3.

Particularităţi determinate de bolnavi

Nu numai particularităţile bolii, dar şi particularităţile bolnavului pot influenţa decizia
terapeutică a medicului de familie.
Bolnavi care necesită internare
• Bolnavi cu o stare generală alterată
• Bolnavi cu o reactivitate deosebita
• Bolnavi alergici
• Bolnavi care nu cooperează
• Unii bolnavi psihici
• Bolnavi care nu au condiţii minime de îngrijire la domiciliu
• Bolnavi din familii dezorganizate
• Bolnavi singuri, părăsiţi
4. Necesitatea de a interveni în urgenţe este marcată de obligaţia medicului de familie de a
acorda primul ajutor în toate urgenţele, pentru întreţinerea funcţiilor vitale şi prevenirea
complicaţiilor fatale, cu alte cuvinte este obligaţia de a face tot posibilul în toate tipurile de
urgenţe.
5. Necesitatea colaborării cu alţi specialişti.
Există cazuri mai complicate, care impun colaborarea cu specialiştii de profil. Medicul de
familie trebuie să întreţină legături funcţionale cu secţiile consultative respective pentru o
colaborare în timp util în favoarea pacientului.
6. Tratamentul integral al bolnavului Proiect. V2
175

Particularităţile determinate de necesitatea îngrijirii integrale sunt:

• Considerarea tuturor bolilor de care suferă bolnavul
• Stabilirea legăturilor patogenetice
• Ierarhizarea bolilor din punct de vedere terapeutic
• Considerarea condiţiilor de viaţă şi familiale
• Elaborarea sintezei terapeutice
• Elaborarea unei conduite optimale
• Evitarea interacţiunilor medicamentoase şi a efectelor adverse
7. Supravegherea continuă a bolnavului
Spre deosebire de specialiştii din staţionar, care acordă asistenţă medicală episodică, medicii de
familie acordă asistenţă medicală continuă şi sunt obligaţi să supravegheze în timp rezultatele
tratamentului şi să adapteze conduita terapeutică lui în funcţie de evoluţia bolii, în scopul
preveniri complicaţiilor şi recidivelor.
8. Importanţa tratamentului nemedicamentos în medicina de familie.
Unul din cele mai dificile momente în tratamentul ambulatoriu este de a înlătura factorii de risc
(combaterea deprinderilor dăunătoare cu modificarea stilului de viaţă, ) şi de a respecta
recomandările igieno-dietetice corespunzătoare bolii.
9. Cointeresarea pacientului este necesară pentru atragerea bolnavului pentru respectarea
recomandărilor şi înlăturarea factorilor de risc. Acest aspect prevede informarea corectă a
pacientului, adaptarea deciziei la posibilităţile bolnavului, aprecierea necesităţii tratamentului
psihoterapeutic, altfel spus de a spori complianţa pacientului pentru tratament.
10. Cointeresarea familiei
Deoarece tratamentul se desfăşoară în familie este necesară de a cointeresa şi familia, pentru
respectarea recomandărilor şi crearea unei ambianţe favorabile pentru însănătoşirea bolnavului.
11. Consilierea pacientului
Pentru că medicul de familie este medicul care abordează persoana cu probleme medicale şi
nu numai bolile, el trebuie să fie şi un consilier bun al pacient. Medicul-consilier bun se interpune
între pacient şi sistemul medical, pacient şi familie, pacient şi societate, pledând de fiecare dată
pentru respectarea drepturilor pacientului şi apărând interesele bolnavului.
12. Necesitatea îngrijirilor terminale
Realizarea tratamentelor paliative este unul din cele mai dificile momente în activitatea
curativă a medicului de familie. Medicului de familie trebuie să fie lider în echipa de îngrijiri
paliative la domiciliu, asigurând calitatea vieţii muribundului prin combaterea celor mai frecvente
sindroame întâlnite în această perioadă: durerea, dispneea, escarele, depresia, constipaţia, Proiect. V2
176

anxietatea, etc. Important e şi să asigure susţinere psihică a bolnavului terminal şi membrilor

familiei (şi după decesul apropiatului).
Supravegherea tratamentului
După efectuarea recomandărilor şi prescrierea tratamentului, medicul de familie trebuie sa
realizeze o supraveghere a lui cu monitorizarea clinică, paraclinică şi farmacocinetică, care se
deosebeşte de cea din medicina de staţionar, unde se efectuează supraveghere permanentă.
Supravegherea episodică în medicina de familie poate fi realizată prin supravegherea ordinară şi
specială.
I. În cadrul supravegherii ordinare este nevoie de apreciat:
1. Complianţa bolnavului
Medicul de familie trebuie să se asigure că pacientul respectă regimul şi urmează indicaţiile
efectuate. În prezent, fiind în era informatizării, mulţi dintre pacienţi practică automedicaţia, fără
să consulte vre-un medic. Din cauza că pacientul nu este informat suficient sau corect pacientul
poate să modifice schema de tratament sau să înlocuiască un preparat cu alt remediu. În cazul
pacientului puţin compleant medicul trebuie să identifice care a fost cauza incompleanţei, cele
mai frecvente fiind: neîncrederea în medic (de exemplu, medicul nu este convingător, pacientul
este capricios, cu personalitate accentuată), preparate greu de administrat, spre exemplu gust
neplăcut, scheme complicate, mod de posologie dificil, adversităţi, refuzul şi abandonarea
tratamentului. În medicina de familie de preferinţă sunt formele accesibile şi uşoare pentru
administrare, de exemplu soluţii orale, supozitoare, inhalatoare.
2. Toleranţa
În acest aspect medicul de familie trebuie să ţină cont de insuficienţe enzimatice sau de organ,
unele intoleranţe individuale, patologii asociate care influenţează absorbţia, metabolismul şi
eliminarea remediilor farmacologice
3. Eficacitatea se evaluează în baza semnelor şi criteriilor pe baza cărora s-a stabilit
diagnosticul: ameliorarea stării generale a pacientului, diminuarea sau dispariţia semnelor
clinice, ameliorarea modificărilor umorale, îmbunătăţirea probelor funcţionale (ECG, pef-
metria).
II. Supravegherea specială include: supravegherea
• bolnavilor cu risc: nou-născuţii, copii, bătrâni, gravidele, pacienţii cu dizabilităţi, bolnavi
cu insuficienţe renală şi/sau hepatică.
• medicamente cu risc: diferenţa dintre doza toxică şi cea terapeutic eficace, interacţiuni
medicamentoase.
Proiect. V2
177

Medicina defensivă
Medicina defensivă prezintă compromisul, deviaţia, abaterea de la ceea ce crede
medicul că are de făcut în cadrul practicii corecte, argumentate ştiinţific, la ceea ce crede
pacientul că trebuie de făcut.
Pentru a ajunge la un compromis cu pacientul este nevoie de a poseda o comunicare bună,
profesionalism înalt, cunoştinţe profunde şi deprinderi practice corecte, compasiune şi respect
deosebit. În medicina modernă se pune accent pe medicina bazată pe dovezi, astfel în multe cazuri
medicul argumentat refuză un tratament care este solicitat de pacient.
Însă sunt şi situaţii, când fiind plătit de Compania Naţională de Asigurări în Medicină în
funcţie de bolnavii pe care îi are, medicul de familie recurge la medicina defensivă pentru a nu avea
discuţii stresante, a nu fi reclamat, pentru a nu pierde pacientul din lista de evidenţă, pentru a păstra
relaţiile bune cu familia pacientului, etc. Desigur, un aşa compromis poate afecta rezultatele
tratamentului, poate duce la complicaţii şi cheltuieli inutile. De exemplu, o bătrânică de 86 ani, cu
proces de hondroză avansată a articulaţilor mici şi mari, cu sindrom algic persistent moderat în
regiunea coloanei cervicale şi lombare (Osteohondroza difuză a coloanei vertebrale gradul II-III -
confirmat radiologic), solicită medicului de familie să-i indice rezonanţa magnetică nucleară a
coloanei vertebrale, pentru că a citit pe internet despre această metodă informativă în plan
diagnostic. În acest caz solicitarea pacientului ce contravine cu părerea ştiinţifică a medicului.
Medicina defensivă nu este pentru bolnav utilă sau mai puţin periculoasă, ci ar putea fi chiar
dăunătoare. Depinde de limita până unde medicul acceptă să cedeze. De exemplu, un pacient cu
viroză solicită tratament antibacterian cu cefalosporine. Contrapunând pro şi împotrivă medicul de
familie este de acord să indice această investigaţie performantă. Astfel mulţi medici practică
medicina defensivă. După H. Lamberts circa 15% din investigaţiile radiologice, 9% din analizele de
laborator şi 8% din ECG au fost efectuate ca urmare a comportamentului defensiv. Ca şi în alte
specialităţi cu risc sporit precum obstetrica, chirurgia, medicina de urgenţă, în asistenţa medicală
primară riscul de a practica o asemenea medicină este mare, dat fiind faptului că se efectuează
abordare comprehensivă şi holistică, se acordă asistenţă medicală continuă, etc. Medicina defensivă
creşte cheltuielile pentru serviciile de sănătate şi poate expune pacientul la riscuri inutile. Unii
autori atestă că, un medic practică medicina defensivă, în domeniul diagnosticului sau
tratamentului, nu pentru a ajuta pacientul, ci mai degrabă pentru a preveni o acţiune în justiţie dacă
apare o problemă. Un studiu din 2005 de la Şcoala de Sănătate Publică din Harvard a demonstrat pe
un lot de 824 medici din Pennsylvania că, 93% practică medicina defensivă, fiind confirmat de un
sondaj din 2008 din Massachusetts (900 respondenţi) arată că mai mult de 80 % practica medicina
defensiva.
Proiect. V2
178

Cauzele medicinei defensive:

• criza de timp
• evitarea reclamaţiilor
• teama de a pierde bolnavul din listă
• evitarea unor conflicte cu bolnavul
• evitarea unor discuţii inutile
• comunicare dificilă cu pacientul
• bolnav necooperant
• neinformarea pacientului
• diferenţe de opinii
• insuficienţa pregătirii bolnavului
• lipsa de înţelegere a pacientului
• evitarea stresului
• bolnav cu personalitate accentuată
Sinteza terapeutică
Dacă sinteza diagnostică ne ajută sa ajungem la un diagnostic complet al bolnavului, sinteza
terapeutică ne poate ajuta sa ajungem la conduita terapeutica cea mai adecvată. De aceea MF
trebuie sa ia în considerare toate bolile de care suferă bolnavul, să stabilească legăturile dintre ele,
sa facă o ierarhizare a lor, să stabilească o conduită terapeutică în funcţie de gradul în care aceste
boli afectează funcţiile vitale, să stabilească legăturile dintre ele, influenţa pe care tratamentul unei
boli îl poate avea asupra celorlalte boli, s.a.m.d.
Inventarierea tuturor bolilor pacientului

Stabilirea legăturilor dintre bolile respective

Ierarhizarea bolilor respective

Elaborarea conduitei terapeutice în funcţie de tabloul clinic general al bolnavului

Evitarea efectelor adverse asupra celorlalte boli

Elaborarea unor strategii terapeutice în funcţie de ierarhizarea bolilor

Schimbarea conduitei terapeutice în funcţie de evoluţia bolilor respective

Schimbarea strategiei terapeutice în funcţie de modificarea ierarhiei bolilor respective

Sinteza terapeutică îl ajută pe medicul de familie să stabilească tratamentul bolnavului în
funcţie de influenţa pe care acesta ar avea-o asupra celorlalte boli. Aşa, spre exemplu, în tratamentul
HTA la un bolnav cu astm bronşic se pune problema evitării unor β blocante. De asemenea în
tratamentul unei poliartrite reumatoide la un bolnav cu ulcer duodenal, cu diabet zaharat, sau cu
psihoză, se pune problema evitării tratamentului cu corticosteroizi, etc.
Sinteza terapeutică reprezintă o problemă fundamentală a medicinii contemporane. În cazurile mai
complicate, ea se realizează prin intermediul unor consultări interdisciplinare. În practica medicală
curentă, ea ar trebui realizată, de către medicul de familie, însă, care nu-şi va putea îndeplini
funcţiile sale în sistemul de sănătate fără a realiza o abordare integrală a problemelor de sănătate ale
bolnavului.
Sinteza diagnostică şi terapeutică au avantajul de a oferi o imagine globală asupra
pacientului, de a descoperi legăturile dintre boli, de a putea face o ierarhizare a bolilor, de a realiza
o trecere de la boală la bolnav, de a alege conduita terapeutică cea mai adecvată, în funcţie de toate
problemele patologice ale bolnavului, de a individualiza tratamentul, etc. De aceea medicul de
familie trebuie sa acorde o importanţă deosebită sintezei diagnostice şi terapeutice.

1. Particularităţile diagnosticului în medicina de familie. Factorii ce influenţează diagnosticul.

Procesul de diagnosticare – 2 rationamente logice:
 deductiv
 inductiv

Particularitatile diagnosticului clinic in cazul medicinei de familie:

- Diagnosticul clinic poate fi stabilit cu mijloace clinice accesibile
- Nu necesită dotări speciale
- Sânt extrem de importantă observaţia, anamneza, examenul fizic
- Diagnosticul clinic trebuie confirmat
- Diagnosticul clinic sugerează investigaţiile paraclinice
- MF dispune de condiţiile necesare stabilirii diagnosticul clinic
- MF are obligaţia de stabili diagnosticul clinic.

Factorii care determina particularitatile diagnosticului in medicina de familie:

 primul contact (trecerea de la om sanatos la om bolnav, diversitate pacienti, urgente medicale)
 asistenta continua (bolnavi cronici, boli asociate, stadializare diagnostic)
 dotarea tehnica (predominanta metode clinice, colaborare cu alti specialisti)
 asistenta persoanei  diagnostic bio-psiho-social
 asistenta familiei (ereditate, factori familiali)

2. Tipuri de diagnostic în medicina de familie.

diagnostic = ansamblul de investigatii clinice, paraclinice care au scopul de a defini starea patologica a unui pacient
prima etapa a diagnosticului = diagnosticul prezumptiv = suspiciunea existentei unei boli (in baza anamnezei)
diagnostic definitiv (de certitudine) = etapa finala a unui diagnostic; include DD (in baza investigatiilor)
DD = etapa la care diagnosticul prezumptiv este comparat cu tablourile (para)clinice ale altor boli cu simptomatologie
asemanatoare
diagnostic clinic = simptomatica subiectiva + obiectiva; include:
 semne, simptome
 anamneza
 antecedente fiziologice, patologice, eredocolaterale
 mediu de viata, munca
 examenul fizic obiectiv
Particularitatile diagnosticului in medicina de familie: clinic, de sindrom, diferential, precoce, evolutiv, de sanatate

Alte tipuri de diagnostic: anatomoclinic, clinic si stadial, etiologic, evolutiv, de asociatie morbida

3. Formularea diagnosticului. Criterii utilizate.

diagnostic = denumire acceptata de comunitatea stiintifica pt un tablou clinic care are o anumita etiopatogeneza, evolutie si
tratament
formulare diagnostic  respectare succesiune anumiti termeni in diagnostic

Diagnosticul anatomoclinic = leziunea organică sau/şi funcţională sistemului implicat.

Diagnosticul formei clinice şi stadial = stadiul clinico-evolutiv al patologiei cu starea lezională sau/şi funcţională.
Diagnosticul etiologic sau etiopatogenetic = menţionarea factorilor etiologici sau de risc declanşatori (hepatită de origine virală).
Diagnosticul funcţional = starea funcţională a organelor în patologie (insuficienţe, decompensare).
Diagnosticul evolutiv = stabilitatea procesului cronic cu risc de complicaţii precoce sau tardive (ulcer duodenal cronic
stenozant).
Diagnosticul de asociaţie morbidă = după patologia de bază se înregistrează toate bolile asociate în baza sintezei diagnostice şi
criteriilor de ierarhizare a bolilor.

4. Dificultăţi de diagnostic. Principalele greşeli în formularea unui diagnostic pozitiv.

Erori de diagnostic pot fi conditionate de:
1) boala (atipica, asimptomatica, in pusee, evolutie latenta, mascata)
2) bolnav (necomunicativi, bolnavi psihici, cultura redusa, simulare)
3) medic (incompetenta, graba, frica de decizii, exces de zel)
4) alte cauze (dotare tehnica insuficienta)

Principalele greşeli în formularea unui diagnostic pozitiv:

• Diagnostice lungi lipsite de logică, compuse dintr-un şir de semne şi simptome
• Diagnostic formulat prin termeni generali – grup de suferinţe (pneumopatie, gastropatie, colopatie)
• Diagnostice ce cuprind sinonime (cronică-persistentă)
• Diagnostice ce cuprind antonime (insuficienţă ... compensată)
• Diagnostice ce constau din acronime – se folosesc abrevierile în literatura de specialitate şi în limbajul medical, dar utilizarea
lor în documentaţia medicală trebuie să fie limitată. Exemplu: „CI. AP de efort CF II. HTA gr. II, risc adiţional foarte înalt. IC II
(NYHA)”.

5. Greşelile în efectuarea diagnosticului diferenţiat.

incompetenta examinatorului
examen incomplet
greseli in rationament
erori de ordin psihologic
erori de natura tehnica
erori de ordin statistic
neconsiderare valoare dubla diagnostic (pozitiv, negativ)

6. Criterii de stabilire a strategiei investigaţiilor paraclinice în ambulatoriu.

• Pentru efectuarea investigaţiilor paraclinice mai întâi este nevoie de diagnostic prezumptiv
• Se solicită acele investigaţii care pot confirma sau infirma diagnosticul clinic
• Dacă se cunosc criteriile de diagnostic (conform OMS, protocoalelor clinice naţionale) se vor solicita respectivele
• Nu se recurge la investigaţii paraclinice până nu se epuizează resursele clinice
• Se solicită numai informaţii care aduc informaţie utilă pentru diagnostic
• Dacă există un algoritm de diagnostic se recurge la algoritm
• Dintre investigaţiile utile se aleg cele mai uşor de efectuat
• Dacă rezultatele infirmă suspiciunea, se revede diagnosticul clinic
• În cadrul revizuirii se recurge la alte investigaţii
• Între două investigaţii se alege cea mai simplă şi mai puţin riscantă
• Se ţine cont de posibilităţile pacientului (materiale, fizice)
• MF trebuie să întreţină legături funcţionale şi să ia legătura cu serviciile specializate (planificarea, programarea)
• În cadrul stărilor de urgenţă sau grave, se evită tergiversarea investigaţiilor

7. Sinteza diagnostică în medicina de familie.

analiza sistemica a datelor  sinteza diagnostica si terapeutica
sinteza diagnostica = diagnosticarea si ierarhizarea tuturor bolilor pe care le prezinta individul cu scopul de a stabili o strategie
terapeutica adaptata
Metoda de realizare a sintezei diagnostice:
 inventariere simptome
 stabilire legaturi intre ele
 grupare simptome, semne in sindroame
 grupare sindroame in boli
 diagnosticul tuturor bolilor
 stabilirea legaturilor cu mediul de viata
 ierarhizarea bolilor
 stabilirea unui diagnostic integral

8. Criteriile de ierarhizare a bolilor.

ierarhizare  elaborare tactica terapeutica
este valabila doar la momentul respectiv
Criterii:
1) pe primul plan = boli care pun in pericol iminent funcţiile vitale ale organismului
2) boli acute înaintea bolilor cronice
3) boli cu evoluţie mai rapidă înaintea bolilor cu evoluţie mai lentă
4) boli cu evoluţie nefavorabila înaintea bolilor cu evoluţie favorabilă
5) boli cu evoluţie imprevizibilă înaintea bolilor cu evoluţie previzibilă
6) boli care produc o suferinţă mai puternică înaintea celor care produc o suferinţă mai mică
7) boli care au un tratament eficace înaintea celor care nu au tratament eficace
8) Revizuirea ierarhiei ori de cate ori apar modificări în starea bolnavului

Tema 6 „PARTICULARITĂŢILE TRATAMENTULUI ÎN MEDICINA DE FAMILIE. SINTEZA ȘI TERAPEUTICĂ.”

1. Factori ce determină particularităţile tratamentului în medicina de familie.
posibilitatile limitate ale medicului de familie
particularitati conditionate de natura bolii  boli care necesita internare in spital
particularitati determinate de bolnav
necesitatea de a interveni in urgente
necesitatea colaborarii cu alti specialisti
tratamentul integral al bolnavului
supravegherea continua a bolnavului
importanta tratamentului nemedicamentos
cointeresarea pacientului, familiei  cresterea compliantei la tratament
consilierea pacientului (rol de advisor)
necesitatea ingrijirilor terminale (tratament paliativ)

Boli care necesită internarea în spital

• Boli care pun în pericol iminent viaţa bolnavului
• Boli care afectează grav funcţiile vitale
• Boli care necesită o intervenţie chirurgicală iminentă
• Boli care necesită o monitorizare permanentă
• Boli grave pentru care nu avem un diagnostic cu certitudine
• Boli care presupun o evoluţie nefavorabilă
• Boli în care pot interveni complicaţii grave
• Boli care necesită investigaţii deosebite
• Boli care necesită tratamente deosebite
• Boli psihice grave
• Unele boli infecţioase

Bolnavi care necesită internare

• Bolnavi cu o stare generală alterată
• Bolnavi cu o reactivitate deosebita
• Bolnavi alergici
• Bolnavi care nu cooperează
• Unii bolnavi psihici
• Bolnavi care nu au condiţii minime de îngrijire la domiciliu
• Bolnavi din familii dezorganizate
• Bolnavi singuri, părăsiţi

2. Principalele activităţi terapeutice ale medicului de familie.

activitatile terapeutice fac parte din planul de tratament
1) Recomandări de regim
2) Recomandări de alimentaţie
3) Aplică o metodă de prevenţie (primară, secundară, terţiară, cuaternară)
4) Consiliere pentru schimbarea modului de viata
5) Indică un tratament medicamentos, presupune alegerea individuală a remediilor farmacologice.
6) Practică mica chirurgie
7) Recomandă tratament balneo-sanatorial
8) Recomandă spitalizarea şi spitalizează
9) Urmăreşte rezultatele tratamentului
10) Consiliere psihologică
11) Recomandări de recuperare
12) Efectuează recomandări pentru reorientarea profesională sau de pensionare
13) Planul de dispensarizare, care cuprinde specificul controalelor periodice de bilanţ ale bolii de bază (manevre clinice,
investigaţii, evaluarea rezultatelor terapeutice).
14) Aplică o metodă alternativă de tratament - apiterapia, sacroterapia, aromoterapia.

3. Decizia terapeutică în Medicina de Familie. Particularităţi. Boli şi bolnavi care necesită internare.
se bazeaza pe argumente si dovezi stiintifice, protocoale clinice nationale pt cele mai frecventa patologii
4. Luarea deciziilor pentru pacientul fără discernământ. Decizia surogat.

5. Supravegherea tratamentului: tipuri şi modalităţi de monitorizare.

In medicina de familie = supraveghere episodica, care se divizeaza in ordinara si speciala
1) complianta bolnav
Supravegherea ordinara  apreciere:
2) toleranta la preparate
3) eficacitatea
Supravegherea speciala  supravegherea: 1) bolnavilor cu risc (n/n, copii, gravide, batrini)
2) medicamentelor cu risc

6. Medicina defensivă în medicina de familie. Cauzele practicării.

medicina defensiva = compromisul, abaterea de la ceea ce crede madicul ca e necesar de facut la ceea ce crede pacientul ca
trebuie de facut
creste cheltuielile pt sanatate
expune pacientul la riscuri inutile
nu ajuta pacientul, previne o actiune judiciara

Cauzele medicinei defensive:

• criza de timp
• evitarea reclamaţiilor
• teama de a pierde bolnavul din listă
• evitarea unor conflicte cu bolnavul
• evitarea unor discuţii inutile
• comunicare dificilă cu pacientul
• bolnav necooperant
• neinformarea pacientului
• diferenţe de opinii
• insuficienţa pregătirii bolnavului
• lipsa de înţelegere a pacientului
• evitarea stresului
• bolnav cu personalitate accentuată

7. Sinteza terapeutică: alcătuirea strategiei de tratament.

inventariere boli
stabilire legaturi intre boli
ierarhizare boli
elaborare conduita terapeutica in dependenta de tabloul clinic general
evitare efecte adverse asupra celorlalte boli
elaborare strategii terapeutice in functie de ierarhia bolilor
schimbarea conduitei terapeutice in functie de evolutia bolilor
schimbarea strategiei terapeutice in functie de modificarea ierarhiei bolilor

8. Prevederile Programului Unic de Asigurări Medicale pentru tratament în AMP.

Tema 7 „ÎNGRIJIREA CENTRATĂ PE PACIENT. ABORDAREA COMPREHENSIVĂ ŞI ABORDAREA

HOLISTICĂ.”

1. Modelul Bio-Psiho-Social în practica medicală. Postulatele Modelului Bio-Psiho-Social în practica medicală.

„Este mult mai important sa stii ce pacient are maladia, decit sa stii ce maladii are pacientul.” (W. Osler)
Descriere detaliata – Jorj L. Engel. Acceptarea că toate bolile au componentul mental şi fizic şi că există interacţiune dinamică
între componentele sistemului (teoria sistemelor generală), a adus la dezvoltarea modelului bio-psiho-social al medicinii moderne.
Descrierea detaliată şi clară a modelului bio-psiho-social a fost făcută de Jorj L. Engel, care a făcut această descriere pentru
psihiatrie, pentru a dezvolta lista amplă ştiinţifică a stărilor de dereglări psihice, teoria bioreducţionismului dezvoltată de Ludwig
von Bertalanffy and Paul Weiss.

4 postulate:
1) majoritatea bolilor somatice, psihiatrice = fenomen biologic, psihologic, social
2) factorii bio/psiho/socio influenteaza boala la toate etapele ei
3) medicii care se dirijeaza de modelul biopsihosocial au un randament sporit
4) o aptitudine importanta a medicului – capacitatea de a mentine relatiile terapeutice cu diverse tipuri de pacienti

La aplicarea modelului biopsihosocial se ia in considerare:

 predispozitia psihologica si de comportament fata de anumite patologii
 debutul bolii
 influenta factorului psihologic asupra bolii
 mecanismele psihobiologice
 posibilitatile de influenta asupra bolii prin interventii psihologice

2. Complianţa bolnavilor. Explicaţiile non-complianţei. Acţiunile medicului în cazul pacienţilor puţin complianţi.
Complianta = acceptarea de catre pacienti a informatiei oferite de medic + acordul de a urma recomandarile propuse
complianta mai buna la bolnavi cronici si la virstnici

Explicatiile non-compliantei:
1) probleme financiare
2) negatia/informarea insuficienta asupra bolii
3) motive religioase
4) programe de tratament complicate/de lunga durata
5) Disconfortul provocat de tratamentul de lungă durată.
6) RA medicamente
7) Supraestimarea rezultatelor tratamentului.
Acţiunile medicului în cazul pacienţilor puţin complianţi
Evaluare motive non-complianţa, inclusiv motive financiare şi culturale
Reducere complexitate medicaţie, dozaj zilnic
Modificare regim medical adaptat la stilul de viaţă a pacientului
Informare despre efectele secundare ale medicamentelor
Sugerarea folosirii unui calendar sau a unui jurnal pentru păstrarea evidenţei medicale

3. Principiul de abordare comprehensivă a pacientului cu probleme multiple în practica medicală. Obiectivele abordării
comprehensive aplicate în practica medicală.
1. evitarea polipragmaziei, incompatibilitatii medicamentelor, agravarea bolilor latente
2. ierarhizarea bolilor
3. etapizarea actelor terapeutice
4. tratare patologie de baza
5. control factori de risc
6. medicul de familie = diagnostician, terapeut, consilier
7. managementul simultan al plîngerilor şi patologiei multiple,
8. promovarea sănătăţii şi bunăstării;
9. managementul şi coordonarea promovării sănătăţii, prevenirii, tratamentului, îngrijirilor şi îngrijirilor paliative şi
reabilitării.

4. Diversitatea problemelor existente la pacienţi. Probleme medicale curative, preventive, speciale. Servicii contractate
de CNAM.

5. Dificultatea problemelor existente la pacienţi. Dificultăţi întâlnite de medicul de familie în rezolvarea problemelor
complexe ale pacienţilor.
Înainte de a nimeri la specialiştii de profil pacienţii sunt văzuţi de medicul de familie. Diversitatea solicitărilor, dotare modestă,
condiţii de consultare, stări de debut al bolilor fac ca consultația medicului de familie sa nu fie una ușoară în realizare. Urgenţele
medico-chirurgicale constituie 10% din numărul total al consultațiilor medicale oferite de către medicul de familie.
Așadar, dificultăţile întâlnite de medicul de familie în activitatea de rezolvare a problemelor pacienților sunt
condiționate de:
- Diversitatea problemelor
- Gravitatea problemelor
- Evoluţia asimptomatică a unor boli
- Evoluţia în pusee a unor boli
- Debutul nespecific al unor boli
- Debutul atipic al unor boli
- Complexitatea fenomenelor

6. Factorii care intervin în conduita bolnavilor cronici. Etapele care necesită colaborarea medicului de familie cu
specialiştii de profil.
Factori specifici pt pacientii cu boli cronice:
 asistenta medicala frecventa, de lunga durata
 afectare consistenta a calitatii vietii
 medicul creaza un cadru de suport a pacientului  necesitatea abordarii holistice
 complianta buna
Abordarea comprehensiva a bolnavului cronic:
 examen multidisciplinar
 examinare tablou psihologic al bolnavului
 stabilire situatie familiala si interactiunea acesteea cu boala
 activitatea profesionala
 pozitia sociala

7. Definiţia EURACT pentru abordare holistică.

Holism = proprietatile unui sistem nu sunt echivalente cu suma componentelor acestui sistem. „Intregul este mai mult decit suma
partilor componente.” (Aristotel)
reprezentantii holismului: Parmenides, Spinoza, Hegel
atomism – teorie opusa holismului, reprezentant Democritus
abordare holistica = grija privind persoana in integritate, in contextul valorilor personale, credintelor familiale, tipul familiei,
situatia culturala si socio-ecologica in comunitate + program terapeutic bazat pe evidente despre cost si beneficii

8. Particularităţile bio-psiho-sociale în relaţia medic-pacient.

Modelul bio-psiho-social se va aplica în practica medicală cînd se va ține cont de :
- Predispoziţie psihologică şi de comportament la maladii fizice;
 - Debutul bolii;
- Influenţa parametrilor psihosociali asupra evoluţiei şi rezultatului bolii;
- Intervenţiile psihologice care fac rezultatul bolilor fizice să fie diferit;
- Mecanismele psihobiologice;
- Implicarea în practica medicală.
Particularităţi bio-psiho-sociale în relaţia medic-pacient.
Există unele caracteristici comune ce fac posibilă abordarea holistică a pacienților cu diferite probleme. Asemenea caz este
cazul pacienților cu boală cronică. Bolile cronice au în comun asistenţa medicală frecventă şi pe termen îndelungat. Bolile
cronice afectează îndeajuns de mult viaţa pacienţilor. Managementul bolilor cronice presupune existenţa unei relaţii medic-
pacient de lungă durată. Medicul trebuie să poată crea un cadru suportiv în care pacienţii se pot confrunta cu provocările
aduse de boală. Astfel, asistența medical nu poate fi una efectivă dacă nu este bazată pe abordare holistică.
In cadrul consultației centrate pe pacient, medicul de familie va respecta următoarele poziții:
- va adopta o abordare centrată pe pacient
- va dezvolta relații efective medic-pacient în cadrul general al consultațiilor medicale, respectând autonomia pacientului
- va comunica, va evidenția priorități și va acționa în parteneriat
- va oferi asistență medicală continuă de durata determinata de necesitățile pacientului, cu referire la îngrijire continuă și
management medical coordonat.

Tema 8 „PACIENTUL ÎN CONTEXTUL FAMILIEI. FAMILIA ŞI BOALA. ASISTENŢA CENTRATĂ PE

FAMILIE.”
1. Definiţia familiei. Clasificarea familiilor. Funcţiile de baza ale familiei.

Familia = grup social realizat prin casatorie, alcatuit din persoane care sunt legate de relatii natural-biologice, psihologice, morale,
juridice
OMS: familia = o persoana sau un grup de persoane care traiesc impreuna si au legaturi de singe, prin casatorie, adoptiune

Clasificarea familiilor:
familia nucleara

diaida nucleara

traditionala familia largita (verticala/orizontala)

cu un singur parinte

poligama

consensuala (concubinaj)

binucleara

reconstituita (vitrega)
netraditionala
uniunea homosexuala

structuri cvasifamiliale

relatii de familie afiliate

Functiile familiei:
1) economica
2) socializare
3) solidaritate
4) sexual-reproductiva

Functiile sociale ale familiei:

o angajamentul emoţional, social şi economic dintre soţi;
o îngrijirea copiilor, vârstnicilor şi a rudelor cu deficienţe;
o educarea şi socializarea copiilor şi chiar a părinţilor;
o protecţia membrilor familiei;
o realizarea necesităţilor individuale de bază, ale fiecărui membru al familiei.
2. Elemente de dezvoltare a familiei în context evolutiv istoric. Familia contemporană, caracteristici, particularităţi, provocări.
criteriul de clasificare a formelor de organizare familiala – practicile sexuale si maritale
Forme de organizare familiala:
 promiscuitatea
 casatoria in grup = poliginandrie; familia punulua
 poligamia
 monogamia seriala/stricta
familia traditionala = autoritate, ierarhie, represiune
famila contemporana = cooperare

3. Tipuri de familie şi stiluri de intercomunicare familială

1) despotic
2) bastion
3) vulcan
4) al treilea e de prisos
5) cu idol
6) azil
7) teatru
8) liberala
9) egalitate
10) patriarhala
11) romantica
12) spirituala

4. Ciclul vieţii de familie. Îmbunătăţirea ciclului de viaţă al familiei.

ciclul vietii de familie = etapele emotionale si intelectuale prin care un om trece din copilarie pina la batrinete in calitate de
membru al unei familii
Etape:
 perioada de celibat
 cuplul/ mariajul
 parinti cu copii la diferite virste
 virsta a treia
tranzactiile cu succes intre diverse etape  preventie boli, tulburari emotionale
Cicluri ale vietii:
 crestere si dezvoltare (copilarie, pubertate, adolescenta)
 perioada de adult (pina la 65 de ani)
 virsta de regresie

5. Caracteristica scurta a unor etape ale ciclului de viaţă a familiei. Stadiul de celibat. Vârsta mijlocie. Relaţiile în familia
lărgită.

6. Etape ale ciclului vieţii de familie. „Cuibul gol”. Vârsta a treia. Caracteristici scurtă
Etapa „cuibul gol” se subimparte in:
 contractie familiala
 cuib gol

7. Familia şi boala. Impactul bolii asupra familiei şi familiei asupra bolii.

Impactul bolii asupra familiei:
 financiar
 habitual
 psihic
 structural

Modalitati de diminuare a impactului:

 o buna comunicare
 o adaptare compensatorie
 o coeziune familiala solida

Impactul familiei asupra bolii:

 factorul social
  factorul cultural
 factori traditionali

Reactiile familiei la boala:

o negarea bolii
o neincrederea in precizia diagnosticului
o furia, revolta
o depresia

8. Caracteristica serviciilor centrate pe familie.

abordare multilaterala a pacientului
implicarea membrilor familiei  familia devine parte colaborativa in procesul curativ, preventiv, de recuperare
se tine cont de necesitatile intregii familii, considerate ca factor de decizie
organizarea echipelor interdisciplinare
formare grupuri de parinti cu probleme similare
specialistul isi manifesta puterea sa prin intermediul capacitatilor familiei

9. Lucru în echipă. Familia şi activitatea în echipă a medicului de familie; echipa multidisciplinară, interdisciplinară şi
transdisciplinară; caracteristici.
echipa multidisciplinara: specialisti independenti, ofera consultatii, comunicare minima intre ei
echipa interdisciplinara: grad mai inalt de colaborare, coeziunea specialistilor in echipa; persista protectionismul profesional
echipa transdisciplinara: considerarea holistica a pacientului complex; mai cost-eficient; colaborarea cu familia; terapie integrala
consolidare colectiva: 3 elemente – familia, specialistii, mediul; directionarea comuna spre resursele accesibile

Familia constituie nucleul de bază al societăţii, vectorul prin care se realizează obiectivele economice şi sociale şi obiectivul
politicilor de dezvoltare economico-socială.
Aspecte evolutiv-istorice ale dezvoltării sistemului familial
Familia, ca instituție socială, a apărut evolutiv, pe parcursul dezvoltării civilizației. Criteriul de bază care separă formele de
organizare familială se referă la practicile sexuale și maritale dominate (gradul de unitate al relației, numărul partenerilor în
relație, prezența relațiilor sexuale). Pe parcursul dezvoltării omenirii pot fi distinse următoarele forme de organizare familială:
promiscuitatea, căsătoria în grup, poligamia (poliandria și poliginia), monogamia.
Căsătoria în grup (poliginandrie) reprezintă cea mai veche formă de organizare familială, reprezentând căsătoria între câțiva
bărbați și câteva femei. În perioada orânduirii primitive gentilice domină familia înrudită prin sânge și familia ”punulua” –
familie de grup, în care tatăl unui copil rămâne necunoscut; mama își îngrijește copiii, dar ”fii” și ”fiice” le denumește pe toți
copiii grupului. Descendența poate fi urmărită doar pe linia maternă.
Poligamia, o formă de organizare familială în care căsătoria se poate realiza între un partener de un sex și mai mulți parteneri de
celălalt sex, sub două forme: poliandria și poliginia.
Monogamia poate fi serială, care permite recăsătorie după divorț sau deces sau strictă.
Familia tradițională – este susținută de următoarele valori: ierarhie, conformism, represiune (superioritatea părinților asupra
copiilor, a vârstnicilor asupra tinerilor, a bărbaților asupra femeilor, a fraților mai mari asupra celor mai mici – cei care nu se
conformează devin ținta represiunilor).
Familia contemporană – ”autoritatea” este substituită cu ”cooperarea”; ea este susținută de ața valori ca egalitatea, schimbarea,
comunicarea, relațiile familiale nu mai sunt dominate de ierarhie și represiune.
Definiția familiei, tipuri de familie, funcțiile familiei
Familia este un grup social realizat prin căsătorie alcătuit din persoane care trăiesc împreună, au gospodărie casnică comună,
sunt legaţi prin anumite relaţii natural-biologice, psihologice, morale şi juridice, şi care răspund una pentru alta în faţa societăţii.
Conform definiției OMS, familia reprezintă o persoană sau un grup de persoane care trăiesc împreună şi au legături de sânge,
prin căsătorie sau adopţiune.
Clasificarea familiilor.
La baza clasificării familiei stau numărul persoanelor, relaţiile dintre membrii familiei, funcţiile fiecăruia precum şi relaţiile cu
comunitatea.
o Familia nucleară – soţ, soţie şi urmaşi locuind într-o gospodărie comună.

o Diada nucleară – soţ şi soţie, singuri, fără copii sau copiii nu locuiesc
împreună cu ei
A. Familii tradiţionale:
Familia lărgită = perechea + rude

o Pe verticală– soţ, soţie, copii + părinţii unuia dintre soţi sau ai ambilor;

o Pe orizontală – copii + fraţi sau surorile unuia dintre soţi;

 o Lărgită atât pe verticală cât şi pe orizontală

Familia cu un singur părinte (decapitată)

Familia poligamă (în cult islamic).

o Familia consensuală (concubinaj), coabitare heterosexuală cu un mariaj "de

facto", dar fără forme legale;

o Familia binucleară;

o Familia reconstituită sau familia vitregă;

o Uniunea homosexuală de pereche sau mai mulţi membrii într-o singură

B. Familii netradiţionale: (experimentale, gospodărie.
uniuni)
o Structuri cvasifamiliale (persoane vârstnice neînrudite, împărţind un
aranjament comun, gospodărie comună şi cheltuieli împărţite);

o Relaţii de familie afiliate (membrii mai vârstnici neînrudiţi au fost integrate în

familii mai tinere);

o Afilierea nerezidenţială prin care poate fi menţinută relaţia dintre ruda mai
vârstnică şi alţi membri ai familiei extinse;

NB! A deosebi noțiunile de cuplu – căsătorie - familie

Cuplu - structura bipolara de tip biopsihosocial, bazata pe interdeterminism mutual.

Cuplurile tind sa oscileze:fie către stabilitate, coeziune, progres fie către instabilitate, disensiune eventual dizolvare. Din punct
de vedere juridic, căsătoria reprezintă uniunea liber consimțită dintre un barbat și o femeie, încheiata cu respectarea dispozițiilor
legale, în scopul întemeierii unei familii.
Funcțiile familiei: economică, de socializare, de solidaritate și sexual-reproductivă.
Funcția economică joacă un rol important prin asigurarea resurselor materiale, financiare, necesare existenței familiei. Această
funcție este realizată de cei doi soți prin aducerea veniturilor în urma exercitării unor profesii, prin procurarea și producerea
hranei, a obiectelor de îmbrăcăminte prin transmiterea profesiei și/sau susținerea copiilor în alegerea profesiei.
Funcția de socializare este tradusă ca fiind funcția de educare în scopul asimilării de către copii, dar și de ceilalți membri ai
familiei, a atitudinilor, valorilor, principiilor, modelelor de comportament caracteristice unui anumit grup social. Rolul funcției
de socializare este de a integra în societate persoana (copilul), prin educația făcută la toate nivelele cum ar fi: material, fizic,
psihologic, moral și spiritual. Această funcție are grade diferite de manifestare, de la o familie la alta în funcție de preocuparea
într-o mare sau mai mică măsură privind educarea membrilor săi.
Funcția de solidaritate constă în asigurarea unității și stabilității familiei, a încrederii membrilor unii în alții, și susținerii
reciproce de-a lungul timpului. Această funcție are un grad din ce în ce mai slab de manifestare în zilele noastre, fapt dovedit
prin creșterea ratei divorțurilor, a înmulțirii relațiilor de concubinaj, a celibatarilor și a familiilor monoparentale.
Funcția sexual-reproductivă are în vedere satisfacerea sexuală reciprocă a celor doi soți și a ducerea pe lume a copiilor. Cele
două componente ale acestei funcții sunt tratate diferit în funcție de familie punându-se accentul. Realizarea acestei funcții
depinde și de factori cum ar fi gradul de cultură, avut de cei doi parteneri, gradul și tipul de educație ale celor doi soți.

Indiferent de forma pe care o are, familia îndeplineşte în societate câteva funcţii de bază:
o angajamentul emoţional, social şi economic dintre soţi;
o îngrijirea copiilor, vârstnicilor şi a rudelor cu deficienţe;
o educarea şi socializarea copiilor şi chiar a părinţilor;
o protecţia membrilor familiei;
o realizarea necesităţilor individuale de bază, ale fiecărui membru al familiei.

Familiile monoparentale conduse de mamă tind să fie economic mai slab situate decât cele conduse de tată. Mamele singure cu
copii sub 3 ani au o probabilitate mai mică de a fi angajate, decât mamele căsătorite cu copii de vârstă similară. Majoritatea
femeilor sunt financiar dependente de soţii sau rudele lor masculine în timpul vieţii lor şi/sau sunt din ce în ce mai mult ocupate
în sectorul informal sau în alte sectoare nesigure sau cu slujbe slab plătite, ceea ce nu le vor da dreptul la pensie.
Tendințe ale sistemului familial modern
Familiile se formează mai greu decât înainte: sunt mai puţin frecvente şi se formează la vârste mai mari. Concluzia este
susţinută şi de scăderea procentului femeilor necelibatare. Modificările în formarea familiilor afectează şi recăsătoririle
Deşi majoritatea adolescentelor care au un copil sunt căsătorite, o parte însemnată a adolescentelor devin mame ca femei
nemăritate.
Noul model familial se caracterizează prin diminuarea frecvenţei căsătoriilor, creşterea frecvenţei celibatului definitiv şi a
vârstei medii la prima căsătorie, amânarea naşterii copiilor şi scăderea numărului acestora şi creşterea frecvenţei naşterilor în
afara căsătoriei. Toate acestea sunt însoţite de creşterea frecvenţei divorţurilor.
Forma „clasică” a familiei este familia nucleară formată din cei doi părinţi, mama şi tata, şi copiii biologici.
Teorii ale dezvoltării familiei.
Ideea de ciclu al vieţii familiei presupune că există o doză mare de interdependenţă între membrii familiei. Ca urmare a
acestei interdependenţe, familiile se schimbă de fiecare dată când li se adaugă noi membrii sau când unii o părăsesc. Aceste
schimbări, numite puncte critice vor mai avea ca rezultat schimbări în statutul şi rolurile membrilor familiei.
Ciclul vieții de familie.
Etapele emoționale și intelectuale prin care un om trece din copilărie pana la vârsta pensionarii ca membru a unei familii se
numește ciclul vieții de familie. În fiecare etapă, omul se confruntă cu provocări în viața de familie care îl ajuta să-și dezvolte
sau sa câștige noi abilitați.
Etapele ciclului vieții de familie sunt: perioada de celibat, cuplul / mariajul, părinți cu copii la diferite vârste, cu adolescenți,
perioada de adult, vârsta a treia.
O concluzie importantă este aceea că, într-o familie schimbările se produc în salturi, plăcute sau nu acestea producând
întotdeauna stres.
Prezumţiile legate de cadrul de dezvoltare al familiei pot fi rezumate după cum urmează:
o Familiile se dezvoltă şi se schimbă în mod similar şi consecvent.
o Oamenii iniţiază acţiuni pe măsură ce se maturizează şi interacţionează cu alţii ca şi pe măsura presiunilor din mediu.
o Familia şi membrii familiei trebuie să îndeplinească anumite sarcini legate de timp, stabilite de ei sau sarcini determinate de
cultură şi societate.
o Familiile tind să aibă un început şi un sfârşit.
o În perioadele de tranziţie de la o etapă la alta întreaga familie suferă un dezechilibru, o provocare.
o Asupra constituirii familiei conjugale acţionează mai mulţi factori: instinctuali (reproducere), afectivi (dragostea), sociali,
tradiţionali-culturali, morali, juridici,etnici. Ideal ar fi ca aceşti factori să nu acţioneze foarte puternic asupra constituirii
familiei, dar trebuie ţinut cont de ei pentru a evita dificultăţi şi conflicte în timpul evoluţiei ciclului vieţii de familie.
Din punct de vedere istoric, norme morale şi juridice au reglementat constituirea şi protecţia familiei ca: interzicerea incestului,
căsătoria exogamă, monogamia, obligativitatea de protecţie a minorilor. În concluzie, familia este un nucleu social elementar
întemeiat prin căsătorie care uneşte pe soţi şi pe descendenţi prin raporturi strânse de ordin biologic, economic şi spiritual.
Există o varietate largă de etapizări ale vieții. Aici subliniem trei mari cicluri ale vieții:
a. Ciclul de creștere și dezvoltare, din primii 20 ani de viața cuprinde câteva perioade de viața care incorporează fiecare
substadii oarecum specifice (copilăria cu sub stadiile ei, pubertatea și adolescenta). Copilăria ca prima etapa a vieții, se întinde
pe o perioada de 10 ani si se constituie etapa de maxima importanta pentru întreaga dezvoltare ulterioara. Perioada
adolescentei (pubertatea, adolescenta de la 10 la 20 ani) este legata de probleme mai intime ale integrării școlare si sociale a
copiilor. Este considerata o perioada de trecere. Exista adolescenta prelungita (20 – 24 ani), perioada conturata astfel prin
prelungirea adaptării și maturizarea personalității.
b. Etapa sau ciclul adult, ce prelungește dezvoltarea psihologica a omului, se extinde pana la vârsta de 65 de ani. In timpul
acestui ciclu (denumit și vârsta a doua), personalitatea umana se antrenează in responsabilitățile sociale și profesionale
contribuente. Acest ciclu cuprinde si el câteva etape: tinerețea și substadiile ei (de la 25 la 35 ani), etapa adulta timpurie sau
precoce (de la 35 la 44 ani), etapa adulta medie (de la 45 la 54 ani) și etapa adulta prelungita sau tardivă (de la 55 la 64
ani).
In etapele tinereții integrarea socio- profesională și punerea bazelor unei familii, constituie cadrul trebuințelor personale, dar
concomitent si al solicitărilor sociale. In aceste condiții se structurează mai profund subidentitatile profesionale (roluri
prospective alimentate profund), subidentitățile legate de structurarea familiei personale si subidentitațile parentale in cadrul noii
familii. Aceste dimensiuni pot avea grade de concordanta sau discordanta relativ complexe si sa acopere câmpul conștiinței, al
aspirațiilor si al obiectivelor. In etapele tinereții are loc si dezvoltarea generala a experienței sociale cu întreaga sa gama de
inedit si de responsabilitate.
Etapele adulte sunt încărcate de obligații implicate in ierarhia profesionala, de obligatii familiale.
Cuibul gol: plecarea tinerilor. Aceasta etapa începe atunci când primul copil părăseşte casa părinteasca şi se termina cu
«cuibul gol». Stabilirea unor relaţii mature cu copiii este cheia acestei etape. Etapa este lungă ca durată şi corespunde sfârşitului
adolescenţei fizice a primului copil. Ea se subîmparte în două subetape bine definite:
a. subetapa de “contracţie familială” ce corespunde plecării primului copil din familie, la alt domiciliu.
b. subetapa “de cuib gol” moment din viaţă când ultimul tînăr părăseşte familia.

La părăsirea domiciliului tânărul are nevoie de suport emoţional dar şi material, medical. Dar există şi părinţi care nu pot sau nu
doresc să ofere un ajutor tânărului ce părăsesc domiciliul părintesc. Suportul este oferit de medicul de familie care cunoaşte
familia de origine şi înţelege procesul de separare şi motivaţia lui. E nevoie şă facă cunoscute noţiunile de igiena habitatului,
alimentaţiei, mediului, igiena sexuală şi a noţiunilor de planificare familială şi contracepţie, celui ce pleacă la un alt domiciliu.
Suportul emoţional este cel mai necesar şi mai uşor de acordat din partea părinţilor, dar şi a rudelor. În cazul lipsei lui, tânărul se
poate afla în situaţia de a căuta un suport emoţional în altă parte: biserică, prieteni, asociaţii culturale.

c. Ciclul al treilea sau etapele vârstelor de regresie se extind de la 65 ani pană la moarte. Și in cadrul acestui ciclu se
delimitează perioade (perioada de adaptare, aceea a bătrâneții timpurii, a bătrâneții propriu – zise și perioada marii bătrâneți și a
regresiei finale sau ciclul terminal).
Perioadele bătrâneții, considerate și ca post – adulte, se caracterizează printr-o acumulare de oboseală și uzura internă care
minează treptat organismul și modifica funcționalitatea psihica, scăzându-i productivitatea. Ieșirea din câmpul muncii ca și
reducerea nucleului familial prin plecarea copiilor (denuclearizare familiala ) creează modificări complexe in câmpul
preocupărilor, intereselor, a stilului vieții.
NB! În contextul etapelor (ciclului) vieții de familie deosebim evenimente ”planificate” / dorite (căsătoria reușită, nașterea unui
copil sănătos) și ”neplanificate”, nedorite (nașterea unui copil cu o afecțiune severă, îmbolnăvirea / decesul unei persoane
apropiate).

Sănătatea familiei este abilitatea ei continuă de a menţine o structură a sistemului familiei care să faciliteze îndeplinirea
funcţiilor definite în interacţiune cu sistemele sociale, politice, economice şi sanitare. Din perspectiva cadrului de dezvoltare,
sănătatea familiei poate fi definită ca: deţinerea capacităţilor şi resurselor pentru a îndeplini normele de dezvoltare a fiecărei
etape din ciclul vieţii familiei.
Pentru studiul familiei şi măsurarea sănătăţii ei, OMS recomandă cel puţin patru indicatori: demografici, medicali, sociologici și
economici.
Utilizarea conceptului de sănătate a familiei pornește de la faptul ca o persoana, în dezvoltarea sa somatică, psihică și socială,
este puternic influențată de mediul familial. Sănătatea familiei reprezintă mai mult decât suma sănătății membrilor componenți,
ci exprimă inter-relațiile care se stabilesc în cadrul acestui grup social.
Există perioade în care asistenţa medicală a pacientului constituie priorități ale activității medicului de familie:
o perioada dezvoltării psihosomatice a copilului
o medicina omului sănătos
o perioada cuprinsă între sănătate şi boală
o perioada de trecere de la starea de boală la sănătate
o naşterea şi moartea ca evenimente ale vieţii
o ciclul vieţii familiei.

Familia este catalizatorul şi reflectorul transformărilor sociale. Se spune că sănătatea familiei e bună, când grupul familial este
fizic sănătos, productiv şi eficient în îndeplinirea obiectivelor sale. Sănătatea familiei este mai mult decât suma sănătăţii fiecărui
membru. Sănătatea familiei reclamă ca familia însăşi să fie sănătoasă, să asigure hrană, grijă şi sprijin membrilor săi, chiar când
unii membrii ai familiei sunt bolnavi.
Unele familii sunt mai vulnerabile decât altele, din cauza unor variate motive,unele chiar moştenite, astfel că acestea a) nu
reuşesc să asigure nevoile de bază ale membrilor familiei pentru sănătate, hrană şi dezvoltarea personală a individului; b) nu
asigură justiţia în distribuirea drepturilor şi a responsabilităţilor membrilor săi, existând şi o distorsiune a rolului acestora; c)
sunt subiectul unei disoluţii, ca o consecinţă a factorilor externi economici, sociali sau politici. Prevalenţa familiilor
disfuncţionale este relativ mică, dar dezintegrarea lor este costisitoare pe termen lung pentru o gamă largă de domenii.

Indicatori ai sănătăţii familiei

Durata fiecărui stadiu al ciclului familial şi structura familiei sunt două dimensiuni ale cadrului indicatorilor sănătăţii familiale.
Vârsta la prima căsătorie şi la prima naştere sunt o măsură a fazei de formare a ciclului familial şi furnizează un indicator
indirect al riscului morbidităţii şi mortalităţii materne.
Creşterea fizică şi dezvoltarea psihologică a copiilor, fiind aproape în întregime dependente de mediul şi grija familială, servesc
ca indicator pozitiv al sănătăţii familiei.
Considerând naşterea copiilor ca obiectiv central al formării familiei, infertilitatea involuntară serveşte ca indicator important al
sănătăţii familiei.
Cei ce nu sunt căsătoriţi (necăsătoriţi, divorţaţi sau văduvi) au rate de mortalitate mai mari, în special din cauza bolilor
cardiovasculare, decât cei căsătoriţi. Diferenţierea este mai mare pentru bărbaţi decât pentru femei. Mortalitatea văduvilor este
mai mare decât a bărbaţilor căsătoriţi, în special în primele şase luni după despărţire.
Prin urmare, integritatea familiei este aşa de importantă, încât protecţia ei trebuie să devină o responsabilitate normală a statului.

Impactul bolii asupra familiei

Eficienta economică a îngrijirii unei boli în familie fată de spital este benefică sistemului sanitar si societății fiind de 10 ori mai
ieftină.
La noi în tară, momentan, un bolnav îngrijit la domiciliu e necesar să suporte o parte din costul medicamentelor (25-50% si în
cazul unei familii cu greutăți financiare solicită spitalizarea pentru a se bucura de gratuitatea câștigată prin internare si încarcă
cheltuielile cu încă de nouă ori valoarea medicamentelor. Impactul financiar e mai mare atunci când persoana ce aduce venitul
cel mai mare în familie e bolnavă.
Impact habitual, adică necesitatea ca familia să se poată organiza,astfel încât să poată acorda spațiul necesar separat celui în
suferință, cu asigurarea nevoilor fundamentale de care bolnavul are nevoie pe perioada îngrijirilor: căldură, lumină, aerisire
adecvată.
Impactul psihic asupra membrilor familiei este declansat din momentul în care medicul de familie dă verdictul de boală. Stresul
legat de gravitatea bolii, de probabilitătile de evolutie, de prognosticul rezervat sau de cronicizarea unei afectiuni, de
dependentele sau infirmitătile pe care le poate genera duc la la ruperea echilibrului familial si la adevărate crize.
Impactul structural al bolii asupra familiei e firesc pentru perioade mai scurte (în boli acute) sau mai lungi de timp (în bolile
cronice infirmizante). Sarcinile celui în suferintă sunt preluate de alt membru.
Impactul bolii asupra familiei poate fi anihilat sau diminuat prin:
o bună comunicare - medic de familie-bolnav-medic de familie-membrii familiei - membrii de familie-bolnav si -membrii de
familie între ei;
o adaptare compensatorie la nevoile familiei cu o persoană bolnavă, făcând ajustările necesare momentului în plan: financiar,
organizatoric,structural si emoțional;
o coeziune familială solidă preexistentă bolii sau chiar un echilibru câștigat prin boala unui membru, la familiile cu probleme.
Coeziunea familială scade impactul bolii asupra familiei, făcând-o validă în confruntarea cu boala.
Impactul familiei asupra bolii, rolul medicului de familie
Impactul familiei asupra bolii este desigur influențat de o serie de factori:
• factorul social: anumite boli au un caracter predominant social, iar altele o componentă importantă socială. Situația familiei în
ierarhia socială poate avea un impact asupra bolii, după cum si facilitățile sociale acordate de unele sisteme sanitare pot veni în
ajutorul familiei în impas.
• factorul cultural poate influenta familia în atitudinea acesteia sau unor membrii ai săi fată de medicul de familie si serviciile
de sănătate. Acesti factori culturali pot influenta adresabilitatea la medicul de familie, complianța la tratamentul prescris,
precum si disponibilitatea de a se implica în acordarea unor îngrijiri recomandate.
• factori tradiționali (etnici, religioși) pot influenta pozitiv sau negativ impactul familiei asupra bolii. Astfel, întâlnim refuzul
unor familii de a se adresa medicului de familie sau de a accepta îngrijirile propuse apelând la obiceiuri populare, îngrijiri
empirice sau așteptând vindecări miraculoase.
• Reacțiile familiei la boală sunt diferite si medicul de familie e adesea pus în situația de a constata:
• Negarea bolii si aceasta cu cât gravitatea bolii este mai mare si prognosticul mai rezervat.
• Neîncrederea în precizia diagnosticului si speranța unor investigații suplimentare care să modifice evoluția si prognosticul
bolii sunt manifestări frecvente ale familiei fată de medicul de familie (-Dar poate ar trebui să facă analize mai multe?)
• Furia și revolta pot cuprinde membrii familiei la impactul cu boala.
• Tristețea, anxietatea sau chiar depresia pot constitui reacții ale familiei la impactul cu boala.
Caracteristica serviciilor centrate pe familie. Activitatea în echipă.
După obţinerea consimţământului informat al pacientului, MF poate contacta pe oricare membru al familie şi implica în măsura
posibilităţilor în îngrijirea pacientului, în discutarea problemelor, împărăţirea informaţiei, căutarea în comun a soluţiilor.
Una din metodele cele mai eficiente de implicare a familiei este empatia.
În procesul de implicare a membrilor de familie în viaţa particulară a pacientului pot interveni şi unele probleme; pacientul ar
putea fi împotrivă ca membrii familiei să cunoască toate detaliile vieţii lui; în acest context deosebit de important este obţinerea
consimţământului informat, cunoaşterea preferinţelor pacientului. Este foarte important de a realiza că familia pacientului este o
sursă valoroasă în recuperarea şi susţinerea pacientului, dar implicarea familiei nu este un proces simplu; el ar putea aduce
satisfacţie pacientului, dar ar putea să apară şi unele dificultăţi.
Modelul centrat pe familie diferă de modelele anterioare cel puţin prin două caracteristici:
• În primul rând, familia, inclusiv părinţii, pacientul şi oricare altă persoană importantă pentru pacient devin parte colaborativă
în procesul curativ, preventiv şi de recuperare. În modelul medical tradiţional, medicul ia decizia, care se aduce la cunoştinţa
pacientului, părintelui.
• A doua diferenţă importantă dintre modelul medical tradiţional şi modelul centrat pe familie este că se ţine cont de necesităţile
întregii familii, aceste necesităţi sunt considerate ca factor în luarea deciziilor şi în activităţi. Spre exemplu, asistentul social este
membru al echipei, persoană care se poate implica şi participa la soluţionarea problemelor financiare legate de procesul curativ.

Modelul centrat pe familie s-a dovedit a fi cel mai eficient model.

• Echipa pluridisciplinară respectă şi susţine rolul familiei ca principal în îngrijire. Familia reprezintă cea mai importantă sursă
de suport şi de fortificare.
• Există o colaborare dintre pacient/părinte şi specialist la toate nivelurile.
• Informarea pacientului/părinţilor de către specialist constituie un component important.
• Serviciile comprehensive sunt oferite de mai mulţi specialişti care activează în echipă sub forma unor programe
individualizate
• Părţile forte ale familiei şi calităţile individuale ale ei sunt încorporate în serviciile de îngrijire.
• Se ţine cont de diversitatea culturală, religioasă, nivelul socio-economic.
• În cadrul acestui model se încurajează suportul dintre familii. Una dintre sursele cele mai puternice de susţinere sunt familiile
cu probleme similare.
Modelul centrat pe familie are ca scop îmbunătăţirea stării familiei ca un tot întreg. Pentru specialişti apar sarcini noi, momente
neobişnuite, cum ar fi: luarea deciziei de către familie, orientarea pe priorităţile familiei etc.; colaborarea cu familia devine
unicul mijloc de identificare şi apoi de realizare a necesităţilor copilului şi familiei, serviciile orientate pe familie se bazează pe
nişte valori, care trebuie respectate obligatoriu (parteneriat, responsabilitate reciprocă).
Modelul orientat pe familie presupune rezultate şi pentru familie, inclusiv, creşterea competenţelor familiei, abilităţilor ei de a
face faţă necesităţilor copilului.
Activitatea în echipă. Evoluţia modelelor de servicii.
In modelele unidisciplinare domină independenţa profesională, hotarele căreia sunt foarte rigide şi fac colaborarea dificilă.
În modelul medical multidisciplinar membrii echipei activează ca specialişti independenţi, care oferă consultaţii, dar comunică
minimal între ei.
Un grad mai înalt de colaborare şi integrare în oferirea serviciilor a fost atins odată cu implementarea modelelor de activitate
interdisciplinară. Modelul se caracterizează printr-un grad mai înalt de comunicare, cooperare, coeziune a specialiştilor în
echipă. Cu toate că scopurile programelor sunt selectate doar de membrii echipei (fără implicarea obligatorie a familiei), în acest
tip de organizare are loc sistematic comunicarea între specialişti cu transmiterea informaţiei, experienţei, discutarea scopurilor.
Acest model este centrat pe client, dar aici lipseşte comunicarea suficientă, de la egal la egal, cu familia, persistă protecţionismul
profesional.
Modelul transdisciplinar oferă suficientă flexibilitate şi posibilităţi de depăşire a hotarelor restrictive ale unei profesiuni.
Adăugător, acest model se dovedeşte a fi şi mai cost-eficient.
Modelul de consolidare colectivă presupune că toţi participanţii îşi consolidează capacităţile şi profesionalismul pentru a obţine
cele mai bune rezultate dorite şi el obligă prezenţa a trei elemente de consolidare colectivă: a) familia, b) specialiştii şi c) mediul
sau contextul în care activează specialiştii şi familia. Aici puterea nu este monopolizată, la bază se află parteneriatul, care, la fel,
are un rol consolidant. Şi în acest model familia deţine rolul central, alegerea de bază îi aparţine; alte caracteristici ale acestui
model: acces la resurse, participare, schimbarea ecologiei comunităţii.
Oferirea de servicii (consilierea, instruirea), nu constituie fundamentul programului; de bază este direcţionarea comună spre
resursele accesibile; familiile sunt încurajate să formeze reţele de sprijin cu alte familii, cu vecini, cu furnizori de servicii şi cu
alte resurse din comunitate. Deciziile se iau de comun şi nu există o subordonare sau ierarhie rigidă în relaţiile părinte-
specialist; la bază stă dialogul (nu conversaţia). Rezultate aşteptate: sinergie (eficienţa totală a grupului este mai mare decât
suma eficienţei tuturor părţilor), crearea unor noi resurse şi a unor resurse care pot fi reînnoite, satisfacţia participaţilor (sporirea
satisfacţiei tuturor membrilor).

Tipuri de familie şi stilul intercomunicării familiale. Cu referire la situația din Republica Moldova
1.Familia de tip despotic – 4,9%. În cadrul ei stabilitatea relaţiilor se menţine prin exteriorizarea emoţiilor negative, aici
prevalează stilul comunicării distante, de prescripţie. De obicei, „conduce” tatăl, cerând de la toţi ceilalţi supunere indiscutabilă.
Scopurile familiei sînt stabilite doar conform exigenţelor şi prescripţiilor „conducătorului”.
2. Familia-bastion – 8,5%. La baza acestei familii stau reprezentările negative despre agresivitate şi intenţiile periculoase ale
tuturor oamenilor din afara ei. Aici emoţiile negative se revarsă asupra persoanelor din exterior. Ambii soţi denotă un
comportament egocentric faţă de cei din afara familiei lor, acţionînd foarte unit şi coordonat „împotriva” mediului social
exterior. Atmosfera din familie şi educaţia prea severă din partea unui părinte, îmbinată cu tutelarea din partea celuilalt,
provoacă la copil neîncredere în forţele proprii, lipsă de iniţiativă, reacţii nevrotice de protest, încăpățânare şi negativism, în
relaţiile stabilite predominînd conflictul de atracţie-frică şi de disperare.
3. Familia-vulcan – 7,3%. Relaţiile în acest tip de familie sînt foarte instabile: de la cele permisive, de tutelare, de alintare – la
cele cu un înalt grad de exigenţă, predominînd spontaneitatea şi afectivitatea. La prima vedere, acest tip de familie pare pozitiv,
însă „erupţiile” de supărare, de ură, deşi slăbesc încordarea, complică mult starea generală a climatului familial. Copiii suportă
mari încărcături emoţionale, devin vulnerabili, fricoşi, anxioşi şi nervoşi.
4. Familia „al treilea e de prisos” – 1,2% În acest tip de familie ataşamentul reciproc al soţilor şi stilul comunicării dintre ei au o
însemnătate deosebită pentru aceştia, obligaţiunile de părinţi fiind considerate drept o piedică în fericirea lor personală. Relaţiile
dintre părinţi şi copii sînt reci, distante. Uneori poate fi „de prisos” unul din parinte.
5. Familia cu „idol” – 4,3%. Aici adolescentul este persoana centrală. Ambii părinţi manifestă un comportament alterocentric
exagerat. Predomină relaţiile de tutelare şi de aprobare, sacrificiul frecvent din partea părinţilor. Copilul se dezvoltă într-o
atmosferă de „seră”, devine egoist, nu poate fi independent, autocritic şi activ.
6. Familia „azil” – 2,4%. Aici predomină un stil de comunicare deschis, de aprobare. Raporturile sînt neuniforme: relaţiile de
colaborare se îmbină cu cele de tutelare, indiferenţă, dominare şi confruntare. Momentele educative se deosebesc după
intensitate, durată, modalitate, formă şi conţinut, deoarece vin de la o mulţime de persoane de vîrstă şi competenţă diferită (de la
părinţi, bunici), care se află în familie un anumit timp. Aici întâlnim toate tipurile de conflicte. Copiii lipsiţi de consecvenţa
cerinţelor devin contradictorii, învaţă a manevra, a minţi sau, dimpotrivă, devin infantili.
7. Familia „teatru” – 8%. Astfel de familii îşi păstrează stabilitatea prin intermediul modului de viaţă teatralizat. Membrii
familiei joacă anumite roluri, ceea ce le permite „înscenarea” bunăstării relaţiilor familiale. În realitate însă educaţia copiilor
este lăsată numai pe seama instituţiilor respective. Contactul cu copiii este înlocuit prin procurarea excesivă a bunurilor
materiale. Membrii familiei îşi îndeplinesc obligaţiunile formal; lipsesc cerinţele unice, de aceea copiii se dezvoltă, de obicei, cu
anumite trăsături accentuate de caracter (labil, hipertimic, senzitiv).
8. Familia liberală se întâlnește extrem de rar – 1,2%. Aici predomină relaţiile de indiferenţă, stilul distant liberal, lipsa de
cordialitate şi ataşament. Deciziile se iau în dezacord, predomină egocentrismul. Copiii devin introvertiţi, izolaţi, deseori egoişti,
indiferenţi faţă de ceilalţi membri ai familiei.
9. Familia „egalitate” – 20,1%, se caracterizează printr-un echilibru psihologic, moral şi material; obligaţiile şi funcţiile lor sînt
echilibrate, predomină relaţiile armonioase, de colaborare, un stil axat pe angajarea tuturor membrilor în chestiunile familiei.
Climatul este cordial, binevoitor. Conflictele mai frecvente au un caracter constructiv. Copiii se dezvoltă normal, dispun de
independenţă. Adolescenţii din acest tip de familii nu au dificultăţi în autodeterminarea profesională şi socială.
10. Familia patriarhală – 33,6%. Aici domină, de regulă, tatăl (91%). Acest tip de familie se întâlnește mai ales în localităţile
rurale, unde capul familiei este bărbatul care domină, dar nu este agresiv şi despotic, ci raţional şi practic. Deciziile se iau
unipersonal, nu se discută, dar sînt explicate şi argumentate. Relaţiile sînt stabile, calme, de dominare, prevalează un stil de
dirijare riguroasă. Comportamentul, ordinea şi stricteţea, odată stabilite în familie, se respectă de către toţi membrii ei. Soţul şi
soţia reprezintă un tot întreg, manifestând un comportament sociocentric, axat pe subiectul psihologic „noi”, care se transmite de
la capul familiei şi nu vine în contradicţie cu opinia partenerului.
11.Familia romantic – 1,8%. Este tipul de familie în care membrii ei păstrează relaţiile de dragoste şi ataşament tandru pînă la
adânci bătrânețe. Se caracterizează prin relaţii de colaborare şi tutelare îmbinate armonios, stil romantic, centrat pe activitatea
comună a membrilor familiei. Conflictele au un caracter constructiv, comportamentul este bazat pe reprezentări sociocentrice.
Copiii se dezvoltă armonios.
12. Familia spiritual – 6,7%. Acest tip de familie e axat pe orientarea membrilor ei spre valorile spirituale, morala creştină. Ei au
exigenţe sporite faţă de propriile persoane, în familie predomină relaţiile de colaborare bazate pe stimă reciprocă şi înţelegere.
Uneori la membrii familiei se observă o doză de fanatism în acţiuni. Copiii se dezvoltă armonios, sînt orientaţi spre valorile
spirituale; sînt independenţi, creativi, inteligenţi, dar pot fi fragili din punct de vedere fizic.

Ciclul vieții de familii (cu mai multe detalii)

Etapele ciclului vieţii de familie sunt
o celibat
o cuplul sau mariajul
o părinţi: copii până la adolescenţă
o îndrumarea adolescenţilor
o vârsta mijlocie
o pensionarea sau vârsta a treia.
Stadiul de celibat
Celibatul este cea mai critica perioada. La maturitate individul se separa emoţional de familie. În cursul acestui stadiu, oamenii
încearcă sa devină independenţi din punct de vedere emoţional, fizic, social si financiar. Încep sa dezvolte calităţi unice si
caracteristici care ii vor defini ca individ.
Intimitatea reprezintă abilitatea unei persoane de a dezvolta si menţine relaţii strânse care sa reziste în orice condiţii. În relaţiile
apropiate se învaţă despre
o încredere
o lucruri comune sau similare
o compatibilitate
o ataşament
o dependenta de alta persoana care nu face parte din familie
o împărtăşirea emoţiilor într-o relaţie
În aceasta etapa a vieţii de familie, omul devine responsabil de starea sa de sănătate, de nutriţie, de nevoile fizice şi medicale.
Dezvoltarea obiceiurilor sănătoase de viața (alimentaţie sănătoasa, exerciţii fizice şi sex protejat) este importanta pentru o
sănătate îndelungata şi fericire.
În timpul acelui stadiu al independentei se doreşte
o vederea în mod separat în relaţie cu familia (părinţi, copii şi alţi membri ai familiei)
o stabilirea locului în cadrul carierei
o alte calităţi descoperite de-a lungul respectivei faze
o încredere
o principii morale
o iniţiativă
o conştiinţă
o etica
o identitate.
Stadiul de cuplu
În timpul unei relaţii, dar fără a fi vorba de căsătorie, se realizează un proces de adaptare şi construire, pe când căsătoria necesita
anumite deprinderi. Un nou sistem familial se va realiza prin căsătorie. Schiţa familiala personala formata de idei personale,
speranţe şi valori formate de relaţiile şi experienţele anterioare se combina cu schiţa familiala a partenerului. Diferenţa intre
synergism si compromis este prin faptul ca nu se renunţă la ceva, ci dimpotrivă energia partenerilor se canalizează spre a forma
o a treia idee. Câteva din ariile comune de ajustare ar fi :
o - finanţe
o stil de viață
o recreare şi hobby
o relaţiile de rudenie
o sexualitate
o prietenii
o acordarea de atenţie nevoilor celeilalte persoane înaintea nevoilor personale.
Scopul în acest stadiu este dobândirea interdependentei, care are loc în momentul în care se poate întra cu totul într-o relaţie cu o
alta persoana. Aceasta necesita de asemenea dezbaterea obiectivelor şi uneori de a pune mai presus nevoile persoanei de alături
fata de cele personale.
Într-un cuplu se pot învăţa :
o comunicarea avansata între membrii cuplului
o posibilitatea de a trece împreuna peste greutăţi
o obiective spirituale şi emoţionale comune
o care sunt graniţele relaţiei
o când pot fi puse nevoile partenerului deasupra celor personale.
Câteva din provocările acestui stadiu sunt :
o tranziţia spre un nou sistem familial
o includerea partenerului de viaţă în relaţiile cu prietenii şi familia
o obligaţia de a face căsătoria sa meargă
o punerea nevoilor partenerului deasupra nevoilor personale.
Daca trecerea spre un sistem familial nou e lina, atunci partenerii vor fi mai puţin stresați, ceea ce va duce la o sănătate mai buna
a partenerilor.
o Scopurile specifice acestei perioade sunt :
o crearea unei noi familii cu partenerul de viața
o includerea în familia natala şi grupul de prieteni apropiaţi a partenerului.

Părinţi. Luarea deciziei de a avea copii

La un moment dat în căsătorie, va veni momentul deciziei «copil – da sau nu». Calitatea de a fi părinte este una din cele mai
mari încercări a ciclului de viata familial. Alături de bucuria de a avea copii părintele ar putea simţi un stres sau o frica datorata
schimbărilor apărute. Femeile ar putea fi îngrijorate de faptul ca sunt însărcinate şi ca vor trece prin durerile naşterii. Bărbaţii
tind sa fie introvertiţi ceea ce ar putea cauza probleme medicale.

Creşterea şi educarea copiilor mici

Procesul emoţional major al acestui stadiu este adaptarea copiilor în alte relaţii, însă mai ales integrarea lor în familie. Partenerii
cuplului îşi vor însuşi rolurile de îndrumători şi vor trece la stadiul de părinte. Astfel ca în timp ce personalitatea individuala se
va dezvolta, părinţii vor fi şi factorii de decizie în noua familie.
Scopurile specifice în momentul în care în familie intra un copil sunt :
o crearea de spaţiu pentru copil prin ajustarea sistemului conjugal
o preluarea rolului de părinte - revizuirea relaţiilor în familia mărita incluzând rolurile de părinte şi bunic.
Părinţi și adolescenţi
Perioada adolescentei poate fi una grea pentru o familie, o perioada care poate testa abilităţile membrilor de a relaţiona.
Majoritatea tinerilor experimentează diferite gânduri, convingeri, stiluri care pot cauza un conflict familial.
Spre sfârşitul acestei faze atenţia unui părinte se împarte între maturizarea adolescentului şi cariera şi mariajul propriu.
Neglijarea personala şi a cuplului face aceasta trecere dificila. Omul trebuie sa înceapă sa se gândească la rolul pe care îl joaca
în îngrijirea propriilor părinţi care îmbătrânesc. Făcând din propria sănătate o prioritate în aceasta faza este de mare ajutor în
etapele ce urmează în ciclul familial de viața. Scopurile acestei faze sunt :
o schimbarea relaţiilor părinte-copil pentru a permite acestuia evoluţia înăuntrul şi în afara sistemului familial
o îndreptarea atenţiei asupra mariajului şi carierei
o se începe îndreptarea atenţiei asupra bătrânilor din familie.