Complianţa terapeutică şi adetenţa la schemele de tratament

Definiţii ale complianţei terapeutice

Alexandru Secăreanu (1996) defineşte complianţa, la modul general, din

perspectiva influenţelor sociale astfel: „ termenul complianţă defineşte situaţia când o
persoană care este supusă acestor influneţe se conformează la acestea, fără însă ca în mod
obligatoriu să-şi modifice şi convingerile personale.” Tot Secăreanu afirmă că:
„complianţa se mai poate înţelege şi prin conformare la opinia unei majorităţi, sau prin
supunere la autoritate”. În ambele cazuri un factor esenţial este reprezentat de
recompensa socială- aprobare şi acceptare- cât şi de sancţionarea socială- dezaprobare,
rejecţie.
Al. Secăreanu (1996) defineşte şi complianţa terapeutică: „corespondenţa dintre
indicaţiile terapeutice sau prohibiţiile formulate de medic sau de alţi profesionişti
angrenaţi în programult terapeutic şi asumarea, respectiv aplicarea lor efectivă de către
pacient”.
În sensul strict al termenului reiese faptul că gradul de corespondenţă se ia în
considerare şi ca atare este apreciat în raport cu schema terapeutică care a fost indicată şi
totodată independent de variabila reprezentată de rezultate terapeutice. (Secăreanu, 1996)
Dicţionarul medical defineşte complianţa terapeutică prin: „gradul de conformare
a bolnavului la indicaţiile medicului sau ale psihologului; include şi conformarea la
indicaţiile privind stilul de viaţă, nu doar conformarea la tratamentul medicamentos.
( Rusu, 2007)
Astfel complianţa terapeutică se referă la un raport explicit între comportamentul
bolnavului şi instrucţiunile clinice. Acest raport poate determina trei situaţii:
- hipercomplianţa, în această situaţie se poate merge până la adăugarea
unor mijloace terapeutice neindicate;
- complianţa normală, în acest caz pacientul se înscrie în cadrul
prescripţiilor terapeutice;
- hipocomplianţă, în acest caz se poate ajunge la noncomplianţă şi
refuzarea prescripţiilor terapeutice. ( Enăctescu, 2007)
 Iamandescu I.B. (2005) utilizează o formulă pentru determinarea gradului de
complianţă terapeutică: CT = NUMĂRUL DE INDICAŢII URMATE / NUMĂR DE
INDICAŢII PRIMITE *100, complianţa ideală fiind de 100%.

Non-complianţa terapeutică şi non-aderenţa

Este definită ca fiind situaţia în care pacientul nu respectă şi ca atare nu aplică în

mod efectiv indicaţiile terapeutice, aria de cuprindere în principal atât nerespectarea sau
remanierile din proprie iniţiativă a medicaţiei, cât şi recomandările de ordin dietetic sau
acelea referitoare la necesitatea modificării unor stiluri de viaţă, nerespectarea datelor
planificate pentru controale medicale, sau chiar solicitarea externării din spital contrar
avizului medical. ( Secăreanu, 1996)
Non-aderenţa este un obstacol major în eficacitatea tratamentului. Cele mai
cunoscute exemple de non-complianţă sunt:
- nerespectare modulu indicat de administrare a tratamentului- cel mai
fercvent în cazul administrării antibioticelor din 6 în 6 ore şi în
tratamentul conjunctivitelor cu picături oculare, ziua la o oră, noapte din
două în două ore; la vârstnici această formă de non-aderenţă este
frecvent întâlnită pentru că ei uită sau le este destul de greu să înţeleagă
cum anume trebuiesc puse picăturile;
- nerespectarea interdicţiilor formulate de medic- este cel mai des
întâlnită; de exemplu renunţarea la fumat în timplul unei viroze
respiratorii, renunţarea la consumul de alcool în timpul tratamentului cu
antibiotice, sau alte indicaţii legate de dietă, etc; la vârstnici este şi mai
greu deorece ei au deja un anume stil de viaţă;
- neprezentarea la termenul stabilit pentru controlul medical- la vârstnici
poate apărea acest fenomen pentru că nu se pot deplasa sau le este frică
să iasă din casă;
- externarea din spital, la cerere - este mai rar întălnită la vârstnici.
( Secăreanu, 1996)
Trecerea spre aderenţa la schemele de tratament
 Deşi mai nou termenul de aderenţă terapeutică este sinonim cu cel de complianţă
teraputică, este necesară diferenţierea majoră dintre cei doi termeni; astfel, dacă prin
complianţă se înţelege respecatrea pasivă a tratamentului prescris de medic, aderenţa
terapeutică reprezintă un pas înainte făcut de pacient- acesta se implică activ şi voluntar
în controlarea bolii sale, conştient de faptul că, alături de cadrul medical este responsabil
de reuşita tratamentului. ( Enachescu, 2001)
Principalele forme de non-complianţă terapeutică în relaţie cu administrarea
medicamentelor sunt:
- utilizarea unor doze mai mici decât acele indicate;
- utilizarea unor doze mai mari decât cele indicate;
- nerespectarea orarului de administrare;
- nerespectarea duratei totale de tratament;
- asocierea altor medicamente care nu au fost prescrise de medic.

Conform lui Al. Secăreanu (1996) factorii care influenţează complianţa/non-

complianţa terapeutică sunt:
- factori de natură cognitivă: caracteristicile şi natura informaţiilor şi
instrucţiunilor formulate de medic; repercursiunile instrucţiei asupra
pacientului (40% din informaşia obţinută la un consult este uitată rapid);
- variabilele modulatoare ale procesului de instrucţie;
- mecanismele psihologice de apărare;
- modalităţile laice de conceptualizare a bolii;
- tipologia proceselor de coping: tacticile de tip vigilent, tacticile de
evitare cognitivă;
- factorii de natură socială;
- vârsta pacientului;
- asumarea rolului de bolnav - conform Talcott Parson există câţiva
parametrii definitori în acest sens: stautul de bolnav legitimizat de către
medic scuteşte persoana în cauză de responsabilităţile sociale normale;
persoana bolnavă nu poate fi blamată pentru că are o boală, ci din contră
ar trebui abordată dint-o perspectivă terapeutică; statutul de bolnav
 implică necesitatea unei motivaţii reale de a se însănătoşi; persoana
bolnavă trebuie să apeleze la ajutor specializat pentru a se vindeca; astfel
Parson susţine că neasumarea rolului de bolnav poate duce la non-
complianţă terapeutică.

Caracteristicile schemei teraputice au de asemenea o influenţă semnificativă

asupra gradului de complianţă terapeutică, mai ales la vârsta a treia.
Unele caracteristici ale schemei terapeutice, cum ar fi complexitatea schemei
terapeutice medicamentoase şi a orarului de administrare, pot avea o influenţă
semnificativă asupra gradului de complianţă terapeutică. Cu cât o schemă terapeutică
conţine un număr mai mare de medicamente fenomenele de non-complianţă sunt mai
semnificative. Astfel se poate ajunge la „supraîncărcare informaţională” ceea ce duce la
aproximarea orarului de administrare şi la comportamentul de evitare. Dacă schema
medicamentoasă este însoţită şi de aplicarea strictă a unor măsuri restrictive, cum ar fi
regimul alimentar sau renunţarea la alcool se ajunge la situaţia de non-complianţă.
O altă caracteristică a schemei terapeutice este gradul de cunoaştere a acţiunii
farmacologice a medicamentelor – cu cât acest grad e mai mare cu atât gradul de
complianţă terapeutică este mai ameliorat. (Enătescu, 2007)

Modalităţi de îmbunătătţire a complianţei terapeutice la vârsta a treia

La vârstnici se pot utiliza următoarele metode pentru administrarea medicaţiei, astfel

influenţând şi gradul de complianţă terapeutică:
- plasarea medicamentelor astfel încât ele să fie permanent vizibile;
- efectuarea anumitor note scrise referitor la medicaţie;
- elaborarea unui calendar pentru medicamentele care nu se iau decât în
anumite zile;
- împărţirea medicaţiei în cutiuţe în funcţie de orarul de administrare;
- coordonarea administrării medicamentelor cu alte activităţi cotidiene;
- utilizarea unor dispozitive cu semnal sonor.