Mihai Eminescu

I.Zilele-mi copile si albe

Pe 15 ianuarie 1850 s-a nascut Mihai Eminescu, poetul care va fi considerat de criticii literari
cel mai important scriitor romantic din literatura romana. Poetul a fost al saptelea copil al lui
Gheorghe si al Ralucai Eminovici. Mai tarziu, numele sau de familie fost schimbat din Eminovici in
Eminescu de catre Iosif Vulcan, directorul revistei „Familia”.Aceasta revista a fost prima care a
publicat poeziile tanarului de 16 ani. Copilaria poetului a fost caracteristica unui copil crescut la tara,
care se bucura de libertatea de a cutreiera nestingherit imprejurimile satului natal. Vara, isi petrecea
timpul in plimbari lungi in jurul satului Ipotesti, strabatand dealurile, vaile, luncile si padurile. Uneori,
lipsea zile intregi de acasa, spre ingrijorarea parintilor sai. Iarna umbla pe la sezatori, unde ii placea
sa asculte doine si balade, proverbe, basme, zicatori, acestea reprezentand surse de inspiratie
pentru creatiile sale de mai tarziu. A fost mereu orientat catre natura si preocupat de modificarile pe
care fiecare anotimp le aduce in natura. Între 1858 și 1866, a urmat cu intermitențe școala
primară National Hauptschule la Cernăuți. Între 1860 și 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium,
liceu german din Cernăuți. În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la
învățătură.
II.Anii cind visam la academi
Intre 1869 și 1872 este student la Viena.Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de
Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți).Activează în rândul societă ții studen țe ști
(printre altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna,cu ocazia
împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se împrietenește cu Ioan
Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează
ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale „bolii".Între 1872 și 1874 a fost
student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția să-și ia doctoratul
în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene. În 2 octombrie,
Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci,
deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți români
din Transilvania și din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-a
înscris în cele două societăți studențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură
- România jună. A început să crească numărul scrisorilor și telegramelor către părinți pentru
trimiterea banilor de întreținere. În 18 martie 1872, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr
un an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie
în semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui pardesiu. În 18 decembrie s-a înscris la
Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea Junimii.
De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la
liceul din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care și le notase să le urmeze, erau foarte
variate: din domeniul filozofiei, istoriei,economiei și dreptului.
III.Cel mai de capetenie lucru era lectura
Universul motivelor eminesciene este alcatuit din: timp si spatiu national, padure, mare,
doina, vis, melancolie.Legatura operei eminesciene cu devenirea noastra istorica nu poate fi
contestata, Eminescu fiind "modelul absolut spre care tind fara exceptie reprezentantii literaturii
romanesti. "ncursiunile filozofice ale lui Eminescu sustin coordonatele complexitatii poeziei
sale. Abordand atatea probleme fundamentale ce tin de viata si moarte, natura si iubire, geneza si
sfarsitul lumii, sau civilizatii, poetul subliniaza zbaterile si nefericirile omului de geniu, intr-o
societate total straina de el.Datele pe care ni le ofera opera lui Eminescu demonstreaza cu
prisosinta familiarizarea lui cu intreaga lume a ideilor si sistemelor filozofice si cu lirismul
tuturor timpurilor.
Eminescu modeleaza toate aceste filozofii, adaptandu-le firii si conceptelor personale. Imaginea
sa despre geniu (prin deosebita sa capacitate de a armoniza ratiunea cu fantezia) se diferentiaza
fundamental de conceptia lui Schopenhauer despre acelasi geniu. Omul de exceptie la Eminescu
nu mai este un damnat, un tip misterios sau tenebros; poetul roman il vede mai uman, ii daruieste
lumina stralucitoare si aspiratii omenesti superioare, desi isi pastreaza natura iesita din comun.
IV.El era luminos,sugestiv si plin de verva.(I.Slavici)
Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care
după moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie și Două
note. După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea
un temperament de o excesivă neegalitate”]. Viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între
atitudini introvertite și extravertite.„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă
momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și
nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vie ții;
fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată
amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”. Maiorescu a promovat imaginea unui
visător rupt de realitate, care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la
ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă” „Ceea ce
caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare inteligență,
ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în
perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era
aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceea și
proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang
sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.” În
realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum î și
amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor
impulsuri inconștientenestăpânite. Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite
lungimi formate din avânturi alimentate de visuri și crize datorate impactului cu realitatea. Ciclurile
puteau dura de la câteva ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în func ție de importan ța
întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată când erau legate de evenimentele care i-au
marcat viața în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica, activitatea politică din timpul studenției,
participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de laTimpul. Dăm ca exemplu caracteristic acestor
crize felul în care descrie el însuși accesele sale de gelozie.
V.Tot mai citesc maiastra-i carte.(Al.Vlahuta)
Influenta copleşitoare a poetului avea sã vinã din înãltarea filozoficã şi din frumusetea expresivã
a unei opere exemplare ce a jalonat, sintetizându-le, principalele elemente de recunoaştere a
spiritualitãtii nationale, în afara cãreia nu existã creatie durabilã. El însuşi s-a proiectat cu vointã şi
neclintire în sfera specificului românesc, spre care a adus întregul orizont de inteligentã şi
sensibilitate europeanã.Intre inzestrãrile de bazã ale lui Eminescu, farmecul limbajului a fost esential
în rapida pãtrundere a operei lui spre sensibilitatea publicã. De altfel fãrã aceastã însuşire, nici
celelate nu ar fi contat în definirea poetului. Niciodatã pânã la Eminescu, limba românã nu a sunat
cu atâta plenitudine armonioasa, atât de natural şi firesc. Mai mult chiar, limpezimea şi echlibrul
lingvistic din cele mai multe poezii creeazã impresia unei spontaneitãtI desãvârşite, cu toate cã
variantele ilustreazã migãloasa cãutare "a cuvântului ce exprimã adevãrul"; iar Eminescu însuşi îşi
stabileşte raporturile cu limba românã în termeni de "luptã dreaptã" ca pe o încercare de "a turna în
formã nouã limba veche şi-nteleaptã".