Curs Extins Fitoterapie Partea I PDF

Fitoterapie curs 2014
1
Fiecare plantă vindecătoare este o rază spre trezirea sufletului şi

spre regăsirea esenţei...
2
INTRODUCERE
 FITOTERAPIE (phyton = planta +therapea = tratament) = ramură a terapiei care se

ocupă cu mijloacele de prevenire şi vindecare a bolilor prin remedii vegetale.
 Tratamentul fitoterapeutic – utilizează combinaţii de plante medicinale sub diferite
forme (pulberi vegetale, macerate la rece, extracte hidroalcoolice, siropuri, loţiuni,
unguente naturale, etc) în vederea restabilirii echilibrului şi a înlăturării cauzelor care au
generat boala.
 Fitoterapia – este ramura terapeuticii care utilizează plantele medicinale şi preparatele
din plantele medicinale ca mijloace de prevenire şi tratare a
bolilor. Este probabil cea mai veche formă de tratament,
apărută pe o bază empirică şi în contextul unei viziuni
magice a lumii, dar cu un rol important în zilele noastre,
alături de medicina alopată, fără să fie la concurenţă cu
aceasta. Sunt incluse aici şi tratamentele cu legume şi fructe,
sucuri din legume şi fructe. Unele plante pot fi folosite ca
atare, constituind remedii naturale, în timp ce alte plante
medicinale sunt materii prime valoroase pentru obţinerea
multor medicamente.
 E necesară definirea clară a unor termeni des utilizaţi, de

multe ori confundaţi între ei.
 FITOTERAPIA respectă principiul non nocere, nu exclude alte terapii naturale, este
accesibilă oricui şi are indicaţii în toate afecţiunile cunoscute.
Tradiţii de utilizare a plantelor
Multe medicamente din medicina modernă, derivă din plantele utilizate de naturişti. Însă
fitoterapeuţii folosesc întreaga plantă – susţinând că eficienţa deplină, implică utilizarea tuturor
ingredientelor sale. Omul a utilizat dintotdeauna plante pentru vindecare şi aproape imediat ce a
învăţat să scrie, el a consemnat descrieri ale proprietăţilor curative ale acestora în “tratate despre
plante”.
3
Există argumente arheologice că mesopotamienii utilizau plantele ca leac, în urmă cu

mai bine de 6000 de ani. Cunoaştem că, în China, oamenii se foloseau de plante pentru a se
menţine sănătoşi cu 27 de veacuri înainte de Hristos, deşi referiri cu privire la vindecarea cu
ajutorul plantelor, pe acele meleaguri, sunt şi mai vechi. Egiptenii foloseau plantele ca aliment,
ca medicament şi ca ingrediente în cosmetice, parfumuri şi chiar uleiuri pentru alinarea durerilor,
ca aromatizant pentru băi şi pentru încăperile în care îşi petreceau cea mai mare parte din timp.
Vechiul Testament face menţiuni privind sănătatea pe care o pot avea oamenii
folosindu-se de plante. Vindecătorii de demult obţineau din plante extracte sub formă de tincturi,
uleiuri, creme, cataplasme, tot felul de ceaiuri, prafuri, balsamuri. Ei sunt predecesorii medicilor
de azi, fie că li se zicea vraci sau ,,oameni care vindecau cu buruieni”, iar plantele pe care le
foloseau la uşurarea suferinţelor reprezintă o sursă importantă de materie primă pentru industria
medicamentelor de azi.
Primul tratat despre plante cunoscut a fost scris în urmă cu aproape 5000 de ani de
împăratul chinez Chi’en Nung ( sau sub auspiciile lui). Se numea Pen Tsao şi conţine descrieri
ale utilizărilor medicinale a peste 300 de plante. Deşi textul nu a supravieţuit, ştim despre
existenţa acestei lucrări din referinţe întâlnite în altă parte.
prin 2000 îHr., egiptenii antici utilizau plante în medicină, în cosmetică şi în

îmbălsămare. Grecii şi
romanii au perfecţionat
câteva dintre aceste
tehnici şi au dezvoltat
altele noi propii.
Am aflat despre studiile lor din

scrierile lui Hipocrat din secolul al V-lea
îHr şi din cărţile “De Materia Medica” a
lui Dioscoride şi “Naturalis Historia” de 37 de volume a lui Pliniu cel Bătrân
(ambele din secolul I dHr).
în Evul Mediu, în Europa de Vest existau două tradiţii de fitoterapie. Una era
superstiţioasă: unele plante făceau parte din leacurile populare, deoarece se credea
că seamănă cu anumite părţi ale corpului uman
De exemplu, iarba plămânului are frunze în formă de plămâni şi astfel era folosită
pentru tratare tusei: aceasta este cunoscută ca “doctrina semnăturilor”. Cealaltă
tradiţie naturistă se baza pe experimente ştiinţifice şi la început au fost efectuate de
călugari în grădinile mănăstirilor
4
în secolul XIII, Londra a devenit un centru comercial important pentru plante şi

condimente; plante medicinale originale şi cvasi-originale, se găseau de vânzare
peste tot. Plantele cu proprietăţi medicinale, luate individual, erau numite
“simple”; combinaţiile de două sau mai multe plante, erau numite “medicamente”.
în secolele XVI şi XVII, popularitatea fitoterapiei a dus la înfiinţarea primelor

Grădini botanice dedicate în principal speciilor de plante medicinale, unde se
efectuau cercetările şi învăţau studenţii. Prima a fost înfiinţată în Pisa în 1543 şi a
fost urmată de una din Padova în 1545. După aceea, răspândirea lor a fost
constatată la Leiden în 1587, Copenhaga în 1600, Londra 1606, Paris 1635, Berlin
în 1679, Tokyo 1684 şi Calcutta în 1787
multe progrese mari au fost făcute în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-
lea, prin activitatea a doi mari oameni de ştiinţă suedezi, botanistul Carl Linnaeus
(1707-1778) şi chimistul Carl Wilhelm Scheele (1742-1786). În 1753 Linnaeus a
introdus un nou sistem de nomenclatură pentru plante: aceasta a ajutat la
identificarea cu exactitate a plantelor şi a deschis calea spre compilaţia dintre
farmacopee, cărţi oficiale care enumeră medicamentele şi descriu modul lor de
preparare. Scheele a izolat din plante mulţi acizi organici, care de atunci sunt
utililzaţi în medicina convenţională
soţii Kirlian descoperă la sfârşitul anilor 50, că plantele au un câmp bioenergetic.

Ele sunt adevărate ”relee” ce captează
din mediu o anumită energie specifică.
Prin administrarea de plante

nesupuse vreunui tratament termic,
aceste energii binefăcătoare sunt aduse
în aura pacientului, generând
transformări benefice uluitoare
doi cercetători, Luise Kolisko şi Ehrenfried Pfeiffer, redescopereau la începutul

secolului XX, faptul că tiparul energetic şi rezonanţa specifică plantelor, se
menţin şi pot fi evidenţiate pornind doar de la pulberea sau seva plantei.
Amestecând o soluţie de clorură de cupru cu seva proaspătă a unei plante, ei au
remarcat apariţia în substanţa cristalizată, a formei precise a plantei din care seva
fusese extrasă. Cunoscute sub numele de paligeneză, fenomenele de reapariţie a
formei plantei pornind de la câteva fragmente de pulbere, cenuşă sau sevă au fost
5
de natură să pună în evidenţă, într-un mod de netăgăduit existenţa “tiparelor”

energetice ale plantelor.
Fitoterapia chineză face parte din ansamblul denumit "medicina tradiţională chineză"
care include acupunctura şi dietetica chineză. Această fitoterapie vizează modificarea cantităţilor
diferitelor energii sau circuitul acestor energii în organism.
Fitoterapia farmaceutică utilizează produse de origine vegetală obţinute prin extracţie

şi care sunt diluate în alcool etilic sau într-un alt solvent. Aceste extracte sunt dozate în cantităţi
suficiente pentru a avea o acţiune susţinută şi rapidă. Ele sunt prezentate, ca şi oricare altă
specialitate farmaceutică, sub formă de sirop, de picaturi, de supozitoare, de capsule, de
preparate liofilizate, de preparate nebulizate (sau atomizate, adică extracte de plante, deshidratate
prin căldură) etc. Concentraţiile sunt destul de ridicate şi netoxicitatea acestor medicamente este
uneori relativă.
 Medicina alopată – este ştiinţa care se ocupă cu studiul maladiilor şi tratamentul lor,
fiind practicată numai de persoane abilitate să exercite medicina, pe baza unei diplome
obţinute după studii şi examene susţinute într-o facultate de profil.
 Medicina naturală – defineşte acele practici medicale inspirate şi legate strâns de natură,
putând fi considerată un sistem terapeutic în care medicamentele nu sunt mai importante
decât factorii naturali (aer, apă, plante, soare, alimente, mişcare etc). Ea poate fi
practicată atât de medici, cât şi de persoane care nu au absolvit o facultate de medicină,
numiţi terapeuţi, dar, din păcate, şi de impostori.
Nu se poate trasa o graniţă clară între medicina alopată şi medicina naturistă, cu atât mai
mult cu cât de multe ori medicii alopaţi îşi tratează pacienţii în ambele feluri, iar singurele
terapii specifice medicinei alpoate sunt terapiile chirurgicale, terapia de transplant,
reanimarea şi terapia intensivă. Au în comun terapiile ocupaţionale, psihoterapia,
meloterapia, terapia prin artă etc, deşi schema terapeutică naturistă se referă la fitoterapie,
homeoterapie, hipnoză, sacroterapie, dietoterapie, apiterapie, acupunctura, balneoterapie,
gemoterapie şi kinetoterapie.
Practicile naturale, de orice fel ar fi ele, care se asociază terapiilor alopate în scopul
ajutorării sau grăbirii procesului de vindecare sunt terapii complementare. Termenul „terapii
alternative” poate crea confuzii, în sensul că se poate înţelege excluderea unui tip de terapie
dacă este ales celălalt.
 Dietoterapia naturală – este acea metodă terapeutică bazată pe tipuri particulare de

alimentaţie ăn scop curativ şi profilactic. Se încearcă lămurirea rolului patogen al
alimentaţiei abuzive sau incorecte, şi se recomandă respectarea câtorva principii:
6
alimetele trebuie consumate aşa cum se găsesc în natură sau cât mai aproape de starea lor
naturală, alimetaţia se schimbă în funcţie de evoluţia stării bolnavului, de capacitatea lui
de agreere şi reaţie, de anumite stări fiziologice. Fiind drastică şi restrictivă, această
ramură a terapiei nu este acceptată pe deplin de bolnavi, în special de copii.
 Balneoterapia – utilizează factorii naturali sub forma unor proceduri fizice şi chimice
aplicate fie pe cale externă (nămolul), fie pe cale internă (crenoterapia, cura cu apă
minerală), adăugând şi plante medicinale (fitobalneoterapia).
 Homeopatia – se bazează pe principiul „similia similibus curantur” enunţat de Samuel

Hahnemann la sfârşitul secolului al XVIII-lea, caută să stimuleze energiile şi căile
naturale de vindecare ale corpului uman folosind diluţii mari de substanţe care,
administrate în doze normale unui om sănătos, provoacă simptome identice cu cele pe
care le manifestă bolnavul. Mare parte din remediile homeopate sunt extracte de plante.
 Acupunctura – este o altă ramură a terapiei, cu originea în Extremul Orient, care

utilizează factori fizici, practic lipsiţi de toxicitate, cu indicaţii în special de ordin curativ.
Se consideră că bolile sunt provocate de dezechilibre energetice care trebuie aduse la
normal. O terapie similară, dar mai blândă, este presopunctura şi reflexoterapia
(masarea tălpilor, palmelor sau corpului în zone corespunzătoare fiecărui organ).
Utilizare terapeutică - Fitoterapia este considerată ca având un camp de acţiune asupra a

numeroase tulburări, în scop preventiv şi curativ, în cazuri acute sau pentru a modifica
terenul subiectului (tendinţele generale de a fi victima unui tip de boală).
Efecte nedorite - Acestea sunt rare şi, în general, benigne. Atunci când un medic prescrie
o reţetă care cuprinde plante care pot fi toxice, ca digitala sau belladona, se impune ca
pacientul să nu depaşească dozele indicate; tulburarile sunt legate adesea de o utilizare
abuzivă şi prea îndelungată a plantei medicinale.
Plante medicinale
Plantele medicinale sunt organisme vii, în care se produc cu ajutorul biocatalizatorilor

(enzime) transformări şi reacţii chimice din momentul germinării până la completa lor
dezvoltare. Substanţele preexistente sunt descompuse şi transformate în alţi compuşi care pot
avea efecte benefice asupra organismului şi care poartă denumirea de „principii active”.
Compuşii chimici sintetizaţi de către plantă pot fi răspândiţi în toată planta sau numai în
anumite organe, variind ca şi cantitate. În scop medicinal plantele se recoltează atunci când
organele lor conţin aceste principii active în cantităţi maxime, organele vegetale recoltate şi
uscate purtând apoi denumirea de „produse vegetale”.
7
Principiile active:
-de natură fenolică – uleiuri volatile, mono şi difenoli, acid salicilic, componenţi ai
taninurilor, acidul cafeic, cinarina. Unele sunt antiseptice, carminative, antidiareice, altele
colagoge şi coleretice
-de natură glucidică
-oze (glucoză)
-holozide sau poliholozide – produşi cu greutate moleculară mare, din acest grup
fac parte pectinele (constituenţi ai membranei celulare, cu acţiune coagulantă şi hemostatică),
mucilagiile şi gumele (rezultaţi din transformarea membranei, cu proprietăţi emoliente şi
laxative)
-heterozidele (glicozidele) – o fracţiune glucidică şi una neglucidică (aglicon)
-glicozide cardiotonice, cu aglicon de natură steroidică (Digitalis)
-glicozide antracenice, cu aglicon de natură oximetil- antrachinonică –

laxative sau purgative în funcţie de doză (Frangula, Rheum)
-saponozide (saponine) – aglicon fie steroidic (digitonina) fie triterpenic

(Saponaria, Gypsophilla) – prin agitare cu apă dau o spumă persistentă, hemolizează globulele
roşii, expectorante, depurative
-tioglicozide – conţin sulf, sunt revulsive (muştar)
-flavonoide şi antocianozide – pigmenţi. Flavonoidele sunt diuretice, cu

prorprietăţi similare cu ale vitaminei P (rutozida), utilizate în afecţiunile capilarelor şi venelor,
antocianozidele au pe lângă acţiunea vitaminei P şi proprietatea de a ameliora vederea la
întuneric
-taninurile – natură polifenolic, proprietăţi astringente, antidiareice, antiseptice.
-alcaloizii sunt substanţe organice azotate, cu reacţie alcalină, în general puternic active şi
cu toxicitate mare.
-principii amare – substanţe cu gust amar care stimulează terminaţiile nervoase gustative
şi declanşează sau măresc secreţiile digestive şi pofta de mâncare
8
Cultivare, recoltare, uscare
Recoltarea se face în perioada în care organul recoltat are conţinut maxim de principii
active: organele subterane primăvara devreme sau toamna târziu, mugurii foliari primăvara
devreme., frunzele în general primăvara, când planta a ajuns la o dezvoltare normală, florile cu
puţin timp înainte de înflorire sau în timpul înfloririi, parţile aeriene în timpul înfloririi, fructele
la maturare, seminţele la fel, scoarţa primăvara.
Uscarea depinde de cantitatea de apă conţinută de organul recoltat (seminţele au 5-10%,

frunzele 60-90%, organele subterane 75-85%, florile până la 90%), se face pe cale naturală, în
aer liber, la umbră sau la soare, sau pe cale artificială. Plantele se întorc şi se vântură pentru a se
evita încingerea şi înnegrirea.
Conservarea se face în încăperi uscate, ventilate, ferite de dăunători şi şi alte mirosuri,

pentru maxim 3 ani.
Medicamente pe bază de plante
Medicina beneficiază azi de un număr foarte mare de medicamente, majoritatea obţinute

prin sinteză chimică sau semisinteză, dar şi medicamente aproape miraculoase obţinute din
plante.
Printre cele mai vechi mijloace de combatere a febrei şi durerilor se numără aspirina,
obţinută din coaja de salcie (Salix alba), dar prezentă sub forma acidului salicilic şi în mugurii de
plop (Populis alba), iasomie (Jasminum officinale).
În medicina modernă, aproximativ un sfert din medicamentele prescrise de medicii

convenţionali sunt derivate din plante. Următoarele sunt unele dintre cele mai cunoscute
exemple:
- Chinina, alcaloidul principal din scoarţa arborelui de China (Cinchona succirubra)

este un alt medicament miraculos, utilizat pentru scăderea temperaturii dar şi ca
antimalaric, astăzi fiind util şi în tulburări de ritm cardiac şi chiar în boala Parkinson
- Atropina are şi ea origine vegetală, fiind extrasă din mătrăgună (Atropa belladonna),
prezentă şi în ciumăfaie (Datura stramonium), alături de scopolamină. Au utilizări
diverse în combaterea spasmelor dureroase biliare, urinare, intestinale, măresc
frecvenţa bătăilor cardiace şi produc vasodilataţie periferică, scade secreţia salivară şi
sudorală, stimulează centri respiratori sin bulbul cerebral, dilată pupila şi suprimă o
9
parte din simptomele intoxicaţiilor cu fungicide organofosforice.Sucul mătrăgunei

(“Atropa belladonna”) conţine atropina, care este foarte otrăvitoare dacă este
mâncată, dar este utilizată în medicina modernă ca midriatic (dilatator al pupilei). Cu
sute de ani în urmă, când se considera că pupilele larg dilatate sunt atrăgătoare
mătrăguna era folosită de femei în doze atent controlate în scopuri cosmetice
- Efedrina, alcaloid din plantele din genul Ephedra este întrebuinţată în tratamentul
astmului bronşic, colaps cardiovascular, descongestionant al mucoaselor sau ca
antidot în intoxicaţiile cu morfină sau barbiturice
- Digitala şi preparatele digitalice, cu efect cardiotonic, se găsesc într-o serie de plante

din speciile Digitalis (purpurea, lanata), Strophantus, Scilla
- Din planta Panax ginseng se obţin extracte larg utilizate în terapeutica medicală ca
tonic general, pentru mărirea randamentului fizic şi mental, antiamnezic,
imunostimulator, antiischemic, hipoglicemiant şi ca remediu la fenomenele legate de
îmbătrânire
- Dioscorea, o varietate ignamă, ne dă diosgenina, care este punctul de pornire pentru

prepararea mai multor steroizi, inclusiv al cortizonului antiinflamator. Steroizii pot fi
obţinuti mult mai uşor şi mai ieftin din plante decât din ţesutul animal
- Cornul secarei, o ciupercă ce afectează gramineele (în special secara), oferă compuşi
utilizaţi pentru oprirea sângerării la naştere şi pentru atenuarea migrenei
- Pervinca de Madagascar (Catharanthus roseus) conţine alcaloizi utilizaţi pentru

tratarea bolii Hodgkin şi a leucemiei la copii
- Aloe Vera este una dintre cele mai mediatizate plante medicinale, cu proprietăţi
antiinfecţioase, de stimulare a regenerării celulare, sedative şi detoxifiante
- Macul de grădină, o floare din genul Papaver, întâlnită în lanurile de grâu, conţine
opiu, medicament narcotic din care se obţine morfina, un analgezic puternic
(medicament împotriva durerii)
- Gingko biloba conţine în frunzele sale sesquiterpene, glicozide cu aglicon de tip

lactonă terpenică, excelenţi inhibitori selectivi ai agregării plachetare, util în
microcirculaţia arterială şi venoase şi a tonusului musculaturii netede venoase,
îmbunătăţind de asemenea schimburile dintre sânge şi celule, dar e folosit şi în astm,
bronşite, paraziţi intestinali (fructele), leucoree şi poliurie (seminţele prăjite), cancer,
intoxicaţii (seminţele proaspete).
10
- Genul de plante Scopolia ne dă scopolamina, utilizată ca medicament hipnotic şi ca

antispasmodic pentru reducerea contracţiilor gastrointestinale
- Iarba şarpelui (Rauwolfia serpentina) aparţine familiei merişorului (Apocynum) şi

este utilizată de mai multe secole în India în tratarea insomniei şi ca sedativ pentru cei
muşcaţi de şarpe. Din 1949 reserpina, constituentul activ al ierbii şarpelui, a fost larg
utilizată în medicina occidentală pentru controlul hipertensiunii şi ca tranchilizant
- Rădăcina de wourali (Strychnos taxifera) conţine curara. Indienii din America de Sud
o pun în vârfurile săgeţilor pentru a-şi paraliza vânatul, iar medicii convenţionali o
utlilizează ca relaxant pentru muşchii scheletici, în timpul intervenţiilor chirurgicale
- Vitaminele se găsesc în cantităţi mari în plante, cafeina are drept sursă de bază
cafeaua, un extract din seminţele arborelui Coffea arabica, prezentă şi în Thea
sinensis (ceai), din care se obţine teofilina, utilizată în tratamentul astmului bronşic.
Fitoterapia modernă
Toate aceste medicament sunt derivate din plante. Însă adevăratul naturist este cel
care încearcă să vindece boli folosind plante întregi, şi nu doar un constituent extras
izolat.
Unele leacuri ne sunt cunoscute tuturor şi pot fi aplicate fără preparare. De exemplu:
dacă dizolvăm în gură cuişoare, atenuăm durerea de dinţi, iar înţepaturile provocate de
urizici se pot trata cu succes prin freacarea locului respectiv cu frunze de măcriş
(Rumex).
Exemple sunt:
- ehinaceea – pentru accelerarea vindecării

rănilor;
- seminţele primulei de seară (Oenothera) –

pentru atenuarea eczemei, a artritei
reumatoide şi a bolilor cardiovasculare;
- usturoiul, pentru scăderea nivelului de

colesterol, subţierea sângelui şi ca antibiotic
slab;
11
- rădăcina odoleanului (Valeriana oficinalis) – are un efect tranchilizant uşor şi este

utilizată pentru atenuarea tensiunii nervoase şi a insomniei
Fitoterapeuţii pot să prescrie diferite forme de ceai preparate din obţinerea unor
infuzii din flori sau frunze în apă fiartă – ceaiul făcut din frunze de mentă, de
exemplu, atenuează indigestia şi gazele, în timp ce ceaiul obţinut din flori de muşeţel
atenuează crampele stomacale şi menstruale, rănile ulceroase şi aftele.
OBŢINEREA UNOR PREPARATE FITOTERAPICE DIN

FRUCTE, LEGUME Şl SEMINŢE
Consumarea fructelor şi a celor mai multe dintre legume şi seminţe proaspete ca
atare, în stare crudă, sau a sucului celular proaspăt obţinut din ele, atât în alimentaţie cât
şi în scopuri terapeutice, este forma ideală care păstrează toate calităţile naturale ale
produşilor sau ale substanţelor active elaborate de celula vegetală. Cum însă acest lucru
nu este posibil în zona temperată în tot timpul anului, iar gama sortimentelor de fructe şi
legume variază de la sezon la sezon, se pot realiza unele preparate care să păstreze în
bună parte proprietăţile nutritive şi terapeutice ale acestor produse naturale.
Indiferent că este vorba de folosirea fructelor şi legumelor în stare crudă sau de

folosirea lor sub formă uscată (natural sau deshidratate pe cale artificială), prima măsură
de precauţie care trebuie luată înainte de consumare este spălarea cât mai îndelungată cu
apă potabilă sau cu apă fiartă şi răcită. Chiar o infuzie, cu apă clocotită a fructelor sau
legumelor nespălate bine, nu duce la distrugerea unor forme de rezistenţă a unor
microorganisme patogene. De aceea, insistăm, încă o dată, ca fructele şi legumele să fie
foarte bine spălate înainte de utilizare sau de uscarea pentru iarnă.
Pe de altă parte, dorim să subliniem încă o dată că, prin fierberea legumelor direct
în apă, o mare parte din sărurile minerale şi microelementele utile organismului se pierde.
Superioară acestei modalitaţi curente este fierberea direct în abur, într-un set de cratiţe
suprapuse, un timp cât mai scurt.
Pentru folosirea fructelor şi legumelor proaspete sau uscate, în scopuri

terapeutice, vom prezenta pe scurt câteva dintre procedeele cele mai frecvente de
preparare care pot fi efectuate în orice gospodărie.
12
Preparate obţinute prin extracţie – clasificare pe scurt
Soluţii extractive apoase
-infuzia – prentru produse vegetale sensibile, flori, frunze, părţi aeriene. Produsul vegetal
se umectează cu 3 părţi apă, apoi se adaugă peste el cantitatea de apă indicată, încălzită la
fierbere şi se lasă în repaus 5 minute
-decoctul – se fierbe după umectare, 15 minute
-maceratul – în apă, alcool, vin, oţet. Macerarea se poate face la rece, când principiile
active sunt termolabile (mucilagii), sau la cald (extragerea uleiurilor volatile)
Soluţii extractive hidroalcoolice
-vinurile medicinale -macerare la rece, 7-8 zile, utilizând un litru de vin de calitate
superioară la 30-50 grame de produs vegetal, eventual îndulcit.
-tincturi – soluţii hidroalcoolice de concentraţii diferite, obţinute după metode similare

macerării la rece (7-8 zile), care se pot păstra la temperatura camerei sau la rece pe o perioadă
mai îndelungată. Prin percolare se poate grăbi extracţia.
Forme farmaceutice pentru uz extern
-oţeturi medicinale – se prepară ca şi vinurile medicinale, 5-10 grame produs pentru

100ml oţet
-cataplasme, prişniţe, oblojeli, badijonaje – plante şi organe de plante pulverizate,

amestecate cu apă şi aşezate între două bucăţi de pânză care se aplică pe zona bolnavă pentru
efecte emoliente sau revulsive
-băi medicinale – introducerea în apă fierbinte a plantelor mărunţite (500 g pentru o

baie)
-inhalaţii, gargarisme - plante cu uleiuri volatile, cu efect dezinfectant şi

descongestionant.
- unguente, supozitoare, uleiuri medicinale
Forme farmaceutice pentru uz intern
-infuzii, decocturi, macerate, siropuri, vinuri şi cidruri medicinale
-pulberi vegetale, comprimate şi capsule cu pulberi vegetale
13
 INFUZIA
Este o extracţie, obţinută însă la cald. în acest scop, fructele şi legumele, bine
spălate, se pun într-un vas de porţelan, de lut smâlţuit sau de faianţă, cu capac, încălzit în
prealabil cu apâ clocotită. Se toarnă cantitatea de apă clocotitâ peste materialul vegetal
tăiat mărunt. Se acoperă vasul de infuzare şi se lasă în repaus cca. 20 minute. Se filtrează,
prin stoarcere sau presare, prin tifonul dublu pus pe o strecurătoare. Infuzia obţinută se
consumă în 24 de ore.
 DECOCTUL
Fructele sau legumele fragmentate mărunt se fierb la foc domol timp de 20-30
minute. Se completează cu apa pierdută prin evaporare tot cu apă fiartă. Se filtrează la fel
ca infuzia şi se consumă în 24-48 ore. Dacă este necesară păstrarea timp mai îndelungat,
extractul obţinut după filtrare se pune în sticle bine închise la gură (preferabil legate cu
celofan) şi se sterilizează pe baia de apa 30-40 minute.
 MACERATUL LA RECE
Se obţine din fructe şi legume tăiate în bucăţi mici sau răzuite printr-o răzătoare
de sticlă, material plastic sau metal inoxidabil, peste care se pune cantitatea de apă
prescrisă. Se lasă în contact 6-8 ore, nu mai mult, deoarece, mai ales vara, la temperatura
mediului ambiant pot surveni fenomene de fermentare sau de dezvoltare a unor bacterii
prezente în mediul ambiant sau chiar pe suprafaţa plantelor. Se recomandă ca vara
macerarea să se facă la cca +4°C, la frigider. După păstrare în contact cu apa, maceratul
se filtrează prin tifon dublu, iar în final se stoarce conţinutul din tifon. Maceratul astfel
obţinut se foloseşte imediat sau se păstrează la frigider maximum 24 de ore.
 SIROPUL
Este un extract destinat conservării mai îndelungate. Conservarea este asigurată
prin concentraţia ridicată în zahăr. Un sirop natural bun, care asigută nealterate aroma şi
substanţele active din materia primă vegetală, se obţine la rece. În acest scop, se prepară
mai întâi un suc proaspăt din fructe sau legume, fie prin presare puternică (hidraulică), fie
cu ajutorul unei prese mecanice sau electrice. Se filtrează şi se lasă la sedimentat 2-3 ore,
după care se trage sucul obţinut cu un tub de cauciuc sau plastic. In sucul limpede se
adaugă treptat zahâr şi se agită din când în când. Operaţia poate dura mai multe ore, pâna
la o zi. Când sucul de fructe a devenit suprasaturat în zahăr, aceasta se recunoaşte uşor
după stratul de zahăr, care rămâne pe fundul sticlei, nedizolvat. O concentraţie de 62-65%
zahăr asigura o conservare naturală (fără conservant sau fară fierbere) timp de mai mulţi
ani. Siropurile pot fi obţinute şi prin fierbere, dar în acest caz, atât aroma, cât şi o serie de
substanţe active îşi modifică sau îşi pierd proprietâţile terapeutice.
14
 CIDRUL DIN FRUCTE

Se obţine din material vegetal fragmentat (cca. 1 kg uscat sau 2-3 kg proaspăt) la
care se adaugă 1,8-3 kg zahăr, 10 litri apă (fiartă şi răcitâ) şi cca. 30 g drojdie de bere,
eventual sucul de la 2 lămâi şi coaja de la 1/2 lămâie. Vasul cel mai indicat este
damigeana de sticlă (nu de plastic!), prevazută cu un dop perforat prin care este trecut un
tub subţire din cauciuc sau malerial plastic, în aşa fel încât capătul tubului din intenorul
damigenei să nu atingă lichidul. Capâtul exterior al tubului se introduce într-o sticlă cu
apă. Când bioxidul de carbon format în timpul fermentaţiei nu mai barbotează prin
capătul tubului cufundat în apă, înseamnâ că fermentaţia a încetat. La temperatura
camerei, fermentaţia durează 4-6 săptămâni. Cidrul obţinut se trage în sticle şi se
păstreazâ la frigider. Este o băutură cu conţinut moderat de alcool, care poate fi
consumatâ numai de adulţi.
 TINCTURA
Se obţine din cantitatea de fructe sau de legume prescrisă prin macerare 8-10 zile
în alcool de 45°, 60°, 70°, într-un vas de sticlă bine
închis.
Se filtrează şi se păstrează în sticle cu dop.

Utilizarea tincturilor în general nu este
recomandabilă celor care suferă de afecţiuni la care
alcoolul este contraindicat şi nici copiilor.
Tincturile se recomandă în special

bolnavilor cărora le este contraindicat consumul
mare de apă.
 APLICAŢII EXTERNE
Pentru uzul extern se pot folosi toate formele de preparate descrise, sub formă de
cataplasme, comprese sau prişniţe ori direct din produsele vegetale proaspete puse în
două tifoane. De asemenea, fructele şi legumele se pot folosi sub formă de loţiuni sau
frecţii cu suc proaspăt sau preparat după unul din procedeele descrise.
 PREPARAREA SUCURILOR
Fructele şi legumele destinate preparării sucurilor trebuie să fie de bună calitate şi
ajunse la maturitate. Atât fructele cât şi legumele pot conţine un mare număr de germeni
patogeni, paraziţi şi virusuri care prezintă un real pericol pentru sănătate. De aceea, prima
măsură care trebuie luată, în cazul consumării fructelor şi legumelor ca atare sau sub
15
formă de suc proaspăt, este eliminarea, cât mai mult posibil, a tuturor factorilor nocivi
semnalaţi. Pentru îndepărtarea prafului, pământului, a ouălor de paraziţi şi în bună parte a
germenilor patogeni, singura măsură practică pe care o recomandăm este spălarea
îndelungată, sub jet de apă potabilă, a fructelor şi legumelor înainte de a fi consumate sau
transformate în sucuri. în timpul epidemiilor din perioada estivală sau în zonele tropicale
şi ecuatoriale, unde frecvenţa acestor epidemii este mai mare, fructele şi Iegumele se vor
ţine câteva minute în apă cu cloramină, iar apoi se vor clăti cu apă potabilă înainte de a fi
consumate, chiar şi în cazul în care ele se consumă sau se prepară decorticate.
Pentru prepararea sucurilor se vor utiliza numai materiale de inox, sticlă sau
plastic. în prezent există numeroase tipuri de aparate manuale sau electrice pentru
obţinerea sucurilor naturale. Randamentele cele mai bune se obţin prin prese de tip
hidraulic. Acestea prezintă şi avantajul utilizării unor materiale de protecţie de tip teflon,
care împiedică un contact direct al fructelor şi legumelor cu metalele ce produc
transformări calitative, diminuând valoarea terapeutică a multor substanţe pe care le
conţine sucul celular al plantei. Deşi în comerţ există aparate şi vase de aluminiu, acestea
se vor evita la prepararea sucurilor naturale. Este recomandabil ca sucurile să se consume
imediat după preparare. Se pot pastra în frigider, în sticle, cel mult 12 ore.
În ceea ce priveşte utilizarea sucurilor, ele pot fi consumate ca atare, îndulcite

(dacă este cazul) cu miere, simple sau asociate, ţinând seama de scopul pentru care se
folosesc. Din materialul prezentat în acest curs, cu puţină imaginaţie, se poate alcătui o
reţetă de sucuri mixte în funcţie de afecţiunea avută sau de scopul urmărit. Unele sucuri
din legume cu gust puţin agreabil, cum este cel de cartof crud, de exemplu, pot fi
ameliorate cu puţin suc de morcovi, de ţelină sau de tomate, după gust.
Nu trebuie neglijate nici „deşeurile" care rezultă de la prepararea sucurilor. De

exemplu, resturile care rămân de la sucul de morcov pot fi transformate în chifteluţe
delicioase prin adăugarea unui ou, cu puţină fâină, puţin unt sau brânză de vaci şi puţină
carne, după care se prăjesc în ulei.
CONSERVAREA SUCURILOR
Cea mai indicată metoda de conservare a sucurilor proaspete de fructe, fără

fierbere, este adăugarea de cca. 65% zahăr, până se obţine un sirop suprasaturat în zahăr
care se recunoaşte după cristalele de zahâr care rămân la fundul sticlei după 2-3 zile de la
dizolvarea cantităţii de zahăr utilizate. în acest fel, se pot conserva pentru iarnă sucul de
vişine, de coacăze, de afme, de zmeură etc. Prin această metodă, sucul transformat în
sirop îşi păstreazâ în bună parte proprietăţile de „suc natural", precum şi aroma. Nu
rămâne decât să se dilueze cu apă sau cu apă carbogazoasă, la întrebuinţare.
16
Se va evita fierberea sucurilor sau adăugarea de conservanţi.
Ca o regulă generală, atât pentru omul sănătos, cât şi pentru cel bolnav, micul
dejun se va începe cu un pahar de suc natural de fructe sau legume. Sub aspect energetic,
un litru de must (suc proaspăt de struguri) reprezintă echivalentul a peste 1/2 kg carne sau
12 ouă, sau aproape 1,250 kg cartofi).
Dar valoarea sucurilor nu trebuie apreciată sub raportul de calorii. Sucurile de

fructe şi legume conţin vitamine, zaharuri direct asimilabile, enzime, proteine,
fitohormoni, acizi organici, săruri minerale, substanţe cu acţiune antimicrobiană şi
numeroase microelemente absolut indispensabile funcţiei vitale.
FRUCTELE Şl LEGUMELE USCATE
Dacă una dintre metodele cele mai vechi pentru conservarea în zona temperată a
fructelor şi în mai mică măsură a legumelor condimentare a fost uscarea lor la soare sau
la căldura artificială, în prezent se utilizează
industrial, pe scară largă, deshidratarea legumelor.
Este o metodă practică prin care se uşurează mult
munca gospodinelor.
Fulgii de cartof permit prepararea unui

pireu în câteva minute; varza, ceapa sau morcovii
deshidrataţi scutesc mult timp la prepararea
alimentelor.
Sub aspect energetic, fructele şi legumele

uscate sau deshidratate au o valoare de 3-5 ori mai
mare decât cele crude, raportate la greutate.
Acest fapt este explicabil, doarece, în general, fructele şi legumele crude,

proaspete conţin 80-95% apă. Prin deshidratare nu se pierd principiile componente din
fructe şi legume şi nici oligoelementele. Se diminueazâ conţinutul în enzime şi vitamine,
dar în nici un caz atât de mult ca în cazul conservelor.
ALTE METODE DE CONSERVARE
Există în prezent numeroase metode de conservare a fructelor şi legumelor. prin

congelare, refrigerare în spaţii climatizate cu un regim constant de temperatură şi
umiditate. Prin congelare, metodă cu consum ridicat de energie, fructele şi legumele îşi
păstrează în special culoarea şi calităţile nutritive; în schimb, proprietăţile olfactive scad
simţitor.
17
În special la decongelare, care se face destul de brusc, consistenţa fructelor şi

Iegumelor se schimbă radical. Ele trebuie consumate imediat, doarece în câteva ore îşi
pierd şi celelalte calităţi.
Pentru struguri şi în special pentru mere şi pere există metode simple, clasice, de
conservare timp de 6-7 luni, în spaţii special amenajate la o temperatură scăzută - în jur
de 4-5 °C şi cu umiditate sufîcientă pentru a nu se deshidrata în timp.
Forma artifîcială de conservare în ambalaje metalice sau de sticlă, sub formă de

ghiveciuri, compoturi, gemuri etc, considerăm că, exceptând murăturile, trebuie evitată
cât mai mult. Prin acţiunea factorului termic la prepararea Ior şi prin adăugarea unor
„conservanţi", principalele proprietăţi, în special cele terapeutice, pe care le au fructele şi
legumele se pierd. In plus, această formă de conservare prezintă pericolul dezvoltării unor
germeni foarte periculoşi, cum ar fi: Clostridia botulinică ce produce cea mai puternică
toxină şi aceasta ca un revers al insuficientei preparări termice a conservatelor.
OBSERVATII Şl RECOMANDĂRI GENERALE
Trăim într-o lume din ce în ce mai civilizată, mai urbanizată, mai mecanizată, care
cere adaptarea organismului nostru la noile condiţii de viaţă. Suntem confruntaţi zi de zi
cu un aer amestecat cu gaze de eşapament, cu un cer acoperit de norii artificiali ai
industriei poluante, cu o apă potabilă în care se infil-trează de multe ori prea mult azot
sau pesticide, cu o viată sedentară, lipsită de mişcare în aer curat, cu surmenajul
profesional şi cu stresul.
Sub aspect calitativ, însăşi alimentaţia noastră zilnică a suferit modificări esenţiale
din cauza chimizării excesive, mijloacelor moderne de combatere a dăunătorilor şi
prelucrării artificiale a alimentelor. Locul crudităţilor a fost luat de preparatele gătite din
legume şi fructe conservate şi de compoturile cu conservanti. Carnea, aşa cum era
utilizată odinioară, proaspată sau conservată, sub formă naturală, a fost înlocuită de
preparatele din carne, creându-se adevărate industrii de prelucrare. Peştele proaspăt a fost
înlocuit de conservele din peşte, iar fâina integrală a fost înlocuită de pâinea albă şi de
pastele făinoase.
Cercetările ştiinţifice asupra alimentaţiei şi efectelor ei asupra organismului au

demonstrat că o masă obişnuită - formată dintr-o supă, o mâncare cu carne şi legume şi o
prăjitură - determina o creştere rapidă a numărului de leucocite faţă de valoarea normală
(cca 7.000/mm3), astfel încât după 10 minute se ajunge la 10.000, iar după 1/2 oră de la
prânz la 30.000/mm3.
Acest fenomen este similar cazurilor de boli infecţioase sau inflamatorii. Reacţia
de apărare a organismului în urma consumării alimentelor gătite se numeşte leucocitoză
18
digestivă. Numărul de leucocite revine la normal abia după o oră şi jumătate. Nu acelaşi
lucru se întâmplă în cazul consumării unor alimente preparate din legume şi fructe
proaspete, crude, cu structura vie. În acest din urmă caz, numărui de leucocite rămâne în
limitele normale. Mai mult, în cazul în care se recurge la o alimentaţie mixtă, cu alimente
gătite şi crudităţi, fie înainte, fie imediat după masă, fenomenul de leucocitoză digestivă
este foarte redus.
Experienţele de laborator au demonstrat că, în cazul în care sunt hrănite numai cu

alimente gătite, animalele de laborator se îmbolnăvesc grav şi mor în scurt timp. Aceste
exemplificări ne atrag atenţia asupra posibilităţii înlăturării greşelilor din alimentatia
noastră zilnică prin utilizarea în fiecare zi, la fiecare masă, a cât mai multor fructe crude.
Fără îndoială că proteinele sunt indispensabile în alimentaţia omului. Necesarul

zilnic este de 60-90 g pentru un adult. Acestea pot fi procurate din ouă, lapte, produse
lactate, carne, peşte, precum şi din numeroase legume, ca Soia, Fasolea, Mazărea,
Lintea, din fructe şi seminţe oleaginoase. Cu toate acestea, proteinele din legume nu au
aceeaşi calitate şi acelaşi conţinut în aminoacizi esenţiali, absolut necesari organismului,
precum cele provenite din carne, ouă, lapte şi produse lactate. Se recomandă ca minimum
20-30 g din proteinele necesare zilnic să provină din regnul animal. Lipsa de proteine
animale din alimentaţie este la fel de dăunătoare ca şi abuzul de astfel de proteine.
În ceea ce priveşte consumul normal de grăsimi, necesarul zilnic a fost stabilit

între 40-80 g pe zi. Această cantitate este de cele mai multe ori depăşită. Se preferă
folosirea mai multor tipuri de grăsimi, ţinând însă seama de însumarea cantităţii
consumate zilnic. Grăsimile obţinute prin presare la rece, cât mai puţin purificate chimic,
sunt superioare celor obţinute la cald prin procedee chimice.
Avem la îndemână tot ceea ce ne trebuie pentru o alimentaţie cât mai naturală,
pentru a asigura corpului nostru o sănătate cât mai bună si astfel, ca o concluzie generală,
putem afirma că esenţial în alimentaţie este modul în care pregătim şi
introducem în corpul nostru
alimentele!
19
METODE DE TRATAMENT NATURIST ALTERNATIV –

HOMEOPATIA
Introducere
"Vindecarea se produce în concordanţă cu anumite legi ale naturii.

Nimeni nu poate realiza vindecarea în afara acestor legi".
Hahnemann
SIMILIA SIMILIBUS CURANTUR - adică modul de a te vindeca prin ceva asemănător
- defineşte principiul fundamental al medicinei homeopatice. Homeopatia (de la grecescul homeo
I homoios = asemănător / acelaşi şi pathos = suferinţă) reprezintă o atitudine terapeutică bazată
pe similitudinea ce există între potenţialul toxic al unei substanţe şi puterea terapeutică.
Originile acestui principiu se regăsesc în situaţia pe care practica medicală tradiţională

românească inclusiv a exprimat-o prin sintagma: "cui pe cui se scoate".
În mod mai concret înţeleasă, homeopatia este o metodă terapeutică bazată pe principiul
similitudinii care există între potenţialul toxic al unei substanţe şi puterea sa terapeutică,
observându-se în practica medicală nemijlocită că anumite substanţe, utilizate în doze ponderale,
provoacă o anumită simptomatologie (un tablou clinic tipic format din anumite simptome) la o
persoană sănătoasă, în timp ce administrate în doze infinitezimale, aceleaşi substanţe, vindecă
boli analoage celor pe care le-ar fi provocat.
Atenţie! Dozele infinitezimale sunt acelea înţelese ca foarte

scăzute, diluţii foarte mari, de exemplu > 1O8.
Potrivit acestui principiu, o boală - prin cortegiul de simptome - se vindecă, dacă se
administrează ca remediu o substanţă capabilă să determine simptome asemănătoare când este
folosită în doză ponderală la omul sănătos. Rezultanta acestei legi reprezintă integral
experimentarea pe omul sănătos a diverse substanţe, pentru a se putea cunoaşte simptomele pe
care acestea le determină. Numai cunoaşterea amănunţită a simptomelor generate, respectiv
fixarea lor într-un repertoriu bine definit, conferă acestei substanţe calitatea de remediu
(homeopatic).
Simptomele induse la persoanele sănătoase, prin administrarea unei anumite substanţe

(într-o posologie care determină de regulă simptome generale şi funcţionale, inclusiv schimbări
ale comportamentului psiho-senzorial, fără a se ajunge la aspecte toxice grave sau la crearea de
leziuni organice - histologice) poartă denumirea de patogenezia acesteia.
20
Lista acţiunilor patogene, pe care o anumită substanţă le provoacă la omul sănătos (banca
de patogenezii), defineşte profilul reactiv al substanţei de referinţă. Beneficiind de o astfel de
listă putem reacţiona, când ne aflăm în faţa unui suferind al cărui tablou simptomatologie îl
înregistrăm şi să căutăm printre patogeneziile existente mai exact pe aceea care reprezintă
contraponderea (suprapunerea) cât mai bine pe simptomele prezentate de bolnav examinat
clinic (similibus).
Tocmai o atare corespondenţă a făcut ca denumirea de homeopatie să exprime pe deplin

principiul de bază al vindecării prin ceva asemănător. Pentru a oferi un exemplu edificator, să ne
amintim că, atunci când tăiem o ceapă, apar anumite semne: ne curge nasul, ochii ne lăcrimează.
S-a observat ca, preparat ca medicament homeopatic, ceapa (Allium cepa) înlătură aceste
simptome la o persoană care a contractat o rinofaringită ce îi afectează starea generală a sănătăţii.
Recapitulând, putem spune că homeopatia este o practică terapeutică având la bază două
mecanisme fundamentale şi anume:
- fenomenul de similitudine între remediu şi simptom;
- doza infinitezimală utilizată ca remediu
Conform acestor două mecanisme, principiul homeopatiei poate fi reformulat în modul

următor' orice substanţa activă din punct de vedere farmacologic, capabilă să provoace în doză
ponderală la omul sănătos o anumită simptomatologie, poate suprima simptome asemănătoare la
omul bolnav, în condiţiile folosirii în doze extrem de scăzute (diluţii infinitezimale).
O serie de alte particularităţi caracterizează practica medicinei homeopate, între care:
-Homeopatia funcţionează principial asemenea în cazul tuturor sistemelor biologice

umane, animale, vegetale având în vedere o anume similitudine structural-funcţională care le
apropie.
-Acţionează prin stimularea naturală - cu subtilitate, dar energic - a mecanismelor de

apărare ale organismului uman (animal), constituindu-se într-o alternativă social-redutabilă şi
economică
-Se caracterizează prin individualizarea tratamentului. Aceasta este poate cea mai
distinctivă însuşire care deosebeşte medicina complementară, în general, de medicina alopatică;
Cu alte cuvinte, metoda homeopatică ia în consideraţie nu numai simptomele unei boli,

contabilizate, remediabile după principii statistice, ci şi modul, în care pacientul (clientul)
reacţionează la boală, respectiv la tratamentul aplicat.
21
Tocmai o atare particularitate a îngăduit concluzia formulată de dr. Daniela AJJAOUI:
"Homeopatia nu este numai o specialitate medicală, ci şi o ARTĂ -arta de a vindeca

OMUL BOLNAV şi nu bolile de care suferă sau organele «bolnave. Nu putem vindeca un ficat,
un rinichi, o inimă, un uter, un stomac ş.a.m.d., pentru că acestea sunt atât de armonios
construite şi de logic legate, încât nu pot fi tratate separat, iar homeopatia: VINDECĂ OMUL,
CU TOT CEEA CE REPREZINTĂ EL IN TOTALITATE (trup, minte şi emoţii). Nu vindecă
doar segmente ale lui..."
Homeopatia se caracterizează prin individualizarea tratamentului. In cadrul terapiei

homeopatice există în special persoane bolnave şi nu boli în sine, tratamentul depinzând
întotdeauna de modul în care pacientul reacţionează şi este recomandată de preferinţă pacienţilor
care văd într-o astfel de terapie extrem de eficace, naturală şi fără efecte secundare, salvarea de la
regimuri igieno-dietetice imposibile, alte tratamente mutilante. Cu alte cuvinte, bolnavul este
acela care trebuie să solicite o intervenţie homeopată, deschizîndu-se nu numai biologic, ci şi
emoţional către efectele acesteia.
Liberul arbitru este, o dată mai mult, decisiv în determinarea opţiunii omului pentru
sănătate şi/sau boală. Alegerea homeopatiei reprezintă alegerea unui remediu medical eficient,
natural, aflat în deplin acord cu natura (mfo)energetică a organismului uman (animal).
Trebuie să recunoaştem, că practica medicinii alopate este şi astăzi încă întemeiată pe

următorul tip de raţionament: "cutărei afecţiuni, caracterizată prin ansamblul de cutare simptome,
trebuie să i se prescrie cutare tip standard de tratament".
HAHNEMANN ŞI FUNDAMENTAREA HOMEOPATIEI
Ştiinţific, homeopatia a fost fundamentată în urmă cu peste 200 de ani de medicul german
dr. CHRISTIAN FRIDERICH SAMUEL HAHNEMANN (1755-1843) în calitate de părinte al
homeopatiei. El va fi cel care va reconsidera principiul hippocratic al vindecării prin similitudine.
În calitate de medic practician, respectiv de toxicolog şi farmacolog, Hahnemann îşi

începe cariera de medic la 24 de ani. Foarte curînd, dezamăgit
de absenţa rezultatelor terapeutice eficiente şi de limitele
medicinei din vremea sa, considerînd terapiile folosite în acea
epocă (utilizarea săngerării, a ventuzelor etc.) ca fiind prea
agresive, decide să renunţe la practicarea medicinei.
Pentru a se întreţine, îşi va valorifica resursele culturale

extrem de vaste pentru epoca în care a trăit Astfel, fiind cunoscător a cinci limbi moderne,
Hahnemann va traduce în germană 24 de lucrări din limbile: engleză, franceză şi italiană.
22
Pe de altă parte, stăpânirea limbii latine, în care şi-a susţinut şi teza de doctorat, cât şi a
cîtorva dialecte din greaca veche, i-a îngăduit realizarea unor retroversiuni de texte dintr-un
dialect în altul, pentru a le transpune domeniului medical al timpului şi, mai ales, pentru a le
subordona intenţiei sale de raţionalizare a actului medical Este semnificativ, în acest sens, că el
şi-a intitulat lucrarea capitală:
Organon der rationellen Heilkunde (Metoda meşteşugului vindecării raţionale).
O parte din datele istorice inserate în prima parte a volumului de faţă au fost desprinse
din bibliografia de specialitate consemnată la sfîrşitul lucrării. O parte din referinţele
bibliografice, fiind deja un loc comun, nu au fost decît punctual menţionate pe parcursul
expunerii. O altă parte a consideraţiilor şi concluziilor prezentate reprezintă, însă, rezultatul
experienţei dobîndite de autori în practica medicinei homeopate.
Definitorie pentru evoluţia sa ştiinţifică este lectura lucrării Materia Medica, în care se
găsesc explicaţiile date cu privire la acţiunea chininei, de exemplu, utilizată în mod curent pentru
tratarea malariei, explicaţii care devin, la un moment dat, confuze, în această situaţie,
Hahnemann are ideea genială de a experimenta chinina pe el însuşi şi pe apropiaţii săi, pentru a
cunoaşte efectele reale ale acestei substanţe:
1. Constatarea epocală a lui Hahnemann: observă că, sănătos fiind, chinina, în doză redusă,
îi provoacă febră. Această febră este întru totul comparabilă cu febra din malarie
(paludism), tratată cu aceeaşi chinină în doză ponderală {antipatică).
2. Concluzia lui Hahnemann: inversează fenomenul constatat asupra lui şi îşi imaginează
posibilitatea de a vindeca bolnavii cu mici doze de chinină şi emite ipoteza următoare:
O substanţă, în funcţie de doză, ar putea fi capabilă să provoace la un individ sănătos

anumite simptome şi să suprime simptome asemănătoare, la un individ bolnav.
Pentru a verifica această ipoteză, Hahnemann întreprinde experimentarea sistematică a

substanţelor farmacologic active din epocă, asupra omului sănătos, în căutarea, cum el însuşi
spunea, a "efectelor pure ".
Ansamblul observaţiilor culese pentru fiecare dintre aceste substanţe va defini

patogenezia substanţei respective. Eliminând toate reţetele epocii, corespunzătoare unor
amestecuri, Hahnemann va începe să administreze doar remedii simple, în diferite doze, cum
deja începuse să procedeze, iar primele încercări vor fi realizate pe el însuşi, pe familie şi
prieteni.
Ulterior le va aplica bolnavilor, folosind mici cantităţi de substanţă care, în doze mari,
produc la omul sănătos simptome asemănătoare cu cele observate la omul bolnav. Dându-şi
23
seama că apar agravări, adesea trecătoare, la începutul tratamentelor, diminuează cantitatea de

substanţă medicamentoasă administrată bolnavilor. în această încercare îşi găseşte originea
strategia diluţiilor succesive. înţelege atunci că aceste diluţii, departe de a diminua eficacitatea
terapeutică, o măresc, sub rezerva unei agitaţii puternice între fiecare diluţie, ceea ce el numeşte
dinamizare. Confirmarea clinică este adusă de vindecarea celei mai mari părţi a bolnavilor săi.
Se bucură astfel de un succes care îi aduce gloria şi un renume ce va depăşi frontierele ţării de
origine.
Homeopatia începe să se dezvolte treptat dar, curînd, Hahnemann va trebui să înfrunte

reacţiile unor medici şi farmacişti. După descoperirea principiului Similia similibus curantur,
Hahnemann a experimentat efectul a zeci de substanţe asupra lui însuşi, al membrilor familiei şi
al prietenilor, fiind autorul primelor fişe de patogenezii. O astfel de cercetare constituie şi astăzi
un admirabil model de conştiinciozitate, precizie şi meticulozitate ştiinţifică. Tocmai datorită
acestui fapt, pe drept cuvânt se consideră, că Hahnemann este părintele farmacologiei
experimentale (cu circa 38 de ani înainte de principiile enunţate de Claude Bernard!), al unei
farmacologii experimentatele om.
DE LA MEDICINA ALOPATĂ LA CEA HOMEOPATĂ
Definiţia homeopatiei prin expresia populară "cui pe cui se scoate " este o prescurtare,
neadecvată desigur, dar purtătoare a ideii că
asemănările sunt vindecate prin mijloace
asemănătoare. Tocmai pentru a o
argumenta, Hahnemann a susţinut că orice
cunoaştere trebuie să înceapă cu observaţia
perceptibilă prin simţuri.
Dezamăgit de tepriile sterile din

medicina alopatică (oficializată) a timpului
său şi de lipsa de eficacitate a metodei
sângerării şi-a impus, de la început, o
atitudine refractară faţă de orice teorie
explicativă existentă, pentru a-şi îndrepta
toată atenţia către latura pur terapeutică, cea mai deficitară la acea vreme.
Ca şi azi, de altfel, medicina alopatică punea mai multe diagnostice decât ofereau explicativ
modelele terapeutice, apte să abordeze cu eficienţă boala.
24
SISTEME DE DIETĂ TRADIŢIONALE
O dietă echilibrată este, desigur, conceptul de bază în cele mai multe, dacă nu în toate
teoriile şi sistemele de nutriţie şi sănătate. Practicile şi conceptele medicale ale majorităţii
popoarelor lumii continuă, de obicei, vechi tradiţii.
Ceea ce unifică însă toate aceste sisteme de foarte multe ori extrem de diferite unul faţă
de celălalt — sunt teoriile umorale, pentru prima dată apărute în texte medicale cu mii de ani în
urmă.
Cele mai ilustrative în acest sens sunt principiile tradiţionale indiene, respectiv chineze.
Se pare ca alimentaţia cea mai potrivită este cea a localnicilor din fiecare zonă geografică. De
fiecare dată când au mâncat ceea ce mănâncă zilnic aceste popoare, bineînţeles cu puţin
discernământ, s-au simţit foarte bine. In schimb, când au consumat peste hotare alimente
specifice zonei în care s-au născut, majoritatea conservate, starea sănătăţii lor a fost de multe ori
precară.
DIETA ÎN CONCEPŢIA TRADIŢIONALĂ INDIANĂ
Aflată neîndoielnic în „descendenţa" directă a filosofiei hindu, medicina tradiţională

indiană devine cunoscută sub numele de „ayurveda", adică „ştiinţa de a trăi cât mai mult".
Termenul utilizat este semnificativ şi analizat după cuvintele ce îl compun, de vreme ce „ayur"
reuneşte sensul de „sănătate" cu cel de „longevitate", iar „veda" este un termen cu conotaţii
religioase, utilizat pentru cele mai importante texte ale hinduismului. Prin urmare, este evidentă
punerea în corelaţie directă a sănătăţii cu o datorie sacră, de primă importanţă.
Medicina indiană era preocupată de maniera în care omul îşi trăia propria viaţă, cu scopul
declarat de a o prelungi, de a-şi păstra sănătatea şi vitalitatea cât mai mult timp posibil.
Conceptul medical ca mijloc de prevenire, mai mult decât de vindecare, conduce în mod
direct la accentuarea rolului dietei în rnenţinerea sănătăţii. Cele mai multe dintre teoriile vedice
afirmă că nu există dietă perfectă pentru toţi oamenii, fiind necesar ca alimentaţia să fie
individualizată, în funcţie de nece-sităţile şi particularităţile fiecăruia. Dezvoltând această idee,
teoria ayurvedică consideră esenţiali factori ca:
— orarul meselor;
— proporţiile dintre factorii nutritivi;
— alimente complementare şi antagoniste/contradictorii;
— specificul individual;
25
— necesităţile alimentare raportate la efortul depus.
Fundamentală rămâne însă combinarea adecvată a gusturilor, în număr de şase în

concepţia indiană: dulce, acru, sârat, amar, picant (iute) şi astringent. Fiind compuse din diferite
combinaţii ale acestor gusturi, alimentele au, ca atare, proprietăţi şi efecte diferite.
Ca în toate marile sisteme medicale, la baza medicinei indiene se află o teorie, care
pleacă de la premisa că organismul uman este caracterizat prin cinci elemente fundamentale:
APĂ, PĂMÂNT, FOC, VÂNT şi CER.
• APA include sângele, limfa, ţesutul adipos,

serozităţile, ţesutul conjunctiv (mucoasele), toate
secreţiile, bila şi urina.
• PĂMÂNTUL este reprezentat de oase, dinţi,

unghii şi păr, muşchi, tegumente, tendoane, nervi,
materii fecale.
• FOCUL este căldura corporală.
• VÂNTUL este simbolizat de respiraţie (care este,

la rândul ei, diferenţiată în 5 clase).
• CERUL este simbolizat prin dimensiunile

corporale.
Pentru a atinge echilibrul necesar

menţinerii sănătăţii şi nutriţiei optime, aceste elemente trebuie bine „cumpănite" prin consumul
de alimente adecvate.
Se considera că ALIMENTELE DULCI menţin apa în organism, iar alimentele acre

cuprind elementele foc şi pămănt, alimentele sărate reţin apa şi focul, în timp ce alimentele
picante înglobează vântul şi cerul, alimentele astringente conţin văntul şi pămăntul.
E interesant de observat că noţiunea de „gust dulce" are, în concepţia indiană, un sens

diferit şi cu mult mai profund decât cel din gândirea europeană. Astfel, „ayurveda" stabileşte că
dulci sunt nu numai zahărul, mierea şi fructoza din fructe, ci şi glicogenul din carne, precum şi
glucidele din Fasole, Grâu, lapte şi derivatele sale. Alături de acestea, Orezul, Porumbul,
Meiul, Ovăzul, Cartoful, ouăle sunt şi ele considerate alimente dulci.
26
Ele joacă un rol major în menţinerea componentelor sângelui, a sistemului muscular şi a

ţesutului adipos şi a apei vitale (adică esenţa finală a procesului metabolic).
Tot alimentele dulci sunt cele carc menţin integritatea funcţiei sistemului nervos şi a
aparatului circulator; de asemenea, ele asigură procesele trofice necesare tegumentelor,
favorizând vindecarea ranilor şi a altor leziuni ale ţesuturilor. Se mai susţine că ar stimula
creşterea în greutate, ar menţine agilitatea şi forţa fizică, prelungind şansa de supravieţuire. Se
recomandă ca alimentele dulci să reprezinte 90% din volumul meselor zilnice.
ALIMENTELE CU GUST ACRU măresc apetitul, ajutând organismul în digestia

alimentelor şi reglând peristaltismul intestinal. Ele sunt importante pentru stimularea proceselor
metabolice şi în special a activităţii cardiace. Ajută la creşterea greutăţii corporale şi a forţei
fizice.
Sunt considerate alimente de un acru pur lămâile, lămâile dulci şi tomatele. Dulci-
acrişoare sunt portocalele, ananasul, perele, prunele şi piersicile. Alimentele acre, sub orice
formă, ar trebui să re-prezinte 3,5% din dieta zilnică.
Gustul sărat al alimentelor provine din SARE. Se cuvine aici să facem o remarcă: există
diferite tipuri de sare: sarea pură; sarea gemă (de mină); sarea de argilă; sarea extrasă din fructe.
Cele mai recomandabile sunt sarea gemă (de mină) şi sarea marină.
Sarea în organism este necesară deoarece măreşte apetitul şi favorizează digestia, fiind
garantul unei bune funcţionări a sistemului nervos. Tot sarea asigură o bună circulaţie sangvină,
stimulând astfel troficitatea tegumentară şi înlăturând trombozele.
Atenţie!
Conform nutriţioniştilor din Extremul Orient, sarea nu trebuie să depăşească o

pătrime din 1% al cantităţii fiecărei mese!!
CONDIMENTELE - conferă gustul picant, care are tot un rol stimulator în creşterea
apetitului. De asemenea, alimentele iuţi stopează creşterea anormală, transpiraţia
excesivă, mărind capacitatea de eliminare a toxinelor. Totodată, favorizează
metabolismul grăsimilor şi inhibă reacţiile alergice. în grupa condimentelor sunt incluse:
Ardeiul iute roşu, Piperul negru, Coriandrul, Usturoiul şi Ghimbirul (Gingiber sau
Ghimber, „Zingiber orientale", foarte răspândit în Orient).
ALIMENTELE AMARE - stimulează şi ele pofta de mâncare, prin creşterea secreţiei

glandelor salivare şi se pare că au un rol favorizant şi asupra secreţiei glandelor endocrine
(cu secreţie internă). Reglează temperatura corpului şi menţin plasticitatea tegumentară.
Sunt ingrediente importante ale dietei pentru accelerarea metabolismului grăsimilor şi
27
epurarea („purificarea") sângelui. Active asupra paraziţilor intestinali, sunt indicate în

combaterea îmbolnăvirilor parazitare.
În aceastâ grupă se pot include atât condimentele amare, cum sunt Tumericul,
Schinduful, seminţele de Chimen, precum şi alimente amare propriu-zise, ca
Sparangheiul, castraveţii amari, Pătrunjelul, Menta. Ponderea optimă a acestor produse în
alimentaţie ar trebui să fie în jur de 1% din dieta zilnică.
ALIMENTELE ASTRINGENTE - au un rol important în refacerea ţesuturilor şi în

troficitatea capilarelor; ele au rol stimulator asupra formării hematiilor şi a secreţiei
biliare.
Gustul astringent este de regulă asociat cu alte gusturi: astringent-dulce, astringent-acru,

astringent-amar etc. De
pildă, anumite soiuri şi
varietăţi de Fasole, Linte,
portocalele, Mazărea
tânără, Soia, bananele
sunt combinaţii de dulce-
astringent, iar majoritatea
fructelor necoapte sunt
acre-astringente.
Concepţia ayurvedică
recomandă ca alimentele
astringente să reprezinte
aproximativ 5% din dieta
zilnică.
Din toate aceste exemplificări rezultâ că o dietă echilibrată poate fi stabilită procentual
după cele şase gusturi de bază. Se asigură astfel şi menţinerea echilibrului natural al celor
cinci elemente constitutive de bază ale corpului uman şi, ca atare, sunt îndeplinite condiţiile
de menţinere a stării de sănătate şi de prelungire a vieţii.
În schimb, o dietă neechilibrată şi în special abuzurile alimentare sunt factori cauzatori

principali ai multor afecţiuni şi chiar ai reducerii duratei de viaţă.
Excesul de alimente dulci - conduce la obezitate, la pierderea poftei de rnâncare, la

dezvoltarea multor boli metabolice (dintre care cea mai redutabilă este diabetul) şi endocrine.
Creşte susceptibilitatea la unele boli infecţioase (guturai, gripă) sau la anumite afecţiuni ale
28
aparatului urinar. Pe de altă parte, o alimentaţie săracă în glucide duce la pierderea greutăţii
corporale şi la instalarea unei astenii permanente.
După cum am arătat la început, există o gamâ largă de alimente dulci. Ele trebuie însă
proporţionate în dietâ, combinate cu celelalte alimente. Exemple de combinaţii optime sunt:
cereale -carne, cereale - produse lactate, lactate - vegetale.
Excesul de sare - în alimentaţie provoacă tulburări circulatorii, stări febrile, hemoragii,

scăderea potenţei sexuale, albirea sau/şi caderea părului, hiperaciditate, acumulare excesivă de
toxine în organism.
Lipsa sării - în organism determină tulburări digestive, boli ale sistemului nervos şi
circulator, dureri musculare.
Alimentele acre în exces (fructele acre, vegetalele fermentate, murâturile, oţetul) - pot
provoca afecţiuni circulatorii, hepato-biliare, tulburări de troficitate ale mucoaselor, gută, astenie,
scăderea marcată a imunităţii. Folosirea inadecvată, în cantităţi i-sufîciente, a alimentelor acre -
va avea ca urmare instalarea disfuncţiilor digestive, a tulburărilor cardiace sau nervoase.
Alimentele picante în exces - pot provoca impotenţă sexuală, ameţeli, stări sub-febrile
sau febrile, tulburări nervoase; în schimb, consumul redus al alimentelor picante - determină
pierderea poftei de mâncare, cu perturbări ale creşterii pondero-staturale, chiar tulburari
circulatorii.
Abuzul de condimente amare - are drept consecinţă instalarea unei astenii marcate, cu
tulburări nervoase. Pe de altâ parte, înlăturarea condimentelor amare din alimentaţie - duce la
scăderea imunităţii şi, implicit, la creşterea receptivităţii la infecţii microbiene şi virale, la
parazitoze, la afecţiuni cutanate. Se observă, de asemenea, şi o scâdere accentuată a tonusului
muscular.
Ingerarea exagerată de alimente astringente - determină constipaţie, suferinţe nervoase

sau musculare (cu paralizie sau impotenţă funcţionalâ), afecţiuni cardiace. Folosirea redusă a
alimentelor astringente -creează tulburări circulatorii şi duce la scaderea timpului de coagulare a
sângelui şi la prelungirea duratei de vindecare a rănilor.
Teoria extrem-orientală a dietei echilibrate pe baza combinării adecvate a celor şase

gusturi face mai clară înţelegerea fundamentală a relaţiilor dintre corpul uman şi dietă.
Pentru o mai bună clarificare a ideilor de mai sus, vom detalia câteva tipuri de dietă
ayurvedică indicată în diverse afecţiuni.
29
Dieta în hiperaciditate şi ulcer gastric

Alimente recomandate: Orez, Grâu, Orz, Fasole (de elecţie!), Mazare verde dulce,
legume verzi fierte, portocale, lămâi, grapefruit, lămâi dulci, mandarine, Pepene roşu, prune
dulci, castraveţi, struguri (în general, alimente foarte dulci sau uşor acrişoare). La mijlocul mesei,
se recomandă lapte, sucuri de fructe proaspete şi apă.
Alimente interzise: carnea, băuturile alcoolice, alimentele fripte sau prăjite, Soia,
mâncărurile grase, Conopida, Varza albă gătită, ridichile crude, oţetul, biscuiţii, cojile de pâine,
ceaiul, cafeaua, dulciurile, uleiul, picanteriile şi murăturile. Este foarte important ca mesele să fie
respectate după un orar fix.
Dieta în alcoolism
Sunt indicate Grâul germinat şi uscat, Orezul, carnea de berbec, peştele, alimentele
dulci-acrişoare preparate în diferite moduri, incluzând legumele pregătite cu Piper, Ghimber şi
Coriandru; se preferă legumele crude şi proaspete, cu unt ca atare sau topit, fructele acre
(portocale, ananas, mandarine, lămâi, grapefruit, rodii) sau tomatele, produsele lactate, sucurile
de fructe. După mâncare, dieteticienii indieni preconizează o cantitate mică de vin sau bere.
Sunt excluse: zahărul, carnea de porc şi de bivol, picanteriile, Porumbul, Meiul, Fasolea
(boabe), ceaiul chinezesc, cafeaua sau alte băuturi tari, alimentele fripte sau coapte, fructele prea
coapte, sarea în exces.
Dieta în alergii
În aceste afecţiuni se vor consuma de preferinţă Orezul, Hrişca, Meiul, Orzul, Ovăzul,
legumele verzi fierte, Ghimberul şi Piperul negru în toate preparatele culinare, rodiile,
grapefruit-ul, ceaiul sau alte băuturi tari, chiar alcoolice, Ardeiul iute, Usturoiul.
Nu sunt indicate: carnea de orice fel (inclusiv peştele), Fasolea (boabe), citricele, ouăle,
cafeaua, fructele prea coapte, îngheţata, ciupercile, Ceapa, iaurtul, brânzeturile, smântâna,
alimentele acide, oţetul, băuturile reci, apa rece etc.
Dieta în artrită
În artrită, mesele ar trebui să conţină: Grâu, Orez, produse lactate, carne (cu excepţia
celei de oaie), mâncare grasâ, toate fructele acre, ceai, cafea şi alte băuturi tari; după mâncare,
este permis consumul de băuturi alcoolice, dar în cantităţi moderate; totodată, se mai pot
consuma şi alimente preparate cu miro-denii caracteristice (Piper negru, Chi-mion, Ghimber,
Nucşoară, frunze de Dafin), fructe uscate.
30
Nu se vor consuma: frunzele de zarzavaturi verzi (în special salata), fructele zemoase
(Pepenele roşu, Dovleacul), cartofii şi cartofii dulci, Gulia, Sfecla, ciupercile, lăstarii de
Bambus şi de Ferigă, Conopida, Varza, Fasolea, Meiul, Porumbul, îngheţata şi carnea de
oaie.
Dieta recomandată în hepatită

Include Orezul, Grâul, Porumhul, Meiul, supa de fasole boabe, supa de ridichi uscate,
supa de legume, ouă răscoapte, Papaya, dovleceii, Pepenele verde, castraveţii, bananele,
cantalupii, grapefruit-ul, smochinele, cireşele, lămâile dulci sau alte fructe dulci, glucoza sau
sucurile dulci de fructe.
Toate alimentele se vor prepara prin fierbere, de preferinţă în abur.
Sunt cu desăvârşire interzise mâncărurile grase (inclusiv laptele, untul, uleiul, iaurtul,
caşcavalul), piersicile, băuturile alcoolice, ceaiul, cafeaua, băuturile fierbinţi, Ardeiul iute,
îngheţata, nucile şi arahidele.
Dieta în cancer
Există un regim ayurvedic chiar şi pentru cancer, în care se recomandă să se consume:
Orez, Grâu, Orz, Porumb, Fasole, Linte, portocale, Fasole pitică (oloagă), Mazăre dulce,
Mazăre tânără, Lăptucă, Spanac, Creson, carote, dovlecei, Sparanghcl, castraveţi amari,
Schinduf, toate produsele lactate (cu excepţia iaurtului şi a chefirului), carnea de iepure, de
fazan şi de păun, fructul de Papaya, Cantalupul, lămâile dulci, grapefruit-ul, vişine, smochine,
rodii, nuci de Anacardium occidentalae, migdale, struguri, fistic, fructe dulci şi miere de albine.
Sunt nerecomandate: carnea de vacă, de porc, de bivol, legumele cu frunze verzi, fasolea
păstăi, Soia, seminţele sau uleiul de Susan, tuberculii, ciupercile, oţetul, fructele acre, băuturile
alcoolice, ceaiul, cafeaua (sau alte băuturi care conţin cofeină), sarea, fructele prea coapte sau
fermentate, murăturile.
Desigur, dieteticienii noştri nu vor fi de acord cu o parte din alimentele

recomandate sau prohibite.
Aceste exemplificări au fost făcute numai pentru o înţelegere mai exacta

a concepţiei şi a atitudinii ayurvedice.
31
DIETA ÎN CONCEPŢIA TRADIŢIONALĂ CHINEZĂ
Bazat tot pe o teorie umorală, vastul sistem filosofic chinez a fost edificat pornind de la
trei principii iniţiale: tao (energia universală), yin şi yang. Acestora li s-au adăugat cele cinci
elemente (ciclul celor 5 faze evolutive: Wu-Shing) care alcătuiesc corpul urnan şi întregul
univers: lemnul, focul, pământul, metalul şi apa.
Termenii antagonici yin şi yang se află intr-o combinaţie bipolarâ.
Dacă la început desemnau realităţi topografice — versantul însorit (yang), respectiv cel
întunecat (yin) ai unui munte sau malul de miazăzi, respectiv cel de miazănoapte al unui râu —
odată cu trecerea timpului, aceste noţiuni au fost adoptate pentru a denumi aspectele polare ale
tuturor fenomenelor aflate în interdependenţă.
Prin urmare, yang este conotat ca tot ce e activ, expansiv, centrifug, dinamic şi pozitiv, în
vreme ce yin este asociat cu substanţa, structura, centripetul, conservatorismul, negativul,
pasivul.
Yang înseamnă însorit, cald, uscat, acut, yin implicâ întuneric, frig, umed, cronic.
Şi organismul uman se află sub influenţa yin-yang: suprafaţa interioară a corpului

aparţine yang-ului, cea internă — yin-ului. Dintre organele inteme, cele cavitare aparţin yang-
ului, iar cele parenchimatoase („piine") — yin-ului.
Yin şi Yang sunt noţiuni relative, căci nu există yang absolut, după cum nu există nici yin
absolut. –
De exemplu, o persoană poate răci, cu

febră ridicată şi cefalee; în acest caz, ea se află în
stare preponderentă yang; în schimb, dacă un
individ răceşte fâră simptome sau semne majore,
cu excepţia unei uşoare scăderi a poftei de
mâncare, el se află cu certitudine în stare
dominantă yin.
Important este ca balanţa yin-yang să nu

fie dezechilibrată, căci, în caz contrar, apare boala
sau chiar moartea.
Alimentaţia joacă un rol important în cumpănirea acestei balanţe, medicina tradiţională

chineză recomandând „hrana limpede" — aşa-numita dietă „qing-dan". Aceasta are nu numai un
rol nutri-tiv, ci şi unul terapeutic. De altfel, în concepţia tradiţională chineză se afirmă că
„primele cu adevărat medicamente sunt alimentele".
32
Se consideră că o hrană echilibrată se bazează cu preponderenţă pe fructe, legume şi

seminţe, în proporţie de 90%. Acestora li se adaugă proteine de origine animală, în special lapte
şi derivatele sale, ouă şi cât mai puţină carne.
Există produse de Soia, de exemplu, care au un conţinut mai ridicat în protide (proteine)
decât carnea şi conţin majoritatea aminoacizilor esenţiali. În privinţa aportului de glucide, aces-ta
poate fi asigurat de fructoza zaharurilor din fructe, din zahărul cât mai puţin rafinat, din miere şi
din extractul de malţ. Se preferă grăsimile de origine vegetală, care conţin mai puţini acizi graşi
saturaţi. Totodată, conform dietei tradiţionale chineze, de la nici o masă nu trebuie să lipsească
salatele, legumele şi fructele proaspete nesupuse acţiunii căldurii.
Cu toate că atât în bucătăria indiană, cât şi în cea chineză se folosesc în mod frecvent
picanterii şi condimente, tratatele de dietoterapie ale celor două mari culturi nu recomandâ
folosirea lor decât extrem de limitat, în cantitâţi foarte mici şi numai pentru combaterea unor
afecţiuni acute sau a unor parazitoze digestive.
Gustul alimentar - prezintă, în concepţia tradiţională chineză, cinci tipuri de bază, exact
ca şi în dietoterapia ayurvedică: dulce, amar; acru, sărat şi picant.
Alimentele dulci - se recomandă în special persoanelor astenice sau celor aflate în

convalescenţă după boli infecţioase; alimentele amare - sunt indicate celor febrile, cele
acre - în cazul tratamentului tulburărilor cardio-circulatorii, iar cele picante - sunt
considerate a fi remediul optim în cazul guturaiului, gripei şi al afecţiunilor pulmonare.
Dacă alimentele sărate sunt preconizate în unele afecţiuni endocrine, ele sunt total
contraindicate în maladiile renale.
Bazată tot pe principiul polarităţii yin-yang, medicina chineză tradiţională a intuit ceea ce
ştiinţa occidentală avea să descopere peste mii de ani: importanţa echilibrului dintre sistemul
nervos simpatic şi cel parasimpatic, cei doi reglatori ai vieţii neurovegetative, care îşi găsesc
asemânări izbitoare cu forţele opozante yin-yang. Dezechilibrul dintre acestea reprezintă cauza
iniţială a oricărei boli, susţin medicii chinezi. Faţă de sistemul occidental, diagnosticul acestora
este mult mai subtil, mai detaliat şi mai aprofundat, constând într-o evaluare precisă a cauzelor
bolii. Metoda diagnosticului (SZU-CHEN) se bazează pe examinare, interogare, consultaţie,
palpare şi miros, prin care se evaluează starea funcţională de moment a pacientului.
În ceea ce priveşte vârsta, medicina tradiţională chineză recomandă ca alimentele copiilor

să fie cât mai simple, cu valoare nutritivâ ridicată, cât mai naturala, evitând dulciurile rafinate
(bomboane, prăjituri, dulciuri, ciocolată, îngheţată etc).
Similare sunt şi sfaturile dietetice pentru cei în vârstă.
Măncarea bătrânilor trebuie să fie cât mai simplă, uşor digerabilâ, având la bază cât mai
multe fructe, legume şi seminţe şi cât mai puţine grăsimi şi proteine animale (came), fiind indicat
33
consumul de lapte, produse lactate şi ouă, dar şi acestea în cantităţi moderate. Se vor evita
condimentele, cafeaua, ciocolata, prăjiturile bogate în grăsimi; totodată, untul şi grăsimile vor fi
utilizate tot în cantităţi moderate. Ca o regulă generală, persoanele în vârstă trebuie să mănânce
de mai multe ori pe zi câte puţin, ori de câte ori le este foame
Numeroasele studii efectuate azi în domeniul medicinei tradiţionale chineze (cum ar fi,
de exemplu, cele ale dr. Bob Flaws, 1995) subliniază faptul că o dietă echilibratâ nu numai că
previne sau chiar vindecă numeroase boli specifice vărstei a treia, dar prelungeşte mult viaţa
În privinţa prelucrării hranei, astăzi se preferă fierberea în abur în vase suprapuse

speciale. Ulti-mul vas trebuie să fie bine acoperit cu un capac. Prin acest mod de fierbere a
zarzavaturilor, se păstrează toate sărurile minerale şi micro-elementele absolut necesare
organismului. Atenţie,
însă! Niciodată nu se
vor utiliza vase de
aluminiu (potenţial
cancerigen)!
Nutriţionistii
chinezi nu recomandă
consumul de băuturi
prea reci sau prea
fierbinţi. Temperatura
minimă nu trebuie să
fie sub 10°C, iar cea
maximă nu va depăşi
valoarea de 40°C; în
legătură cu acest
aspect, merită semnalat
un amănunt interesant.
în sondajele ce luau în studiu longevitatea, rezultatele erau foarte diferite în ceea ce priveşte
alimentaţia vârstnicilor. Unii dintre aceştia consumau moderat băuturi alcoolice, alţii nu
consumau deloc. Unii fumau, alţii nu, unii erau vegetarieni, alţii mâncau carne. Toţi însă
declarau în aceste sondaje că niciodată nu foloseau alimente sau băuturi foarte reci sau foarte
calde.
O metodă de facilitare a digestiei constă în masajul circular, de 20-30 de ori, al

stomacului în sensul acelor de ceasornic, iar apoi de tot atâtea ori în sens invers. Pentru cei
supuşi constipaţiei cronice, masajul se recomandă a fi executat în sens orizontal, de la dreapta la
stânga. După masă, este recomandabilă o plimbare uşoară de 10-15 minute, iar apoi se face siesta
stând culcat sau chiar dormind o jumătate de oră.
34
Dietoterapia tradiţională chineză tine seama în recomandările sale şi

departicularităţile specifice fiecărui sex - Astfel, la femei, după pubertate, se petrec de-a
lungul anilor fenomene fiziologice normale: menstruaţia, sarcina, naşterea, alăptarea,
menopauza. Din acest motiv, pierderile de vitamine, săruri minerale, microelemente (în special
fier şi calciu) şi de enzime sunt mai mari la femei decât la bărbaţi. în consecinţă, regimul dietetic
va fi îmbogăţit în aceste elemente cu funcţie de catalizator, care contribuie la metabolizara
substanţelor nutritive şi sunt absolut indispensabile organismului.
Pentru femeile cu tendinţă spre anemie - sunt indicate alimentele bogate în fier, cum
sunt ouăle, Spanacul, Ştevia, urzicile şi multe alte legume şi fructe; în perioada sarcinii şi
alăptării - se recomandă alimente bogate în calciu, fosfor, fier şi vitamina D, precum şi un aport
mai subtanţial de proteine vegetale sau animale; pentru menopauză - este preferabil un regim
hiperproteic, hipolipidic şi hipoglucidic, dar bogat în legume, fructe şi seminţe. În acest mod se
înlătură şi tendinţa spre obezitate.
În continuare, vom enumera, aşa cum am procedat şi în cazul dietei ayurvedice, câteva
tipuri de regim indicate de către medicina tradiţională chineză în diverse afecţiuni.
Dieta în hipertensiune
În hipertensiune - se recomandă vegetalele, fructele proaspete sau sucul de fructe,
supele uşoare (consome-uri) de legume. Dintre rădăcinoase, este indicată ţelina rasă sau sub
formă de salată combinată cu morcovi, sub forma de supă sau garnituri la alte mâncăruri. Sunt
benefice şi guliile, ridichile roşii sau negre (rase), fâră sare; dintre fructe, sunt preferate
coacăzele, lămâile, vişinele şi merele, iar dintre seminţe - castanele.
Sunt interzise toate băuturile alcoolice, condimentele iuţi, murăturile, sarea.
Dieta în guturai şi gripă

In guturai sau chiar în gripă, un meniu corect ar trebui să conţină foarte multe seminţe
exotice care conţin uleiuri volatile (aromate), dar şi, unele plante care cresc şi la noi, cum sunt
Ţelina, Iarba mare (rădăcina), Podbalul (numai frunzele), Usturoiul, varietăţi de Ceapă,
Sparanghelul, vinetele etc. De asemenea, se recomandă ca în preparatele culinare să se adauge,
după fierberea alimentelor, frunze de Mentâ, Busuioc, frunze de Dud, flori de Crizanteme etc.
35
UNGUENTE ŞI ALIFII DIN PLANTE MEDICINALE

OBŢINUTE ÎN GOSPODĂRIE
Cum preparăm un unguent acasă?
Obţinerea casnică a unui unguent presupune două faze:

1. Obţinerea aşa-numitei baze, în care va fi apoi inclusă planta.
2. Includerea în baza de unguent a plantei sau a extractului de plantă.
În ceea ce priveşte baza de unguent, cea mai obişnuită este cea obţinută din untura de
porc, existând însă şi alternative, cum ar fi răşina combinată cu ulei şi cu ceară de albine, untul,
untul clarifiat. Întrucât untura de porc se altereaza uşor şi... miroase cam neplacut, se recurge la
untul clarifiat.
Obţinerea untului clarifiat:

Pentru a obţine aproximativ 100 g de unt clarifiat se procedează astfel:
- se ia un pachet de unt (200 g) şi se pune într-o oală pe
foc.
- se lasă până ce untul se topeşte şi începe să fiarbă în
clocot mic, luându-se cu o lingură spuma formată.
- la un anumit moment (după 15-25 de minute), spuma albă
până atunci devine roşiatică şi apare un uşor miros de ars;
observăm că untul şi-a pierdut tulbureala şi a devenit foarte
limpede, aşa încât ne permite să vedem fundul vasului în
care a fost pus.
În acel moment, se ia oala de pe foc, se toarnă untul
clarifiat într-un alt vas, cu atenţie să nu se strecoare nicio
impuritate şi se lasă să se răcească. Depunerile rămase în
primul vas nu se folosesc, ci se aruncă (ele nu sunt indicate
nici în alimentaţie).
Acest unt clarifiat este o bază de unguent excelentă, având un miros placut, intrând foarte
uşor în piele şi având o conservabilitate excelentă.
36
ALIFII DIN IERBURI ŞI FLORI
 Unguentul de sânziene galbene (Gallium verum)
Cum se prepară: se toarnă untul clarifiat proaspăt obţinut, fierbinte peste o mână de
inflorescenţe proaspete, tocate foarte mărunt. Se amestecă totul cât mai bine, dupa care se lasă să
se racească vreme de 7-8 ore. Se pune apoi vasul în care s-a făcut amestecul la foc mic şi se
aşteaptă până îşi recapătă consistenţa lichidă, după care se filtrează prin tifon, obţinându-se un
unguent cu tentă verzuie, care se va păstra la frigider.
La ce foloseşte: sânzienele galbene sunt

extrem de eficiente în infecţiile pielii, a căror vindecare
trenează. Unguentul de sânziene mai este indicat pe
cicatricele vechi, inestetice, precum şi în cazul petelor
rămase pe piele în urma infecţiilor ori a contactului cu
diferite substanţe chimice.
Observaţii: sânzienele galbene sunt unele
dintre cele mai bune plante cosmetice. Cea mai
importanta acţiune a lor este aceea de curăţare a pielii de
pete, de micile semne rămase în urma arsurilor, a acneei,
a iritaţiilor. Unguentul se poate folosi însă numai pentru
tenul uscat sau normal. Pentru tenul gras, este indicată
aplicarea pe zonele afectate de comprese cu infuzia
obţinută din trei linguriţe din această plantă, la o cană de apă fierbinte.
 Unguentul de mărul-lupului (Aristolochia clematitis)

Cum se prepară: planta uscată se macină fin cu râşniţa electrică de cafea, după care se
cerne de doua ori printr-o sită de faină albă. Se iau trei linguriţe din această pulbere extrem de
fină şi se pun în untul clarifiat, atunci când acesta are consistenţa semilichidă, amestecându-se
foarte bine, până se omogenizează perfect. Şi acest preparat se păstrează la frigider.
La ce foloseşte: unguentul de mărul-lupului este un

cicatrizant şi un antiinfecţios redutabil, fiind folosit pentru
zgârieturi, răni închise (inclusiv cele rămase de pe urma
operaţiilor chirurgicale), arsuri, ulcere pe piele, inclusiv ulcere
varicoase. De asemenea, este util în tratarea tumorilor benigne şi
maligne. Se aplică pe zonele afectate, de două-trei ori pe zi. În
infecţiile extinse, se foloseşte un decoct concentrat (3 linguriţe la cană), cu care se fac comprese.
37
Observaţii: deoarece efectul cicatrizant al acestei plante este foarte puternic, este bine ca
înainte de a aplica unguentul pe răni să se faca o dezinfecţie foarte bună cu alcool a locului
afectat. Stratul de unguent nu trebuie să fie prea gros, ci atât cât să fie absorbit de piele, aşa încât
să nu rămână o peliculă care să împiedice porii să respire sau să favorizeze instalarea infecţiilor.
Planta este toxică pentru uz intern, motiv pentru care va fi manipulată cu grijă şi nu va fi
lasată la îndemana copiilor. De asemenea, unguentul nu va fi aplicat pe răni deschise, mai ales
atunci când au o întindere mare.
 Unguentul de tătăneasă (Symphytum officinale)

Cum se prepară: mai întâi se face o tinctură de tătăneasă astfel: într-un borcan se pun 10
linguri rase de rădăcină uscată şi măcinată de plantă şi un pahar şi jumătate (300 ml) de alcool de
70grade; se lasă la macerat 10 zile, după care se filtrează. În untul clarifiat fierbinte (cantitatea
obţinută dintr-un pachet) se pune o linguriţă de ceară de albine curată şi se amestecă până se
dizolvă complet, după care se lasă la răcit. Atunci când amestecul de unt clarifiat cu ceara are o
consistenţă semisolidă, se adaugă treptat
tinctura de tătăneasă, amestecând energic,
pentru a se omogeniza. Se pune atâta
tinctură cât poate untul să absoarbă (în
momentul în care am pus destulă tinctură,
apare o peliculă de alcool care nu se mai
înglobează în unguent, oricat am
amesteca). Imediat după preparare,
unguentul se pune la frigider, unde va fi
păstrat tot timpul.
La ce foloseşte: unguentul cu
tătăneasă este un remediu care nu ar trebui
să lipsească din farmacia casei. El ajută la refacerea rapidă a pielii după răni, arsuri, intervenţii
chirurgicale. De asemenea, favorizează consolidarea articulaţiilor după entorse şi luxatii, iar în
cazul fracturilor, accelerează refacerea ţesutului osos şi consolidarea oaselor. Mai târziu, în
perioada de toamnă-iarnă, masajul cu acest unguent pe tot corpul, după baie, va fi excelent
pentru prevenirea reumatismului şi a problemelor pielii generate de frig. Pentru persoanele cu o
constituţie firavă, bolnavicioase, masajul cu unguent de tătăneasă are efecte vitalizante
excepţionale.
Observaţii: unguentul de tătăneasă este extrem de util pentru cicatrizarea estetică, fiind
aplicat imediat după închiderea rănilor şi încetarea supuraţiilor.
38
 Alte reţete cu tătăneasă:

Se culeg vârfuri de tătăneasă înflorite, cu tot cu frunze, şi se usucă la umbră, în strat
foarte subţire. Planta uscată se macină fin cu râşniţa electrică de cafea, după care se cerne prin
sita fină. Pulberea rezultată se amestecă cu apă caldă, până capată consistenţa unei paste. Pasta
astfel obţinută se foloseşte imediat după preparare, contra candidozei vaginale, a rănilor în zona
genitală (care de obicei sunt foarte greu vindecabile), ca adjuvant in trichomoniază, infecţii
bacteriene. De asemenea, se foloseşte ca adjuvant în cazul cancerului de piele, al plăgilor atone şi
al cicatricelor cheloide.
Observaţii: acest preparat este extrem de indicat în infecţiile şi leziunile cu localizare
genitală. Spre deosebire de alte substanţe şi plante antiseptice, tătăneasa nu lezează flora
normală, ci acţionează mai degrabă prin efectul său regenerativ şi prin stimularea capacităţii de
apărare locală.
 Unguent de tătăneasă pentru protecţia pielii faţă de acţiunea razelor

solare
Cum se prepară: se obţine întocmai ca şi unguentul de tătăneasă, cu unt clarifiat, atât
doar că se pun două linguriţe de ceară în loc de una şi se adaugă şi două linguriţe de ulei de
cătină.
La ce foloseşte: combinaţia de tătăneasă cu ulei de cătină este redutabilă, ea protejând
pielea nu doar de acţiunea nocivă a razelor solare din timpul verii, ci şi de cea a vântului, a
frigului ori a umezelii. Se întinde unguentul pe piele în peliculă foarte subtire, înaintea expunerii
la soare sau la intemperii. De asemenea, este foarte bun în tratarea arsurilor de gravitate mică, în
diferite afecţiuni ginecologice (candidoze, iritaţii vaginale).
 Unguentul de sunătoare (Hypericum perforatum)

Cum se prepară: inflorescenţele uscate de sunătoare se mărunţesc în piuă sau cu râşniţa
electrică de cafea. Se pun patru linguri de
sunătoare mărunţită într-un vas şi se toarnă
deasupra unt clarifiat încins (cantitatea obţinută
dintr-un pachet), amestecându-se apoi bine,
până ce compoziţia se răceşte, după care se lasă
vreme de 7-8 ore. Se pune apoi vasul în care s-a
facut amestecul la foc mic şi se aşteaptă până işi
recapătă consistenţa lichidă, după care se
filtrează totul prin tifon, obţinându-se un
unguent cu tentă roşiatică, care se va păstra la
frigider.
39
La ce foloseşte: dacă alte plante au asupra pielii doar efecte vindecătoare, sunătoarea
are un rol important şi în combaterea senzaţiilor de durere, usturime sau mâncărime. Ea este prin
excelenţă o plantă calmantă, fiind extrem de utilă în diminuarea suferinţelor, dar şi pentru
vindecarea arsurilor de gravitate mică şi medie (inclusiv cele solare), a alergiilor şi a altor
afecţiuni dermatologice însoţite de mâncărime puternică şi usturimi.
Observaţii: pentru combaterea mâncărimilor pielii şi a usturimii se adaugă în unguentul
de sunătoare zece picături de ulei volatil de mentă – efectul va fi exceptional.
 Unguentul cu ardei iute

Cum se prepară: în untul clarifiat încins (cantitatea obţinută dintr-un pachet) se pun 3-
4 linguri de ardei iute tăiat mărunt (mai ales partea cu
seminţe) şi se amestecă foarte bine la foc mic, vreme de 10
minute, după care se lasă unguentul să se răcească puţin şi
se filtrează. Unguentul se păstrează la rece.
La ce foloseşte: are efecte excelente
antireumatice, de intensificare a circulaţiei sanguine
periferice şi de redare a mobilităţii articulaţiilor. Se
foloseşte în artrite, poliartrite reumatoide, la masaj uşor în
nevralgie şi în crizele de lombosciatică, pe articulaţiile
dureroase, în cazul sechelelor rămase din traumatisme mai
vechi. Pe perioada anotimpului rece, va fi de un real ajutor
persoanelor friguroase, care au extremităţile corpului reci,
cu circulaţia slabă.
Observaţii: acest unguent nu este suportat de
toata lumea, capsicina din ardeiul iute putând declanşa
reacţii alergice severe. Din acest motiv, înainte de a folosi
unguentul, se va face o probă, întinzându-l pe o porţiune
mică de piele. Dacă apar inflamaţii, senzaţii de mâncărime sau usturime intensă înseamnă că
aveţi sensibilitate alergică la acest produs şi, în consecinţă, nu îl veţi utiliza.
 Unguentul cu răşină de pin sau de brad
Cum se prepară: răşina de pin sau de brad o găsim din abundenţă în pădurile de
conifere. Ea este “medicamentul” adus cu dărnicie de către arbore, în locul unde scoarţa i-a fost
rănită. Majoritatea copacilor de lânga traseele turistice sau de lângă drumurile şi exploatările
forestiere au asemenea răni, în preajma cărora s-a colectat din belşug răşina. Aceasta se ia de pe
copac cu un briceag, dar fără a o răzui, pentru a nu produce noi vătămări. Pentru a obţine un
unguent, avem nevoie de untul clarifiat obţinut dintr-un pachet, de 2-3 linguriţe de răşină de pin
40
si de ceară de albine de mărimea unei alune. În untul clarifiat încins se pun răşina şi ceara şi se
amestecă foarte bine, după care se strecoară (deoarece de obicei răşina are şi bucăţi de scoarţă)
într-un borcan şi se lasă la răcit.
La ce foloseşte: răşina de pin are asupra pielii şi a
altor ţesuturi ale organismului uman exact aceleaşi efecte pe
care le are şi asupra copacului, adică ajută la închiderea rănilor
şi la refacerea ţesuturilor distruse. Ca atare, este utilă în
arsurile şi rănile de gravitate medie-mică, în ulcere varicoase,
în tratarea luxaţiilor, entorselor şi fracturilor. Din acest
unguent se pot modela şi niste supozitoare extrem de eficiente
în tratarea hemoroizilor şi a rănilor în zona anusului şi rectului
(inclusiv a fistulelor).
Observaţii: rezultate deosebite se obţin cu acest
unguent şi în afecţiunile ginecologice, având un efect excepţional de cicatrizare şi de refacere a
ţesuturilor. Se pot trata cu succes şi cervicitele şi rănile pe col.
BOLILE RESPIRATORII – REMEDII NATURISTE
Funcţia respiratorie e vitală şi indispensabilă celorlalte funcţiuni biologice ale

organismului. Alterarea acută sau cronică a funcţiei respiratorii are deci drept consecinţă
alterarea generală a homeostaziei organismului, în special a activităţii SNC.
Cauzele favorizante ale bolilor respiratorii sunt factorii care determină reacţii congestive
(modificări circulatorii) ale mucoasei nazale, faringelui, traheei, bronhiilor, ale alveolelor şi ale
pleurei. Aceste modificări micşorează rezistenţa şi puterea de apărare locală a acestor ţesuturi,
ajutând sau declanşând acţiunea microbilor.
Aproape orice "răceală" începe cu o rinită reprezentând inflamaţia şi secreţia nazală

abundentă. Inflamarea mucoasei nasului poate asocia şi o afectare a faringelui (rinofaringită), ce
se va manifesta cu dureri în gât. Adesea, o dată cu mucoasa nasului, faringelui şi traheei, se
congestionează şi laringele: apare laringita, caracterizată prin tuse uscată şi răguşeală până la
pierderea vocii.
O altă cauză favorizantă este acţiunea factorilor iritanţi asupra mucoaselor respiratorii şi
anume a substanţelor care exercită o iritaţie mecanică (praf, fum, pulberi minerale şi organice,
scame, ciment, particule mici de origine vegetală şi mai ales fumul de tutun) sau chimică (gaze
iritante, gaze toxice, vapori iritanţi) factori din ce în ce mai des întâlniţi în prezent şi mai ales în
oraşele mari, datorită dezvoltării crescânde a industriei.
41
Cauzele predispozante sunt factorii care înlesnesc producerea inflamaţiei mucoaselor

respiratorii prin creearea unor condiţii ce scad rezistenţa organismului faţă de cauzele
determinate şi favorizante. Sunt considerati factori predispozanţi:
- defectele de anatomie nazală (deviaţii de sept, hipertrofii de cornet), care constituie o

oarecare piedică în respiraţie, în încălzirea şi umezirea aerului inspirat
- focarele infecţioase cronice ale căilor respiratorii superioare (faringite, amigdalite,

sinuzite, infecţii dentare, supuraţii), care pot să provoace şi să întreţină inflamaţii ale
traheei, bronhiilor şi alveolelor pulmonare prin infectarea din aproape în aproape sau
de la distanţă (prin inhalare sau pe cale limfatică)
- stările debilitante pentru organism, cum ar fi bolile infecţioase, subalimentaţia,

surmenajul, debilitatea generală, alcoolismul, sifilisul, tuberculoza, bolile cronice de
inimă şi rinichi, gută, obezitatea, diabetul, tabagismul şi stările alergice.
Toate aceste condiţii favorizează şi apariţia recidivelor. Ca factori favorizanţi pot fi

menţionate şi eforturile respiratorii repetate (cântăreţi, suflători de sticlă şi în instrumente de
suflat), abaterile de la regulile banale de igienă (băuturi de la gheaţă, respiratul pe gură când este
frig şi umed, trecerea bruscă de la cald la frig cu o îmbrăcăminte sumară) şi frecventarea
locurilor aglomerate (transport în comun, cinematograf) în perioada de epidemii de gripă, pojar,
tuse convulsivă.
 GUTURAIUL
Guturaiul este o boală foarte frecvent întâlnită, cu caracter sezonier (mai frecventă
primavara şi toamna) favorizată de stările de oboseală, subalimentaţie, respirarea unei atmosfere
viciate cu gaze şi pulberi iritante, fum de
tutun.
Guturaiul, denumit şi
„răceală comună", este cea mai
frecventă infecţie din toate grupele de
vârstă.
Simptomele guturaiului sunt
declanşate atunci când un virus se
ataşează de mucoasa căilor nazale sau a
faringelui.
Sistemul imun răspunde prin
atacarea germenului cu globule albe
numite neutrofile.
42
Dacă sistemul imun nu poate recunoaşte virusul, răspunsul este „nespecific", ceea ce
înseamnă că organismul produce cât mai multe neutrofile posibil (de obicei mai multe decât este
nevoie), aducându-le prin circulaţie în regiunile infectate.
Acest atac generalizat ucide multe virusuri, însă nu afectează cele aproximativ 200 de
virusuri ce provoacă guturaiul.
Suplimentul de neutrofile strânse laolaltă la locul infecţiei reprezintă cauza durerilor şi
inflaţiei dintr-un guturai, însoţite de o prodigioasă cantitate de mucus în nas şi în gât.
La sugarii de două luni sau mai puţin, guturaiul poate fi o boală gravă.
Factorii determinanţi sunt infecţiile virotice şi bacteriene la care se adaugă acţiunea

nocivă a frigului, exercitată în special asupra regiunii feţei şi extremitaţilor.
Debutul guturaiului este marcat de o senzaţie de înfundare a nasului cu usturime şi

uscăciune locală, precum şi în gât, strănuturi frecvente, însoţite de secreţie nazală apoasă
abundentă, lacrimare, senzaţie de înfundare a nasului şi a urechilor.
În câteva zile, secreţia nazală devine purulentă-gălbuie, pentru ca apoi în circa o

săptămână să dispară. Bolnavul acuză şi fenomene generale, sub forma durerilor de cap, a unei
stări de indispoziţie, mici frisoane, stare subfebrilă, scăderea poftei de mâncare, uneori insomnie.
Guturaiul este asociat cu scurgeri nazale, dureri de cap, musculare şi în gât. Pentru toate
aceste simptome, se recomandă extracte din plante şi ceaiuri.
Pentru rinoree, se indică serul fiziologic. Acesta poate fi achiziţionat din farmacii, dar
poate fi preparat şi acasă. Este nevoie de un gram de sare grunjoasă, neagră şi 100 ml de apă.
Bolnavul trebuie să îşi administreze câte o picătură în fiecare nară, de trei ori pe zi, pe parcursul
a patru-cinci zile.
Guturaiul poate fi însoţit de tuse. În acest caz, este recomandată infuzia de cimbru sau
cimbrişor. O lingură cu plantă se lasă 10 minute la infuzat în 250 ml de apă de fiert. Se consumă
două căni pe zi, dimineaţa şi seara. "Este foarte important să se bea seara din această infuzie,
pentru că are efectul de a calma tusea, iar pacientul se poate ohihni".
Uneori, guturaiul este însoţit de stări de greaţă şi vărsături. Situaţie în care puteţi încerca
infuzia de ţintaură, preparată dintr-o lingură cu plantă şi 250 ml de apă. Se infuzează 20 de
minute şi se consumă trei-patru căni pe zi. Infuzia se bea rece.
Decoctul de salcie ameliorează simptomele guturaiului. Acesta se prepară dintr-o lingură

cu scoarţă de salcie mărunţită şi 250 ml de apă. Se ia câte o linguriţă pe oră, până la terminarea
decoctului. Acesta nu se bea niciodată pe stomacul gol, pentru că salcia conţine acid salicilic.
Efect benefic are şi infuzia de busuioc. O lingură cu pulbere şi 250 ml de apă fiartă. Se
infuzează 15 minute şi se consumă trei căni pe zi, îndulcite cu miere.
43
Durerile de cap specifice guturaiului pot fi combătute cu ajutorul compreselor cu pedicuţă

sau cu creasta cocoşului. Oricare dintre aceste plante uscate se aşază între două bucăţi de tifon,
apoi se pun comprese deasupra aburilor provenind de la apă fierbinte, astfel încât planta să se
umezească. Compresele se aplică pe frunte şi pe tâmple timp de 15 minute.
Şi pentru durerile musculare există remedii naturiste! Astfel, se recomandă masajul cu un

ulei ce poate fi preparat cu uşurinţă şi în casă. Se prepară un amestec din 100 ml de ulei de
măsline extravirgin, 15 picături de ulei de lavandă şi o linguriţă cu ulei de sunătoare.
Masajul poate fi înlocuit cu aplicaţii de ulei, efectuate pe zone mai restrânse: ceafă, braţe
şi atât cât putem atinge din spate.
Alte soluţii
Încă de la primele simptome ale guturaiului trebuie luate măsuri. Astfel, se înmoaie o
bucată de vată în bitter suedez, se pune sub nas şi se inspiră puternic de mai multe ori. Vaporii de
bitter suedez uşurează respiraţia.
Specialiştii mai recomandă şi băile cu apă fierbinte la picioare. Durata băilor este de 10
minute. După efectuarea acestor băi, picioarele se pot frecţiona cu oţet de mere. Se pun şosete
groase şi se lasă 30 de minute.
Eficiente sunt şi inhalaţiile cu uleiurile aromate. Dintre acestea, cimbrul, ienupărul,

eucaliptul şi menta sunt cele mai indicate.
RECOMANDARE
De cele mai multe ori, guturaiul este însoţit de creşterea temperaturii corpului, ceea ce
provoacă pierderea multor lichide prin transpiraţie sau prin urinare. Medicii recomandă
consumul a cel puţin doi litri de lichide, mai ales sub formă de ceai.
 GRIPA
Gripa este o boală acută, destul de frecventă în condiţii de temperaturi scăzute, umiditate
ridicată, ploi reci, ceaţă şi vânturi intense. Boala are un caracter infecto-contagios, cu caracter
epidemic şi frecvenţă ciclică (sezonieră sau anuală), fiind provocată de peste 200 de tulpini de
virusuri gripale (din serotipurile A, B, C). Aceste virusuri se transmit prin aer sau prin contactul
direct cu persoane bolnave, având efecte mai severe în cazul persoanelor cu extenuare fizică sau
stresate psihic, expuse la aer rece, fumătorilor activi şi pasivi şi în cazul persoanelor care
lucrează în medii toxice.
Uneori există mari posibilităţi de extindere a bolii sub formă de epidemii, pe o arie
geografică limitată. Virusul gripal are proprietatea de a-şi schimba radical structura antigenică la
anumite intervale de timp, chiar la peste 20 de ani, determinând apariţia unor noi tulpini virale
44
faţă de care populaţia nu are anticorpii de imunitate. În aceste cazuri apare pandemia de gripă
care se răspândeşte rapid şi poate afecta zone foarte extinse ale globului.
În secolul al XX-lea au existat trei pandemii grave de gripă: în anul 1918 (gripa spaniolă
care a cauzat decesul a 40 de milioane de oameni), apoi în anii 1957 şi în 1968. Cele mai
frecvente epidemii de gripă survin în aglomeraţii urbane, în colectivităţi de muncitori şi, mai
ales, la copiii din creşe, grădiniţe, cămine şi şcoli. Complicaţii foarte grave au existat în anul
2003, când Organizaţia Mondială a Sănătăţii a considerat gripa drept a patra cauză de deces.
!!! Un miliard de oameni se pot îmbolnăvi grav de gripă
Transmiterea bolii se realizează de la persoane bolnave prin picăturile de salivă emise

prin tuse, strănut sau vorbire, punând în pericol sănătatea celor din jur, mai ales a copiilor, a
bolnavilor cu afecţiuni cronice,
a persoanelor slăbite şi în vârstă
de peste 65 de ani, cu carenţe
vitaminice acute şi cu sistemul
imunitar scăzut.
Potrivit statisticilor
Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii, pe plan mondial există
aproximativ un miliard de
persoane cu risc crescut de
îmbolnăvire gravă de gripă, care
poate evolua spre pneumonie,
tuberculoză şi chiar deces. În
România, anual se îmbolnăvesc de gripă circa 10-20% dintre locuitori.
Deşi pare o boală banală, cu o durată normală de numai 6-7 zile, gripa trebuie să fie
tratată cu mare grijă, pentru a evita o suprainfecţie cu evoluţii sub formă de epidemii sau chiar
pandemii. Pot apărea complicaţii agravante: pulmonare (bronşită, laringită, sinuzită, angină,
pneumonie severă), neurologice şi digestive (greaţă, vărsături, diaree, dureri abdominale), apoi
conjunctivită, meningită, otită, pericardită şi miocardită. Precauţii suplimentare se impun la
copiii mici, bătrâni, gravide, persoane cu boli cardiace şi respiratorii care fac forme severe de
gripă, cu complicaţii ce măresc riscul de deces în numai 24-48 ore.
Este cunoscut că, în general, copiii sănătoşi, bine alimentaţi, care nu au complicaţii
(malformaţii de cord, boli asociate, probleme renale şi digestive), vor rezista mai uşor cu un
45
tratament naturist (ceaiuri, siropuri, vitamine). În schimb, un copil mai anemic şi bolnăvicios
poate avea 6-8 episoade virale pe an, mai frecvente între lunile octombrie-aprilie, datorită
variaţiilor mari de temperatură şi a scăderii imunităţii organismului.
Gripa trece în 7 zile
În general, gripa se poate vindeca rapid şi fără complicaţii. În popor se spune că „gripa
trece în 7 zile cu tratament şi într-o săptămână fără tratament“. Această frază trebuie luată ca o
glumă, deoarece sunt absolut necesare tratamente adecvate, în scopul evitării unor faze mai grave
(laringite, faringite, traheite, sinuzite, bronşite, pneumonie).
În tratamentul bolilor respiratorii este necesar să se facă o diferenţă între virozele non-
gripale şi gripa propriu-zisă:
- virozele non-gripale pot surveni de 3-5 ori pe an, cu febră de 37-38°C, strănut, tuse, nas
înfundat, roşu în gât, secreţii seroase, voce schimbată, lăcrimare şi cu senzaţie de nisip în ochi;
- gripa propriu-zisă debutează brusc, cu febră mare (peste 39°C), cu dureri de cap şi musculare,
frisoane, tuse seacă şi secreţii abundente din nas.
Tratamentele naturiste contra gripei
Atât la copii, bătrâni şi chiar la adulţi, contra gripelor şi a oricăror viroze respiratorii dau
bune rezultate tratamentele naturiste care sunt mai puţin agresive în comparaţie cu antibioticele.
Folosirea preparatelor cu antibiotice ar fi indicată numai în cazul când apare o suprainfecţie
bacteriană.
Medicina naturistă prezintă un larg arsenal de procedee cu care se poate interveni în mod
eficient.
Mai întâi sunt recomandate ceaiuri fierbinţi din plante medicinale cu proprietăţi
neurosedative, antiinflamatoare, emoliente, expectorante, sudorifice, antitusive şi de protecţie
faţă de contaminarea virotică. Efectele cresc prin combinarea ceaiurilor cu aspirina preparată din
scoarţă de salcie.
Urmează siropurile cu extracte din plante, care ameliorează simptomele din afecţiunile
cronice şi acute ale tractului respirator, având efecte expectorante, bronholitice, mucolitice şi
antiinflamatoare.
46
Sunt eficiente şi pastilele de supt pe bază de extracte din plante, cu gust de căpşuni,
zmeură, lămâie, portocale şi anason.
Extern, se aplică un unguent corporal cu mentol şi camfor care se foloseşte ca masaj şi

ajută la calmarea iritaţiilor căilor respiratorii şi ameliorarea durerilor musculare, de tâmple şi de
spate.
!!! Se bea ceai din tei, soc, îndulcit cu miere

de albine
Pentru tratarea gripei, în uz intern,

sunt indicate ceaiurile calde din flori de tei şi
de soc (câte 1-2 linguriţe la o cană de apă),
din care se beau 2-3 căni pe zi, îndulcite cu
miere de albine, având acţiune sudorifică prin
declanşarea transpiraţiei.
Busuiocul - Ocimum basilicum,

cunoscut încă din Antichitate pentru
capacitatea de a vindeca infecţiile respiratorii,
prezintă efecte antiseptice şi expectorante,
fiind recomandat în inhalaţii cu decoct sau în consum intern sub formă de ceai fierbinte cu miere
pentru revitalizarea rapidă a organismului şi stoparea procesului gripal, mai ales în faza de debut.
Într-un tratament de şoc se vor consuma zilnic 6-7 căni cu infuzii de busuioc, îndulcite cu
miere, la intervale de 30 de minute. Dacă apare febra ridicată, se adaugă 1-2 linguriţe de mentă.
O altă specie de mare valoare este Echinaceea, folosită sub formă de extract, tinctură sau
comprimate, care se administrează de câteva ori pe zi ca mijloc terapeutic de bază în întărirea
sistemului imunitar. Această plantă apără organismul de infecţiile virale, bacteriene şi fungice şi
previne formarea unei enzime - hialuronidaza - care distruge bariera naturală dintre ţesuturile
sănătoase şi cele infectate.
Consumate separat, sunt eficiente infuziile din:
- flori de ciuboţica cucului şi muşeţel;
- frunze de coacăz negru, salvie şi pătlagină;
47
- herba de cimbrişor, cimbru, isop, unguraş, ţintaură şi măghiran;
- fructe de anason şi măceşe.
Apiterapia recomandă:
- tinctură de propolis 20% din care se iau 20-30 de picături într-un păhărel cu apă sau lapte, de 2-
3 ori pe zi, cu o oră înainte de mese, având acţiune puternic antivirală;
- miere din flori de tei, luată împreună cu ceai de tei, fiind un leac foarte bun contra tusei şi
gripei;
- lăptişor de matcă;
- polen în doză de atac, de 3-4 ori mai mare decât doza normală.
 PNEUMONIA
Numită popular „aprindere de plămâni“, pneumonia constituie cea mai frecventă complicaţie
pulmonară care poate să apară în sezonul de trecere de la iarnă la primăvară. Boala constă dintr-o
inflamare a parenchimului pulmonar, fără supuraţie, la unul sau la ambii plămâni, fiind urmarea
unei răceli care nu a fost tratată corect. Este favorizată de frig, oboseală, surmenaj şi diverse
infecţii (gripă, pojar, tuse convulsivă).
După modul de declanşare, pneumoniile pot fi bacteriene sau virale.
Pneumonia bacteriană, produsă de prezenţa unor grupe de bacterii (pneumococi, stafilococi,

streptococi), debutează brusc cu febră mare (39-400C), frisoane repetate, junghiuri şi dureri la
nivelul pieptului şi al umărului, slăbiciune în corp şi ameţeli.
Pneumonia virală, cea mai des întâlnită în timpul iernii şi la începutul primăverii, este
provocată de virusuri (gripale, paragripale, adenovirusuri). Debutează mai lent şi se manifestă
prin forme mai moderate: febră, dureri de cap şi de spate, tuse seacă cu evoluţie în expectoraţii
mucoase, cu aspect ruginiu. Treptat, se observă o agitaţie exagerată, ducând până la delir.
48
Bătrânii, copiii şi bolnavii cronici de afecţiuni cardiovasculare, respiratorii, hepatice şi

diabetice au o rezistenţă scăzută şi de aceea trebuie să evite locurile aglomerate şi vizitele în
spitale. La aceştia, pneumoniile pot evolua în forme grave de abcese pulmonare, pleurezie
purulentă, pericardită, insuficienţă cardiacă, uneori cu sfârşit fatal.
Fitoterapia recomandă specii de plante medicinale cu acţiuni diuretice, emoliente, sedative,

hemostatice, antibacteriene, antitoxice, antiinflamatoare, vitaminizante şi mineralizante.
Multe lichide şi repaus la pat
Regimul alimentar trebuie să includă multe lichide (supe calde, sucuri de fructe), salate
din legume proaspete şi multe fructe bogate în vitamine şi minerale (lămâi, portocale,
grepfruturi, coacăze negre, afine etc). Se mai recomandă propolis, drojdie de bere, grâu germinat
şi fulgi de ovăz.
Regimul de viaţă impune

un repaus la pat, unde
bolnavul va fi bine învelit,
într-o cameră încălzită şi
aerisită, cu respectarea
strictă a normelor de igienă.
Va renunţa definitiv la
fumat, dacă este fumător.
Întrucât boala este
transmisibilă, pacientul va fi
izolat, în spital sau la
domiciliu, mai ales în cazul
pneumoniei bacteriene, astfel ca membrii familiei sau alte persoane să nu fie contaminate.
În consumul intern, au bune efecte infuziile sau decocturile cu plante medicinale, luate
separat sau în amestecuri din flori de soc, tei, ciuboţica-cucului, nalbă mare, lumânărică, herba
de isop, cimbrişor, salvie, podbal, pătlagină, fructe de măceş, anason şi cătină, rădăcini de
tătăneasă şi troscot, cu acţiuni emoliente şi antibacteriene. Se mai pot lua, zilnic, câte 3 linguri de
vin alb, diluat cu apă fierbinte, în care se macerează rădăcini de tătăneasă. Bune rezultate se
obţin cu ulei de pin (câte 25 de picături de 2-3 ori pe zi, cu 20-30 de minute înainte de mesele
principale, într-o cură de 2-3 săptămâni).
Extern se fac împachetări pe piept sau spate cu extract de coada calului, patlagină şi podbal,
comprese cu bitter suedez şi cataplasme cu seminţe fierte de in (în 4 şedinţe pe zi) sau cu făină
49
de muştar negru, aplicate zilnic pe piept, având efecte revulsive. Sunt benefice frecţiile pe piept
şi pe spate cu ulei de sunătoare sau cu soluţie alcoolică de mentă şi lavandă, în perioada febrilă.
În unele zone se folosesc cataplasme cu brânză proaspătă, aplicată în 4 reprize pe zi a câte 20

minute.
După ce a dispărut starea de febră, se pot face băi generale cu cimbrişor sau cu muştar negru
(100-200 g seminţe puse într-un săculeţ de tifon, care se scufundă în apă caldă, cu 5 minute
înainte de baia ce durează 20 minute). După baie, corpul nu se şterge, se îmbracă într-un halat
gros şi se trece în pat cald, pentru a transpira abundent.
Pentru degajarea căilor respiratorii se vor face inhalaţii calde cu uleiuri esenţiale de brad, pin,
salvie, cimbrişor şi eucalipt.
În perioada de convalescenţă se recomandă ceaiuri călduţe, vitaminizante, cu măceşe, cătină,

ciuboţica-cucului, roiniţă sau tei, îndulcite cu miere de albine.
 EMFIZEMUL PULMONAR
Emfizemul pulmonar este o boală cronică ce se caracterizează prin creşterea în volum a

plămânilor, dilatarea alveolelor pulmonare şi sclerozarea pereţilor aortei pulmonare, ca urmare a
pierderii elasticităţii şi degenerarea treptată a învelişului elastic pulmonar, afectând mai frecvent
pe bărbaţii vârstnici, de peste 50 de ani.
Cauzele declanşării bolii sunt multiple: bronşite cronice, astmul bronşic cronicizat,
pneumonia acută, sclerozarea plămânilor, paralel cu înaintarea în vârstă, tuberculoză pulmonară,
infecţii bacteriene sau virale, boli profesionale la unele grupe de meserii (sticlari-suflători,
mineri, muzicanţi la instrumente de suflat), fumul de ţigară şi poluarea permanentă a atmosferei
din unele zone industriale şi din centrele urbane cu trafic rutier intens de autovehicule care au
pierderi de gaze toxice.
După instalarea bolii, apar simptomele specifice: tuse seacă, expectoraţie muco-purulentă,
scăderea ventilaţiei pulmonare şi a oxigenării alveolare a sângelui, insuficienţă respiratorie,
şuierat în timpul expiraţiei, sufocare cu lipsă de aer, mai întâi la efort şi ulterior permanent,
senzaţia de apăsare în piept, cianozarea feţei (buze şi obraji) şi a membrelor, bombarea coşului
pieptului.
50
Fitoterapia recomandă un arsenal de proceduri, cu bune rezultate dacă sunt aplicate cu mare
atenţie.
Efect garantat cu macerat de usturoi
Se poate recomanda o cură de 1-2 luni pe trimestru cu macerat de usturoi în alcool 960, cu
adaus de miere de salcâm şi propolis.
Se vor consuma infuzii sau decocturi din plante medicinale care conţin, ca substanţe active,
mucilagii, saponozide, antibiotice şi uleiuri eterice cu proprietăţi emoliente, expectorante,
antitusive, antispastice şi antibiotice.
Se recomandă, în primul rând,

infuzii cu flori şi frunze de podbal sau
din combinaţia cu flori de ciuboţica-
cucului, lăcrămioare, levănţică şi
muşeţel, frunze de pătlagină,
plămânărică şi roiniţă, herba de isop,
unguraş, salvie, cimbru, scai vânăt şi
fumariţă. Tot ca ceaiuri se folosesc
mugurii de alun (cu acţiune
antisclerotică) şi rădăcinile de lemn
dulce.
Bune rezultate se obţin cu tinctură

10% şi sirop din muguri de brad.
Consumaţi moderat sare şi renunţaţi la fumat
Regimul alimentar va consta din 5-6 mese pe zi, cu cantităţi reduse de hrană, săracă în
sare, dar bogată în legume şi fructe. Se va evita, pe cât posibil, creşterea în greutate şi starea de
obezitate. De la începutul manifestării bolii se va consuma ulei de măsline (câte 3 linguriţe pe zi
luate înainte de mese) timp de 1-2 săptămâni pe lună sau o tinctură de usturoi (câte 20 picături de
2 ori pe zi).
Regimul de viaţă al bolnavului impune renunţarea definitivă la fumat. Zilnic se va face

gimnastică respiratorie timp de 10 minute, prin expirarea într-un tub introdus într-un borcan de
10 litri cu apă curată. De 3 ori pe săptămână se vor face băi calde timp de 10 minute.
51
Bolnavul va face multă plimbare în aer curat, va evita răcelile şi efortul fizic, atât în
exercitarea activităţii profesionale cât şi la mersul forţat.
Tratamentul balneoclimateric este recomandat cu apele iodurate de la Băile Govora şi cu

apele cloruro-bicarbonatate sodico-silicioase din staţiunile Malnaş, Covasna şi Felix.
 BRONŞITELE
Multe persoane, indiferent de vârstă şi sex, acuză simptomele acestei boli ale aparatului
respirator, mai ales pe vreme rece, cu tendinţe de cronicizare rapidă şi agravări alarmante.
Bronşitele sunt afecţiuni maladive, acute sau cronice, care constau din inflamarea persistentă
a bronhiilor, cu tuse şi expectoraţii, provocate de o mare diversitate de factori, îndeosebi infecţii
respiratorii cu virusuri, streptococi, stafilococi, ciuperci patogene. Un raport al Organizaţiei
Mondiale a Sănătăţii din anul 1996 arată că infecţiile respiratorii reprezintă prima cauză de
mortalitate prin boli infecţioase din lume.
Bronşita acută, în stadiul primitiv, este produsă de factori exogeni, virotici sau microbieni, în
majoritate germeni saprofiţi ai căilor respiratorii superioare. Aceştia devin patogeni sub influenţa
unor factori favorizanţi şi predispozanţi care declanşează stări alergice: inhalarea de substanţe
chimice, gaze toxice din mediul poluat (amoniac, clor, formol etc), mucegaiuri, fum de ţigară,
praf de casă, polen, păr, pene. Rolul negativ al fumului de ţigară este demonstrat statistic prin
aceea că din doi bărbaţi fumători a peste un pachet zilnic, cu vârsta de 50 de ani, unul este bolnav
de bronşită cronică.
Proliferarea microorganismelor dăunătoare este favorizată de anumite condiţii cum ar fi:

frigul, ceaţa, vântul, schimbări bruşte de temperatură, inhalarea aerului rece, umed sau prea cald,
atmosferă insalubră şi puternic viciată, consum de apă rece, surmenaj, subnutriţie, debilitate şi
stare gripală.
În fază acută, bronşita apare atât la copii cât şi la adulţi, mai frecvent după vârsta de 40 de
ani.
Sucul din frunze de pătlagină şi lucernă (câte 50 ml din fiecare) se obţine la storcător şi se
amestecă cu o linguriţă cu miere de albine şi două linguriţe cu oţet de mere. Întreaga cantitate se
consumă imediat după preparare, procedeul repetându-se de 4 ori pe zi, la intervale de 4 ore.
După 6 săptămâni, se constată ameliorarea sigură sau chiar vindecarea bronşitei.
52
Bronşita cronică se instalează, treptat, prin tuse convulsivă şi hiperexpectoraţie muco-

purulentă, galben-verzuie, cu durată de cel puţin 3 luni pe an, minimum 2 ani consecutiv. Pe
fondul unei bronşite cronice, netratată în mod corespunzător, boala se poate complica, mai ales la
copii şi bătrâni, ducând la o febră mare (39-400C), astm bronşic, crize de sufocare, bronşiectazie,
emfizem, bronhopatie cronică, insuficienţă respiratorie şi cardiacă, steatoză pulmonară,
tuberculoză şi cancer pulmonar.
În aceste cazuri este necesară o radiografie toracică, utilă pentru depistarea precoce a unui
cancer bronhopulmonar şi a unor patologii asociate, cum ar fi insuficienţa respiratorie
obstructivă. Dacă expectoraţia devine dificilă, cu spută hipervâscoasă, se intervine cu preparate
care fluidizează secreţiile bronşice sau care prezintă acţiuni bronhodilatatoare.
Tratamentele fitoterapeutice previn revenirea bolii şi evită complicaţiile prin creşterea

rezistenţei organismului, inclusiv anihilarea efectelor produse de factorii declanşatori.
Fiind o afecţiune foarte frecventă, experienţa multiseculară a popoarelor a valorificat din

natură numeroase specii de
plante cu proprietăţi antiseptice,
antibiotice, antiinflamatoare,
bronhodilatatoare, emoliente,
expectorante, tuso-calmante,
antispastice, cicatrizante şi
antihemoragice.
Aceste proprietăţi se
datorează conţinutului în
antibiotice, uleiuri eterice,
mucilagii şi saponozide care
fluidifică secreţiile bronşice şi
calmează tusea.
În tratamente interne se folosesc multe specii de plante, luate separat sau în combinaţii
echilibrate, în funcţie de conţinutul în principii active:
- flori de lumânărică, soc, tei, nalbă (Malva), ciuboţica cucului, muşeţel;
- frunze de plămânărică, pătlagină, podbal, tuia, urzică, sovârf, salvie, tarhon, roiniţă;
- fructe de fenicul, anason, chimion, asmăţui, in:
53
- muguri de brad, pin, molid, plop negru;
- rădăcini de lemn dulce, nalbă mare, valeriană, iarbă mare, hrean, săpunariţă;
- herba de coada calului, trei-fraţi-pătaţi, talpa gâştei, cimbru de cultură, cimbrişor, unguraş, isop,
ventrilică.
Prepararea ceaiurilor se face sub formă de infuzii, decocturi sau macerate din care se
consumă câte 2-3 căni pe zi sau fracţionate în mai multe reprize, câte 1-2 linguri la intervale de
2-3 ore.
Bune rezultate dau unele tincturi, siropuri şi sucuri.
Tincturile în alcool 400 cu talpa gâştei, tuia, podbal, obligeană, rostopască şi roua cerului
(în părţi egale) se folosesc câte 20-40 de picături, de 2-3 ori pe zi, între mese, timp de 1-2 luni pe
trimestru.
Siropul din muguri de pin sau de brad se prepară din 100 g muguri zdrobiţi care se
macerează 12 ore în 100 ml alcool 700; apoi se toarnă 500 ml apă clocotită, iar după 6 ore se
strecoară şi se adaugă 650 g zahăr, care se dizolvă la cald. După completare cu apă până la 1
litru, se foloseşte de către bolnavii adulţi câte 3 linguri pe zi, între mese, iar la copii - câte 3
linguriţe pe zi.
 TRAHEO-BRONŞITA ACUTÃ
Defineşte o inflamaţie viroticã sau microbianã cu afectarea morfo-funcţionalã a mucoasei

traheo-bronşice şi subiacente, ce apare la nivelul cãilor aeriene superioare, dar poate prinde
eventual si alveolele izolate din ţesutul pulmonar. Se caracterizeazã clinic prin stare febrilã,
dureri retrosternale, tuse seacã la început şi apoi umedã, expectoraţie muco-purulentã.
Plante medicinale pentru bolnavii de traheo-bronşitã acutã

• Satureja hortensis (cimbrul de grãdinã) - se face o infuzie din 1-2 linguriţe de plantã uscatã la o
canã de apã clocotitã. Dacã se doreşte mai concentratã, atunci infuzia se poate face din 2-3
linguriţe plantã la o canã de 250 ml. Se iau cîte 3-4 linguri pe zi (cel mult o canã), îndulcitã cu
miere, înaintea meselor.
• Thymus vulgaris (cimbru) - se bea cîte o canã, de 3 ori/zi, înaintea meselor principale, dintr-o
infuzie preparatã din 1-2 linguriţe de plantã uscatã la o canã de apã clocotitã.
• Castanea sativa (castan comestibil) - se beau 1-2 cãni/zi dintr-o infuzie preparatã din 2
linguriţe frunze uscate la o canã cu apã clocotitã, îndulcitã cu miere de albine.
54
• Drosera rotundifolia (roua cerului) - se consumã cîte o canã pe zi, dintr-o infuzie de 2-3 g
plantã uscatã la 100 ml apã clocotitã sau sub formã de tincturã 20 la sutã (20 g plantã uscatã la
100 ml alcool alimentar), din care se iau 10-40 de picãturi pe zi. Atenţie! Are şi acţiune
antibioticã.
• Eryngium planum (scai vînãt) - se beau 2-3 cãni/zi de infuzie dintr-o linguriţã de plantã tocatã
la o canã de apã în clocot. Are proprietãţi evident calmante asupra spasmului tusei. Este cel mai
eficient tratament fitoterapeutic în caz de tuse rebelã!
• Marrubium vulgare (unguraş sau voronic) - se bea o canã pe zi, din infuzie 1-3 la sutã (1-3 g
plantã uscatã la 100 ml apã în clocot) îndulcitã cu miere de albine sau sub formã de pulbere 2-4 g
pe zi. Se foloseşte în cazul bronşitelor însoţite de febrã.
Pentru combaterea tusei seci, spastic
Se amestecã:
Eryngium planum (scai vînãt) 50 g
Drosera rotundifolia (roua cerului) 50 g
Carlina acaulis (turtã) 50 g
Castanea sativa (frunze de castan comestibil) 50 g.
Se beau 2-3 cãni/zi dintr-o infuzie de 1-2 linguriţe amestec la o canã.
O altã reţetã este sã se amestece bine:

Satureja hortensis (cimbru de grãdinã) 50 g
Drosera rotundifolia (roua cerului) 50 g
Herba Chelidonii (rostopascã) 50 g
Eryngium planum (scai vînãt) 50 g
Fructus Anisi vulgaris (anason) 50 g.
Se face o infuzie dintr-o lingurã de mixturã la o canã cu apã şi se lasã acoperit,
pentru extracţie, timp de 20 minute. Se beau 1-2 cãni/zi, în mai multe reprize, îndulcit cu
miere de albine.
Sirop preparat din lãmîie sau oţet de mere

Se fierbe la foc mic o lãmîie. Dar atenţie! Coaja citricelor este toxicã din cauza
substanţelor conservante conţinute. Se fierbe timp de doar 10 minute, apoi se taie în douã şi se
stoarce bine într-un pahar. La sucul obţinut se adaugã douã linguri de glicerinã. Amestecul se
agitã bine, apoi paharul se umple cu miere de albine. În loc de lãmîie se poate folosi şi oţetul de
mere, iar dupã ce amestecãm bine conţinutul, atunci se folosesc chiar şi şase linguriţe pe zi, cînd
tusea este rebelã: dimineaţa la trezire, înainte de miezul zilei, dupã prînz, la cinã şi seara înainte
de culcare. Pe mãsurã ce tusea cedeazã, se reduce cantitatea. Preparatul este eficient atît la adulţi
cît şi la copii şi reprezintã unul dintre cele mai eficace siropuri naturale pentru calmarea şi
eliminarea tusei.
55
Combaterea tusei însoţitã de secreţie greu expectorabilã
• Althaea officinalis (nalbã mare) - se beau 2 cãni/zi dintr-o infuzie din flori şi frunze, cîte 2-3 g
la o canã cu apã în clocot sau decoct (fierturã) din rãdãcinã, ambele preparate îndulcite cu miere
de albine.
• Malva sylvestris (nalbã de pãdure) - se beau 2-3 cãni/zi dintr-o infuzie preparatã din 2 linguriţe
plantã uscatã la o canã cu apã în clocot. Se îndulceşte cu miere. Aceastã infuzie este un foarte
bun emolient al secreţiilor bronşice.
• Cetraria islandicus (lichen de piatrã, de munte) - se beau 2 cãni/zi decoct pregãtit dintr-o
lingurã de plantã uscatã la o canã de apã. Are proprietãţi emoliente, sedative şi antibiotice.
• Hordeum vulgare (orz) - se beau 1-2 cãni pe zi decoct 10 la sutã (10 g seminţe la 100 ml apã),
îndulcit cu miere.
• Malva sylvestris (nalbã de pãdure) 50 g, Cetraria islandicus (lichen de piatrã) 50 g, se amestecã
bine, iar din acest amestec se face o infuzie din 2 linguriţe la o canã de apã. Se beau douã cãni pe
zi, îndulcit cu miere de albine.
• Radix Altheae (rãdãcinã de nalbã mare) 20 g, Radix Liquiritiae (rãdãcinã de lemn dulce) 6 g,
Folium Farfarae (frunze de podbal) 8 g, Folium Verbasci (flori de lumînãricã) 8 g şi Fructus
Anisi vulgaris (fructe de anason) 4 g. Se amestecã bine şi se face infuzie din 2 linguriţe de
amestec la o canã cu apã în clocot. Se beau 2-3 ceaiuri/zi, îndulcit cu miere.
Combaterea tusei însoţitã de secreţie abundentã mucopurulentã, cînd se utilizeazã şi

remediile cu acţiune expectorantã
• Primula officinalis (ciubotica cucului) - se beau cîte douã cãni/zi, îndulcit cu miere, din
decoctul de rizomi şi rãdãcini, cîte 3 g la canã pentru adulţi şi 0,5-1 g, pentru copii.
• Saponaria officinalis (sãpunariţã sau odogaci) - se beau 1-2 cãni/zi, îndulcit cu miere, din
infuzie de rizomi şi rãdãcinã 1 la sutã, dupã o prealabilã macerare de 6-8 ore la rece.
• Viola odorata (toporaşi) - se beau 1-2 ceşti pe zi, cu miere din decoct de rizomi, 10 la sutã.
• Viola tricolor (trei fraţi pãtaţi) - se beau douã cãni pe zi, cu miere, din douã linguri la o canã de
apa.
• Polygala amara (amãrealã) - se beau douã cãni/zi, cu miere, din decoct de plantã uscatã, 2 la
sutã.
• Allium sativum (usturoi) - este un bun expectorant şi are proprietãţi antibiotice(. Administrãm
astfel: se toarnã într-o canã de 250 ml cu apã clocotitã usturoiul dat pe rãzãtoare sau pisat bine, în
cantitãţile urmãtoare: 15 g usturoi pentru copiii pînã la 2 ani, 25 g pentru copiii între 2-5 ani, 40
g pentru copiii de 10-12 ani şi 60-80 g pentru alte vîrste.
Se dau 8-10 linguriţe din apa usturoiatã copiilor pînã la 5 ani, 8-10 linguri ca desert copiilor de
10-12 ani, 8-10 linguri în supã pentru celelalte vîrste.
56
Pentru tratarea bronşitei însoţitã de tuse cu secreţie abundentã
• Decoct din rãdãcinã de Inula helenium (iarbã mare sau omag) 5 la sutã, plus 50-70 g miere de
tei sau de munte, la o canã de ceai. Se amestecã bine şi se beau doua cãni pe zi.
• Primula officinalis (ciuboţica cucului) ca decoct 3 la sutã pentru adulţi şi 0,5-1 la sutã pentru
copii, plus 50-75 g de miere de tei sau de munte. Se beau 2 cãni/zi.
• Pinus sylvestris (pin) - se culeg ramurile mici de pin cu muguri şi cîteva ace. Se pun într-un vas
cu apã de 3-4 l atît cît sã le acopere şi se fierb înãbuşit la foc mic timp de trei zile. În acest timp,
apa devine brunã, iar lichidul se strecoarã prin sitã şi se îngroaşã cu miere de albine (75 g la 200
ml lichid). Se consumã cîte şase linguriţe pe zi din acestã soluţie (cîte o linguriţã la interval de
douã ore), pînã la vindecare.
 REMEDII NATURALE CONTRA TUSEI
Atunci când o viroză respiratorie lasă în urmă o tuse persistentă, poţi apela cu încredere la o
serie de remedii naturale cu efect calmant şi emolient. Folosite ca adjuvant, ele vor îmbunătăţi
răspunsul la tratament al organismului. Tusea, dar și durerile în gât sunt extrem de supărătoare.
Oamenii nu stau prea mult pe gânduri și iau, de cele mai multe ori, medicamente care să calmeze
simptomele.
Înainte de a începe un tratament naturist contra tusei, specialiştii recomandă să se depisteze
cauza care a declanşat simptomul. Aceasta deoarece dacă tusea durează mai mult de o
săptămână, se poate vorbi despre o problemă cronică şi se impune un control medical imediat.
Cert este că tusea este un act de apărare al organismului, apărut în urma iritării mucoaselor
respiratorii. Iar pentru situaţiile când aceasta este asociată cu o infecţie respiratorie, există
remedii naturiste care alungă disconfortul şi care grăbesc vindecarea.
Ceai de pătlagină, în stadiul iritativ
Dacă te confrunţi cu tuse uscată, iritativă, neproductivă, sunt indicate plante cu efect calmant,
sedativ, emolient, antispastic şi antibiotic. Una dintre aceste plante este şi pătlagina, pe care o
poţi administra sub formă de infuzie, preparată dintr-o linguriţă de plantă şi din 200 ml de apă
clocotită. Se beau una-două căni de ceai pe zi sau se ia câte o lingură de infuzie din două în două
ore de-a lungul zilei, până când tusea începe să devină productivă.
Specialiştii recomandă şi siropul de pătlagină, care grăbeşte eliminarea secreţiilor bronşice,

calmând accesele de tuse. Pe de altă parte, pentru a scăpa de o tuse uscată, poţi lua, de două-trei
ori pe zi, câte două-trei linguri de decoct de scai-vânăt. Acesta se prepară dintr-o linguriţă de
plantă uscată la 250 ml de apă, iar amestecul se fierbe 10 minute. Le poţi îmbunătăţi cu puţină
miere, aceasta având, la rândul ei, o acţiune benefică datorită proprietăţilor antimicrobiene,
antiinflamatorii, calmante şi expectorante.
57
Sucul de ceapă favorizează expectoraţia
În caz de tuse neproductivă, foarte eficient este şi siropul de ceapă, deoarece favorizează
expectoraţia. Se pune o ceapă albă mare într-un vas cu 500 ml de apă şi se fierbe timp de 10-15
minute, până când apa scade la jumătate. Se adaugă miere şi se consumă treptat, pe parcursul
unei zile, cu înghiţituri mici.
Tot pentru efectul lor expectorant sunt indicate şi sucurile antitusive din usturoi sau din
ridiche. Podbalul, pentru curăţarea căilor respiratorii
Atunci când tusea a devenit productivă, specialiştii în fitoterapie recomandă plante care să
fluidifice secreţiile şi să stimuleze eliminarea lor. Astfel, se poate face o cură cu infuzie din
podbal, preparată dintr-o linguriţă de plantă şi dintr-o cană cu apă. Amestecul se fierbe cinci
minute şi se consumă imediat.
Benefică este şi infuzia din flori şi din rădăcini de ciuboţica-cucului. Se pun una-două
linguriţe de flori la 200 ml apă clocotită, se lasă la infuzat 10 minute şi se beau două-trei căni pe
zi, până la dispariţia tusei.
În acelaşi mod poate fi administrată şi infuzia din cimbru, cea din lumânărică, din tei, infuzia
din flori şi din frunze de nalbă mare, decoctul din rădăcină de iarbă mare sau ceaiul din rădăcină
de lemn-duce. Aceasta din urmă poate fi administrată şi sub formă de tinctură, din care se iau
câte 20-30 de picături de trei ori pe zi, diluate într-un pahar cu apă sau cu ceai.
Sucul de varză albă cu miere ajută la expectoraţie - Se face din varză proaspătă, care se
curăţă de foile exterioare, se spală şi se scurge de apă. Tocaţi mai întâi varza cu cuţitul iar apoi
daţi-o de două ori prin maşina de tocat şi stecuraţi-o. În suc se adaugă miere după gust. Se
pătrează la frigider însă nu mai mult de 24 de ore. Până la vindecarea bronşitei se recomandă 5-6
linguri pe zi.
Amestec din plante cu efect dezinfectant
Pentru a calma accesele de tuse, foarte eficace sunt ceaiurile din amestecuri de plante cu
acţiune antiseptică la nivel respirator, mucolitică şi calmantă.
Astfel, se vor folosi tei, pătlagină, cimbrişor, cimbru, scai-vânăt, şovârv, troscot, fenicul,
anason, lavandă şi muguri de pin. Se amestecă aceste plante în părţi egale şi se pune o linguriţă
de amestec la o cană cu apă clocotită. Poţi bea câte două-trei căni de ceai pe zi, până la dispariţia
tusei.
Într-o astfel de situaţie sunt indicate şi inhalaţiile cu infuzii din plante precum muşeţelul,
cimbrul sau salvia în care s-au pus uleiuri esenţiale de eucalipt, de mentă, de pin sau de cimbru.
Cură de şapte zile cu propolis
58
În caz de tuse, este indicată şi o cură de şapte zile cu propolis, datorită proprietăţilor
antibiotice şi antiinflamatorii ale acestui remediu. El poate fi administrat sub formă de tinctură,
câte 20-30 de picături de două-trei ori pe zi, diluate în puţin lapte cald sau în ceai. De asemenea,
poţi lua propolis ca atare.
Tusea poate fi seacă, iritativă, neproductivă şi în acest caz trebuie folosite plante cu efect
calmant, sedativ.
Dacă tusea este productivă, sunt indicate plante care stimulează eliminarea expectoraţiilor.
Este bine să se ţină cont de faptul că atunci când tusea reprezintă un simptom prezent în caz
de gripă, de bronşite, de traheobronşită, de laringită sau de pneumonie, trebuie să se folosească în
paralel şi remedii ce stimulează imunitatea nespecifică a organismului, precum echinacea (sub
formă de tinctură sau de capsule), ulei de chimen negru (comprimate), spirulină, cătină, aloe vera
sau extract de muguri de plop.
De asemenea, gemoterapia este benefică în caz de sindroame rino-sinusale-bronhice, având

efect antiinflamator şi antiseptic la nivelul mucoasei respiratorii. Astfel, este recomandat
extractul din muguri de carpen, în asociere cu extractul din muguri de coacăz, cu cel din muguri
de arin negru sau cu extractul din mlădiţe de călin.
Atenţie
Dacă tusea durează mai mult de o săptămână, este recomandat să consulţi medicul.
 REMEDII NATURALE CONTRA TUSEI LA COPII
Când piticul tău tuşeşte, cel mai bun mod de a-l ajuta este să nu intri în panică (nu te grăbi să-
l duci de urgenţă la radiografie), ci să acţionezi prompt şi cu calm pentru a trata problema.
Primul lucru pe care trebuie să-l faci este să afli ce a produs tusea – nu te gândi din start la o
pneumonie! –, iar aici te poate ajuta medicul de familie, care va stabili un diagnostic preliminar.
Cele mai comune cauze ale tusei la copii şi sugari sunt:
- mâncărimea gâtului;
- infecţiile virale;
- rinoreea;
- răceala de sezon;
- infecţia urechilor;
- refluxul acid (gastroesofagian);
- alergiile.
59
E bine de ştiut că, în primii 2 ani de viaţă, bebeluşii contractează de regulă cam 8-10
răceli, ceea ce însemnă că se vor îmbolnăvi de 4-5 ori pe an. Nu te alarma însă, tusea nu persistă
mai mult de 10 zile (de obicei se ameliorează de la sine în decurs de o săptămână).
Dacă nu ştii când e cazul să chemi medicul, află că o tuse gravă se depistează după
următoarele simptome:
- durata mai mare de 10 zile,

- apariţia febrei,
- probleme de respiraţie
Cum majoritatea
părinţilor sunt reticenţi în a-şi
îndopa micuţii cu pastile, mai
ales la o vârstă fragedă, cel
mai bun prieten al mămicilor şi
tăticilor îngrijoraţi
rămâne medicina naturistă,
aplicată fie prin intermediul
unui sirop de tuse pe bază de
plante, fie prin remedii
alternative de folosit acasă.
Îţi propunem aşadar o

listă de astfel de remedii, la care poţi apela cu încredere de fiecare dată când piciul tău are un
acces de tuse:
Mierea – este un excelent medicament natural pentru calmarea tusei, însă trebuie
administrată cu atenţie.
Trebuie să ştii însă că ea este contraindicată micuţilor sub 1 an, deoarece poate cauza
botulism infantil.
Ca tratament pentru tuse, mierea se administează astfel:
- doar ½ linguriţă – copiilor între 2 şi 5 ani;

- 1 linguriţă – copiilor între 6 şi 11 ani;
- 2 linguriţe – copiilor peste 12 ani.
Tot pentru ameliorarea tusei mai poţi folosi următoarele reţete naturiste cu miere:
- sirop din suc de lămâie (1 parte), miere (2 părţi) şi puţină apă caldă;
- pastă din funze de busuioc şi miere – administrată doar 1 linguriţă;
60
- sirop din miere încălzită (½ linguriţă) şi puţin turmeric – se administrează după

răcire, fiind indicată copiilor cu tuse umedă.
Ajwain (chimenul indian)
Ajwain este o plantă cu importante proprietăţi anitusive, ce poate fi folosită în siguranţă

pentru copii de toate vârstele. Dacă micuţul tău are sub 1 an, pune chimenul într-un săculeţ şi
încălzeşte-l puţin (eventual cu fierul de călcat), apoi aplică săculeţul pe pieptul şi pe spatele
bebeluşului. Pentru piticii mai mari, fă un ceai din frunze de ajwain (fierte timp de 20 de minute).
Nucşoara
Bebeluşii sub 1 an se vor opri din tuse dacă le masezi pieptul, spatele şi fruntea cu o pastă
preparată din miez de nucşoară (de la 7 sau 8 nuci), dat prin maşina de nucă şi amestecat cu
câteva picături de apă.
Usturoiul
Ca să-ţi scapi piticul de tuse mai poţi încerca o supă de usturoi (2 căţei de usturoi fierţi în
½ cană de apă) – asta dacă reuşeşti să-l conving s-o mănânce. Pentru cei mai mici de 1 an, poţi
confecţiona un şirag din 5-6 căţei de usturoi fără coajă (vei avea nevoie de ac şi aţă), pe care să-l
poarte le gât în timpul somnului.
Uleiul de măsline şi uleiurile esenţiale
Uleiul de măsline poate fi folosit în combinaţie cu uleiurile esenţiale antitusive, cum sunt
cel de cimbru, eucalipt, mentă şi rozmarin, fiind un remediu eficient împotriva tusei. Tot ce
trebuie să faci este să masezi pieptul şi spatele micuţului tău cu acest amestec. Iar dacă juniorul
are sub 1 an, înfaşă-l apoi într-o păturică moale sau pune-i o bluziţă mai strâmtă, aşa încât
temperatura corpului să crească puţin, facilitând evaporarea uleiurilor.
Laptele matern
Laptele matern este ideal în calmarea tusei bebeluşului, deoarece este bogat în
antioxidanţi şi îi fortifică imunitatea celui mic. De aceea, atunci când tuşeşte, este bine să-l
alăptezi cât mai des. Copiii care au trecut de vârsta alăptatului trebuie însă să stea departe de
produsele lactate, pentru că acestea îngroaşă mucusul.
Băile fierbinţi
O baie fierbinte face minuni în ameliorarea tusei, mai ales dacă picuri în apă puţin ulei
esenţial de cimbru, eucalipt sau salvie. Vaporii uleiurilor îi vor deschide căile nazale, iar cel mic
va respira mai bine.
61
Ceaiul medicinal
Un alt mod de a vindeca tusea

micuţului tău sunt ceaiurile de plante, în
care să adaugi puţină scorţişoară pentru
a-i scădea congestia. Ai de ales între
ceaiul de ghimbir, mentă sau muşeţel,
toate aceste plante având un puternic
efect antitusiv.
Alte sugestii
Umidificatorul – Pentru a
ameliora răceala şi congestia
celui mic, amplasează-i în
cameră un umidificator, în care
să picuri puţin ulei esenţial de
eucalipt.
Masajul – Un masaj uşor, de 5

minute, cu ulei de cocos (aplicat
pe piept şi pe spate) facilitează
expectoraţia.
Hidratarea – Secreţia mucusului

dificil de expectorat poate fi subţiată dacă îi dai copilului să bea multe lichide. Totodată,
micuţul va fi hidratat corect, congestia se va ameliora, iar toxinele din organism vor fi
eliminate mai uşor.
Sucul de busuioc – Este un remediu grozav pentru tuse, fiind în acelaşi timp şi simplu de
preparat. Nu trebuie decât să striveşti o crenguţă de busuioc proaspăt şi să extragi zeama,
care se administrează pe tot parcusul zilei, la intervale regulate.
Siropul de miere, ghimbir şi lămâie – Se prepară din 2 linguriţe suc de lămâie, 2

linguriţe miere şi un vârf de linguriţă ghimbir măcinat. O linguriţă de sirop este
suficientă pentru a calma tusea.
 REMEDII NATURALE CARE ÎŢI POT FI DE FOLOS ÎN TRATAREA

RĂGUŞELII
Laringita e o inflamaţie a corzilor vocale, cauzată de o viroză respiratorie, de inhalarea de

aer rece, de consumul de alimente de la gheaţă sau de ţipat. Boala se manifestă prin dureri de
gât, modificări ale vocii şi tuse.
62
- Sucul de lămâie băut proaspăt;
- Decoctul de ceapă făcut dintr-o ceapă proaspătă, de mărime medie, tăiată mărunt,
peste care se toarnă un litru de apă fiartă. Se lasă 10-15 minute, apoi se bea neîndulcit
sau cu foarte puţin zahăr;
- Inhalaţiile cu mentă sau ceaiurile de mentă ori de tei îţi pot reda vocea, în timpul
crizelor de răguşeală;
- ceaiurile de muşeţel, de gălbenele şi de sunătoare pot fi foarte utile pentru recăpătarea

vocii. Ceaiul de muşeţel calmează stomacul, în cazul celor care au gastrită şi au o
senzaţie de vomă când tuşesc;
- Sucul de ridiche negră cu miere - Ridichiile trebuie date şi prin răzătoare şi prin
maşina de tocat după ce au fost curăţate de coajă. Stoarceţi ridichile iar sucul rezultat
puneţi-l într-un vas emailat şi amestecaţi-l cu miere (jumătate de pahar de suc de
ridiche şi o jumătate de pahar de miere) şi păstraţi-l la frigider. Copiii trebuie să
consume între una şi două linguriţe iar adulţii, 1-2 linguri, de trei ori pe zi, până când
tusea şi răguşeala dispar.
- Gargara cu apă sărată e calmantă;
- Consumul de legume şi de fructe proaspete reduce răguşeala şi întăreşte sistemul

imunitar;
- Lichidele (sucurile naturale sau apa) ajută vocea, mai ales când bolnavii îşi simt gâtul
uscat din cauza laringitei;
- Umidificarea camerei (se face, în general, cu ajutorul unui aparat de umidificare);
- Homeopatia e şi ea utilă. Printre tratamentele bune pentru răguşeală se numără

Aconitum, Allium cepa şi Belladonna, pentru fazele acute, Oscilococcinum (atât
pentru faza acută, cât şi pentru prevenire) sau Berberis, Causticum şi Hepar sulphuris,
în starea cronică.
- Acupunctura poate trata răguşelile cronice cauzate de pareze, de probleme respiratorii

sau de tulburări ale energiilor ficatului şi ale stomacului.
Atenţie!
Răguşeala care durează mai mult de două săptămâni şi care e însoţită de respiraţie
greoaie, de durere sau de tuse puternică impune prezentarea de urgenţă la medic, pentru
că poate fi cauzată de leziuni, de polipi sau chiar de noduli laringieni.
63
Încă ceva:
- Nu încerca să-ţi dregi vocea, pentru că iriţi şi mai mult corzile vocale!
- Vorbeşte cât mai puţin!
- Nu vorbi şoptit, pentru că agravezi situaţia!
- Evită mâncărurile picante, fumul de ţigară şi alcoolul!
CREŞTEREA IMUNITĂŢII CU PRODUSE NATURISTE

Imunitatea este capacitatea înnăscută sau obţinută a unui organism de a opune rezistenţă
la acţiunea unui agent patogen viu sau a toxinelor sale. În mod artificial (imunitate dobândită)
poate fi căpătată fie prin vaccinare care dă naştere la anticorpi (activă), fie prin administrarea
de anticorpi gata formaţi, prezenţi în serul indivizilor imunizaţi (pasivă).
Menţinerea unui sistem imunitar sănătos este cheia pentru menţinerea stării generale de
sănătate. Fără un sistem imunitar pe deplin funcţional, organismul devine sensibil la infecţii,
virusuri şi diverse boli.
Întărirea sistemului imunitar trebuie să fie o prioritate atunci când ne dorim o sănătatate
de fier. Pentru aceasta, există 3 factori importanţi: exerciţiile fizice, starea psihică şi
alimentaţia.
Cu alte cuvinte, este uşor să avem un sistem imunitar întărit şi puternic, dacă mâncăm
sănătos, suntem optimişti şi facem mişcare.
Peste 75% din afecţiunile respiratorii acute cum sunt guturaiul și gripa survin în sezonul
rece al anului, în special la persoane care au o imunitate scăzută.
Această scădere este indusă de o serie de factori: stresul cronic, insuficiența de vitamine,
alimentația nerațională sau insuficientă, modul sedentar de viață, fumatul, utilizarea în exces
sau nejustificată a medicamentelor, în special a antibioticelor.
Imunitatea organismului este compusă din organe limfoide (ganglioni limfatici, timus
ș.a.), celule (limfocite B și T, macrofage ș.a.) și imunitatea umorală (imunoglobuline,
interferoni ș.a.). Atunci când organismul este atacat de agenți infecțioși sistemul imunitar
sintetizează anticorpi, care luptă cu virușii sau bacteriile.
Oasele, mușchii, țesuturile moi, organele interne sunt structuri proprii, acceptate de
propriul sistem imun, iar substanțele străine, numite antigene: viruși, bacterii, fungi și
substanțele toxice pe care le produc, sunt captate și nimicite de imunitatea organismului.
Există imunitate înnăscută și imunitate dobândită
64
Imunitatea înnăscută este moștenită de la părinți și nu mai poate fi modificată până la

sfârșitul vieții. Imunitatea dobândită apare în urma suportării a diverse infecții sau după
vaccinare, când organismul sintetizează anticorpi specifici fiecărui virus sau bacterie, care-i
conferă organismului o protecție de durată. De exemplu o persoană care a suportat rujeola,
sau a fost vaccinat anti-rujeolă capătă o protecție față de acest virus pe toată viața și respectiv,
nu va face această boală nici peste ani de zile. Dar în majoritatea cazurilor această protecție
durează doar câțiva ani, ceea ce impune să ne vaccinăm repetat. De exemplu vaccinarea
împotriva tetanosului trebuie făcută la fiecare 5 ani.
În cazul când sistemul imun este foarte slăbit sau dereglat, trebuie de început un
tratament medicamentos complex, dar numai la indicația și sub controlul medicului specialist.
Adeseori schema de tratament se ajustează fiecărei persoane în parte.
Sistemul imunitar este considerat ocrotitorul organismului față de toate infecțiile, iar
odată cu sosirea iernii acesta slăbește considerabil și
atunci devenim mai vulnerabili în fața virozelor și gripei.
Cum ne dăm seama de scăderea imunităţii

Simptomele unei persoane ce are o imunitate scăzută
pot fi:
- Viroze respiratorii repetate
- Infecţii urinare repetate
- Bronşite repetate
- Infecţii pe piele
- Micoze vaginale, bucale
- Mărirea ganglionilor
- Herpes bucal sau genital frecvent
- Scăderea bruscă şi inexplicabilă în greutate
Pentru a ajuta organismul să aibă o imunitate mai puternică urmează sfaturi simple:
1. Amestecă, în proporții egale, miere de salcâm cu tinctură de propolis, polen crud și

sirop de cătină. Soluția obținută are un puternic efect antioxidant, stimulează secreția
glandelor interne și duce la creșterea imunității.
2. Nucile în combinație cu mierea este un remediu perfect pentru stimularea

imunității. Nucile măresc rezistenţa organismului la infecţii şi stimulează activitatea
cerebrală.
3. Sucul din citrice și legume sunt o sursă de vitamina C, antioxidanți și elemente

nutritive. Acesta previne scăderea imunității și apariția virozelor.
65
4. Ciupercile, de asemenea cresc imunitatea deoarece stimulează producția și

activitatea celulelor albe din sânge.
5. Ceaiul din măceșe crește imunitatea și revigorează organismul în caz de febră.
PREPARATE NATURISTE COMERCIALE INDICATE PENTRU

STIMULAREA IMUNITĂŢII, DAR ŞI PENTRU TRATAREA AFECŢIUNILOR
RESPIRATORII
 Laboratoarele Medica oferă: BRONCHOFORT, ATOMIZAT DIN OU DE PREPELIŢĂ,

APIPROPOLEN, IMUNO ROYAL, BRONCHOLIZIN
 De la Plant Extract Cluj, avem – IMUNOGRIP, IMUNOGRIP plus Zinc şi Vitamina C,

IMUNOREZISTAN
 Pentru copii sunt foarte benefice IMUNO ROYAL JUNIOR – de la Laboratoarele

Medica si IMUNOGRIP JUNIOR, IMUNOREZISTAN JUNIOR – produse de PLANT
EXTRACT Cluj
 Un sirop complex este PLANTUSIN de la FARES. Acesta conţine pătlagină, muguri de

pin, scai vânăt, flori de tei şi cimbrişor
 Aceeaşi firma, FARES oferă varianta de sirop, PLANTUSIN FORTE – care are o
compoziţie mai complexă: ridiche neagră, rădăcină de hrean, rizomi de ghimbir, lichen de
piatră, echinaceea, rădăcină de iarbă mare, rădăcină de lemn dulce, muguri de plop, scai
vânăt, cimbrişor, muguri de pin, piper, extract de unghia găinii şi uleiuri esenţiale
 Firma FARES ne oferă: SIROP DE PĂTLAGINĂ, PLANTUSIN CU MIERE ŞI

PROPOLIS, SIROP DE MUGURI DE PIN, SIROP DE RIDICHE NEAGRĂ
 VOSEPTOL tb. pentru supt şi EXPECTORANTE - sunt fabricat de

LABORATOARELE PLANTAVOREL şi sunt produse excelente.
 Pentru tuse, dar şi pentru stimularea imunităţii, un preparat foarte bun – BARAKA
100mg pentru copii şi BARAKA 450mg pentru adulti
 în compoziţia preparatului IMUNOPLANT, de la STEAUA DIVINĂ capsule, regăsim

următoarele plante: anason, cătină, echinaceea, frunze de măslin
66
 SEPTILIN de la Hymalaya – sirop şi tablete – preventiv şi ca tratament în infecţii

respiratorii bacteriene, gripă şi alte viroze respiratorii, infecţii ORL, afecţiuni alergice
 STODAL sirop şi granule – Producător BOIRON indicat în tratarea tusei de diverse

etiologii
 GRINTUSS – sirop de copii şi de asemenea formulă pentru adulţi, plus varianta de

GrinTuss tb, producător Aboca, Italia – recomandat în ameliorarea tusei de diferite
etilologii
 FLUEND sirop şi cps, util în tratamentul răcelii, gripei şi tusei, producător SunWave
Pharma
 FARINGO TUSIV sirop expectorant, producător Terapia Ranbaxy
 RĂCEALĂ ŞI GRIPĂ sirop natural, producător Hipocrate
Alte preparate utile pentru stimularea imunităţii:

- IMUNOSTIM tb. – producător Cosmo Pharm
- OSCILLOCOCCINUM granule – producător Boiron, Franţa
- FIRST DEFENCE sirop de uz pediatric – producător Secom
- BETA-DEFEND cps. – imunostimulator cu substanţa activă Beta-glucan
- IMMUNO-B sirop, util pentru stimularea capacităţii de apărare a organismului –

producător Erba Vita
- SIROP IMUNOSTIMULENT, gama ÎNGERAŞUL – de la Dacia Plant, cu

posibilitatea administrării de la vârsta de 1 an
- ALVITYL DEFENSES sirop, având în compoziţie extracte din specii de Echinaceea,

propolis şi vitamina C
- IMMUNO MIX Plus cps – producător Aboca, Italia
- IMUNITATE CU ECHINACEEA, gama Linea Verde cps, Producător FARES
- IMUNITATE CU 7 CIUPERCI, gama Linea Verde cps, Producător FARES
- ANTIGRIP sirop şi tb, producător Dacia Plant
- IMUNICE sirop, producător SunWave Pharma
- ECHINACEA tb şi HOFIMUN tb – producător Hofigal
67
- PRO IMMUNITY cps. şi sirop – producător Fiterman Pharma, Iaşi
68

Curs Extins Fitoterapie Partea I PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Extins Fitoterapie Partea I PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fitoterapie curs 2014

Fiecare plantă vindecătoare este o rază spre trezirea sufletului şi

 FITOTERAPIE (phyton = planta +therapea = tratament) = ramură a terapiei care se

 E necesară definirea clară a unor termeni des utilizaţi, de

Tradiţii de utilizare a plantelor

Există argumente arheologice că mesopotamienii utilizau plantele ca leac, în urmă cu

prin 2000 îHr., egiptenii antici utilizau plante în medicină, în cosmetică şi în

Am aflat despre studiile lor din

în secolul XIII, Londra a devenit un centru comercial important pentru plante şi

în secolele XVI şi XVII, popularitatea fitoterapiei a dus la înfiinţarea primelor

soţii Kirlian descoperă la sfârşitul anilor 50, că plantele au un câmp bioenergetic.

Prin administrarea de plante

doi cercetători, Luise Kolisko şi Ehrenfried Pfeiffer, redescopereau la începutul

de natură să pună în evidenţă, într-un mod de netăgăduit existenţa “tiparelor”

Fitoterapia farmaceutică utilizează produse de origine vegetală obţinute prin extracţie

 Dietoterapia naturală – este acea metodă terapeutică bazată pe tipuri particulare de

 Homeopatia – se bazează pe principiul „similia similibus curantur” enunţat de Samuel

 Acupunctura – este o altă ramură a terapiei, cu originea în Extremul Orient, care

Utilizare terapeutică - Fitoterapia este considerată ca având un camp de acţiune asupra a

Plantele medicinale sunt organisme vii, în care se produc cu ajutorul biocatalizatorilor

-de natură glucidică

-heterozidele (glicozidele) – o fracţiune glucidică şi una neglucidică (aglicon)

-glicozide cardiotonice, cu aglicon de natură steroidică (Digitalis)

-glicozide antracenice, cu aglicon de natură oximetil- antrachinonică –

-saponozide (saponine) – aglicon fie steroidic (digitonina) fie triterpenic

-tioglicozide – conţin sulf, sunt revulsive (muştar)

-flavonoide şi antocianozide – pigmenţi. Flavonoidele sunt diuretice, cu

-taninurile – natură polifenolic, proprietăţi astringente, antidiareice, antiseptice.

Cultivare, recoltare, uscare

Uscarea depinde de cantitatea de apă conţinută de organul recoltat (seminţele au 5-10%,

Conservarea se face în încăperi uscate, ventilate, ferite de dăunători şi şi alte mirosuri,

Medicamente pe bază de plante

Medicina beneficiază azi de un număr foarte mare de medicamente, majoritatea obţinute

În medicina modernă, aproximativ un sfert din medicamentele prescrise de medicii

- Chinina, alcaloidul principal din scoarţa arborelui de China (Cinchona succirubra)

parte din simptomele intoxicaţiilor cu fungicide organofosforice.Sucul mătrăgunei

- Digitala şi preparatele digitalice, cu efect cardiotonic, se găsesc într-o serie de plante

- Dioscorea, o varietate ignamă, ne dă diosgenina, care este punctul de pornire pentru

- Pervinca de Madagascar (Catharanthus roseus) conţine alcaloizi utilizaţi pentru

- Gingko biloba conţine în frunzele sale sesquiterpene, glicozide cu aglicon de tip

- Genul de plante Scopolia ne dă scopolamina, utilizată ca medicament hipnotic şi ca

- Iarba şarpelui (Rauwolfia serpentina) aparţine familiei merişorului (Apocynum) şi

- ehinaceea – pentru accelerarea vindecării

- seminţele primulei de seară (Oenothera) –

- usturoiul, pentru scăderea nivelului de

- rădăcina odoleanului (Valeriana oficinalis) – are un efect tranchilizant uşor şi este

OBŢINEREA UNOR PREPARATE FITOTERAPICE DIN

Indiferent că este vorba de folosirea fructelor şi legumelor în stare crudă sau de

Pentru folosirea fructelor şi legumelor proaspete sau uscate, în scopuri

Preparate obţinute prin extracţie – clasificare pe scurt

Soluţii extractive apoase

-decoctul – se fierbe după umectare, 15 minute

Soluţii extractive hidroalcoolice

-tincturi – soluţii hidroalcoolice de concentraţii diferite, obţinute după metode similare

Forme farmaceutice pentru uz extern

-oţeturi medicinale – se prepară ca şi vinurile medicinale, 5-10 grame produs pentru

-cataplasme, prişniţe, oblojeli, badijonaje – plante şi organe de plante pulverizate,

-băi medicinale – introducerea în apă fierbinte a plantelor mărunţite (500 g pentru o

-inhalaţii, gargarisme - plante cu uleiuri volatile, cu efect dezinfectant şi

- unguente, supozitoare, uleiuri medicinale

Forme farmaceutice pentru uz intern

-infuzii, decocturi, macerate, siropuri, vinuri şi cidruri medicinale

-pulberi vegetale, comprimate şi capsule cu pulberi vegetale