CAPITOLUL I

NOȚIUNI GENERALE ALE RĂSPUNDERII JURIDICE

Secțiunea 1.1 Precizări terminologice. Conceptul răspunderii juridice:

Răspunderea juridică o întâlnim în toate ramurile de drept, aceasta fiind cea care dă
eficienţă şi asigură păstrarea ordinii de drept în stat. Temeiul răspunderii juridice îl reprezintă
încălcarea unei norme juridice, astfel că în funcţie de natura juridică a normei încălcate,
deosebim răspunderea civilă de cea penală, cea contravenţională, de cea de dreptul muncii etc.
Răspunderea juridică se deosebeşte de alte forme ale răspunderii prin morală, politică, tocmai
prin aceea că este antrenată ca urmare a încălcării normei juridice de către cel vinovat. Influenţa
reciprocă a diferitelor forme de răspundere socială se manifestă nu doar în planul conştiinţei, ci
uneori alternează, se cumulează, ori se înlocuiesc unele cu altele.
Răspunderea juridică vizează toate ştiinţele juridice, însă dificultatea constă în
abstractizarea acesteia în elemente şi trăsături valabile pentru toate ramurile de drept. Practica
judiciară şi ştiinţa juridică au fost preocupate mai degrabă de formele răspunderii juridice şi mai
puţin de a defini această noţiune.
Răspunderea juridică este definită de raportul juridic care se naşte ca urmare a săvârşirii
unei fapte ilicite, din acest unghi, conduita poate fi calificată drept ilicită (când contravine
prescripţiilor normelor juridice) ori licită (când este în consens cu acestea). Raportul juridic de
răspundere se instituie între stat, pe de o parte, ca reprezentant şi girant al intereselor sociale
generale şi individul care a încălcat prevederea legală, pe de altă parte.
Ca orice raport juridic, răspunderea juridică are conţinutul alcătuit din obligaţiile corelative
ale părţilor, respectiv din dreptul statului de a trage la răspundere pe cel vinovat de încălcarea
legii şi obligaţia de a-i aplica sancţiunea legală şi din dreptul celui vinovat de a i se aplica
sancţiunile în limitele legale, în funcţie de pericolul concret al faptei şi a gradului lui de vinovăţie
precum şi din obligaţia de a se supune sancţiunii stabilite.
Răspunderea juridică a fost definită în literatura juridică ca fiind acea formă de răspundere
socială care constă în totalitatea drepturilor şi obligaţiilor conexe ce se nasc ca urmare a
săvârşirii unor fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat pentru
restabilirea ordinii juridice.

1
 Răspunderea ca și noțiune are un conținut complex, tratat pe larg, din diferite perspective,
în cadrul mai multor științe, în încercarea de a clarifica și a aprofunda câte o fațetă a acestui
concept.
Răspunderea juridică alaturi de răspunderea morală reprezintă, spre exemplu, unul dintre
tipurile de răspundere socială, cel mai important. Răspunderea, ca și responsabilitatea, sunt
noțiuni filosofice al căror conținut s-a circumscris de cele mai multe ori cu ajutorul noțiunilor de
liber arbitru, discernământ și libertate. Altfel spus, responsabilitatea unui individ sau tragerea lui
la răspundere pentru o anume faptă nu se poate realiza decât în condițiile în care acesta a acționat
liber și în deplină cunoștință de cauză.1
Modalitățile săvârșirii conduitei ilicite sunt: acțiunea și inacțiunea. Acțiunea reprezintă
modalitatea cea mai frecventă de realizare a conduitei ilicite. Ea (acțiunea) constă într-o
manifestare efectivă și presupune o serie de acte materiale care raportate la normele juridice, se
dovedesc a fi contrare lor. În sens larg, prin acțiune se înțelege voința obiectivizată, exteriorizată
a omului, cu alte cuvinte mișcarea lui voluntară îndreptată spre un scop determinat. Acțiunea
umană este un act conștient, dar nu orice acțiune conștientă reprezintă în același timp, un act
ilicit, ci numai aceea prin care se lezează anumite drepturi legal recunoscute, ce nesocotește
obligațiile juridice impuse. Acțiunea ilicită presupune întotdeauna încălcarea unei norme juridice
care interzice ceva.2
Mijloacele de realizare ale acțiunii ilicite sunt, de asemenea, foarte variate, mergând de la
cele mai simple și până la cele mai complicate, pline de ingeniozitate. În mod obișnuit acțiunea
se realizează prin energia agentului. Sunt însă numeroase cazuri când în realizarea acțiunilor
ilicite sunt utilizate instrumente mecanice, substanțe chimice, etc. Inacțiunea constă dintr-o
abținere de la acțiune a persoanei obligate a persoanei obligate să îndeplinească anumite fapte
pozitive, adică să acționeze în modul stabilit de lege. Inacțiunea reprezintă o stare de pasivitate a
persoanei căreia legea îi impune o anumită activitate, conduită. De precizat faptul că omisiunea
are un caracter conștient și voluntar, fiind o conduită dirijată spre atingerea unor scopuri propuse.
Inacțiunea nu poate fi redusă la simpla pasivitate a subiectului, deoarece ea înseamnă
nesăvârșirea unui act concret pe care subiectul respectiv trebuia să-l săvârșească, a unui act ce
constituia o obligație a sa. Tocmai datorită acestui fapt, inacțiunea poate fi privită ca o conduită a
persoanei. Dintr-o perspectivă istorică, s-a studiat sorgintea și evoluția răspunderii juridice fiind
evidențiat rolul răspunderii juridice și al sancțiunii administrate de stat în ruperea cercului vicios
al răzbunării ca metodă primitivă de tragere la răspundere socială. Momentul în care s-a statuat

1
Gheorghe Boboș, Teoria generală a Dreptului, editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994;
2
Prof. univ. dr. Gheorghe Boboș, Note de Curs – Teoria Generală a Dreptului, Cluj-Napoca, 2008;

2
dreptul exclusiv al statului de a utiliza forța și de a executa sancțiunea este considerat momentul
nașterii răspunderii juridice.
Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător reprezintă o condiție
obiectivă, esențială a răspunderii juridice, fără de care nu se poate vorbi de răspundere. Pentru a
putea vorbi despre angajarea răspunderii juridice în săvârşirea unei fapte ilicite este necesar
ca rezultatul ilicit să fie consecința nemijlocită a acțiunii sale. Cum cauza reprezintă fenomenul
care produce efectul, iar efectul este deci determinat de cauză, s-a impus cu necesitate
tratarea principalelor teorii cauzale şi evidențierea poziției jurisprudenței în această problemă. 3
Pe de altă parte, sociologia oferă o altă abordare a răspunderii. Astfel, s-a dezvoltat
noțiunea de răspundere socială ca răspundere a individului în fața societății din care face parte
pentru prejudiciile aduse acesteia. Răspunderea și sancțiunea apar ca două ipostaze ale aceluiași
fenomen. Răspunderea politică, răspunderea morală, răspunderea juridică sunt tipuri de
răspundere socială. Dreptul societății și al statului de a impune răspunderea juridică și de a aplica
sancțiunea a fost justificat prin interesul societății de a se apăra împotriva acelora care o vatămă.
Științele juridice de ramură, tratează fiecare formă specifică de răspundere juridică, iar
Teoria generală a dreptului, într-un efort de sinteză, își propune să definească și să circumscrie
cât mai exact noțiunea de răspundere juridică în scopul clarificării acestei noțiuni pe cât de
complexă, pe atât de necesară sistemului juridic și societății, ca ansamblu.
De cele mai multe ori, normele juridice sunt respectate sau aduse la îndeplinire de bună
voie de către cetățeni, din convingerea că ele exprimă valorile de just și echitabil, sau de teama
sancțiunii ce ar trebui suportată. Atunci când, în urma încălcării unei norme juridice, organele de
stat intervin prin aplicarea unei sancțiuni, răspunderea juridică se concretizează. Pentru a
delimita cele două tipuri de relații ce pot interveni între subiectele de drept și stat, ca unic titular
al dreptului de a aplica constrângerea publică, în ramura penală s-au propus noțiunile de raport
juridic de conformare - pentru a defini situația în care persoanele fizice sau juridice își
îndeplinesc de bunăvoie obligațiile - și raport juridic de conflict - pentru cazul în care este
necesară intervenția coerciției etatice.
Înțelegerea fenomenului responsabilității este plasată şi în planul funcționalității
valorilor juridice în societate. În fond, într-o perioadă ca aceasta, caracterizată printr-o tendință
uneori greu de decelat, de emancipare socială şi culturală, această funcționalitate valorică se
prezintă ca fiind o problemă cardinală a contemporaneității.

3
Eugenia-Carmen Verdeș, Răspunderea Juridică, Relația dintre răspunderea civilă delictuală și răspunderea
Penală, Universul Juridic, București, 2011

3
Secțiunea 1.2 Răspunderea juridică – Formă a răspunderii sociale:

Viața și activitatea socială este supusă normativității sociale și, implicit celei juridice
(unui ansamblu de norme, principii, reguli sociale și juridice). Această normativitate impune
subiecților umani obligația de a înscrie conduita și acțiunile lor în limitele acestei normativități.
Nerespectarea sau încălcarea acesteia declanșează prin consecință reacția socială de respingere,
de neacceptare sau condamnare a subiectului uman și de obligare a sa, sub imperiul unor anumite
sancțuni, de a se încadra în limitele normativiății sociale.
Desigur, comportamentul uman, are o sfera mai largă, mai complexă și mai bogată de
manifestare decât ar putea să o prevadă normele sociale existente la un moment dat. Cu alte
cuvinte, nu fiecare formă concretă de conduită sau comportament are un corespondent direct
într-o normă socială la care să se raporteze, oamenii având un larg spațiu de libertate pentru a-și
alege singuri una sau alta din conduitele lor posibile. Chiar și în asemenea situații
comportamentul uman — ca manifestare liberă a unei ființe raționale, conștiente — se raportează
totuși la unele principii, norme, valori, repere ale existenței sociale, în limitele a ceea ce se
consideră a fi: bine - rău, permis - nepermis, drept - nedrept, licit – ilicit, etc.
Tocmai în acest moment al stabilirii opțiunii individului pentru o anumită conduită, se
declanșează mecanismul constituirii răspunderii sale sociale. Dat fiind faptul că, omul, ca ființă
rațională, și-a stabilit respectiva opțiune în mod deliberat, conștient (adică responsabil), știind
sau trebuind să știe că fapta sa se înscrie sau nu în limitele principiilor generale de: bine/ rău,
permis/ nepermis, drept/ nedrept, licit/ ilicit, etc. și că, prin consecință, va trebui să suporte
reacția societății, a celorlalți indivizi față de conduita sa negativă, nepermisă, nedreaptă, ilicită.
Prin urmare, răspunderea socială apare ca o consecință a neîndeplinirii unei prescripții
normative pozitive, a unei obligații sau îndatoriri sociale. Ea reprezintă o relație socială specială
care se stabilește între societate și individ, în care fapta sau conduita individului este încadrată de
societate în limitele unor drepturi, libertăți, obligații, prerogative consacrate de normele,
principiile, regulile sau valorile acelei societăți și a căror nerespectare antrenează una sau alta din
formele sancțiunilor sociale.
Noțiunea de răspundere socială este expresia abstractă a formelor concrete de existență
ale răspunderii sociale. Cu alte cuvinte, răspunderea sociala exista numai prin una din formele
sale concrete de manifestare: răspundere morală, politică, etică, economică, civică, inclusiv
juridică, fiecare din aceste forme având atât trăsături comune cât și trăsături sau caracteristici
proprii. În raport cu celelalte forme ale răspunderii sociale, răspunderea juridica are o serie de
caracteristici proprii, astfel că:
— Are întotdeauna ca temei nerespectarea sau încălcarea unei norme de drept;

4
 — Este întotdeauna legată de activitatea exclusivă a unor organe de stat care au
competența de a constata în mod oficial nerespectarea sau încălcarea normei de drept; de a
aprecia gradul de vinovație și de a stabili și aplica sancțiunea prevăzută de norma juridică;
— Este o răspundere general-obligatorie, mai promptă și mai eficientă decât celelalte
forme ale răspunderii sociale deoarece are la baza imperativitatea dreptului și capacitatea
coercitivă a aparatului de stat de a interveni și aplica, la nevoie, constrângerea juridică;
— Consecințele răspunderii juridice sunt deosebit de grave în sensul că pot antrena
uneori chiar sancțiuni privative de libertate;
— Stabilirea concretă a răspunderii juridice nu este un act sau demers strict juridic ci
este un demers cu valoare multiplă. Aceasta în sensul că în actul de tragere la răspundere juridică
se concentrează evaluări nu doar de ordin strict juridic cât și de ordin moral, social, etic,
economic, de echitate, de umanism, de oportunitate, etc. Asemenea evaluări nejuridice care
însoțesc actul juridic de stabilire a răspunderii acționează ca factori de circumstanțiere a formei
și a gradului de răspundere juridică concretizată în sancțiunea ce se aplică.
În literatura de specialitate noțiunea de răspundere juridică nu este definită și explicată
în mod unitar. Cele mai multe sinteze definitorii sunt realizate din perspectiva dreptului civil și al
dreptului penal în sensul înțelesului de „obligație” de a suporta sancțiunea civilă, respectiv
penală. În același timp, unii autori atrag atenția asupra faptului că răspunderea juridică nu este și
nu poate fi privită doar ca o simplă „obligație de a suporta o sancțiune” ci, într-un înțeles mai
larg, ca o „modalitate de realizare a constrângerii statului”, ca un raport juridic de constrângere
care are ca obiect sancțiunea. De aici și concluzia că noțiunea de „răspundere juridică” și
respectiv cea de „sancțiune” nu sunt identice sau sinonime. Ele sunt corelative și se presupun în
mod reciproc, în sensul că răspunderea juridică implică de regulă și sancțiunea, ea fiind în acest
context materializarea concretă a răspunderii.
Cu alte cuvinte, „instanța” în fața căreia se stabilește și operează „responsabilitatea” este
forul interior al conștiinței individului, în timp ce „instanța” în fața căreia se stabilește și
operează „răspunderea” este forul conștiinței publice reprezentat prin structurile de autoritate
statale și civice.
Răspunderea juridică — ca și răspunderea socială — este o noțiune abstractă. În
realitatea existenței sale, ea îmbracă formele concrete ale ramurii de drept în care intervine. De
aceea, răspunderea juridică apare ca o formă a răspunderii civile, penale, administrative,
disciplinare, financiare, internaționale. Indiferent de formele concrete pe care le îmbracă,
răspunderea juridică are o serie de principii sau reguli generale comune.

5
Secțiunea 1.3 Principiile răspunderii juridice:

În societățile în care dreptul exprimă interesele și voința maselor largi, (în sistemele
democratice) majoritatea covârșitoare a cetățenilor se conduc în relațiile lor reciproce, în
activitatea lor, după prescripțiile normei de drept. Cu toate acestea, nu este exclusă posibilitatea
unor încălcări a prescripțiilor legale. De aceea, la nivel social se stabilește un complex de măsuri
și mijloace pentru a preveni săvârșirea faptelor ce încalcă prevederile dreptului, iar, când această
încălcare a avut totuși loc, se aplică sancțiunile prevăzute de norma juridică. Prin aplicarea
sancțiunilor se restabilește ordinea juridică perturbată, se izolează elementele periculoase pentru
societate reparându-se și eventualele pagube cauzate.
În societatea omenească acțiunile omului sunt determinate de necesitățile sale cotidiene,
aceste acțiuni proprii fiecărui individ din cadrul societății trebuie, însă, limitate pentru că
interesele personale ale indivizilor pot veni în conflict, ceea ce ar dăuna însăși existenței
societății. Diversitatea și complexitatea relațiilor sociale, izvorâte din interesele individuale,
impun necesitatea organizării și reglementării lor pentru a face posibilă conviețuirea în cadrul
societății.
Pentru ca oamenii să-și dirijeze activitatea ei trebuie să aibă certitudinea unei
reglementări existente a relațiilor sociale, căci numai prin obligativitatea unor reguli se permite
satisfacerea intereselor individuale. Limitarea și în acelasi timp, protejarea libertății de acțiune a
fiecăruia este necesară deoarece nu toți oamenii au, natural, aceleași posibilități. De aici, cerința
ca ordinea, reglementarea socială să se bazeze pe justiție în scopul relizării binelui comun.
Asigurarea acestei ordini sociale conduce la stabilirea unor norme, unor reguli de conduită ce
urmează a fi impuse tuturor, adică normele de drept, care sunt variate și numeroase datorită
caracterului complex al relațiilor sociale.
Pentru realizarea acestor reglementări legislative, legiuitorul a instituit un mecanism
juridic, care are ca scop restabilirea drepturilor încalcate și apărarea intereselor legale ale
persoanelor, acest mecanism fiind instituția răspunderii juridice.
În acest context, principiile care stau în fruntea acestei instituții apar ca niște prescripții
fundamentale care canalizează crearea normelor juridice ale răspunderii și aplicarea lor. Aceste
principii se afla într-o strânsă conexiune cu societatea omenească a cărei activitate o
reglementează, ele depinzând de ansamblul condițiilor sociale, de structura societății în
întregime.4
Principiile răspunderii juridice, pe lângă dialectica externă, adică legătura lor cu
societatea, mai presupun și o legătură internă cu toate componentele acestei instituții, o strânsă

4
Rădulescu A. Corbeanu I. Teoria generală a dreptului. Note de curs, București, Editura ASE, 2000;
6
interferență cu pățile sale componente. Aceste principii trasează linia directoare pentru sistemul
normelor ce formează instituția răspunderii. Fără ele această instituție n-ar putea fi concepută,
deoarece principiile răspunderii juridice exercită o acțiune coercitivă, orientează activitatea
legiuitorului în procesul de creare a dreptului.5
Totodată, principiile răspunderii juridice au și o utilitate practică deosebită în activitatea
justiției. Cei însărcinați cu aplicarea normelor ce alcătuiesc instituția răspunderii trebuie să
cunoască nu numai „litera" legii, ci și „spiritul" său, iar aceste idei fundamentale care stau la
baza acestui sistem de norme alcătuiesc chiar „spiritul legii"; ele trebuie să explice și rațiunea
existenței sale sociale, suportul social al acestor norme, legătura lor cu valorile sociale.
De asemenea, principiile răspunderii juridice pot avea rol în cazuri determinate și de
norme de reglementare, atunci când, într-o cauza comercială sau civilă, legea tace, judecătorul
soluționând cauza în temeiul principiilor care fundamentează sistemul normelor ce au drept scop
restabilirea normelor de drept încalcate.
Răspunderea juridică are la bază următoarele principii:

1. Principiul legalităţii răspunderii - Constă în aceea că răspunderea juridică se

manifestă în condiţiile sau în cazurile prevăzute de lege, în forma şi în limitele stabilite de
aceasta, conform unei proceduri desfăşurate de organe special investite.6 Vinovăția presupune
faptul că subiectul nu respectă cu bună știință conduita prescrisă, încalcă interesele general
ocrotite prin normele de drept, știind sau trebuind să știe că prin comportamentul său contravine
acestor interese ;

2. Principiul răspunderii pentru fapta săvîrşită cu vinovăţie - Presupune că

autorul faptei răspunde numai atunci cînd şi-a dat seama sau trebuia să îşi dea seama de
rezultatele faptei sale şi de semnificaţiile ei social-juridice periculoase. Fără existența vinovăţiei
nu există răspundere juridică, chiar dacă sunt întrunite celelalte condiţii de bază.

3. Principiul răspunderii personale - Răspunderea revine doar celui efectiv vinovat

de comiterea faptei ilicite. În sfera acestui principiu funcționează regula potrivit căreia numai cel
care a comis o încălcare a legii este pasibil de răspundere (fiecare răspunde doar pentru fapta sa),
iar pentru o singură faptă ilicită se poate aplica o singură pedeapsa și o singura data, ”Non bis in
idem„. De la prevederea acestui principiu, există totuși și excepții, ca de exemplu: răspunderea în
solidar cu altul sau răspunderea pentru fapta altuia (de exemplu, răspunderea părinţilor pentru

5
Bădescu M. Concepte fundamentale în teoria şi filozofia dreptului. Vol. III. Bucureşti, Editura Lumina
Lex, 2002
6
Oleg Pantea, Teoria Generală a dreptului, Note de Curs, Chișinău, 2013;

7
faptele copiilor aflați în stare de minoriat, a persoanei juridice pentru faptele membrilor sau
răspunderea solidară ori împreună cu alţii);

4. Principiul unicităţii răspunderii - conform căruia pentru fapta ilicită există o

singură răspundere sau nu se poate aplica decât o singură sancţiune.

5. Principiul proporţionalităţii răspunderii - presupune corelarea răspunderii sau a

pericolului ei social, a formei de vinovăţie cu care a fost săvîrşită, printr-o corectă şi concretă
individualitate sau proporţionalizare. În acest sens, este necesară o corectă alegere și aplicare a
normei juridice sub incidența căreia se află fapta ilicită și care, de altfel, constituie unicul temei
în virtutea căruia intervine tragerea la răspundere.

6. Principiul umanismului – În virtutea principiului cu numărul șase, sancţiunea

aplicată trebuie să aibă un rol de reeducare şi de reintegrare socială, fără ca să provoace suferinţe
inutile celui sancţionat şi să nu-i înjosească demnitatea şi personalitatea.

7. Principiul operativităţii tragerii la răspundere - În baza acestui principiu,

sancțiunea trebuie aplicată imediat, fără tergiversări, pentru ca rezonanţa socială a ei să fie
maximă. Scurgerea unei perioade îndelungate de timp între săvârșirea faptei ilicite și aplicarea
sancțiunii poate crea sentimentul de insecuritate și climatul de neîncredere în capacitatea
organelor abilitate să asigure respectarea ordinii de drept și poate totodată, să afecteze calitatea și
conservarea probelor.
Cu toată diversitatea de forme sub care apare, răspunderea juridică se sprijină pe un fond
comun de reguli, pe anumite idei orientative ce-și găsesc expresia în normele de drept ce
reglementează aceste forme și care se află în strânsă legătură cu principiile generale ale
dreptului.
Raportate la principiile generale ale dreptului, principiile răspunderii juridice apar ca o
specie a acestora întrucât nu toate normele ce alcătuiesc dreptul pozitiv au incidență în zona
răspunderii juridice. Pe de altă parte, principiile care guvernează răspunderea juridică nu au o
esență pur juridică, ele având și conotații politice și morale.
Răspunderea juridică este analizată sub aspectul condiţiilor de a fi întrunite, a formelor
sau felurilor în care ea intervine şi a principiilor care stau la baza interveneţiei organelor de stat
şi a limitelor ei. Deşi răspunderea juridică cunoaşte o multitudine de forme, ea are totuşi un fond
comun de reguli aplicabile acestei diversităţi numite principii ale răspunderii şi care se află în
strânsă legătură cu unele principii fundamentale ale dreptului, cât şi cu principii ale unor ramuri
de drept.

8
Secțiunea 1.4 Scopul răspunderii juridice:

Dreptul ca fenomen social are finalităţi complexe la nivel micro şi macro-social, cu

privire la asigurarea coerenţei, funcţionalităţii şi autoreglării sistemului social, în soluţionarea
conflictelor ce intervin în relaţiile interumane, în apărarea şi promovarea valorilor sociale, a
drepturilor şi libertăţii fundamentale. Nu orice conduită umană are relevanţă sub aspect juridic ci
numai aceea care cade sub incidenţa normei juridice. Conduita umană poate să fie conform
normelor juridice şi atunci conduita este legală, ori dimpotrivă să contravină acestora, caz în care
conduita este caracterizată ca fiind ilegală. Indiferent de forma conduitei, are valoare juridică
numai comportamentul conştient, responsabil.
Răspunderea juridică este, într-un sens larg expresia specifică a ideii de responsabilitate
socială în conformitate cu care fiecare membrul al societăţii trebuie să îşi asume şi să suporte
consecinţele faptelor sale. Supunerea la astfel de consecinţe este similară cu dreptul comunităţii,
al societăţii de a sancţiona comportamentul nelicit, ilegal sau deviant prin tragerea la răspundere
a persoanei vinovate. Această răspundere poate fi politică, morală, religioasă sau juridică.
Totodată, răspunderea juridică poate fi definită ca un raport statornicit de lege între
autorul încălcării normei juridice şi stat, reprezentat prin agenţii publici ai autorităţii de stat
(instanţe judecătoreşti, funcţionari, alţi agenţi).
Scopul răspunderii juridice nu reprezintă doar o simplă obligaţie de a suporta o sancţiune
juridică (penală, civilă, contravenţională, etc.), ci ea constituie o modalitate de realizare a
constrângerii de stat, deoarece aplicarea şi realizarea sancţiunilor juridice este contrară voinţei
autorului. Răspunderea juridică este instituţia dreptului ce implică un complex de drepturi şi
obligaţii juridice corelative, care se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, ce constituie
cadrul de realizare a constrângerii statului prin aplicarea de sancţiuni juridice corespunzătoare.
Dintr-o perspectivă mai largă, răspunderea juridică reprezintă expresia specifică a ideii de
responsabilitate socială, în conformitate cu care fiecare om trebuie să-şi asume şi să suporte
consecinţele faptelor sale. Prin intermediul răspunderii juridice se realizează scopul preventiv,
scopul sancţionator şi scopul educativ, care deşi implica prevenţia nu se confundă cu aceasta.
Sancțiunea juridică poate consta în restituirea unui lucru, anularea unui act, repararea
unei pagube, cât și într-o pedeapsă. Cele mai semnificative pedepse sunt cele din domeniul
dreptului penal. Astfel, în acest domeniu, pedeapsa a fost definită ca " acea sancțiune de drept
penal care constă într-o masură de constrângere și reeducare prevăzută de lege pentru săvârșirea
unei anumite infracțiuni și care se aplică de către instanța de judecată infractorului în scopul
prevenirii savârșirii de noi infractiuni.

9
 CAPITOLUL II

CONDIȚIILE RĂSPUNDERII JURIDICE

Secțiunea 2.1 Subiecții răspunderii juridice:

Producerea unei fapte ilicite antrenează răspunderea juridică a subiectului, sunt însă și
situații când anumite persoane răspund chiar dacă ele nu au savârsit fapte ilicite, cum este cazul
"răspunderii pentru fapa altuia", pentru "fapta" animalelor sau pentru "fapta" lucrurilor. O primă
condiție pe care trebuie să o îndeplinească persoana fizică pentru a fi subiect al răspunderii
juridice este aceea de a avea capacitate de răspundere. Aceasta reprezintă aptitudinea persoanei
fizice de a da seamă în fața organelor jurisdicționale pentru faptele ei ilicite și de a suporta
efectele juridice, necesare și inevitabile, pentru care se aplica sanctiunea juridica ca forma a
constrângerii de stat.
Răspunderea juridică nu este o pură abstractizare juridică sau o general-abstractă. Ea are
în vedere înainte de toate faptul că este o răspundere a unor subiecte juridic determinate. De
aceea, înțelegerea şi explicarea acestui raport trebuie să pornească de la elementul fundamental al
acestuia, subiectul răspunderii, fără de care stabilirea condițiilor acestui raport ar fi un demers
fără adresă. Subiecte ale răspunderii juridice pot fi persoanele fizice şi subiectele colective şi/sau
persoanele juridice.
Pentru ca o persoană fizică să devină subiect al răspunderii juridice, trebuie să
îndeplinească două condiții, şi anume: să aibă capacitatea de a răspunde şi să acționeze în mod
liber. Capacitatea de a răspunde exprimă aptitudinea persoanei fizice de a fi chemată a da seamă,
a răspunde, în fața organelor jurisdicționale pentru faptele ilicite săvârşite de ea şi de a suporta
consecințele juridice pe care le implică aplicarea constrângerii de stat.
Ca formă specifică a capacității juridice, capacitatea de a răspunde se deosebește de
capacitatea de folosință și de aceea de exercițiu. Dacă secundele conferă persoanei calitatea de
subiect de drept și, respectiv, posibilitatea de a-și exercita direct aceste drepturi, cea dintâi
(capacitatea de a răspunde) atribuie subiecților de drepturi, calitatea de subiecți pasivi ai
răspunderii juridice, ai raportului juridic de constrângere.
A doua condiție prin care persoana fizica devine subiect al răspunderii juridice vizează
capacitatea ei de a acționa ca ființă liberă. În context, a fi liber înseamnă să acționezi în
cunoștință de cauză, să-ți propui scopuri determinate și să decizi asupra acțiunilor oportune
pentru realizarea lor. Sancționarea faptelor ilicite decurge tocmai din calitatea persoanei de a fi
acționat liber în încalcarea ordinii de drept, deși cunoștea exigențele legii și valorile apărate de
ea.
10
 Răspunderea juridică a subiectelor colective şi/sau a persoanelor juridice, suportă câteva
nuanțări: subiectele colective şi/sau persoanele juridice dobândesc, potrivit legii de constituire o
capacitate juridică mai restrânsă față de persoana fizică ce are o capacitate juridică “generală”.
Prin consecință şi capacitatea de a răspunde juridic a acestor subiecte este diferită de cea a
persoanelor fizice. De aceea, ca regulă generală, persoanele juridice sau colectivitățile de
persoane fizice pot fi subiecte ale răspunderii civile, administrative (contravenționale),
financiare, contractuale, etc. şi de a suporta sancțiuni de ordin patrimonial.
Răspunderea persoanei juridice intervine pentru acele fapte ale persoanelor fizice care o
compun, fapte care au fost săvârșite în exercițiul atribuțiilor de serviciu ori în legatură cu
serviciul. Când faptele ilicite au fost comise de conducerea persoanei juridice, atunci ele sunt
atribuite organizației colective; în consecință, răspunderea va fi pentru fapta proprie. Faptele
ilicite aparținând celorlați membri ai persoanei juridice determină doar răspunderea pentru fapta
altuia. Totodată, prin natura sa de subiect colectiv, persoana juridică răspunde numai sub formă
civilă sau administrativă; răspunderea penală sau disciplinară sunt operante numai în cazul
persoanelor fizice.
Subiectul activ este persoana fizică ce săvârșește nemijlocit și direct fapta sau participă în
calitate de instigator sau complice la săvârșirea ei. Subiectul activ al infracțiunii nu se egalează
cu subiectul răspunderii. Nu întotdeauna cel care săvârșește infracțiunea ajunge să fie pedepsit.
De exemplu,în dreptul nostru penal, subiectul activ al infracțiunii nu poate fi decât o persoană
fizică. Persoana juridică sau morală (exemplu o societate comercială) nu poate fi subiect al
infracțiunii în conformitate cu legislația penală în vigoare, deoarece nu are voința și conștiința
proprie, iar dacă totuși în cadrul unei societăți comerciale se săvârșește o infracțiune, ea este
opera unei persoane fizice.
Conform legii penale în vigoare, se cere ca subiectul activ al infracțiunii să aibă cel puțin
vârsta de 16 ani. Totodată, Codul Penal al României prevede ca pentru ca un minor cu vârsta
cuprinsă între 14-16 ani să răspundă penal, este necesar să se dovedească că el a comis fapta cu
discernământ, însă același text de lege statuează faptul că, nu constituie infracțiune fapta
prevăzută de legea penală dacă ea este savârșită de către o persoană iresponsabilă. Prin persoană
responsabilă se înțelege persoana care are capacitatea psihică de a-și da seama de ceea ce face,
de caracterul admis sau interzis al faptelor sale. Așadar, subiectul activ al infracțiunii poate fi
doar persoana care are libertate de hotărâre și acțiune.
Subiecții activi se clasifică în subiecți direcți și indirecți. Subiectul direct este persoana
care săvârșește în mod nemijlocit fapta prevazută de legea penală. Circumstanțele sau
împrejurările privitoare la persoana unui participant nu se rasfrâng asupra celorlalți, dimpotrivă,

11
cele referitoare la faptă se răsfrâng asupra participanților numai în măsura în care aceștia le-au
cunoscut sau le-au prevăzut.
Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenție, la săvârșirea din culpă de
către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală, se sancționează cu pedeapsa pe care
legea o prevede pentru fapta comisă cu intenție. Tot astfel, determinarea, înlesnirea sau ajutarea,
în orice mod, cu intenție, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană
care comite respectiva fapta fără vinovăție, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracțiunea în cauză.
Societățile comerciale nu pot fi subiecți activi ai infracțiunilor, în schimb patronii sau
funcționarii, administratorii sau alți salariați sunt cei care decid, hotărăsc, nu respectă sau nu
aduc la îndeplinire anumite dispoziții care privesc activitatea societăților comerciale. Dar când
asemenea persoane comit fapte prevăzute ca fiind infracțiuni, ele vor răspunde individual
conform legii.
În ceea ce privește subiectul pasiv, acesta este cel care suferă o vătămare de pe urma unei
infracțiuni. Subiectul pasiv general sau mediat este statul ca reprezentant al societății, ale cărei
interese sunt întotdeauna pereclitate prin săvârșirea de infracțiuni. Subiectul pasiv special sau
imediat poate fi societatea comercială vătămată direct prin comiterea infracțiunii.

12
Secțiunea 2.2 Caracterul ilicit al faptei :

Faptele ilicite sunt conduite ale omului prin care se încalcă normele imperative ale
dreptului, săvârşite fară intenţia de a produce efecte juridice împotriva autorului lor, efecte care
însă se produc în puterea legii. În alţi termeni, prin fapta ilicită înţelegem acţiunea sau inacţiunea
contrară legii care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale
unei persoane.
Necesitatea existenţei unei fapte ilicite ca element sau condiţie distinctă a răspunderii
civile în toate acele cazuri când un prejudiciu este cauzat printr-o conduită umană este prevăzută
expres în art. 1357 alin. (1) care dispune cu valoare de principiu că cel care cauzează altuia un
prejudiciu „printr-o faptă ilicită” este obligat să-l repare. Termenul de faptă, însoţit sau neînsoţit
de adjectivul ilicită, mai este întâlnit şi în alte texte legale. Astfel, în art. 1359 se prevede
„autorul faptei ilicite”, iar art. 1372-1373 se referă printre altele la „fapta prejudiciabilă” a
minorului sau „fapta săvârşită” de prepuşi. De asemenea, art. 253 care reglementează mijloacele
de apărare a drepturilor personale nepatrimoniale, inclusiv dreptul la despăgubiri pentru
repararea unei daune morale utilizează sintagma „caracterul ilicit al faptei săvârşite” sau
„vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile”.
În aprecierea caracterului ilicit al faptei trebuie avute în vedere nu numai normele
juridice, dar şi normele de convieţuire socială, în măsura în care reprezintă o continuare a
prevederilor legale. Legea impune, de regulă, obligaţia persoanelor de a se abţine de la orice
faptă prin care s-ar putea aduce atingere drepturilor subiective şi intereselor legitime ale altora.
Încălcarea acestei obligaţii are loc, în principiu, printr-o activitate pozitivă, prin acte comisive,
dar fapta ilicită poate îmbrăca şi forma unei inacţiuni, în acele situaţii când, potrivit legii, o
persoană este obligată să îndeplinească o activitate sau să săvârşească o anumită acţiune.
De menționat faptul că în doctrină s‑a arătat că aprecierea iliceităţii se face, de regulă,
prin observarea, descrierea naturii acţiunii sau inacţiuni săvârşite de autorul ei în raport cu natura
juridică corespunzătoare, sau prin măsurarea ei în raport cu consecinţele faptei, care se
circumscriu în conţinutul conduitei. Când consecinţele sunt negative, păgubitoare în raport cu o
normă suntem în prezenţa iliceităţii, chiar dacă autorul faptei nu a prevăzut şi nu a urmărit de la
început producerea lor ori nu a avut reprezentarea producerii lor. S‑a spus, că atunci când faptele
indivizilor sunt contrare legii sau regulilor de convieţuire socială, având ca efect încălcarea
drepturilor subiective sau cel puţin a intereselor altuia, interese care nu sunt potrivnice normelor
juridice sau moralei, acestea sunt ilicite. De asemenea, s‑a arătat că fapta ilicită constă într‑o
comportare nepermisă, neîngăduită de lege, care contravine prevederilor normei juridice sau în

13
orice faptă prin care încălcându‑se normele dreptului obiectiv, sunt lezate drepturile subiective
sau interesele legitime ale altei persoane, cauzându‑se acesteia prejudicii.
Pe planul teoriei generale a dreptului, noţiunea de faptă ilicită are o sferă largă cuprinzând
orice abatere de la normele legale, chiar dacă abaterea nu se răsfrânge direct și nemijlocit asupra
prejudicierii unui anume drept subiectiv, întrucât prin această încălcare se aduce atingere
intereselor majore ale indivizilor, cărora legea nu le dă expresie şi ocrotire. Iliceitatea a fost
confundată uneori cu prejudiciul şi cu pericolul social, pornindu‑se de la ideea că aceste noţiuni
implică atingerea unui drept subiectiv sau cel puţin a unui interes.
Un exemplu în acest sens îl oferă codul civil italian, care în art. 2043 leagă noţiunea de
ilicit cu cea de daună. În doctrina noastră, s‑a statuat că fapta ilicită nu este absorbită de daună şi
nici nu se identifică cu ea, dauna fiind tocmai rezultatul faptei. Este adevărat că în viaţă, faptele
umane ne apar nu numai ca manifestări obiectivate ale conştiinţei şi voinţei, dar, cel mai adesea,
din modul în care ele se obiectivează, rezultă însăşi atitudinea subiectivă a persoanei. Sunt
motive pentru care unii autori, apreciind global fapta ilicită şi atitudinea subiectivă faţă de
această faptă nu disting între caracterul ilicit şi cel culpabil al faptei, incluzând caracterul ilicit în
cel culpabil şi reţin drept element al răspunderii — fapta culpabilă săvârşită de o anumită
persoană.
Acţionând într‑o ambianţă socială şi nu într‑un spaţiu pasiv sau neutru, rezultatele acţiunii
omului sunt evaluate în funcţie de rezonanţa socială şi nu doar în funcţie de rezonanţa intimă,
personală. Subiectul acţiunii, agentul, acţionează întotdeauna în temeiul unui anumit program,
alcătuit în baza scopurilor mai apropiate sau mai depărtate, program care îi conferă superioritate
asupra comportamentului animalelor. De vreme ce „omul este singurul animal în stare să‑şi
gândească viitorul“, să‑şi definească existenţa, în funcţie de un anumit proiect, în momentul în
care‑şi anticipează viitorul acţiunilor sale, întreprinde un act de strategie, ce implică previziune şi
răspundere.
Acţiunea umană impune astfel respectarea anumitor norme, normarea acestei acţiuni,
subordonarea ei unor scopuri şi interese, potrivit unui sistem de principii şi criterii, ştiut fiind că,
viaţa şi activitatea socială sunt supuse normativităţii sociale şi juridice (adică unui ansamblu de
norme, principii, reguli sociale inclusiv juridice), care impun indivizilor obligaţia de a‑şi înscrie
conduita şi acţiunile lor în limitele acestei normativităţi.
În acest spaţiu, comportamentele indivizilor sunt permanent supuse aprecierii din partea
societăţii, apreciere care nu este spontană, ci are în vedere un sistem de valori şi deci un sistem
de norme (prin care este materializat sistemul de valori), al căror scop este acela de a modela
comportamentele, conduitele oamenilor, în sensul integrării lor în ordinea socială existentă.
Nerespectarea sau încălcarea normativităţii sociale, inclusiv juridice, declanşează reacţia socială
14
de respingere, de neacceptare sau de condamnare a subiectului uman respectiv şi de obligare a
sa, sub imperiul unor sancţiuni, de a se încadra în limitele stabilite.
Ilicitul juridic concret există din momentul în care preceptul unei norme juridice a fost
încălcat în mod efectiv prin activitatea unui membru al colectivităţii (obiectivitatea reală a
faptului ilicit). Ilicitul juridic este în acelaşi timp şi un fapt neconform cu dreptul, respectiv este
antijuridic.
Aşadar, caracterul ilicit se stabileşte în legătură nemijlocită cu o prescripţie cuprinsă de o
normă juridică; neobservarea şi încălcarea perescripţiei cuprinsă în norma juridică lezează
ordinea de drept, echilibrul vieţii sociale şi pun în pericol siguranţa circuitului juridic.
În teoria generală a dreptului, noţiunea de faptă ilicită are o sferă largă cuprinzând orice
abatere de la normele legale, chiar dacă abaterea nu se răsfrânge în mod direct şi nemijlocit
asupra prejudicierii unui anumit subiect de drept. Acest lucru se datorează faptului că prin
această abatere se aduce atingere intereselor majore ale indivizilor cărora legea nu le dă expresie
şi ocrotire.
În viaţa reală faptele umane ne apar nu numai ca manifestări obiectivate ale conştiinţei şi
voinţei, şi de aceea, cel mai adesea, din modul în care ele se obiectivează, rezultă însăşi
atitudinea subiectivă a persoanei; din acest motiv unii autori, apreciind global fapta ilicită şi
atitudinea subiectivă faţă de această faptă nu disting între caracterul ilicit şi cel culpabil al
acesteia, incluzând caracterul ilicit în cel culpabil şi reţinând drept element al răspunderii: “fapta
culpabilă săvârşită de o anumită persoană”.
În cazul răspunderii civile, o faptă este ilicită atunci când este contrară legilor imperative
şi bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective sau cel puţin a
intereselor legitime ale altor persoane, interese care nu sunt potrivnice normelor juridice şi
moralei. Aşadar, în primul rând, fapta este ilicită în cazul în care conduita în cauză este contrară
legii în sensul larg al cuvântului.
Drepturile subiective şi interesele legitime ale persoanelor fizice şi persoanelor juridice
sunt numeroase şi diferite. La fel sunt şi faptele prin care acestea pot fi încălcate. În cele mai
frecvente situaţii, faptele ilicite ale oamenilor sunt pozitive, adică fapte de comisiune sau acţiuni.
Aşa sunt: sustragerea, deteriorarea sau distrugerea unui bun, vătămarea corporală a unei
persoane, defăimarea unei persoane, minciuna, folosirea fară drept a unei opere literare ori a unui
brevet de invenţie etc.
În concluzie, inacţiunea este faptă ilicită în toate cazurile când legea prevede imperativ
obligaţia unei persoane de a acţiona într-un anumit fel, adică de a avea o conduită pozitivă,
obligaţie care însă nu a fost respectată.

15
Secțiunea 2.3 Caracterul culpabil al faptei:

Respectarea normelor de drept nu se revendică unor exigenţe abstracte. Ea se legitimează

în cerinţe social obiective, legate de asigurarea unei conştiinţe de respectare a valorilor, de
evitare a faptelor antisociale care afectează relaţiile interumane şi viaţa socială. Starea de ordine
în desfăşurarea raporturilor sociale, ce rezultă din atitudinea de respectare a legilor se mai
numeşte legalitate.
În orice organizaţie statală respectarea normelor juridice ocupă un loc important. Aceasta
se datorează faptului că, numai o atitudine serioasă față de ordinea legală şi temerea de a suporta
constrângerea poate asigura o bună funcţionare a aparatului de stat, dezvoltarea normală a
relaţiilor sociale, evitarea pericolului ce poate pune în nesiguranţă viaţa, sănătatea sau
proprietatea persoanei. Odată cu apariţia și ulterior dezvoltarea orânduirii statale s-a ivit şi
problema respectării drepturilor, libertăţilor şi intereselor persoanelor ce constituie societatea în
cauză.
Scopul răspunderii civile este, în principiu, de a repara un prejudiciu, această obligație de
reparațiune urmărind totodată ca fapta susceptibilă a produce prejudiciul să nu mai fie săvârșită.
Funcția preventiv-educativă a răspunderii civile, indiferent de ce formă a acesteia discutăm,
aduce în centrul atenției aspecte ce sunt strict personale ale făptuitorului, starea sa mintală,
elemente de ordin psihologic ce l-au determinat pe făptuitor să săvârșească fapta, acestea fiind
necesare pentru fundamentarea subiectivă a răspunderii. Culpabilitatea conduitei autorului faptei
este o condiție esențială, deoarece nu vom putea discuta despre prezența și aplicabilitatea
răspunderii civile acolo unde nu există vinovăție.
Aprecierea vinovăției cu care un autor săvârșește o faptă păgubitoare reprezintă un
obstacol dificil, având în vedere procesul psihic destul de complex ce compune structura
vinovăției, și anume factorii volitivi și intelectivi. Pentru ca răspunderea civilă a celui care a
cauzat un prejudiciu să fie angajată, nu este destul să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de
cauzalitate cu prejudiciul ce a fost produs, fiind necesar ca această faptă să poată fi imputată
autorului ei, fiind necesar ca autorul să fi avut o vină atunci când a săvârșit-o, acționând cu
vinovăție.
În general, latura subiectivă a faptei ilicite, văzută ca element al răspunderii juridice, se
exprimă diferit în ramurile de drept, impunându-se anumite deosebiri între răspunderea civilă și
celelalte tipuri de răspunderi, însă aceste deosebiri nu pot înlătura unitatea conceptului în care se
exprimă atitudinea subiectivă a autorului faptei ilicite, față de aceasta și de urmările ei.
Atunci când fapta ilicită a fost realizată cu intenție, stabilirea vinovăției nu ridică mari
probleme în dreptul civil, întrucât autorul prevede consecințele conduitei sale și urmărește sau

16
accepta producerea acestora. Astfel, existența vinovăției sub forma intenției rezultă în
majoritatea cazurilor din materialitatea faptei, în sensul că, din modalitatea în care autorul a
stabilit să pună în practică activitatea ilicită, precum și din mijloacele folosite, deducem că a
prevăzut producerea pagubei și cel puțin a acceptat-o, dacă nu chiar a dorit-o.
În anumite situații, vinovăția în forma intenționată trebuie să fie atestată și cu alte
mijloace de probă din care să rezulte poziția psihică a autorului faptei ilicite. În dreptul civil,
existența unui scop determinat sau a unui mobil special cu privire la fapta prejudiciabilă nu este
necesară pentru angajarea răspunderii autorului. Instituția vinovăției este considerată, atât în
prezent, cât și pe viitor, ideea care explică tragerea la răspundere civilă pentru fapta proprie,
atunci când discutăm despre o răspundere bazată pe culpa autorului faptei ilicite.
Vinovăția este însă o condiție necesară atunci când discutăm despre o răspundere de tip
subiectiv, respectiv pentru fapta proprie. În situațiile în care răspunderea delictuală este
obiectivă, existența vinovăției dovedite sau prezumate nu este necesară. Cu privire la existența
acestei condiții în cadrul unei răspunderi contractuale, este imperios necesară dovedirea culpei
sau vinovăției debitorului, atunci când obligațiile contractuale nu sunt executate sau sunt
executate neconform. Existența acestei condiții se desprinde din prevederile art. 1547 noul Cod
civil, acesta stabilind expres că debitorul va fi obligat să repare prejudiciul cauzat cu intenție sau
din culpă.
Când discutăm despre elementul intelectiv ne referim la reprezentarea în conștiința
omului a consecințelor sociale a faptei sale și în prevederea sau cel puțin posibilitatea de a
prevedea urmările faptei ilicite săvârșite. Acest factor presupune un anumit nivel de cunoaștere,
de conștiință a semnificației sociale a faptelor și a urmărilor păgubitoare provocate de acestea.
Atunci când punem în discuție elementul volitiv, ne referim la deliberarea asupra faptelor și
motivelor care pot determina o persoană să săvârșească o faptă ilicită.
Pentru a lua această decizie, persoana trebuie să fie aptă să ia decizia de a alege între două
sau mai multe conduite, răspunderea civilă fiind angajată dacă autorul a ales o conduită care este
antisocială. Factorul volitiv presupune întotdeauna o libertate de deliberare și de decizie din
partea celuia care are calitatea de autor al faptei, căci lipsa acestei libertăți are ca urmare lipsa
vinovăției.
Între cei doi factori există o legătură indisolubilă, căci dacă nu exista cel intelectiv, adică
nu este prezentă premisa esențială a factorului volitiv, este înlăturată orice liberate a voinței.
Așadar, atunci când analizăm vina celui care a cauzat un prejudiciu, ceea ce trebuie să ne
intereseze este latura subiectivă a faptei, respectiv atitudinea subiectivă pe care autorul a avut-o
față de faptă și de urmările acesteia, la momentul săvârșirii ei.

17
 Noul Cod civil prevede în art. 1350 faptul că, orice persoană trebuie să-și execute
obligațiile pe care și le-a asumat, iar atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această
îndatorire, se impune în sarcina acesteia obligația de a repara prejudiciul ce a fost creat. Astfel,
în materia răspunderii civile contractuale, Codul civil din Quebec dispune că orice persoană are
îndatorirea de a-și onora obligațiile contractuale.
În situația în care o persoană eșuează în îndeplinirea acestei îndatoriri, ea va fi
răspunzătoare pentru orice prejudiciu corporal, moral sau material ce este cauzat celeilalte părți
contractante și i se impune obligația ne a repara acest prejudiciu. Asemenea noului Cod civil
român, niciuna dintre părți nu va putea să înlăture aplicabilitatea regulilor din materia
răspunderii civile contractuale prin alegerea unor reguli ce ar fi mai favorabile în aceasta situație.
Contractul, fiind valabil încheiat, este considerat ca având putere de lege între părțile
contractante. Fiind ridicat la rang de lege, contractul reprezintă emanația voinței libere a părților,
astfel că trebuie să fie respectat prin executarea cu bună-credință a tuturor prestațiilor la care
acestea s-au obligat. Analizând instituția răspunderii civile contractuale, ceea ce trebuie să fie
reținut pentru a fi angajată răspunderea este culpa debitorului.
Obligația de a răspunde pentru prejudiciile ce au fost cauzate datorită neexecutării
contractuale este legată de neexecutarea culpabilă a obligațiilor asumate. Prin urmare,
răspunderea contractuală nu-și va găsi aplicabilitatea atunci când există o neexecutare
justificabilă a contractului. Astfel, pe tărâmul acestei răspunderi, gradele culpei, de principiu, nu
au vreo relevanță, decât în anumite contracte.
Cu privire la condiția vinovăției din cadrul răspunderii civile delictuale, aceasta are un
caracter dependent, marcat cu claritate atât de condiția faptei ilicite, cât și de aceea a raportului
de cauzalitate între cea din urmă și prejudiciu. Atunci când suntem în prezența unei răspunderi
civile delictuale pentru fapta proprie, sunt prezente două elemente ale vinovăției: unul obiectiv,
ce constă în încălcarea unei obligații juridice, și unul subiectiv, numit imputabilitate sau
culpabilitate, acesta reprezentând atitudinea autorului de a înțelege și de a-și asuma consecințele
faptelor ce au fost săvârșite.
În încercarea de a face o paralelă între răspunderea civilă delictuală și cea contractuală,
atunci când discutăm despre varianta intenției, nu poate ridica dificultăți. Problema unor criterii
de stabilire a vinovăției se pune numai în cazul culpei, deci în cazul imprudenței și al neglijenței.
Aceste ultimele două forme presupun anumite deficiențe existente în alcătuirea factorului
intelectiv: la imprudență, autorul a socotit fără temei că fapta nu se va produce, iar la neglijență,
autorul nu a prevăzut rezultatul, deși trebuia și putea să-l prevadă. În dreptul civil a fost adoptat
drept criteriu de apreciere a culpei, criteriul obiectiv, acesta fiind completat de câteva elemente
subiective, ce țin de circumstanțele concrete ce au avut legătură cu săvârșirea faptei.

18
 Codul civil actual se ocupă în mod expres de vinovăție, nedefinind-o, dar oferind o
descriere formelor acesteia. Astfel, potrivit alin. (2) al art. 16, „Fapta este săvârşită cu intenţie
când autorul prevede rezultatul faptei sale şi fie urmăreşte producerea lui prin intermediul faptei,
fie, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat”. Conform tezei I a alin.
(3) al aceluiaşi text normativ, „Fapta este săvârşită din culpă când autorul fie prevede rezultatul
faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul
faptei, deşi trebuia să îl prevadă”. Aşadar, în materia răspunderii civile delictuale, vinovăţia se
poate înfăţişa fie sub forma intenţiei, fie sub cea a culpei.
Intenţia directă se caracterizează prin faptul că făptuitorul îşi dă seama de caracterul
antisocial al faptei sale, prevede consecinţele acesteia şi urmăreşte ca ele să se producă. Intenţia
indirectă constă în aceea că făptuitorul îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei sale,
prevede consecinţele acesteia şi, cu toate că nu le urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lor.
Culpa cu prevedere sau imprudenţa se manifestă în sensul că făptuitorul îşi dă seama de
caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecinţele ei, pe care nu le acceptă, sperând, în mod
uşuratic, că ele nu se vor produce.
Culpa fără prevedere sau neglijenţa – făptuitorul nu îşi dă seama de caracterul antisocial
al faptei şi nu prevede consecinţele acesteia, deşi trebuia şi putea, în circumstanţele date, să le
prevadă. Intenţia aşadar este voinţa dirijată spre săvârşirea unui anume fapt juridic ilicit.
Neglijenţa se caracterizează prin lipsa voinţei celui care, prevăzând sau trebuind să prevadă
rezultatul ilicit al acţiunii sale, nu a depus diligenţa şi prudenţa solicitate de către circumstanţe
pentru a împiedica rezultatul ilicit nedorit.
Rezultă, din cele afirmate mai sus, că fără vinovăție acționează autorul care nu a avut
reprezentarea unui caracter antisocial al faptei sale, nu a prevăzut și nici nu ar fi trebuit să
prevadă urmările păgubitoare ale faptei, din componența vinovăției lipsind factorul intelectiv. De
asemenea, nu se face vinovat de producerea faptei cel care, deşi are semnificaţia antisocială a
acesteia şi a urmărilor sale, nu o săvârşeşte din propria-i voinţă, fiind constrâns la aceasta. În
acest caz, lipseşte, dintre elementele vinovăţiei, factorul volitiv. El se poate libera astfel de
răspundere dovedind cauza externă constrângătoare.

19
Secțiunea 2.4 Legătura cauzală dintre fapta ilicită și rezultatul dăunător:

Pentru existenţa şi angajarea răspunderii civile este necesar ca între faptul prejudiciabil şi
prejudiciu să existe un raport de cauzalitate. De cele mai multe ori faptul prejudiciabil este o
faptă ilicită umană, urmând ca prejudiciul cauzat altuia, să fie consecinţa faptei ilicite.
De cele mai multe ori, existenţa raportului de cauzalitate este uşor de stabilit, legătura
dintre fapta ilicită şi prejudiciu fiind evidentă, clară şi indiscutabilă. De exemplu, victima este
lovită cu un obiect contondent şi moare la scurt timp după aplicarea loviturii; decesul victimei
fiind în mod sigur, efectul aplicării acelei lovituri. La fel, atunci când o persoană distruge sau
sustrage ori înstrăinează bunul altuia, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul
suferit de victimă este evident.
Pentru stabilirea raportului de cauzalitate, în toate situaţiile în care producerea
prejudiciului este precedată sau însoţită de mai multe fapte şi împrejurări, au fost elaborate
numeroase studii în doctrina juridică străină, în special în cea germană. Aceste cercetări au
influenţat şi pe autorii francezi, de la care au fost preluate în analizele unor doctrinari români;
rezultatele obţinute se grupează în două mari teorii: teoria echivalenței condiţiilor şi teoria sau
sistemul cauzalităţii adecvate. Un al treilea sistem, denumit al cauzei proxime, a fost elaborat în
spaţiul dreptului englez şi dreptului american. În doctrina noastră juridică a fost construit
sistemul unităţii indivizibile dintre cauză şi condiţii care, în linii generale, este validat de soluţiile
jurisprudenţei.
Denumită inițial teoria condiției sine qua non sau, pur si simplu, teoria conditională,
această teorie a fost enunțată pentru prima dată în domeniul dreptului de proceduristul austriac
Juliu Glaser, în anul 1858 și a fost dezvoltată mai apoi de către criminalistul german Maximilian
von Buri (membru al Curtii de Casatie) în special în lucrarea sa „Despre cauzalitate si
responsabilitate”.
Potrivit acestei teorii, conduita umană este cauza unui rezultat atunci când ea nu poate fi
omisă mental fără ca rezultatul să dispară (sublata causa, tollitur effectus), acest procedeu de
determinare a rapotului de cauzalitate fiind cunoscut sub denumirea de „procedeul eliminarii
mentale„ sau „formula conditio sine qua non”. Pentru a fi considerată cauzală, acțiunea trebuie
să reprezinte o condiție sine qua non, indispensabilă rezultatului chiar dacă se dovedește a nu fi
fost singura, ci doar una dintre condițiile indispensabile producerii acestuia. Dacă mai multe
acțiuni se află printre condițiile rezultatului, atunci ele sunt toate „cauzale”, nefiind posibilă vreo
distincție privind contribuția concretă a fiecăreia la producerea efectului. Sub acest aspect, toate
condițiile necesare producerii unui rezultat sunt echivalente, au valoare cauzală egală (de unde a
decurs și o altă denumire a acestei teorii, și anume, teoria echivalenței condițiilor). Teoria sus

20
menționată are meritul de a izola condiţiile sau cauzele necesare în raport cu cele care sunt
indiferente pentru producerea rezultatului şi, de asemenea, meritul simplicităţii. Nu este însă mai
puţin adevărat că a fost criticat pentru motivul că lărgeşte mult câmpul cauzal, permiţând să fie
reţinute drept cauze ale rezultatului produs fapte foarte îndepărtate în timp sau al căror rol a fost
neglijabil ori nu au contribuit la producerea lui. Aşa de pildă, sunt considerate cauze ale
prejudiciului cu valoare egală, alături de condiţiile într-adevăr cauzale, şi unele condiţii care
constituie doar prilejul pentru ca fapta cauzatoare de prejudiciu să producă acel rezultat.
În cadrul teoriei echivalenței nu interesează măsura și natura contribuției fiecărei condiții
la producerea rezultatului, tocmai această ambiție de a cuprinde în sfera noțiunii de cauză toate
conduitele umane considerate sine qua non pentru rezultat, i-au atras reproșurile doctrinei care a
sesizat că prin faptul că echivalează conduite umane diferite, negând specificul și importanța
fiecăreia dintre ele la producerea rezultatului, această teorie se dovedește a fi profund vulnerabilă
și, într-o anumită măsură în contradicție cu realitatea.
Cauza rezultatului fiind oricare dintre condițiile care au precedat efectul și fără de care
acesta nu s-ar fi produs, implicit se admite că alături de acțiunea umană ar putea constitui cauză a
rezultatului și alți factori contributivi, indispensabili pentru producerea rezultatului. De pildă o
acțiune de vătămare corporală se consideră cauzală chiar și atunci când rezultatul a survenit
datorită unei constituții fizice sau psihice anormale a victimei ( cum ar fi orbirea acesteia în urma
unei loviri inofensive, deoarece victima suferea de o boala de ochi ori moartea hemofilului
datorita unei răniri usoare, deși fără această predispoziție a victimei, acțiunea ar fi rămas fără
urmări).
Tot astfel, legătura cauzală nu ar fi înlăturată nici atunci când printre factorii contributivi
ai rezultatului s-ar afla atitudinea neglijentă a victimei sau refuzul acesteia de a se supune unei
operații salvatoare. Legătura de cauzalitate nu dispare nici dacă acțiunii inculpatului i s-ar asocia
intervenția unui tert, care ar acționa din culpă sau chiar cu intenție, terțul nu ar fi decât o altă
„cauză”, care, împreună cu acțiunea ori omisiunea inculpatului, a contribuit la producerea
rezultatului.
Acțiunea factorilor multipli indispensabili reprezintă cauza rezultatului numai în măsura în
care nu se ”întrerupe” leătura dintre aceștia și rezultat. Sub acest aspect, în doctrină se consideră
că, legătura de cauzalitate se întrerupe numai atunci când o serie cauzală absolut autonomă,
intervenită ulterior conduitei agentului, înlătură complet efectul acesteia și produce, într-un mod
cu totul independent, rezultatul de care depinde existența infracțiunii.
Teoria echivalenței condițiilor și-a câștigat repede autoritatea prin simplitatea ei,
constituind modul cel mai frecvent folosit în practica judiciară de identificare a raportului de
cauzalitate. Acest mod de a raționa s-a dovedit foare lesnicios, deoarece nu presupune o analiză a

21
fiecărei contribuții cauzale în raport cu specificul acțiunii sale asupra rezultatului, fiind suficient
caracterul indispensabil al acesteia la producerea efectului.
Pentru a înlătura neajunsurile primului sistem, teoria sau sistemul cauzei adecvate, are
diferite variante, prin care se încearcă a se realiza o selectare între antecedentele prejudiciului.
Astfel, dintre condiţiile necesare sau sine qua non, sunt considerate cauze numai acele fapte sau
împrejurări anterioare care în mod normal, obişnuit, potrivit experienţei umane au capacitatea
obiectivă de a produce un rezultat de genul celui care s-a produs. Aşadar, trebuie înlăturate din
câmpul cauzal acele fapte necesare care, numai accidental, determină sau pot determina
producerea unui asemenea rezultat.
Teoria are mai multe variante; într-o variantă, numită a „cauzalităţii suficiente” se face
distincţie între efectele normale şi efectele excepţionale ori efectele proporţionale şi
disproporţionale ale evenimentului prejudiciabil, astfel încât se apreciază că numai primele pot fi
considerate ca prejudicii directe şi deci reparabile. De asemenea, s-a încercat să se facă apel şi la
distincţia dintre efectele tipice şi efectele atipice ale diferitelor evenimente cauzatoare de
prejudiciu.
În legătură cu acest sistem, indiferent de variantele sale, se pune problema criteriului în
funcţie de care se poate califica o faptă sau împrejurare ca fiind adecvată pentru producerea unui
anumit rezultat. Acest criteriu este ideea de previzibilitate, care însă este privită diferit. Unii
autori au avut în vedere previzibilitatea subiectivă, potrivit căreia este calificată drept cauză
adecvată acea faptă care, la săvârşirea ei, putea să-i apară autorului său ca fiind de natură a
provoca rezultatul produs.
În opinia majoritară se ia în considerare previzibilitatea obiectivă, adică prognosticul
obiectiv retrospectiv şi nu psihologia autorului; aceasta înseamnă că un fapt, condiţie sine qua
non, poate fi calificat cauză adecvată a prejudiciului dacă, în momentul în care el s-a produs,
putea normal, prin raportare la cunoştinţele umane în general şi a celor oferite de ştiinţă, să fie
susceptibil de a provoca acel rezultat.
Conceptului „subiectiv” de probabilitate i se opune conceptul de posibilitate, singurul
concept care ar avea fundament obiectiv, întrucât presupune atât cunoașterea completă a legilor
naturale care guvernează succesiunea evenimentelor examinate cât și o cunoaștere precisă a
condițiilor concrete, care pot favoriza sau împiedica apariția rezultatului. Posibilitatea are deci
dublă întemeiere: nomologică – căci se bazează pe întreaga cunoaștere a omenirii asupra legilor
naturale – și ontologică – deoarece se bazează pe o cunoaștere completă, foarte exactă, a stării
de fapt.
Indiferent de înţelesul care se dă ideii de previzibilitate, rezultatul este aproape identic şi
criticabil, deoarece se ajunge la o regretabilă confuzie între cauzalitate şi vinovăţie. Pe de altă

22
parte, deşi cazurile sunt mai rare, nu este exclus ca legătura cauzală să existe între o faptă şi
consecinţele sale atipice. Nu întotdeauna legătura cauzală este obligatoriu să aibă o expresie
adecvată şi tipică. Oricum, teoria este criticabilă deoarece existenţa raportului cauzal obiectiv
dintre fapta ilicită şi prejudiciu este înlocuită cu reprezentarea despre existenţa acestui raport.
Ambele teorii sau sisteme de sorginte germană prezintă anumite inconveniente. De aceea,
autori de prestigiu militează pentru o teorie sau sistem intermediar în care să se aibă în vedere
avantajele justificate pe care le oferă fiecare dintre ele.
Se poate spune că există o legătură de cauzalitate şi între fapta ilicită şi prevederile legale,
care„se realizează doar în planul reprezentărilor de natură intelectuală”. Aici se pune în lumină
diferenţa dintre legitatea ştiinţifică şi regula consfinţită juridic. În opinia lui J. L. Bergel, efectul
juridic ce trebuie suportat de autorul faptei nu întotdeauna survine ca urmare a faptei ilicite, spre
exemplu, încazul în care autorul faptei nu poate fi găsit, se poate constata componenţa de faptă
ilicită, inclusiv raportul de cauzalitate dintre faptă şi efectul factologic al faptei (prejudiciul), dar
legătura decauzalitate dintre faptă şi efectele juridice asupra autorului faptei determină
răspunderea juridică, însă ele nu pot fi transpuse în practică.
Astfel, în opinia aceluiaşi autor, fapta în sine nu produce efecte juridice complete. Pentru
aceasta este „necesară existenţa normei juridice care consfinţeşte legătura cauzală dintre o faptă
anume şi efectele juridice asupra autorului acesteia şi care apare în ipostaza unuimare silogism în
cazul dat; în plus este necesară determinarea regulilor de aplicare a normelor sauprocedura
concretă pe care se va întemeia aplicarea normei, şi anume: a efectului prevăzut de norme asupra
făptaşului, reguli determinate de un organ concret al puterii”.
Cauzalitatea juridică este în mod cert parte componentă a cauzalităţii sociale, substratul ei
acţional fiind cel societal cu toate consecinţele ce decurg de aici. Astfel, rolul de cauză îl are un
fapt juridic, un fapt social care cade sub incidenţa reglementărilor legii, iar raportul de
cauzalitate apare caun raport între acţiunea/ inacţiunea unui subiect de drept şi rezultatul acestei
acţiuni sau inacţiuni.
În ceea ce priveşte răspunderea juridică, cauza este atitudinea voluntară şi conştientă a
omului tradusă în conduita lui antisocială având ca efect starea de pericol sau ameninţarea
produsă prin atingerea, lezarea sau vătămarea unor relaţii sociale promovate şi apărate prin
normele de drept învigoare. În ceea ce priveşte raportul vinovăţie - legătura cauzală în calitatea
lor de condiţii ce împreună cu altele declanşează răspunderea juridică, lipsa de vinovăţie
înseamnă lipsa raportului cauzal sau invers - lipsa raportului cauzal eliberează persoana de
răspundere juridică pentru fapta avută iniţial în vedere, deci să o declare nevinovată în survenirea
consecinţelor social periculoase sau să o tragă la răspundere pentru o alta faptă (individualizarea
răspunderii).

23
 CAPITOLUL III

FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE ȘI CAUZELE CARE EXCLUD

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

Secțiunea 3.1 Opinii privind formele răspunderii juridice:

24
25
 Bibliografie:

1. Dalia Toader, Laura Harcan, Georgiana Florescu, Simona Constantinescu, Geanina

Florescu, Irina Gulie, Adrian
2. Moisescu, Teoria generală a dreptului, Editura Sitech, Craiova, 2005
Costică Voicu, Iuliana Savu, Anton Răşcanu, Mariana Ciocoiu, Teoria Geneală a
dreptului, Caiet de seminar, Editura Didactică şi Pedagogică , Bucureşti, 2010
3. Ion Corbeanu, Maria Corbeanu, Teoria Generală a dreptului, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002
4. M. Luburici, Teoria generală a dreptului, Ediţia a II-a, Editura Oscar Print Bucureşti,
2005
5. Ion Dogaru, Teoria Generală a dreptului, Editura Europa, Bucureşti, 1995
6. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami Bucureşti, 1996
7. Ion Corbeanu, Maria Corbeanu, op.cit., pag.47, apud Ph.Ardant, Institutions Politiques et
Droit Constitutional, Paris, 1990
8. Mădălina Tomescu, Introducere în ştiinţa administraţiei, Editura Pro Universitaria, 2010,
pag. 32, apud Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Bucureşti
9. Antonie Iorgovan, Drept Constituţional şi Instituţii politice.Teoria Generală, Editura
Galeriile J.L.Calderon, Bucureşti, 1996
10. Mădălina Tomescu, apud Ch. Montesquieu, Despre spiritul legilor,
11. Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, Teoria genrală a dreptului, Editura Stefan Procopiu,
Iaşi, 1995
12. Gheorghe C. Mihai, Radu I. Moţica, Fundamentele dreptului, Teoria şi filosofia
dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 1999
13. Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Note de curs, Cluj Napoca, 2008
14. Costică Voicu, Iuliana Savu, Anton Răşcanu, Mariana Ciocoiu, op cit
15. Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, op cit, pag 6, apud A. Hauriou şi J Gicquel, Droit
constitutionnel et institutions politiques, Editura Montchrestien, 1980
16. Adam Popescu, Teoria Dreptului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1996,
pag 28, apud Levy Ullman, Elements d’ introduction generale a l’etude des Sciens
Juridiques.La definitions de droit, Paris, 1917
17. Rosetti-Bălănescu, Ovid Sachelarie, N. Nedelcu, Principiile dreptului civil român, Ed.de
Stat, Bucureşti, 1947
18. Mircea Djuvara, Teoria Generală a Dreptului
19. Jean Carbonnier, Sociologie juridique, Paris, Armand Colin, 1972

26
20. Virgil Măgureanu, Studii de Sociologie Politică, Albatros, București, 1997
21. Evelyn Pisier, Istoria Ideilor Politice, Armacord, Timișoara, 2000
22. M.Niemesch, Izvoarele dreptului internaţional şi ale dreptului Uniunii Europene din
perspectiva Teoriei Generale a Dreptului, Ed. Hamangiu, București, 2010,
23. M. Djuvara, Teoria Generală a Dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1995, p. 5
24. Vasile Sorin Curpăn, Tratat de Drept Constituțional Român, vol. II, Bacău, 2011
25. Vasile-Sorin Curpăn, Cosmin Ștefan Burleanu, Structura de Stat. Formele de
Guvernămât. Regimurile Politice, 2010, București
26. Prof. Dr. Genoveva Vrabie, Drept Constituţional şi Instituţii Politice Contemporane,
Editura„Chemarea” Iaşi, 1992
27. Vasile Nazare, Politologie, ed. Academiei Navale “Mircea cel Batran, Constanta, 2002
28. Maurice Duverger, A New Political System Model: Semi-presidential Government,
European Journal of Political Research, vol. 8, Nr. 2 (1980)
29. Teodor Cârnaț, Cristina Popa, Tipologia Regimului de Guvernare, Revista Națională de
Drept nr. 5, 2017
30. Liviu Coman-Kund ,,Sisteme Administrative Europene”, Galați, 2009
31. Melinda Szazs ,,Sisteme Administrative Comparate”, Note De Curs, Petroşani, 2008
32. Dana Apostol Tofan, Instituţii administrative eurpene, C.H. Beck, Bucureşti, 2006
33. Cobăneanu Sergiu, Svetlana Agachi, Dreptul constituțional al țărilor străine, Chișinău
2004
34. François Frison Roche, Le modèle semi-présidentiel comme instrument de la transition
en Europe post-communiste, Bruxelles, Éd. Ėmile Bruylant, 2005.
35. Ion Deleanu, Drept constitutional si institutii politice, voI. II, Fundatiei Chemarea, Iasi,
1996
36. Constituția României, art 96

27