiune în formă imperfectă –
tentativă.
În opinia noastră, actele de pregătire îşi menţin natura juridică, asimilarea lor cu tentativa
operând exclusiv din punct de vedere al tratamentului penal, sens în care se pronunţă şi alţi
autori [doctrină de Drept penal – partea specială].

11.3.2. Actele de pregătire incriminate ca infracţiuni autonome

În alte cazuri, actele de pregătire sunt incriminate ca infracţiuni autonome, de sine-
stătătoare; de ex.: deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori (art. 314 noul Cod
penal). În legătură cu această a doua ipoteză legală, există unanimitate de păreri în doctrină în
aprecierea că faptă descrisă în norma de incriminare se prezintă sub formă de infracţiune-tip,
consumată. Dacă scopul comiterii faptei este realizat (săvârşirea faptei pregătită prin comiterea
actului preparator incriminat în mod de sine-stătător), atunci răspunderea penală se angajează
pentru un concurs de infracţiuni!

11.3.3. Actele de pregătire săvârşite de o altă persoană decât autorul infracţiunii

În raport de ipoteza legală cuprinsă în art. 48 noul Cod penal. În literatura juridică s-a
exprimat opinia că actele preparatorii săvârşite de o altă persoană decât cea care va trece la
săvârşirea faptei, devin acte de participaţie sub forma complicităţii anterioare, atunci când

78
V. Paşca, op.cit., p. 237.
autorul va trece la săvârşirea acesteia, comiţând cel puţin o tentativă pedepsibilă, opinie respinsă
de alţi autori, care consideră că în această ipoteză nu este vorba despre acte de pregătire propriu-
zise, căci persoana care le efectuează nu acţionează pentru punerea în executare a unei hotărâri
proprii, ci pentru punerea în executare a unei hotărâri luată de o altă persoană.
 12. UNITATEA DE INFRACŢIUNE

12.1. Noțiuni introductive

Unitatea de infracţiune poate fi definită ca fiind acea activitate infracţională formată dintr-
o singură acţiune / inacţiune ori din mai multe acţiuni / inacţiuni, decurgând din însăşi natura
faptei sau din voinţa legiuitorului, săvârşite de către aceeaşi persoană, în baza aceleiaşi hotărâri
(rezoluţii) infracţionale şi care întruneşte conţinutul unei singure infracţiuni. Unitatea
infracţională poate fi unitate naturală (care rezultă din unicitatea acţiunii sau inacţiunii) şi
unitate legală (care rezultă din voinţa legiuitorului, prin reunirea, de regulă, în conţinutul unei
singure infracţiuni, a mai multor acţiuni / inacţiuni, datorită unor legături obiective sau
subiective existente între acestea).
Fac parte din unitatea naturală infracţiunile simple şi cele continue, prezentându-se în
doctrină, în acest context – în mod tradiţional – şi situaţia infracţiunii deviate, integrându-se în
unitatea legală infracţiunile continuate, complexe, de obicei şi progresive.

12.2. Unitatea infracţională naturală

Aspectele comune infracţiunilor cu apartenenţă la unitatea naturală infracţională rezidă în
unicitatea acţiunii / inacţiunii, ce produce un rezultat periculos, în temeiul unei singure forme de
vinovăţie dintre formele vinovăţiei penale.

12.2.1. Infracţiunea simplă

Infracţiunea simplă se caracterizează, din punct de vedere obiectiv, al materialităţii faptei,
printr-o singură acţiune / inacţiune, care nu durează în timp şi care produce un singur rezultat
periculos – infracţiunea momentană, instantanee – care, sub aspect subiectiv, pune în evidenţă o
singură formă de vinovăţie penală.
În mod constant, în doctrina penală se menţionează faptul că uneori infracţiunea
simplă se poate realiza şi printr-o pluralitate de acte materiale, acte de executare ce dau conţinut
acţiunii unice, spre ex.: uciderea victimei se poate realiza printr-un singur act de executare (de
pildă, uciderea victimei prin aplicarea unei singure lovituri de cuţit în regiunea toracică),
unicitatea acţiunii menţinându-se şi atunci când prin acte succesive, comise în aceeaşi
împrejurare, se aplică mai multe lovituri de cuţit în zone ce adăpostesc organe vitale. Această
ultimă ipoteză a primit în doctrină denumirea de unitate naturală colectivă79, sau unitate
naturală de infracţiune cu pluralitate de acte contextuale80, sau infracţiune omogenă81.

79
F. Streteanu, op.cit., p. 219.
80
G. Antoniu (coord.), op.cit., p.347.
81
V. Păvăleanu, op.cit., p. 285.
Indiferent de denumirea atribuită acestei ipoteze, ceea ce ţine de esenţa unicităţii faptei care
ilustrează o singură infracţiune, ca unitate infracţională naturală, constă în existenţa unei
pluralităţi de acte materiale aflate într-o succesiune imediată, neîntreruptă în timp, acte ce se
comit cu aceeaşi ocazie, în aceeaşi împrejurare, subsumate aceleiaşi încadrări juridice, care se
caracterizează, deci, prin omogenitate juridică (fiecare act trebuie să întrunească conţinutul
aceleiaşi infracţiuni).
Problema dacă unitatea naturală simplă subzistă în condiţiile unei pluralităţi de subiecţi
pasivi îşi găseşte în teoria şi practica penală rezolvări distincte, în principal după apartenenţa
infracţiunilor la categoria infracţiunilor contra persoanei sau a celor contra patrimoniului. Astfel,
în materia infracţiunilor contra persoanei, opinia majoritară promovează soluţia pluralităţii de
infracţiuni, sub forma concursului de infracţiuni, atunci când există mai muţi subiecţi pasivi.
Excepţiile: omor calificat, ucidere din culpă forma agravată, vătămare corporală din culpă forma
agravată. Dimpotrivă, doctrina majoritară susţine existenţa unei singure infracţiuni, ca unitate
naturală simplă, în materia infracţiunilor contra patrimoniului, în aceeaşi ipoteză, de pluralitate
de subiecţi pasivi.
Menţionăm şi poziţia unor autori82, care apreciază că, indiferent de categoria infracţională
de referinţă, unitatea de infracţiune este exclusă în condiţiile existenţei unei pluralităţi de
subiecţi pasivi, unitatea subiectului pasiv impunându-se ca o condiţie de existenţă a unităţii
naturale de infracţiune.

12.2.2. Infracţiunea continuă

Fără o definiţie expresă în cuprinsul părţii generale a noului Cod penal, infracţiunea
continuă este definită în doctrină ca fiind acea formă a unităţii naturale care constă într-o acţiune
/ inacţiune ce se prelungeşte în timp prin natura sa, până la intervenirea unei forţe contrare,
dependentă sau independentă de voinţa făptuitorului, care îi pune capăt. „Semnul distinctiv al
infracţiunii continue constă în aceea că acţiunea infracţională, prin natura ei, continuă, durează
în timp, în sensul că nu se cere o hotărâre pentru a prelungi această durată”83.
Printre infracţiunile continue se pot menţiona, printre altele: lipsirea de libertate în
mod ilegal (art. 205 noul Cod penal); furtul de curent electric (art. 228 alin. 3 noul Cod penal);
furtul în scop de folosinţă (art. 230 noul Cod penal); abandonul de familie (art. 378 alin. 1 lit. b,
c noul Cod penal); deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori (314 noul Cod
penal); uzurparea de calităţi oficiale în forma portului pe nedrept de uniforme sau semne
distinctive ale unei autorităţi publice (art. 258 alin. 3 noul Cod penal) etc.

82
F. Streteanu, op.cit., p. 221.
83
V. Paşca, op.cit., p. 244.
 În literatura de specialitate se realizează o clasificare a infracţiunilor continue, reţinând,
spre ex.: comisive – omisive, în funcţie de verbum regens; continue permanente – continue
succesive, având în vedere modul în care se realizează activitatea materială; de rezultat – de
pericol, potrivit tipului de urmare imediată produsă; etc.
Infracţiunile continue permanente se caracterizează printr-o activitate continuă care curge
neîntrerupt în mod natural, nu cunoaşte sincope în execuţie (ex.: art. 205 noul Cod penal), spre
deosebire de care infracţiunile continue succesive se caracterizează prin întreruperi, pauze
fireşti, naturale, apărute pe parcursul procesului de execuţie, fără ca acestea să afecteze
unitatea naturală a faptei (ex.: art. 258 alin. 3 noul Cod penal). Împărţirea infracţiunilor continue
în permanente şi succesive este importantă întrucât orice întrerupere, în cazul celor permanente,
are valoarea unei epuizări a infracţiunii, iar reluarea activităţii infracţionale înseamnă comiterea
unei noi infracţiuni continue84, cu posibilitatea reţinerii, după caz, a unei infracţiuni continue
săvârşite în mod continuat, în condiţiile art. 35 noul Cod penal, sau a pluralităţii de infracţiuni
(concurs de infracţiuni), în lipsa rezoluţiei infracţionale unice.
Infracţiunea continuă, fiind o formă a unităţii naturale infracţionale, atrage un rezultat unic
caracterizat, din punct de vedere subiectiv, prin intenţie sau praeterintenţie. În principiu, nu
excludem posibilitatea existenţei unei infracţiuni continue culpoase, deoarece nu sesizăm
existenţa niciunei incompatibilităţi de factură teoretică între instituţia infracţiunii continue şi
forma de vinovăţie a culpei.
Ca infracţiune de durată, infracţiunea continuă cunoaşte două momente distincte,
respectiv momentul consumării faptei (când se întrunesc toate elementele cerute de norma de
incriminare a faptei), dincolo de care are loc prelungirea acţiunii / inacţiunii prin voinţa
făptuitorului, până la momentul final, al epuizării (atunci când încetează definitiv acţiunea /
inacţiunea). Încetarea activităţii infracţionale se poate datora fie intervenţiei unui organ abilitat al
statului (spre ex., prin descoperirea faptei), fie propriei voinţe a făptuitorului, care curmă
comiterea activităţii infracţionale (spre ex., în cazul unui furt de curent electric, infractorul se
debranşează de bună-voie de la circuitul reţelei electrice la care se cablase ilegal). Din
prevederile art. 154 alin. 2 noul Cod penal reiese că infracţiunea continuă se consideră săvârşită
la data încetării acţiunii / inacţiunii, aşadar la data epuizării, moment ce interesează în raport
de: calcularea termenelor de prescripţie a răspunderii penale; aplicarea legii penale în timp;
incidenţa actelor de clemenţă; problemele ce ţin de vârsta persoanei care a comis faptă etc. Însă,
alte efecte juridice, referitoare la anumite instituţii ale dreptului penal (care presupun trecerea
unor termene care acţionează în beneficiul infractorului), precum cele referitoare la stabilirea
stării de recidivă, revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei ori a liberării
condiţionate sau a graţierii condiţionate ş.a.m.d., considerăm că urmează a se produce de la data
84
V. Păvăleanu, op.cit., p. 199.
întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunilor continue, sens în care se pronunţă şi
doctrina, corespunzător unei poziţii constante a practicii instanţei supreme.
În cazul infracţiunilor continue comisive intenţionate se discută în doctrină despre
posibilitatea rămânerii faptei în stadiul de tentativă, apreciind alături de alţi autori85, că tentativa
este posibilă în unele dintre aceste cazuri, ba chiar mai mult, în cazul anumitor infracţiuni de
acest tip, este chiar incriminată (ex.: art. 205 alin. 5 noul Cod penal).

12.2.3. Infracţiunea deviată

În cadrul unităţii infracţionale naturale doctrina majoritară prezintă şi cazul aşa- numitei
infracţiuni deviate în două dintre modalităţile sub care se poate înfăţişa, reţinându-se că ceea ce
o particularizează este împrejurarea că infracţiunea este săvârşită fie prin devierea acţiunii din
cauza greşelii făptuitorului de la obiectul sau persoana împotriva căreia fusese îndreptată la un
alt obiect sau la o altă persoană, fie prin îndreptarea acţiunii, din cauza erorii făptuitorului,
asupra altei persoane sau asupra altui obiect decât acela decât pe care făptuitorul vroia să-l
vatăme sau să îl pună în pericol86.
În general sunt prezentate două modalităţi, încetăţenite sub denumirile aberatio ictus,
respectiv error in persona / in re, ambele ridicând problema dacă ansamblul faptic infracţional
determină existenţa unei singure infracţiuni, sau dimpotrivă, a unei pluralităţi infracţionale, sub
forma concursului de infracţiuni. Cele două modalităţi asupra cărora se opreşte constant doctrina
majoritară sunt reprezentate de:
- devierea acţiunii spre un alt obiect / persoană, ceea ce înseamnă aberatio ictus, spre
exemplu: o persoană vrea să lovească, înarmată fiind cu un cuţit, o anumită persoană, însă,
din greşeală în executare, loveşte o altă persoană;
- săvârşirea faptei asupra altei persoane / altui obiect, din cauza erorii asupra identităţii,
ceea ce înseamnă error in persona / in re, spre exemplu: o persoană vrea să ucidă o anume altă
persoană, însă, fiind noapte, o confundă cu o altă persoană, sau o persoană, intenţionând să
sustragă un anumit bun, aparţinând unei persoane, sustrage un bun asemănător, aparţinând
altei persoane.
Opinia dominantă în literatura de specialitate autohtonă, reflectată în numeroase soluţii
jurisprudenţiale, apreciază că în cazul infracţiunii deviate, în ambele modalităţi indicate, există o
singură infracţiune, „aceea săvârşită prin devierea de la proiectul iniţial, deoarece rezoluţia
infracţională unică a fost realizată integral, iar faptul că infractorul, de exemplu, a ucis ori a
lovit o altă persoană, pe care a confundat-o cu aceea pe care urmărea să o lovească, ori pe care
a lovit-o sau eventual a ucis-o prin devierea loviturii, este fără importanţă pentru existenţa

85
Paşca, op.cit., p. 256.
86
G. Antoniu (coord.), op.cit., p. 351.
unei infracţiuni unice, deoarece legea nu ocroteşte viaţa sau bunurile unei anumite persoane, ci
ale oricărei persoane. Hotărârea de a ucide, de a lovi sau a fura etc., fiind realizată integral,
tentativa de săvârşire a infracţiunii asupra persoanei vizate de făptuitor se absoarbe, ca orice
tentativă, în chip natural, în infracţiunea fapt consumat”87.
Într-o altă opinie se susţine că, în cazul devierii acţiunii (aberatio ictus), ori de câte ori se
constată că pe lângă infracţiunea consumată sunt întrunite şi elementele constitutive ale unei
tentative pedepsibile, trebuie promovată soluţia concursului de infracţiuni, „întrucât au fost puse
în pericol două valori ocrotite de legea penală, iar fenomenul absorbirii tentativei pedepsibile
într-o infracţiune consumată în dauna altei persoane, nu numai că nu este prevăzut de lege, dar
apare şi ca artificial şi contrar legii penale, întrucât ar lăsa nepedepsită o tentativă pedepsibilă”88.
Semnalăm şi aici opinii divergente, privind infracţiunile reunite în structura concursului,
respectiv: tentativă de omor şi omor consumat, sau tentativă de omor şi ucidere din culpă.
În lipsa unei soluţii legislative exprese în legislaţia penală din România, problema
calificării ansamblului faptic infracţional drept unitate infracţională sau pluralitate de infracţiuni
(concurs), rămâne una controversată, apreciind că niciuna dintre opiniile exprimate nu este la
adăpost de unele critici, respectiv că fiecare prezintă (şi) argumente puternice în susţinere.
După cum am menţionat deja, modalităţile de manifestare ale infracţiunii deviate nu se
reduc doar la cele prezentate, menţionând şi:
- aberatio delicti, existentă atunci când se realizează o infracţiune de altă natură decât
aceea aflată în reprezentarea infractorului, din cauza devierii, spre exemplu atunci când o
persoană, dorind să o lovească pe alta cu o piatră pentru a-i cauza o vătămare integrităţii
corporale, nimereşte, din greşeală, într-o vitrină a unui magazin, pe care o distruge;
- aberatio causae, existentă atunci când se realizează exact infracţiunea propusă de către
făptuitor, chiar asupra persoanei / obiectului vizat, dar printr-o deviere petrecută la nivelul
legăturii de cauzalitate (rezultatul se produce în urma acţiunii făptuitorului altfel decât şi-a
imaginat acesta); spre exemplu, o persoană doreşte să o ucidă pe alta prin înecare, aşa încât o
aruncă în apă de la înălţime, de pe un pod, dar victima decedează înainte de a ajunge în apă,
lovindu-se la cap de stâlpul de susţinere a podului.

87
V. Păvăleanu, op.cit., p. 202.
88
V. Păvăleanu, op.cit., p. 207.
 12.3. Unitatea infracţională legală

12.3.1. Infracţiunea continuată

Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar
în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care
prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni (art. 35 alin. 1 noul Cod penal).
Din definiţia legală se desprind condiţiile de existenţă cerute infracţiunii continuate,
unicâtatea conţinutului fiind configurată de: unitatea pe latură obiectivă; unitatea pe latură
subiectivă; unitatea subiecţilor infracţiunii – subiect activ şi subiect pasiv. Aceste condiţii
privesc:
1) Săvârşirea mai multor acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte
conţinutul aceleiaşi infracţiuni şi care se comit la diferite intervale de timp (unitate pe latură
obiectivă). Această primă condiţie ţine de materialitatea activităţii infracţionale, implicând
săvârşirea mai multor acţiuni sau inacţiuni (cel puţin două), în accepţiunea mai largă, de
faptă relevantă penal, acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi
infracţiuni, atunci când vatămă acelaşi obiect juridic, ca valoare socială ocrotită de legea penală.
Astfel, unitatea infracţiunii există (nu este afectată), dacă unele dintre acţiunile / inacţiunile
săvârşite au ajuns în faza consumării, iar alte acţiuni s-au oprit în faza tentativei (întreaga
activitatea fiind calificată ca infracţiune consumată), sau unele acţiuni / inacţiuni corespund
conţinutului de bază, iar altele conţinutului calificat (agravat) sau atenuat (răspunderea penală
pentru întreaga infracţiune continuată fiind angajată la nivelul formei mai grave, dintre cele
astfel comise), ori, în cazul infracţiunilor care prezintă conţinut alternativ, săvârşirea în mod
continuat poate consta în realizarea unor activităţi distincte (dar echivalente juridic) din cele
prevăzute de lege.
Fiecare acţiune / inacţiune componentă a infracţiunii continuate produce un rezultat, astfel
încât, pe ansamblul faptic se distinge un rezultat unic, global, „sumă” a rezultatelor atrase în
urma săvârşirii pluralităţii de acţiuni / inacţiuni. Raportul de cauzalitate se stabileşte între
pluralitatea de acţiuni / inacţiuni şi rezultatul global atras.
Condiţia unităţii pe latură obiectivă se întregeşte prin cerinţa săvârşirii acţiunilor /
inacţiunilor la diferite intervale de timp, legea neprecizând, însă, întinderea acestora. Sub
acest aspect, în mod constant se subliniază în doctrină faptul că acţiunile / inacţiunile trebuie
săvârşite la diferite intervale de timp, însă acestea nu trebuie să fie nici prea scurte (deoarece ne-
am afla în situaţia aşa-numitei „unităţi naturale colective”), nici prea lungi (caz în care s-ar face
loc unei pluralităţi de fapte penale sub forma concursului – real, omogen, succesiv – de
infracţiuni).
 Astfel, dacă inculpatul, după ce a pătruns prin efracţie în locuinţa persoanei vătămate, a
ridicat în două rânduri bunurile sustrase, transportându-le la locuinţa sa, a săvârşit o infracţiune
unică de furt calificat şi nu o infracţiune continuată, faptele fiind săvârşite neîntrerupt şi cu
aceeaşi ocazie. De asemenea, nu constituie o infracţiune continuată furtul săvârşit în locuri şi
prin mijloace diferite, la perioade de timp relativ mari (lunile mai, octombrie, decembrie, în
acelaşi an), profitându-se de anumite condiţii prielnice, situaţie în care vor fi aplicabile regulile
concursului de infracţiuni89.
2) Săvârşirea ansamblului faptic în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale (unitate pe
latură subiectivă).
Reunirea tuturor acţiunilor / inacţiunilor în conţinutul infracţiunii continuate rezidă în
elementul subiectiv (anume intenţia), ce funcţionează ca liant al acestora. Unitatea pe latură
subiectivă se referă, deci, la săvârşirea acţiunilor / inacţiunilor în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale, rezoluţia care trebuie să cuprindă reprezentarea în linii generale a activităţii
infracţionale, de săvârşire repetată a unui număr plural de acţiuni / inacţiuni, unicitatea
acesteia însemnând că trebuie să fie anterioară, să premeargă tuturor acţiunilor / inacţiunilor,
totodată să se menţină pe întreaga amplitudine a faptei comise.
În teoria şi practica penală se evidenţiază unicitatea rezoluţiei şi prin alte elemente de
unitate, ce privesc: existenţa aceluiaşi obiect juridic sau obiect material; existenţa aceluiaşi mod
de operare (modus operandi); existenţa unor condiţii similare de loc sau timp; unitatea
mobilului ori a scopului, etc. Dimpotrivă, nu există o rezoluţie unică, în sensul art. 35 alin. 1
noul Cod penal, atunci când făptuitorul a luat hotărârea: de a săvârşi furturi în mod obişnuit, ca
un mijloc de trai; de a înşela ori de câte ori împrejurările îi vor fi prielnice; de a trafica
influenţa sa de câte ori se va ivi prilejul90. În considerarea condiţiilor privitoare la unitate pe
latură obiectivă / subiectivă, menţionăm că, în principiu, sunt susceptibile de comitere în mod
continuat infracţiunile contra patrimoniului (ex.: furt, înşelăciune, distrugere ş.a), infracţiunile de
fals, infracţiuni de corupţie (ex.: luarea de mită), de serviciu (ex.: delapidarea, abuzul în
serviciu), unele infracţiuni contra persoanei (ex.: violul, lovirea, vătămarea corporală). În
principiu, orice infracţiune intenţionată poate fi comisă în mod continuat, majoritatea autorilor
apreciind că infracţiunea în formă continuată nu este posibilă în cazul infracţiunilor din
culpă, a celor praeterintenţionate, a celor care nu prezintă un obiect care nu este susceptibil
de divizare, a celor de obicei.

89
G. Antoniu (coord.), op.cit., p. 355.
90
G. Antoniu (coord.), op.cit., p. 358.
 3) Unitatea de subiecţi.
A) Unitatea de subiect activ.
Unitatea de subiect activ este o condiţie esenţială pentru orice infracţiune, deci şi
pentru existenţa unei infracţiuni săvârşită în mod continuat, aceasta putând fi comisă de o
singură persoană fizică – infractor major sau minor (persoană aflată în stare de minoritate
corespunzătoare existenţei capacităţii penale, la momentul săvârşirii faptei) – în calitate de
autor, după cum infracţiunea în formă continuată este susceptibilă şi de comitere în participaţie
penală (coautor, instigator, complice); după caz, participaţia poate fi parţială (doar la unele
dintre acţiunile / inacţiunile componente), sau totală (când se cooperează la toate acţiunile /
inacţiunile), cu diferenţieri pe planul răspunderii penale [a se vedea materia participaţiei penale].
B) Unitatea subiectului pasiv.
Condiţia este prevăzută expres în art. 35 alin. 1 noul Cod penal, întregindu-se prin
prevederile art. 238 din Legea nr. 187/2012, în vederea unei interpretări unitare cu privire la
condiţia unităţii subiectului pasiv. Art. 238 din legea de punere în aplicare a noul Cod penal
dispune: „În aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. 1 din Codul penal, condiţia unităţii subiectului
pasiv se consideră îndeplinită şi atunci când: a) bunurile ce constituie obiectul infracţiunii se
află în coproprietatea mai multor persoane; b) infracţiunea a adus atingere unor subiecţi
pasivi secundari diferiţi, dar subiectul pasiv principal este unic”.
Astfel, în doctrina penală se consideră că va fi existentă condiţia unităţii subiectului pasiv
în cazul săvârşirii mai multor acţiuni de furt, la intervale diferite de timp, a unor bunuri comune,
coproprietatea mai multor persoane vătămate (art. 238 lit. a din L. 187/2012), după cum va fi
îndeplinită condiţia subiectului pasiv unic şi în cazul inculpatului care, în exercitarea atribuţiilor
de serviciu, îndeplineşte defectuos mai multe acte, la diferite intervale de timp, în realizarea
aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi care cauzează vătămarea drepturilor mai multor persoane (art.
238 lit. b din L. 187/2012)91.
Potrivit art. 36 alin. 1 noul Cod penal ,,infracţiunea continuată se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel
mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii.
Prin instituirea acestui tratament penal, infracţiunea continuată reprezintă o cauză (stare)
generală, reală, de agravare facultativă a pedepsei. Constituind formă a unităţii legale
infracţionale, infracţiunea continuată se va sancţiona cu o singură pedeapsă, care se va aplica
într-un singur timp, în sensul că, instanţa, în funcţie de împrejurările cauzei, va individualiza o
pedeapsă în limitele prevăzute de norma de incriminare, stabilind un cuantum între aceste limite,

91
A. Vlăsceanu, A. Barbu, op.cit., p. 278.
sau unul care să echivaleze maximului special, care, dacă nu va fi apreciat ca satisfăcător, va
putea fi depăşit în limita maximă prevăzută de lege.
Prevederile legii, potrivit denumirii marginale a art. 36 noul Cod penal – „Pedeapsa
pentru infracţiunea continuată” – stabilesc modul de sancţionare în cazul infracţiunii
continuate, având în vedere infractorul persoană fizică, ca infractor major. În cazul infractorului
minor la data săvârşirii infracţiunii, potrivit art. 128 noul Cod penal, forma continuată – ca
formă de agravare a răspunderii penale – va fi avută în vedere la alegerea măsurii educative,
producând efecte între limitele prevăzute de lege pentru aceasta (pentru cea care va fi aleasă).
Dacă cel condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată este judecat ulterior şi pentru
alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ţinându-se seama de
infracţiunea săvârşită în întregul ei, se stabileşte o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi
mai uşoară decât cea pronunţată anterior (art. 37 noul Cod penal).
Infracţiunea continuată este o infracţiune de durată, care cunoaşte momentul consumării şi
– ulterior acestuia, ca moment final al activităţii infracţionale – momentul epuizării. Consumarea
formei continuate de săvârşire a infracţiunii are loc odată cu trecerea la comiterea celei de-a doua
acţiuni / inacţiuni, în condiţiile legii (art. 35 alin. 1 noul Cod penal), iar epuizarea intervine la
data comiterii ultimei acţiuni / inacţiuni.
Deşi legea nu cuprinde o reglementare expresă privitoare la momentul epuizării faptei,
acesta rezultă implicit din unele dispoziţii, cum este cea din art. 154 alin. 2 (teza a II-a,
ipoteza nr. 2) noul Cod penal, privind curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale,
respectiv data comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni. Acest moment, al epuizării, interesează în
raport de: calcularea termenelor de prescripţie a răspunderii penale; aplicarea legii penale în
timp; incidenţa actelor de clemenţă; problemele ce ţin de vârsta persoanei care a comis faptă etc.
Însă, alte efecte juridice, referitoare la anumite instituţii ale dreptului penal (care presupun
trecerea unor termene care acţionează în beneficiul infractorului), precum cele referitoare la
stabilirea stării de recidivă, revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei ori a
liberării condiţionate sau a graţierii condiţionate ş.a.m.d., considerăm că urmează a se produce de
la data întrunirii elementelor constitutive, sens în care se pronunţă şi doctrina, corespunzător unei
poziţii constante a practicii instanţei supreme.

12.3.2. Infracţiunea complexă

Infracţiunea complexă este reglementată în art. 35 alin. 2 noul Cod penal ca fiind
infracţiunea în al cărei conţinut intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanţial
agravant, o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea
penală. Construcţie a legiuitorului penal, infracţiunea complexă poartă denumirea de
„infracţiune absorbantă”, în timp ce faptă incriminată de sine-stătător inclusă în conţinutul
acesteia poartă denumirea de „infracţiune absorbită”.
Din textul legal se desprind cele două modalităţi normative sub care se poate înfăţişa o
infracţiune complexă:
- Infracţiunea complexă forma de bază, tip, a faptei incriminate, care există atunci când în
conţinutul infracţiunii complexe intră, ca element constitutiv, o acţiune / inacţiune care
constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală (art. 35 alin. 2 teza I noul Cod
penal) Construcţia juridică a infracţiunii complexe în această modalitate normativă se realizează
fie prin reunirea a două sau mai multor fapte incriminate de sine-stătător, în considerarea unei
anumite legături expres indicate, etiologică sau consecvenţională (spre exemplu, tâlhăria – art.
233 noul Cod penal), fie prin absorbţie – când infracţiunea este creată cu ajutorul unei alte
infracţiuni, căreia i se adaugă anumite condiţii speciale, elemente lipsite de valoare infracţională
proprie (precum o anumită calitate a unui subiect), desemnând astfel un conţinut complex (spre
exemplu, ultrajul – art. 257 noul Cod penal).
- Infracţiunea complexă formă calificată (agravată) a faptei incriminate, care există când
în conţinutul infracţiunii complexe absorbante intră ca element circumstanţial agravant o acţiune
sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală [art. 35 alin. (2)
teza a II-a noul Cod penal]. Construcţia juridică a infracţiunii complexe în această modalitate
normativă se realizează prin absorbţie, infracţiunea absorbantă putând fi, după caz, o infracţiune
care nu este complexă pe conţinutul ei de bază, care, prin absorbţia unei alte fapte relevante
penal prin ea însăşi, dobândeşte astfel un conţinut calificat şi în acelaşi timp complex [spre
exemplu, furtul calificat prin efracţie – art. 229 alin. (1) lit. d) teza I noul Cod penal sau o
infracţiune deja complexă pe conţinutul ei de bază, al cărei conţinut se agravează prin faptă
relevantă penal prin ea însăşi, care este absorbită pe conţinutul calificat (spre exemplu, tâlhăria
urmată de moartea victimei – art. 236 noul Cod penal). De asemenea, ilustrăm şi incriminări
complexe în condiţiile unei pluralităţi de subiecţi pasivi, în cazul unor fapte penale, cum ar fi, de
exemplu: omorul calificat (art. 189 alin. 1 lit. f noul Cod penal), uciderea din culpă agravată (art.
192 alin. 3 noul Cod penal), vătămarea corporală din culpă (art. 196 alin. 4 noul Cod penal).
Operă a legiuitorului penal, prin modul în care formulează acest conţinut unic infracţional,
infracţiunea complexă are o fizionomie proprie, a cărei recunoaştere prin identificare corectă,
potrivit unui anumit tipar legal, se realizează fără dificultate şi în afara oricăror confuzii atunci
când activitatea infracţională care figurează ca element constitutiv sau ca element circumstanţial
agravant apare prin indicarea, de către legiuitor, a faptei absorbite, fie sub denumirea adoptată
în legea penală sau prin expresii care nu lasă dubiu asupra sensului lor, iar gravitatea
acestei activităţi, ţinând seama de pedeapsa ce îi corespunde când este incriminată separat, este
inferioară în raport de pedeapsa abstractă prevăzută pentru infracţiunea absorbantă. În doctrina
penală, în mod constant şi pe drept cuvânt, s-a subliniat că infracţiunea complexă prezintă un
număr de trăsături specifice care o particularizează în peisajul unităţii infracţionale, insistându-
se asupra caracterului necesar al absorbţiei, caracterului determinat sau determinabil al
infracţiunii absorbite, precum şi asupra diferenţei de periculozitate între infracţiunea absorbită
şi infracţiunea absorbantă.92
Fiind expresia unei necesităţi de politică penală în combaterea eficientă a infracţionalităţii,
dar şi a unor raţiuni de tehnică legislativă, infracţiunea complexă răspunde cerinţelor
principiului legalităţii incriminării, fiind inadmisibilă complexitatea judiciară. Numai legiuitorul
poate construi o infracţiune complexă, după cum acest ansamblu unic infracţional poate, la un
moment dat, să fie disjuns, tot de către legiuitor, astfel încât faptele să îşi recapete autonomia
infracţională, iar în ipoteza comiterii lor, să conducă la promovarea soluţiei concursului de
infracţiuni.
Analiza infracţiunii complexe în cele două modalităţi ale sale permite unele observaţii
privitoare la obiect, subiecţi, latură obiectivă şi subiectivă, punctând următoarele aspecte:
- infracţiunea prezintă obiect juridic complex, date fiind valorile sociale protejate prin
incriminarea complexă, valori sociale de natură diferită sau de aceeaşi natură, spre ex.:
infracţiunea de tâlhărie este o infracţiune complexă eterogenă, potrivit obiectului juridic
principal găsindu-şi apartenenţa în categoria infracţiunilor contra patrimoniului; infracţiunea de
omor calificat pe motivul pluralităţii victimelor (art. 189 alin. 1 lit. f noul Cod penal) este o
infracţiune complexă omogenă.
- subiectul activ poate fi orice persoană fizică (major sau minor răspunzător penal la data
săvârşirii faptei) – cu excepţia cazurilor în care legea solicită o anumită calitate specială
subiectului activ; infracţiunea complexă se poate comite în participaţie penală sub toate
formele.
- subiectul pasiv al infracţiunii complexe poate fi unic sau reprezentat de o pluralitate de
persoane.
- la nivelul laturii obiective, construcţia juridică a unei infracţiuni complexe poate
presupune, după caz, două activităţi cu valoare infracţională proprie, deosebite ca natură (ex.:
tâlhăria) sau similare (ex.: omorul calificat comis asupra a două sau mai multor persoane, cu
aceeaşi ocazie şi în aceeaşi împrejurare), ori o singură acţiune sau inacţiune incriminată în mod
de sine-stătător, unică (ex.: lovirea superiorului sau a inferiorului, art. 420 noul Cod penal), sau
prevăzută alternativ altei/altor acţiuni sau inacţiuni cu valoare infracţională proprie (ex.:
ultrajul, art. 257 noul Cod penal).
- din punct de vedere subiectiv, după caz, infracţiunea complexă se poate comite cu
oricare formă posibilă de vinovăţie, în funcţie de reglementare (ex.: cu intenţie – furtul calificat
92
G. Antoniu (coord.), op.cit., p. 367.
prin violare de domiciliu sau sediu profesional, art. 229 alin. 2 lit. b noul Cod penal; din culpă –
vătămarea corporală din culpă, forma agravată din alin. 4 al art. 196 noul Cod penal; cu intenţie
depăşită – violul care a cauzat vătămarea corporală a victimei, art. 218 alin. 3 lit. e noul Cod
penal, ori violul care a dus la moartea victimei, art. 218 alin. 4 noul Cod penal).
- infracţiunea complexă se consumă când s-a înfăptuit elementul material, producându-se
urmarea imediată caracteristică faptei incriminate; infracţiunea complexă este susceptibilă de
rămânere la stadiul tentativei, în funcţie de tipul de infracţiune şi de particularităţile obiective şi
subiective ale acesteia (spre ex.: dacă acţiunea principală s-a întrerupt într-un moment anterior
consumării, se va realiza tentativa la infracţiunea complexă, cum ar fi în cazul tâlhărie,
dacă s-a realizat actul de violenţă fizică sau psihică, dar nu s-a reuşit sustragerea bunului mobil).
Potrivit prevederilor legale (art. 36 alin. 2 noul Cod penal), infracţiunea complexă se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, dispoziţie care este în acord
cu principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal (principiul legalităţii pedepselor), normele
speciale care cuprind incriminări complexe prevăzând şi pedepsele corespunzătoare gravităţii
ansamblului unic infracţional. Spre deosebire de infracţiunea continuată, în acest caz nu se
ridică problema unei cauze generale de agravare a pedepsei, gravitatea sporită fiind valorificată
oricum de legiuitor (în mod firesc) prin instituirea unor limite de pedeapsă superioare prin
comparaţie cu cele instituite pentru faptele incriminate absorbite în structura infracţiunii
complexe absorbante. Însă, ca şi în cazul infracţiunii continuate, dacă se descoperă, după o
condamnare definitivă, alte acţiuni / inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni
complexe, pedeapsa se recalculează (potrivit dispoziţiilor art. 37 noul Cod penal).
Potrivit art. 36 alin. 3 noul Cod penal, „infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie
depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea complexă consumată”. „În privinţa pedepsei în
cazul infracţiunii complexe praeterintenţionate, s-a instituit regula că, «dacă s-a produs numai
rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se aplică numai pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea consumată». Această soluţie legislativă vine să confirme ceea ce practica judiciară şi
doctrina penală au promovat, în urma unui efort de interpretare a normei de incriminare a unor
astfel de fapte”; spre exemplu, în cazul unei fapte praeterintenţionate de tâlhărie sau de viol,
când acţiunile violente ale infractorului au condus la vătămarea corporală sau moartea victimei,
dar nu s-a reuşit deposedarea sau întreţinerea raportului / actului sexual, în condiţiile legii.
Pe drept cuvânt, în doctrina penală93 se apreciază că rezolvarea propusă de noul Cod penal
este una parţială şi inconsecventă, observându-se că legea menţine incriminarea tentativei la
astfel de infracţiuni praeterintenţionate numai în cazul în care violenţele exercitate pentru
realizarea laturii obiective a infracţiunii au avut ca urmare doar vătămarea corporală, spre
93
V. Paşca, op.cit., p. 361.
exemplu: art. 234 alin. 3 noul Cod penal; art. 218 alin. 3 lit. e noul Cod penal (nefăcându-se
referire la tentativa acestor infracţiuni praeterintenţionate atunci când au cauzat moartea
victimei, deşi structura acestor infracţiuni este identică). Sub acest aspect, în doctrină se
identifică mai multe soluţii posibile, promovându-se – după caz – soluţia unităţii infracţionale
(se disting două situaţii, antrenând discuţii referitoare la încadrarea juridică a ansamblului faptic,
fie ca tentativă, fie ca fapt consumat, urmând însă – în oricare variantă – regimul de sancţionare
prin parificare de pedeapsă, în raport de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
consumată) sau aceea a pluralităţii de infracţiuni, sub forma unui concurs de infracţiuni (în
sensul ruperii unităţii legale de infracţiune şi al promovării soluţiei concursului de infracţiuni, de
exemplu, între o tentativă de viol sau tâlhărie - pe de o parte – şi o lovire sau vătămare
cauzatoare de moarte, pe de altă parte).94

12.3.3. Infracţiunea de obicei

Fără o definiţie expresă cuprinsă în partea generală a noului Cod penal, infracţiunea de
obicei este definită în doctrina penală ca desemnând acea formă a unităţii legale care constă în
repetarea unei fapte de un număr de ori, până se relevă obişnuinţa, o îndeletnicire, o practică
sancţionată de legea penală, repetarea atribuind ansamblului de acţiuni plurale gravitatea
specifică unei infracţiuni. Legea penală consacră, ca infracţiuni de obicei, spre exemplu:
hărţuirea (art. 208 noul Cod penal); folosirea unui minor în scop de cerşetorie (art. 215 noul
Cod penal); hărţuirea sexuală (art. 223 noul Cod penal). Din conţinutul normei de incriminare
rezultă cerinţa săvârşirii în mod repetat a faptei (care este, aşadar, un element al tipicităţii).
Analiza infracţiunii de obicei permite unele observaţii referitoare la particularităţile ce
disting această formă de unitate infracţională de alte tipuri de infracţiuni. Astfel, după cum se
observă din definiţia acordată, infracţiunea de obicei se compune din mai multe acţiuni care,
apreciate separat, nu cad sub incidenţa legii penale, dar care devin pedepsibile deîndată ce
sunt reluate la un nivel suficient pentru a se aprecia că evidenţiază o deprindere, un obicei,
repetarea faptei reprezentând, deci, o trăsătură constitutivă a conţinutului juridic al unei
asemenea infracţiuni.
Deşi legea nu stabileşte numărul de acte care trebuie comise pentru a da faptei caracter de
îndeletnicire, de obişnuinţă, unii autori consideră necesară săvârşirea a minim trei acte,
avansându-se însă şi opinia (pe care o considerăm întemeiată) potrivit căreia nu se poate adopta
un criteriu numeric abstract, aprecierea urmând să fie făcută pe caz concret, în raport de natura
infracţiunii, conţinutul acesteia, natura activităţii pe care o presupune, important fiind ca în

94
V. Paşca, op.cit., p. 363.
urma analizei de speţă să poată fi dedus caracterul de obicei, de îndeletnicire, caracter care
trebuie să se imprime şi asupra persoanei făptuitorului95.
Infracţiunile de obicei nu sunt susceptibile de tentativă, ridicând unele probleme în
materia participaţiei penale [a se vedea materia pluralităţii de făptuitori].
Infracţiunea de obicei este o infracţiune de durată, cunoscând atât un moment al
consumării (momentul în care faptă s-a repetat de un număr suficient de ori pentru a se stabili
obişnuinţa), cât şi un moment al epuizării, data comiterii ultimului act de executare. Deşi
legea nu cuprinde o reglementare expresă privitoare la momentul epuizării faptei, acesta
rezultă implicât din unele dispoziţii, cum este cea din art. 154 alin. 2 (teza a II-a, ipoteza nr. 2)
C.P, privind curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale. Acest moment, al epuizării,
interesează în raport de: calcularea termenelor de prescripţie a răspunderii penale; aplicarea legii
penale în timp; incidenţa actelor de clemenţă; problemele ce ţin de vârsta persoanei care a comis
faptă etc. Însă, alte efecte juridice, referitoare la anumite instituţii ale dreptului penal (care
presupun trecerea unor termene care acţionează în beneficiul infractorului), precum cele
referitoare la stabilirea stării de recidivă, revocarea suspendării sub supraveghere a executării
pedepsei ori a liberării condiţionate sau a graţierii condiţionate ş.a.m.d., considerăm că urmează
a se produce de la data întrunirii elementelor constitutive, sens în care se pronunţă şi doctrina,
corespunzător unei poziţii constante a practicii instanţei supreme.
Infracţiunea de obicei ridică probleme de delimitare în raport de alte infracţiuni,
precum infracţiunea continuată sau aşa-numita „infracţiune de simplă repetare”. Propunem ca
temă de reflecţie identificarea asemănărilor / deosebirilor între infracţiunea de obicei şi
infracţiunea continuată, oprindu-ne asupra infracţiunii de simplă repetare, pe care o pun în
discuţie unii autori, apreciind-o ca fiind infracţiunea ce se caracterizează prin comiterea unei
pluralităţi de acte care, analizate separat nu au caracter infracţional, numărul actelor necesare
pentru consumare fiind stabilit prin conţinutul normei de incriminare (de regulă, două acte),
nefiind necesară probarea obişnuinţei pentru angajarea răspunderii penale [F. Streteanu, R.
Moroşanu]. Se ilustrează ipoteza prin faptă incriminată în art. 108 alin. 1 lit. b din Legea nr.
46/2008, privind Codul silvic.
Infracţiunea de obicei se sancţionează cu pedeapsa prevăzută conform normei de
incriminare, fiind posibilă şi în cazul acestei infracţiuni (chiar dacă nu există prevederi
exprese) recalcularea pedepsei.

12.3.4. Infracţiunea progresivă

Fără o definiţie expresă cuprinsă în partea generală a noului Cod penal, infracţiunea
progresivă este definită în doctrina penală majoritară ca fiind acea formă de manifestare a

95
G. Antoniu (coord.), op.cit., p. 376.
unităţii legale infracţionale care, după atingerea momentului consumativ corespunzător unei
anumite infracţiuni, fără intervenţia ulterioară a făptuitorului şi după trecerea unui anumit
interval de timp, îşi amplifică progresiv rezultatul ori se produc urmări noi, corespunzătoare
unor infracţiuni mai grave96. În acest caz are loc o absorbţie legală a faptei iniţiale şi a urmării
ei specifice, în infracţiunea mai gravă ce se produce, încadrarea juridică făcându-se potrivit
tipului de infracţiune cu rezultat mai grav.
În doctrină s-au formulat şi alte definiţii, potrivit cărora caracterul progresiv este reliefat şi
de amplificarea acţiunii / inacţiunii, însă, indiferent de opiniile exprimate, trebuie reţinută
particularitatea acestei infracţiuni de durată, care rezidă în lipsa intervenţiei făptuitorului pe
traseul activităţii infracţionale, după declanşarea acesteia prin acţiunea sau inacţiunea sa iniţială.
În genere, literatura juridică ilustrează ca infracţiuni cu potenţial progresiv infracţiunea de
loviri sau alte violenţe (art. 193 noul Cod penal), al cărui rezultat iniţial se poate amplifica de la
simple suferinţe fizice (alin. 1), la leziuni traumatice a căror gravitate este evaluată prin
necesitatea unor zile de îngrijiri medicale pentru recuperare, cel mult 90 de zile (alin. 2), cu
posibilitatea amplificării ce conduce la încadrarea juridică în infracţiunea de vătămare corporală
(art. 194 noul Cod penal), sau chiar în infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte
(art. 195 noul Cod penal – „Dacă vreuna dintre faptele prevăzute în art. 193 şi art. 194 a avut ca
urmare moartea victimei...”), „ceea ce exprimă aptitudinea fiecăreia dintre
acţiunile/inacţiunile specifice acestei infracţiuni de a produce un rezultat mai grav decât cel
prevăzut de normele legale care le incriminează”97.
Deşi, de regulă, infracţiunea progresivă se comite cu intenţie depăşită (ex.: cazul unei
infracţiuni de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, în eventualitatea comiterii acesteia ca
infracţiune progresivă – activitatea infracţională debutează prin faptă iniţială intenţionată de
lovire, care atrage în timp amplificarea urmării materializate în rezultatul letal din culpă),
menţionăm că se poate săvârşi şi exclusiv în baza intenţiei sau a culpei. Ca infracţiuni progresive
se pot manifesta şi alte infracţiuni, precum violul sau tâlhăria care au cauzat moartea victimei
etc.
Fiind o infracţiune de durată şi în cazul infracţiunii progresive se pune problema datei sale
de săvârşire, întrucât şi în acest caz se evidenţiază cele două momente, cel al consumării,
respectiv al epuizării ansamblului faptic infracţional. Momentul consumării este cel al comiterii
acţiunii / inacţiunii iniţiale, ce atrage rezultatul propriu faptei de debut, producerea rezultatului
final, mai grav, marcând momentul epuizării. Potrivit art. 154 alin. 3 noul Cod penal se prevede
că „în cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să
curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează cu pedeapsa corespunzătoare

96
V. Paşca op.cit., p. 384.
97
F. Streteanu, R. Moroşanu, op.cit., p. 391.
rezultatului definitiv produs”. În baza dispoziţiei legale, data săvârşirii acţiunii / inacţiunii
marchează momentul consumării, ca dată de săvârşire a infracţiunii progresive, spre deosebire
de celelalte infracţiuni de durată, în cazul cărora momentul epuizării semnifică data de săvârşire
a infracţiunii.
Rezultă, deci, că încadrarea juridică a faptei se realizează, în cele din urmă, potrivit
rezultatului final, configurat la momentul epuizării, dar, infracţiunea astfel reţinută se apreciază
juridic a se fi săvârşit încă de la momentul apariţiei rezultatului iniţial (momentul consumării),
deşi acesta corespundea unei alte încadrări juridice.
Sub aspectul particularităţilor ce o disting în peisajul unităţii infracţionale, numărându-se
în rândul infracţiunilor de durată, propunem ca temă de reflecţie identificarea asemănărilor şi a
deosebirilor dintre infracţiunea progresivă şi infracţiunile continue, continuate şi de obicei.
 13. PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

13.1. Noțiuni introductive

Pluralitatea de infracţiuni (corespunzător reglementării din Titlul al II-lea, Capitolul V al
părţii generale a noul Cod penal) semnifică situaţia în care aceeaşi persoană a săvârşit două sau
mai multe infracţiuni înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele sau a
săvârşit o nouă infracţiune după ce a fost condamnată definitiv pentru o alta comisă anterior, a
fost transpusă pe plan juridico-penal prin formele acesteia şi sistemele de sancţionare
corespunzătoare fiecărei forme în parte, în funcţie de structura şi caracteristicile sale. În cadrul
legal al pluralităţii de infracţiuni (art. 38-45 noul Cod penal), se delimitează ca forme
concursul de infracţiuni, recidivă şi pluralitatea intermediară, care, sub aspectul condiţiilor de
existenţă şi al tratamentului aplicabil, vizează preponderent persoana fizică infractor major, alte
dispoziţii de interes în materie fiind trecute în cadrul reglementării privitoare la răspunderea
penală a persoanelor juridice, respectiv a minorităţii, fiind incluse în Titlul V şi Titlul VI din
partea generală a noului Cod penal.
„Există şi alte forme de pluralitate nereglementate expres în Codul penal şi care nu
constituie nici concurs, nici recidivă şi nici pluralitate intermediară. De exemplu, când un
infractor, după executarea pedepsei pentru o infracţiune comisă din culpă, săvârşeşte o altă
infracţiune din culpă, nu avem niciuna din cele trei pluralităţi menţionate mai sus, dar
ipotezele din această categorie nu prezintă importanţă practică, întrucât nu atrag un tratament
sancţionator distinct”98. Menţionăm că această formă a pluralităţii de infracţiuni s-a încetăţenit
sub denumirea de „pluralitate nenumită de infracţiuni”, deosebindu-se de pluralitatea
intermediară sub aspectul momentului săvârşirii noii infracţiuni, respectiv după executarea sau
considerarea ca executată a unei pedepse, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru
existenţa recidivei (postexecutorii).

13.2. Concursul de infracţiuni

Articolul 38 noul Cod penal reglementează concursul de infracţiuni, definindu-se
formele sub care se înfăţişează acesta, respectiv concurs real [alin. (1)] şi concurs formal [alin.
(2)], prin individualizarea legală a acestora, definiţiile adoptate relevând trăsăturile care le
particularizează sub aspectul modului de constituire a pluralităţii reale de fapte penale. Deşi
cele două forme sunt reglementate distinct de lege, între ele nu sunt deosebiri de esenţă,

98
F. Streteanu, R. Moroşanu, op.cit., p. 409.
existenţa concursului de infracţiuni – şi delimitarea faţă de celelalte forme ale pluralităţii de
infracţiuni – fiind legată de anumite condiţii care trebuie întrunite cumulativ, anume: săvârşirea
de către aceeaşi persoană (fizică sau juridică) a două sau mai multor infracţiuni (prin
raportare la definiţia din art. 15 coroborat cu art. 174 noul Cod penal), înainte de a interveni o
condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele, cel puţin două fapte penale fiind susceptibile
de judecată şi condamnare, pentru a se aplica tratamentul sancţionator propriu acestei forme
de pluralitate de infracţiuni. Sub acest din urmă aspect – cel puţin două infracţiuni să fie
susceptibile de judecată şi să atragă condamnarea – doctrina apreciază constant că nu este
vorba despre o condiţie generală de existenţă a concursului, ci o condiţie privitoare la aplicarea
tratamentului penal prevăzut de lege, implicând lipsa de incidenţă a unor cauze (precum: cauze
de înlăturare a răspunderii penale, cauze de nepedepsire); în ipoteza incidenţei acestor cauze,
concursul de infracţiuni, deşi există mai departe, nu va putea atrage aplicarea dispoziţiilor art.
39 noul Cod penal.
Articolul 38 alin. 1 noul Cod penal reprezintă sediul legal al concursului real (sau
material) de infracţiuni, punând în evidenţă trăsătura caracteristică a acestuia, constând în
săvârşirea, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, a două sau mai multor infracţiuni, ce relevă
modul său specific de naştere, constituind criteriul de delimitare faţă de concursul formal.
Dispoziţia înfăţişează două modalităţi normative, cunoscute sub denumirile – atribuite în
doctrină – de concurs simplu (teza I), respectiv concurs caracterizat (şi) prin legătura,
conexiunea in rem care o dublează pe aceea in personam (teza a II-a), concurs prezentând
conexiune etiologică (legătură mijloc-scop) sau consecvenţională (legătură cauză-efect).
Concursul real prezentând conexitate etiologică manifestă următoarele particularităţi:
ambele infracţiuni din structura sa sunt, din punct de vedere subiectiv, infracţiuni intenţionate;
hotărârea infracţională privind săvârşirea infracţiunii-scop trebuie să se nască anterior comiterii
infracţiunii-mijloc. Putem afirma astfel că această modalitate a concursului real de infracţiuni
semnifică o excepţie de la regula potrivit căreia în structura unui concurs de infracţiuni se pot
reuni infracţiuni caracterizate prin oricare din formele vinovăţiei penale (spre exemplu: o
infracţiune-mijloc de fals în scopul săvârşirii unei infracţiuni de înşelăciune).
Concursul real prezentând conexitate consecvenţională manifestă următoarele
particularităţi: prima infracţiune se poate comite cu intenţie sau din culpă, însă cea de-a doua,
săvârşită în vederea ascunderii precedentei, se comite întotdeauna în baza intenţiei, iar
hotărârea privind săvârşirea celei de-a doua infracţiuni poate lua naştere, după caz, înainte sau
după comiterea celei dintâi, cu excepţia cazului în care prima infracţiune este comisă din
culpă (caz în care hotărârea de comitere a celei de-a doua infracţiuni se ia exclusiv după
săvârşirea primei infracţiuni); de exemplu: o neglijenţă în serviciu acoperită printr-un fals, sau
o infracţiune de fals săvârşită pentru a acoperi o delapidare.
Concursul real caracterizat, graţie legăturii in rem dintre faptele penale reunite în
structura sa, ridică probleme de delimitare în raport de unitatea infracţională, sub forma
infracţiunii complexe, care, după cum s-a menţionat deja, în ipoteza legală a construcţiei prin
reunire, se caracterizează de asemenea printr-o legătură in rem, după caz legătură de la mijloc
la scop ori de la cauză la efect.
Articolul 38 alin. 2 noul Cod penal reprezintă sediul legal al concursului formal (ideal)
de infracţiuni, punându-se în evidenţă trăsătura caracteristică a acestuia, prin modul său
deosebit de constituire, „când o acţiune sau inacţiune (...), din cauza împrejurărilor în care a
avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni”. „În
definiţia concursului ideal de infracţiuni, noţiunea de acţiune sau inacţiune are semnificaţia
unei activităţi materiale, fizice, a unei activităţi naturale care unită cu două sau mai multe
urmări (rezultate) periculoase, prin raportul de cauzalitate, conduce la întrunirea elementelor
constitutive a două sau mai multe infracţiuni”99. Infracţiunile din structura unui concurs formal
se pot comite cu orice formă a vinovăţiei penale; spre exemplu, există un concurs ideal ce
reuneşte infracţiuni din culpă, atunci când, în urma unui accident rutier, sunt atrase două
rezultate relevante penal ce caracterizează o infracţiune de ucidere din culpă, respectiv una de
vătămare corporală din culpă (o persoană sau mai multe au fost ucise şi una sau mai multe au
fost rănite prin acţiunea unică a conducătorului auto neatent).
Concursul formal de infracţiuni ridică, de asemenea, probleme de delimitare faţă de
unitatea infracţională, spre exemplu în cazurile în care legiuitorul creează infracţiuni complexe
(a se vedea exemplul anterior), sau în raport de infracţiunea progresivă, în cazul căreia
acţiunea sau inacţiunea este susceptibilă să conducă la rezultate din ce în ce mai grave,
corespunzătoare unor infracţiuni distincte, care absorb infracţiunile cu urmări mai puţin grave.
Formele concursului de infracţiuni nu se reduc la concursul formal şi cel real. Această
clasificare a formelor concursului (forme consacrate expres de legea penală) se realizează
după numărul de acţiuni sau inacţiuni (una singură sau mai multe acţiuni sau inacţiuni,
săvârşite în condiţiile legii), din care reiese pluralitatea infracţională.
Doctrina operează şi cu alte criterii de clasificare, amintind în acest sens:
- după natura infracţiunilor, se face distincţie între concurs omogen şi concurs eterogen
de infracţiuni, atât concursul real cât şi cel formal putând îmbrăca, după caz, aceste forme,

99
V. Paşca, op.cit., p. 352.
după cum infracţiunile concurente prezintă aceeaşi natură (concurs omogen), sau sunt de
natură diferită (concurs eterogen).
- de asemenea, operând în baza criteriului dat de momentul de săvârşire a faptelor penale,
desigur, anterior rămânerii definitive a unei hotărâri de condamnare pentru vreuna dintre
infracţiuni, se distinge între concurs succesiv şi concurs simultan de infracţiuni. Dacă
simultaneitate caracterizează un concurs ideal de infracţiuni, comiterea infracţiunilor
concurente în mod succesiv este specifică unui concurs real, sens în care se impune delimitarea
în raport de o infracţiune săvârşită în mod continuat, atunci când infracţiunile concurente sunt
şi de aceeaşi natură (concurs real succesiv omogen). Nu este însă exclus nici concursul real
simultan de infracţiuni!
Reglementarea (corespunzătoare art. 39 şi 40 noul Cod penal) dispune în materia
sancţionării concursului de infracţiuni săvârşite de persoana fizică, de pe poziţia infractorului
major, stabilind tratamentul penal, din punct de vedere al pedepsei principale. Celor două
forme ale concursului de infracţiuni – real, formal – li se creează un regim juridic de
sancţionare uniform, în cadrul căruia se pot observa atât o pluralitate de sisteme de sancţionare
corespunzătoare dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. a)-e) noul Cod penal AL, cât şi instituirea
unei soluţii de excepţie, fără precedent (art. 39 alin. 2 noul Cod penal).
Reglementarea modului de aplicare a pedepsei principale în caz de concurs parcurge, de
asemenea, cele două etape de individualizare a pedepsei, anume individualizarea pedepsei
pentru fiecare infracţiune în parte (potrivit criteriilor din art. 74 noul Cod penal), urmată de
aplicarea pedepsei pentru ansamblul infracţional comis. Ipotezele şi soluţiile legale prevăzute
în art. 39 alin. (1) noul Cod penal atrag incidenţa:
– sistemului absorbţiei, când s-au stabilit pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă şi una sau
mai multe pedepse cu închisoarea sau amenda (se aplică pedeapsa – absorbantă – a detenţiunii
pe viaţă, potrivit art. 39 alin. 1 lit. a noul Cod penal);
– sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, când s-au stabilit pedepse din
aceeaşi specie – fie închisoarea, fie amenda –, aplicându-se pedeapsa cea mai grea şi la
aceasta un spor fix, în condiţiile legii, respectiv o treime din totalul celorlalte pedepse (sistem
operant pentru ipotezele din art. 39 alin. 1 lit. b şi c noul Cod penal);
– sistemul cumulului aritmetic, când s-a stabilit câte o pedeapsă de natură diferită –
închisoarea şi amenda –, aplicându-se pedeapsa închisorii, la care se adaugă, în întregime,
pedeapsa amenzii (art. 39 alin. 1 lit. d noul Cod penal);
 – sistemul mixt, al cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, combinat cu sistemul
cumulului aritmetic, atunci când s-au stabilit mai multe pedepse de specie diferită – închisoare
şi amendă
– contopindu-se potrivit sistemului descris la lit. b) pedepsele cu închisoarea şi
potrivit sistemului indicat la lit. c) pedepsele cu amenda şi procedându-se apoi, cu rezultatele
astfel atinse, după sistemul de la lit. d) (art. 39 alin. 1 lit. e noul Cod penal).
Dispoziţia art. 39 alin. 2 noul Cod penal, ca dispoziţie de excepţie, permite instanţei să
poată aplica, în condiţiile exprese ale legii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă, chiar dacă nu se
prevede această pedeapsă pentru niciuna dintre infracţiunile concurente (deci se creează
posibilitatea aplicării sale, dar nu în calitate de pedeapsă absorbantă), în situaţiile în care
instanţa nu apreciază oportun să opteze, în sancţionarea ansamblului de fapte penale, pentru
aplicarea (sub cenzura limitei generale a închisorii, de 30 ani – potrivit art. 2 alin. 3 noul Cod
penal) unei pedepse privative de libertate pe termen limitat – închisoarea (după sistemul
cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix).
Sub aspectul naturii juridice, concursul de infracţiuni tinde a fi apreciat drept o cauză
generală, legală şi personală de agravare obligatorie a pedepsei (după cum reiese şi din
prevederile art. 79 noul Cod penal).
Reglementarea instituţiei contopirii pedepselor pentru infracţiunile concurente (art. 40
noul Cod penal) oferă rezolvare situaţiilor din practică atunci când infracţiunile concurente
au fost judecate separat în faţa unor instanţe diferite sau chiar în faţa aceleiaşi instanţe, dar
asupra cărora s-au pronunţat hotărâri distincte de condamnare.
Sancţionarea concursului de infracţiuni (precum şi a celorlalte forme ale pluralităţii de
infracţiuni, în cazul persoanei fizice, infractor major), nu se reduce la aplicarea pedepsei
principale (art. 39 noul Cod penal). În privinţa tratamentului penal al concursului de infracţiuni
interesează şi dispoziţiile din art. 45 noul Cod penal – pedepse complementare, pedepse
accesorii, măsuri de siguranţă în caz de concurs de infracţiuni – configurând materie
corespunzătoare semestrului al II-lea de studiu.

13.3. Recidiva
Recidiva în cazul persoanei fizice este prevăzută în noul Cod penal în art. 41-43 şi art. 45,
cadrul legal rezervat acestei forme a pluralităţii de infracţiuni nefiind acoperit numai prin
reglementările menţionate. Ţinând cont de vasta problematică pe care o implică recidivă (din
modul cum este reglementată, din anumite condiţii impuse de lege şi potrivit regimului de
sancţionare stabilit), acest cadru legal se completează cu dispoziţii privitoare şi la alte instituţii
juridico-penale, cum sunt: unele mijloace de individualizare a pedepsei (suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, liberarea condiţionată), unele dispoziţii din partea specială a Cod
penal (art. 285), cauze care înlătură executarea pedepsei (graţierea şi prescripţia executării
pedepsei).
Pornind de la prevederile art. 41 alin. 1 noul Cod penal, care înscrie definiţia generală,
legală, a recidivei ca formă a pluralităţii de infracţiuni, aceasta reprezintă situaţia în care, după
condamnarea definitivă, executată sau nu, dar până la reabilitare sau împlinirea termenului de
reabilitare, cel condamnat îşi reiterează, în condiţiile legii, comportamentul infracţional
intenţionat. Ţinând seama de ansamblul reglementărilor în materie, se conturează cu claritate
formele consacrate pentru recidivă în cazul persoanei fizice, anume: recidivă
postcondamnatorie şi postexecutorie, relativă, generală (fără a fi împiedicată, în concret, o
recidivă specială), temporară (fără a fi împiedicată, în concret, recidivă perpetuă în cazul
infracţiunilor imprescriptibile, pentru situaţiile condamnaţilor care s-ar sustrage de la
executarea pedepsei aplicate pentru o asemenea infracţiune), teritorială, dar şi internaţională,
cu regim diferenţiat de sancţionare (după cum este o recidivă postcondamnatorie sau
postexecutorie), respectiv cu efect unic (recomandăm parcurgerea doctrinei, care prezintă pe
larg formele recidivei, după varietatea criteriilor de clasificare).
Pentru existenţa recidivei în cazul persoanei fizice se cere întrunirea cumulativă a unui
set de condiţii generale, condiţii de existenţă pozitive (art. 41) şi condiţii de existenţă negative
(art. 42), privitoare la cei doi termeni din structura acestei forme a pluralităţii de infracţiuni.
Primul termen constă în existenţa unei hotărâri definitive de condamnare, care trebuie să
realizeze cerinţele legale; al doilea termen rezidă în reiterarea comportamentului infracţional,
prin săvârşirea unei noi infracţiuni, în condiţiile prevăzute de lege.
Astfel, condiţiile generale de existenţă a stării de recidivă (condiţii pozitive) privesc:
- existenţa unei condamnări definitive pe latură penală (executată sau nu), care trebuie să
se refere la o infracţiune intenţionată sau praeterintenionată şi care să atragă o pedeapsă
concretă privativă de libertate de o anumită gravitate (închisoare mai mare de un an sau
detenţiune pe viaţă), pedeapsă aplicată pentru o unitate infracţională sau ca rezultantă a unui
concurs de infracţiuni.
- săvârşirea unei noi infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate (în accepţiunea
din art. 174 noul Cod penal), infracţiune de o anumită gravitate, pentru care pedeapsă abstractă
(prevăzută de lege) să fie închisoarea de un an sau mai mare de un an (se are în vedere
maximul special de pedeapsă), ori detenţiunea pe viaţă (indiferent dacă aceasta este sancţiune
unică sau alternativă: închisoare sau amendă, ori închisoare sau detenţiune pe viaţă).
 - unitatea de subiect activ (condamnarea anterioară şi noua infracţiune să privească
aceeaşi persoană, cu precizarea că interesează persoana fizică ca infractor major, existând
incompatibilitate între starea de minoritate a infractorului şi această formă a pluralităţii de
infracţiuni).
Se adaugă acestor condiţii cazurile prevăzute de lege în art. 42 noul Cod penal
(condamnări care nu atrag starea de recidivă), cazuri care semnifică, potrivit doctrinei, condiţii
negative privind termenii recidivei.
Revenind la dispoziţiile înscrise în art. 41 alin. 1 noul Cod penal, sfera condiţiilor de
existenţă a recidivei se întregeşte prin condiţia integrată în definiţia legală, privind fixarea
momentului limită de săvârşire a noii infracţiuni, anume: până la reabilitare sau împlinirea
termenului de reabilitare.
Săvârşirea, din nou, a unei infracţiuni, în raport de o condamnare definitivă
privitoare la fapte care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală, ori de o
condamnare referitoare la o infracţiune amnistiată, exclude orice formă a pluralităţii de
infracţiuni, pe când comiterea unei noi infracţiuni după o condamnare definitivă neexecutată
sau executată doar parţial pentru o infracţiune din culpă atrage pluralitatea de infracţiuni sub
forma pluralităţii intermediare, iar dacă – în acest ultim caz – noua infracţiune se comite după
executarea sau considerarea ca executată a primei condamnări, va exista pluralitate nenumită.
Particularităţile ce individualizează formele recidivei în cazul persoanei fizice în funcţie de
momentul săvârşirii noii infracţiuni, după condamnarea definitivă, conduc la reţinerea recidivei
postcondamnatorii (care ia naştere, în condiţiile legii, prin reiterarea comportamentului
infracţional în raport de condamnarea definitivă neexecutată ori executată doar parţial) şi a
recidivei postexecutorii (care ia naştere, în condiţiile legii, prin reiterarea comportamentului
infracţional în raport de condamnarea definitivă executată ori considerată ca executată).
Sub acest aspect, sunt de semnalat următoarele:
– recidivă postcondamnatorie se poate configura prin comiterea noii infracţiuni: înainte
de începerea executării pedepsei, în timpul executării pedepsei într-un loc de deţinere, pe
durata termenelor de supraveghere ale liberării condiţionate (art. 104 alin. 2 noul Cod penal),
suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art. 96 alin. 4 şi 5 noul Cod penal) ori pe
durata termenului de încercare al unei graţieri condiţionate, inclusiv atunci când se comite
infracţiunea de evadare (art. 285 noul Cod penal) sau când noua infracţiune se comite, în
condiţiile legii, în stare de evadare;
– recidivă postexecutorie se poate configura prin comiterea noii infracţiuni: după
executarea propriu-zisă a pedepsei sau considerarea ei ca executată, prin clemenţă (doar) sub
forma graţierii (totală sau parţială), necondiţionată sau condiţionată (dar ulterior producerii
efectelor definitive), prin împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei (la
infracţiunile prescriptibile) ori după împlinirea termenelor de supraveghere ale suspendării
executării pedepsei sub supraveghere ori liberării condiţionate, dar până la intervenirea
reabilitării sau împlinirea termenului de reabilitare.
Cu privire la tratamentul penal al recidivei, prin dispoziţiile art. 43 noul Cod penal se
reglementează sistemele de sancţionare, cu referire la pedeapsa principală, în caz de recidivă
postcondamnatorie şi postexecutorie.
Sancţionarea recidivei postcondamnatorii se realizează în lumina dispoziţiilor art. 43
alin. 1-4 noul Cod penal, respectiv alin. 5 în cazul recidivei postexecutorii. Descoperirea
ulterioară a stării de recidivă atrage recalcularea pedepsei, operaţiune posibilă numai dacă
starea de recidivă a fost descoperită mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau stinsă în
alt mod (art. 43 alin. 6 noul Cod penal), dispoziţiile privind recalcularea pedepsei fiind
aplicabile şi în cazul înlocuirii sau comutării pedepsei detenţiunii pe viaţă cu/în pedeapsa
închisorii (art. 43 alin. 7 noul Cod penal).
Tratamentul penal al recidivei postcondamnatorii în cazul persoanei fizice se întemeiază
pe sistemul cumulului aritmetic al pedepselor. Cumulul aritmetic al pedepselor, corespunzător
art. 43 alin. 1 noul Cod penal, este operant şi atunci când pe parcursul termenului de
supraveghere al suspendării executării pedepsei/liberării condiţionate, în condiţiile prevăzute
de lege, ia naştere recidivă postcondamnatorie, pedeapsa pentru noua infracţiune stabilindu-se
şi executându-se potrivit dispoziţiilor legale, sau atunci când săvârşirea infracţiunii are loc în
termenul de încercare al unei graţieri condiţionate (practica legislativă a graţierii condiţionate
instituind cumularea pedepselor). Tot cumulul aritmetic este operant când se realizează
condiţiile recidivei postcondamnatorii şi are loc evadarea, pedeapsa aplicată pentru infracţiunea
de evadare adăugându-se la restul rămas neexecutat din pedeapsă la data evadării (art. 285 alin.
4 noul Cod penal).
Potrivit art. 43 alin. 2 noul Cod penal – aplicarea pedepsei în situaţia în care, după
condamnarea definitivă neexecutată sau executată parţial, se comite un concurs de
infracţiuni, dintre care cel puţin una se află în stare de recidivă –, se oferă o soluţie
legislativă care preîntâmpină orice discuţie din doctrină sau rezolvări jurisprudenţiale
divergente, fixând clar şi ordinea de valorificare a formelor pluralităţii de infracţiuni astfel
întrunite, şi anume: aplicarea, mai întâi, a regulilor referitoare la concursul de infracţiuni şi,
apoi, a celor privind recidivă postcondamnatorie. Acest mecanism de sancţionare rămâne
funcţional şi atunci când una dintre infracţiunile concurente ulterioare unei condamnări
definitive este infracţiunea de evadare, iar în stare de evadare se comite, din nou, o infracţiune.
Regimul de sancţionare prin cumul aritmetic configurează, astfel, regimul unic de
sancţionare în cazul recidivei postcondamnatorii (cumul aritmetic limitat, inerent, de maximul
general al pedepsei închisorii), funcţional sub cenzura înscrisă prin art. 2 alin. 3 noul Cod penal.
Prin dispoziţia de excepţie din art. 43 alin. 3 noul Cod penal, care permite instanţei să
poată înlocui pedeapsa închisorii cu detenţiunea pe viaţă (dacă prin cumul aritmetic s-ar depăşi
cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii – situaţie constatată ca efect al
unui calcul strict matematic, realizat în mod abstract – iar pentru cel puţin una dintre
infracţiunile săvârşite pedeapsa legală ar fi închisoarea de 20 de ani sau mai mare).
Când pedeapsa anterioară sau pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită în stare de
recidivă postcondamnatorie este detenţiunea pe viaţă, se va executa pedeapsa detenţiunii pe
viaţă (art. 43 alin. 4 noul Cod penal), fiind consacrat în această ipoteză sistemul sancţionator al
absorbţiei.
Tratamentul penal al recidivei postexecutorii în cazul persoanei fizice se realizează, în
lumina dispoziţiilor art. 43 alin. 5 noul Cod penal, prin majorarea legală a limitelor speciale de
pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă în stare de recidivă (închisoare sau
amendă), cu jumătate, sub rezerva limitei inerente constând în maximul general al respectivei
categorii de pedeapsă (art. 2 alin. 3 noul Cod penal). Şi în cazul recidivei postexecutorii, în
structura celui de-al doilea termen se poate verifica existenţa unui concurs de infracţiuni. Chiar
şi în lipsa unei dispoziţii exprese în acest sens [mai exact, prin interpretarea per a contrario a
textului art. 43 alin. 2 noul Cod penal şi ţinând cont de imposibilitatea logică a unui sistem
distinct de rezolvare], ca mod de soluţionare a unei asemenea situaţii, se va proceda, mai întâi
(spre deosebire de ipoteza similară a recidivei postcondamnatorii), la aplicarea dispoziţiilor
sancţionatorii ale recidivei postexecutorii, pentru fiecare infracţiune concurentă în parte, după
care (luând în considerare pedepsele concrete astfel stabilite) se vor aplica dispoziţiile
sancţionatorii ale concursului de infracţiuni, în vederea stabilirii pedepsei finale de executat
pentru întreaga pluralitate de infracţiuni.
Din punct de vedere al naturii juridice, în condiţiile reglementării actuale, recidivă
constituie o cauză (stare) generală, legală şi personală de agravare obligatorie a pedepsei.
Dacă această stare vine în concurs cu alte cauze de agravare a răspunderii penale, se va ţine
cont de prevederile art. 79 alin. 2 noul Cod penal. În situaţiile de dublă recidivă, practica a
decis, în mod obligatoriu pentru instanţe, că, dacă o infracţiune a fost comisă în condiţiile
recidivei postcondamnatorii şi – totodată – în stare de recidivă postexecutorie, se va face mai
întâi aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la aceasta din urmă, după care se va proceda în
baza reglementării privind recidivă postcondamnatorie.
 14. PLURALITATEA INTERMEDIARǍ DE INFRACŢIUNI

În art. 44 noul Cod penal se reglementează pluralitatea intermediară, ca formă a

pluralităţii de infracţiuni, distinctă atât de concurs (întrucât o nouă infracţiune se săvârşeşte
după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare neexecutate sau executate parţial),
cât şi de recidivă, ca recidivă postcondamnatorie (nefiind realizate nici condiţiile prevăzute
de lege pentru aceasta). În egală măsură, pluralitatea intermediară se apropie de starea de
recidivă postcondamnatorie, prin existenţa unei condamnări definitive şi a intervalului de timp
în care se comite noua infracţiune (respectiv până la data la care pedeapsa este executată sau
considerată ca executată), după cum împrumută regimul de sancţionare de la concursul de
infracţiuni.
Potrivit art. 44 alin. 1 noul Cod penal este descris conţinutul normativ specific acestei
forme de pluralitate de infracţiuni, iar prin dispoziţiile din alin. 2 se stabileşte regimul de
sancţionare. Pluralitatea intermediară prezintă o structură proprie, din care rezultă existenţa
unei condamnări definitive neexecutate ori executate doar parţial, în raport de care aceeaşi
persoană (fizică sau juridică) comite o nouă infracţiune, în lipsa condiţiilor cerute de lege
pentru existenţa stării de recidivă (postcondamnatorie).
În cazul persoanei fizice, este suficient să lipsească cel puţin una dintre condiţiile
prevăzute drept necesare pentru existenţa recidivei postcondamnatorii (după caz, oricare
dintre cele care privesc termenul întâi sau termenul secund al acesteia), oferind o gamă amplă
de situaţii în cadrul pluralităţii de infracţiuni, ca pluralitate intermediară, pe drept cuvânt
arătându-se în doctrină că „structura sa poate interveni în foarte multe variante – simple sau
combinate”100. Ca şi starea de recidivă, pluralitatea intermediară este incompatibilă cu starea
de minoritate a infractorului.
Pluralitatea intermediară poate lua naştere prin comiterea noii infracţiuni înainte de
începerea executării pedepsei, în timpul executării pedepsei într-un loc de deţinere, pe durata
termenelor de supraveghere ale liberării condiţionate (art. 104 alin. 2 noul Cod penal),
suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art. 96 alin. 4 şi 5 noul Cod penal) ori pe
durata termenului de încercare al unei graţieri condiţionate, inclusiv atunci când se comite
infracţiunea de evadare (art. 285 noul Cod penal) sau când noua infracţiune se comite, în
condiţiile legii, în stare de evadare, nefiind – în toate aceste cazuri – întrunite condiţiile

100
V. Paşca, op.cit., p. 372.
necesare (lipsind cel puţin una, oricare ar fi aceea) pentru existenţa recidivei
postcondamnatorii.
În privinţa sancţionării pluralităţii intermediare în cazul persoanei fizice, cu referire la
aplicarea pedepsei principale, legea prevede – în art. 44 alin. 2 noul Cod penal – că „pedeapsa
pentru noua infracţiune şi pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor de la
concursul de infracţiuni”. Este de observat că şi în sancţionarea pluralităţii intermediare
contopirea poate fi exclusă, ca şi în cazul concursului, atunci când intervin situaţii dintre cele
reglementate la art. 39 alin. 1 lit. a sau d noul Cod penal, în ciuda exprimării legiuitorului care
pare, în mod nefericât, a restrânge doar la cazul cumulului juridic ipotezele sancţionatorii ale
pluralităţii intermediare.
Regulile de sancţionare a concursului de infracţiuni se vor avea în vedere şi în raport de
cazurile de pluralitate intermediară emergente în termenele de suspendare a executării pedepsei
sub supraveghere sau de liberare condiţionată. Va opera însă cumulul aritmetic atunci
când noua infracţiune se va comite în termenul de încercare al unei graţieri condiţionate (în
funcţie de prevederile legii speciale în cauză), precum şi atunci când aceasta ar fi evadarea
(art. 285 alin. 4 noul Cod penal).
Atunci când după o condamnare definitivă la o pedeapsă neexecutată ori doar parţial
executată se comite un concurs de infracţiuni, iar nu toate infracţiunile din structura acestuia
întrunesc condiţiile recidivei – care sunt însă verificate de cel puţin una dintre ele – urmează a
se face, pentru întregul ansamblu faptic, aplicarea dispoziţiilor de la art. 43 alin. 2 noul
Cod penal, rezolvându-se întâi concursul şi abia apoi recidivă postcondamnatorie, în al cărei
termen secund vor fi integrate toate infracţiunile concurente, inclusiv acelea care sunt, de
fapt, prin ele însele, în pluralitate intermediară faţă de termenul întâi.
Bibliografie:
I. Mininală, conform fisei dispiplinei:
• Pascu I., Noul Cod penal comentat. Partea generală, ediția a III-a, Ed. Universul
Juridic, București, 2016
• Viorel Paşca, Drept penal. Partea generală. Ediţia a IV-a, revăzută şi adaugită,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015.
• Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală. Conform Noului Cod penal.
Ediţia 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014.
• Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea
generală.Conform noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014.;
• Florin Streteanu, Daniel Nitu, Drept penal. Partea generala. Curs universitar.
Vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014.
• Antoniu G. (coordonator), Bulai C., Duvac C., Griga I., Ivan Gh., Mitrache C.,
Molnar I., Pascu I., Pașca V., Predescu O., Explicații Preliminare ale Noului Cod
Penal, Vol.1-3, Editura Universul Juridic, București, 2010.
• Stoian A.-I. (coord.), Merei L.a, Caiet de practică. Științe penale, ED. FRM,
București, 2015.

II. Suplimentară
• Antoniu G. (coordonator), Bulai C., Duvac C., Griga I., Ivan Gh., Mitrache Ctin.,
Molnar I., Pascu I., Pașca V., Predescu O., Explicații Preliminare ale Noului Cod
Penal, Vol.1, Articolele 1-52, Editura Universul Juridic, București, 2010.
• Antoniu G., Bulai C., Chivulescu Gh., Dicţionar juridic penal, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976
• Bulai C., Manual de drept penal. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti,
1997.
• Dobrinoiu V., Brânză W., Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2003.
• Dobrinoiu V., Nistoreanu Gh., Boroi A., Pascu I., Molnar I., Lazăr V., Drept
penal. Partea generală., Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1996.
• Dongoroz V.ş.a.,., Explicaţii teoretice ale codului penal român. Partea generală.
Vol. I. Ed. a II-a. Bucureşti: Academia Română şi ALL BECK, 2003.
• Giurgiu N., Legea penală şi infracţiunea, Ed. Gama, Iaşi, 1994.
• Giurgiu N., Legea penală şi infracţiunea. Doctrină, legislaţie, practică judiciară.
Ed. revăzută şi adăugită. Iaşi: Gama, 1995.
• Hotca M. A., Noul Cod penal şi Codul penal anterior, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2009.
• Mitrache C., Mitrache C., Drept Penal Român, Partea Generală, Editura
Universul Juridic, București, 2014.
• Nistoreanu Gh., Boroi A., Drept penal. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti,
2002.
• Oancea I., Tratat de drept penal. Ed. All, Bucureşti, 1994, p. 92.
• Pascu I., Dima T., Păun C., Gorunescu M., Dobrinoiu V., Adrian M., Uzlău A. S.,
Drept Penal. Partea generală, ediţia a 3-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013.
• Stănoiu R. M., Asistenţa juridică internaţională în materie penală, Ed. Academiei
RSR, 1977.
• Streteanu F., Nițu D., Drept Penal, Partea Generală, Vol. I, Editura Universul
Juridic, București, 2014.
• Zolyneak M., Drept penal. Vol. II.:Ed. Chemarea, Iaşi, 1992.
 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE PENTRU EXAMEN
1. Caracterele dreptului penal
2. Obiectul dreptului penal
3. Legătura dreptului penal cu alte ramuri de drept
4. Obiectul ştiinţei dreptului penal
5. Principiul legalităţii
6. Principiul umanismului
7. Principiul egalităţii în faţa legii penale
8. Principiul răspunderii penale personale
9. Principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală
10. Izvoarele dreptului penal
11. Normele juridice penale. Noţiunea şi structura normei juridice penale
12. Aplicarea legii penale în timp
13. Retroactivitatea legii penale
14. Principiul teritorialităţii legii penale
15. Excepţii de la principiul teritorialităţii legii penale
16. Principiul personalităţii legii penale
17. Principiul realităţii legii penale
18. Principiul universalităţii legii penale
19. Noţiunea raportului juridic penal
20. Structura raportului juridic de drept penal
21. Naşterea raportului juridic penal
22. Constatarea juridică a existenţei raportului juridic penal de conflict
23. Stingerea raportului juridic penal
24. Definiţia infracţiunii. Trăsături esenţiale
25. Clasificarea conţinuturilor de infracţiuni
26. Obiectul infracţiunii
27. Subiecţii infracţiunii
28. Elementul material
29. Urmarea imediată
30. Legătura de cauzalitate
31. Latura subiectivă a infracţiunii
32. Intenţia
33. Culpa
34. Intenţia depăşită (praeterintenţia).
35. Legitima apărare - cauză justificativă
36. Starea de necesitate - cauză justificativă
37. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii - cauză justificativă
38. Consimţământul persoanei vătămate - cauză justificativă
39. Minoritatea făptuitorului - cauză de neimputabilitate
40. Intoxicaţia - cauză de neimputabilitate
41. Excesul neimputabil - cauză de neimputabilitate
42. Cazul fortuit - cauză de neimputabilitate
43. Eroarea - cauză de neimputabilitate
44. Tentativa. Noţiune şi condiţii
45. Formele tentativei
46. Incriminarea şi sancţionarea tentativei
47. Cauzele de nepedepsire a tentativei
48. Actele de pregătire
49. Infracţiunea simplă
50. Infracţiunea continuă
51. Infracţiunea deviată
52. Infracţiunea continuată
53. Infracţiunea complexă
54. Infracţiunea de obicei
55. Infracţiunea progresivă
56. Concursul de infracţiuni
57. Recidiva
58. Pluralitatea intermediarǎ de infracţiuni