Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Factori care ţin de pacient Deficit la nivel cognitiv (ex. la nivelul înţelegerii sau
memorizării)
Asocierea alcoolismului sau consumului de droguri
Stilul de viaţă supraîncărcat
Lipsa suportului social
Lipsa informaţiilor cu privire la tratament
Credinţa că beneficiile terapiei sunt depăşite de costuri
Depresia
Factori care ţin de Regimul terapeutic complex (nr. mare de medicamente,
tratament timing complicat al acestora)
Reacţii adverse semnificative ale terapiei
Interferenţa cu rutinele zilnice ale pacientului
Factori care ţin de boală Stadiul timpuriu al bolii (practic asimptomatic)
Stadiul tardiv al bolii (simptome ample, evidente, recurente
în ciuda tratamentului)
Persistenţa anumitor simptome sau semne
Coexistenţa altei / altor boli
Factori care ţin de relaţia Lipsa unei comunicări deschise cu pacientul
medic-pacient Lipsa încrederii şi respectului reciproc
Lipsa de atenţie acordată efectelor secundare ale terapiei
Lipsa atitudinii suportive a medicului
Nerespectarea confidenţialităţii
Lipsa unei ambianţe calde, suportive a secţiei
Inexistenţa facilităţilor pentru pacient (de transport, pentru
îngrijirea copiilor, etc.)
Cel mai important fenomen care apare ca urmare a non-complianţei terapeutice este
rezistenţa la tratament. Instituirea rezistenţei la tratament are consecinţe dramatice, atît în
plan individual, cît şi epidemiologic. Pacientul dezvoltă rezistenţă încrucişată şi la alţi
agenţi anti-retrovirali, astfel limitîndu-se foarte mult capacităţile de intervenţie ale
medicului. Pe de altă parte, individul infectat cu o astfel de tulpină virală reprezintă un
pericol social redutabil, fiind capabil de a o răspîndi şi altor personae încă neinfectate. Se
apreciază că rata rezistenţei la tratament la populaţia infectată cu HIV a crescut între
1995-2000 cu 10% (de la 4% la 14%) (Little et al., 2001), în cea mai mare parte ca
rezultat al non-complianţei.
Strategiile de îmbunătăţire a CT, în general, se impun deci ca o necesitate, cu atît
mai mult cu cît nu există încă indicatori suficient de credibili, care să prezică non-CT la
momentul începerii tratamentului.
Intervenţiile curente la ora actuală sunt următoarele:
În cazul TBC, cea mai utilizată strategie pentru combaterea non-complianţei este
supervizarea directă a administrării terapiei (Direct Observed Therapy – DOT). DOT se
poate folosi la toţi pacienţii, dar devine obligatorie la cei cu un risc ridicat de non-
complianţă, din categoriile enumerate mai sus. Pentru a fi eficient, se recomandă ca DOT
să fie integrat într-un program mai amplu de servicii (ex. asistenţă locativă, asistenţă
socială a familiei, un system de recompense băneşti pentru complianţi), aceasta şi pe
fondul agregării acestor boli la categoriile sociale defavorizate. După Pozsik (1993), un
program DOT bun trebuie să satisfacă următoarele exigenţe:
să fie procedura standard terapeutică, şi să urmărească monitorizarea administrării
efective, de către pacient, a medicamentelor;
să respecte confidenţialitatea pacientului;
să nu interfere cu programul de lucru al pacientului sau cu alte rutine folositoare ale
acestuia;
să se armonizeze cu alte servicii de asistenţă socială, pentru pacient şi/sau familia
acestuia;
să ia în calcul cooperarea familiei sau a anturajului pacientului;
să fie vigilent la încercarea unor pacienţi de a trişa, inclusiv prin menţinerea pacientului
în incinta unităţii spitaliceşti un timp minim de 30 minute după DOT;
să ofere o imagine pozitivă a DOT, dacă e posibil prin mărturiile (directe, înregistrate) ale
altor pacienţi;
să favorizeze o atitudine pozitivă a personalului medical faţă acest tip de terapie, care nu
trebuie percepută ca o altă corvoadă pentru medic sau o modalitate de a-l pedepsi pe
pacient, ci doar ca cea mai eficientă terapie în tratamentul TBC;
să ţină cont că primordială este stabilirea unei relaţii de încredere medic-pacient şi
consolidarea acesteia; stimulentele sau recompensele, de orice natură pentru pacient, vin
abia după această relaţie de încredere s-a creat.
DOT se combină cu strategii educaţionale, pentru ca efectul ei să fie maxim. Bartlett
(1982) sintetizează în felul următor aceste strategii:
Alături de aceste măsuri, unele măsuri de ordin mai general, aplicabile şi în alte
situaţii, nu numai în TBC, pot fi utile. De exemplu, furnizarea de informaţii sumare cu
privire nu numai la diagnostic, ci şi la etiologia şi patogenia bolii, la tratament şi mai ales
la consecinţele unei bune, respective slabe CT pot constitui un factor adjuvant pentru
crearea unei motivaţii reale, de origine interioară, pacientului. Informaţia prezentată
trebuie să fie clară, precisă, în unele cazuri scrisă. În acelaşi timp, trebuie favorizat feed-
back-ul din partea pacientului, prin evitarea criticilor dure şi reducerea distanţei medic-
pacient, prin perceperea acestuia din urmă mai degrabă ca pe un partener, decît ca pe un
“copil neascultător”.
Întîlnirile cu medicul trebuie programate din timp, iar în unele cazuri, ele trebuie
reamintite pacientului din vreme, cel mai bine telefonic.Nivelul intermediar de asistenţă
medicală (reprezentat de asistentele medicale, studenţi) poate fi extrem de util.
Programele experimentale care au sintetizat cele de mai sus (“comprehensive service”) au
dat rezultate spectaculoase, rata non-complianţei la tratament scăzînd în medie de la 34%
la 6% (cf. Center for Disease Control and Prevention, 1994).
Un astfel de program ar include în principiu următoarele:
echipe medicale dispuse să îşi asume responsabilitatea pentru continuarea terapiei,
abordarea individualizată a cazului şi urmărirea pe termen lung a acestuia;
posibilităţi de întîlnire cu pacientul, convenabile pentru ambele părţi;
furnizarea de servicii sociale pentru pacient şi, dacă e nevoie, anturaj;
regimuri terapeutice de durată scurtă (în măsura posibilului), desfăşurate sub
supraveghere medicală directă (DOT).
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
Arif K, Ali SA, Amanullah S, Siddiqui I, Khan JA, Nayani P (1998) – “Physician
compliance with national tuberculosis treatment guidelines: a university hospital study”,
Int J Tuberc Lung Dis 2 (3) :187-99.
Catz SL, Kelly JA, Bogart LM, et al. (2000) – “Patterns, correlates and barriers to
medication adherence among persons prescribed new treatments for HIV disease.” Health
Psychology. 19 : 124-133.
Chesney MA, Ickovics JR, Chambers DB, et al, for the Patient Care Committee and the
Adherence Working Group of the Outcomes Committee of the AACTG (2000) - “Self-
reported adherence to antiretroviral medications among participants in HIV clinical trials:
the AACTG adherence instrument.” AIDS Care. 12 : 255-266.
Ickovics JR, Meisler AW (1997) – “Adherence in AIDS clinical trials: A framework for
clinical research and clinical care.” J Clin Epidemio, 50: 385-391.
Johansson E, Diwan VK, Huong ND, Ahlberg BM (1996) – “Staff and patient attitudes to
tuberculosis and compliance with treatment: an exploratory study in a district in
Vietnam”, Trop Doct 26 (1) :43-4.
Little S, Routy J, Daar E, et al. (2001) – “Antiretroviral drug susceptibility and response
to initial therapy among recently HIV-infected subjects in North America.” Poster
presented at the 8th Conference on Retroviruses and Opportunistic Infections, Chicago.
Weidle PJ, Ganea CE, Irwin KL, et al. (1999) - “Adherence to antiretroviral medications
in an inner-city population.” J AIDS. 22 : 498-502.
Centers for Disease Control and Prevention, National Center for HIV, STD and TB Prevention (1994) –
Lowes R (1998)
“Improving – “Patient-centered
Patient Adherence to care for better Treatment”,
Tuberculosis patient adherence”, FamilyHealth
US Dept.of Practice Management,
and 5 (3) :
Human Services,
46-57.
Atlanta.