REMEMBER

Mateiu Caragiale (n. 25 martie 1885, Bucureşti; d. 17ianuarie 1936, Bucureşti ) a fost un autor,
istoric al heraldicii, poet, şi scriitor român, întâiul născut al lui Ion Luca Caragiale.
Mateiu Caragiale s-a născut la Bucureşti, fiul lui Ion Luca Caragiale şi al Mariei
Constantinescu. În anul 1889, tatăl său se căsătoreşte cu Alexandrina Burelly şi îşi aduce fiul în noua
familie. În adolescenţă, Mateiu îşi descoperă pasiunea pentru heraldică şi pentru genealogie. Îşi căuta
strămoşii pe care îi credea aristocraţi.
În 1904 începe la Berlin studiile de drept pe care le abandonează. În anul 1921 îi apare
Remember la Viaţa Românească. Din 1916 începe să lucreze la Craii de Curtea-Veche pe care o
finalizează în 1928. Cartea apare la editura Cartea Românească în 1929. În acelaşi an, la 1mai primeşte
premiul Societăţii scriitorilor români.
În Agendă notează faptul că în februarie 1929 începe să lucreze la Sub pecetea tainei iar în
octombrie la Soborul (Şcoala) ţaţelor.
Placheta de versuri Pajere a apărut postum, chiar în anul morţii poetului. Aproape toate poeziile
apăruseră în timpul vieţii scriitorului ca şi mare parte a romanului Sub pecetea tainei. Textele sale
heraldice, documentate şi dezvoltate şi însemnările istorice erau destinate uzului personal, n-au fost
puse în valoare de scriitor.
„Reacţionar, conservator, antiegalitarist, spirit nu prea religios, veşnic cârtitor, în fine, o
conştiinţă de boier de ţară, se comporta ca un lord britanic cu ascendente nobiliare atestate de nouă
secole, care, fireşte nu înregistrează niciun prieten, are numai inamici si supuşi”1
A locuit împreună cu soţia sa mai în vârstă cu 25 de ani 2, Marica Sion, pe strada Robert de
Flers, actualmente Logofăt Luca Stroici în casa de la nr. 9a. Odată cu căsnicia, a intrat şi în posesia
unei moşii la Sion (Fundulea), cu un conac la care are satisfacţia de a-şi înălţa în 1928 propriul steag
cu blazon având culorile de bază („coup vert sur jaune”) 3 din blazonul nobiliar al Karabetzilor,
strămoşii săi aleşi4.
După cum spuneam,debutul epic al lui Mateiu I. Caragiale datează din 1924 cu
Remember,povestea unui exotic si misterios sir Aubrey de Vere,asemănător lorzilor pictaţi de Van
Dyck si Vsn der Foes;cunoscut intr-un muzeu din Berlin,tânărul dispare intr-o tragedie
nedezlegata,dar al cărei mister ar putea fi homosexualitatea.Povestirea e remarcabilă prin gravitatea
tonului,prin cadenţa stilului somptuos,doct şi nobil.5Cultul formei deplin închegate,concepţia artei ca
sistem închis şi rezistent faţă de forţele anarhice ale realităţii s-a perpetuat astfel prin două generaţii ale
aceleiaşi familii şi a întocmit o scurtă dinastie de autocraţi estetici.Atât de mare era pasiunea pentru
formă a lui Mateiu Ion Caragiale încât el putea admira o întocmire perfectă de cuvinte fără nicio
consideraţie pentru valorile afective topite în înţelesul lor.6
Fără îndoială că Mateiu Ion Caragiale n-a dorit să fie altceva decât artist şi că suprema sa
năzuinţă a fost să ascundă pe om sub chipul poetului muzician care a acordat într-un chip nou

1
Aureliu Goci,Cronica Română,2008
2
Andrei Pippidi,Revista Dilema Veche,nr.225,2008
3
Mateiu Ion Caragiale,Note Biografice
4
Ion Iovan,Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale
5
Eugen Lovinescu,Simfonia literaturii româneşti contemporane 1900-
1937,Ed. Minerva,Bucureşti.1989
6
Tudor Vianu,Arta prozatorilor ramâni,Ed. Albatros,Bucuresti,1977
instrumentului limbii noastre,făcându-l să răsune cu melodii vrăjite şi răscolitoare.Dar artistul l-a
ascuns pe om numai după ce l-a absorbit.Căci autorul nuvelei Remember nu făcea parte din categoria
acelor sciitori de formulă obiectivă care,dupa expresia lui Flaubert,”pot descrie mai bine sentimentele
ce nu le-au încercat niciodata”.
Un curent de lirism trece prin temeliile întegii sale opere.Chiar în versurile tinereţii
sale,cuprinzând evocarea unor figuri din trecut,simţând uneori că poetul se reprezintă pe sine.Nuvela
Remember este povestită la persoana întâi,în care eroul se izolează şi dezvoltă una din însuşirile
felului de a fi al povestitorului,prezent şi pin atmosfera care învăluie întregul.Atât Remember,cât şi
Craii de Curtea-Veche sunt povestiri de noapte. Eroii încep să trăiască abia după ce se lasă umbrele
serii o viată mişcată de porniri demonice.Nimeni n-a descris mi bine noaptea oraşelor mari în
care,protejaţi de întuneric ţi mister,oamenii se trezesc la forme de existenţă comprimate şi reduse de
limita zilei.
Opera de prozator a lui Mateiu I. Caragiale este o mare minune a limbii noastre.Ceea ce a văzut
Mateiu Ion Caragiale cu adevărat şi a resimţit cu o rară intensitate este noaptea.Noaptea în toate
nuanţele şi stările ei...Iar acest ochi care reţine mult se îndreaptă şi asupra oamenilor pentru a-i evoca
în detaliile lor fizice,în particularitaţile chipului,ale atitudiniişi îmbrăcăminţii lor.Lumea exterioară
există pentru acest scriitor într-o măsurămai mare decât pentru I. L. Caragiale pe care nu-l interesează
decât omul ţi numai întrucât vorbeşte şi se mişcă.Oamenii lui Mateiu Caragiale trăiesc însă cu
fizionomii caracteristice printre lucruri care le resfrâng şi parcă le comentează.Ideea „mediului”
povestirilor lui Mateiu Caragiale este ca un personaj mut şi nemişcat,care anunţă pe acela alocvent şi
mobil,care trebuie să apară.
Oamenii şi lucruri,sunete şi amintiri trimit în sufletul scriitorului acea sugestie seducătoare a
cărei putere este cu atât mai mare cu cât originea şi felul ei de a lucra rămân necunoscute.Încins de
vraja aparenţelor,scrisul lui Mateiu Caragiale o revarsă asupra noastră.Peste interesul concepţiilor şi
independentchiar de forţa plastică a viziunii,proza lui Mateiu Caragiale emană „contagiunea” unui
farmec neîntrecut.Poatecă o parte din raţiunea acestei forţe care atrage,reţineşi covârşeşte stă în
calitatea artei stilistice a scriitorului.Armonia legănată a largilor perioade,linia lor de încadrare în vaste
structuri auo calitate prin excelenţă muzicală.Căci acesta a fost în primul rând Mateiu Caragiale:un
poet mutician a cărui artă cu uteri vrăjite şi răscolitoare alcătuieşte una din cuceririle cele mai
preţioase ale literaturii noastre mai noi.
Armonia bogată a stilului său răsună ca o orchestră întreagă.Ecoul perioadelor lui ne invăluie
ca o atmosferă.Pe linia unui gând lămurit cresc îmbelşugate aborescenţe de cuvinte,de imagini şi
asociaţii de idei întocmind până la urmă o figură complexă,dar limpede în toate articulaţiile.Mai ales
atunci când intrumetul său simfonic se acordă pentru a intona lauda sau evlavia,căci firea sa altfel atât
de aplecată spre dispreţ ştie să se închine şi să venereze,cântecul său dobândeşte greutatea şi elanul
stăpânit al imnurilor.Căci sunt în paginile lui Mateiu Caragiale mai multe imnuri adresate naturii şi
trecutului,nobleţii şi frumuseţii.Numai cine poate să le asculte cu reculegere poate avea măsura darului
pe care ni l-a făcut Mateiu Caragiale şi a recunoştinţei cu care îi suntem îndatoraţi.7
Aubrey de Vere, văzut prima oară de către narator, şi apoi în mod repetat, la Muzeul Frederic e
o fiinţă ieşită dintr-un tablou, dintr-unul din acele portrete de lorzi pe care un "Van Dyck şi, după el,
Van-der-Faës le-au hărăzit nemuririi". Din nemurire, Aubrey intră, ca printr-o vrajă, în mortalitate -
drept care va fi ucis în circumstanţe bizare, circumstanţe care sugerează perversiuni nenumite, şi mai
ales închipuiri vagi despre astfel de perversiuni şi brutalităţi sado-masochiste.

7
Ovid S. Crohmălniceanu,Literatura română între cele două războaie mondiale,Ed.
Minerva,Bucureţti,1972
 Naratorul se află într-un univers al reveriei, în care corespondenţele esoterice cele mai ciudate
joacă un mare rol, cititorul îşi dă seama de la început. Aubrey este prezentat ,detaliu interesant în
lumina revelaţiei de mai tîrziu (un tîrziu textual, într-o ipotetică primă lectură lineară) a naturii sale
androgine , ca posibila contraparte a unei femei care copiază un faimos portret de Mignard făcîndu-
şi, fără să- şi dea seama, autoportretul. Scena e memorabil descrisă într-o singură frază şi
semnificaţia ei nu poate fi recunoscută decît la (re)lectură:"Cu doi ani înainte văzusem în sala
franţuzească a muzeului o cuconiţă care copia după Mignard pe Maria Mancini şi avea o aşa izbitoare
asemănare cu modelul, încît ai fi crezut că, privindu-se în oglindă, îşi zugrăveşte, împodobindu-l,
propriul ei chip".8
Să examinăm mai de aproape această frază cu lupa (re)lecturii. Izbitoare este în primul rînd
poziţia ei în text: chiar în mijlocul portretului pe care naratorul îl face lui Aubrey de Vere; precedată
imediat de fraza interogativă "Poate fi plăcere mai rară pentru cei care s-au împărtăşit cu evalvie întru
taina trecutului decît să întîlnească în carne şi oase o icoană din veacuri apuse?" 9urmată imediat de
pasajul despre asemănarea dintre lorzii englezi pictaţi de Van Dyck şi tînărul încă necunoscut şi fără
nume. Referinţa la "cuconiţa care copia după Mignard" poate părea un non sequitur, cu atît mai mult
cu cît nu se revine la ea, nici măcar sub formă aluzivă, în restul povestirii. Dar, evident, într-o proză
atît de strînsă, de îngrijită, de (re)scrisă (în vederea (re)citirii), un non sequitur este exclus. Referinţa
parantetică la o femeie în mijlocul descrierii unui bărbat e curioasă ,dar încetează poate să mai fie aşa
după ce descoperim că bărbatul în cauză avea drept pecete un sfinx (leu cu faţă umană feminină) şi că
el însuşi se deghiza uneori noaptea în femeie. (Profitînd de libertatea citititorului de a rezolva
indeterminările textuale am dat feţei sfinxului faţa Mariei Mancini; că naratorul îl vedea în imaginaţie
pe Aubrey de Vere însuşi ca avînd chip feminin, după moarte, o dovedeşte faptul că se referă la el ca
sfinx: "Sfinxul îşi păstra taina neştirbită" 10, deşi aici sfinxul conotează în primul rînd noţiunea de
enigmă indescifrabilă.) Aparent inocentă, total întîmplătoare e şi precizarea temporală, "Cu doi ani
înainte". Dar dacă ne gîndim puţin la numerologia mateină numărul "doi" devine mai puţin inocent:
căci e numărul dublului, al duplicării şi dedublării, al duplicităţii şi al imitaţiei (copie, replică etc.), al
primei repetiţii şi al bipolarităţii, simbolizînd totodată opoziţia şi conflictul, dreapta şi stînga, şi, în
particular, masculinul şi femininul, diviziunea între cele două sexe. Am putea continua indefinit, dar
nu o vom face. (Evident, pornind de la biografia lui Mateiu, cineva ar putea argumenta că acesti "doi
ani" nu sunt nimic altceva decît cei doi ani , interval cu totul accidental ,care au separat prima călătorie
a tînărului scriitor la Berlin, 1904-1905, de cea de-a doua, în vara 1907; cu atît mai mult cu cît de
boala grea menţionată la început suferise însuşi autorul în primăvara 1907, alt element autobiografic şi
deci accidental în economia povestirii.) Şi în cazul Crailor... există, discretă, ascunsă, dar mereu
bănuită, niciodată imposibilă şi de aceea aţîţătoare o numerologie mateină, care se exprimă şi
cronologic. E important de observat că din acest ultim punct de vedere cronologia Crailor... se
potriveşte, se "îmbucă" perfect cu aceea din Remember. Acţiunea berlineză din Remember se întinde
peste două anotimpuri (primăvara tîrzie şi vara, terminîndu se la începutul toamnei, acea "toamnă
spelbă a ţărilor de secară şi bere, cu cer searbăd" 11), cea din Craii... peste toate cele patru anotimpuri
ale unui an întreg (dar patru alternează cu trei în Craii... , această alternanţă fiind la originea enigmelor
numerologice propuse de roman). Importantă în construcţia temporală a nuvelei Remember şi în
situarea naratorului din Craii..., ficţional identic cu acela din Remember, e cifra "şapte". De notat că
acţiunea Crailor... începe trei ani după 1907, deci în 1910, şi se termină cu patru ani după 1907, deci în
1911. Speculaţiile numerologice, pe care nu vreau să le împing prea departe, ţin de natura (re)lecturii.
Aceasta tinde să alegorizeze textul, să-i caute şi să-i descopere legături secrete între elemente aparent
8
Mateiu Ion Caragiale,Remember, Ed. Litera,Chişinău,1997
9
Idem
10
Ibidem,p.49
11
Ibidem,p.50
disparate, accidentale. Evident, nu toate textele suportă alegorizarea: multe se prăbuşesc în
"literalitatea" lor întîmplătoare, altele rezistă cu succes, se încarcă de noi sensuri şi noi străluciri, se
oferă seducător (re)lecturii. Scrierile lui Mateiu Caragiale intră în această din urmă categorie.
În primul paragraf al povestirii, naratorul insistă asupra caracterului ei autentic, asupra
faptului că e "o poveste adevărată" în ciuda senzaţiei de vis (sau, aş adăuga eu, de pură plăsmuire) pe
care o poate da. Există deci "vise ce parcă le am trăit..., precum sunt lucruri vieţuite despre cari ne
întrebăm dacă n au fost vis", dar dovada că întîmplarea pe care urmează s o povestească e adevărată
o constituie faptul că de atunci n-au trecut "decît şapte ani". Asta ar fi o garanţie că memoria
redeşteptată de o scrisoare cu emblema "Remember" , nu-l poate înşela! Iar paragraful al doilea începe
cu precizarea temporală: "Era în 1907." Deci timpul ficţionaltextual al scrierii e 1914 nu 1913, "anul
cel mai activ al întregii sale existenţe" (cum remarcă Barbu Cioculescu) şi anul cînd a realizat prima
redactare a nuvelei. Să fi avut "şapte" ceva de a face cu acest decalaj de un an? Mai sunt apoi cele
şapte inele cu safire de Ceylan pe care le poartă Aubrey şi după care naratorul îl va recunoaşte în
deghizamentul său nocturn, şapte safire de Ceylan" 12 .Despre asociaţiile magice sau religioase
(inclusiv satanice: fiara cu şapte capete din Apocalipsă) ale numărului şapte n-are rost să insist acum.
O scurtă paranteză despre narator e poate mai utilă aici. Căci la (re)lectură felul cum e
spusă povestea, în egală măsură cu substanţa ei (simplu spus: ce se întîmplă în ea), modul cum trebuie
luată ea de cititorul înscris în text, tipul de credibilitate la care aspiră autorul implicit, identic în cazul
de faţă cu naratorul, devin chestiuni importante. Critica prozei de ficţiune operează cu distincţia între
"naratorul creditabil" ("reliable narrator" în terminologia lui Wayne Booth, care a elaborat primul
această distincţie) şi "naratorul necreditabil" ("unreliable narrator"). Ne plasăm, evident, la nivelul la
care cititorul crede (sau se face că crede) în ce-i povesteşte textul sau, dimpotrivă, se îndoieşte. Şi într-
un caz şi în celălalt ceva trebuie totuşi să-l "ţină", să i stimuleze interesul, căci textul (autorul textual)
vrea prin definiţie să fie citit: de unde diferitele strategii narative, moduri de a prezenta "ghicitori" sau
enigme a căror soluţie va fi revelată mai tîrziu, de a lăsa anumite "goluri" temporare sau permanente în
înformaţia narativă (cele din urmă trebuie completate de cititor, după puterile şi gusturile lui) etc. În ce
priveşte construcţia naratorului, Mateiu I. Caragiale foloseşte un procedeu original şi elegant (folosit
îndeobşte în construcţia naraţiunii, mai ales în nuvelă, cînd o mare surpriză, care aruncă o lumină
neaşteptată asupra întregii naraţiuni, se produce în final, uneori chiar în ultima frază sau chiar în
ultimul cuvînt).
În ciuda sau poate în virtutea confuziilor posibile între realitate şi vis, între percepţie şi
halucinaţie, între viziune înterioară şi exterioară la care dă loc povestirea sa, dar asupra cărora atrage
mereu atenţia, ca pentru a-l asigura pe cititor de luciditatea lui. Şi totuşi devine deodată, în final, în
ultimul paragraf ,după ce în numele "tainei fără sfîrşit" lasă nerezolvată indeterminarea centrală a
informaţiei în jurul căruia s-a desfăşurat naraţiunea , la fel de necreditabil cum ar fi un martor care ar
declara că a distrus ,voit sau din greşeală, n-are importanţă, singura dovadă că mărturia sa nu e o pură
invenţie.
Regula de aur a jocului lecturii literare feminine. Simbolismul pasajului, în care
figurează proeminent culoarea albastră, ideea îngemănării şi a identităţii (ne aflăm iarăşi sub zodia lui
doi, a gemenilor, a "Dioscurilor" care se aseamănă atît de mult încît pot fi luaţi unul drept celălalt) şi
cifra şapte, nu e greu de ghicit: "Această coloare îi era îndeosebi dragă noului meu prieten, el o purta
în însăşi făptura lui, în ochi şi sub pieliţa foarte străvezie a mîinilor, în cari cînd la una cînd la cealaltă
sclipeau şapte inele, gemene toate , e că textul nu minte, că spune totdeauna adevărul (adevărul
ficţional) despre o succesiune de întîmplări, dramatice sau comice sau chiar supranaturale (ca în basm
de pildă). Marea excepţie e desigur descoperirea modernă a naratorului necreditabil , de mărturia
căruia cititorul trebuie să se îndoiască, încercînd să ajungă la adevărul ficţional voalat prin ipoteze şi
inferenţe proprii. Paradoxul e că tot textul şi numai textul, lacunar şi mincinos sau "halucinat" cum e,
trebuie să furnizeze materialul ipotezelor. Inferenţele care apelează la date extratextuale nu sunt
îngăduite. Cititorul e provocat să descopere adevărul din minciună sau din iluzie: lucru care poate fi
12
Mateiu Ion Caragiale,Remember,op.cit.,p.36
pasionant în cazul unei povestiri bine conduse. Naratorul din Remember e, cum am spus, creditabil
"pînă la proba contrarie" chiar şi în confesiunea lui inaugurală că-i este greu să distingă între realitate
şi vis; el ne asigură totuşi că poate face această distincţie, că amintirea pe care o va povesti e destul de
recentă, au trecut de la întîmplare "numai şapte ani", şi suntem gata să-l credem; în plus, el are în
mînă, cum aflăm ceva mai tîrziu, o dovadă concretă a existenţei lui Aubrey, scrisoarea cu pecetea în
formă de sfinx. Actul lui ultim, care se situează nu în timpul acţiunii povestite, ci în acela al
spunerii/scrierii ei (1914, deci, şi nu 1907), constă în arderea acestei probe, într-un gest de subminare
intenţionată a propriei credibilităţi; singura probă pe care o mai poate invoca acum e memoria
personală, de a cărei failibilitate crescîndă naratorul e nu numai conştient ci şi încîntat (în ciuda
asigurărilor pe care şi le dă şi ni le dă: "... da, fireşte, că n-am să uit"), cu orgoliul filosofic al unui
visător impenitent:
"...rămîie în totul sir Aubrey de Vere aşa cum mi-l văd eu, numai aşa ce-mi pasă de cum era în
adevăr? Am nimicit singura dovadă că l-am cunoscut în fiinţă, am ars scrisoarea în a cărei pecete
zîmbea sfinxul împresurat de zicerea" «Remember». Remember? da, fireşte, că n-am să uit, dar
cum anii tulbură unele din amintirile vechi, făcîndu le să plutească aburite la hotarul dintre realitate
şi închipuire, dacă soarta mă va hărăzi cu viaţă lungă, într-un tîrziu are să-mi pară poate că toată
această întîmplare trăită a fost un vis numai sau vreo istorie citită ori auzită undeva, cîndva de mult” 13.

Uitarea care transformă totul în vis şi iluzie, înainte de a şterge toate urmele, a şi
început a-si plimba ochii peste aceste rînduri; dar textul rămîne, mărturie ambiguă, şi ne putem
întoarce la el spre a ghici adevărul sau adevărurile , nu neapărat ficţionale ,pe care le conţine. Ne vom
întreba: cine este, în definitiv, Aubrey de Vere?
Aş răspunde pornind de la fraza despre femeia care copia portretul Mariei Mancini de
Mignard din Kaiser Friederich Museum, cu doi ani În treacăt, aş nota că în imaginarul vizitatorului de
muzee de la începutul secolului trecut, chipul Mariei Mancini avea aureola romantică a femeii de care
fusese îndragostit în tinereţea sa Craiul Soare. Născută în 1640, la Roma, nepoata de soră a faimosului
Cardinal Mazarin, era una din acele "jeunes filles en fleur" care împodobeau curtea regală din Franţa
în jurul anului 1660, cînd Ludovic al XIV-lea se urcă pe tron. Despre dragostea delfinului şi încă a
tînărului rege (proaspăt căsătorit, în 1660, cu infanta Spaniei, Maria Teresa, fiica lui Filip al IV-lea)
ştia mai toată aristocraţia de curte franceză, de la Madame de Lafayette şi La Rochefoucauld pînă la
ducele de Saint Simon, care o menţionează pe Maria Mancini în memoriile sale. Spre a o îndepărta de
la curte, Mazarin aranjează o căsatorie cu conetabilul Colonna de la Roma. Pierre Mignard (1612
1695), unul din marii pictori ai curţii franceze i-a făcut, înainte de plecarea forţată la Roma, cîteva
portrete, între care şi cel din muzeul berlinez.
14

Am în faţă reproducerea unei gravuri făcută după acest portret, care o reprezintă pe
frumoasa Maria Mancini, italiancă brună, cu păr abundent buclat, cu un cercel de perlă în urechea
stîngă, vizibilă din poziţia trois quarts în care este înfăţişată, cu un colier de perle (dăruite desigur de
delfin), cu un decolteu aproape indecent pentru acele vremuri, ţinînd cu mîna stîngă peste sîni o mantie
de mătase de culoare închisă. "Cuconiţa" care copia portretul în galeria franceză, în 1905, spune
Mateiu, semăna perfect cu modelul , ne putem întreba: ca o reîncarnare a Mariei Mancini în virtutea
acelei metempsihoze în care credea neabătut craiul Paşadia? în aşa măsură încît pînza dreptunghiulară
a lui Mignard părea o oglindă în care se privea şi se vedea, costumată ca-n secolul al XVII-lea, pentru
a şi face un anacronic autoportret.
Prin analogie, şi ţinînd seama de opoziţia structurală masculin/feminin care
informează nu numai paragraful din care am citat ,ci întreaga nuvelă, am putea spune că şi tînărul
narator personaj (Mateiu avea 22 de ani în 1907) îşi face un autoportret la fel de anacronic văzîndu
se ca n oglindă într un soi de portret generic de lord tînăr şi "zvăpăiat" din picturile lui Van Dyck
(1599 1641) şi ale succesorului acestuia la curtea lui Carol al II lea al Angliei, sir Peter Lely (1618
13
Mateiu Ion Caragiale,Remember,op.cit.,p.53
14
Matei Călinescu,Revista România Liberă,nr.11,2003
 1680) alias Pieter Van der Faës. Autoportretul fantasmatic al naratorului, adică Aubrey de Vere,
coborînd din tabloul englez din secolul al XVII-lea, spre deosebire de originalul francez al portretului
Mariei Mancini, ne poate îndemna să concepem contrastul masculin/feminin în Remember şi ca un
contrast între Anglia şi Franţa din secolul al XVII-lea. Într-o paralelă între Remember şi Craii de
Curtea Veche, ar trebui observat că trecutul ideal în nuvelă e secolul al XVII-lea, în timp ce în roman
e "suta a optsprezecea". Cînd spun că Aubrey de Vere e un autoportret (elegant anacronic) şi poate o
mască, sau doar o proiecţie a figurii naratorului, trebuie să mă grăbesc să insist că am în vedere
dimensiunea fantasmatică a reveriei, şi anume a reveriei lucide, controlate prin estetismul cel mai
riguros şi autocritic, lipsit de iluzii (vorba vine) .
15

Căci naratorul îşi recunoaşte diferenţa, rangul social mai jos, şi-şi acceptă
"inferioritatea" împreună cu aceea a lumii din care vine ("Sărea în ochi: una e floarea de cîmp, alta
floarea de grădină" ), fără să şi dea totuşi seama că, asemeni pictoriţei amatoare din Kaiser
16

Friederich Museum, atunci cînd şi-l imaginează pe Aubrey coborînd dintr-o "cadră veche", nu face
altceva decît să se descrie pe sine, "împodobindu-se", înnobilîndu-se, idealizîndu se; şi dîndu-şi
seama doar pe jumătate că "floarea de cîmp" (sau "floarea de maidan": Pena Corcoduşa) e mai
rezistentă, mai vitală, mai longevivă decît "floarea de grădină". Căci naratorul îi supravieţuieşte
delicatului, pervesului, seraficului Aubrey tot aşa cum Pena îi supravieţuieşte (demenţial şi tragic)
îndrăgostitului nepot imperial Leuchtenberg Beauharnais, "în fiinţa căruia se răsfrîngeau întrunite
strălucirile a două cununi împărăteşti". Într-un fel, s-ar putea argumenta că în ipostaza conştientă de
"floare de cîmp" naratorul din Remember lasă deschisă posibilitatea unei variante feminine. Aceasta se
va încorpora literar în personajul central feminin al Crailor... , în "floarea aspră de maidan"
bucureştean care este Pena. În ciuda paradoxului aparent, ne putem întreba dacă Mateiu I. Caragiale n
ar fi fost îndreptăţit să exclame, cum făcuse Flaubert în legătură cu Emma Bovary, "Pena c'est moi"?
Cu atît mai mult cu cît Pena fusese înnobilată prin tragic. Căci, pînă la urmă, nu-i Pena personajul cel
mai tragic şi totodată cel mai nobil din opera lui MateiuI Caragiale?
Revenind la Remember, această nuvelă e, în literatura română, tot ce poate fi mai aproape de
un text de reverie nobilă somptuos, sumbru, elegant ca un aristocrat (sau o aristocrată) în doliu etern,
într-o pelerină de catifea neagră, şi, în plus, păstrînd un secret: un secret a cărui desluşire e făcută
imposibilă pentru însuşi purtătorul lui; un secret al secretului.

15
Matei Călinescu,Revista România Liberă,op.cit.,p.7
16
Mateiu Ion Caragiale,Remember;op.cit.,p. 34