Istoria arhitecturii româneşti

Istoria arhitecturii în România debutează cu apariția primelor construcții și structuri de pe

teritoriul țării noastre, din perioada civilizației dace, la care s-au adăugat ulterior inovațiile
tehnologiei romane. În perioada Evului Mediu, tehnica și arta construcțiilor bisericești evoluează în
paralel cu cea a edificiilor laice (castele, palate) în diverse stiluri specifice românești, pentru ca în
perioada modernă să se realizeze sincronizarea cu stilurile europene. Epoca contemporană este
ilustrată de clădiri și structuri de mari dimensiuni, atât civile, cât și industriale, multe din acestea
constituindu-se ca adevărate obiective turistice și ca simboluri ale identității naționale.

Preistorie

În perioada ce a succedat apariției uneltelor din piatră și a trecerii la viața sedentară, se

remarcă modul de dispunere a așezărilor. Locuințele, de formă rectangulară, sunt construite la
suprafață din pari, împletituri de nuiele și lipitură de lut, având una sau două încăperi. Adesea erau
situate pe forme de relief dominant și fortificate cu șanțuri, diguri și mai târziu cu ziduri de piatră. În
acest sens, se remarcă fortificația descoperită la Cornești, care este considerată una dintre cele mai
mari cetăți din Epoca bronzului.

La Cetate - aşezare din Epoca Bronzului

Mai târziu, apar casele din chirpici sau din lemn cu fundații din piatră. La începutul Epocii
fierului (perioada Hallstatt) apar, în special pe țărmul Mării Negre (unde se resimțeau influențele
novatoare ale civilizației elene), locuințele din cărămidă și având ca liant argila și varul gras.

Antichitate

În perioada La Tène, civilizația dacică atinge apogeul. Se construiesc așezări complexe, cu fortificații
având la bază așa-numitul murus dacicus, zid de mare reistență din blocuri de piatră legate prin
bârne de lemn. Pentru clădirile obișnuite se utiliza chirpici ars.
Fortărețele din Munții Orăștiei constituie o dovadă a spiritului inventiv al dacilor și astăzi fac parte
din patrimoniul cultural mondial UNESCO.
Perioada colonizării romane este ilustrată de numeroasele castre de pe teritoriul țării și alte
construcții și monumente ca: Podul lui Traian, Tropaeum Traiani, Edificiul cu mozaic din
Constanța și multe așezări fortificate.

Podul lui Traian (reconstituire)

Evul mediu
Pe teritoriul românesc, la construcții se folosesc, pe lângă piatra, lemnul, pământul, și sticla pentru
realizarea de ferestre. Perioada bizantină este ilustrată de Podul lui Constantin cel Mare și de
diverse orașe și cetăți refăcute din ordinul lui Iustinian: Sucidava, Drobeta și altele.

Muntenia
Pe insula Păcuiul lui Soare este ridicată, între anii 972-976, o cetate care servea drept fortăreață
pentru Imperiul Bizantin.
Începutul arhitecturii medievale în piatră în Țara Românească este marcat de Cetatea Severinului,
construită în prima jumătate a secolului al XIII-lea.[2][3]
Construit în jurul anului 1300, Farul Genovez de la Constanța are circa opt metri înălțime și a fost
restaurat în secolul al XIX-lea.
Finalizată în 1388, biserica Mănăstirii Cozia, având fațada bogat ornamentată cu ceramică și
cărămizi aparente, a constituit, timp de secole, un model de arhitectură religioasă pentru Muntenia.
Remarcabilă prin ornamentele exterioare și prin eleganța proporțiilor, Mănăstirea Dealu, a cărei
construcție a fost începută în 1499 și finalizată în 1501, reprezintă un monument de o deosebită
importanță pentru evoluția arhitecturii din Muntenia.

Considerată una din minunile arhitecturale ale țării, Mănăstirea Curtea de Argeș este ridicată
în perioada 1512 - 1517. Biserica a fost construită în stil bizantin, cu diverse elemente caucaziene
(armeano-georgiene) și a servit ca prototip pentru multe alte lăcașuri de cult din secolul al XVII-lea.
O altă inovație în domeniul materialelor de construcții o constituie introducerea cărămizilor colorate
pentru finisarea bisericilor, lucru vizibil începând cu secolul al XV-lea.

Mănăstirea Curtea de Argeș

Într-o perioadă în care pentru construcții civile era utilizat cu precădere lemnul, Cetatea Poenari, a
fost construită pe la mijlocul secolului al XIV-lea, utilizându-se piatră și cărămidă. Tot în această
perioadă, mai exact în 1352, este ridicată Bisericii Sf. Nicolae din Curtea de Argeș, cea mai veche
ctitorie voievodală din Țara Românească.
În perioada 1558 - 1559 este ridicată biserica de la Curtea Domnească din București, cel mai vechi
lăcaș de cult din Capitală, care s-a păstrat în forma sa originală. Prima mențiune a unor lucrări de
arhitectură stradală din București datează în 1574, când străzile erau pavate prin sistemul podurilor
din bârne de lemn. Ulterior se vor construi Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei), Podul Târgului din
Afară (Calea Moșilor), Podul Calicilor (Calea Rahovei), Podul Beilicului (Calea Șerban Vodă). Un alt
edificiu important al Capitalei este Biserica Mihai Vodă. Finalizată în 1594, constituie un exemplar
reușit de arhitectură feudală românească, care îmbină elemente decorative inspirate de la bisericile
mănăstirilor Dealu, Curtea de Argeș, Mărcuța.
Construit în a doua jumătate a secolului al XV-lea sub domnia lui Vlad Țepeș (și atestat documentar
în 1595), Turnul Chindiei reprezintă și astăzi o atracție turistică a orașului Târgoviște.
Unul dintre puținele construcții laice care s-au păstrat din secolul al XVII-lea este Conacul Goleștilor,
finalizat în 1646, din Golești (Ștefănești), Argeș. Edificiul se remarcă prin portalul măreț, realizat
din cărămidă și având un foișor cu cerdac pe stâlpi. Astăzi găzduiește Muzeul Viticulturii și
Pomiculturii.
În perioada 1654 - 1658 este construită în București Catedrala Patriarhală, care reproduce
biserica Mănăstirii Curtea de Argeș și care devine unul dintre cele mai importante lăcașe de cult ale
țării.
Unul dintre cele mai vechi hanuri bucureștene, Hanul Șerban Vodă a fost ridicat în perioada 1680 -
1687, dar nu a rezistat timpului, pe locul său fiind ridicată (două secole mai târziu) clădirea Băncii
Naționale a României.