PERIPRAVA

Catalin Ropala

Memorial din gulagul românesc

Cei care au citit acest "Curriculum Vitae" în manuscris au considerat că este prea detaliat,
consumă aproape 800 pagini şi deci, din motive financiare, nu poate fi publicat "în extenso".
Mi s-a sugerat să scriu numai amintiri privind perioadele privative de libertate. Aşa s-a
născut acest volum redus la stricta realitate a activitătii legionare şi se va intitula
PERIPRAVA. Memorial din gulagul românesc.
Dedic această lucrare camarazilor, prietenilor şi, in genere, tuturor celor apropiati mie,
care cunosc prea putin din întâmplările perioadelor când nu am fost printre ei.
De asemenea, închin rândurile care urmează fiului meu Dan, căruia destinul să nu-i
rezerve încercările prin care am trecut eu.
Cât priveşte sotia mea Tuky, să fie încredintată cã fără sprijinul ei direct şi permanent nu
aş fi putut realiza cu bine amintirile mele.
Tin să multumesc în mod deosebit „ocazionalelor" mele „secretare" cărora le-am dictat
amintirile, printre care se găsesc Graziella, Maria, Athena, Ruri şi Simina.

Cuvânt înainte

De obicei se recurge la o tertă persoană spre a prezenta o lucrare; în ceea ce mă priveşte,

întrucât drumul sinuos pe care l-am parcurs în perioadele privative de libertate sunt
cunoscute numai de mine, găsesc necesar ca prezentarea să fie făcută chiar de autor.
Dintru început tin să precizez că nu fac parte din cohorta nesfârşită a celor care recurgând
la radio, televiziune sau presă urmăresc să-si facă recalmă ori caută a se impune cititorilor.
Găsesc că cei care au avut de suferit efectiv în aceşti cincizeci de ani de opresiune politicã
trebuie să rămână modeşti şi decenti in relatările lor, cu singura conditie a nu se abate de la
adevăr.
Nu am încercat să relatez întâmplări dureroase din punct de vedere fizic, cât şi moral,
fiindcă rămân la părerea mea că adevărul relatat aşa cum s-a petrecut are tendinta de a fi
crezut foarte putin; de aceea, in descrierea perioadelor câud am făcut parte dintre cei care au
petrecut anii după sârme, povestirea mea are câteodată o viziune contradictorie, paradoxală
chiar, fiindcă din toti cei ce ne-au oprimat s-au găsit şi oameni de bine, instrumente în mâna
potentatilor sau a tortionarilor.
Multumesc bunului Dumnezeu că m-a tinut deoparte de infernul Piteşti sau Gherla şi, în
genere că mi-a rezervat favoarea de a trece prin coloniile de muncă fără a suferi obsesia
regimului celor din închisori.
Am fost toată viata un om care a trăit în mijlocul naturii, căruia i-a plăcut libertatea şi a
luptat pentru ea, astfel că, într-o celulă aş fi fost de-a dreptul sufocat.
Iarăşi trebuie să recunosc cu toată sinceritatea că nu pot să-mi dau seama care ar fi fost
evolutia mea dacă destinul m-ar fi aruncat in rândul celor care au fost transformati in
adevărate zdrente umane, sau dacă măcar aş fi supravietuit groaznicului tratament la care au
fost supuşi cei prezenti in aceste focare de distrugere; de aceea găsesc că pentru rarii
supravietuitori care au trecut prin aceste grele încercări nu trebuie să avem decât un
sentiment de intelegere si de milã creştinească, evitând a le aminti aceste căderi din viata lor.
În decursul anilor s-au scris şi s-au tipărit foarte multe lucrări care s-au referit la viata
propriu-zisă din închisorile comuniste; am connsiderat necesar a se evidentia şi viata celor
care au trecut prin coloniile de muncă, unde principala noastră preocupare era de a
supravietui în lupta cu normele ridicate de productie şi cu bestialitatea militienilor şi
securiştilor care aveau ordinul să ne distrugă.
1 din 57
 Nu am pretentia ca prezenta povestire să fie o opera literară, fiindcă, in fond nu sunt un
scriitor de profesie. Desigur, ca elev am avut anumite compozitii apreciate de profesorii mei
care au tinut să ma recomande ca un ambasador la "Tinerimea română" unde anual se tineau
concursuri, iar in perioada celui de-al doilea război mondial am lucrat în calitate de
corespondent de război pe frontul din Răsărit şi probabil că articolele mele au avut o oarecare
greutate şi realism întrucât au fost în totalitate cuprinse în volumul editat de Ministerul
Propagandei intitulat Sânge românesc pentru viată nouă, lucrare care probabil există la
Arhivele Statului.
Las cititorilor, şi mai cu seamă tineretului care va parcurge rândurile ce urmează, a judeca
dacă subsemnatul m-am comportat la înăltimea momentelor pe care le-am trăit.
Cătălin Ropală

Primii paşi în Legiune

In 1937 eram functionar la Banca Natională. Din 1934 eram licentiat al Academiei
Comerciale şi al Facultătii de Drept din Bucureşti şi trecusem cu greu pragul şomajului care
făcea, in anii când eu terminasem studiile, ca tinerii licentiati să se angajeze la munci
inferioare calificării lor ca: agent de circulatie, agent fiscal, redactor sportiv etc. Şomajul
intelectual era un fenomen normal, iar pătrunderea proaspetilor licentiati in reduta financiară
sau juridică era cat se poate de grea.
După o scurtă perioadă ca secretar al maestrului Demostene Botez, izbutisem să intru la
Banca de Credit Român ca functionar in templul financiar al "jidovului rosu", cum era
denumit Oscar Kaufman. Cum ajunsesem aici, este altã poveste. Este suficient să amintesc că
un coleg de armată la escorta regală, unde făceam stagiul militar era un intim al familiei
Kaufman, astfel că sugestiile lui erau acceptate şi, de obicei, rezolvate.
De fapt, era primul meu serviciu şi prima mea experientă: personalul Băncii era într-o
proportie uriaşă compus din minoritari evrei, cu o pregătire sumară, dar cu un simt foarte
dezvoltat pentru afaceri, de obicei la marginea codului penal.
Putinii creştini - in general titrati - erau priviti cu destu1ă rezervă şi chiar cu un sentiment
de respect. În decursul unui an şi jumătate, cât am rămas la această bancă, nu am visat decât
la pasul următor, adică pătrunderea in citadela financiară a Băncii Nationale, institutie cu o
veche traditie de salarizare şi de alte avantaje materiale. Prilejul asaltării Băncii Nationale a
constituit-o concursul deschis pentru primirea a optzeci de economişti care, in acel timp erau
încadrati ca impiegati. Pentru aceste optzeci de locuri s-au prezentat circa o mie de candidati,
toti licentiati ai Academiei Comerciale sau ai Facultătii de Drept.
Calitatea concurentilor a făcut ca Banca să mărească numărul posturilor la o sută
douăzeci in loc de optzeci, dar, totodată aici am suferit şi prima deceptie: fată de greutatea
concursului care a durat cam două săptămâni, apreciam că salarizarea va fi de cincisprezece
mii de lei lunar, dar guvernatorul in persoana lui Mitită Constantinescu a apreciat că un
salariu initial de cinci mii de lei este suficient.
Pentru mine era o cruntă deceptie, pentru că acest salariu mi-l oferea şi Banca de Credit
Român, care acum era dispusă să mi-l majoreze la opt mii de lei, ca să nu plec, fiindcă
dădusem nişte rezultate satisfăcătoare cât lucrasem, dar mirajul Băncii Nationale era prea
puternic.
Deci, eram acum salariat al Băncii Nationale, iar după şase luni, salariul nostru era de
şapte mii de lei, beneficiind totodată de cincisprezece salarii anual, de concedii suplimentare
de câte zece zile de Paşti şi de Crăciun, in afara concediului anual de odihnă care era de
treizeci de zile, cât şi de acele "punti" pentru orice sărbătoare religioasă minoră, astfel că,
atunci când cădea într-o marti sau vineri, beneficiam efectiv de trei zile libere.
Politiceşte aveam acum un statut aparte: eram membru al Mişcării Legionare. Cum am
ajuns la această situatie? Fusesem oare recrutat de cumnatul meu Vasile Marin? Hotărât, nu!
El era prea caustic şi cu ironia lui muşcătoare niciodată nu pregeta a mă considera ca un
slujbaş al lui Oscar Kaufman. Era oare un impuls spontan sau o invidie pentru tinerii
apropiati vârstei mele, implicati politiceşte, care mg atrăgeau? Da şi nu! La Drept fusesem
2 din 57
coleg in aceeaşi serie cu Virgil Rădulescu, iar la Academia Comercială cu Sandu Valeriu şi
Tache Savin.
Eu însă avusesem de înfruntat alte greutăti: o luptă destul de grea cu existenta şi situatia
materială, fiindcă tatăl meu, ofiter superior, trebuia să-si întretină doi copii la studii
superioare unde taxele şi costul cărtilor descurajau şi constituiau chiar o barieră de netrecut
(mama, după obiceiul timpurilor era casnică, deci fără venit). Sora mea era studentă la
Medicină, angajată pe o perioadă lungă de şapte ani şi chiar după trecerea concursurilor de
externat şi internat la Eforia Spitalelor Civile nu pot să spun eă avea un salariu, ci doar masă
şi casă într-un spital.
În cursul studentiei am fost salariat al Căilor ferate timp de un an -post obtinut în concurs-
dar in final, dupa ce am suportat două curbe de sacrificiu, am fost dat afară ca minor; era pe
timpul guvernării Iorga, care pentru salariati a constituit un adevărat dezastru.
După moartea lui Mota şi a lui Marin a trebuit sa-mi fac un serios examen de conştiintă,
ajungând la concluzia că, deşi eram prea putin important şi neserios câteodată in manifestări,
totuşi era cazul să intru şi eu ca un simplu soldat in luptă, atunci când unii dintre marii
gradati dispar din rândul celor vii.
Ca salariat al Băncii am căutat să fac cunoştinta altor colegi cu aceeaşi orientare; desigur
că existau multi tineri cu vederi identice, mai ales dintre cei angajati in urma concursului, dar
orientarea lor politică, într-o institutie pur liberală, se cerea a fi foarte discretă. Printre cei de
care m-am legat amintesc doar pe Conciu, mort in război, şi pe Cengher, asasinat şi aruncat
într-o groapă comună la Rastolnita!
Căutam să ne facem utili. Era in toiul "Bătăliei cărtii", care consta in achizitionarea de
cărti legionare, printre care figurau la loc de cinste Pentru legionari, Cranii de lemn, Crez de
generatie etc. pe care ulterior le lăsam acasă la anumiti oameni pe care voiam să ni-i
apropiem, in genere corifei politici, care speram că prin citirea acestor cărti ne vor cunoaşte.
Pentru mine, această actiune avea o deosebită importantă, fiindcă tot cuibul "Las' că-i
bine" (unitatea in care mă încadrasem) trebuia să arate in fata şefului, inginer Virgil Ionescu,
aflat la curã balneară in Karlsbad, că putea activa chiar in absenta lui.
Rezultatul actiunii noastre s-a concretizat in clasarea cuiburilor din Corpul "Răzleti", care
se făcea lunar, pe primul loc.
La sfârşitul anului 1937 propaganda partidelor politice in vederea alegerilor ce urmau era
foarte activă. Conducerea Băncii Nationale împreună cu Guvernatorul ei, Mitită
Constantinescu, omul Palatului, dându-si seama că doar legionarii vor căuta să participe
activ la propagandă pe teren, a interzis printr-o circulară participarea functionarilor la o astfel
de manifestare.
Atât spiritul de loialitate fată de şeful meu de cuib (care era şi şeful Regionalei Dobrogea)
cât şi spiritul de răzvrătire de care am fost animat totdeauna in fala unor măsuri nedrepte, m-
au îndemnat să-mi iau concediu şi să plec in propagandă electorală in judelul Constanta,
considerând că şi aportul meu putea aduce nişte voturi.
Echipa din care făceam parte era constituită din şase persoane, îngrămădite într-un Ford
"cu mustăti" condus de un macedonean, Costea la al cărui şold se balansa un uriaş pistol
"Bereta". Cu acest vehicul bizar care sforăia din toate măruntaiele, lăsând impresia că la o
zdruncinătură mai serioasă se va dezmembra, am cutreierat tot judetul, ajungând chiar prin
văgăuni, unde niciodată nu a pătruns un automobil, iar populalia, in majoritate musulmană,
ne-a primit in genunchi cu temenele şi "salamalekum"-uri din care distingeam numai: "Allah
este Domnul si Mohamed, profetul lui !".
Trebuie să accentuez că Miscarea Legionară nu avea un program de guvernare care de
obicei forma bagajul cu care se prezenta un partid politic in fata electorilor săi, Căpitanul
fiind de părere că orice program politic este bun dacă este tradus in fapte.
Dacă in fata virtualilor votanti pentru Legiune nu puteam apărea cu un program de
guvernare, in schimb ne prezentam foarte bine înarmati cu afişele noastre electorale care erau
in culori, printre care predomina culoarea verde. Noi tineam alocutiunile politice pe rând;
când mi-a venit rândul, aceasta a reprezentat o premieră in viata mea, fiindcă niciodată nu
vorbisem in public, in fata unei asistente. Scena unde se desfăşura solemnitatea era o cafenea
3 din 57
turcească, nelipsită din orice localitate dobrogeană unde câtiva turci bătrâni jucau domino,
trăgând fum din nişte narghilele uriaşe. În alocutiunea mea am căutat să fiu cât mai
convingător, dar trebuie să recunosc că asistenta era destul de apatică şi turcaletii îşi
continuau flegmatic jocul lor de domino. Când le-am distribuit însă afişele, ei s-au îmbulzit
ca electrizati, mai ales in fata portretului Căpitanului executat la intrarea dintr-o grotă in
tabăra de la Carmen-Silva.
Cel mai bătrân dintre asistenti si-a pus marghileaua pe masă şi, sculându-se in picioare, a
rostit: "Am ascultat la tine, bre, la cele ce tu ai spus; acest Codrean, Kemal estem. Dacă tu
adevăr ai grăit, atunci dãm la voi votul pe patru ani, dacă tu pezevenghi estem, atunci adio
măgurele!". Alegerile din 1937 s-au făcut într-o formă cu totul nouă: pe de o parte,
Căpitanul a avut o viziune reală a luptei electorale, pornind de la ideea că lupta fratricidă nu
poate duce la nimic bun, initiind un cartel electoral care de fapt era un pact de neagresiune la
care au aderat Iuliu Maniu, ca şef al Partidului National Tărănesc şi George Brătianu, din
partea Partidului Liberal. Pe de altă parte, Richard Franosovici, care era ministru de Interne
al partidului liberal de guvernământ a hotărât să nu facă obişnuitele ingerinte ale puterii
locale de stat, reprezentată prin prefecti, primar şi forte jandarmereşti; deci, pentru prima dată
in traditia românească urmau să se desfăşoare alegeri libere.
Drept urmare, rezultatele nu au fost atât de surprinzătoare, decât că Miscarea Legionară a
ieşit din alegeri ca un al doilea partid de importantă, după partidul lui Iuliu Maniu, obtinând
şaizeci şi şase de locuri de deputati in Parlament.

Anii 1938 - 1939

În Europa, Germania câştiga tot mai mult teren. După militarizarea Renaniei, a urmat
anexarea prin fortă a Austriei, iar apoi Hitler, agitând problema sudetă, a ocupat o parte din
Cehoslovacia. Sudetii, cetăteni cehoslovaci de origine germană, erau prezentati ca victime
ale statului cehoslovac. Serviciul de spionaj al armatei germane, prin şeful ei, amiralul
Canaris, a înscenat diverse conflicte de frontieră ca să justifice o interventie armată.
A urmat o mare agitatie diplomatică in Europa, pentru a tempera zelul războinic al lui
Hitler, iar democratiile occidentale, reprezentate prin Chamberlain şi Daladier, alături de
Mussolini, au mediat acest conflict, cedând de fapt in fata lui Hitler şi dându-i acestuia mână
liberă pentru intrarea in Cehoslovacia in ajutorarea sudetilor. Cehoslovacia era apărată printr-
un pact de neagresiune mutuală cu Franta şi Anglia.
Hitler, odată ce a pus piciorul in Cehoslovacia, nu a ezitat pentru a găsi şi alte
considerente de ordin istoric şi militar, şi a purces la ocuparea întregii Cehoslovacii, tot cu
asentimentul tacit al celor trei mediatori. Axa Roma-Berlin, constituită ca formatie de
orientare politică viitoare in Europa se consolida pe zi ce trece, iar vechile citadele ale
democratiei parlamentare occidentale, ca Societatea Natiunilor, Mica Intelegere sau Pactul
Balcanic se năruiau ca aşezări nenaturale, neputincioase şi neconcludente.
În timpul acesta, regele Carol al II-lea, care îşi punea in aplicare sforăriile sale politice,
neagreând nici Partidul National Tarănesc, nici Miscarea Legionară al cărei adversar a fost
întodeauna, a adus la guvern o combinatie Goga-Cuza, neviabilă şi nici măcar ieşită dintr-o
vointă a electoratului. Această combinatie hibridă nu a realizat in
guvernare nimic deosebit, decât o serie de excese antisemite ale cuziştilor, care urmăreau
să ia cu forta din mâinile evreilor obiective comerciale şi industriale.
In acel timp Miscarea Legionară îşi vedea liniştită de înjghebarea unui comert legionar, a
unor restaurante legionare, a unor cooperative şi magazine de profil. Era o actiune
românească ce urma să contracareze influenta evreilor in viata economică a tării.
Deocrece profesorul Iorga, care se intitula nationalist, nu avea decât cuvinte de ocară la
adresa actiunii legionare, Căpitanul i s-a adresat printr-o scrisoare, arătându-i de fapt telurile
legionare in promovarea românilor in economia tării, cerându-i să se documenteze singur
prin vizitarea unitătilor create.
Iorga, un om extrem de orgolios, tindea să fie vedetă şi in afara istoriei (unde depusese,
într-adevăr, o muncă remarcabilă). În politică era de fapt un ratat, fiindcă guvernarea lui a
4 din 57
rămas o amintire de tristă memorie; naivitatea lui politică era însă o jucărie in mâinile
abilului sforar Carol al II-lea, care-l manevra şi îl manipula ca pe o simpiă jucărie mecanică
fără pic de personalitate.
Probabil că sfătuit de Suveran, Iorga a făcut publică scrisoarea Căpitanului, care-i era
adresată strict personal, dându-1 in judecată pentru calomnie, iar găsirea unui complet de
judecată care să-1 condarnne pe inculpat a fost o jucărie pentru dictator: Căpitanul a fost
considerat vinovat şi condamnat la şase luni închisoare corectională, fără suspendarea
pedepsei.
Acum „a sunat ceasul" pentru ca întregul aparat de slugoi ai monarhiei, cât şi cel al
finantei iudeo-masonice să purceadă la decapitarea pericolului ce-l prezenta nationalismul in
România.
Actele pregătite din timp au stat la bcza unui proces judecat la Tribunalul Militar, in care
Căpitanul a fost învinuit de înaltă trădare, principala acuză fiind o declaratie a sa că, in 48 de
ore de la luarea puterii, România să adere la Axa Roma-Berlin, ca o denuntare a slăbiciunii
puterilor democrate occidentale.
Din completul militar, impus de Suveran, prezidat de colonelul Dumitru, nimeni nu a
protestat la sentinta elaborată, transmisă de la Palat. Căpitanul a fost condamnat la zece ani
detentie pentru crimă de înaltă trădare.
Regele Carol a plecat la Londra, la încoronarea regelui George şi, la întoarcere s-a oprit ia
Berlin, unde a discutat diverse perspective politice şi militare cu Hitler. Printre altele, Carol l-
a întrebat pe Hitler de cum priveşte evolutia Miscării Legionare; acesta i-a răspuns că
priveşte cu simpatie partidele nalionaliste frãteşti, dar că nazismul nu este o marfă de export,
iar mişcările de dreapta urmează să se dezvolte fără ingerinte din partea Germaniei. Aceasta
însemna: "le feu vert", adică: "cale liberă de actiune ".
Carol nu a lăsat sa-i scape această ocazie şi a transmis primului ministru slugarnic
Armand Călinescu dispozitia de lichidare imediată a Căpitanului, cât timp regele este încă
peste hotarele tării.
Cine era acest ciocoiaş, trepăduş politic, estropiat care purta un monoclu negru in locul
unde-i lipsea un ochi? Făcuse nişte studii in străinătate şi se prezentase cu mari pretentii
pentru a obtine un post de vază in politica tării; primul său drum a fost la conacul Florica
unde era fieful Brătienilor. Brătianu, însă, fie că era informat despre arivismul lui Călinescu,
fie că vizita sa se petrecea la ore nepotrivite, si-a primit vizitatorul in grajd, fapt pe care
Călinescu l-a considerat drept o insultă personală şi atunci s-a prezentat in fata lui Iuliu
Maniu, care imediat i-a oferit un subsecretariat de stat, care de fapt a constituit platforma
politică a lui Călinescu, şi ulterior, l-a propulsat ca titular al Ministerului de Interne in
perioada dictaturii regale.
Prin mâna liberă pe care i-a dat-o Carol al II-lea, Călinescu a întrezărit eşafodajul
viitorului său politic şi a purces la executarea celei mai oribile crime din istoria neamurilor.
Căpitanul, împreună cu Nicadorii şi Decemvirii au fost scoşi din închisoarea de la Râmnicu-
Sărat, îmbarcati in două break-uri al Prefecturii Politiei, cu lanturi la picioare şi cătuşe la
mâini prinse de spătarele băncilor. În spatele fiecărui detinut era aşezat câte un plutonier de
jandarmi, bine instruit, care, la un semnal al celor doi comandanti, maiorii Dinulescu si
Macoveanu, au scos din buzunarele tunicilor un ştreang şi au sugrumat fiecare prizonier care
le-a fost destinat. După ce li s-a mai aplicat câte un glonte in ceafă, au fost transportati la
Jilava şi aruncati într-o groapă comună, turnându-se peste ei damigene cu acid sulfuric pentru
a nu mai putea fi recunoscuti, iar peste cadavrele lor s-a turnt o placă groasă de beton.
Comunicatul care a apărut a doua zi in editii speciale preciza că cei patrusprezece detinuti
politici au încercat să fugă de sub escortă şi au fost împuşcati mortal.
Comunicatul in sine a produs o stupoare generală: legionarii, abil manipulati de organele
Sigurantei şi Jandarmeriei, au refuzat să creadă realitatea, mai ales că figura Căpitanului
inspira o puternică fascinatie.
Concomitent cu această crimă regizată a început vânătoarea fruntaşilor legionari, care au
fost întemnitati in lagărele de la Vaslui, Miercurea Ciuc precum şi la închisoarea de la
Râmnicu-Sărat. Prin aceste operatii Legiunea era practic decapitată.
5 din 57
 Din această razie uriaşă a scăpat ca prin minune Gheorghe Ciorogaru, şeful Regionalei
Oltenia, doctor în ştiinte economice la Universitatea din Heidelberg. Gică Ciorogaru era unul
din prietenii mei şi, in acea vreme, am considerat că trebuie să fac tot ce-i omeneşte posibil
pentru a-l trece peste frontierã.
Am studiat toate posibilitătile, eliminând încetul cu încetul toate actiunile care mi se
păreau riscante, când, absolut din întâmplare, stând de vorbă cu Sorin Tulea, unul dintre
alpiniştii cunoscuti ai Clubului Alpin Român din care făceam şi eu parte, care-si făcea studiile
in Germania, nu ştiu ce m-a determinat să-i vorbesc de Gică Ciorogaru. Poate proeminenta
nasului era cauza principală. Expunându-i planul meu, Sorin a fost imediat de acord,
încredintându-mi paşaportul lui de student, bineînteles trebuind să ma ocup ca expresia
faciala a viitorului transfug sa semenr cu fotografia din paşaport. Am purces imediat la
transformarea coafurii lui Ciorogaru, dându-i o alură sportivă care, cu putină îngăduintă,
aducea cu fotografia din paşaport.
Ciorogaru a fost expediat peste frontieră prin punctul de granită de la Grigore Ghica
Vodă, unde toată truda noastră era să cadă baltă din cauza unor coincidente. Dar steaua lui
Gică a fost mai norocoasă pentru moment, spre deosebire de era comunistă când si-a
petreacut mare parte din viată in închisorile şi lagărele din tarã.
Ciorogaru a putut ajunge cu bine la Berlin unde s-a ocupat de traducerea cărtii
Căpitanului Pentru Legionari in limba germană.
Când am avut confirmarea că fugarul a ajuns la destinatie, am putut să aprind o lumânare
şi să înalt o rugăciune de multumire bunului Dumnezeu care m-a ajutat să scap cu bine din
această aventură.
După condamnarea Căpitanului, in a cărui disparitie nici un legionar nu credea, a urmat o
perioadă de difuzare de manifeste pentru lămurirea opiniei publice şi, in principal, a broşurii
Adevărul în procesul Căpitanului, care se tipărise într-o tipografie clandestină.
Bineînteles că Siguranta a intrat in posesia manifestelor şi a broşurii după care s-a căutat
a se identifica sediile unde se tipăreau acestea. Pe atunci, singura posibilitate de multiplicare
erau maşinile "Gestetner", care aveau o matrită pe care se bătea textul şi care la rându-i
apărea pe o hârtie speciala, această hârtie găsindu-se numai la câteva librării din Capitala ale
căror sedii erau sub stricta supraveghere a Sigurantei.
Era de la sine înteles că cei ce activau la tipărirea şi difuzarea manifestelor erau foarte
interesati să găsească o posibilitate de procurare a hârtiei speciale fără ca achizitorii
respectivi să poată fi depistati sau identificati. Fără ca să mă solicite nimeni, m-am gândit că
un ins în uniforma unei institutii, cum erau uşierii Băncii Nationale, nu puteau cădea sub
supravegherea Sigurantei ca suspecti şi atunci am purces la trimiterea lui Nicolae - uşierul
nostru de serviciu - la Cartea Românescă, cu bani potriviti pentru a ridica câte două topuri de
hârtie, cantitate destul de redusă pentru a nu atrage atentia.
Încetul cu încetul ajunsesem să am peste o sută de topuri de hârtie, fapt ce a fost adus la
cunoştintă celor interesati care-mi trimiteau un curier să ridice hârtia. Lucrurile au mers fără
incidente, astfel că întregul stoc a fost lichidat. A urmat o stagnare, eu nemaiputând activa,
fiindcă primisem ordin de chemare din partea Regimentului 12 Călărasi Roman unde
fusesem vărsat din efectivul Regimentului de Escortă Regală.
Situatia militară din Europa fiind foarte tensionată, tările limitrofe Cehoslovaciei
procedau la chemări sub arme ale rezerviştilor pentru complectarea instructiei militare.
La Roman, ca sergent T.R., conform prevederilor art. 71, eram instruit ca viitor
comandant de pluton, dar instructia era mai mult teoretică, armele moderne lipseau, iar
carabinele trupei erau aceleaşi puşti Mannlicher cu care fusese dotată armata română in
primul război mondial. Duceam o viată foarte regulată, îmi petreceam aproape tot timpul
liber in cazarmă. Apoi, obosit, mă retrăgeam la gazda mea din oraş, unde ma culcam foarte
devreme. Singura mea "distractie" era citirea ziarului "Universul", in special noua rubrică a
condamnărilor de la Tribunalul Militar, care judeca in acel timp procesele legionarilor
militanti. Spre marea mea suprindere am citit într-o zi că fusesem condamnat la un an
închisoare pentru activitate politică interzisă; pe buna dreptate ma întrebam care din
initiativele mele făcuseră obiectul unui dosar penal? Nedumerirea mea a durat numai 24 de
6 din 57
ore fiindcă m-am trezit cu Vera Totu pe post de curieră trimisă de sora mea, care avusese
posibilitatea să studieze dosarul la Tribunalul Militar. Acesta continea precizarea că sursa de
procurare a hârtiei pentru manifeste era opera mea.
Fiindcă perioada de concentrare expirase am fost lăsat la vatră chiar a doua zi şi m-am
întors la Bucureşti, unde am studiat împreună cu tatăl şi cu sora mea cum puteam să-mi
organizez apărarea, având in vedere că legea îmi dădea dreptul să mă apăr, fiind condamnat
in lipsă. După ce am elaborat un plan la care a participat şi Lotty, colega mea din Banca
Natională, care îl cunoştea personal pe căpitanul Tărăneanu, procuror in procesul meu.
Când am fost gata cu toate pregătirile de rigoare m-am prezentat la Tribunalul Militar,
după terminarea unei şedinte, constituindu-ma prizonier pentru a mi se rejudeca procesul in
care fusesem condamnat.
Preşedintele completului de judecată era acelaşi colonel Dumitru, cel care îl judecase pe
Căpitan, iar procuror era căpitanul Prăneanu, care informase instanta că mă voi prezenta
pentru rejudecare. Am fost imediat arestat şi trimis la Jilava pentru încarcerare.
Comandantul Jilavei era pe acea vreme un colonel Brusescu, antilegionar convins, iar
majoritatea detinutilor o formau legionarii şi câtiva comunişti de ocazie, cu Constantinescu -
Iaşi in frunte.
Pentru perchezitie şi evidenta grefei, am fost primit de un plutonier major pe care l-am
identificat imediat că făcea parte dintre călăreti, fiindcă la cizme purta pinteni şi rozete. Îl
chema Ciubaru, iar accentul lui moldovenesc m-a cucerit din prima clipă, când mi-a imputat:
"Da şi crezi mata, că te plimbi prin tara si când n-ai şi face vii la judecată?". Am fost
repartizat in celula Comandamentului legionar, fiindcă eram totuşi un caz aparte, care venea
pe o cale neobişnuită. Livezeanu şi Tâlnaru, grade legionare, fusesera mutati la inchisoarea
din Chisinau si, in lipsa lor, comandant al Garnizoanei rămăsese Ion Popa, muncitor din
Simeria. Am fost foarte călduros primit şi prima întrebare ce mi s'a pus a fost dacă ajunsese
Căpitanul in Germania. Am răspuns evaziv fiindcă mi-am dat seama că toti cei optsprezece
din celulă erau convinşi că "Şeful" mai era încă in viată şi că tot ce afirmase comunicatul
Sigurantei era un fals.
Comandantul Popa era un vechi legionar şi un bun pedagog. Mi-a explicat că disciplina
garnizoanei cere ca toate pachetele pe care le primeam la vorbitor să fie puse la dispozitia
tuturor, iar beneficiarul lor să nu participe la suplimentul alimentar decât după o săptămână.
Măsura mi s-a părut oarecum nedreaptă, dar nu am protestat, mai ales că fusesem numit
artelnic, adică cel care tăia şi împărtea in portii egale suplimentele primite de acasă.
Trebuie să precizez că noi aveam un statut bine stabilit, de detinuti politici, şi că
beneficiam de vorbitor şi de pachet ori de câte ori se prezenta cineva la grefa închisorii.
Mâncarea închisorii era destul de redusă, dar înainte de masă se spunea rugăciunea şi când ne
sculam de la masă, de asemenea se rostea altă rugăciune: "Multumescu-ti Tie Doamne că ne-
ai săturat pe noi de toate bunurile tale pământesti. Nu ne lăsa lipsiti pe noi nici de cereasca
Ta împărătie ci, precum în mijlocul Apostolilor ai venit, Mântuitorule, pace dându-le lor, tot
aşa vino şi la noi şi ne mântuieşte. Amin!".
Involuntar, mă uitam in hârdăul in care ni se aducea mâncarea şi o comparam cu cuvintele
din rugăciune care se referea la toate "bunătătile Tale pământeşti" şi găseam că exprimarea
rugii noastre era exagerată.
Comandantul era un om simplu, dar cu foarte mult bun simt şi căuta să profite de
cunoştintele oricărui nou venit, dar nu ştiam că eram şi subiect de cercetare in acelaşi timp.
După trei zile mi-a comunicat că am dat primul examen, acela al foamei si ca, de acum
inainte, pot sa ma infrupt si eu din cele primite de acasă.
Desigur că situatia mea era oarecum paradoxală: tatăl meu era acum pensionar, dar
ultimul său serviciu militar a fost comandant al Depozitului Central de Munitii, in care intra
şi Fortul Jilava. Aşa stand lucrurile, când s-a prezentat la vorbitor, deşi era civil, personalul
închisorii i se adresa cu cuvintele "Domnule colonel". Nu vreau să intru in alte detalii din
timpul detentiei, pot să spun numai că după două săptămâni mi s-a fixat termenul de
judecată, iar la proces, toate întrebările încuietoare s-au lovit de un eşafodaj bine închegat

7 din 57
juridic, astfel că am fost achitat şi pus in libertate, spre necazul agentilor de sigurantă care
populau sala de judecată.
Întoarcerea mea la Bancă a fost primită cu mare entuziasm; trebuie să precizez că in mare
măsură salariatii Băncii Nationale erau foarte apropiati de idee. Singurul refractar era şeful
serviciului care făcea parte din dinastia celor şapte frati Netta, albanezi de origine, iar fiecare
dintre frati era membru in alt partid politic, decanul familiei fiind Geron Netta liberalul, fost
profesor la Academia Comercială şi fost ministru de Finante.
Din păcate nu a trecut mult timp şi iar am făcut una boacănă („de oaie"), fiindcă părerea
generala era că trebuie să-mi dovedesc recunoştinta fată de conducerea Băncii care m-a
reprimit, făcând abstractie de "rătăcirea" mea. Pozna mea s-a materializat cu ocazia aderării
maselor populare la politica sceleratului Carol. Trebuia, printr-o declaratie publică, să ne
declarăm sustinătorii politicii Majestătii Sale traduse prin Constitutia Regală. Era in această
constitutie o prevedere ciudată: trebuie să ai 30 de ani împliniti ca să te implici într-o
activitate politică, prevedere special inserată in Constitutie pentru a lovi in legionari, care in
genere aveau sub 30 de ani!
Eu insa, fiind născut în 1911 aveam in acel an doar 27 de ani. Atunci mi se cerea să fiu de
acord cu o prevedere care nu-mi dădea drepturi politice decât după trei ani? Dar, ca şi cum
acest rationament logic nu era suficient, m-a scos din sărite însăşi procedura de votare care,
de fapt, a fost prima mare prostitutie politică devenită apoi litera de Evanghelie in timpul
perioadei comuniste, care cerea o adeziune unanimă de acceptare a unei dispozitii centrale.
Ca să votăm in vechiul local al Băncii Nationale de pe strada Lipscani, noi trebuia practic
să traversăm strada din localul unde lucram; traversarea se făcea cu drapele, încolonati, ca şi
cum am fi mers la o defilare. În holul din clădirea centrală era o estradă şi un "birou politic"
care constituia prezidiul. Ajuns in fata estradei, după o strigare alfabetică, un cadru ad-hoc
întreba atât: "De acord?" şi cel întrebat răspundea de obicei "Da!".
Când, participând la această mascaradă, am răspuns printr-un "Nu!" răspicat, mi s-a părut
că vibrează toate geamurile. Când răspunsul meu a fost înteles mi s-a indicat să trec într-un
colt, ca la şcoala primară, ca să fiu izolat de grosul celor "constienti"; devenisem "oaia
neagră". Revoltat la culme nu am dat curs invitatiei şi am ieşit din Bancă. Abia a doua zi am
aflat că numai Grigore Pihu (care va fi executat in 1939, după uciderea lui Călinescu) a mai
spus un "Nu!" la fel de hotărât ca al meu.
A urmat o întreagă procedură de prelucrare, ba că am greşit, fiind surescitat, ba că
fusesem absent, dar dacă aş fi fost prezent aş fi răspuns cu "Da!", ba că prin votul meu
negativ mă declaram contra vointei Majestătii Sale!
Era ridicolă toată această înscenare in căutarea unei explicatii foarte simple: nu puteam
vota „pentru" o clauză constitutională care mă declara apt la 30 de ani, când eu aveam numai
27 de ani! Ca să fiu sincer, nu ştiu cum s-a raportat regelui scelerat prin slugarnicul său
guvernator votul exprimat de salariatii Bancii Nationale. Inclin mai degrabă să cred că cele
două voturi contra au fost trecute sub tăcere.
Căpitanul, in imensa lui întelegere, lăsase optiunea Constitutiei la libera alegere a
slujbaşului respectiv, când un răspuns de "NU" putea atrage concedierea sa.
Atitudinea mea de răzvrătit contra unei ordini pe care nu o toleram a trecut fără
consecinte in foaia mea matricolă, dar, pentru a doua oara am fost luat in obiectivul organelor
Sigurantei. Cum toate informatiile despre manifestările noastre circulau cu mare viteză şi cu
o adâncă intensitate in cercuri foarte variate, tot aşa şi manifestările mele in diferite ocazii au
ajuns la urechile conducerii legionare din acea vreme şi, drept urmare, mi-a încredintat o
nouă misiune, care însă nu mi-a plăcut din capul locului.
Se bănuia in acea vreme că regele criminal, văzând cat este de nepopular, s-ar hotărî într-o
zi să părăsească tara şi, cunoscând firea lui hulpavă şi lacomă de arginti, se estima că va
încerca să preia tezaurul Băncii Nationale: mi se cerea o schită şi un plan de împiedicare a
lui in această ipostază. Astăzi, după ce am văzut că in 1944 evacuarea tezaurului Băncii
Nationale la Tismana a durat câteva zile, necesitând câteva garnituri de tren, mi-am dat
seama că cei care s-au gândit la această împiedicare habar n-aveau de ce reprezintă
volumetric această operatiune. Mai mult, mi se părea direct ridicol să mi se ceară un plan
8 din 57
scris şi desenat, mie, care fusesem corijent la desen in clasa a IV-a de liceu, şi care eram un
ins complet lipsit de talent la această disciplină.
Totuşi, am dat curs acestui ordin şi planul meu a făcut drum întors pe aceeaşi filieră pe
care o folosise la venire. Nici astăzi nu ştiu prin ce împrejurare a aflat Siguranta de toată
această copilărie. Ştiu numai că Sârbu, prin care primisem dispozitia, a fost arestat după
câteva zile cu planul meu in buzunarul lui. A încercat să-1 înghită, dar, fiind asaltat de patru
haidamaci ai Sigurantei , l-a scuipat, fără a putea să-l distrugă. Fiindcă opusese rezistentă la
arestarea care se petrecea la locul său de muncă, Sârbu a fost bătut la tălpi la Siguranta
Generală a Statului, şi atunci a dezvăluit întreaga operatiune. Ne-am regăsit patru in proces
(ceilalti doi neavând măcar habar de toată operatiunea). Am fost judecat de acelaşi complet
de judecată care mă achitase cu câteva luni in urmă şi care mă privea compătimitor, parcă
reproşându-mi că acum nu mai era cale de scăpare. Chiar procurorul, acelaşi căpitan
Prăneanu, nu mai putea să ma ajute cu nimic.
De data aceasta nu a mai fost vorbă de un Love Story ca prima dată. Dar toată povestea
era ridicolă şi neconcludentă, astfel că instanta ne-a condamnat la câteva luni de închisoare
pe fiecare dintre noi, fără a putea afla ce putea ascunde acest plan redactat in mod copilăresc.
Desigur că reîntoarcerea mea la Jilava a avut un mare ecou şi am fost primit din nou in celula
de Comandament, având acum un stagiu de verificare pe care-l absolvisem in trecut. Între
timp regimul se mai înăsprise, garda militară nu mai era condusă de căpitanul Mastacan din
Regimentul 6 Mihai Viteazul, ci de locotenentul Frânculescu, care era fiul unui inspector din
Sigurantă, adversar notoriu al legionarilor.
Nu a lipsit mult ca să intru in conflict cu el. Obişnuia să vină seara la "închidere" însotit
de un câine. Eu eram acum şef de celulă, comandam pozitia de "Drepti" şi „Pentru onor" şi
îi dădeam raportul, dar locotenentul amintit întârzia închiderea făcând o serie de comentarii
nelalocul lor. Într-o seară, exasperat de manevrele lui, i-am oprit câinele in celulă şi l-am
făcut să-l caute in toată închisoarea. Când l-a descoperit in celula noastră, m-a sanctionat cu
o noapte la "Neagra", o celulă umedă plină de şobolani unde mi-am petrecut noaptea numai
in cămaşã.
După acest episod, şi fiindcă abaterile de la regulament deveneau din ce in ce mai dese, s-
a declarat greva foamei (în acel timp nu se practica alimentatia fortată prin tubaj). După
câteva zile au început să apară defectiunile: veneau din partea celor mai bătrâni sau cu
diverse afectiuni. De atunci am rămas cu convingerea că greva foamei nu poate avea
rezultate decât într-o colectivitate unde cea mai aspră disciplină era asigurată.
După a opta zi, singura celulă rezistentă era a noastră, a aşa-zisului Comandament.
Procurorul venit de la Tribunalul Militar a hotărât să se spargă greva, adică fiecare să fie
repartizat in altă celulă, unde să nu poată rezista singur. Eu, ca mai rău de gură, am nimerit la
"muzeu". Acolo unde erau cei recalcitranti, nedisciplinati şi bănuiti ca "ciripitori". Un mediu
in care nu aveam ce căuta, mutarea mea având drept scop doar ca să fiu comentat
defavorabil.
Având in vedere că greva a încetat in a noua zi de la declarare, eu m-am prefăcut bolnav,
aveam şi câteva grade deasupra temperaturii normale, aşa că am fost internat in infirmeria
închisorii, unde după două săptămâni, mã întremasem definitiv. Cât timp am mai rămas in
Jilava mi-am dat seama ce progrese a făcut legătura dintre Lotty - in 1940 mi-a devenit sotie
- şi plutonierul major Ciubaru, care o vizita acasă şi făcea anumite comisioane pentru cei
închişi.
Mă obişnuisem ca seara, înainte de închidere, să aud o voce: "Domnut Ropală, treci pe
gang!" . In coltul cel mai îndepărtat mă aştepta reprezentantul grefei care-mi dădea bunătăti
sau biletele, neomitând niciodată să-mi şoptească in dulcele grai moldovenesc: "Duduca asta
a matale o să mă bage în cremenal."
Ultimele trei luni înainte de expirarea pedepsei le-am petrecut la Văcăreşti, unde prin
diverse sforării ale lui Lotty am rămas farã să mai fim expediati la Caransebeş, închisoarea
speciala pentru cei cu condamnari mai mici. Acolo făceam parte dintr-o celulă politică
complet separată de cei de drept comun, iar cei optsprezece "politici" formam o insulă in
masa hotilor şi a criminalilor.
9 din 57
 Staroste peste închisoare era celibatarul Vereş Mikloş, care purta costumul de "vietas"
(alb cu dungi roşii) ce semnifica condamnarea la muncă silnică pe viatã. Marea lui supărare
era contra ziariştilor şi a politiei, care îi puneau in sarcină toate crimele nedescoperite, ori el
nu recunoştea decât una: „Tăiat beregat unui jidan si jidoafca murit de frică" ne informa el
când îşi plimba briciul pe gâtlejele noastre (oficial avea functia de bărbier in închisoare).
Autoritatea lui era de nediscutat, cu mult deasupra celei a primului gardian şi chiar a
directorului şi nici un detinut nu încerca să-i contrazică o hotărâre luată. De la el am învătat
tot felul de trucuri ale hotilor care aici erau numiti „şuti" (de la verbul „a şuti" = a fura din
buzunare). Am învătat tehnica de a fura pălăria de pe capul unui cetătean, sau chiar ochelarii
de pe nas. Am învătat să fur printr-o fereastră veşminte sau pălării folosind o sârmă când
fereastra era deschisă, precum şi tehnica sustragerii unui portofel şi pasarea prăzii unui
complice aflat in tramvai sau vehicul, astfel ca niciodată să nu se poată afla corpul delict sau
multe asemenea năzdrăvănii.
În micul nostru colectiv s-au perindat şi figuri mai reprezentative din lumea legionară:
Victor Dragomirescu, comandantul legionar care mai târziu avea să fie ars de viu şi incinerat
la crematoriu, Mitică Groza, care in 1939 a fost găzduit de mine la Cernăuti iar in 1940 a fost
şeful Corpului Muncitoresc Legionar, Şocariciu, care in timpul războiului ajunsese adjunctul
lui Leon de Grell, in Belgia, şi altii.
Se apropia eliberarea noastră, fiindcă termenul condamnării expirase. Având in vedere că
Siguranta aprecia condamnarea noastră ca fiind foarte mică in raport cu faptele, se putea sa
ajungem într-unul din lagărele de concentrâre. La plecare, Şocariciu m-a luat de o parte şi
asigurându-ma că are închedere in mine mi-a încredintat un mesaj pentru Dora Rogojanu, o
prietenă a lui. Eu l-am asigurat că îi voi face comisionul.
La eliberare însă eu am ajuns in arestul Prefecturii Politiei, iar ceilalti trei care fuseseră in
proces cu mine au fost puşi in libertate. După 24 de ore am fost şi eu eliberat şi la ieşirea pe
poartă mă aştepta Lotty, care m-a asigurat că eliberarea mea a fost foarte grea, Siguranta
vrând să mă trimită la Miercurea Ciuc. Din vorbele ei am dedus că dăduse nişte bani pentru
eliberarea mea, ceea ce făcea ca datoria mea fatã de ea să crească.
M-am întors la fosta mea locuintă de unde fusesem arestat, unde fratii Trăilescu din Turnu
Severin m-au primit bine şi m-au asigurat că pot rămâne la ei fără să plătesc chirie până îmi
voi face un rost. Eram invitat la masă la Lotty şi m-am gândit că până la ora mesei am vreme
să-i fac comisionul lui Şocariciu, astfel că m-am dus la locuinta indicată in bilet. Acolo m-a
primit un tânăr a cărui figură nu mi-a plăcut, mai ales după ce m-a introdus in casă fără să ma
întrebe pe cine caut. În odaie era al doilea tânăr şi ca prin vis am realizat că am căzut într-o
capcană a Sigurantei. Nici urmă de Dora Rogojanu. Am căutat să joc tare: "Păi bine fratilor,
mă băgati in casă fără ca să mă întrebati pe cine caut?". Cel mai tânăr zice: "Ca să-ti fac pe
plac, pe cine cauti?". Am dat un nume la întâmplare care n-avea nimic comun cu locatara
imobilului. Atunci mi-a cerut actul de identitate şi după ce l-a studiat, mi l-a întins spunându-
mi: „Bine, poti pleca". Probabil că numele meu nu-i spunea nimic. Dar al doilea agent a
cerut să vadă şi el buletinul, după care un rânjet s-a aşternut pe fata lui: "Apăi, şefule, acum
nimic nu te mai scapă de Miercurea Ciuc". Dar n-a fost să fie aşa. Lotty, văzând că nu vin la
masă s-a dus din nou la prefectură şi folosind aceleaşi mijloace pecuniare a izbutit să-l
convingă pe comisarul de serviciu, astfel eă am plecat împreună de acolo.
Nu mai ştiu prin ce împrejurare am ajuns in Str. Doamnei la biroul avocatului Stan
Ionescu, acolo unde luau fiintă toate societătile cu capital german destinate a se ocupa de
anumite produse sau servicii pe teritoriul tării noastre. Desigur că cineva îmi şoptise că acest
birou era un fel de oficiu de plasare pentru tinerii titrati care avuseseră anumite încurcături cu
justitia, de obicei de ordin politic. M-am adresat avocatului Pateli, pe care-l cunoşteam, care
m-a introdus imediat la şeful colectivului juridic, d-nul Stănică, cum i se spunea in intimitate,
şi care, după un scurt interogatoriu, m-a întrebat dacă sunt dispus să plec la Cernăuti la o
firmă de export de ouă pentru a dubla un procurist permanent concentrat. Atât salariul, cât şi
gradul de procurist care era o functiune de încredere, dar şi oraşul care fusese locul unde-mi
terminasem studiile gimnaziale la Liceul "Aron Pumnul", şi mai ales perspectivele evadării
din Bucureşti, unde permanent eram spuravegheat de agentii Sigurantei, îmi conveneau.
10 din 57
 Stănică, pe loc mi-a făcut angajarea şi a dispus să mi se înmâneze suma de bani necesară
achizitionării unui loc in vagonul de dormit pe distanta Bucureşti-Cernăuti.
La Cernăuti am rămas până la 1 iunie 1940, urcând încetul cu încetul treptele încrederii
fată de conducătorii din Berlin, mai ales că izbutisem să rezolv la Banca Natională o
problemă valutară extrem de delicată. Dar, fixasem data de 1 iunie drept ziua căsătoriei mele
cu Lotty şi astfel urma să părăsesc definitiv Cernăutiul şi să mă transfer tot la o firmă
germană de export de plante medicinale, in calitate de director comercial.
Desigur că dr. Adams, care era administrator delegat in Societatea de export de ouă a
depus toate diligentele ca să rămân pe loc, dar eu eram intransigent, asigurându-mi patronul
că-i voi sta oricând la dispozitie dacă va solicita vreo interventie sau vreun serviciu din
partea mea, aşa cum de altfel s-a întâmplat in scurtă vreme.
În vara anului 1940, nu peste mult timp, prin efectele pactului Ribentropp-Molotov,
Cernăutiul, ca şi Basarabia, unde aveam legături cu toti colectorii de ouă, au fost cedate
U.R.S.S., astfel că societatea a dispărut pur şi simplu.

SI CERUL PLÂNGEA

Ion Roth Jelescu

PRIMUL CONTACT CU FIARA

Iată însă că inevitabilul a sosit.

Intr'o dimineată am fost condus in cabinetul comisarului Ionel Dumitrescu. Mi s'a luat din
nou un interogatoriu care, de data aceasta se limita in a şti dacă am legături cu Horia Sima şi
cu profesorul Petraşcu. Faptul că in scrisoarea ce se găsise la Serafim era vorba de cuvântul
«legătură», presupunea o legătură oarecare cu organele conducătoare ale Mişcării. Politia
trăgea concluzia de aici că actiunea dela Tighina trebuia să fie o «intreprindere» de mare
extensiune. Credeau deasemenea că, prin mine, ar punea afla ceva de locul sau locurile unde
s'ar ascunde anumiti legionari cari, după moartea Căpitanului, ar continua să activeze,
reorganizând Mişcarea şi punând la cale fel de fel de atentate.
Totul se învârtea in jurul camaradului ing. Panaitescu. Cine e, când l-am cunoscut, unde
locueste, etc. Cred că dacă, printr'o nenorocire, unul din noi i-ar fi spus adresa, bietul om ar fi
fost căsăpit in modul cel mai barbar inainte de a deschide măcar gura. Am dat aceleaşi
răspunsuri ca mai inainte la Tribunalul Militar şi la Siguranta Generală.
-Se vede cat de colo că nu vrei să spui adevărul. Ne ascunzi ceva. Gândeşte-te bine. Până la
sfărşit vei spune totul. Avem suficiente metode de a te face să vorbeşti. Până acuma nimeni n'a
scăpat şi toti au spus. Ia-l Horvath şi du-l la celulă. Nu uita să-mi aduci pe celălalt.
Oridecâteori fusesem arestat şi incă nu începuse interogatoriul, eram cuprins de o febră
curioasă, care nu inceta decât in momentul când ma aflam in fata celui ce mă interoga. Tot aşa
şi acum, m'am simtit deodată invăluit de această febră ce provoca in mine o stare de extremă
încordare. Mâinile imi tremurau şi inima îmi bătea să-mi spargă coşul pieptului. Am inceput
să mă plimb prin celulă şi pentru a inăbuşi vâltoarea din mine, m'am apucat să măsor celula cu
palma, ca pe vremuri la Chişinău. La un moment dat, am auzit uşi trântite, bufăituri, injurături,
apoi o voce grosolană:
-Ia spune, mă, ce ştii. Cum nu spui, iar intri in fabrică.
-Ce să spun, domnule, că n'am nimic de spus.
Am recunoscut vocea lui Serafim. Ca la o comandă, au reinceput loviturile. Palme,
ghionturi, pumni, picioare, ce-o fi fost, nu puteam să-mi dau seama. Auzeam gemetele lui
Serafim şi strigătele infuriate, pline de ură, ale celor ce-l torturau. Toată atentia imi era
încordată ca să pot auzi tot ceeace Serafim ar răspunde, in cazul că ar declara ceva. Nici acum
nu-mi pot da seama cât a durat chinuirea. Imi tremurau mâinile şi picioarele, iar in gură mi se
încleiase saliva. La un moment dat, am auzit o voce ce mi se părea extrem de cunoscută:
-Ia-l, Victore, şi du-l la pompă să se spele şi după aceea bagă-l din nou la celulă.
11 din 57
 Incă vreo câteva minute şi am auzit paşi pe coridor. Imediat m'am lipit de poartă cu ochii
fixati in ferestruică. Au apărut cei doi agenti, Victor şi Iuliu Horvath, conducând, aproape
tărîndu-l, pe camaradul Serafim. Era plin de sânge, umflat la fată, cu ochii vineti şi de-abia se
tinea pe picioare. Mi-a aruncat o privire in care era atâta durere şi atâta groază ! Am început să
ma plimb cu paşi repezi prin celulă. Ştiam că de-acum îmi va veni rândul la tarbacă. Nu a
trecut mult şi unul din agenţi a deschis uşa, spunându-mi să-l urmez:
-Hai, mişcă-te mai repede, că nu am timp.
Nu ştiu prin ce minune, dar deodată m'am simtit extrem de liniştit. M'am indreptat spre uşa
celulei cu paşi siguri şi apăsati. L-am urmat pe coridor până'ntr'o cameră largă. In fundul
acestei camere, o uşe dădea într'o sală şi mai spatioasă. Aici ne-am oprit. In dreapta, un birou
şi câteva scaune. In faţă, alte scaune şi o bancă lungă fără spătar. Pe pereti, atârnate in cuie,
bice, cravaşe, cătuşe, lanturi, bâte şi o multime de frânghii. Erau instrumentele de tortură. Pe o
măsută mai mică, într'un colt, nişte cleşte, ace, sule şi curele. La birou stătea un individ intors
cu spatele spre mine şi discutând cu celălalt agent.
Cel ce mă adusese aici, mi-a ordonat să mă aşez pe bancă cu fata la birou. Odată aşezat, cel
ce-mi intorcea spatele s'a întors cu o mişcare bruscă spre mine. Cine se gândea că voiu avea o
astfel de surpriză ! Individul era un fost coleg de şcoală: Mituş Dumitrescu.
O clipă mi-a licărit o rază de sperantă. Mituş Dumitrescu nu-mi fusese numai un simplu
coleg de şcoală. Timp de aproape doisprezece ani ne împletisem gândurile şi viata. Era fiul
unui tăran din Urşani, din apropierea Hurezului, unde tatăl meu poseda câteva hectare de
pământ. Neavând insă timp să se ocupe de ele, făcuse un contract cu tatăl lui Mituş, dându-i
pământul in prelucrare. Ii punea la dispoziţie semintele, instrumentele agricole şi animalele,
iar el punea munca. Din produsul realizat, tatăl meu oprea 40 de procente, iar restul, tatăl lui
Mituş.
Mituş era de aceeaşi vârstă cu mine. Când a început să umble la şcoală, pentrucă in satul lui
nu exista, trebuia să facă aproape şapte kilometri in fiecare zi până la Hurezu. In timpul verii,
era o chestie simplă. Pe timp de iarnă însă, in afară de frigul extrem de tăios, risca să fie
devorat de lupi cari, in acea regiune, erau foarte numeroşi, atacând vitele şi tot ce intâlneau.
Bietul Mituş era foarte firav, aşa că tatăl meu a hotărit să-l aducă la noi acasă. Fiind in aceeaşi
clasă cu mine, aveam şi un tovarăş de joc. Era un băiat inteligent, silitor şi liniştit. Se potrivea
de minune cu caracterul meu timid. Invătam impreună, luam masa impreună, dormeam in
aceeaşi cameră. La şcoală, stăteam in aceeaşi bancă şi eram nedespărtiti. Tatăl meu, când imi
făcea sau cumpăra haine, îi făcea şi lui. Orice dar sau jucării pe care eu le primeam, le primea
şi el. Pe scurt, era tratat ca un alt membru al familiei noastre, ca un alt copil al părintilor mei,
ca un frate al meu.
Dupăce am terminat şcoala primară, el urma să plece înapoi acasă, deoarece tatăl lui nu
voia să-l dea mai departe la liceu, spunând că el nu are nevoie de copii cu multă carte, ci de
copii care să-l ajute la munca câmpului. Cã, insfârsit, el n'are bani de aruncat pe gârlă. In urma
rugăminţilor mele, tatăl meu a reuşit să-l convingă să-si lase feciorul să termine liceul,
obligându-se tot tatal meu să suporte toate cheltuielile. Cu chiu cu vai, s'a lăsat induplecat şi
aşa am plecat împreună la liceu. Am fost instalati in aceeaşi pensiune, ducând o viată caşicând
am fi fost frati. Pânã şi vacantele le făceam impreună. Eram nedespărtiti in jocuri, in plimbări,
excursii, distractii, etc.
Cu terminarea liceului, ne-am despărtit. Eu am plecat la Universitatea din Cluj, iar el la
Bucuresti, unde spunea că are un unchiu bine situat şi care, eventual, ar putea să-i gă sească o
ocupatie, aşa ca să-şi poată plăti singur studiile. Acest unchiu nu era altul decât Comisarul-sef
Ionel Dumitrescu. De atunci nu-l mai văzusem. Trecuseră şapte ani. Eu intrasem in viată cu
piciorul stâng. Incepând cu anul 1932 - şi cu exceptia anului 1937 - nu fusese unul in care să
nu fi fost inchis cel putin o lunã pentru credinta mea legionară intr'un viitor mai frumos şi mai
bun pentru neamul meu.
Viata mea ar fi putut fi alta. Nimic nu-mi lipsea din punct de vedere material. Tatăl meu
avea deasemenea o multime de relatii şi oricând m'ar fi putut plasa intr'un serviciu bine
remunerat, la dispozitia vreunui ministru oarecare, putând să ajung in cadrul vreunui partid la
o situatie-cheie, care să-mi permită după aceea inaintarea pe scara vietii politice din Romania.
12 din 57
Totuşi, fată de viată comodă şi lipsită de griji pe care mi-o oferea societatea de atunci, am ales
calea cealaltă, a luptei, am ales viata grea şi spinoasă a Legiunei, care mã adusese incă odată
in inchisoare.
Şi drumurile soartei sunt aşa de curioase ! Dacă pănă acum cei ce mă chinuiseră erau total
necunoscuti mie, de data aceasta mă aflam in fata unui fost coleg, unui fost prieten, cu care
împărtăşisem atâtea şi atâtea clipe frumoase din copilăria mea, unul care-mi stătuse aproape şi
pe care-l tratasem ca pe un frate. Iată dece, in momentul când l-am văzut, am simtit
cuprinzându-mă o rază de sperantă. Nu se putea ca acest om să ridice mâna asupra mea. Nu se
putea ca el să fi uitat toti acei ani in care ne împletiserăm vietile, ani in care visaserăm
impreună, privind viitorul cu ochi mari, senini şi plini de incredere. Nu puteam crede că omul
acesta, cu care impărţisem hrana, camera, veştmintele si banii, ar putea să se coboare atât de
jos, încât să-si chinuie prietenul şi fratele de altădată... Dacă nu pentru mine, cel putin din
atenţie faţă de părinţii mei cari îl înconjuraseră cu aceeaşi dragoste ca şi pe mine, tratându-l ca
pe propriul for fiu.
Cât de amarnică avea să fie însã realitatea !
Mi-a aruncat doar o scurtă privire, după care, intorcându-se către celălalt agent, i-a cerut
dosarul meu. A început să citească, răsfoindu-l cu oarecare nervositate şi incruntând din
sprâncene. După o scurtă aşteptare, ce mi s'a părut o veşnicie, s'a intors din nou spre mine,
spunându-mi urmãtoarele
-Trebuie să ştii că sunt însărcinat cu cazul dumitale. Totul depinde de dumneata. Nu are
niciun rost să-mi ascunzi ceva. Aşa cum ştiu să fiu bun cu toţi acei cari dintru inceput declară
tot ce ştiu, tot aşa pot să fiu şi extrem de aspru cu incapătânatii. Camaradul dumitale nu a vrut
să spună nimic. Până la urmă insă, va spune totul. Avem suficiente mijloace pentru a-l face să
vorbească. Aceste mijloace nu mă dau înlături de a le aplica, indiferent cine ar fi, chiar şi tatal
meu, daca nu intelege sa-si deslege limba. Asa ca, gandeste-te bine ce alegi. Vei raspunde tot
ce stii la intrebarile mele, nu ti se va intampla nimic; nu vei raspunde si nu vei declara tot ce
stii, atunci voi fi obligat sa recurg la celelalte mijloace. Inainte de a incepe, iti dau zece minute
de gandire.

SFIDAREA

L-am privit drept in faţă, dar cu găndul departe... In loc să cuget la avertismentele lui, mi-a
venit in minte anii copilăriei noastre, anii unei prietenii care din acest moment înceta de a mai
exista.
Oare mi-a fost el intr'adevăr prieten? Omul acesta care stătea acuma înaintea mea şi căruia
eu îi deschisesem odinioară tot sufletul meu, comunicăndu-i toate dorurile şi visurile mele...
omul acesta cu care timp de aproape doisprezece ani impletisem trăirea mea, ştiuse el oare să
preţuiască această prietenie?... Căci prietenie presupune dăruire, încredere, jertfire pentru
altul.
Căutănd in amintirea anilor scurşi, mi-am dat seama. că fusese şi era un mare egoist. In
această clipă vedeam lucrurile clar. Acum intelegeam anumite gesturi din trecut. Tot ceeace
primea dela mine, inchidea sau ascundea undeva; iar dacă eu îi ceream ceva, totdeauna se
eschiva, răspunzându-mi sau că nu ştie unde se află sau că din nenorocire ar fi pierdut acel
ceva. Abia acum am inteles că acest om nu mi-a fost niciodată prieten, că mi-a inşelat
increderea in el, numai pentru a obţine avantagii. Dintru început, el nu fusese decât profitorul
naivitătii mele de copil, ce credea in bunătatea oamenilor şi care vedea in fiecare alt copil, un
înger.
Dacă el mi-ar fi fost un prieten, in situatia in care ma aflam acum, putea cel puţin să ceară
unchiului său numirea altui comisar care să mă cerceteze. Imi dădeam seama că nu ar fi putut
întreprinde cu dela el putere nimic in sensul de a ma pune in libertate, dar ar fi putut oricând
găsi un motiv de a se eschiva, fără a trezi bănuieli şi fără a-si periclita situatia.
El insă dădea impresia c'ar fi căutat să obtină cazul meu. Aveam deci inaintea mea un
duşman, un duşman periculos, deoarece plin de invidii şi de resentimente invechite in sufletu-i
murdar. In urma acestor reflectii, i-am răspuns:
13 din 57
 -Domnule Dumitrescu, am spus tot ce aveam de spus, atât la Chişinău cât şi la Siguranta
Generală, şi inclusiv aici. Nu mai am nimic de adăogat. Dacă crezi in sinceritatea mea, bine;
dacă nu, atunci poti incepe cu aplicarea metodelor pe care le crezi infailibile. Trebuie insă
dinainte să ştii ca nu vei mai obtine nimic dela mine şi să nu-ti inchipui că ma voiu pleca sau
cere mila unui slugoiu lipsit de caracter.
Abia am terminat aceste cuvinte, şi pumnii lui Mituş Dumitrescu au inceput să ma lovească
in obraji, in spate, oriunde nimerea, cu o furie de besmetic. Trebuia să fiu tare şi să nu scot
niciun geamăt, pentru a nu-i da satisfactie de a se bucura de slăbiciunea mea fizică. Au sosit in
ajutor şi ceilalti doi agenti, Victor şi Iuliu Horvath. Dumitrescu s'a oprit, lăsăndu-mă pe măna
lor.
Câtă tristete, câtă mizerie morală ! Doi Unguri mă băteau in casa mea, in tara mea, la
ordinul unui Român ! Ei, Ungurii, iubeau Tara Românească mai mult decăt as fi iubit-o eu!...
Ei erau cei ce se sbăteau pentru neamul românesc, pe când eu, cu adănci rădăcini in neamul
acesta, eram scos din lege şi torturat de străini şi de slugoi!...
Şi pumnii cădeau peste mine ca ploaia. Lovituri de picioare imi sdrobeau coastele, spatele,
stomacul, picioarele. Sângele incepuse sa-mi curgă şiroaie pe nas şi pe gură. După nu ştiu cât
timp, m'au slăbit, dar nu pentrucă ar fi terminat, ci pentru a nu-şi mânji măinile şi hainele de
sângele ce-mi ţâşnea din nas.
După o scurtă pauză, in care din nou Dumitrescu a început să-mi vorbească, intrebându-mă
dacă nu ştiu unde se află Horia Sima, cei doi agenti au preparat o nouă metodă. Mi-au ordonat
să-mi scot hainele şi să rămân complet gol. Au luat apoi un scaun pe care l-au intors cu
picioarele in sus. M'au înfăşcat de amândouă bratele şi, in pumni, mi-au introdus capul intre
cele patru picioare ale scaunului, fortându-mi umerii pentru ma fixa in acest spatiu incomod.
Mi-au trecut după aceea nişte frânghii peste picioare şi scaun, imobilizându-mă total. M'au
transportat după aceea la un colt al camerei, au adus banca şi m'au legat încă odată de ea.
Agentii s'au oprit un moment pentru a respira. Dumitrescu s'a apropiat de mine şi cu un ton
ironic m'a întrebat dacă mă simt bine. Nu i-am răspuns nimic. Fiind cu capul in jos, sângele
începuse să mi se scurgă in cap. Ochii mi se impăinjeniseră. Aveam nişte dureri teribile in
umeri şi in tâmple. Dar nu voiam să mă dau bătut. Cei doi gealati au inceput să mă lovească la
tălpi cu nişte cravaşe. Fiecare la câte-un picior. Mituş Dumitrescu dădea semnalul, numărând:
un, doi, un, doi... In ritmul ordonat de el, când mai repede, când mai incet, loviturile cădeau
fără'ncetare. La început nu simteam mare lucru. Fiind însă cu capul in jos, sângele care-mi
curgea pe nas şi pe gură era şi mai abundent. Fundul scaunului era plin de sânge. După, poate
două sute de lovituri, cei doi executori s'au oprit gâfâind. Obosiseră bătându-ma. Am simtit o
oarecare satisfactie. Nu scosesem niciun geamăt măcar. Ii auzeam vorbind:
-E tare, mama lui, dar lasă-l, până la sfârşit, să vedem cine e mai tare!
Caşicum ne găseam pe pozitii de egalitate, într'o competitie sportivă ! Aceste căteva cuvinte
mi-au dat şi mai mult curaj. Eram hotărît să nu scot niciun cuvânt până la sfârşit, chiar de-as fi
murit.
Au reinceput bătaia. Loviturile cădeau mai rare, însă îmi păreau mai apăsate, mai grele. In
tălpile picioarelor nu simteam mari dureri, insă, cu fiecare lovitură, aveam impresia că mi se
băteau cuie in cap. Era ceva ingrozitor, insuportabil ! Ochii turburi nu mai puteau distinge
lumina de întuneric. La fiecare lovitură mi se părea că ies din orbite, provocându-mi o durere
ascuţită. Urechile imi tiuiau, timpanele erau gata să se spargă. Ca prin vis mi se părea că
cineva imi punea intrebări. Nu întelegeam insă nimic. Intr'o pauză a bătăuşilor, am putut
distinge vocea lui Dumitrescu
-Ce, mă, ai amutit, nu ai limbă? Răspunde-mi ce te intreb, de nu iti scot limba afară.
Luasem hotărirea să nu răspund nimic, să nu-l mai provoc cu nimic. Dar tonul ironic cu
care m'a intrebat, in situatia in care mg găseam, m'a iritat peste măsura. Şi'n loc să tac, i-am
răspuns calm, cu o linişte de care eu insumi ma uimeam
-Obişnuiesc să vorbesc şi să răspund oamenilor şi nu fiarelor.
-Dumnezeul mătii, noi suntem fiare, hei? S'a repezit la mine ca un nebun, mi-a apucat
testicolele in mâini si-a început să le strângă cu toată forta. In viata mea nu am simtit o astfel
de durere. Oricât aş fi vrut să mă stăpânesc, mi-a fost imposibil şi am început să strig. Era mai
14 din 57
mult un răcnet decăt un strigăt. Presiunea era insă din ce in ce mai mare. Simteam cum mă
înăbuşesc si-mi pierd conştiinta. Am mai primit câteva lovituri in coaste şi in stomac, apoi nu
am mai simtit nimic.
Mi-am revenit târziu, nu ştiu după cât timp. Eram ud pe deantregul. Se pare că-mi
pierdusem total conştiinţa şi agentii mă târîseră până la cişmea, lasând să curgă apa peste
mine. Mî-am întors cu greutate capul. Alături de mine, cei doi cerberi. Când au văzut că am
deschis ochii, mi-au făcut semn să ma scol şi să-i urmez. M'am ridicat cu mare greutate. Eram
cu mintea turbure şi ma dureau ingrozitor testicolele. Sustinăndu-ma de pereti, am inceput să
ma mişc. Dar tălpile erau umflate. La fiecare pas cădeam in genunchi. Unul din agenti insă,
mă apucă de păr, trăgându-mă in sus. Deabia am ajuns in fata celulei mele. Au deschis uşa şi
m'au imbrâncit înnăuntru, strigându-mi:
-Ai timp să te gândesti până măine şi dacă nu te hotărăşti să vorbeşti, atunci incepem slujba
dela capăt.
Au inchis uşa şi au plecat. In imbrânceala dată, căzusem şi'n cădere mă lovisem la
genunchiul drept atât de rău că deabia am putut să mă târăsc pănă la pat. Eram ud leoarcă şi
gol. După cătva timp au reapărut fratii Horvath şi mi-au aruncat hainele inăuntru. Le-am
adunat cu greu, punându-le la un capăt al patului. Incepuse să-mi fie frig; încă nu mă uscasem.
Am luat cămaşa si-am trecut-o peste tot corpul. Miam pus apoi chilotii şi m'am acoperit cu
pantalonii şi haina. Stăteam aşa intins fără să ma mişc. Orice mişcare era un chin. Putin după
a_ceea, a apărut gardianul de serviciu, aducându-mi un castron de ciorbă şi un sfert de pâine.
Nu mi-era foame, dar am inceput să mănânc. Ma durea gâtlejul. Am rupt pâinea in bucătele si
am pus-o in ciorbă. Incet, incet, am inghitit totul. M'am intins din nou pe pat, căutând o
pozitie căt mai putin dureroasă. Aveam răni peste tot. Extenuat, am adormit.

CALVARUL CONTINUÃ

Când m'am trezit, era intuneric. Fusesem lăsat in pace. Cel putin dacă mi-ar lăsa noptile
liniştite... Câtva timp, am tot rumegat gânduri triste. Oare cât timp incă voiu mai putea
gândi!...
Nu indrăzneam să ma intorc pe altă parte a corpului, de teamă să nu reinceapă durerile.
Lemnul tare al patului imi amortise toată partea dreaptă. Totuşi era mai bine asa... Afară,
deasupra deschizăturii cu gratii, cineva se plimba. Era, desigur, vreun gardian de pază. Cu
gândul la paşii lui, am adormit din nou.
A doua zi, când m'am trezit, m'am simtit ceva mai refăcut. Totuşi mă dureau incă oasele.
Eram oarecum mai vioiu şi am început din nou să ma plimb un pic prin celulă. Cu fiecare pas
ce-l făceam mă simteam parcă mai tare. Oare cât timp incă? Nu ştiam de ce e capabilă mintea
omenească, atunci când e vorba de a găsi sisteme de tortură...
Cănd m'au ridicat din nou pentru camera de tortură, nu mai eram singur. Il aduseseră şi pe
camaradul Serafim. Nu ştiam ce voiau. Găsiseră insă un alt sistem, prin care credeau că mă
vor forta să vorbesc. Mituş Dumitrescu, impasibil, mă aştepta, cu un surâs ironic. A inceput
din nou să ne tie un mic discurs, uitându-se insă numai la Serafim:
-Sper că in urma experientei făcute, vă veti hotărî să vorbiti. Suntem inepuizabili in
posibilitătile noastre de a vă face să spuneti până şi laptele ce l-ati supt dela mamele voastre şi
nu vom înceta până nu veţi deschide gura. Cred că ati inteles.
Până acum, ni se adresase cu «Domnule»; de data asta insă, ca un semn că situatia era mai
rea, a început să ne spună pe nume şi să ni se adreseze cu «tu».
-Ia spune, Serafime, când ai văzut ultima oară pe Horia Sima? Dar pe Papanace şi Pătraşcu?
-Domnule comisar, eu nu i-am văzut niciodată, nu i-am cunoscut şi e prima oară că aud
vorbindu-se de ei.
-Dece minti, mă? Vrei să te bag din nou in fabrică?
-Domnule comisar, repet că nu ştiu nimic.
-Nu vreai să spui! Bine. Tu singur ms faci să recurg la alte mijloace. Ia-l, Horvath, şi leagă-
l.

15 din 57
 Horvath s'a apropiat de el şi i-a spus să-şi scoată hainele. Complet gol, a fost întins pe o
bancă şi legat cu o frânghie groasă peste tot corpul de bancă, aşa ca să nu poată face nicio
mişcare. Fratii Horvath au luat fiecare căte-un biciu ce se afla atârnat in perete şi au inceput
să-l lovească peste fată. Auzeam şuierăturile bicelor in aier şi plesnetul lor pe obrajii
camaradului meu. Fata i se înroşise de sânge, pielea îi crăpase. Mă uitam îngrozit şi până la
sfârşit nu am mai putut suporta, astupându-mi cu mâinile ochii şi urechile. Ca prin vis, am
auzit vocea lui Mituş Dumitrescu
-Ce, ma, nu-ti place? Vezi că de tine depinde totul. Cum ne spui unde e inginerul Panaitescu
şi toată banda lui Horia Sima, imediat încetăm de a vă mai bate.
Ce suflet pervertit şi josnic trebuia să aibă acest om!... Ce brută! Ştia bine că nu puteam să
văd măcar un copil plângând, că nu puteam să văd şi să suport niciun fel de violentă, dar să
mai asist şi la astfel de torturi... El spera însă că, văzând suferintele camaradului meu, voiu
deschide gura, făcând declaratii aşa cum le-ar fi vrut el, pentruca el să binemerite in ochii mai
marilor zilei.
Mi-am luat mâinile dela ochi şi privindu-l drept in fată, i-am răspuns:
-Domnule Dumitrescu, camaradul Serafim e fiu de tăran şi nu s'a mişcat din satul lui decât
până in oraşul Tighina. E pentru prima oară că vede Bucureştiul şi nici nu ar putea spune că a
văzut Capitala Tării, ci mai degrabă beciurile, închisorile şi brutele politieneşti ale acestui
oraş. Cum iti inchipui dumneata că un Horia Sima sau mai ştiu eu care legionar din organul
conducător al Mişcării, dacă mai există vreunul, s'ar fi putut deplasa tocmai la Tighina, pentru
a sta special de vorbă cu Serafim sau cu mine? Cum îti închipui dumneata că, in scurta mea
şedere in Bucuresti, aceşti legionari conducători nu au avut altceva mai bun de făcut decât să
ma caute pe mine, pentru a-mi destăinui cine ştie ce secrete sau pentru a-mi de anumite
insărcinări, când ei nici măcar nu mă cunoşteau. Pentru a întreprinde şi duce la bun sfârsit o
actiune, prima condiţie e să cunoşti bine elementele cu cari lucrezi. Ori aceasta presupune a
verificare îndelungată a acestor elemente. Contrariul, rişti să dai greş dele început. Ori dacă
Horia Sima sau Papanace sau un altul, ar fi plănuit ceva, atunci ei nu puteau să se servească
decât de elemente bine cuoscute şi cu care stătuse in imediat contact vreme îndelungată.
-Ia atinge-i câteva, Horvath, pentru a nu-mi mai tine prelegeri aci.
Şi au inceput să ma lovească cu bicele peste fată. De data aceasta, Serafim era spectatorul
bătăilor ce primeam. Câte lovituri mi-or fi dat, nu ştiu. Mă dureau ochii şi lacrimi grele îmi
cădeau pe obraji, pătrunzându-mi in răni, usturându-ma.
După câtva timp au încetat şi s'au îndreptat din nou spre Serafim. La un semn al lui Mituş
Dumitrescu, au reînceput biciuiala. Dumitrescu număra din nou: un, doi, un doi... Iuliu
Horvath lovea dealungul corpului, iar Victor Horvath deacurmezisul. După circa zece minute
-mie mi s'au părut o veşnicie- s'au oprit şi l-au întrebat dacă e dispus să spună unde e
comandamentul legionar.
Toată fata, pieptul şi abdomenul îi erau pline de sânge. Tot timpul cât durase bătaia, nu
scosese un geamăt. Dacă
nu i-aş fi văzut mişcările pieptului, in ritmul greoiu al respiratiei, aş fi putut crede că
murise. Cu groază observasem bătaia şi un sentiment de mare admiratie mă incerca fată de
tăria camaradului Serafim. Era un exemplu şi o incurajare pentru mine. La încercările repetate
ale agentilor de a scoste un cuvânt dela el, răspundea atât de liniştit şi cu atâta indiferentă:
-Nu ştiu nimic, nu am nimic de spus.
Fată de acest răspuns, bătăile au început cu şi mai mare intensitate. L-au intors după aceea
cu faţa in jos şi urmând acelaşi sistem, au inceput să-l lovească in spate, parcă cu şi mai multă
furie. Când au incetat, bietul Serafim nu se mai mişca. Era tot scăldat in sânge. L-au deslegat
şi au început să-l tragă de picioare afară, ca pe un butuc.
După câtva timp, agentii au apărut din nou. Dumitrescu s'a îndreptat spre mine, punându-mi
in vedere că dacă voiu refuza de a spune adevărul, mi se va aplica acelaşi sistem.
-Oare, dumneata, nu vreai să intelegi că nu am nimic de spus ! Ca nu cunosc aceşti oameni
şi că niciodată nu am fost in contact cu ei?
-Leagă-l, Horvath, şi începeti.

16 din 57
 Am fost desbrăcat de haine şi întins pe bancă cu fata in jos; apoi legat deoparte şi de alta a
băncii cu nişte curele şi frânghii. Mi-au trecut o curea şi peste gât. La o nouă comandă a lui
Dumitrescu, au început să mă lovească. Unul dealungul şi celălalt dealatul spatelui. Loviturile
cădeau la început rar; după aceea mai repezi, tot mai repezi şi din nou rărindu-se. La inceput,
simteam numai o usturime ascutită in locul lovit, ca pe urmă să mi se pară că cineva mi-ar fi
crestat carnea cu un briceag ascutit. Aş fi vrut să mă mişc un pic, să mă sustrag loviturilor.
Eram insă atât de strâns legat ! Loviturile cădeau fără incetare. Incepusem să transpir şi
simteam cum toti muschii mi se sbăteau. Toată carnea imi tremura. In primele momente,
pentru a-mi experimenta singur posibilitătile mele de rezistenţă, număram fiecare lovitură.
După un timp însă, incepusem să pierd orice notiune a realitătii. Amortisem, deşi tot corpul
imi svăcnea. Câteva lovituri mi-au căzut pe gât şi pe cap. Aveam impresia că ma cufund
undeva cu o iuteală extraordinară. Din gură şi din nas începuse să-mi curgă bale şi sânge. Erau
sărate şi cleioase. Şi cu toate durerile ce ma încercsu, m'a cuprins o scârbă imensă şi am
inceput să vomitez.
Scurt timp după aceea, călăii au incetat şi m'au deslegat, intorcându-ma cu fata in sus. Unul
din ei a adus o găleată cu apă pe care a aruncat-o peste mine. Am apucat să prind câteva
inghitituri, revenindu-mi un pic din ameteală. Pauză doar de câteva minute şi din nou am fost
legat. Ca prin vis, am auzit o voce intrebându-ma unde e inginerul Panaitescu şi înjurând. Am
incercat să răspund ceva, insă nu puteam să articulez niciun cuvânt.
Din nou au început să cadă loviturile de bice. In gură se strângea şi mai mult scuipat cu
sânge. Aş fi vrut să scuip, insă nu puteam şi inghiteam totul in mine, sufocându-ma. Respiratia
era din ce in ce mai greoaie. Ma innecam intr'una. Loviturile erau mult mai dese şi cu mai
multă furie. Simteam cum plesnea carnea. La un moment dat, au inceput să ma isbească
numai peste faţă. Am început să-mi mişc capul, intr'un enorm efort, la dreapta şi la stânga,
pentru a evita loviturile. Sbirii mei insă, au indesit biciuiala. Nu mai puteam respira. Am
început să mă sbat. Eram însă atăt de strâns legat!
Incercarea aceasta de a ma mişca m'a epuizat şi mai mult. Incet, încet, mă simteam invăluit
intr'un fel de ceată. Pe dinaintea ochilor, apăreau fel de fel de contururi, fără insă a putea
descifra ceva din ele. O mână nevăzută ma ridica incet şi plăcut. Fui cuprins de o moleşeală
si-o căldură casicând aş fi luat o baie fierbinte. După aceea insă, apucată par'că de o furie
neinteleasă, m'a aruncat cu o fortă extraordinară undeva într'un adânc, ametindu-mă total,
până cănd n'am mai văzut şi n'am mai simtit nimic.
Când mi-am revenit, eram intins pe ceva rece. Mi-am aruncat ochii in jurul meu. Mă aflam
pe ciment, in celulă. Lângă mine, o baltă de sânge. Din nou m'a apucat scârba. Imi venea să
vomitez. Pe pat, erau aruncate in desordine, hainele, cămaşa si chilotii. Imi era din nou frig.
Am incercat să ma ridic. Dureri ascutite, caşicând cineva m'ar fi intepat cu mii de ace, mă
ţintuiau pe loc. Tremuram şi dintii imi clănţăneau.
Cu greu am reuşit să ma târăsc pe ciment şi să mă urc in pat. Corpul îmi era roşu-vânăt.
Eram plin de răni. Am scos din buzunarul pantalonului o batistă şi am început să mă şterg
încet de sânge. Toată pielea îmi era crăpată. Cu multă atentie, am trecut batista peste toate
rănile, curătindu-le cum am putut. M'am întins după aceea pe o parte unde nu aveam atâtea
răni şi m'am acoperit cu hainele. După câtva timp, am fost cuprins de o căldură ce creştea din
ce in ce. Şi totuşi, era o căldură plăcută. Ce curios! Să fii bătut atâta şi după aceea, in loc să
simti permanent dureri atroce, să te simţi invăluit de o astfel de căldură, care părea o
binefacere pentru organismul intreg. Cât poate să suporte omul!... Cufundat in gânduri şi mirat
oarecum de această curioasă sensatie, am adormit.

GÂNDURI ŞI REFLECTII

Timp de două zile am fost lăsat in pace. Durerile incepuseră să mă lase, iar rănile mi se
acoperiseră cu un fel de crustă. Eram însă extrem de slăbit. Din camera de tortură, nu se mai
auzea niciun fel de geamăt. Se părea că şi Serafim fusese lăsat in pace. Gardianul ce-mi
aducea mâncarea nu scotea niciun cuvânt. As fi vrut să ştiu ce era cu Serafim. La toate
întrebările mele, nu răspundea nimic. Intra tăcut, intinzându-mi un sfert de pâine şi un castron
17 din 57
de ciorbă şi pleca tot aşa de tăcut, închizând uşa şi dând din cap. Cine ştie câti oameni torturati
văzuse ! La fiecare deschizătură de uşe sau sgomot de paşi, tot corpul incepea să-mi tremure.
Din moment in moment aşteptam să fiu din nou ridicat şi bătut. Ştiam că, de fiecare dată, vor
întrebuinta alt sistem. Ori acest gând numai mă făcea să innebunesc de groază. Oare ce-or fi
inventat de data aceasta? Oare ce mă aşteaptă? Mi-era teamă că nu voiu putea suporta până la
sfărşit şi că voiu scăpa vreun cuvânt care ar putea fi pierzania atâtor camarazi sau că, până la
urmă, voiu declara orice numai să fiu lăsat in pace.
Dar ce oare puteam să declar, când nu văzusem niciodată nici pe Horia Sima nici pe
Papanace şi nici pe Petraşcu?!... Dece oare nu vor să creadă că toată actiunea dela Tighina nu
era decât o actiune locală, fără niciun fel de legătură cu vreun comandament legionar! Oare
cum aş fi putut să-i conving pe aceşti oameni de inutilitatea cercetărilor lor şi de faptul ca, atât
eu cât şi Serafim, nu mai aveam nimic a le mai spune !
Am avut două zile de răgaz, două zile cari nu mi-au adus nicio reconfortare interioară. Aş fi
vrut să nu mă mai gândesc la nimic, să scap de chinul acesta cu mult mai mistuitor al
intrebărilor din mine, al temerilor ce ma incercau la fiecare clipă. Reuşiseră să vâre groaza in
mine. Orice sgomot, orice uşe trăntită, orice voce omenească, mă făcea să tresar şi să tremur.
Niciodată nu fusesem bătut ; nici măcar tatăl meu nu mi-a dat vreodată o palmă. Toată viata
mea căutasem să mă comport de aşa manieră, pentru a nu atrage ura nimănui. Niciodată nu
provocasem pe cineva.
Mi-am adus aminte ca la şcoală, deşi eram un element bun, invătănd cu multă uşurintă,
niciodată nu căutasem ca să apar in ochii profesorilor mei pentru a mă impune cum făceau
altii, câstigănd simpatia sau admiratia acestora, pentru a fi răsplătiti cu laude in fata colegilor
sau in fata intregului Institut. Răspundeam la toate intrebările corect, liniştit, fără fraze
umflate, stăpânit fiind de o anumită măsură in toate şi speriat parcă de indrăzneala colegilor
mei. Dacă vedeam ca vreunul din ei se sbătea intr'un neastămpăr febril pentru a se situa
deasupra mea sau a altora, il lăsam să treacă inainte fără a-l invidia, fără a mă opune
tendintelor lui. Căutam prin toate mijloacele posibile să evit orice neîntelegere, cât de mică ar
fi fost ea, numai şi numai pentru a păstra armonia intre ei şi mine. Aceasta, nu pentrucă nu aş
fi fost şi eu destul de tare şi nu aş fi putut proceda de aceeaşi manieră, dar pentrucă eu
consideram ca oamenii sunt frati intre ei şi nu stăpânitori unul peste altul ; iar acei ce au fost
dotati cu mai multă inteligentă sau fortă fizică nu erau indreptătiti de a exploata neputinta sau
naivitatea altora, nimicindu-i, ci pentru a-i întelege şi ajuta.
Atât de mult crezusem in oameni şi in bunătatea lor !... A trebuit să vie peste mine această
nouă închisoare, cu chinurile ei, pentru a-mi revela omul aşa cum e el, in goliciunea lui, deşi
pretins om de cultură, om civilizat, om creştin din al doilea milenar dela Naşterea Domnului
Isus, omul fiară, in frunte cu marele istoric şi umanist Nicolae Iorga, acel ce cerea Regelui
Carol II distrugerea totală a tineretului nationalist, inclusiv părintii şi rudele acestui tineret.
La ce folosise oare toată jertfa lui Cristos, martirajul atâtor şi atâtor sfinti, când nimic nu se
putuse transforma in acest om?
In Mişcarea Legionară fusesem educati sub semnul crucii. Intr'un articol, Ion Mota scria :
«măsura crestinătătii noastre, este jertfa pentru neam si cruce». Care a fost rezultatul acestor
jertfe?
Ne-am închipuit ca prin jertfa noastră continuă vom sgudui sufletul neamului, ca prin
exemplul nostru de permanentă abnegatie şi dăruire vom transforma neamul, ridicăndu-l din
cotidian şi meschin, deschizându-i toate porţile sufletului, invătându-l să-si întindă câmpul de
activitate spre interior, pentru a putea stabili in el insuşi un echilibru, omorînd in el toate
instinctele primare, eliberându-se de orice reminiscente de animalitate şi plasându-se pe o
linie pur spirituală. Am vrut să facem din oameni caractere, adevărate forte omeneşti in slujba
inaltelor valori morale. Acest om, însă, nu se gândea decât la propria fericire, a cărei realizare
insă nu o vedea decât in apropierea bunurilor materiale, întinzându-şi deci câmpul de
activitate in această directie, intrând in concurenţă cu alti indivizi al căror scop era acelaşi,
dând naştere la conflicte, lupte, duşmănindu-se unul pe altul, urîndu-se şi exterminându-se. Au
format grupe de interese, combătându-se unele pe altele, coborînd nivelul vietii omenesti,
târînd omul şi mai mult in noroiu, pierzându-l.
18 din 57
 Am vrut să reîmplantăm in sufletele oamenilor credinta intr'o lume mai buna, in care
oamenii să se ajute unii pe altii. Am vrut să transformam acest om, ridicându-l şi accentuându-
i potentele lui pozitive. Căci RÃUL, asa cum spunea Căpitanul, pornea dela suflet.
Mituş Dumitrescu crescuse cu mine, in casa părintilor mei.
Se bucurase de aceeaşi tratament, primise aceeaşi educatie ca şi mine. Niciodată, nici mama
şi nici tatăl meu nu lăsase să se întrevadă că e un tolerat in familie. Era considerat ca un frate
al meu, inconjurat fiind de aceeaşi dragoste. Mama fusese aceea ce stătuse mai aproape de
noi. Era un munte de bunătate, gata să ajute oricând şi oriunde, renuntând la orice, numai
pentru a ne vedea pe noi multumiţi şi cu voie buna, alinându-ne durerile, uşurându-ne
necazurile şi indepărtându-ne grijile.
El, Mituş, comisarul ce ma tortura, fusese martorul atâtor şi atâtor scene induioşetoare,
stătuse in apropierea acestui suflet mare şi bun, se bucurase de aceleaşi mângâieri pline de
grije şi dragoste. Oare cum putuse să se transforme in acest fel!... Cine oare îi strâmbase
sufletul, făcând din el fiara pe care o aveam acum in fata mea?!... Oare uitase el atât de repede
şi toate binefacerile pe care tatăl meu le revărsase din plin in casa părinţilor lui!?...
Mituş Dumitrescu, prietenul copilăriei mele, prietenul adolescentei mele, omul care-mi
cunoscuse toate sbaterile sufletului meu, omul care asistase la ruptura atâtor prietenii din
cauza lui, pentrucă eram contra unui anumit fel de a gândi al unora din prietenii şi colegei
mei, cari desconsiderau tot ceeace nu era fiu de boier sau de om bogat, căutând să omoare in
aceşti copii tot ceeace era mândrie innăscută, tratându-i ca pe nişte paria şi scursuri ale
societătii, făcând din ei slugi plecate la ordinele lor. Omul acesta, care cunoscuse toată
evolutia mea sufletească, permanent inclinată spre ajutorarea celor mai putin favorizati de
soartă, omul acesta era azi un monstru, un trădător al clasei tărăneşti de unde plecase, era
călăul atâtor fii de tărani ce se aflau înscrişi in Mişcarea Legionară, luptând şi sacrificând,
pentru a pregăti o soartă mai buna părinţilor, fratilor, nepotilor şi neamului întreg.
Din nou mi-au venit in minte câteva scene din copilăria noastră. Toamna incepeau vânturile.
Un mijloc pentru noi de a găsi un alt sistem de joc. Construiam smei de hârtie, pe care după
aceea, prin forta vântului, îi lăsam să se ridice spre inalturi. Inainte insă căutam să-i lucrăm şi
să-i pictăm cât mai frumos. Era un fel de întrecere între noi. Dtiu că eu puneam o mare grije in
toată munca, rămânând uneori ore întregi pentru a pregăti părtile lemnoase de aşa maniera ca
să fie cât mai subtiri şi mai uşoare, făcând apoi fel de fel de figuri pe hârtie, colorându-le cu
diverse culori, aşa ca să poată fi văzut bine de jos când smeul se afla in sbor.
De fiecare dată smeul meu era mai frumos, mai mare şi sbura mai sus decât cel făcut de el.
Intr'o buna zi insă, dupăce îmi dădusem atâta silintă pentru a face un astfel de smeu, şi care
trebuia să fie in aceeaşi timp un dar pentru o colegă de şcoală, Mituş s'a apropiat de locul unde
eu ma retrăsesem pentru a putea lucra in linişte şi, fără a-mi spune niciun cuvânt, mi-a smuls
smeul din mâini şi l-a rupt in bucăti, călcându-l după aceea in picioare. Era roşu la fată şi
mânios. Oare dece? Deşi eram supărat şi gata pentru ceartă, m'am stăpânit totuşi şi cu cel mai
mare calm ;-am intrebat dece mi-a rupt smeul. Nu mi-a răspuns insă nimic, fugind. M'am uitat
mult in urma lui dând din cap, fără să pot intelege nimic din această atitudine a lui. Aproape o
oră nu l-am mai întălnit. Eu am început să lucrez un altul. Pentru a nu fi din nou deranjat şi
pentru a evita o repetare a actiunii lui, m'am retras in camera mamei mele. Acolo, in mai putin
de o oră, am făcut altul şi, curios, mai frumos şi mai mare decât cel dintâiu.
Am plecat după aceea cu el spre casa colegei mele. Incă inainte de a ajunge acasă le ea, am
întălnit-o pe stradă impreună cu Mituş şi smeul făcut de el. Când m'a văzut, mi-a ieşit imediat
in întâmpinare. Mituş a rămas deoparte. I-am intins smeul ce-l făcusem. Ii citeam in ochi o
mare surpriză şi satisfactie. A lăsat smeul lui Mituş pe iarbă, la marginea străzii, şi m'a rugat
să-i ajut pentru a înălţa smeul ce eu i-l dăruisem.
Mituş, într'un gest de nestăpânire, şi-a luat smeul şi-a plecat din nou supărat. Dece oare
acest gest? Ce oare îi făcusem? Am rămas singur cu colega mea, jucându-ne. Când m'am
întors acasă, Mituş nu scotea niciun cuvânt, nu răspundea la niciuna din intrebările mele. Nici
măcar seara la masă şi nici când am intrat in dormitor, nu a scos un singur cuvănt. L-am lăsat
in plata Domnului şi am adormit. Câteva zile după aceea, imi purta incă pica.

19 din 57
 Şi iată cum, cu fiecare clipă ce-o petreceam in inchisoare, imi veneau in minte momente din
viata noastră in comun, cu totul diferite de acelea pe care eu le păstrasem in memorie ca pe un
tezaur scump. Mituş era invidios şi nu ştia să iubească. Dar Mituş ştia in schimb să-si ascundă
foarte bine sentimentele. Niciodată nu-mi făcuse vreo destăinuire; niciodată nu-si deschisese
sufletul in fata mea.
Pentru ceeace-mi făcea acum, nu simteam nicio ură contra lui, ci o milă nesfârşită pentru
sufletul lui pierdut, pentru neputinta lui de a se ridica din mocirla slugărniciei.
Oare câte generatii vor trebui să mai cadă şi să se jertfească până cănd se va scoate din
neamul nostru spectrul slugoiului ! De câte exemple oare mai era nevoie!...

CA LA CURSELE DE CAI

Se scurseseră două zile, in cari gândurile nu-mi fuseseră deloc uşurate, iar carnea imi
tremura de ceeace imi închipuiam că m'ar mai putea aştepta. As fi vrut să se termine mai
repede, să nu mai văd ochii aceia bulbucati şi înroşiti de ură ai chinuitorilor mei, să nu le mai
aud gâfâiturile, obositi de a mă bate. Dacă aş fi putut găsi ceva in celulă, pentru a-mi pune
capăt zilelor, pentru a le răpi satisfactia aceea animalică de a inventa cât mai multe torturi şi
de a mă vedea trântit la pământ şi gemând de durere ! Pe de altă parte insă, aş fi vrut să fiu
tare, să suport totul până la capăt, înfruntându-i, sfidându-i şi arătăndu-le că sunt mai tare
decât ei, că nu ma tem, că nu tremur şi că toate încercările lor sunt simple mijloace de pigmei,
neputincioşi şi imbecili.
Iată însă că după aceste două zile de linişte au schimbat ceva. In loc să mai fim bătuti ziua,
au inceput torturile in timpul noptii, având de fiecare dată alti chinuitori, asistati însă
intotdeauna de Mituş Dumitrescu.
Am fost chemati şi introduşi in camera de tortură cam pela orele nouă seara. Ca şi la
început, m'au fortat să asist întâi la chinuirea camaradului Serafim. Asupra lui se aruncau
parcă cu şi mai multa ură şi furie. Au reluat sistemul bătăilor la tălpile picioarelor. Pentru
aceasta insă, au găsit un alt mijloc de legare şi o altă pozitie. Desbrăcat complet, l-au pus jos,
legându-i mâinile in jurul genunchilor şi introducându-i între mâini şi genunchi un baston
gros, pe care după aceea l-au legat de ambele capete de gâtul lui. Era complet chircit şi nu
putea să mai facă nicio mişcare.
I-au dat un brânci şi l-au intors cu capul in jos. Era legat de aşa fel că la fiecare mişcare pe
care ar fi făcut-o, risca să se stranguleze singur. Cu nişte bastoane de cauciuc, au început
bătaia la tălpile picioarelor.
După o jumătate de oră, neputând să scoată nicio declaratie dela el, l-au lăsat şi m'au luat pe
mine in primire. In prima zi, această bătaie nu-mi produsese mari dureri. De data aceasta însă,
fie din cauza pozitiei fie din cauză câ rănile anterioare nu-mi fuseseră încă vindecate, îmi
făcea impresia că cineva m'ar fi lovit cu nişte ciocane in cap. Respiratia imi era scurtă şi eram
total ametit. Tot sângele mi se scurgea in cap, împăienjenindu-mi ochii. Din nou tiuiau
urechile şi o enormă greutate părea că-mi apasă pieptul. Talpile picioarelor îmi ardeau şi mă
usturau într'un mod ingrozitor. Aş fi vrut să strig, însă oridecăteori deschideam gura, ma
înneca sângele.
Unul a inceput să mă izbească cu ceva peste fluierele picioarelor. Un altul a inceput să mă
întepe in coastă cu ceva ascuţit. S'au oprit la un moment dat pentru a ma intreba acelaşi
cântec: Unde e inginerul Fanaitescu? Cine e? Ce legături am cu Horia Sima şi altii din
Comandament?...
Nu puteam să le răspund nimic. Se parea că gâtlejul mi se înfundase, iar limba mi se
umflase că nu o mai puteam mişca in niciun fel. Câteva momente încă de tortură şi au încetat.
Di-au dat seama că-mi era imposibil să răspund in pozitia in care mă găseam. Am fost
deslegat şi unul dintre ei a început din nou să-mi pună întrebări. Eram amorţit şi amettit. Nu
întelegeam nimic şi nict nu puteam vorbi. Stăteam întins pe jos şi n'aveam nicio forta să mă
ridic. Unul din agenti m'a apucat de păr trăgându-mă in sus. Cu multă greutate am reuşit să mă
ridic, întăiu in genunchi şi după aceea in picioare. Tălpile ma usturau insă atât de rău, că nu
am fost in stare să stau drept niciun minut şi din nou am căzut in genunchi.
20 din 57
 Amândoi agentii au inceput să mă înghiontească şi să ma împingă spre uşe. Când au văzut
însă cât de greu mă mişcam şi că evitam pe cât posibil de a face prea mari eforturi, au inceput
să mă intepe pe tot corpul, ordonându-mi să mă ridic in picioare. De voie de nevoie, şi cu un
mare efort, pentru a ma sustrage întepăturilor care erau foarte dureroase, m'am ridicat din nou.
La un moment dat, Iuliu Horvath, începând să mă intepe in spate, mi-a ordonat să alerg, dând
ocol camerei de tortură. Cum eu nu dădeam nicio atentie ordinelor lui, s'au apropiat şi ceilalti
doi de mine şi au început să mă întepe deasemenea pe unde nimereau, strigându-mi să fug:
-Fugi, mă, Dumnezeul mătii... dacă vrei să nu te mai batem.
S'au aşezat după aceea in câte un colt al camerei, iar unul din ei, lovindu-ma cu un biciu,
mă forta să alerg. Mituş Dumitrescu a luat apoi o bancă şi a pus-o in mijlocul camerei,
fortându-mă să sar peste ea. La ezitările mele, un agent a început să ma intepe cu sula, iar
celălalt să mă biciuiască peste fată. Simteam in tot corpul nişte dureri insuportabile. Imi făcea
impresia iarăşi că oasele mi se desfăceau din încheieturi. Au început să râdă, să bată din
palme, să strige, lovindu-mă şi intepându-mă fără încetare, alergând in urma mea. Loviturile
cădeau din ce in ce mai repede. Dumitrescu apucase o cravaşe si oriunde mă intâlnea, mă
lovea peste fata, peste corp, pe unde nimerea.
Strângând in mine ultimele forte ce mai aveam, m'am indreptat de şale şi am început o
cursă nebună prin cameră, sărind peste bancă, peste scaune, peste masă şi peste tot ce
întâlneam in calea mea, invitându-i la un fel de intrecere. Jocul de-aprinselea din copilărie mi-
a venit in minte şi am început să strig, râzând:
-Hei, ia să văd, cine mă poate prinde !
Le-am văzut feţele pline de uimire, contractându-se după aceea într'un rânjet furios. Am râs
cu hohote şi am reluat cursa alergării, răsturnând tot ce intâlneam in cale, apropiindu-mă de
fiecare din ei, atingându-i cu mâna, râzându-le in fată şi schimonosindu-mă. Incepuse să mi
curgă sângele pe nas, iar tot corpol imi era plin de sodoare. Ochii mi se împăienjeniseră de
lacrimi. Erau lacrimi sau sânge !... Urechile îmi tiuiau. Am inceput să ma invărtesc pe loc
câtva timp, ca după aceea să continui aceeaşi goană nebună.
-Hai, domnilor, ce mai stati, prindeti-mă dacă puteti. Apucam ce puteam cu mâinile şi
aruncam pe unde nimeream, in toată camera, strigând, urlând, gâfâind, horcăind... Trebuie să
fi avut un aspect teribil, pentrucă la un moment dat, speriati par'că, m'au lăsat in pace. Toti trei
s'au apropiat de mine uşurel şi au început să mă impingă spre uşe, strigându-mi să incetez. Am
ieşit pe coridor şi din nou am inceput să alerg. Până la urmă m'au inconjurat şi cu forta m'au
impins in celulă. Cât timp au mai stat la uşe privindu-mă, m'am mentinut drept, privindu-i
sfidător in ochi. Cum au plecat însă, m'am prăbuşit pe ciment, intocmai ca o cârpă motolită.
Eram total epuizat. M'am târît totuşi până pe pat şi am rămas intins fără să fac vreo mişcare.
Eram plin de sodoare, murdar de sânge şi praf, şi-mi era sete. Din nou am fost cuprins de
febră. Tremuram de frig sau mă sufocam de căldură.

JERTFA LUI SERAFIM

Timp de trei zile, am fost ridicat in fiecare noapte cam dela orele zece, hind bătut la tălpile
picioarelor, intepat cu sulele peste tot corpul, biciuit. De fiecare dată, după terminare, imi
puneau sare sau piatră acră pe răni pentru a opri sângele ce curgea şiroaie. A urmat după aceea
o pauză de cinci zile fără a mai fi bătut. In schimb, eram chinuit cu fel de fel de intrebări.
La fiecare nou interogatoriu, căutau să ma convingă că Serafim ar fi făcut declaratii
complete şi că, deci, nu ar mai avea niciun rost să insist in această atitudine intransigentă şi că,
indiferent de faptul că voiu recunoaşte sau nu acuzatiile făcute, voiu fi dat in judecată şi
condamnat pentru trădare, incercare de asasinat şi răsturnare a ordinei existente in Stat. Din
întrebările pe care mi le puneau insă, imi dădeam seama că Serafim nu scosese niciun cuvănt.
De altfel, nici nu avea ce declara. El nu ştia nimic de toate pregătirile noastre. Era numai un
element de legătură intre diferitele grupe, făcând serviciul de curier.
La inceputul acestor interogatorii, călăii mei se arătau destul de binevoitori, blânzi,
interesati in a ma ajuta pentru a ieşi din situatia grea in care mă aflam, ca după aceea, văzând
că nu pot obtine nimic, să recurgă din nou la bătaie şi tortură.
21 din 57
 Procedeul era acelaşi. Eram introduşi impreună, aşa ca fiecare să fie martor la tortura
celuilalt. De data aceasta, ne-au prins mâinile şi picioarele in cătuşe. fiind extrem de mici,
împiedecau orice circulatie a sângelui.
Primul intrat in fabrică a fost din nou Serafim. L-au intins pe bancă şi l-au legat străns, in
jurul ei. I-au prins după aceea o frânghie de gât, pe care au legat o de o verigă groasă din zidul
camerei de tortură. O altă frânghie îi tinea picioarele şi era prinsă de o altă verigă din peretele
opus. Odată terminată legarea lui, cei doi agenti au luat fiecare câte un biciu şi au început să-l
lovească peste faţă şi abdomen. Am numărat circa o sută de lovituri. Serafim n'a scos un
geamăt. Au lăsat atunci bicele deoparte şi Iuliu Horvath a luat o lamă de bărbierit cu care a
inceput să-i cresteze pielea pe abdomen. Victor Horvath, in acelaşi timp, il intepa cu o sulă in
umeri până ce ajungea la os, râcâindu-l. Pentru prima oară a inceput şi Serafim să geamă, iar
până la sfârşit să urle de durere. Am închis ochii şi mi-am astupat urechile. Era imposibil să
mai privesc acest spectacol. La un moment dat, s'a apropiat şi Mituş Dumitrescu şi i-a luat
testicolele in mâini, strângându-le cu toată forta. Bietul Serafim nu mai putea. A strigat cât a
putut:
-Incetati că, va spun tot.
Imediat toti trei s'au retras, aşezându-se pe scaune. Câtva timp s'a făcut tăcere. La un ordin
al lui Dumitrescu, Iuliu Horvath l-a deslegat şi i-a făcut semn să se aşeze pe o bancă cu fata
spre Dumitrescu.
O amară desnădejde imi cuprinse sufletul. Căutam să prind ceva din privirile camaradului
meu, doar, doar l-as putea incuraja să suporte torturile până la sfârşit. Corpul imi începuse din
nou să tremure ca varga. Serafim nici nu se uita la mine. Atât Dumitrescu, cât şi cei doi agenti,
aşteptau impungându-l parcă cu privirea. In mine se deschisese un mare gol...
-Hai, vorbeşte, ce mai aştepti !
-Lăsati-mă un moment sa mă odihnesc, că vă spun tot.
Din nou tăcere. Nervii imi erau incordati la extrem. Timp de zece minute nu se auzi decât
respiratia greoaie a camaradului Serafim. Ce oare gândea?... Ce voia să spună?...
Il observam cu atentia incordată. Buzele îi tremurau, iar fălcile i se mişcau intr'o parte şi
alta, dând impresia că ar mesteca ceva. După un timp, ce mi s'a părut o veşnicie, s'a ridicat
depe bancă şi cu paşi înceti, înceti, s'a îndreptat spre masa la care era aşezat comisarul
Dumitrescu. Ma uitam la el ca la un spectru. Era galben la fată, cutele depe obraji şi depe
frunte îi erau adâncite, sprâncenele încruntate şi un zâmbet amar in coltul buzelor. Trebuia să
fi fost încercat de dureri ingrozitoare...
Când a ajuns aproape de masă, mi-a făcut un semn cu mâna din care nu am putut întelege
nimic. S'a aplecat după aceea deasupra mesei, apropiindu-si fata cât mai mult de Dumitrescu
şi fără să-mi pot bine da seama ce intentiona şi fără ca Mituş Dumitrescu să se aştepte, l-a
scuipat in plină fata, cu un scuipat gros şi plin de sânge.
Dumitrescu s'a ridicat imediat depe scaun, si-a sters repede obrazul de sânge şi, cu o furie
nemaivăzută, s'a repezit spre el, trântindu-l la pământ, lovindu-l cu picioarele in cap şi pe unde
nimerea. Cei doi agenti, pentru a nu rămânea mai prejos, au inceput şi ei să-l calce in picioare.
Incepusem să tremur din tot corpul şi picioarele mi se muiaseră. Am rămas îngrozit, cu
ochii tintuiti la camaradul Serafim, care, după o scurtă luptă cu cei trei, s'a ridicat in picioare,
retrăgăndu-se intr'un colt al camerei de tortură. Când cei trei sbiri au început să se apropie din
nou de el pentru a reîncepe bătaia, într'o atitudine extrem de liniştită şi cu un zămbet de
satisfactie, camaradul Serafim a scos limba afară, arătându-le-o cu degetul. Era numai o
bucată de carne insângerată. A inceput să râdă, un râs sinistru şi aspru, care mi-a scuturat tot
corpul. Când m'am uitat mai bine la el, am făcut o constatare ce mi-a umplut sufletul de
groază. Camaradul Serafim işi tăiase limba cu dintii. Acea bucată de sânge pe care o scuipase
in fata comisarului Dumitrescu, era propria lui limbă.
Gânduri peste gânduri incepură să se invârtească in cap. Orice îmi închipuiam, dar ca
cineva să-şi muşte propria-i limbă, lipsindu-se astfel pentru toată viata de cel mai important
organ, nu aş fi crezut niciodată că ar fi posibil.
Câtă putere de credintă acumulase acest om, câtă terie sufletească, ce extraordinară vointă...
Am cunoscut multi camarazi cari au suferit ingrozitor, fiind deasemenea torturati într'un mod
22 din 57
 neobişnuit de barbar şi cari au suportat cu terie toate încercările. Ei insă au lasat să treacă
peste ei torturile, ştiind că nu se pot împotrivi călăilor. Le-au suportat deci, dar niciunul nu a
sfidat propriile-i dureri... Niciunul nu s'a gândit să se automutileze, pentru a răpi călăului
satisfactia de a-l vedea gemând la picioarele lui, implorându-i mila.
Camaradul Serafim Parfenie, fiu de tăran basarabean, un om simplu dar curat, a vrut să dea
o lectie celuilalt fiu de tăran, comisarul Mituş Dumitrescu. A vrut să arate acestui individ
mârşav că torturile nu sunt suficiente pentru a transforma omul într'o cârpă sau un obiect
oarecare, de care el, călăul, să poată dispune după bunul lui plac. A vrut să-i arate că omul,
atâta timp cât mai bate in el o inimă, atâta timp cât suflarea nu i-a incetat, are incă suficiente
forte pentru a se opune, cu tot ceeace Dumnezeu i-a sădit in suflet, oricărei silnicii. Nu numai
că nu vei putea dispune aşa cum vrei de sufletul cuiva, dar nici măcar de această materie
trecătoare, atâta timp cât mai palpită o urmă de viată şi de credintă in ea.
Da, era o sfidare ! Cea mai mare sfidare pe care putea să o facă cineva. Dumneata, domnule
comisar, vrei neapărat să mă faci să vorbesc. Iti inchipui că torturându-mă şi nemaiputând eu
suporta suferintele fizice, voiu spune totul, tot ceeace dumneata vrei sau îti inchipui că ştiu...
Iată insă că nu e aşa ! Ti-am spus de atâtea ori că nu stiu nimic şi că nu am nimic de spus.
Că chiar dacă aş şti ceva, orice tortură e inutila, deoarece eu nu voiu scoate niciun cuvânt.
Dumneata insă, domnule comisar, ai crezut că prin metodele diabolice de care dispui, vei
invinge carnea şi sufletul meu... Iată-ti victoria ! Ti-am scuipat-o in fată... Bucură-te dacă mai
poti... Rânjeste, dacă mai ai poftă...
Atât Dumitrescu, cât şi cei doi agenti, pentru câtva timp, nu au scos niciun cuvânt. Ceva
insă părea că avea să se întâmple. Dumitrescu, cu ochii inroşiti de ură, cu mâinile tremurânde
şi vocea guturală, s'a adresat celor doi agenti: -Luati-l şi terminati cu el. Duceti-l la
crematoriu. Serafim, cu privirile atintite asupra mea şi luminat nu ştiu de ce surâs misterios,
s'a apropiat de mine, mi-a apucat mâna dreaptă strângându-mi-o, după care, dându-se doi paşi
inapoi, m'a salutat legionăreşte.
Cei doi gealati ai lui Mitus Dumitrescu l-au impins spre uşe cu brutalitate. Camaradul meu,
condamnat la moarte, a ieşit din camera de tortură cu fruntea sus... Lacrimi mari au inceput să
mi se prelingă pe obraji... Bietul Serafim, tăran din Tighina, nici nu ştia măcar ce e un
crematoriu...

Ion Roth JELESCU

ÎNCHISOAREA SUCEAVA

Nicolae Rosca

“De ce ne-am oprit aici ? “ , ne întrebam. Nimeni nu ştia. Din indiscreţia gardianului şef al dubei
aflasem că eram traşi pe o linie moartă a staţiei Chitila. De câteva ore păstram acea neînţeleasă
imobilitate. În ajun, de dimineaţă, legaţi de picioare câte doi într-un lanţ, traversam Aiudul pentru
a ne îmbarca în acel neîncăpător vagon. Eram îngrămădiţi în el 42 de legionari. Toată averea
noastră, o raniţă cu boarfe. Mâncarea pentru drum ni se proporţionase în penitenciarul Aiud şi era
compusă din 2 kg de cartofi fierţi şi ½ kg de ceapă crudă. Aceste bunătăţi trebuia să ne înşele
foamea până la Suceava, noua reşedinţă gratuită ce ne-o punea la dispoziţie guvernul ţării
noastre. Iar acuma, după aproape 30 de ore de drum, ne aflam staţionaţi pe o linie moartă din
apropierea Bucureştiului. Cartofii şi ceapa dispăruseră demult, căci ce însemnau 2 kg de cartofi
fierţi pentru foamea noastră permanentă ? În stomacurile noastre umflate ca un cimpoi se
zbenguiau simptomele dureroase ale excelentelor bucate ce le mâncasem cu o zi mai înainte.
Ceapă şi cartofi fierţi. Tot ceea ce poate fi mai dezastruos pentru nişte organisme slăbite şi lihnite
de foame. Aşa că voiajul nostru se transformase repede într-un chin, pe care încetineala cu care
se mişca duba aceea îl înrăutăţea mereu. Crampele şi zvârcolirile măruntaielor noastre se
proiectau pe feţele livide ale tuturor. Un anumit colţ al dubei -pe care-l botezasem “primăvara
23 din 57
eternă”- era solicitat cu stăruinţă, cu inevitabila deranjare a prietenului de care erai legat şi deci
trebuia să te urmeze, cu inevitabila încurcătură de lanţuri cu alte perechi pe care -cum graba era
întotdeauna mare- trebuia să le tragi după tine la locul cu pricina. Numai după aceea ne puteam
gândi la descurcarea acelor blestemate unelte de puşcărie, operaţie deloc uşoară, ţinând seama de
spaţiul restrâns al compartimentului nostru, de numărul mare de persoane ce-l ocupau şi mai ales
de faptul că singurele capete libere ale lanţurilor cu care eram legaţi, eram noi. Operaţia
terminată, ciclul se repeta cu o regularitate enervantă.
Pentru cei ce n-au cunoscut voiajul cu duba pe căile ferate vom încerca schiţarea acelei puşcării
ambulante. A se imagina un vagon puţin mai lung decât unul de marfă şi mult mai scurt decât
unul de călători, despărţit transversal în trei compartimente. Compartimentul din mijloc,
comunicat cu exteriorul printr-o uşă în permanenţă deschisă, era destinat şefului dubei şi
ajutorului său. Celelalte două apartamente adiacente acestuia, comunicate prin câte o uşă în
permanenţă încuiată cu cel al păzitorilor, erau domeniile exclusive ale deţinuţilor. Fiecare era
dotat cu trei rânduri de bănci, cu câte o fereastră îngrătuită de aşa formă încât permitea numai o
aerisire relativă şi tot o relativă orientare în timp, zi sau noapte, şi cu scaunul din colţul
“primăverii eterne”. În fiecare din aceste încăperi rezervate deţinuţilor încăpeau între 15-20 de
persoane şi dacă erau înghesuite intrau până la 25-30 de indivizi. De data aceasta însă eram
înghesuiţi acolo 42 de oameni. Celălalt compartiment era neocupat. Am atras atenţia şefului
gardian asupra acestei anomalii. După spusele lui însă, reieşea că trebuie să mai îmbarce pe
traseu nişte femei, tot deţinute, pentru a fi transportate la o închisoare din Bucovina. Fiind vorba
de sexul slab am acceptat fără proteste incomodităţile în care voiajam. Dar, fapt curios, până la
Suceava nu a apărut nici o femeie. Aşa că în compartimentul nostru voiajam claie peste grămadă,
în timp ce celălalt era complet liber. Curiozităţi administrative, ar gândi cititorii noştri naivi.
Ordine stricte de a ne îngreuia sub toate aspectele viaţa, şi aşa destul de grea, de a ne umili sub
povara unor arbitrarităţi insolente, gândim noi, şi suntem siguri de o bună interpretare.

Dar cine eram noi ? O ceată de oameni slăbiţi de necazuri, cu sufletele înnegurate de nedreptăţi.
Fiecare avea mulţi ani de condamnări în spinare, căci justiţia română, şi în special cea militară,
care ne judeca, era foarte darnică sub acest aspect. Motivele ? Dar ce importanţă mai aveau
motivele pe atunci ? Unul sau altul se găseau. Cu logică sau fără ea. Importantul, esenţialul era
condamnarea. Era singurul criteriu juridic, căci prigoana se dezlănţuise din nou crunt, într-o
dementă zvârcolire de ură. Pe piaţă apăruse o stupidă cărţulie oficială, intitulată perfid “Pe
marginea răpastiei”. Pentru a se justifica apariţia acestei cărţi se comdamnau cu miile tinerii
români de ambele sexe şi din toate categoriile sociale. Încă odată politica internă română se
repeta cu aceeaşi bestialitate caracteristică numai ei.
Şi totuşi purtam o vină. Pe aceasta nu voia însă să o recunoască deschis administraţia noastră, ci
dădea bătălia pe alte căi lăturalnice, întortochiate şi subtile. Era o vină permanentă în viaţa
noastră. O purtam cu noi de mulţi ani prin toate circumstanţele bune sau rele (mai mult rele decât
bune). Era vina de a fi legionari, de a fi rămas leali crezului nostru. Restul ce se spune erau
acuzaţii stupide, fără sens şi complet în afară de adevăr : nazişti, roşii, criminali, rebeli, hoţi de
castraveţi muraţi şi alte epitete, unele mai năstruşnice decât altele. Erau nişte acuzaţii ridicole şi
cinice cu care oficialităţile noastre încercau să-şi justifice actele brutale. Ne omorâseră cu miile
ca într-un bâlci nebun de sânge şi cu o brutalitate neîntrecută, poate, nici de actualii cutropitori ai
ţării, însă criminalii eram tot noi. Două accidente tragice, regretabile, în viaţa noastră îi
transformaseră pe ei, pe călăii tineretului român, în feroci acuzatori. Rebeliunea o provocaseră
tot ei, căci juridiceşte Statul de atunci, cel puţin de fapt, dacă nu era de drept -nu se ajunsese
încă la elecţiuni libere şi asta nu din cauza noastră- era Statul Naţional Legionar. Ne acuzau pe
noi de rebeliune. Revenea deci, absurd, că noi ne răsculasem contra noastră înşine . . . Hoţi de
castraveţi muraţi ? Ei care jefuiseră România întreagă ca o bandă organizată de răufăcători, ne
acuzau pe noi de hoţii. Şi cum nu se putea lega de finanţele publice mânuite de noi, căci acolo
era controlabilă afirmaţia, inventară istoria ridicolă a castraveţilor muraţi şi alte asemănătoare. I-
a crezut cineva ? Cei de bună credinţă desigur că nu. Iar pentru cei de rea credinţă de ce mai
erau necesare acele sărmane justificări ? Voiau să creeze confuzii în massa simplă ? Acesta şi
numai acesta era motivul principal.
24 din 57
Îmi aduc aminte de începutul războiului cu Ruşii. Primii care au fost arestaţi cu gloata şi băgaţi
în lagăre de concentrare au fost legionarii. Acei pe care nici justiţia, cu toată arbitrareitatea ei,
nu-i putuse condamna, erau băgaţi acuma în lagăre, insinuându-se perfid un mijloc de precauţie.
De ce ? Pentru a nu trece la inamic ? Pentru a nu provoca acte de trădare în favoarea
bolşevicilor ? Ce sinistră farsă ! Câtă murdărie, cât cinism diabolic în aceste suflete perverse,
care erau conducătorii ţării noastre ! Războiul cu Rusia comunistă era în realitate războiul
nostru. Îl începusem cu 20 de ani mai înainte, când Căpitanul, împreună cu o ceată de nebuni
idealişti a ridicat steagul acestui război. A fost el, cel care a stăvălit drumul infiltraţiei comuniste
la noi în ţară într-un moment când oficialitatea noastră, din laşitate sau tembelism, îi deschidea
porţile României. Şi tot noi ne găseam printre ultimii nebuni ce, pe malurile Oderului şi în inima
Germaniei, ne-am împotrivit până în ultimul moment, fără speranţe, invaziei noilor barbari. Cei
ce în 1941 ne băgaseră în lagăre pentru a nu colabora cu comuniştii deschiseseră încă odată, şi
definitiv acum, drumul spre inima ţării a hoardelor asiatice, consumând marea trădare pe care-o
urmăreau de ani de zile.
Dar tot noi eram socotiţi de aceste cercuri meschine trădătorii de ţară. Mulţi dintre noi au purtat
şi dincolo de moarte, înfiptă în piepturile lor reci, această infamă acuzaţie. Când politica
românească era anti-germană, noi eram acuzaţi de nazism. Când această politică, în desele ei
virajuri, era anti-rusă, ne transformam automat, ca împinşi de un resort năzdrăvan, în comunişti.
Şi în felul acesta eram în permanentă stare de trădare faţă de ţară, faţă de politica înţeleaptă a
marilor noştri demnitari. Este curios, în adevăr, a urmări cum am fost noi stigmatizaţi de
publicistica română, atât cea oficială cât şi cea oficioasă. Înainte de război, pe vremea politicii
beneşiene a lui Titulescu, eram catalogaţi ca feroci nazişti. În timpul războiului, când tot castelul
politicii pro-aliate a căzut la pământ, aşa cum anunţase Corneliu Codreanu şi România s-a aliniat
politicii germane pentru a se apăra de ruşii hrăpăreţi, am devenit comunişti periculoşi. După
război, şi numai pentru că marele învingător a fost comunismul, am revenit atât în ţară cât şi în
exil, la starea de nazism. Coincidenţa face însă ca în lovitura de Stat de la 21 ianuarie 1941, ceea
ce se numeşte rebeliunea legionară, nazismul german să ajute banda cealaltă, banda lor, iar
puţinii legionari ce au fugit în Germania pentru a scăpa de persecuţia lui Antonescu, au fost
băgaţi în lagăre acolo. Curios, nu? Dar decenţa nu a fost niciodată partea tare a politicii noastre
contemporane.
Acesta a fost marele delict al Legiunii ! Delictul de iubire de ţară. Delictul de a fi intuit, cu
intuiţia marilor profeţi, pericolul ce ameninţa fiinţa neamului nostru. Delictul de a fi încercat
nebuneşte, cu forţe plăpânde încă, să împiedecăm destrămarea României. Nu am putut-o realiza.
Coaliţia urii ce-a urlat în jurul nostru, a fost mai puternică. Istoria însă ne-a dat dreptate. Şi din
nenorocire cu cât se scurge timpul cu atîta ne-o întăreşte şi mai mult. Suntem şi astăzi primii care
să plângem proporţiile colosale ale acestei dreptăţi pe care am avut-o în interpretarea
evenimentelor politice ce se desfăşurau în jurul nostru
E prea târziu însă pentru deschideri de procese. Ele se vor deschide odată în ţară de către cei
minţiţi şi înşelaţi. Istoria nu se scrie decât cu adevăruri. Adevărata istorie.

Din această cauză călătoream noi cu duba spre temniţa din Suceava, frânţi de oboseală, cu
membrele înţepenite de nemişcare şi flămânzi morţi. Răzbiţi de somn dormeam în picioare
rezemaţi de un perete sau de alt camarad, ce rezista până la amorţirea completă somnul de câteva
minute al prietenului său. Timpul ni se făcea tot mai greu şi acea blestemată dubă încremenise
acolo, pe o linie moartă a staţiei Chitila.
Numai spre seară s-a pus din nou în mişcare, agăţată de un tren oarecare şi a luat drumul spre
pământurile Moldovei. Nu se vedea pe unde treceam, însă bănuiam importanţa gărilor prin
zgomotul lor caracteristic. Ascultam cu nostalgie, într-o religioasă tăcere, forfoteala veselă a
călătorilor, strigătele vânzătorilor ambulanţi, sau câte un râs cristalin de fată. Dincolo de vagonul
nostru viaţa îşi urma cursul ei normal. Ce puţin ne despărţea de ea şi de departe eram totuşi de ea
! Şi noi eram setoşi de viaţă, căci din cupa ei nu apucasem încă să sorbim. Unora de-abia le
mijea mustaţa -ce crime grozave puteau săvârşi aceşti copii pentru a justifica locul ce-l ocupau
în duba aceea ? Alţii erau în toată puterea vârstei şi erau destui şi din aceia pe tâmplele cărora se

25 din 57
zărea drumul parcurs până atunci. Fiecare în parte închidea în el un univers întreg de iluzii, de
aspiraţii, de responsabilităţi sufocate toate fără milă de pereţii neîncăpătorului nostru vagon.
După plecarea din acele staţii păstram mult timp o duioasă tăcere. Fiecare, retras în el, pleca într-
un lung voiaj, liber acum, spre lumea amintirilor lui : spre casa şi părinţii lui, sărmani bătrâni cu
sufletele împăinjenite de teamă şi lacrimile dorului în ochi ; spre fata bălaie de care se despărţise,
parcă era ieri, la colţul de lângă grădina publică ; spre soţiile şi copiii rămaşi singuri în căsuţa din
târgul cu tei pe stradă. Ce-or fi făcând ei ? Cum vor fi trăind ? Desigur că suferă, cu gândurile
spre cei dragi pe care destinul i-a smuls crud, purtându-i prin lumi de idealuri neîmplinite.
Încet, încet, se revenea la realitatea tristă a vagonului nostru. Părea că şi durerile ne mai
slăbiseră, doar foamea îşi arăta colţii din ce în ce cu mai multă furie. Dar aceasta era prietena
noastră, fidela noastră prietenă, ce nu ne mai părăsise din ziua când am fost arestaţi . . .
Începeau să se închege frânturi de discuţii. Curând tema principală a fost închisoarea de la
Suceava şi directorul ei, Mănaru. Un nujme cunoscut în istoria suferinţelor tineretului român.
Acest om se distinsese în prigoana trecută, faimoasa prigoană a lui Carol şi acoliţii lui, prin
cruzimea cu care trata deţinuţii politici. Pe vremea aceea era directorul închisorii din Chişinău.
Celor ce au trecut pe acolo le rămăsese adânc gravată în carne bestialitatea acestui om.
Schingiuirile la care au fost supuşi legionarii acolo erau de-a dreptul înspăimântătoare.
Rafinamentul diabolic cu care-şi pregătea Mănaru marile lui inchiziţii definea perfect tristul
personaj. Îmi povestise un prieten de suferinţe multe scene de acolo, ce păreau ireale prin
brutalitatea lor. Aşa de exemplu, unui legionar legat de mâini şi de picioare, i se introduce var
nestins în cizme şi apoi apă. Când s-a trezit din leşin şi s-a descălţat, rămăseseră lipite de
încălţăminte fâşii de piele. Şi câte alte cruzimi asemănătoare ! În timpul guvernării legionare
fusese arestat împreună cu alţi câţiva din marii noştri torţionari. Dus la Prefectura Poliţiei din
Bucureşti, individul acesta are o atitudine dezgustătoare. Târându-se în genunchi în faţa
fiecăruia, plângea, cerând iertare. Vina nu era a lui, ci a lui Gavrilă Marinescu care dădea aceste
ordine. Scârbiţi de atâta laşitate, camarazii noştri, printre care şi câţiva ce trecuseră prin abatorul
de la Chişinău, îl pune să spele duşumelele Prefecturii, şi-l eliberează. Acuma, odată cu
începerea noii prigoane a lui Antonescu, Mănaru revine la forma-i obişnuită. Iertarea ne-o plătea
acuma cu vârf şi îndesat. Suceava, cu Mănaru în fruntea ei, se transformase într-un loc unde
suferinţele legionarilor ajunseseră la paroxism.
Desigur că ordinele erau severe în toate închisorile din România unde se aflau legionarii.
Provocările, umilinţele, maltratările erau comune în toate. Ceea ce se urmărea era distrugerea
noastră sub orice formă : morală şi fizică. Petrescu, faimosul colonel de justiţie Petrescu, ajuns
astăzi general şi procuror în toate procesele din ţară, inclusiv al lui Antonescu, era marele dirijor,
ca Director General al Închisorilor, al acestei sinistre orchestre. (De câte ori nu l-am auzit eu
însumi pe acest personaj, în discursurile pe care ni le ţinea când venea în inspecţii pe la diferitele
închisori pe unde mă aflam, acuzându-ne de comunism !) . Ei numeau aceasta reeducare. Prima
fază era constrângerea pentru a ne desolidariza de conducerea Mişcării. A doua, distrugerea pur
şi simplu. Nu au realizat nici una nici alta. Încă odată puterea noastră de rezistenţă le-a dejucat
planurile. Spuneam mai sus că obiectivul final era distrugerea noastră, pentru că cei puţini -eu
am cunoscut numai 15-20, dar şi aceştia legionari dubioşi- care au încercat această primă fază a
desolidarizării, cu speranţa că vor fi puşi curând în libertate, aşa cum se promitea, nu au realizat
nimica. Ba din contra, li s-a înrăutăţit situaţia. Au fost separaţi numaidecât de grupul legionar
integru şi amestecaţi cu deţinuţii de drept comun, duceau viaţa mizeră a acestora. Contactul cu
noi le fusese interzis, de teamă că-i vom atrage înapoi. Cu sufletele prăbuşite, fără bucuria unor
mari chemări, aceşti prieteni nu mai ştiau de ce fac viaţă de închisoare. Mai târziu, mulţi dintre ei
au plecat pe front, într-o formulă ingenioasă de reeducare ce se numea acum batalioanele de la
Sărata, ei însă, acei sărmani camarazi ce se desprinseseră de tulpină, au rămas mai departe în
închisoare. Opera guvernului se terminase.
Nu, viaţa legionarilor în închisorile din România nu a fost deloc uşoară. Suceava însă le întrecea
pe toate. Suceava era un caz special. Un caz patologic. Cazul Mănaru.
Iar noi alergam acum prin noaptea friguroasă de martie spre domeniile acestei stârpituri umane.

26 din 57
De-abia a treia zi seara, de la îmbarcarea noastră la Aiud, ajungem la Suceava. Voiajul s-a
terminat. Pe feţele fiecăruia se citea epuizarea totală. Singura iluzie ce-o mai purtam în noi era
un pat în care să ne întindem oasele chinuite.
Vagonul celular a fost tras pe o linie moartă şi în lumina unor puternice reflectoare s-a început
debarcarea deţinuţilor. Într-un careu format împrejurul vagonului aşteptau gardienii cu armele
încărcate. Cine oare s-ar fi gândit la fugă în momentele acelea ? Sau mai bine spus, chiar dacă s-
ar fi gândit, cine ar fi putut-o realiza în condiţiile de extenuare totală în care ne aflam. Operaţia
debarcării nu era uşoară nici ea. Tras pe linie moartă, distanţa între singura treaptă a dubei şi
pământ era destul de mare. Înlănţuiţi câte doi cum eram şi trebuind să coborâm numai câte unul
-nepermiţând uşa celularului ieşirea decât sub forma aceasta- debarcarea nostră devenea o
adevărată problemă. Prima treaptă se cobora bine. Când însă să se sară pe pământ de pe aceasta,
inevitabil, cel ce te urma înlănţuit cu tine şi sleit de puteri, se prăbuşea, spre veselia gardienilor.
Ţin minte că un camarad şi-a spart capul acolo, într-o piatră colţuroasă de pe marginea liniei
ferate. Cei ce coborau în continuare, văzând greutăţile şi pentru a evita căderile, coborau cu mai
multă prudenţă. Se vede însă că pe gardieni îi distra nespus necazurile şi oboseala noastră, căci
primei perechi care încearcă să întrebuinţeze metoda unor mişcări mai lente şi armonizate pentru
a permite camaradului înlănţuit să se mişte mai uşor, i se strigă de jos :
“Coboară bă mai repede, ce, vrei să stăm aici toată noaptea ?”
“Dumneata nu vezi că nu se poate altfel ?” , încercă să se justifice cel interpelat.
“Cine te-a învăţat, bă, să răspunzi unui “Domn gardian” ? Se ezecută (sic) ce spune el şi nu se
discută. Las că te-nvăţ eu disciplina !”
Ne-am uitat la cel ce vorbea. Un om de talie potrivită, îndesat. Cizme lustruite bine şi nasturi
lucitori pe piept. O atitudine marţială ce-ar fi invidiat-o chiar şi un general de armate. Individul
avea trăsături comune, mai mult suave decât dure. Ochi albaştri, limpezi, aproape candizi. Un om
în altă circumstanţă ar fi părut normal, chiar un om bun. Ce enormă diferenţă între înfăţişarea
exterioară şi caracterul său brutal ! Omuleţul acela ne-a turburat viaţa timp de 9 luni în
penitenciarul Suceava. Era Primul-gardian al Sucevei.
Am cutreierat multe închisori din ţară şi am cunoscut mulţi gardieni. Specimene de toate soiurile,
de toate caracterele ca şi în viaţa normală. Am întâlnit şi oameni admirabili, oameni care
înţelegeau nedreptatea ce ni se făcea, care încercau să îndulcească puţin, prin purtarea lor umană,
viaţa şi aşa destul de grea a deţinuţilor. Unii chiar te ajutau cum puteau şi pe ascuns, fie cu o
ţigară vârâtă prin vizeta uşii, fie cu o ştire îmbucurătoare sau cu o vorbă bună în momente de
deprimare, fie numai cu o privire caldă de om, expresie a unui suflet în care, în ciuda meseriei
ingrate pe care-o aveau, nu se ucisese încă omenia românului.
Am întâlnit deasemeni şi specimene abrutizate, oameni din care, dacă a existat cândva, zburase
orice sentiment uman, orice nuanţă de compasiune în faţa suferinţelor altora. Aceşti oameni erau
plaga închisorilor. Aveau ordine drastice şi le executau întocmai, după măsura sufletului lor mic,
sau chiar le exagerau pentru a place superiorilor lor.
Voşniuc, căci acesta era numele primului-gardian, îi întrecea pe toţi. Voşniuc era canalia
personificată. O bestie cu chip de om, pe care suferinţa altora îl amuza. Împreună cu Mănaru
formau o pereche ideală pentru a crea şi a scormoni în suferinţele oamenilor. Mănaru îi dăduse
mână liberă în tratarea deţinuţilor legionari şi Voşniuc se întrecea pe el în fiecare zi, spre plăcerea
superiorului.
Fusese şi el la Chişinău. Biet gardian pe vremea aceea, a făcut serios şcoala lui Mănaru, care
descoperindu-i “calităţile”, îl ia pe lângă el. Va trece apoi cu Mănaru prin toate închisorile unde
era destinat acesta ca director, îi face referate bune şi, câteva luni înainte de sosirea noastră în
Suceava, obţine avansarea lui la postul de prim-gardian. Suceava avea de acum alt stăpân.
Mănaru putea fi liniştit. Opera lui, chinuirea deţinuţilor legionari, va fi continuată cu vigoare.
Prin închisoare Voşniuc umbla ca un cocoş. Gardienii îl temeau, ştiindu-l omul de încredere al
directorului. Se întreceau care mai de care în a ne face viaţa imposibilă, pentru a place acestui
individ. Cei ce schiţau o atitudine mai umană în contactul cu noi, legionarii, erau destinaţi la
posturi de importanţă secundară. Pentru celular numise numai oameni duri ca şefi de secţie. Aşa,
de exemplu, în secţia în care se găsea celula mea, străjuia Pintiuc. O namilă de om, cu o frunte de
două degete şi falca inferioară ieşită în afară. Cu ochii turburi, mereu încruntat, avea un aspect
27 din 57
sinistru. O singură dată l-am văzut râzând, când un camarad, pentru a se distra, îi spusese că, e un
bărbat bine, care desigur place femeilor. Când se decreta operaţia “cazinca” -pe care cititorii o
vor cunoaşte în curând- era acest gardian împreună cu Martiniuc, şeful de secţie de la etajul I,
însărcinaţi cu executarea, căci o executau cu toată forţa şi răutatea lor.
Toţi aceştia se învârteau ca nişte titirezi în jurul lui Voşniuc. De multe ori ne amuzam -era
singura distracţie de acolo- privindu-l pe prim între gardienii lui. Părea un Stat Major în regulă,
pătruns de marea responsabilitate ce aveau. Se jucau aşa de frumos de-a oamenii mari, că ne
provocau veselia.
Cu aceşti oameni trebuia să convieţuim şi nu era deloc uşor. Voşniuc îi încuraja în actele lor
arbitrare. El însuşi îşi petrecea toată ziua pe culoarele celularului instigându-i în a ne provoca.
Prin vorbe, prin gesturi, prin prostia lor de multe ori. Chiar Voşniuc întrebuinţa sistemul, căci
orice reacţiune din partea noastră îi dădea motivul pentru a suprima corespondenţa, puţinele
pachete ce se puteau primi, vizitele, plimbarea regulamentară, etc.
Acesta era omul. Dar nu sufeream numai noi de pe urma sufletului închircit al acestui individ.
Mai sufereau şi familiile noastre, când, foarte rar, puteau să ne viziteze. Nu ştiu ce prostii le
spunea acest om, însă după feţele preocupate pe care le aveau, după sfaturile îngrijorate ce
încercau să ne dea, deducem că Voşniuc vorbise cu ei. Voşniuc le insinuase anumite pericole
iminente ce planau peste viaţa noastră dacă suntem refractari “reeducării” lor, etc, etc. Omul se
amuza probabil, scormonind în suferinţele acelor fiinţe ce nu aveau altă vină decât acela de a fi
familiile noastre. Şi cu toate încercările noastre, după aceea, de a-i linişti, de a le explica
maşinaţiunile administraţiei, plecau de acolo cu teama strecurată în suflet. Lungile perioade de
nepermitere a corespondenţei, restituirea pachetelor, etc. adânceau suferinţa familiilor noastre.
Voi povesti, cu riscul de a mă întinde prea mult (dar din Suceava se pot povesti atâtea) un fapt
concret petrecut acolo pentru a scoate mai bine în evidenţă figura acestei elev al lui Mănaru.
Unui camarad îi muri pe vremea când se găsea la Suceava, tatăl. O telegramă de acasă încerca
să-i anunţe tristul eveniment. Voşniuc însă nu i-o dă, căci prietenul nostru era pedepsit cu
incomunicarea, lucru foarte curent la închisoareadin Suceava. Mama lui neprimind nici un
răspuns, pleacă să vadă ce s-a întâmplat. Prevăzătoare, trece prin Bucureşti, solicită şi obţine cu
chiu cu vai autorizaţie de vizită şi soseşte la Suceava să-şi vadă băiatul. Voşniuc o pune şi pe ea
la curent cu starea de permanentă neascultare a deţinutului respectiv şi gravele pericole prin care
trece viaţa lui dacă nu se face “băiat bun”. Biata femeie plângea în tăcere. O nouă teamă se
strecura în ea. Groaza morţii care-o încercase de curând o năpădeşte din nou. Voşniuc impasibil,
(şi dacă vedeai faţa aceea aproape inocentă nu puteai bănui perfidia personajului) îşi semăna
veninul său. Îl rodea această vizită. Autorizaţia era în regulă. El însă îşi avea socotelile lui cu
deţinutul în chestie. Acuma îi va arăta el cine este primul-gardian Voşniuc. Şi prepară diabolic
următoarea farsă. Administraţia închisorii şi închisoarea propru-zisă se aflau în aceeaşi clădire.
Se pătrundea din una în alta printr-un culoar obstrucţionat de o uşă grea de lemn. Voşniuc o
lăsase pe doamna respectivă în spatele acestei uşi şi cheamă pe camaradul nostru în faţa ei, unde
aştepta Voşniuc. Toată convorbirea dintre ei a fost ascultată perfect de mama lui deţinutului.
Cu un zâmbet de auto-satisfacţie Primul întreabă :
“Ei, ai de gând să te faci om de treabă ?”
Cum ştia că slăbiciunea lui Voşniuc era să facă discursuri proaste, prietenul nostru nu-i răspunse.
“Ce, nu vrei să-mi răspunzi ? Te crezi deştept ?”
“Uite ce, domnule Prim, muzica asta o cunoşteam de multă vreme. Dacă numai pentru asta m-ai
chemat, pierzi vremea degeaba.”
“Vezi ? Nu te schimbi. Eu îţi vreau numai binele. Îmi pare rău de tine, că tu nu eşti ca alţii.
(Trucul acesta îl întrebuiţa cu fiecare). Şti că am ordine drastice pentru voi. V-am spus de atâtea
ori că de nu vă băgaţi minţile în cap va fi rău de voi. De tine-mi pare rău. Ştiu că mă urâţi, dar eu
execut ordinile care-mi vin. Nu vă daţi seama ce vă aşteaptă. Nu vă este milă de familiile voastre
cel puţin? Cu o singură iscălitură poţi fi pus în libertate. Ştii, eu îţi voi pune un referat bun pe
cerere. (Era vorba de formularul de desolidarizare de conducerea legionară ce se găsea tipărit şi
răspândit prin toate închisorile din ţară).
“E tot ceeace voiai să-mi spui? Pot să plec?”

28 din 57
“Stai puţin, (acuma începea marele joc), dacă ţi-aş spune că ai o vizită? Hm, ce zici? Dacă ţi-aş
spune că ţi-a venit mama la vorbitor, tot aşa mi-ai rşspunde? Eu pot să-ţi dau această vizită sau
nu. Uite, dacă-mi promiţi că te vei face om de treabă…”
“De ce umbli cu fleacuri, dle Prim? Ce dracu, doar ne cunoaştem, răspunse camaradul nostru
care întrezări un simplu şantaj în toată discuţia gardianului, păi nu mama, Dumnezeu din cer să
vină şi d-ta nu vei putea face armonică din mine. Nu vezi că e prostie goală ceeace încerci d-ta?”
“Ce bă, mă faci pe mine prost ? Eu sunt primul-gardian aici. Eu pot să-ţi uşurez viaţa, dar şi să te
distrug, etc.etc.
“Uite ce e, (camaradul nostru începu să se enerveze) d-ta poţi face multe acum şi poţi să spui şi
mai multe decât poţi face. Dar viaţa nu se va opri aici în porcăria voastră de închisoare. Mâine
voi putea face şi eu câte ceva şi te asigur că nu e fanfaronadă goală ca a dumitale.”
În momentul acela, lovitură de teatru, poarta se deschide împinsă de un gardian ce intra şi un
moment, prietenul îşi zări mama îndoliată, lividă şi cu faţa scăldată în lacrimi.
“Ce bă? Mă ameninţi tu pe mine? Îţi voi face proces. Te voi condamna. Aici îţi vor putrezi
oasele! Duceţi-l de aici! La celulă! Te-nvăţ eu minte! Asasinilor! Bandiţilor!…” urla primul-
gardian, în timp ce camaradul încadrat de două namile, încovoiat de îndoială şi cu sufletul ca o
rană deschisă se îndrepta năuc spre celula lui. “Mama în doliu? Doamne, ce s-a întâmplat afară?
Cine a murit? Sora lui? Nu se poate. Era tânără, mai mică decît el. Nu, nu poate fi ea! Tatăl? Nu
poate fi nici el. În nici un caz nu poate fi el, căci cu cine rămîne familia? Şi totuşi cineva din
familie a murit, dar cine? Doamne, de ce nu ne aperi de loviturile pe la spate?… Nu-şi dădu
seama că era în celulă decât în momentul când poarta s-a închis cu zgomot în spatele lui.
Voşniuc avea acum motiv pentru anularea vizitei: ameninţarea superiorului, art. X din codul
penal al închisorilor.
Mama camaradului nostru a plecat distrusă din Suceava. Venise din altă margine a ţării pentru a-
şi vedea singurul fiu. Venise să-şi plângă pe umărul lui văduvia timpurie. Înfruntase
incomodităţile unui voiaj lung cu trenul în timp de război şi se întorcea mai tristă, mai îndurerată,
mai chinuită încă de cum venise. La Bucureşti s-a plâns la Direcţia Generală a Penitenciarelor
care-i dăduse autorizaţia. Lui Voşniuc însă nu i s-a întâmplat nimic. Guvernul avea nevoie de
astfel de oameni. Trebuia să jucăm pe sârmă ca nişte maimuţe, aşa cum voiau ei. După mult
timp, când Mănaru a plecat de la Direcţia închisorii Suceava şi s-a reluat corespondenţa permisă
cu casa a putut afla prietenul nostru adevărata cauză a doliului mamei sale. Mult timp se
zvârcolise singur în celula lui cu întrebarea dureroasă înfiptă în creier, “Cine a murit?” Era tatăl
său.

Acesta era profilul moral al acestui individ. Văzându-l acolo, în faţa vagonului, ţanţoş ca un
berbec, nu bănuiam de ce poate fi capabil acest specimen uman.
Debarcarea din vagonul-dubă terminată, luăm drumul închisorii. Forţele noastre erau slabe, aşa
că imprimau mersului nostru un ritm mai lent, spre enervarea gardienilor noştri. Tot drumul nu
am ascultat decât ameninţările lui Voşniuc. Şi într-adevăr şi le-a pus în practică apoi. Şi cum le-a
mai pus !
Eram în Suceava. Capitala lui Ştefan cel Mare, cuib de măreţie a istoriei româneşti. O străbăteam
acum în noaptea friguroasă, cu zgomotul monoton al lanţurilor ce le târam greoi pe străzile
desfundate. Visasem reînvierea spiritului Sucevei eterne peste toată ţara, iar acuma ne întorceam
învinşi, legaţi de picioare ca borfaşii de rând şi mânaţi din spate de armele încărcate ale fraţilor
noştri.
Închisoarea aşezată la marginea oraşului avea o faimă neagră în lumea deţinuţilor. Cei de drept
comun o botezaseră de mult “mormântul fără cruce”. Ca toate temniţele, edificii ce nu excelează
prin frumuseţea lor, închisoarea Sucevei se ridica tristă şi solitară în mijlocul unei curţi
împrejmuite cu ziduri înalte de piatră. Clădită ca o cutie cu forme rigide şi fără nici-o preocupare
estetică, temniţa din Suceava avea un aspect posomorât şi deprimant. Numai văzând-o din afară
şi te înspăimânta. Zidurile înegrite de vremuri şi roase de stihii erau străpunse din loc în loc de
ferestrele îngrătuite cu drugi de fier, ca nişte ochi lugubrii ce proiectau în afară tristeţea vieţii ce
se scurgea în interiorul ei. O apariţie dramatică, fără sens real parcă, acolo pe dealurile senine ale
Sucevei. Între zidurile acelea apăsătoare, o lume aparte, o lume desprinsă de lume, lâncezea încet
29 din 57
; nişte fiinţe stranii, cu obraji ofiliţi, cu mersuri tărăgănate, ieşite din timp, cu slabe pâlpâiri de
viaţă în ochii întunecaţi erau locuitorii acestui “mormânt fără cruce”.
Interiorul închisorii era deasemeni deprimant. Culoarele întortochiate, înguste şi întunecoase,
fumurii, căci varul nu trecea prin închisoarea Suceava, erau complet izolate unul de altul.
Lespezi grele de piatră, înngrite în fiecare zi cu păcură – singurul desinfectant ce-l aveam acolo –
trezeau sub paşii noştri ecouri sinistre, sparte de pereţii groşi. Câteva uşi de fier semnalau
încăperile deţinuţilor. În contrast cu alte închisori unde etajele erau despărţite prin plase de
sârmă, dând astfel culoarului o oarecare atmosferă de viaţă, de familiaritate chiar, platforme grele
de piatră şi ele –totul era piatră masivă în Suceava- despărţeau şi separau etajele acesteia. În
forma aceasta izolarea era totală, iar singurătatea lua dimensiuni dureroase. Fiecare culoar era o
unitate separată, forma o închisoare aparte. Nu exista practic posibilitate de contact între ele, nu
se puteau transmite ştiri de la una la alta şi de multe ori erau supuse la regimuri diferite,
depinzând de buna sau reaua dispoziţie a gardienilor şefi de secţie.
În subsolul mucegăit şerpuiau alte culoare. Acolo era instalată bucătăria şi magazia de alimente
în care, spuneau deţinuţii de drept comun care se ocupau cu bucătăria, abundau şobolanii. Iar
într-un colţ şi complet separată zăcea faimoasa “Cazincă”.
Aceasta era un fel de cuşcă în perete, mai scundă decât înălţimea unui om iar lăţimea şi
adâncimea nu întreceau pe aceea a unei persoane. O uşă de fier îngustă o separa de culoar. Era
locul de inchiziţie al închisorii sucevene. Cred că foarte puţini legionari n-au cunoscut trista
“Cazincă”. Unii au trecut de nenumărate ori prin ea căci Voşniuc o utiliza cu regularitate. Motive
găsea el destule, căci provocările deliberate ale acestei bestii cu chip de om te făceau să-ţi pierzi
controlul nervilor şi scandalul era gata. Cazinca îşi înghiţea apoi prada. Cu corpul îndoit în formă
dureroasă, cu genunchii înfipţi în uşă şi cu spinarea aşezată de zidul acestei cuşti, orice mişcare
era imposibilă. În puţine ore amorţirea era totală. Iar seara, după închiderea regulamentară a
celularului, urma invariabil sesiunea de bătaie, când, deţinutul complet amorţit nu mai riposta în
nici un fel. Nici forţă să strige nu mai avea. Prin uşa deschisă a Cazincei curgeau pumni grei în
pântecele şi pieptul celui pedepsit. De cap nu se atingeau niciodată ca să nu lase urme. Pintiuc şi
Martiniuc erau maeştrii executanţi. Pedepsitul, când nu leşina, putea doar să înjure slab şi să
scuipe aceste bestii. Îşi ştergeau liniştiţi saliva de pe feţă şi continuau mai departe operaţia. Apoi
se încuia din nou cuşca şi până seara următoare se aşternea liniştea cea mai adâncă.
Raţia de mâncare în astfel de cazuri era redusă la o bucată de pâine sau mămăligă şi o cană cu
apă. Aşa se petrecea în Cazinca o zi, două sau chiar trei, depinzând de toanele executanţilor, de
existenţa, la rând, a altor cazuri sau de rezistenţa deţinutului. Procesul de încarcerare în Cazincă
era ingenios şi el. Se scotea respectivul pedepsit din celula lui sub un pretext oarecare. Fie o
formalitate ce trebuia să o facă la cancelarie, fie anunţarea unei vizite, fie pretextul unei
schimbări de celulă, etc. În forma aceasta camarazii lui nu aflau ce se petrecea în subsolul
întunecos decât după ce actul de cruzime se consuma, fiind povestitorul cel în cauză. Îmi
amintesc de un caz, dintre multele cazuri petrecute la Suceava. Unui camarad, macedonen, tare
ca un taur, i se anunţă mutarea în altă închisoare. Omul răsuflă uşurat. S-a terminat pentru el
coşmarul Sucevei. Îşi adună la repezeală puţinele-i bagaje şi-şi ia rămas bun de la camarazi,
cărora le-a putut anunţa evenimentul fericit. Cu câteva zile mai înainte avusese un conflict cu
primul-gardian, pe care a lipsit puţin ca să nu-l trăznească în cap cu pumnul lui greu. În loc de
transportare la altă închisoare însă, ajunge la Cazinca. Trei zile şi trei nopţi consecutive a fost
chinuit barbar în acea cuşcă. A fost perioada cea mai lungă pe care a putut-o suporta cineva la
Cazimca. Scos de acolo în stare de aproape inconştienşă, a fost închis o săptămână într-o celulă
izolată pentru a se repune pe picioare. Când a apărut din nou în lumea noastră, numai atunci am
aflat adevărul. Şi îl invidiam că scăpase de Suceava lui Mănaru şi Voşniuc !! În zilele următoare
însă, primul-gardian îl evita în mod prudent.
Cazinca a avut influenţe nefaste pentru mulţi din camarazii noştri. Acolo între acei tragici pereţi
mulţi dintre noi şi-au lăsat fâşii din sănătatea lor.

Urcând atunci în noapte drumul închisorii ignoram aceste detalii ale Sucevei pe care le vom
descoperi cu timpul, din plin.

30 din 57
Coloana noastră pătrunde, în sfârşit, pe poarta grea ce s-a deschis cu lenevie. Eram deja înăuntru.
Eram pensionarii închisorii Suceava. Aliniaţi pe un culoar obscur, luminat numai de nişte
opaiţuri fumegânde ce desenau pe pereţi nişte stranii umbre jucătoare, aşteptam extenuaţi
începerea formalităţilor de încarcerare. Ni s-au scos lanţurile. Ce uşurare ! Majoritatea aveam
glezna roasă până la sânge de veriga ce-o târâiam de trei zile după noi. Dar bucuria a fost de
scurtă durată, căci pretextând ora târzie -era mult după miezul nopţii- percheziţia regulamentară
nu se putea face. “Domnii gardieni” erau obosiţi. A trebuit să ne dezbrăcăm, rămânând numai în
cămaşă şi indispensabili, ni s-au ţintuit din nou fiarele la picioare -nu ştiu de ce, căci eram între
zidurile închisorii- şi am fost conduşi, aşa dezbrăcaţi, într-o cameră comună. În forma aceasta
Voşniuc îşi punea în practică ameninţările de pe drum. Nici unul dintre noi nu mai putea
reacţiona. Eram prea obosiţi pentru a schiţa cel mai mic gest de protest. Camera unde am fost
aşezaţi avea un prici mare de-a lungul unui perete întreg, făcut din scânduri şi acoperit cu nişte
rogojini. Drept învelitoare numai acoperişul, căci eram la ultimul etaj. Am pus rogojinile pe jos
pe lespede şi ne-am aşezat fiecare cum am putut : în pat pe scândurile goale iar jos pe rogojinile
îngheţate de răceala pietrei. Pe noi aveam doar cămaşa şi indispensabilii. Frigul era groaznic.
Prin numărul nostru căutam să-i atenuăm furia, strângându-ne unii în alţii. Nu puteam vorbi, căci
strângeam fălcile pentru a împiedeca dansul nebun al dinţilor. Drept mâncare ni s-a adus la prânz
un terci de mălai. Nu ne puteau oferi altceva deoarece, sosind târziu, nu eram băgaţi în porţie
până în ziua următoare. Din bunăvoinţa domnului director însă -aşa ne-a spus Voşniuc- ni se
preparase special acest suculent prânz.
Terciul nu era bun, avea miros de mucegai, dar reprezenta ceva cald în stomacurile
noastre. De percheziţia lucrurilor şi definitivarea stării noastre în penitenciar, nici vorbă însă. Nu
avea ordin . . .. nu aveau timp . . . Aşa ni se răspundea invariabil la întrebările noastre. Trei zile a
durat starea aceasta. Dezbrăcaţi, legaţi de picioare şi claie peste grămadă în camera aceea, făcea
aceasta parte din opera de reeducare ce se încerca cu noi. Iar când, în sfârşit, ni s-a făcut
percheziţia am rămas cu aproape nimic din aşa de puţinele noastre lucruri. O cămaşă în dungi
reprezenta Garda de Fier. Un pulover de culoare verzuie sau chiar albastră reprezenta verdele
legionar şi era confiscat. O haină mototolită în careuri purta pe ea semnul fatidic pentru ei, iar
batistele a căror dungi marginale se încrucişau la colţuri erau corpuri interzise. Majoritatea dintre
noi purtam deja hainele vărgate ale deţinuţilor. L-am întrebat pe primul-gardian -căci el
conducea operaţia şi făcea recunoaşterea corpurilor delicte ale boarfelor noastre- cum se explică
că nu se confiscau şi aceste haine, deoarece purtau dungi mult mai pronunţate decât sărmanele
noastre cămăşi ?
“Să nu mă-nveţi tu pă mine regulamentul închisorii”, fu răspunsul său.
În sfârşit ni s-au scos definitiv şi fiarele, ne-au făcut fişele de încarcerare cu amprentele digitale
ale fiecăruia şi am fost repartizaţi pe diferite culoare. Unii au fost băgaţi în camere comune
-aveau condamnări uşoare- iar alţii în celule individuale.
Celula noastră era tristă. La fel ca toate celulele din lume. Dar aceasta părea şi mai tristă încă.
Patru paşi în lung, un pas şi jumătate în lat erau dimensiunile ei. Lespezile de piatră de pe jos pe
care în fiecare dimineaţă trebuia să le ungem cu păcură -aşa era regulamentul- desprindeau un
miros greu, ameţitor. Pereţii fumurii erau plini de inscripţii săpate în ei de toate generaţiile de
deţinuţi care au trecut pe aici. Multe inimi străpunse de suliţe, multe inscripţii plângăreţe şi multe
pornografii deasemenea erau zgâriate pe aceşti pereţi. O uşă de fier, încuiată cu o cheie cât toate
zilele ce atârna la brâul gardianului de secţie, o unea cu culoarul. Opusă uşii şi destul de sus
pentru a nu avea acces la ea, străpungea zidul gros o fereastră cu zăbrele ruginite. Geamurile
mate de murdărie fuseseră cândva vopsite cu alb. De-a lungul unui perete zăcea, obosit de
bătrâneţe, un pat de fier ce cândva fusese vopsit. Salteaua de paie ce de mult se transformase în
pleavă, făcea nişte curioase protuberanţe destul de incomode când te întindeai pe ea. Mai exista
şi o pătură aspră mai mică decât cele obişnuite, aşa că dacă încercai să-ţi acoperi pieptul se
dezgoleau picioarele şi invers. Singura formă acceptabilă de a te păzi contra frigului era să-ţi
aduci genunchii la gură, căci numai aşa pătura penitenciarului realiza integral acoperirea
corpului. În colţul de lângă uşă domnea hârdăul atât de temut de pudicitatea noilor condamnaţi.
Şi nimic mai mult, căci în celulă nu aveai dreptul să ţii nimica. Vesela noastră particulară
rămăsese la magazie împreună cu celelalte obiecte confiscate. Se repartizau, atât la prânz cât şi
31 din 57
seara, cele trebuincioase : o strachină de pământ şi o lingură de lemn, amândouă proprietatea
închisorii. După întrebuinţarea lor se scoteau afară, se adunau de către ordonanţa de drept comun
şi tot el le spăla. Apoi le repartiza din nou pe culoare lângă uşa fiecăruia, aşteptând întrebuinţarea
următoare. Acest sistem absurd, pe care nu-l mai întâlnisem la alte închisori pe unde am colindat,
constituia un adevărat calvar pentru noi. Niciodată nu ştiai cine a mâncat înainte din strachina
respectivă, mai ales că erau acolo şi destui deţinuţi de drept comun -indivizi de toate categoriile-
. Scârba cu care ne mâncam porţiile de ciorbă era permanentă. Noroc că mâncarea nefiind deloc
grasă, spălatul strachinilor era uşurat. Mai greu era cu lingurile de lemn, care purtau obraznic de
evident urmele întrebuinţărilor anterioare. Soluţionasem însă repede şi problema aceasta. Pur şi
simplu, nu le întrebuinţam. Ne sorbeam ciorba noastră direct din strachină ca pe un ceai, de care,
de altfel, nu se diferea decât prin mirosul ei dezgustător.
Cărţi, hârtie sau creion nu se pomeneau acolo. Ţin minte că după câteva zile de la încarcerarea
noastră, i-am cerut gardianului Biblia ce-mi fusese oprită la magazie cu lucrurile confiscate. S-a
uitat la mine cu curiozitate, cum te uiţi la o fiinţă stranie, din altă lume. Părea speriat de
îndrăzneala mea. Carte în celulă ? Asta nu se mai pomenise în Suceava. (Mult mai târziu, după
plecarea lui Mănaru, mi-am putut recăpăta Biblia).
Aşa că ziua întreagă ne-o petreceam între aceşti strâmţi pereţi fără a putea face nimica care să ne
sustragă atmosferei apăsătoare ce domnea înăuntru. Singurătatea căpăta astfel aspecte dureroase
în celula Sucevei. Eram sculaţi cu regularitate la 4 şi jumătate – 5 dimineaţa pentru a ne lua
porţia de terci nesărat, care constituia micul nostru dejun cotidian. Se întindea lung după aceea
aşteptarea mesei de prânz. Opt ore de aşteptare, cu stomacurile goale, cu gândurile goale, cu
sensul existenţei noastre acolo mai gol încă de orice conţinut. Opt ore întregi plimbându-ne cu
ochii pe pereţii înnegriţi şi goi, cu aceeaşi pată de cer posomorâtă ce se prelingea în celulă prin
ochiul ferestrei deschise. Aceste opt ore erau tot atâtea eternităţi. Ce greu trecea timpul la
închisoarea din Suceava ! Părea că se distreză nebunatic, trecând prin culoarele şi celulele
noastre în ritmul unui melc somnoros. Singurele puncte de reper în jurul cărora ni se învârtea
toată viaţa erau numai prânzul, plimbarea de o oră după masă (când nu era suprimată de
capricioşii administraţiei închisorii) şi cina. Între ele se întindea chinuitor nimicul. Aşteptarea. O
lungă şi dureroasă aşteptare, fără conţinut, fără o ceva determinant. Nu puteam gusta din
voluptatea ei, căci în Suceava ea nu avea obiect, nu se concretiza în nimic. Un nimic chinuitor,
înăbuşitor. Fiecare fibră a cărnii, fiecare firişor plăpând al nervilor noştri se dispersau, se
scufundau în acest nimic haotic. Ne strivea, ne pierdeam în el. Noi înşine deveneam un nimic în
care numai foamea noastră, numai durerile reumatismelor noastre, sau scărpinările noastre erau
expresii tangibile de viaţă. Şi aceasta ceas după ceas, zi după zi, luni întregi.
Totuşi încercam să nu ne lăsăm copleşiţi, să dăm bătălia acestei atmosfere distrugătoare. Ore
întregi ne refăceam viaţa din crâmpeie de amintiri. Luam câte o problemă şi încercam
dezvoltarea ei logică, într-o imaginară convorbire cu noi înşine. În fiecare zi ne impuneam
această disciplină mintală, ca un ultim remediu ce ne stătea la îndemână pentru a nu ne prăbuşi.
Iar când nu ne puteam gândi, ne rugam. Ne rugam de multe ori pe zi. De câte ori simţeam
slăbindu-ne forţele, de câte ori simţeam gândurile încâlcindu-ni-se grotesc unele în altele, ne
rugam. Rugăciunea ne făcea un mare bine. Se linişteau zbuciumările sufletului, ni se limpezeau
iarăşi gândurile noastre. Iar când nu ne mai puteam nici măcar ruga, căci erau zile când nervii
noştri slăbiţi şi excitaţi nu ne mai permiteau nici cea mai mică concentrare, ne plimbam prin
celulă în sus şi-n jos, numărând paşii cu glas tare pentru a omorî ecoul lor trezit de lespezile de
piatră, ecou ce ne irita şi mai mult nervii. Patru paşi în sus, patru paşi în jos. De câte ori nu am
ajuns cu numărătoarea lor la 10 şi 15.000 de paşi, făcuţi acolo în spaţiul de trei metri ai celulei
mele. Când totul se învârtea în jurul nostru, cădeam pe paturi şi dacă adormeam ameţiţi câteva
minute ni se părea o mare realizare.
De asemeni ne făcea un mare bine ora de plimbare regulamentră, când nu ni se anula din diferite
considerente. Mişcându-ne în cerc, la doi metri distanţă unul de altul, ne umpleam plămânii de
aerul curat al dealurilor sucevene, înşelam vigilenţa gardianului păzitor şi mai prin semne, mai
prin şoapte abia perceptibile, schimbam impresii între noi, ne strecuram noutăţi aflate, ne
încurajam reciproc. Întâlnirile noasrtre, chiar aşa, tacite, ne provocau o relaxare generală a
nervilor, o pace internă plăcută. Nu mai erai singur. Alături de tine alte fiinţe de care te lega
32 din 57
aceleaşi idealuri, cu aceleaşi gânduri şi aceleaşi dăruiri sufereau aceleaşi lovituri infame pentru
credinţa lor. Suferinţa noastră căpăta proporţii, se sublima, se proiecta în sus ca un grandios
monument clădit zi de zi din trudele tuturor. Nu mai eram singuri. Eram un tot, un tot organic pe
care nu-l va putea distruge acea coaliţie a urii care zbiera frenetic şi hămesită în jurul nostru.
Jocul pasiunilor lor mărunte nu se va putea realiza. Ei ne loveau infam, cu laşitate disperată, noi
priveam rugul martirilor noştri, puneam temelie cu suferinţele proprii şi ne rugam lui Dumnezeu.
Eram mai tari decât ei. Întotdeauna am fost mai tari decât ei. Niciodată nu am simţit cu
intensitatea cu care am simţit-o în Suceava, comunitatea de gânduri, de năzuinţe şi de destin a
noastră, a tuturor legionarilor. Ne întorceam în celulele noastre liniştiţi. Acolo reluam lupta cu
golul ce ne înconjura şi voia să ne distrugă. Rezistam. Trebuia să rezistăm. Aveam suficientă
tensiune internă pentru a putea rezista.
Mănaru şi ai lui îşi dădeau seama de marele efect ce-l avea asupra noastră plimbarea
regulamentară. De aceea încerca să o limiteze cât mai mult. Toate motivele erau speculate în
acest sens. Îmi aduc aminte de un camarad căruia i se ţintui fereastra în cuie şi i s-a anulat total
plimbarea. Motivul ? Cum de nu ! Fiind înjurat în mod murdar de un gardian i-a aruncat
acestuia blidul cu ciorbă ce tocmai îl primise în cap. După sesiunea regulamentară de la Cazinca
a fost aruncat în celula lui. 40 de zile a trăit acest om singur, între cei patru pereţi goi, fără să-şi
poată aerisi camera, fără să-şi poată scutura pătura, fără să poată vedea pe nimeni, decât figura
sinistră a călăului său. A rezistat însă disperat încercărilor de anihilare. Când, după plecarea lui
Mănaru, a fost scos afară, păşea printre noi tăcut, cu privirile pierdute. Nimeni nu a fost capabil
să-l facă să vorbească în primele zile. Încet, încet îşi reveni însă şi ne povestea ce groaznice
senzaţii de destrămare a fiinţei lui a simţit în tot acest timp.
În ceea ce priveşte alimentaţia, era şi ea specială, căci Mănaru imprimase amprenta specificului
său în toate aspectele vieţii deţinuţilor din Suceava. Terciul de mălai, în care mălaiul se manifesta
doar prin culoarea gălbuie ce-o dădea acelei ape călduţe şi prin gustul de mucegai ce nu-l părăsea
niciodată, constituia masa de dimineaţă. Ciorba de toate zilele era cea de sfeclă. Ciorbă de sfeclă
la prânz, ciorbă de sfeclă, seara. Gustul ei nu excita deloc apetitul. Îmi amintesc de primele zile
ale mele în Suveava când, cu toată foamea mea, cu toată grozava mea foame, mi-a fost imposibil
să gust cel puţin faimoasa ciorbă de sfeclă. Mă limitam la boţul de mămăligă cenuşie şi cleioasă
ce-ţi lăsa toată ziua un gust amărui în gură. Şi majoritatea camarazilor făceau ca mine. A trebuit
însă să-mi înfrâng scârba, căci nevoia unui aliment se făcea tot mai mult necesară. Sorbind
pentru prima oară acea zeamă roşiatică am simţit o sudoare rece năpădindu-mi tot corpul.
Această sudoare mi-a revenit regulat, de câte ori muiam buzele în ciorba de sfeclă din Suceava.
De multe ori însă, fie că nu se găseau sfecle pe piaţă, fie că preţul lor nu se acomoda cu sărmana
noastră alocaţie de deţinut politic, sfecla se înlocuia cu borhot. În apropierea Sucevei se afla o
mare fabrică de zahăr aşa că subministrarea acestui reziduu era asigurat permanent şi, probabil,
la un preţ interesant pentru administraţie. Se fierbea borhotul puţin în apă, se adăuga puţină
verdeaţă pe deasupra şi ciorba noastră era gata. În astfel de ocazii porcii tuturor gardienilor
făceau banchet. De multe ori ciorba noastră se prepera nesărată, luând un gust şi mai îngrozitor.
Alte ori se prepara cu raţia întreită de sare, transformând nenorocita de ciorbă într-o saramură ce
ne ardea buzele. Cum aceste accidente se întâmplau destul de des, intenţionalitatea era vădită. De
două ori pe săptămână ni se schimba meniul : joia şi duminica. Joia se obişnuia o ciorbă de
fasole sau cartofi, iar duminica de arpacaş cu carne. În ce priveşte ciorba de joi, niciodată nu
eram siguri de compoziţia ei. Ne distram de multe ori, încercând în timpul plimbării să
descoperim compoziţia ciorbei noastre. Unii spuneau că a fost fasole, alţii susţineau că era de
cartofi şi rare ori se ajungea la unitate de criterii. Faptul este uşor de explicat. Mâncările se
preparau cu raţii mult inferioare celor regulamentare -şi în asta Mănaru nu prea făcea caz de
regulament- iar bucătarii, deţinuţi de drept comun, la împărţirea ciorbei în hârdaiele respective,
ne scoteau nouă, deţinuţilor politici, zeama de deasupra iar restul îl trimiteau prietenilor lor. N-o
făceau din rea credinţă. Îi rodea şi pe ei aceeaşi teribilă foame, foamea din Suceava. Iar ciorba de
duminică era un dezastru. Singura zi din săptămână când în programul alimentaţiei noastre ar fi
trebuit să intre proteinele provenite din carne. De câte ori însă, eu personal cel puţin, am văzut
ceva asemănător a carne prin farfuria mea, era aceasta sau o bucată de bojoc, sau de burtă, mai

33 din 57
tare decât talpa, sau un osicior de care atârnau încă disperate câteva firişoare zdrenţăroase de
carne.
Numai de două ori pe săptămână ni se dădea pâine. O pâinişoară cât un pumn de pitic. Dispărea
cu o rapiditate de nălucă şi era singurul moment când simţeam o relativă satisfacere a apetitului
nostru sălbatic. Restul zilelor ne mulţumeam cu mămăliga. Nu ştiu din ce era făcută însă avea o
culoare tuciurie şi mult timp după terminarea mesei noastre o simţeam încă în stomacuri ca pe un
bulgăre ce rezista digestiei.
Mâncam aşezaţi pe pat, cu mămăliga pe un genunchi şi strachina cu zeamă pe altul. Mâncam
repede, ca într-o corvoadă obligatorie şi neplăcută de care vrei să scapi cât mai curând.
La toate acestea se mai adăugau şi mizeriile inerente unei închisori din România. În special ne
descompunea lipsa totală de igienă. Gângănii nedorite, supărătoare, scârboase îşi făcuseră
adevărate cuiburi pe corpurile noastre, iar numărul lor înspăimântător era în creştere progresivă.
Din orice parte a corpului, la orice oră din zi sau din noapte puteam scoate de pe noi specimene
dezgustătoare şi bine crescute. Erau, împreună cu ploşniţele, singurele fiinţe care trăiau bine în
închisoarea din Suceava. Le omoram mereu, dar nu le puteam răzbi. Toate măsurile pe care le lua
administraţia închisorii era tundera părului, ungerea lui cu gaz şi găurirea pielii cu anti-tifice.
Baie nu am făcut decât de două ori în tot timpul perioadei Mănaru, iar insecticidele erau lucruri
necunoscute în Suceava.

Aşa s-a scurs viaţa noastră în acea închisoare până când, într-o zi, am fost adunaţi toţi în curtea
închisorii, unde Mănaru voia să ne vorbească. Ce mai voia oare omul acesta să ne mai spună ?
Ne mai ţinuse câteva discursuri şi-i cunoşteam sloganele enervante. De data asta însă era ceva
special. Era discursul de despărţire. Mănaru pleca din Suceava pentru a învenina viaţa altora în
alte închisori. Încercând să justifice viaţa grea împusă nouă prin ordinele primite de la Centru,
aveam impresia că acest individ crud insinua un alibiu pentru o eventuală zi de mâine. Ne uitam
cu scârbă la el. O scârbă imensă ca în faţa unei tărătoare pe care o simţi atingându-ţi pielea.
Stăteam acolo, în faţa lui, ca nişte schelete pe care atârnau grotesc hainele vărgate de puşcărie.
Un front întreg de schelete din care numai ochii emanau sclipri de viaţă, iar el, această brută care
ne adusese în această situaţie, impasibil şi laş, încerca să se justifice, să se scuze cu formula
ordinelor primite. Când la sfârşitul discursului a încercat să-şi ia rămas bun, o tăcere profundă a
fost răspunsul frontului nostru.

Cel ce a venit după Mănaru la direcţia închisorii era complet opusul celui ce a plecat. Şi-a dat
seama numaidecât de situaţia noastră şi prima măsură pe care a luat-o a fost să ne lase toată ziua
în curte, în aer curat, în bătaia soarelui. Ne găseam cu toţii într-o stare de anemie pronunţată.
Îmbunătăţi numaidecât mâncarea şi a ordonat o asistenţă medicală serioasă. A permis
corespondenţa cu familiile şi au început să sosească pachete cu alimente. Încet, încet am intrat
într-un fel de convalescenţă. Câţiva au fost trimişi repede la penitenciarul-spital din Braşov. În
plămânii lor, experienţa Mănaru a lăsat urme dezastruoase.
Acest om, pentru care recunoştinţa noastră va fi permanentă, nu a rămas mult la direcţia
penitenciarului din Suceava. Câteva luni mai târziu a fost transferat la altă închisoare numai de
deţinuţi de drept comun. Colonelul Petrescu aflase de bunăvoinţa directorului faţă de suferinţele
şi necesităţile noastre. Se zvonea că Voşniuc făcuse nenumărate denunţuri.
Dar eu nu mai eram la Suceava, căci într-o zi , înlănţuit din nou, împreună cu alţi camarazi
străbăteam din nou Suceava, transferaţi la alte temniţe din ţară, spre alte experienţe pe care
guvernul român le făcea cu noi, legionarii.

Aici sfârşeşte povestea Sucevei, acel “mormânt fără cruce”. Multor cititori li se va părea
neverosimilă. Mie chiar, cu toate că trăită, mi se pare astăzi neverosimilă, mi se pare un coşmar.
Şi totuşi e o frântură numai dintr-o mare realitate. Realitatea suferinţelor legionarilor în temniţele
româneşti unde erau aruncaţi de administraţia ţării pentru a nu-i turbura guvernarea cu
imperativele româneşti pe care le propunea Mişcarea Legionară. Pentru mulţi dintre noi, pe lângă
timpul pierdut acolo când puteam fi mai folositori neamului nostru ce se afla în război, a mai
însemnat şi lăsarea de fâşii din sănătatea noastră pe culoarele înegrite ale acelei sinistre închisori.
34 din 57
Barcelona, iulie 1957

SÃRATA

NICOLAE ROSCA

-fragmente-

CUVÂNT INAINTE

Incă nu s'a scris nimic despre Sărata. Aşa cum asupra atâtor alte momente grele din viata
Legiunii Arhanghelul Mihail, despre nedreptătile şi chinurile la care au fost supuşi militantii
acestei organizaţii politice româneşti, in frunte cu intemeietorul ei, Corneliu Zelea Codreanu,
ne-au rămas relatări şi mărturii, majoritatea aşternute «in fuga condeiului, depe câmpul de
luptă, in mijlocul atacurilor», o profundă tăcere domneşte peste ultimul episod al sângeroasei
prigoane antonesciene: Batalioanele de reabilitare dela Sărata.
O explicaţie a acestei lipse din publicistica legionară nu este greu de găsit. Dela Sărata,
unde pătura politicianistă română, crudă şi inconştientă, ascunsă in umbra lui Antonescu,
săvârşeşte ultimul său masacru contra legionarilor, puţin inainte ca ea insăşi să fie exterminată
de tavălugul comunist, nu s'a mai salvat aproape nimeni ca să povestească. Puţinii legionari
care au supravietuit Săratei -şi asta datorită numai faptului că sfârşitul tragic al războiului
nostru la o dată neprevăzută a dejucat planul trasat de duşmanii Legiunii- au fost înghititi şi ei
de marea tăcere care s'a aşternut peste tara noasastră de când a căzut pradă in ghiarele
comuniştilor. Căci dacă nu au murit prin închisori sau prin lagărele de muncă fortată, cu care
comuniştii au presărat fata chinuită a României, ei au fost puşi in imposibilitate de a spune
ceva. Căci cine, in afară de spălăteii şi de fătii guvernului comunist, cu versiunile lor
comandate, înveninate şi tergiversate, mai poate scrie ceva acolo? Cine poate impărtăşi astăzi,
noilor generatii româneşti, ceva din experienta trecutului, unde fără îndoială, existenta
LEGIUNII ARHANGHELUL MIHAIL, înalta trăire şi apriga ei luptă anticomunistă pentru
salvarea poporului nostru, ocupă un loc de frunte? Cine poate depăşi astăzi, in România
încătuşată şi umilită, graniţele trasate ale adevărului lor istoric, «adevărului comunist?».
Sărata, cu batalioanele ei de «reabilitare», formulă cinică prin care legionarii sunt azvârliti
pe front in condiţii câinoase, umilitoare şi deadreptul neeficiente pentru mersul războiului, a
însemnat un capitol sângeros înscris in activul de suferintă al Gărzii de Fier. Acolo se
nimicesc stupid sute şi sute de oameni cari făceau parte din pătura intelectuală cea mai aleasă
a tării noastre. Medici, avocaţi, ingineri, asistenti universitari, ofiteri de diferite gradaţii şi
foarte multi studenti, îşi pierd viaţa in batalioanele din Sărata, vărsând sângele lor generos
pentru idealul ce-i însufletea.
S'ar putea spune că dramatizăm lucrurile, că a muri pe front este un fapt curent legat de
insăşi esenta războilui, o lege inexorabilă a acestuia şi că legionarii n'au făcut altceva decât să
o urmeze şi ei din momentul ce au păşit in prima linie a bătăliei. Desigur că in războiu este
uşor să te întâlneşti cu moartea. Toti luptătorii cunosc acest risc pe care-l acceptă cu o linişte
mai mult sau mai putin profundă, ce depinde de gradul lor de educatie morală şi naţională, de
35 din 57
vitejia lor şi, mai ales, de capacitatea idealului ce-i mână in luptă. Ei mai ştiu însă şi asta
linişteşte instinctul de conservare al individului şi-i face viata mai putin încordată pe front, că
această intâlnire cu moartea este numai o probabilitate, aşa cum probabilitate este, (la un grad
mult mai accentuat), să nu dai ochii cu ea. Moartea este numai un risc acceptat de orice
individ bine născut, când Patria lui este primejduita de un duşman exterior. Niciun luptător nu
are certitudinea absolută că merge la o moarte sigură. Ba din contră, din momentul in care se
păşeşte pe front, se aprinde şi pâlpâie necontenit, in sufletul fîecăruia, o candelă a speranţei.
Fiecare crede că va supravieţui incleştării ce s'a abătut asupra vietii sale si-si va înoda iarăşi
firul existentei paşnice, când războiul va lua sfârşit. Această încredere in steaua sa, întinde un
voal omenesc de sperantă şi de optimism peste mizeriile şi durerile tranşeii.
Nu aceasta era situatia legionarilor din batalioanele Sărata. Pentru ei nu mai exista riscul
vietii. Mai devreme sau mai târziu ei trebuiau să cadă. Dacă nu astăzi mâine. Dacă nu mâine,
poimâine. Şi dacă nici poimâine, apăi desigur in altă zi ummătoare. Destinul lor fusese
determinat deja de guvernantii tării şi implinirea lui era numai o chestiune de timp. Singura
lor alternativă era disparitia, pentrucă «reabilitarea» ce li se oferea era numai cu caracter
post-mortem. Până atunci, ei ştiau că vor fi băgaţi in luptele cele mai crâncene, in punctele
cele mai vulnerabile şi disperate ale frontului, odată, de două ori, de nenumărate ori, până
când anihilarea lor fizică se va consuma. Carnea lor nu mai avea nicio valoare in bursa vietii,
căci pe front nu erau aduşi pentru a-si depune entuziasmul lor, sfortarea lor, la salvarea
poporului din care făceau parte, ci pur şi simplu pentru a fi suprimati. Sărata era numai o
ghilotină. ridicată in calea tineretului nationalist şi anticomunist al României.
Ultima perioadă a existentei lor pe pământ s'a scurs astfel într'o tensiune continuă, într'o
teribilă aşteptare a umbrei mortii, pe care legionarii din Sărata au infruntat-o cu bărbătie, cu
linişte, cu condtiinta clară că destinul lor se implinea pe aceiaşi linie dramatică pe care fusese
împinsă Mişcarea Legionară incă din primul moment al infiintării ei, de către cohortele de
dusmani ce-i doreau distrugerea.
A trecut mai bine de un sfert de veac dela episodul Sărata. Scriem aceste rânduri fără a avea
la indemănâ niciun fel de insemnări. Lupta era prea aprigă atunci şi supravietuirea lipsită de
orice perspectivă, pentru a ne fi permis răgazul reculegerei, al interpretării şi marcării
evenimentelor in care eram angajati. Deaceea bazăm această relatare numai pe amintiri. Fără
îndoială că multe din aspectele Săratei s'au şters din aceste amintiri. Altele s'au prezentat la
apel intr'o formă prea vagă, încât am preferat să trecem peste ele pentru a nu răni adevărul. In
ciuda tuturor acestor mărginiri insă, am incercat să redăm cât mai fidel semnificatia, atmosfera
si ratiunea de a fi a acelei patetice Sărata, atât de indepărtată in timp, dar atât de vie in noi toti,
prin imensele goluri ce le-a provocat Mişcării Legionare. O infătişem asa cum am cunoscut-o,
cum am simţit-o, cum ne-a fost impusă, cu toate nedreptătile ei, cu toate durerile, cu toată
revolta ce fierbea in noi contra tuturor acelora ce ne asvârliseră in acea hazna umană, ca pe o
materie fără valoare, netrebuincioasă societătii romaneşti, toamai intr'un moment tragic pentru
istoria noastră, când aportul pozitiv al tuturor Românilor era decisiv pentru supravietuirea lor.
Inchinăm aceste rânduri tuturor camarazilor noştri care au luat parte şi au căzut eroic in
războiul contra năvălitorului din răsărit, incadrati in acele blestemate abatoare umane, care
erau batalioanele dela Sărata, singurul loc pe care l-au putut găsi guvernantii noştrii de atunci,
orbiti de invidii, arşi de patimi şi incapabili de a înţelege marea primejdie ce ne ameninta,
pentru generatia de luptători anticomunisti, ridicată şi otelită de geniul creator al Căpitanului.

AŞEZAREA

Batalioanele dela Sărata au fost infiinţate putin după începutul războiului nostru contra
Rusiei Sovietice, adică pela sfârşitul anului 1941. Ele nu ajung pe front insă, decât la
inceputul anului 1942, când se termină cu organizarea, cu dotarea şi cu instructia primelor
unităti. Le găsim apoi permanent pe linia de bătaie, mereu decimate şi mereu refăcute, până la
sfârşitul războiului.
Sărata este un sat aşezat pe câmpia din sudul Barsarabiei, in Bugeac, cam la 50 de kilometri
depărtare de Cetatea Albă. Este udat de râul Sărata, dela care îşi trage şi numele, unul din
36 din 57
afluentii Cogâlnicului. Aici se găsea centrul de organizare şi de administratie al aşa numitelor
«batalioane de reabilitare» şi cu toate că acestea erau răsfirate, in scurta perioadă a organizării
şi instrucţiei lor, prin diferite alte sate din împrejurimi, cum au fost Arciz, Tepliţa, etc., toate
au luat numele centrului şi au rămas cunoscute sub numele de Batalioanele dela Sărata.
Toate aceste localităti erau foste sate de colonişti germani, aduşi şi aşezati aici incă dela
jumătatea secolului al XIX-lea, in timpul primei răpiri a Basarabiei de către Ruşi.
Impământenirea lor pe aceste meleaguri româneşti făcea parte din vasta politică de
deznaţionalizare şi de alterare a realităt.ilor etnice ale acestei provincii, pusă in practică de
respectivele guverne ruseşti, exact la fel cum se intâmplă, şi astăzi sub ochii noştrii şi ai
intregei lumi civilizate, dar indiferentă şi egoistă, in aşa numitul secol al libertătii si al
demnitătii omului. Intre multele dovezi istorice ce există asupra acestei probleme, iată ce scrie
bunăoară prin 1908 N. N. Durnovo, om politic al Rusiei Tariste : «In curgerea unui secol mii
şi mii de hectare de pământ s'au dat Ruşilor, Bulgarilor şi coloniştilor germani, cu singurul
scop de a sili pe Moldovenii autohtoni in această tară, de a părăsi pământul lor de baştină».
După a doua răpire a Basarabiei, care s'a consumat in anul 1940, ca o consecinţă a pactului
Ribentrop-Molotov şi a enormelor greşeli de politica externă pe care le săvârşeşte România
intre cele două războaie mondiale, Hitler retrage spre vest populatia germană, o aşează pe
teritoriul Reich-ului şi o scapă in felul acesta de «raiul bolşevic». Ruşii nu mai avuseseră timp
să le recolonizeze, cu populatii aduse din fundul stepelor lor, aşa cum o vor face-o după aceea,
după 1944, din cauza declanşării războiului nostru de eliberare, care incepe, după cum se stie,
la 22 Iunie 1941.
Aşadar la intrarea trupelor noastre in Basarabia, aceste sate erau aproape in intregime
nelocuite. Numai câteva familii de Români nevoiaşi se aciuiseră pe acolo de puţin timp şi-şi
câştigau existenta, fie din micile negustorii pe care le practicau cu ostaşii batalioanelor, fie din
putină agricultură sau vinărit. In jurul satelor se intindea până unde vedeai cu ochii, într'un
orizont limpede, şi regulat, netăiat de niciun obstacol, câmpia mănoasă basarabeană, cu
pământul ei negru şi roditor, pământ binecuvântat de Dumnezeu şi hambar nesfârşit de grâne.
Din cauza greutătilor istorice prin care trecea această provincie şi chiar tara noastră intreagă,
el rămăsese nelucrat, era invadat de bălării şi scaieti, cari acopereau, ca un lintoliu jalnic,
fertilitatea şi bogătia pământului de altădată.
Unitătile militare erau incartiruite in fostele gospodării germane din aceste sate. Gospodării
bine intocmite, frumoase şi fără lipsuri in trecut, aşa cum se putea observa din insăşi aranjarea
lor, dar care acuma, după plecarea stăpânilor lor, incepuseră să se dărăpăneze, şi să simtă lipsa
unei mâini de gospodine harnice. Ele prezentau o tristă infătişare cu o tencuială răpciugoasă,
murdară şi atacată de stihii, cu geamuri sparte şi cârpite cu petite de carton, cu streaşini căzute
şi acoperişuri găurite şi putrezite de ploi. Glodul şi mocirla invadau ulitele şi ogrăzile ce
altădată fuseseră bine orânduite şi ingrijite. Utilizarea acestor gospodării drept campamente
militare, -se pare că şi Ruşii le folosiseră pentru acelaşi scop in scurta perioadă a ocupaţiei lor
din 1940-1941-, schimbaseră total infătişarea acestor aşezări omeneşti, atât de frumoase şi
pline de viaţă altădată.
De obiceiu, o casă era ocupată de un pluton intreg de ostaşi, adică de circa 40 de oameni. Se
aşterneau paie pe jos, -din fericire toate casele germane aveau duşumele de lemn- se intindeau
pături deasupra şi se dormea aşa, claie peste grămadă, lipsiţi de cele mai elementare
comodităti şi in conditii higienice de-a dreptul deficiente. Nu exista acolo niciun coltişor
izolat, in care sa te poti retrage măcar pentru un moment in intimitatea ta, să poti scrie ceva, să
poti ceti in momentele de repaus, sau cel puţin să-ti poti lăsa gândurile să alerge neturburate
de priviri indiscrete, de aluzii stupide, sau de gălăgia necontenită a unor conversatii goale,
triviale şi împestritate cu nenumărate aluzii obscene. Dacă se tine seama de marea diferenţă de
cultură şi omenie care exista intre componenţii acelor unităţi, dela studentii şi intelectualii
legionari şi până la borfaşii şi derbedeii mahalalelor, roşi de fel de fel de boli şi certati cu
ordinea şi curătenia, se poate înţelege atmosfera încărcată, deprimantă şi desgustătoare, ce
domnea in sânul acestei aglomerări împestritate de oameni, între care era foarte greu de
stabilit o cât de firavă legătură umană, fără să mai vorbim de contacte intelectuale sau
sufleteşti. Bunul simt, această calitate de bază a Românului, care se intâlneşte până la nivelele
37 din 57
cele mai umile ale acestui popor, era total absentă in această adunătură scoasă din închisorile
românesti.
Iarna nu se prea făcea foc in aceste case-cazarmă, căci nimeni nu se ocupa cu
aprovizionarea de lemne pentru astfel de unităti, iar gardurile şi toate materialele care puteau
fi combustibile, fuseseră deja arse de ocupanţii anteriori. Doar ceva scaeti şi mai ales
îngrămădirea de corpuri in acele spatii reduse, cu reverberarea căldurii lor animale, îndulcea
putin atmosfera înghetată a acestor locuinţe, in lungile şi friguroasele ierni basarabene, dar o
transforma in acelaşi timp într'o atmosferă irespirabilă şi nesănătoasă. Adeseori te trezeai in
toiul noptii cu o puternică senzatie de asfixie, ce te obliga să ieşi afară in plin viscol pentru a-ti
putea împrospăti aierul viciat din plămâni. Educarea acelei lumi eterogene ce forma
batalioanele dela Sărata, pentru a accepta un minimum de higienă prin aerisirea camerelor in
care se dormea, in timpul iernii, a fost o imposibilitate pentru legionari ajunşi acolo.
Această situatie se agrava şi mai mult prin lipsa de posibilitate a unui spălat cum se cade.
Toaleta se făcea numai in ogradă, in frig şi in ploaie, cu apa scoasă din fântâna curtii, la o
temperatură, de cele mai multe ori foarte apropiată a aceleia de inghet. Băi nu existau şi nici o
cât de rudimentară instalatie pentru curăţire, atât de necesară oricărei aglomerări umane şi in
special unui campament militar din care, in scurt timp, vor pleca oamenii pe front, pentru a
lupta intru apărarea Patriei. Sgribulit de frig, te spălai putin la repezeală pe mâini şi pe fată,
(multi nu o făceau nici pe asta), cu o cojită de săpun, dacă o aveai. Semăna mai mult cu
împlinirea in grabă a unui ritual decât cu un act higienic serios. Spălatul putinelor rufe de care
se dispunea se făcea sub aceeaşi formă, cu aceeaşi lipsă totală de mijloace. Acest nespălat
cronic, supărător şi degradant, provoca o atmosferă şi mai sufocantă in camerele in care se
vietuia.
Desigur că in perioadele de vară, pentru cei ce ajungeau la Sărata in acest anotimp, se uşura
mult această problemă, căci si spălatul şi aierisirea camerelor, se putea efectua intr'o formă
mai adecvata necesitătilor omeneşti.

PREGATIREA MILITARÃ

In teorie, viata militară a acestor campamente speciale nu trebuia să fie diferită de aceea a
altor centre de instructie militară asemănătoare. Cel putin aşa se spunea şi se repeta fără
încetare, pentru a da impresia că era vorba şi aici de nişte unităti militare propriu zise, fără
nicio deosebire de celelalte ale armatei române. Insă marea deosebire ce exista intre tipurile
umane din care erau compuse unitătile din Sărata, procedenta eterogenă a acestora, cât şi
nivelul lor de educatie, total deficient, creiau totuşi o atmosferă complet diferită şi antagonică
a aceleia care domnea in alte centre militare. Disciplina care se observa acolo şi care este
elementul de bază al oricărei armate, era sub nivelul permis pentru nişte unităti militare şi nu
se vedea nicio posibilitate de a o corecta, nici pe cale de convingere şi nici prin metode
coercitive. Căci ce pedeapsă s'ar mai fi putut aplica, pentru călcarea acestei discipline, unor
indivizi pe umerii cărora apăsau deja condamnările cele mai grele, ca muncă silnică pe viată,
sau chiar moartea? Ce turburare mai putea trezi in sufletul acestor oameni situati in unghiul
mort al natiunii române, două zile de arest, bunăoară, când nivelul lor moral era dintre cele
mai joase? Ce simtământ de demnitate omenească li s'ar mai fi putut strecura in suflete când ei
considerau aceasta ca o calitate negativă a persoanei umane şi o respingeau? Dar mai mult
chiar, unii provocau intentionat aceste stări de indisciplină, cu gândul ascuns că in această
formă vor fi înapoiati închisorilor din care fuseseră scoşi, fără voia lor, pentru a fi trimişi pe
front. Imaginea Patriei era foarte vagă sau chiar conturată in culori întunecate in sufletele
acestor oameni, pentruca să le mai poată trezi chemarea ei, ecouri şi avânturi eroice.
Intelegând că eficacitatea acestor trupe, atunci când vor trebui să dea piept cu duşmanul, va
depinde numai de gradul lor de disciplină, de pregătirea militară şi, mai ales, de avântul lor
national, legionarii din Sărata încercau pe toate căile să schimbe starea morală a acelora ce le-
au fost dati drept camarazi de arme. Prin convietuirea zilnică cu ei, izolând pe cei mai
recalcitranti, care dădeau tonul neascultării şi al anarhiei in unităţi, vorbind şi predicându-le
celorlalti cu sinceritate, cu răbdare şi mai ales cu întelegere pentru mizeriile lor, s'au deschis
38 din 57
acolo nişte adevărate cursuri de reeducare morala şi natională, ce au obtinut in anumite cazuri
fericite, din păcate putine, redresarea unora dintre aceşti puşcăriaşi. De capacitatea de
întelegere si de dragoste a educatorilor, de sinceritatea cu care se prezentau in fata lor şi de
gradul lor de dezinteres şi de avânt, depindea in mare măsură reuşita acestor nivelări morale.
Au trecut prin Sărata figuri exceptionale de legionari, care au putut provoca turburări adânci
chiar in sufletele pustiite de mizerii ale acestor oameni situati la periferia societătii româneşti.
Intre multi altii, infinit de multi altii a căror listă ar fi prea lungă, putem cita aici pe Gheorghe
Andritoiu, asistent universitar al profesorului Sextil Puşcariu, pe locotenentul Duminecă
Florea, om de o valoare exceptională, pe Comandorul de Marină Isbăşescu, din Constanta, pe
avocatul Pâslaru, om de o bunătate şi de o corectitudine sufletească greu de întâlnit, pe
avocatul Ion Neniteanu, din Bucovina, pe inginerul Alexandru Tănase, din Timişoara, şi altii,
care căpătaseră atâta trecere şi se bucurau de atâta admiratie şi de respect din partea
puşcăriasilor din Sărata, incât deseori era deajuns o singură vorbă, o interventie împăciuitoare
din partea lor, pentru a se potoli încercări de indisciplină, pentru a se tăia proteste nejustificate
şi pentru a se curma din rădacină blasfemiile cele mai ordinare. Insăşi ofiterii, când voiau să
restabilească o ordine intrată in alterare sau dacă voiau să realizeze ceva pozitiv pe plan
militar cu unitătile lor, făceau apel la aceşti camarazi ai noştri ştiind că au autoritate asupra
trupei, care îi urma fără şovăire. Se spunea in glumă de Inginerul Tănase, de pildă, de «Nea
Ică», cum îi spuneau familiar toti detinutii, că el era adevăratul şef al batalionului, iar pe
colonel i-l trimisese Antonescu numai pentru a-i semna rapoartele.
In general însă, «reeducările» au rămas limitate la un număr restrâns de oameni şi au dat
roade numai in anumite cazuri fericite, determinate in special de talia extraordinară a unor
legionari. Aşa că situatia unitătilor se păstra aproape neschimbată, in ciuda eforturilor ce le
depuneau toti legionarii pentru a le da altă înfătişare şi alt continut patriotic. Din această cauză
intâlnim in Batalioanele din Sărata două grupe umane, total diferite in conceptii de viată, in
avânturi patriotice şi in finalităti, ce încercau din greu, să convieţuiască impreună. Deoparte
era marea masă a detinutilor, înrăită şi golită sufletele de închisori sau de mediul nesănătos in
care crescuseră şi in care trăiseră până atunci, nedisciplinată, defetistă si indiferentă faţă de
mersul războiului care nu-i interesa deloc, iar de cealaltă parte, întâlnim mica insulă legionară,
obligată să trăiască in mijlocul lor, la care se mai alăturau şi alti câtiva oameni ce sufereau
condamnări minore sau numai pedepse disciplinare, care nu erau legionari, dar care posedau si
ei înalte calitati civice şi morale. Impreună se sbăteau din răsputeri să îmbunătăţească această
stare tristă a batalioanelor.
***

Instructia militară la care erau supuse unitătile din Sărata era intensă şi obositoare. Perioada
lor de formare şi de pregătire pentru luptă era foarte scurtă, ceeace obliga accelerarea până la
refuzul rezistentei fizice al ritmului acestei preregătiri. Ieşirea pe câmpul de instructie,
marşurile lungi si exercitiile tactice, aveau loc in fiecare zi, de dimineată si până seara, fără
răgaz şi fără a se tinea seama de inclementa timpului, in special in perioada viscolitelor ierne.
Aceasta era totuşi un lucru bun pentru foştii detinuti şi mai ales pentru legionari, căci pe lângă
o instructie militară mai mult sau mai putin suficientă, mai mult sau mai putin adecvată pentru
momentul când vor avea duşmanul in faţă, ei se mai bucurau şi de acest contact permanent cu
aierul proaspăt al câmpiei basarabene. Aproape toti ieşeau din închisori cu sănătatea
sdruncinată, slăbiti de mizerii, ofiliti de umezeala si de întunecimea celulelor sau a cazincelor
disciplinare ce le erau aplicate cu străşnicie de catre sbirii lor. Contactul cu natura, cu soarele,
cu vântul, cu zăpada şi chiar cu ploile ce-ti pătrundeau adânc in oase, restabilea echilibrul de
oxigenare al organismului, iar marşurile lungi si numeroasele exercitii, cu toate că erau
istovitoare, desmorţeau articulatiile si refăceau muşchiulatura corpului. Dar aceste lungi si
istovitoare zile de instrucţie, mai aveau si un alt avantaj pentru legionarii dela Sărata: îi
indepărtau cât mai mult timp de campamentele lor, unde asa cum s'a văzut deja, atmosfera era
respingătoare si incomodă. Nimic din ce era acolo nu te imbia să stai acasă. Când veneau
seara frânti de oboseală, se trânteau cum puteau pe locuşorul de paie ce le servea drept pat şi
adormeau repede si profund, evadând dintr'o realitate inăbuşitoare caxe le distrugea nervii şi
39 din 57
le irita cele mai elementale sentimente de consideratie proprie. Venirea noptii era aşteptată cu
neastâmpăr, cu voluptate chiar, pentrucă ea cobora cortina pe scena Săratei ce se topea şi
dispărea in ireal, pentru a se aprinde din nou cu focul magic al viselor, ecranul unei alte vieti,
al vietii tale proprii, in care omul se incadra din nou in dimensiunea sa umană.
Perioada de pregătire pentru luptă a batalioanelor era de aproximativ 3 până la 4 luni.
Tinând seamă că strângerea efectivelor, organizarea, cazarea şi inzestrarea lor cu materialul de
război necesar, consuma cel putin jumătate din acest timp, nu mai rămânea decât o lună şi
jumătate, sau maximum două luni, pentru pregătirea militară propriu zisă. Era o perioadă de
timp mult prea scurtă, in special pentru acei ce pentru prima dată luau contact cu viata
militară, pentruca să poată căpăta o suficientă indemânare in mânuirea armelor de care se
dispunea acolo, sau pentru a li se putea oteli indrăzneala si instinctul de luptă, calităti ce dau
siguranta individului când se află angajat pe front si-l face folositor luptei poporului său. Căci
nu este suficientă numai o bună pregătire fizică, sau numai o buna pregătire morală, (elan,
dragoste de tară, spirit de sacrificiu, vitejie), pentruca un om să devină un bun soldat pentru
front. Mai este nevoie şi de ascutirea instinctului şi chiar de o pregătire intelectuală, ca să
spunem asa, in arta războiului, mai ales cel modern, cu toate complicatiile lui, calitati ce nu se
capătă decât după lungi exercitii şi teme de luptă, repetate de nenumărate ori şi executate cu
sigurantă şi seriositate. Ori tocmai asta lipsea instructiei care se dădea la Sărata, din cauza
timpului prea limitat de care se dispunea. Bănuim că şi această grabă de a te arunca pe front
făcea parte tot din planul de exterminare care era urmărit de autorităti. Căci principalul, in
cazul Săratei, era anihilarea. Nu să invingi, nu să dobori câti mai multi duşmani, înainte de a-ti
da propria viată, aşa cum urmăresc toate Statele Majore ale tuturor armatelor din lume, ci să
dispari cât mai repede, să te dizolvi in nefiintă, pentru a potoli setea de ură a tuturor celor ce-si
făceau un act de glorie din a dobori definitiv pe legionari. Căci cei mai loviti, cei asupra
cărora apăsau cel mai mult aceste defecte ale pregătirii militare dela Sărata erau numai, sau
aproape numai, legionarii. In timp ce ceilalti detinuti erau, in marea lor majoritate, oameni cu
serviciul militar îndeplinit şi chiar multi dintre ei, cu stagiu deja pe front, legionarii erau
aproape toti studenti sau recent licentiati, luati depe băncile şcolilor şi aruncati in închisori,
deci fără să fi cunoscut viata militară sau să fi pus mana pe o armă. Ei incercau să-si
amelioreze această lipsă luând lectii particulare, am putea spune, dela unii din camarazii lor
mai in vârstă, care trecuseră deja prin şcoli militare, obtinuseră grade de ofiteri şi posedau,
prin urmare, cunoştinte suficiente. Desigur că aceste lectii erau numai teorice, dar ele au servit
legionarilor tineri, ca pe lângă avântul, curajul şi spiritul lor de sacrificiu, să mai capete şi
siguranta şi ascutimea necesară omului in războiu, pentru a fi cât mai folositor Patriei lor, in
luptele in care in curând vor fi băgati.
Rămăseseră celebre la Sărata seminarile militare create de primele generatii de legionari,
care s'au scurs pe acolo, şi in special cele ale Comandorului Izbăşescu, la cursurile caruia luau
parte nu numai camarazii lui de ideologie, dar şi toti aceia ce voiau să se perfectioneze in
pregătirea lor militară. Luau parte la ele chiar şi multi dintre ofiterii ce formau cadrele de
conducere ale batalioanelor, căci Comandorul Izbăşescu era el insuşi un foarte competent
ofiter al armatei române. Pela sfârşitul anului 1943, încă se mai vedea pe zidul inălbit cu var al
unei case din Sărata, harta României desemnată cu vopsea de mâna acestui om, unde era trasat
tot sistemul de apărare naturală al tării noastre, cu directiile de atac inamic probabile şi cu
zonele unde trebuia întărită apărarea noastră. In ograda acelei case tărăneşti, in putinele
momente de rapaus, in bătaia vântului şi a ploii, îşi deschisese Comandorul academia sa
militară, unde căuta să ajute la prepararea ostăşească cât mai desăvârşită a tuturor camarazilor
săi mai tineri şi a celor ce voiau să-l asculte. Ofiterii şi gradatii care formau structura stabilă şi
inamovibilă a administratiei şi organizării unitătilor ce treceau prin Sărata, işi aminteau şi
vorbeau cu mare respect şi admiratia de acest ofiter, care a fost trimis cu gradul de soldat, pe
front, unde şi face datoria până la capăt şi moare ca un erou in toamna anului 1942. In fata
inamicului, acolo unde omul rămâne singur cu adevărul din el, Comandorul Izbăşescu,
îmbrăcat in umila haină a soldatului român, a unui anonim Ion, ridică această haină pe treptele
cele mai înalte ale eroismului, de unde priveşte cu dispret la toată acea jalnică adunătură de
mişei ce se aranjaşeră in retagardă, la mii de kilometri de front, de unde dispuneau de viata
40 din 57
oamenilor şi încercau chiar să le dea şi lectii de comportare civica. El a fost reabilitat post-
mortem şi repus in gradul său de Comandor, pentru vitejia arătată in luptele la care a luat
parte. In alt capitol se va vedea pentruce a fost degradat şi trimis la Sărata acest om ce poseda
o inăltime morală atât de covârşitoare, incât a obligat pe sbirii lui să-i recunoască această
valoare şi să-l repună in gradul pe care in mod nedrept şi infam i-l răpiseră.

ARMAMENTUL

Din punct de vedere al alimentatiei nu s'a dus lipsă la Sărata, ratia de mâncare fiind cea
obişnuită a ostaşilor noştri. In această privintă şi numai in asta, conducerea tării nu făcea
deosebire intre cele două categorii de ostaşi. Un scrupul? O ultimă dâră de umanitate in
oamenii ce decretaseră moartea altor oameni? O incercare de a-si potoli tresăririle
conştiintelor, sau o simplă intâmplare, un aspect la care nu s'au gândit sau pe care nu l-au
dominat? Fapt cert este că mâncarea era buna şi suficientă, ceeace reducea putin tensiunile pe
care le-ar fi putut crea lipsa ei.

***
Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre armament. Batalioanele dela Sărata erau
organizate exclusiv ca unităti de infamerie. Erau dotate, prin urmare, numai cu material uşor.
Dar nici măcar acesta nu era de bung calitate, pentrucă aşa cum se va vedea mai departe, ele
nu erau unităti de nădejde, in ceeace priveşte lealitatea fată de ţară şi avântul lor in luptă. A le
înzestra cu armament modern era de-a dreptul inutil, căci lipsa lor de eficacitate, de dârzenie
şi de vitejie in luptă, se datora materialului uman de prostă calitate din care erau compuse şi
nu de armatmentul pe care-l posedau.
Mai târziu chiar, după defectiunea Italiei din vara anului 1943, parte din armamentul
trupelor italiane confiscate de nemţi şi transferat guvernului nostru in cadrul acordurilor de
ajutor cu material militar, dar nefolositor pentru armata română, este trimis pentru înzestrarea
batalioanelor din Sărata.
Aşa că armatmentul era foarte impestritat in ceeace priveşte originea lui şi neadecvat in
ceeace priveşte calitatea lui. Când ajungeau pe front, pe lângă nesiguranta ce-o aveau in
puterea de luptă şi de rezistentă a celorlalti camarazi ai lor de arme, legionarii, care se găseau
in număr mic in mijlocul lor, mai sufereau şi din cauza lipsei unui armament util pentru
actiunile in care erau băgati. Este drept insă că, odată ajunşi pe linia de bătaie, fiecare incerca
să se inzestreze cu armament şi munitie rusească, obtinute direct depe câmpul de luptă unde se
găsea in cantităti suficiente, armament mult mai nimerit pentru conditiile geografice şi
climatologice ce domneau acolo. Aşa că pe linie rusească se imbunătătea putin puterea de foc
a acestor unităti.

***
Batalioanele erau încadrate şi depindeau pe front de alte unităti militare mai mari, de
obiceiu divizii şi luau parte la actiunile acestora. Fiind vorba de unităti de reabilitare ele erau
băgate in foc in locurile cele mai primejdioase, ca spargeri de fronturi, actiuni in spatele
inamicului, ariergărzi pentru ajutorarea trupelor in retragere şi, in general, in toate punctele
nevralgice ale frontului, unde era nevoie de fixarea pe teren a inamicului fără a se tine seama
de pierderile proprii. Actionau ca trupe de şoc.
Comandantii unitătilor române, pe lângă care erau ataşate unitătile din Sărata, cunoşteau
bine situatia acestora şi capacitatea lor de luptă, căci multi dintre componentii actualelor
batalioane de reabilitare fuseseră chiar propriii lor ostaşi, până in momentul defectiunii lor.
Deaceea, pentru actiunile in care trebuia să le asvârle, ei făceau o selectionare prealabilă,
oprind numai oamenii de încredere, care puteau duce la îndeplinire misiunile ce li se
incredintau. Cu aceştia se formau unităti mai mici de luptă, care erau băgate in foc. In felul
acesta, legionarii, care formau structura de bază a acestor mici unităti speciale, se găseau in
permanentă angajati in punctele cele mai grele ale bătăliei. De altfel acestea erau şi ordinele
41 din 57
pe care le primeau respectivii comandanti de divizii, adică, de a intrebuinta fără răgaz
elementele legionare pentru a ajuta cât mai rapid la «reabilitarea» lor.
In felul acesta, se consuma o selectie bizară, o selectie negativă sau antiselectie, in sânul
acestor unităti. In timp ce elementele cele mai de valoare dispăreau pe zi ce trecea, băgate
necontenit in foc şi in locurile cele mai primejdioase, masa batalioanelor, formată din indivizii
care constituiau pleava neamului român, reuşea să-si salveze integritatea fizică, fie prin
atitudinea lor apatică, care provoca neincrederea şefilor de unităti, fie, in ultimă instantă, pe
calea dezertărilor, pe care la practicau cu sârguintă, aşa cum se va vedea mai departe...

ACTELE DE ACUZARE CONTRA LEGIONARILOR

Intorcându-ne la subiectul nostru, să vedem acuma care erau actele de acuzare pe care le
folosea regimul Mareşalului Antonescu pentru a condamna pe legionari? Care erau crimele
săvârşite de aceştia, pentru a fi tratati cu atâta rigoare, loviti cu atâta fortă juridică, incât
deveniseră neincăpatoare inchisorile tării? Care era justificarea atâtor condamnări la moarte,
care s'au executat fie direct, fie intr'o formă camuflată şi necunoscută tării, prin batalioanele
de reabilitare dela Sărata?
In primul rând era condamnată sever participarea la aşa numita «rebeliune legionară» . Era
deja un fals juridic, căci aşa cum s'a văzut, această rebeliune era in realitate rezistenta pe care
au depus-o legionarii, in contra putschului antonescian. Fuseseră atacati şi s'au apărat. Au
apărat ordinea existentă atunci in România. La această rezistentă, a luat parte majoritatea
lumei legionare, căci actiunea de răsturnare a guvernului, pe care o intreprindea Antonescu cu
ajutorul unei părti din armata romănă, iar la sfârşit, când lucrurile luaseră o intorsătură
defavorabilă pentru el, chiar cu interventia germană, obligase pe legionari să se apere şi
răspndă uneori cu aceeaşi vehementă cu care erau atacati. Consideraţi «rebeli», erau trimişi in
masă judecătilor şi condamnati ca atare. In multe puncte din tară insa, armata nu a secundat
actiunea lui Antonescu cu furia cu care el o dorea, neiscându-se niciun fel de incident intre
aceasta şi legionari. Ba mai mult chiar, cele două forte, intr'o camaraderie perfectă, au
colaborat la mentinerea ordinei in zonele respective, pentru timpul cât a durat situatia neclară
a tulburărilor. Dar şi in aceste cazuri, legionarii din aceste regiuni, au fost acuzati şi
condamnati tot pentru «rebeliune». Pedepsindu-se aşadar «rebeliunea» propriu zisă, cât şi
«intentia de rebeliune», numărul acestor detinuti era foarte mare. Luni de zile, după acel 21-23
Ianuarie, ceas de ceas şi zi de zi, fără odihnă şi fără consideratii atenuante, Curtile Martiale au
judecat, au condamnat şi au trimis in temnitele tării, valuri nesfârşite de legionari. Toată
structura Administratiei Statului, toate organizatiile legionare din tară şi toate Corpurile
tinereşti, formate din elevi şi studenti, adică floarea intelectualitătii noastre, sunt disolvate şi
apoi asvârlite fără consideratie in închisori. Gemeau închisorile româneşti ca niciodată. Parcă
nici sub domnia lui Carol II nu văzuse atâta populatie intre zidurile lor. Toti cei ce puteau fi
relaţionati, chiar pe departe, cu «rebeliunea», erau încadrati intr'o formă sau alta in actele de
acuzare cu care erau condamnati şi scoşi din circuitul vietii şi al avenimentelor româneşti.

***
Altă categorie de condamnati proveneau din legionarii rămaşi necunoscuti furiei
antonesciene, fie pentrucă nu luaseră parte la «rebeliune», nici măcar intentional, fie că nu
putuseră fi identificati. Aceştia au inceput imediat reorganizarea Mişcării Legionare, cu
elementele rămase libere, având ca scop principal să strangă fonduri şi ajutoare atat pentru
familiile celor inchişi -care rămăseseră, in nenumărate cazuri, in situatii materiale disperate-
cât şi pentru detinuţii legionari din închisori, unde conditiile alimentare şi medicale erau
deficiente şi deadreptul periculoase pentru supravietuirea lor. Periodic cădeau in mâinile
politiei grupuri de legionari de pe tot întinsul tării, care erau acuzati şi condamnati sever
pentru «conspiratie contra ordinei şi sigurantei Statului», sau pentru «strângere de fonduri şi
organizare clandestină». In realitate nu făceau altceva decât un act de solidaritate umană şi
creştină fată de camarazii lor in suferintă, care fuseseră deja scoşi din circuitul politic şi nu

42 din 57
mai puteau deranja autoritătile. Insă sensibilitatea antilegionară a tuturor celor ce formau
regimul Mareşalului era prea ascutită, pentru a putea permite astfel de solidarităti.

***
Un alt grup pe care-l întâlnim in închisori in această perioadă, este acel compus din
legionarii care au luat parte la răsturnarea regimului Carol al II-a şi la alungarea din tară a
acestuia, la 3 Septembrie 1940. In condamnările acestor oameni se poate vedea clar, fără
niciun fel de indoială, planul de distrugere totală, sub orişice formă şi sub orişice motiv, a
Mişcării Legionare, trasat de duşmanii acesteia şi pus in practică de guvernul Mareşalului
Antonescu. Nu avea niciun fel de importantă seriositatea acuzatiei, căci ea era numai invelişul
exterior, era numai poleiala juridică, care se dădea unor condamnări decise in alte instance
decât cele judecătoreşti. Ele porneau din însăşi cabinetul guvernului lui Antonescu.
Cum se stie, la 3 Septembrie 1940, legionarii care putuseră scăpa masacrelor Regelui Carol
al II-a, ridică contra acestuia întreagă natiune română. Aceasta, sătulă si indignată de excesele
sângeroase ale acestui dement sanguinar, şi ingrozită de dezastrul ce se abătea peste tară,
datorită politicei greşite urmată de el -pierderea Basarabiei, a Bucovinei de Nord, a jumătate
din Transilvania, a sudului Dobrogei, adică a unei treimi din teritoriul naţional- se strânge in
jurul Legiunii, şi provoacă manifestatii masive peste tot, cerând abdicarea Regelui, pedepsirea
clicei din jurul lui şi instaurarea unui guvern national de apărare a tării. La Bucureşti, la
Constanta şi la Braşov, aceste manifestatii au luat chiar forme violente şi s'au soldat cu morti
şi răniti, atât in tabăra legionarilor cat şi a politiei şi jandarmeriei care ocrotea regimul. Speriat
de această explozie de indignare generală şi părăsit chiar şi de armata in care-şi pusese
ultimele sperante de salvare, Carol al II-a abdică in persoana fiului său, Mihai, iar Generalului
Antonescu i se incredintează sefia Statului. La 14 Septembrie 1940, Statul Român este
proclamat NationalLegionar şi Antonescu primeşte titlul de Conducător.
Dupăce Mişcarea este inlăturată dela guvernare in actul dela 21-23 Ianuarie, se deschid
procese şi sunt condmanati multi din aceia care, luand parte la detronarea fostului Rege,
determinaseră urcarea lui Antonescu la cârma Statului Roman. Se naşte astfel o situatie
grotescă şi deadreptul absurdă, căci in timp ce actiunea legionară dela 3 Septembrie 1940 este
urmărită şi pedepsită sever de instantele noastre judecătoreşti -fară indoială din ordinul direct
al lui Antonescu, căci numai el putea lua astfel de decizii care in realitate îi şubrezea pozitia
legală din capul Statului- Mareşalul bazează legalitatea chemării sale la postul de comandă al
tării tocmai pe adeziunea masivă a maselor româneşti condusă la acea dată de legionari. Sunt
numeroşi cei ce au căzut cu batalioanele de reabilitare dela Sărata, ajunşi acolo numai datorită
acestui infame acuzatii de «turburători ai ordinei publice», la 3 Septembrie 1940.
Cităm ca fapt expresiv al acestor aberatii, cazul Comandorului Gheorgahe Izbăşescu, care a
mai fost pomenit deja in paginile anterioare. Acest om nu era legionar. Numai evenimentele
prin care trecea tara lui, in fata cărora el nu a putut rămăne nepăsător, i-au împletit destinut
vietii cu cel al Mişcării Legionare, pentru care, până la urmă şi-a vărsat sângele. In lunga listă
a martirilor legionari, nelegionarul Izbăşescu, Comandor in Marina Regală Română, va păstra
un loc de onoare. El a simtit suflul purificator pe care Mişcarea Legionară il aducea in viata
politică a Neamului său, i s'a ataşat in gând şi in fapte şi i-a rămas fidel până la urmă, până
când duşmanii Miscării, cu tăvălugul lor distrugător îl vor răpune şi pe el.
El era un ofiter strălucit al micei, dar vitează, Marină de Războiu Română. Bine pregătit, in
posesia unor inalte calităţi umane, Comandorul Izbăşescu era un şef iubit de toti subalternii
săi. In special trupa, «marinarii mei», cum îi plăcea lui să-i numească şi pe care-i iubea ca un
tată, îl divinizau şi ar fi făcut orişice la ordinele acestui om. Revoltat in sentimentele sale
nationale in faţa dezastrului ce se abate asupra tării in anul 1940, dezastru provocat de Rege şi
de clica ce inconjoară nefasta domnie a acestuia, Izbăsescu se consideră deslegat de lealitatea
pe care ca ofiter roman trebuia să o poarte Regelui său şi urmăând chemarea jurământului
depus cândva pe steagul tării, se alătură curentului anticarlist şi ia parte activă cu toată
unitatea sa, la manifestatiile ce au loc la Constanta la 3 Septembrie 1940. După 21 Ianuarie
1941, Comandorul Izbăşescu este condamnat şi degradat pentru lealitatea pe care a purtat-o
Patriei sale şi pentru ajutorul pe care implicit l-a prestat camaradului său de arme, mai mare in
43 din 57
grad, Generalului Antonescu. Nu i s'au putut găsi alte acte de acuzare, cu toate că au fost
minutios căutate. In timpul guvernării legionare, el nu s'a manifestat in niciun fel, nu a detinut
locuri mai inalte nici măcar in cadrul marinei sale, ocupându-se exclusiv, cu marea lui
dragoste şi modestie, de pregătirea militară a trupei asupra căreia avea comanda. După
condamnare, face parte dintr'un batalion dela Sărata, ca simplu soldat şi cade vitejeşte, cum
am văzut, undeva pe frontul rusesc. Marea lui dragoste de tară, şi demnitatea in care fusese
educat, l-au împiedecat să refuze conditiile umilitoare in care era trimis pe front, cu toate că ar
fi putut găsi căi de rectificare a marei nedreptâţi ce i se făcea. Pleacă să lupte şi acceptă cu
seninătate jertfa. In felul acesta şi-a sfârşit viaţa in România războiului sfânt, acest ofitier al
armatei române, om superior din toate punctele de vedere, patriot şi anticomunist, când din
poziţia sa de ofiter, cu o foaie de serviciu exceptională, ar fi putut da o contribuţie mult mai
insemnată, mai pozitivă şi mai folositoare, in războiul in care se decidea soarta poporului
nostru. Dar tocmai asta se urmărea şi Mareşalul Antonescu, care nu parte fi acuzat sub nicio
formă de antipatriotism, nu a putut întelege: toate intrigile şi masinaţiile contra legionarilor, in
care a fost băgat şi rare de multe ori stropeau şi pe nelegionari, dar oameni de caracter şi de
convingeri profunde, nu urmăreau altceva decât eliminarea a cât mai multor elemente de
valoare din circuitul războiului, care trebuia câştigat de Ruşi.
Mai întâlnim deasemeni un alt grup interesant de legionari in inchisorile româneşti, care
purtau condamnări şi mai bizare decât cele văzute până acum. Este grupul condamnatilor, am
putea spune, pentru fapte diverse. Enumerarea lor ar fi prea complicată şi lungă, căci fiecare
constituie un caz aparte, diferit de celelalte, fără relaţ;iune intre ele şi care reprezintă un fel de
cutie cu surprize ale guvernului Antonescu in materie juridică antilegionară. Motivele ce
provocau aceste condamnări erau deadreptul puerile şi ar putea provoca o stare de ilaritate, de
amuzare, dacă rezultatele lor nu ar fi fost atât de tragice pentru o multime de oameni a căror
viata a fost secerată fără mila, in această joacă iresponsabilă cu moartea altora, pe care o
practicau ca pe un macabru «hobby», guvernanţii noştri. Când insă in această joacă a morţii au
fost băgati şi ei de comunismul pe care atât îl ajutaseră., lucrurile s'au schimbat. Au devenit
deodată serioase. Aceiaşi oameni ce trimeteau atât de uşor la moarte pe semenii lor, au inceput
să tremure ca varga, să pupe toate mâinile proletare pe care le puteau apuca şi să se preteze la
cele mai josnice compromisuri şi delatări, pentru a-şi salva pretioasele vieti. Şi nu ne referim
aici la Mareşalul Antonescu, care a avut o atitudine demnă in fata morţii, asa cum un om
responsabil trebue să o aibe, ci la toată ceata de căţei adulatori pe care i-a strâns in jurul său şi
care-l aţâţau necontenit contra legionarilor. Cine n'a citit procesul Mareşalului Antonescu? E
interesant de văzut acolo caraoterele oamenilor cu care a colaborat Mareşalul Antonescu şi
care au condus destinele tării noastre in acele momente de involburare istorică prin care
trecea. Te cuprinde o scârbă imensă in faţa atâtor laşităti, atâtor mişelii.
Vom eduta si pentru această categorie de detinuţi, a celor condamnati pentru fapte diverse,
un caz tipic, demonstrativ al afirmaţiilor noastre, in care să se poată vedea uşurinta şi
inconstienţa criminală cu care se condamna şi se trimetea la Sărata, cu sentinţa de moarte in
buzunar, tineretul nationalist şi anticomunist al tării. Aici se desprinde din amintiri, imaginea
camaradului şi prietenului Tutuianu Ovidiu, cu figura sa deschisă şi veşnic zâmbitoare, figură
curată de adolescent, ce deabea păşise peste pragul vietii.
Tutuianu Ovidiu era absolvent al liceului Mircea cel Bătrân din Constanta. Era fiul cel mai
mare al unei văduve cu 5 copii -pozitie pe care nu a voit să o spe culeze pentru a se debarasa
de serviciul militar- şi care-si îndeplinea stagiul militar, in vara anului 1941, ca elev cu termen
redus, la un regiment din tară. Până atunci el nu fusese implicat in niciun proces legionar. Este
arestat in toamna acestui an in urma interceptării unei scrisori pe care o trimite unui prieten al
său. Este vorba de o scrisoare cât se poate de banală, fără niciun fel de profil politic sau
revolutionar, dar pe care Tutuianu, cu oarecare uşurintă pentru acele vremuri -sa nu uităm însă
că el ducea numai 21 de ani in spatele său, o vârstă in care prudenta este o virtute
necunoscută- o incheia cu: «te salută Titi, Lili şi Coca». Autoritătile militare, care cenzurau
scrisorile, interpretează, şi pe bună dreptate, că el voia să spună in realitate «Trăiască
Legiunea şi Căpitanul», adică salutul legionar care-l irita peste măsură pe Mareşal. Incă dela
primele cercetări, Tutuianu Ovidiu nu neagă această semnificatie ci, din contră, o acceptă
44 din 57
cavalereşte. In procesul care i se deschide este condamnat atât el cât şi destinatarul scrisorii.
Trimis mai târziu la Sărata, (nu cunoa.ştem soarta celuilalt), Tutuianu cade, aşa cum era
prescris dela Bucureşti, in luptele de degajare a fortelor noastre din Cuban. El făcea parte cu
inca câţiva camarazi de-ai săi din nişte grupe de ariergardă ce ajutau la desprinderea unei
divizii române depe frontul acelei regiuni. Iată deci, o condamnae la moarte, căci asta era
menirea Săratei, pentru un salut legionar. In cursul anului 1940, Mareşalul Antonescu
îmbrăcase in nenumărate rânduri cămaşa verde a Miscării Legionare, la diferitele manifestatii
la care a luat parte, şi salutase cu bratul indreptat spre cer. In anul 1941, numai câteva luni mai
târziu, Tutuianu Ovidiu, fiul cel mai mare al unei văduve cu 5 copii, elev T. R. in armata
română, este condamnat, trimis la Sărata in batalioanele de reabilitare şi lichidat cu ajutorul
acestora, pentru acelaşi salut, cu toate că exprimat într'o formă mult mai discretă decât acel al
Mareşalului. Putin lucru însemna viata unui om in acele vremuri, dacă era legionar. Pentru un
pret cât se poate de modest, ca la desfacerea unor mărfuri de chilipir, se putea secera viata
unui om, a unui destin, in acea Românie a Mareşalului Antonescu. La fel ca in România lui
Carol II şi fără să mai vorbim de România bolşevizată a vremurilor actuale. Generatia tării
noastre dintre cele două războaie, născută şi crescută in cultul unor înalte valori morale şi
nationale, încălzită la flacăra unor nobile credinte româneşti, a plătit un tragic tribut Moloh-
ului politicianist al tări noastre, inconştient şi tembel, pentru faptul de a se fi opus din
răsputeri actiunilor duşmane de distrugerea tării şi a especificului ei national.
Şi când nici măcar această cutie cu surprize a condamnărilor nu mai putea functiona, se
vede că există totuşi o limită de decentă chiar la nivelele cele mai joase, atunci se puneau in
mişcare lagărele de concentrare, in care erau asvârliti toti cei ce erau considerati ca duşmani
politici ai regimului. Aceştia luau şi ei drumul frontului, dar nu pe traseul Săratei. Erau trimişi,
de obicei, in unităti militare regulare, însă cu ordinul de a fi întrebuintati numai in locurile
cele mai primejdioase ale frontului. Rezultatul, până la urmă, era acelasi. In realitate şi in
aceste cazuri era vorba tot de un fel de Sărata, însă deghizată, camuflată sub tunica unor
situatii militare legale. Indeplinirea sau neindeplinirea ordinelor pentru tratarea legionarilor in
aceste unităti, ordine care se primeau in plicuri cu mentfiunea «strict secret», depindea de
omenia sau neomenia, de întelegerea sau indiferenta comandantilor lor.

CADRELE UNITATILOR DELA SÃRATA

Revenind la Sărata propriu zisă, mai rămâne de văzut cine formau cadrele ei, cu ce
categorie de ofiteri era ea inzestrată?
Ofit erimea care avea comanda asupra acestor trupe era ajunsă şi ea la Sărata tot datorită
unor pedepse pe care le ispăşeau acolo. In general, aceste pedepse erau de ordin disciplinar.
Conflicte cu superiorii, indisciplină, conductă neonorabilă in viata militară sau in cea privată,
neconformism cu mersul politic al tării sau cu figura Conducătorului, chiar infractii de ordin
bănesc, in cazul unor ofiteri de administratie, erau motivele curente pentru care erau vărsati la
Sărata o serie de ofiteri care nu-si pierduseră gradul. Unii dintre ei erau chiar victimele unor
incompatibilităti cu superiorii lor, cel putin asta era versiunea pe care o dădeau şi aceştia se
răzbunaseră implicându-i in pedepse disciplinare.
In general, cu foarte mid exceptii după câte ne amintim, corpul ofitterilor integrati Săratei,
cu toate slăbiciunile lor omeneşti sau profesionale, s'au menttinut
la un nivel patriotic inalt. Ei au luat parte cu bărbătie, cu elan şi cu competentă, la toate
luptele in care au fost băgate batalioanele de condamnati pe care ei le comandau. Din primele
contacte se stabilea o simpatie reciprocă, o întelegere perfectă intre aceşti ofiţeri şi legionari.
Aceste legături erau determinate de continutul sufletesc bogat al acestor oameni cari, ca şi
legionarii, erau mânati de o puternică iubire de tară. Ei înţelegeau pericolul care o ameninta şi
sufereau imens că in acele momente de primejdie nationala se vedeau vărsati in nişte unităţi,
in care nu puteau da tot ceeace sufletul şi pregătirea lor ar fi putut da. Ştiau că se pot sprijini
fără nicio limită pe legionari, alături de cari vor lua parte in fazele operative cele mai
primejdioase ale luptelor in care vor fi băgate unitătile lor.

45 din 57
 Au existat, ce-i drept şi exceptii. Ele s'au simtit, in special, la nivelul gradelor mai inalte. Au
fost însă atât de rare şi atât de neînsemnate, încât nu pot întuneca deloc figura frumoasă a
ofiţerului roman, crescut şi educat la lumina unor inalte sentimente nationale. Aruncati din
cauza unor greşeli personale, sau din cauza unor răzbunări meschine, in conditii de luptă
inferioare, umilitoare chiar, oamenii acestia ce puteau cu orgoliu haina militară a tării lor, au
ştiut să treacă peste indignarea ce-i cuprindea când s'au văzut scufundaţi in cloaca Săratei şi
si-au facut datoria pana la capăt, chiar dacă trupele ce le-au fost încredintate nu impărtăşeau
elanul lor patriotic. Ei s'au apropiat atât de mult de legionari, incât in multe cazuri s'au
confundat cu aces tia, s'au împărtăşit din idealurile şi avăânturile lor şi au căzut liniştiti,
impăcaţi cu destinul lor, împestritând cu morminte pământul rusesc, ca o mărturie a spiritului
lor de sacrificiu şi a dragostei pentru Patria care, poate, nu a ştiut să-i aprecieze in adevărata
lor valoare.

MECANISMUL DE SUSPENDARE AL PEDEPSELOR

Alimentarea batalioanelor dela Sărata se făcea cu detinuţii din diferitele categorii văzute,
până. acum, cărora li se suspenda pedeapsa pe timpul cat vor lua parte pe front. Ei se puteau
reabilita post mortem, sau revenau la inchisoare, la sfârşitul războiului, daca nu se îndeplinea
această conditie.
In cazul legionar ce ne interesează exclusiv aici, aceste suspendări se produceau la intervale
mai mult sau mai puţin regulate. Ele nu depindeau nici de can titatea pedepsei şi nici de
calitatea ei, căci pe lângă oameni cu condamnări corectionale se eliberau, in acelaşi timp, şi
detinuti cu temnite mai grele.
Nu ştim exact care era criteriul de selectionare, dar credem că nu exista niciunul. Obligaţi
de necesitatea de a ref ace periodic unităţile «sărătene», desorganizate sau decimate pe front,
-de fapt era scopul pentru care ele fuseseră create- autoritătile ţării decretau o nouă suspendare
ale acelor pedepse ce le putea da numărul necesar de legionari condamnati, pentru refacerea
lor.
In orice caz, nici atunci şi nici mai târziu, nu s'a putut descoperi o regulă, o ordine, in
mecanismul acestor eliberări temporare.
Nici măcar voluntariatul nu stătea la baza lor, nu le putea explica. La inceputul războiului,
majoritatea legionarilor din închisori au făcut cereri pentru a fi trimişi pe front sub orice
conditii. Ei întelegeau -dintre fortele politice din România erau cei mai pregătiti sufleteşte
pentru a întelege- că se incepuse cu comunismul o luptă pe viată şi pe moarte pentru poporul
romăân, din care acesta trebuia să iasă invingător, dacă nu voia să piaxă ca entitate naţională
liberă. Din această luptă, ei, legionarii, nu puteau fi absenti. Era lupta lor. De douăzeci de ani,
Corneliu Zelea Codreanu, chemase in jurul lui toate fortele vii ale Naţiunii cărora la
desvăluise primejdia ce ne ameninţa dinspre răsărit. Ei nu puteau fi absenţi din acest uragan
de foc in care se afla toată tara. Pentru combaterea aceluiasi inamic, care acuma ne invada
pământul şi încerca spurcarea sufletului românesc, camarazii lor, Mota şi Marin, s'au deplasat
până la marginea cealaltă a Europei, până in Spania insângerată de aceiaşi bestie comunistă.
Puteau ei lipsi acuma depe teatrul de operatii in care România işi juca viitorul? Deaceea
majoritatea legionarilor din închisori se ofereau voluntari pentru front.
Dar au existat şi unii legionari care nu voiau să stabilească niciun fel de contact, niciun fel
de dialog, cu regimul opresor al Mareşalului Antonescu, care le trădase cele mai curate
năzuinţe şi le îngropase in sângeroasa prigoană deslănţuită in tară, toată increderea pe care o
depozitaseră odată in acest om. Ei mai erau siguri de altfel, şi timpul le-a confirmat viziunea
clară a situatiei, că aceste cererei nu foloseau absolut la nimic. Ele nu au fost luate in
consideratie şi a dovedit că nici măcar primejdiile tării, nici măcar patriotismul cald care
inspirase aceste cereri de mers pe front, nu au putut topi zidul de ură şi de patimi primitive, cu
care fuseseră ingrăditi legionarii. Asa s'a intâmplat că atunci când s'au format batalioanele de
condamnati, ele au fost alimentate in ceeace priveşte carnea legionară, cu amândouă
categoriile, cu cei ce făcuseră cereri şi cu cei ce nu făcuseră cereri, fără distincţie. Aceasta
dovedeşte că eliberarea lor se datora altor cauze, altor criterii.
46 din 57
 Numărul legionarilor incadrati unui batalion era de circa 40-50 de persoane. Cam
intotdeauna se organizau in acelaşi timp două, sau maximum trei batalioane, asa că numărul
legionarilor cărora li se suspenda pedeapsa pe baza unei anulări temporare a acesteia, era de
aproximativ 100-120 de oameni. Acestora li se dădea de obicei câte 10 zile de permisie,
pentru a se duce pela casele lor, inainte de a se prezenta la Sărata. Era ultimul contact pe care-l
luau cu familiile lor, cu prietenii lor şi cu locurile copilăriei lor. Era inceputul desprinderii de
viată. Un final de traiectorie.
Se pune acum o intrebare. Din ce cauză nu au fost eliberati dela inceputul războiului toti
legionarii şi trimişi împreună pe front, chiar sub formula batalioanelor de reabilitare? In
definitiv rezultatul ar fi fost acelasi: disparitia lor. Numai ritmul s'ar fi accelerat considerabil.
Tinând seama că era vorba de elementele cele mai dârz anticomuniste, de lealitatea cărora, in
această luptă, nimeni nu se putea indoi şi Antonescu o ştia tot atât de bine ca şi întreaga
Românie, dece nu s'a utilizat această fortă, cu tot potentialul ei de dăruire şi de vitejie, in lupta
in care era angajat tot poporul românesc? Când se cerea întregei comunităti nationale o
sfortare supremă pentru supravietuirea ei, dece se păstrau in închisori tocmai elementele cele
mai calificate pentru a lua parte la această sforţare colectivă? Dece această scoatere cu târâita
din temniti?
După cum se ştie, lui Antonescu ii scăpase din mană persoanele cheie din Mişcare, in frunte
cu Şeful ei, Horia Sima. Aceştia se refugiaseră in străinătate, după evenimentele dela 21-23
Ianuarie 1941, pentru a-si salva viata şi a putea continua mai departe firul destinului Gărzii de
Fier. Altă serie numeroasă de legionari intraseră in clandestinitate şi cu toate că nu actionau
politic, pentru a nu stingheri pe Mareşal in conducerea războiului, cu care toti legionarii, fără
excepţie, erau de acord, (am văzut că toată activitatea lor se limita la strângeri de fonduri
pentru ajutorarea camarazilor lor din închisori), existenta lor irita susceptibilitatea lui
Antonescu şi teama lui de o reactiune legionară. Această frică era intretinută, poate, şi de
propria-i conştiintă, pentrucă multi legionari au fost trimişi de el in fata plutoanelor de
executie, dar şi de ceata de hăitaşi din jurul lui care-l atâtau mereu şi-i intretineau teama de
comploturi imaginare, puse la cale de legionari. Atâta timp căt avea un număr important de
legionari in închisori, aceştia îi serveau drept ostatici, cu care, credea Antonescu, putea frâna
impetuositatea Miscării. La atentate nimeni nu se gândea şi mai ales in starea de războiu in
care se afla tara. Ele erau produsul imaginatiei Mareşalului şi a complotiştilor din jurul său.
Ar mai fi şi altă versiune care ar putea explica această lentă scoatere din închisori şi
indreptare spre front a membrilor Mişcării. La începutul războiului, aşa cum spera toaa lumea,
Antonescu credea şi el că acesta se va sfarşi repede, cu prăbuşirea Rusiei Sovietice, care nu va
putea rezista loviturei initiale a fortelor Axei. El nu voia să împartă gloria reintregirii Patriei
cu nimeni. Cei mai indicati pentru a-i umbri această aureolă erau tocmai legionarii, dacă ar fi
fost liberi, căci erau ei aceia care inarmaseră moral şi ideologic poporul românesc pentru
respingerea comunismului. Erau ei aceia care demascaseră agenţii externi şi interni ce lucrau
in favoarea bolşevismului şi erau ei aceia care sângeraseră din nenumărate răni pentru opozitia
ridicată in contra conspiratiei care voia să alinieze tara noastră in tabăra celor fără Dumnezeu.
Pierderile suferite de mişcare pentru această decisă opozitie anticomunistă stăruiau in mintea
tuturor Românilor.
Curând s'a văzut insă că războiul va fi lung şi extrem de greu, căci intrarea Americanilor in
conflict schimbă soarta acestuia. Deabia in acest moment incepe să considere Mareşalul
Antonescu posibilitatea trimiterii pe front a legionarilor închişi şi ari lichida astfel incet, incet,
sub forma necompromitătoare a batalioanelor dela Sărata. Idea Săratei a apărut in mintea
Mareşalului mai târziu, cănd a înteles că războiul va fi de lungă durată, şi că sub greutatea lui
putea arunca şi pe legionarii închişi, in conditii care să-i poată garanta rezultatul cu sută la
sută de efectivitate.
Dar el nu putea să-i scoată pe toţi deodată şi să-i incadreze in acele unităti. Comportamentul
unui astfel de grup de legionari pe front s'ar fi făcut cunoscut numaidecat prin faptele sale şi ar
fi putut crea noui mituri şi noui entuziasme in conştiinta poporului român. Legionarii dăduseră
dovadă dealungul existentei lor de multă iubire de Patrie, de mult spirit de sacrificiu, şi de o
puternică credinţă in zorii luminoşi ai Romămei, care se transformase in toti, într'o
47 din 57
clocotitoare pasiune. Pentru realizarea acestuia ei nu precupeteau nimic, nici odihnă, nici
situatie personală şi nici măcar viaţa proprie. Ei dăduseră examen in faţa poporului lor, de
entuziasm şi de vitejie, de dărzenie in continuarea luptei contra duşmanilor Patriei, incât
pătrunseseră adânc in sufletul şi in admiratia Românilor. Se crease un adevărat mit in jurul lor.
Erau considerati năzdrăvanii timpului. Din toate incercările, oricât de grele ar fi fost ele, ei se
ridicau din nou mai tari, mai drepti, mai decişi să-şi ducă inainte destinul lor legionar. De
aceea era deajuns ca cineva să făptuiască undeva pe front un act de vitejie, o actiune care sit
iasă din comun, pentruca lumea să creadă, să atribuie, să şoptească şi să se lătească peste tară
in cercuri din ce in ce mai largi, ca pe undele unei ape liniştite, zvonul că era vorba de un act
săvârşit de legionari. Uneori acest svon se confirma, era de acord cu realitatea, dar alteori era
depărtat de aceasta. Aşa bunăoară, cei care au trăit acele vremuri, îşi amintesc desigur de cazul
faimosului aviator Agarici. Intr'o luptă neegală, contra unor forte aeriene superioare, acest
ofiter, singur cu avionul său -dar şi acesta de un model vechiu, insă singurul de care dispunea
in acel moment- reuşeşte să doboare trei avioane de vânătoare ruseşti şi să pună pe fugă pe
celelalte din escadrila bolşevică. El dă astfel un strălucit exemplu de curaj şi de linişte totală in
fata mortii, de spirit de sacrificiu şi de iubire pentru tara sa. Numaidecât s'a lătit peste intreaga
ţară svonul că Agarici era legionar şi că Antonescu, când a vrut să-l decoreze pentru bărbătia
sa, si-a descheiat tunica şi a cerut să i se pună decoratia pe camaşa verde pe care o purta
dedesubtul hainelor militare. Această versiune nu era adevărată. Agarici nu era legionar, iar de
episodul cămăşii verzi, nici vorbă. Prin vitejia sa insă, prin fapta sa eroică, intra in
posibilitatea mitului legionar.
Au existat multe cazuri asemănătoare. Necontenit se urzeau legende, se făureau eroi. Multe
fapte de arme bărbăteşti ce se săvârşeau pe front erau atribuite, in lealitatea poporului nostru
fată de Garda de Fier, elementelor legionare, chiar atunci când ele nu corespondeau realitătii.
Dar pasiunea poporului incerca să şteargă nedreptătile ce se săvârşeau Mişcării.
Aceste svonuri ajungeau şi le urechile conducătorilor noştri. E uşor de înteles, prin urmare,
că, autoritătile oficiale romaneşti, duşmane neimpăcate ale Legiunii, nu voiau, nu aveau
niciun interes, să strângă laolaltă pe legionari, să-i trimită împreună la luptă şi să le mărească
in forma această şi mai mult prestigiul de caxe se bucurau. In acest caz, activitatea lor pe front
şi chiar moartea lor acolo, ar fi fost prea rodnică atât pentru lupta ce se dădea in acel moment,
cât şi pentru hrana sufletească de mâine a Neamului românesc. Din amintirea, din cinstirea şi
din imitarea faptelor vitejeşti ale inaintaşilor, se adapă şi sug seva bărbătiei şi a onoarei
generatiile tinere ale tuturor popoarelor. Acest lucru trebuia evitat sub orice formă.
Pentru acest motiv, legionarii trebuiau să dispară fără prea multă gălăgie, neştiuti de nimeni,
impestritati in mici grupuri in acele vulgare unităti de detinuti. Trebuiau ucise şi miturile,
pentru a nu se înflăcăra imaginatia patriotică a viitoarelor generatii româneşti, uşurănd
procesul de deteriorare şi de falsificare ale sentimentelor morale şi nationale pe care le vor
pune in practică, mai târziu, comuniştii.

COMBATIVITATEA BATALIOANELOR

Cum s'a putut vedea până acuma din felul organizării şi din componenţa batalioanelor de
reabilitare dela Sărata, acestea erau foarte putin apte pentru luptă. Căci in afară de ofiţeri, de
legionari şi de alte grupe mai mărunte, marea masă a acestor unităti era formată dintr'un slab
material uman. Tot ceeace avea mai abject, mai deteriorat, mai negativ ca fortă morală,
poporul nostru, se scurgea spre Sărata. Spre acolo se îndreptau toate canalurile ce transportau
rămăşitele nesănătoase ale României. Era cloaca netrebniciei românesti.
Pe front, aceste unităti nu prezentau mcio sigurantă. Comandantii militari, in zonele cărora
trebuiau să acţioneze, le detestau. Ei alegeau din săânul acestor batalioane numai elementele
sigure, aşa cum s'a arătat şi mai sus, şi actionau numai cu acestea. In această utilizare continuă
a elementelor legionare coincideau şi interesele guvernului şi acelea al comandanţilor militari.
Guvernului i se îndeplinea mai repede planul, comandantii militari încercau să-şi asigure
reuşita actiunilor lor de luptă. Căci ceilalţi, marea masă a foştilor detinuti, provocau defecţiuni
48 din 57
in momentele cele mai cruciale ale acţiunilor militare, se lăsau uşor cuprinşi de panică, nu
luptau, sau dezertau pur şi simplu, ştiind că cel mult vor ajunge din nou la Sărata, după o noua
condamnare. Incepeau astfel un nou ciclu.
In nenumărate rânduri, legionarii rămâneau singuri şi izolati tocmai in toiul luptelor. Aceste
mici grupuri utile ale batalioanelor trebuiau să facă fată adeseori duşmanului, pe zone de luptă
mult prea întinse pentru efectivele lor. S'au cunoscut cazuri in care toată zona de apărare a
unui batalion era sustinută de un pumn de oameni obosiţi, neaprovizionati la timp şi ajunşi la
epuizare. Ceilalti fugiseră. Pânăce puteau fi întăriti cu alte forte regulate, aceşti oameni trebuia
să reziste cum puteau. Slaba activitate de foc ce se observa in aceste cazuri pe zonele
respective, deruta uneori pe Ruşi, care se temeau de anumite stratageme militare. Era cazul cel
mai fericit pentru acest mănunchiu risipit de oameni, căci inamicul ataca cu forte mici de
încercare, care puteau fi respinse. Dar de obiceiu, aceste zone slab apărate erau uşor date peste
cap de fortele superioare ale inamicului. In momentul acela nu le mai rămânea alta solutie
legionarilor şi prietenilor lor decăt să se strângă in grupuri mai mici, să se transforme in insule
de rezistentă disperată, in mijlocul puhoiului ce se scurgea peste ei şi să lupte până la urmă,
până se consuma anihilarea lor.
Cu foarte mici variante, cam in felul acesta au căzut mai toti legionarii integrati
batalioanelor dela Sărata, îndeplinindu-şi datoria până la urmă, chiar dacă situatia lor era
disperată.
Când se consuma această ultimă fază a existentei lui, disparitia cadrelor sale sănătoase,
batalionul, din care supravietuiau numai elementele cele mai slabe, trecea din nou in refacere
la Sărata, unde era intărit cu noi elemente legionare, scoase proaspăt din închisori, pentru a fi
«reabilitate« deasemeni.
Dece, in fata acestei situatii dezastruoase care domnea in batalioane s'a continuat până la
sfârşitul războiului cu această nenorocită experienta? Când era de o crudă evidenţă că
majoritatea indivizilor ce le compuneau nu erau apti pentru niciun fel de reabilitare pe câxnpul
de luptă şi că mânjau doar haina militară ce li se punea pe umeri, care a fost motivul ce-a
condus autoritătile noastre la perpetuarea acestei formule criminale? Care era cauza pentru
care instantele judecătoreşti, atât de severe in pedepsele ce le aplicau legionarilor pentru
acuzatiile cele mai orfane de criterii juridice nu au arătat aceeasi dârzenie şi in pedepsirea
cazurilor de nelealitate fată de tară? Dece autoritătile române refuzau să privească cinstit
realitatea crudă a unor unităti pe care le trimetea in luptă fără nicio pregătire morală? Dece se
baricadau in spatele consideratiilor umanitare şi nu tăiau din rădăcină, prin condamnări
drastice, exemplul şi proliferarea cazurilor de dezertare, atât de curente in unitătile dela
Sărata? Dece, aceeaşi indivizi, purtători de intregi focare de defetism, de antimilitarism, de
nelealitate fată de tara lor, erau trimişi mereu la Sărata, într'o succesiune devenită monotonă,
dar şi tragică in acelaşi timp?
La aceste multe întrebări nu se poate răspunde logic decât într'un singur fel: batalioanele
dela Sărata erau astfel constituite tocmai pentru a servi scopului bine determinat de a distruge
nişte elemente oe nu plăceau regimului antonescian, sau care, ar fi putut jena planurile viitoare
ale duşmanilor tării noastre. Legiunea nedecapitată era un potential de reactiune contra
acestora, era o rezervă a Natiunii noastre. Oricând putea mobiliza poporul românesc, aşa cum
a mai făcut-o şi in trecut. Netezirea drumului de dominare bolşevică trecea peste corpul
Legiunii. Iar căile pe care le-au folosit duşmanii Mişcării pentru a consuma această decapitare
erau foarte subtile de data aceasta, dar clare pentru inteligenta legionară. Insă nu li se mai
puteau opune.
Arşi de o mare pasiune pentru tară şi educati in şcoala de onoare, de demnitate şi de
sacrificiu a lui Corneliu Codreanu, elementele legionare nu puteau refuza sub niciun motiv,
lupta cu duşmanul Patriei lor. Ei descoperiseră jocul perfid pe care-l realizau cu ei guvernul
tării şi înteleseseră perfect dece erau aruncati pe front in conditiile cele mai infame. Dar
trebuiau să meargă înainte chiar dacă drumul ce li se deschidea in fată îi conducea inagalabil
spre jertfa supremă. Lealitatea fată de lupta lor de până atunci, şi fată de principiile care mereu
i-au călăuzit in viata, erau mânuite acuma cu o inteligentă diabolică de către duşmanii
Mişcării, pentru distrugerea ei totală. Căci batalioanele dela Sărata nu erau altceva decât
49 din 57
cadrul, sau, ca in tragediile greceşti, corul impasibil şi neactiv, in mijlocul căruia se consuma
drama centrală a regimului antonescian: uciderea legionarilor din închisori.

REABILITARE?

Mecanismul pentru obtinerea reabilitărilor, aşa cum se aplica el la Sărata, intăreşte

deasemeni acestă convingere. Oficial se spunea că finalitatea batalioanelor de acolo nu era
alta decât să ajute la reabilitarea unor indivizi care, la un moment dat, au deraiat depe linia
societătii româneşti. Prin această portită ce li se deschidea, prin această purificare a lor in
lupte, nu se urmărea altceva decât readucerea acestor oameni pe căile cele drepte şi
reincorporarea lor in mijlocul comunitătii nationale. Astfel stând lucrurile, situatia pentru
aceşti oameni devenea căt se poate de clară. Dacă in timpul stagiului lor pe front îşi
indeplineau cinstit datoria, săvârşeau acte de vitejie punându-şi fără precupeţire viata in joc de
nenumărate ori, adică dacă îşi manifestau intr'o formă convingătoare lealitatea fată de tara lor,
ei trebuia să capete şi ştergerea definitivă a pedepselor ce le purtau in spate, adică
reabilitarea. Cu ea ar fi intrat automat in drepturile lor cetăteneşti, pe care le pierduseră din
cauza unor greşeli săvârşite cândva, şi s'ar fi reîntors in răndul cetătenilor tării lor. Trebuiau să
fie după aceea reincorporaţi unitătilor lor militare de bază, cu care vor împărtăşi mai departe
soarta războiului, cu aceleaşi riscuri, dar şi cu aceleaşi şanse, ca şi toti ceilalti compatrioti ai
lor. Căci dovedind pe cămpul de onoare -maxima incercare la care puteau fi supuşi- un inalt
spirit de sacrificiu, de vitejie şi de iubire fată de tară, oamenii aceştia arătau comunitătii lor
nationale că posedau încă forte morale suficiente pentru a-si recompune echilibriul interior, ce
se stricase mai înainte şi că puteau fi reabsorbiţi fără frică de către aceasta.
Cam am văzut, această frumoasă finalitate pe care o afişau autoritătile romăâneşti, nu era
cea reală. Cel putin ea nu s'a verificat in cazul detinuţilor legionari. Realitatea «reabilitărilor«
fost cu totul alta. Ea a fost negativă şi dramatică. O halucinantă formulă de distrugere a unor
vieti care deabia înmuguriseră in tarina Patriei lor. Din Sărata nu s'a mai intors niciun legionar
reabilitat şi in viată. (Cel putin nu am cunoscut niciun caz.) Putinii care i-au supravieţuit a fost
numai datorită sfârşitului războiului înainte de a se fi consumat drama. Reabilitările nu se
acorda decât post-mortem. Cu tot curajul arătat de legionari in laptele in care au laat parte, cu
tot spiritul lor de sacrificiu şi in ciuda nenumăratelor fapte de arme cu care s'au manifestat pe
frontul de răsărit, nu li se acorda reabilitarea. Chiar cei răniti, dar nu mutilati, erau trimişi din
nou la Sărata dupăce ieşeau din spitale. Nu se «reabilitaseră» încă. Se intălneau astfel cazuri
foarte curioase de oameni care căştigau decoratii, dar nu «reabilitarea» . Erau numeroşi
legionarii care purtau cu mândrie pe pieptul lor «Crucea de Fier» germană, care nu se căpăta
decât in urma unor fapte de arme remarcabile. (Nici decoratii româneşti nu puteau prind
cutoatecă in nenumărate rănduri au fost solicitate de Comandantii de mari unităti romăne, dar
refuzate dela Bucureşti. Cu toate că pe aceste căi li se recunoştea valoarea lor umană şi inalta
lor tinută patriotică, nu erau suficiente aceste calităti pentru a fi şi «reabilitati». Guvernul
Mareşalului Antonescu era mai exigent. Chiar, când era vorba de legionari, decât înaltii ofiteri
români sau aliati, care pe front fiind, căntăreau şi valorau calitătile acestora.
Pentru a fi considerată cu bunăvointă şi de către guvernul romăn, «reabilitarea», legionarii
trebuiau să indeplinească conditia finală : să cadă, să dispară, să se topească in nefiintă. Când
se intâmpla această tristă circumstantă, maşina clementei guvernamentale se punea deodată in
mişcare, ca impinsă de un resort năzdrăvan, notificănd familiilor indurerate că guvernul
român acorda, in sfărşit, «reabilitarea» celui căzut, ca răsplată a actelor sale de vitejie
săvăârşite pe front. Pe cerul Legiunii se mai aprindea o lumină.

UN SALBATIC GENOCID POLITIC

In felul acesta s'a desfăşurat ultimul episod al prigoanei antonesciene deslăntuită contră
Mişcării Legionare : dramaticul episod al Batalioanelor de Reabilitare dela Sărata.
Amestecati cu o masă umană impură, lase, fără putere de lupta, lipsită de virditate şi de acele
sclipiri interioare care valorifică omul ca fiintă cu destin superior, legionarii din inchisorile
50 din 57
României sunt jertfiti pe frontul din răsărit, intr'o vastă operaţie de lichidare, montată cu cel
mai brutal cinism. Prin formula Sărata, guvernul Mareşalului vrea să se degajeze de orice
răspundere in faţa viitorului, pentru odioasele crime ce le săvârşea. Formula era deadreptul
ingenioasă, legionarii scoşi din inchisori, mureau pe front in lupta contra comunismului, un
inamic pe care ei l-au combătut cu inverşunare toată viata lor. Cine, deci, ar fi putut acuza
acest guvern de crime şi de cruzimi? Cine putea pătrunde in adevărul intunecat al Săra.tei, in
afară de acei ce o trăiau acolo dar care nu se mai intorceau ca să o povestească? Dar chiar
dacă cineva din afară ar fi putut intui intentiile acestei solutii finale, putea el să le desvăluiască
concetătenilor lui, fără pericolul de a impărtăşi aceiaşi soartă?
Despre Sărata poporul românesc ştia numai ceeace trebuia să ştie, numai ceeace-l interesa
pe guvern să-i spună. El ştia de pildă că legionarii erau liberati din închisori, printr'un act de
clementă al Mareşalului Antonescu. Iată deci un act pozitiv şi lăudabil pentru acesta. Că după
aceea mureau pe front? Dar nu mureau atâtia Români pe front? Nu era tara in războiu? Nu
cădeau ei cu fata spre duşman ca orişicare alt cetătean român? In fata acestor nevinovate
aparente, cine ar fi putut acuza guvernul de ucideri organizate? Chiar şi formula «reabilitării»
putea fi elastică in mâna cuiva de rea credintă.
Nimeni nu putea bănui că mareşalul Antonescu, in materie de represiune legionară, crudă şi
nejustificată, nici fată de Mişcare, care l-a ajutat şi nici chiar fată de interesele tării sale, se
situa pe acelaşi nivel cu Carol II, regele nebun, ce ucidea tineretul propriei lui tări, pe la
colturi de stradă sau in bezna pădurilor.
Sărata este o grotească incercare de depistare a Istoriei. Ea reprezintă in realitate un sălbatec
genocid politic, pe care guvernarea antonesciană îl scrie cu sânge pe paginile Istoriei tării
noastre.

«ETERNII MARTIRI AI ISTORIEI»

Batalioanele de reabilitare dela Sărata reprezintă ultima verigă a unui lung lant de prigoane,
de suferinte şi de asesinate, pe care la indură legionarii din partea lumii politicianiste române.
Dela Virgil Teodorescu, studentul ucis de politie pe cănd lipea nişte afişe electorale pentru
Mişcarea Legionară, care se prezenta la alegeri şi până la lichidările camuflate care se
săvârşesc prin Sărata, un râu de sânge, mereu mai larg, mereu in creştere, străbate viata
Legiunii Arhanghelul Mihail. O pădure intreagă de «cranii de lemn» acoperă, ca un vestmânt
spiritual, măretul vis românesc pe care-l poartă legionarii in ei : «o ţară frumoasă ca un soare
şi puternică şi ascultătoare de Dumnezeu». Oamenii cei mai curati in gând şi cei mai
entuziaşti in fapta pe care i-a dat neamul românesc in această frământată perioadă de istorie
contemporană, au fost nimiciti fără milă, cu o cruzime demnă de epoci neroniene, numai
pentru credinta lor furtunatică in destinele româneşti. Marele curent de primenire natională, pe
care-l initiază Corneliu Zelea Codreanu, este lovit dela inceput cu valuri după valuri de
mişelii, de chinuri şi de morti. O furie diabolică se năpusteşte peste Mişcarea Legionară,
provocându-i goluri dureroase şi de neinlocuit.
Dacă privim însă lucrurile mai profund, ne dăm seama că nu este vorba aici numai de
uciderea unor oameni, de sfârtecarea unor vieti ce-si căutau realizarea destinului lor omenesc.
Procesul este mult mai profund. El depăşeşte chiar limitele stricte ale umanului. Toate
prigoanele, toate săratele la care au fost supuşi legionarii in propria lor tară, urmăresc, in
fond, uciderea unor credinte, a unei stări de spirit. Se urmăreşte însăsi uciderea spiritului.
Văzute prin această lumină, toate persecutiile sângeroase pe care la infruntă legionarii se
încadrează in eterna luptă dintre spirit şi materie, dintre dragoste şi ură, dintre bine şi rău, pe
care o poartă omul incă dela inceputut existenţei sale.
Dar cum spiritul nu poate fi ucis, căci el trăieşte mereu in fiecare din purtătorii lui, şi
uciderile trebuiau multiplicate, trebuiau dilatate peste măsură. Cu fiecare nouă guvernare ce se
abate peste tara noastră, cresc şi persecutiile, devin mai nimicitoare, şi mai bestiale. Toti se
intrec in a perfectiona metodele de prigoană legionară. Toti işi vor victimele lor, toti
imbogătesc lista nouilor martiri. Fie partidele politice (toate, fără nicio exceptie ), fie
dictaturile, (carlistă sau antonesciană), care guvernează in tară intre cele două războaie, toti, ca
51 din 57
 o haită de lupi flămânzi, se năpustesc cu furie pentru a stinge lumina spiritului, pe care
legionarii o poartă cu ei.
Dl. Horia Sima spune undeva: «Noi suntem eternii martiri ai istoriei suntem eternii martiri
ai regimurilor. Nu e loc pentru legionari in lume. Ei sunt martorii unei lumi in care spiritul
insuşi este prigonit, şi atunci ei, ca reprezentanti ai unei vieti spirituale, nu pot decat să sufere
permanent».
Am situat Sărata la sfârşitul lantului de suferinte legionare, pentrucă acolo se inchide un
ciclu. Se sfârşeşte o epocă. Epoca persecutiilor deslănţuite contra tineretului român de atunci,
de către democratia tarii noastre. Nu este greşală de tipar, repetăm: sângeroasele persecutii,
ilegale şi anticonstituţionale, săvărşite de democratia romănească. Cea cu drepturile omului,
si libertătile cetătenesti.
Nu însemnă însă că suferintele legionare au încetat cu Sărata. Au încetat numai pentru cei
ce au căzut acolo, pentru cei «reabilitati». Dar ele au continuat cu o intensitate şi mai mare
sub regimul comunist actual. Din acest punct de vedere, aceştia îi substituie numai, pe ceilalti,
sunt continuatorii lor, cu stil mai perfectionat, ridicând suferinta umană la nişte nivele ce ating
ultimele limite ale rezistentei individului. Deasupra lor numai există decât moartea in chinuri,
sau intunecarea definitivă a conştiinţei omului. In aceste stagii de rupere interioară s'au
obtinut, in tară, confesiunile şi reeducările, de care ne-au vorbit toti cei ce au putut scăpa de
acolo. Aiud, Piteşti, Gherla, sunt «munţii suferintelor» româneşti. In spatele lor nu poate sta
decât lumina, decât invierea Neamului.
Da data aceasta insă, in acest nou ciclu de prigoane pe cari la deschid comuniştii, legionarii
nu mai sunt singuri. Ei părăsesc ostracismul, ies din ghetourile suferintelor. Alături de ei,
cuprinşi in acelaşi vârtej demential de ură contra omului, se află tot poporul nostru. Intreg
românismul a ocupat de data aceasta baricada spiritului. Chiar şi vechii lor prigonitori li se
alătură acuma, ca prigoniti, ocupând impreună aceleaşi celule umede şi intunecoase, rezistând
aceloraşi bestialităti. Cu totii se impărtăşesc din acelaş potir al suferintei. Pe toti îi inaltă
acelaş gând, că sunt ultima rezistentă a neamului nostru. Este deja un inceput de biruintă a
spiritului.
In această nouă şi monstruoasă prigoană, legionarii au fost prezenti ca intotdeauna. Ei stau
in fruntea suferintelor româneşti, ca «eterni martiri ai istoriei», ce sunt.

Nicolae ROSCA

UNIVERSUL CONCENTRATIONAR ROMÂNESC

de Nicolae Cãlinescu

Intoarecerea armelor de la 23 August 1944, inainte de toate, marcheaza trecerea Romaniei in

zona de dominatie a sovieticilor din cea a germanilor. Etapele care vor urma in perioada de
tranzitie(1944 - 1948) vor fi apoi o consecinta fireasca a intelegerii dintre capitalisti si
comunisti, care castigasera razboiul. Toate popoarele de dincolo de cortina de fier (indiferent
de atitudinea din timpul razboiului):
-polonezii, cehoslovacii - s'au impotrivit de la inceput expansiunii Germaniei;
-bulgarii - care au pastrat o atitudine de relativa neutralitate;
-romanii - care s-au batut si au facut sacrificii enorme de sange atat alaturi de Axa cat si de
aliati;
52 din 57
 -ungurii - care au luptat pana la sfarsitul razboiului alaturi de nemti;
Au avut aceeasi soarta: comunizarea cu intreg cortegiul de consecinte. A existat o
deosebire de ritm si intensitate. Romaniei i s-a aplicat regimul cel mai dur pe intreaga
perioada.
Universul concentrationar va continua imperturbabil. In ciuda proclamatiei data de catre
tara de regele Mihai, in seara de 23 august 1944 prin care se promitea inceputul unei ere de
libertate, de domnia legii si desfiintarea lagarelor de internare, situatia anterioara, nu numai
ca va continua, ci presiunea concentrationara in 1944 - 1945 se va intensifica. Coalitia
politica dintre taranistii - liberali, social - democrati si comunisti aplica fara jena masuri
ilegale de restrangerea libertatii. Numerosi cetateni romani vor fi predati NKVD.
Jandarmeria, politia si armata vor aresta intreaga populatie germana apta de munca si o vor
preda Uniunii Sovietice. Vor colabora cu unitati speciale ruse pentru capturarea parasutistilor
veniti din Germania si la distrugerea centrelor de rezistenta si lupta din spatele frontului. O
amnistie selectiva va elibera din inchisori comunistii condamnati. Cei din lagare fusesera
sloboziti inainte de 23 august 1944. Condamnatii pentru delicte in favoarea Garzii de Fier
raman in continuare inapoia gratiilor. In toamna anului 1944, in capitala fiecarui judet se
improvizeaza cate un lagar in care sunt inchisi legionari cunoscuti si suspectii antisovietici.
Lumea concentrationala atinge din nou cifre record. Serviciile speciale ale armatei sovietice
opereaza nestingherite arestari, conduc anchete, organizeaza tribunale militare.
Guvernul de coalitie nu schiteaza nici un gest de impotrivire hotarata, aparatul de stat
infricosat si oportunist colaboreaza zelos cu armata rosie si comisia aliata de aplicarea
armistitiului, unde comunistii monopolizeaza factorul decizional.
Lagarul de la Targu - Jiu continua sa functioneze. Apar noi unitati: Caracal, Slobozia, etc.
Pana acum, rastalmacindu-se lupta pentru dreptate sociala, precum si prezenta a numerosi
muncitori in randurile Legiunii, la instigatia lui Antonescu, aparusera numeroase insinuari de
complicitate cu comunismul.
De asta data, cand prabusirea Germaniei este iminenta, legionarii devin fascisti
primejdiosi, pentru a justifica abuzurile la care sunt supusi.
In aresturile jandarmeriei si in spatiile de detentie improvizate domneste bunul plac al
militarilor abrutizati de educatia cazona. Nici un respect pentru femei, preotii sunt umiliti,
intelectualii sunt ofensati si supusi la corvezi degradante, lipsesc instalatiile sanitare,
conditiile de cazare sunt primitive. Oamenii traiesc sub amenintarea interventiei armatei rosii,
care va navali peste ei si ii va masacra, in aer pluteste spectrul deportarii in Siberia.
Lagarul de la Caracal este infiintat la sfarsitul anului 1944. Este destinat militantilor cu
atitudine de dreapta, a celor cu manifestari progermane si a unor colaboratori zelosi de rang
secundar ai dictaturii militare.
Dintre cei 1.600 de internati, dupa calculele aproximative ale lui Onisifor Ghibu, 1.200
sunt legionari.
Printre numele cunoscute intalnim pe P. Panaitescu, Constantin Gane, Meitani, Ciorogaru,
Noveanu, Napoleon Cretu etc. Tot aici a fost adusa sotia lui C.Z.Codreanu, Iridenta Mota,
Tita Pavelescu.
Regimul fluctuant fara duritati excesive a fost dominat de starea de confuzie si instabilitate
politica din tara.
In ciuda schimbarilor spectaculoase de pe scena politica romaneasca, a divergentilor si
ciocnirilor de opinii, a primenirii operatiunilor de la pupitru de comanda al puterii, universul
concentrationar isi continua netulburat ritmul, in punctele fierbint ramanand in continuare
legionarii.
Gruparile istorice in colaborare cu comunistii aplicau metodele impotriva carora sustin ca au
luptat; s-au schimbat numai mastile. In rest nimic nou!
La 6 martie 1945 comunistii sunt instalati in centrele vitale ale puterii de stat. In perioada
urmatoare principala lor grija va fi consolidarea pozitiilor ocupate si eliminarea rivalilor din
viata publica. Pas cu pas, pregatesc terenul pentru viitorul asalt impotriva comunitatii
romanesti traditionale. Intre 6 martie 1945 si 15 mai 1948 frontul rosu bate tarusii pentru
viitorul infern concentrationar din Romania, cel mai bine organizat si cel care are cele mai
53 din 57
 numeroase victime din intreaga zona. Legionarii din inchisori sunt concentrati in Aiud, Deva,
Salda.
Incep sa soseasca loturile cu criminali de razboi. Multi din colaboratorii lui Antonescu iau
drumul temnitelor.
Pentru a nu avea mai multi adversari in brate in acelasi timp, comunistii amana asaltul
impotriva Legiunii. Se multumesc cu cei pe care ii au in gheare, lasati mostenire cu acte in
regula de defuncta dictatura militara. Frontul subteran legionar este mai activ ca oricand, spre
el indreptandu-se cei dornici de impotrivire. Cele cateva organizatii subversive ca: Sumanele
negre, Organizatia T, a Valurilor Dunarii, Haiducii lui Avram Iancu, sunt anihilate de regim
fara dureri de cap. In alegerile masluite din 1946, suflul anticomunist al poporului se
concentreaza pe listele opozitiei, in special ale P.N.T. Pentru a intimida indraznetii si a pune
in garda pe toti cei care ar fi dispusi sa intreprinda ceva impotriva puterii comuniste, se
opereaza arestari si sunt depusi in inchisoarea Craiova, Pitesti, 1000 - 1500 de opozanti.
Mentinerea lor intre zidurile temnitelor nu va fi de lunga durata.
Marea surpriza a timpului este reaparitia in arena de lupta (de unde nu plecase niciodata) a
Miscarii Legionare, prezentandu-se ca o forta vie, nu ca o antichitate de muzeu, capabila de a
polariza energii, de a angaja noi lupte cu balaurii.
La randul lor comunistii isi instruiesc unitatile de soc, isi studiaza adversarii, calculeaza
loviturile, pregatesc etapele de nimicire a celor care le stau in cale. Dispun de intreaga zestre
a tarii si actiunea lor nu este ingradita de nici o lege. Isi permit sa faca greseli fara consecinte
grave. Simpla prezenta in tara a armatei rosii, inspaimanta pe cei mai multi dintre
anticomunisti. Masele orasenesti si rurale nu sunt dispuse sa se miste, sa se angajeze intr-o
confruntare fatisa, asteptand o ipotetica interventie a vestului si a Americii. Vor muri
impovarati de deziluzia asteptarii. Multi care au avut o atitudine de impotrivire trec la
colaborationism fatis.
Totusi, sfarsitul deceniului al cincilea este inca o epoca a iluziilor, a sperantei, a rezistentei.
Comunistii n-au pus inca genunchii pe grumazul intregii tari. Se pregatesc inca de asalt.
Timpul ii va favoriza. Dincolo de cortina de fier popoarele lumii libere, in goana dupa
bogatie si placeri, asista nepasatoare la drama Estului.

1948 - 1964, Epoca de glorie a universului concentrationar comunist

ARHITECTURA INFERNULUI

In istoria universului concentrationar comunist din Romania se contureaza doua perioade

distincte:
-epoca Dej 1948 - 1964 -- apogeul gulagului clasic;
-epoca Ceausescu -- sau noua strategie -- 1964 - 1989;
Epoca lui Dej se caracterizeaza prin eruptia brutala a fortelor de represiune comuniste.
Structurile traditionale sunt dinamitate. Sute de mii de oameni iau drumul temnitelor si
lagarelor. Vocile constiintei nationale sunt amutite. Indraznetii platesc cu viata. A fost necesar
un regim de teroare nemiloasa, care sa deschida drumul reformelor de anvergura, sa anuleze
orice gest de protest. Tortionarii sadici schilodesc trupurile si sufletele, indraznetii sunt
suprimati. Libertatea, averea, viata depind de capriciul puterii.
Din foisorul de supraveghere al careului de plimbare de la Aiud un caraliu orgolios comenta
cu voce de stentor:
"Ai fi fost tu mare cat o biserica, acum eu sunt mare. Si pentru ca sunteti prosti aflati de la
mine: noi comunistii avem o singura lege, pumnul cu care lovim."
Universul concentrationar n-a fost o deviere de la principiile ortodoxe-marxiste, o greseala
sau un abuz al extremistilor, care au calcat etica proletara sau nu au inteles-o.
El a reprezentat o trsatura specifica fara de care nu se putea pune in miscare si consolida
lumea comunista.
Universul concentrationar constituie o etapa necesara, calculata cu sange rece. Cei care au
organizat si dirijat nu i-a impresionat suferinta, agonia umana, numarul victimelor.
54 din 57
 Aceasta experienta, prezenta obsedant in mintea celor care au trait-o, nu poate fi stearsa din
memoria colectiva, constituie un avertisment istoric.
Valul de represiune care s-a abatut asupra Romaniei nu are termen de comparatie in
Europa rasariteana, afectata zonei de dominatie a URSS. Categoriile sociale cele mai
napastuite au fost taranii si intelectualii.
Nu trebuie sa facem analize statistice pretentioase pentru a demonstra ca in compozitia
asasinatelor politice, intelectualii au un procentaj zdrobitor. Numarul anilor de detentie
efectuati de intelectuali( o categorie restransa ) intrece cu mult pe cel al celorlalte categorii
sociale. Lucrurile nu sunt intamplatoare, trebuia distrusa constiinta constiinta de sine a
poporului roman.
In arhitectura infernului concentrationar si-a dat intalnirea inteligenta iudaica, experienta
slava si dezinteresul lumii capitaliste. Victima a fost intreg poporul roman a carui elite au fost
nimicite, pregatind astfel o lunga perioada de confuzie si marasm.
Gulagul valah a avut o viata extraordinara de unde ilogicul s-a transformat in norma de
viata, unde absurdul a creat epoca.
Ostatecii politici, spre deosebire de prizonierii de razboi, sunt supusi de adversari la un
tratament crancen si umilitor, fiind tinta abuzurilor si a dezlantuirii de patimi, de cruzimi si
perversiuni. Agentii puterii isi forteaza mintea si imaginatia sa inventeze noi chinuri si se
intrec in a descoperi noi metode de cazne.
Conducerea statului, in care sunt implicati marionete comode si intelectuali naivi,
patroneaza balciul si trec cu nepasare peste munti de suferinta.
Abuzurile isi dau mana pentru a instrumenta un infern terestru, unde se exerseaza o
corporatie de tortionari sadici. Dirijorii pierd dimensiunea umana a comportamentului si se
confunda cu robotii de distrugere, insensibili la tot ce este omenesc.

UNDA DE SOC

In perioada de expansiune a universului concentrationar comunist distingem mai multe unde

de soc:
1. 1948 - 1949;
2. 1952 - 1953;
3. 1956 - ;
4. 1958 - 1959.
1) In primul soc s-a urmarit distrugerea elementului activ al Miscarii Legionare, anihilarea
celor capabili de lupta si actiune. Imediat dupa arestari au inceput anchetele dure, pentru a
descoperi intreaga retea subterana si a smulge declaratii incriminatorii. S-a trecut cu nepasare
peste cadravele celor ucisi in tortura, a celor schiloditi pentru intreaga viata sau a
dezechilibratilor psihic.
Fiecare spatiu carceral a devenit un mic infern, in care sa putrezeasca o armata invinsa
fara lupta, careia adversarii urmaresc sa-I smulga din suflet speranta.
2) Valul de arestari din 1952/1953 cuprinde pe toti cei carora li se reprosa un trecut de
militant nationalist, care ocupasera pozitii de frunte in viata sociala, cei care se remarcasera
in viata culturala si nu intelesesera sa se alature regimului, profesionistii cunoscuti, cei care
se bucurau de simpatie si popularitate.
Contingentul criminalilor de razboi, a celor condamnati pentru crime impotriva
umanitatii, activitate antimincitoreasca isi sporeste numarul. Delicte comune: neindeplinirea
cotelor, sabotajul, detinerea de aur si valuta completeaza armata campurilor de munca fortata,
justifica jaful organizat, asigura supraproductia aparatului represiv.
3) Arestarile din 1956 sunt menite sa ingramadeasca miscarea anticomunista starnita de
revolutia din Ungaria. Loviturile principale sunt indreptate impotriva centrelor
universitare( La Timisoara sunt arestati aproximativ 1.500 de studenti ), a cercurilor
nationaliste, aelementelor cunoscute pentru atitudine ostila.

55 din 57
 Nici unitatile militare care dadusera semne de insubordonare nu sunt crutate. Se pronunta
condamnari la moarte pentru insubordonare, aparatul de stat este curatat de dubiosi.
4) Unda de soc declansata in anul 1958/59 are pretentia de a lichida suspectii si elementele
ramase in libertate, pe cei identificati mai tarziu, precum si pe cei care iesirera din inchisori si
se incapatanasera sa pastreze vechile orientari si nu s-au aratat dispusi sa colaboreze cu
autoritatile.
Aceasta unda de soc este menita sa creeze o comotie generala si teroare devoranta care sa
asigure succesul colectivizarii agriculturii.
Inchisorile devin din nou supraaglomerate si cer inovatii de conjuctura.
Cand in 1948 inchisorile - Aiud, Bacau, Barlad, Botosani, Brasov, Caransebes, Cluj,
Craiova, Deva, Dumbraveni, Fagaras, Galati, Gherla, Giurgiu, Iasi, Jilava, Miercurea Ciuc,
Mislea, Ocnele Mari, Oradea, Pitesti, Ploiesti, Ramnicu Sarat, Satu Mare, Sibiu, Sighet,
Suceava, Timisoara, Targusor, Targu Mures, Tg. Ocna, Vaslui, vacaresti - nu mai pot face fata
avalansei de capturi ale poterei comuniste, apare constelatia lagarelor de internare si
numeroase locuri si forme de sechestrare. Fiecare punct al concernului concentrtionar isi are
viata si invidualitatea lui, cu eroii, mucenicii si calaii locului, intrand in istorie sau fiind
inghitite de uitare. Unele lagare au fost cerute de necesitatea de moment, slujind planurilor
de conjunctura ale puterii, altele au avut o existenta de durata menita sa rezolve o problema,
sa anihileze o categorie de adversari.
In inchisorile din anii 1949 - 1951 conditiile de detentie au fost inspaimantatoare.
Spatiile inguste unde iarna te congelai de frig si vara te topeai de caldura au fost pline la
refuz. Priciurile suprapuse, fiecare centimetru de podea, la serparie, pe interval, in jurul
tinetei, langa usa erau ocupate aveau un stapan cu drepturi inscrise in traditia puscariei.
Oameni de diverse varste si conditii sociale erau inghesuiti in custi de hingher, se sufocau in
incaperile pline de duhoare. Mancarea sub limita de supravetuire a transformat barbati in
floarea varstei in armata de schelete ambulante. Nu-ti mai recunosteai prietenii.
In noaptea de 14/15 mai 1948 se da semnalul pentru declansarea universului concentrationar
comunist de factura clasica. Acesta va atinge cotele cele mai inalte atat in intensitate cat si in
amploare.
Teritoriul Romaniei devine scena unei drame de proportii nebanuite. Perioada de
consolidare, pregatirea cadrelor si acumularea de experienta trecuse pentru frontul rosu.
Odata cu lichidarea monarhiei, care s-a facut fara dramatism si convulsiuni - un divort
civilizat, asa cum s-a exprimat regina mama - si a inlaturarii tovarasilor vremelnici de drum -
liberalii lui Guta Tatarascu - comunistii au in mama toate levierele puterii si spatele asigurat
de genialul conducator al popoarelor, I.V. Stalin. De altfel, regele Mihai nu fusese decat o
firma comoda, atat pentru oligarhia militara a lui Antonescu, cat si pentru bolsevicii
dogmatici a lui Ana Pauker si Gheorghiu Dej.
Noaptea de 14/15 Mai cand incepe si razboiul din Israel, sub oblonul secretarului de stat si
efectele surprizei, este orchestrata o vasta operatie revulotionara de sechestrari si rapiri de
persoane. Tinta fiind legionarii, asa cum a intrat in traditia statului roman, detinatorii puterii
nu se simt obligati sa respecte vreo lege. Mai mult ca oricand politia, siguranta, jandarmeria
se manifesta ca o asociatie de gangsteri, lipsita de orice responsabilitate.
Agentii fortei publice navalesc in case particulare, institutii si intreprinderi, la sate si orase,
si ridica persoanele consemnate in liste, atat pentru fapte care se inscriu in perimetrul de
legalitate la ora cand au avut loc, cat si pe cei care erau semnalizati ca sunt incadrati in
retelele frontului subteran anticomunist organizat si condus de prof. Nicolae Petrascu.
Echipele agentilor fortei publice sunt intarite de membrii zelosi ai organizatiilor de partid.
Se estimeaza ca intr-un timp relativ scurt sunt arestati 5000 - 10.000 de legionari in intreaga
tara. Cei care reusesc sa scape printre ochii navodului, precum si altii care se considerau
amenintati, intra in ascunzatori, se refugiaza in paduri si in munti. Ei vor constitui primele
nuclee de rezistenta armata, carora li se vor alatura pe parcurs alti anticomunisti si
persecutati. Numerosi vor fi cei care vor incerca sa-si piarda urma schimbandu-si identitatea,
ascunzandu-se pe santierele periferice in masa mobila a muncitorilor prost retribuiti. Nu
putini vor fi si cei care se vor aventura pe caile exilului, expunandu-se gloatelor granicerilor,
56 din 57
riscurilor expulzarii. Putini au ajuns la "tinta dorita". Inchisorile, lagarele, locurile de detentie
improvizate sunt suprasolicitate. Intr-un spatiu inchis sunt ingramaditi de zece ori mai multi
oameni decat capacitatea normala. Locurile de detentie nu au avut niciodata instalatii sanitare
corespunzatoare, conditii umane de cazare. Razboiul si criza le adusese intr-o stare jalnica.
Mediul de viata si alimentarea sunt subumane. Un grajd ar fi fost de invidiat. Foamea,
mizeria, murdaria pregatesc drumul degradarii fizice, marasmului sufletesc. Echipele de
anchetatori lucreaza in ture prelungite. Pentru a-si spala pacatele colaborationismului, vechii
politisti si magistrati militari se intrec in zel si cruzime. Apar primele victime: Titi Gâtã,
Caciuc, Petrica Vila. Numarul celor schiloditi in bataie, dezechilibrati nervos, nu se mai poate
socoti. Anchetatorii vor sa descopere culpe cu orice pret, cat mai multi infractori politici, cat
mai multi dusmani ai poporului. Nu se mai face economie de tortura. Tehnica este cruda,
primitiva. Rafinamentul chinurilor va surveni mai tarziu.
Geografia gulagului romanesc nu este bine cunoscuta. Hartile conventionale publicate sunt
departe de a prezenta puzderia de insule componente. Cei care au vorbit si au marturisit sunt
putini si de cele mai multe ori vocile cele mai putin autorizate, persoane de periferie,
colportori de folclor de carcera, persoane dispuse sa confunde o experienta limitata sau un
fragment cu complexul intregului.
La Bucuresti, in afara de punctele cunoscute: Ministerul de Interne, Militia Capitalei,
Malmaison, Calea Rahovei, Cretulescu, Uranus, Buftea, Jilava, Vacaresti, Bragadiru,
Ghencea, Popesti-Leordeni, Pipera-Rosia, au existat numeroase alte locuri de depozitare si
pastrare a clientilor politici si a indezirabililor sociali. Vile, case conspirative cu regim
diferentiat, cu functiuni specifice, atat pentru adversari cat si pentru tovarasi de lupta care au
calcat normele codului proletar, rasar ca ciupercile.

57 din 57