UTILIZAREA IZOTOPILOR ÎN MEDICINĂ

Introducere

De-a lungul timpului, un interes deosebit l-a stârnit cercetarea asupra efectelor pe
care le-au produs radiaţiile nucleare asupra organismului uman.
Acţiunea radiatiilor ionizante asupra organismului uman a fost studiată la diferite
nivele de organizare biologică:
- la nivel celular
- la nivel molecular
- la nivelul întreglui organism
Cele mai intense cercetări au fost efectuate în vederea studierii efectelor pe care le
produc radiaţiile nucleare asupra organismelor vii. Efectele somatice se referă la funcţiile
celulei şi la starea ei biologică. Efectele genetice se referă la acţiunea asupra capacităţii de
reproducere, de înmulţire şi la transmiterea caracterelor ereditare. Aceste efecte sunt
indirecte, ele apărând la generaţiile viitoare.
Radiaţiile ionizante interacţionează cu materia vie in funcţie de radiosensibilitatea
materiei la aceste radiaţii. Prin radiosensibilitate se inţelege aptitudinea celulelor, organelor şi
a organismului de a răspunde observabil în timpul iradierii. Aceasta este variabilă în funcţie
de constituienţii moleculari ai structurilor biologice iradiate, de tipul de celulă, ţesut sau
organ.
Ştim că izotopii sunt acei atomi care ocupă acelaşi loc în sistemul periodic al
elementelor, cu acelaşi nr. de ordine Z, dar diferă prin numărul de masă A (care reprezinta
greutatea atomica). Radioizotopii sau radionuclizii sunt atomi cu nucleu instabil care
manifestă procesul de dezintegrare radioactivă, emiţând radiaţii gama sau particule
subatomice. Cu alte cuvinte, izotopii radioactivi sunt acei izotopi care suferă dezintegrari
nucleare şi emit radiaţii ionizante. Ei se caracterizează prin:
-Timp de înjumătăţire T1/2 – care reprezintă timpul după care se dezintegrează din nucleele
radioactive existente iniţial în preparatul radioactiv.
- Activitate specifică, reprezintă numărul de dezintegrari nucleare care au loc în unitatea de
timp şi unitatea de masă a unei substanţe radioactive.
În natură există un număr de radioizotopi proveniţi din dezintegrarea U si Th
primordiali, numiţi radionuclizi naturali. Un mare număr de radioizotopi pot fi obţinuţi pe
cale artificială, fie prin activare cu neutroni într-un reactor nuclear fie în acceleratoare de
particule (ciclotron). Nucleul radioizotopilor devine stabil prin emisia unor particule alfa sau
beta, emisie însoţită uneori de radiaţie electromagnetică gama. Radionuclizii sunt folosiţi atât
datorită proprietăţilor lor chimice dar mai ales ca surse de radiaţii.
Produşii radioactivi utilizaţi în medicină sunt cunoscuţi sub numele de
radiofarmaceutice.
În medicină, radionuclizii sunt folosiţi în diagnostic, tratament şi cercetare.
Trasorii radioactivi care emit radiaţii gama pot oferi informaţii diagnostice despre anatomia
şi funcţionarea diverselor organe. Aceştia sunt folosiţi in tomografii (SPECT-Single Photon
Emission Computer Tomography şi PET- Pozitron Emission Tomography). Radioizotopii,
atât cei gama cât şi cei beta emiţători, au devenit deasemenea o metodă promiţătoare în
tratamentul unor forme tumorale. Surse gama puternic emiţătoare sunt folosite pentru
sterilizarea seringilor şi a altor echipamente medicale.
Pentru scopurile medicale, în general se folosesc radioizotopi sub forma produşilor
marcaţi cu energii cuprinse intre 1 – 10 MeV. Dintre izotopii folosiţi frecvent pentru
marcare menţionăm :

- Tritiul (3H ), izotop al Hidrogenului cu T½ = 12 ani , emite β 0,48 MeV

- Carbonul (14C ), izotop al Carbonului cu T½ = 5600 ani , emite β 0,165 MeV
- Fosforul (32P ), izotop al fosforului cu T½ = 14,3 zile , emite β 1,7 MeV

Ramura medicinei care foloseşte substanţe radioactive în scop diagnostic şi

terapeutic se numeşte medicină nucleară. Substanţele utilizate sunt în general substanţe
farmaceutice marcate cu radioizotopi purtând numele general de radiofarmaceutice. În
diagnostic, substanţele radioactive sunt administrate pacientului şi se masoară radiaţia emisă.
Majoritatea testelor diagnostice utilizează pentru obţinerea imaginilor o cameră pentru
detecţia radiaţiilor gama. În acest caz, imagistica mai este cunoscută şi sub numele de
scintigrafie nucleară. În terapie, radioizotopii sunt administraţi pentru tratamentul anumitor
boli.

Administrarea produselor radiofarmaceutice :

Căile de administrare a radiofarmaceuticelor includ:
99m
- injectarea intravenoasă: în cazul tomografiei osoase utilizând Tc -MDP
- injectarea subcutanată : radiofarmaceuticul este injectat sub piele; metoda
utilizată în investigarea sistemului limfatic
99m
- inhalarea: pentru investigarea funcţiilor plămânilor; aerosoli ce conţin Tc
 ingerarea: pentru investigarea funcţiilor gastrice

Toate acţiunile de utilizare a radioizotopilor in medicină sunt axate pe cele 2

mari direcţii: - Diagnostic
- Tratament

Utilizarea radioizotopilor în Diagnosticare

Una din cele mai importante acţiuni în rezolvarea problematicii medicale este
aceea a stabilirii diagnosticului în vederea alegerii procedurilor de tratament. Este necesar în
primul rând stabilirea şi fixarea tipului de izotop care urmează a fi utilizat pentru structura şi
zona din corp ce urmează a fi investigată.
În general, în tehnica de diagnosticare se utilizează sfera de investigare
imagistică, prin utilizarea de substanţe marcate, iar cea mai importantă tehnică pentru acest
mod de lucru este tehnica scintigrafică de diagnosticare. Prin tehnicile scintigrafice se obţine
imaginea (harta) distribuţiei unei substanţe radioactive (trasor radioactiv), introduse prin
injectare sau pe cale bucală în organismul uman.
Spre deosebire de CT si RMN, imagistica nucleară oferă informaţii atât despre
structura organelor cât şi despre funcţionarea lor.
131
Începutul acestei ramuri a medicinei nucleare l-a reprezentat introducerea I
în tratamentul bolilor tiroidiene în 1946 urmată la caţiva ani de imagistica tiroidei cu ajutorul
99m
acestui radioizotop. Descoperirea Tc in 1937 şi apariţia generatorului Mo-Tc în 1964 a
99m
condus la o dezvoltare rapidă a imagisticii nucleare. În scurt timp , Tc a devenit un
radioizotop universal datorită uşurinţei de fabricare şi a proprietăţilor fizico-chimice. În
prezent, imagistica pe bază de emisie gama a fost aplicată cu succes asupra majorităţii
organelor din corp ( creier, sistem osos, inimă, plamâni, rinichi, ficat, neuroreceptori) dar şi
asupra inflamaţiilor, arterosclerozelor, trombozelor si cancerului. În plus, caracteristicile
unice ale tomografiei de emisie pozitronica (PET) permit analiza cantitativă a proceselor
fiziologice şi în special a metabolismului celular.
Testele diagnostice exploatează modul diferit în care corpul uman reacţionează
la aceste substanţe în cazuri patologice sau de boală. În cazul unui individ sănatos, o
substanţă se va concentra în anumite părţi ale corpului înainte de a fi procesată şi apoi
eliminată. În prezenţa unei boli, substanţa respectivă se va distribui în jurul organului în mod
diferit. Ataşând un radioizotop acestor substanţe pentru a obţine un radiofarmaceutic, radiaţia
emisă poate fi detectată şi se poate obţine o imagine a organului sau a procesului. Testele
diagnostice pot fi împărţite în două grupuri: in-vivo şi in-vitro. Testele in-vivo sunt
măsurători care implică pacientul în mod direct , cele mai comune fiind cele care utilizează
camerele de detecţie a radiaţiilor gama. Testele in-vitro sunt măsurători asupra unor probe
prelevate de la pacient, spre exemplu sânge.

Echipamentul imagistic

Radiaţia emisă de radionuclid în interiorul corpului este detectată cu ajutorul unei

camere de scintilaţie. Aceasta este prevăzută cu un detector pentru radiaţie gama, în general
cristale scintilatoare Na-I, cuplat la o serie de tuburi fotomultiplicatoare. Performanţele unei
astfel de camere sunt legate de rezoluţia spaţială şi de sensibilitatea oferită. O cameră de
scintilaţie tipică are o rezoluţie de 4 până la 6 mm şi poate înregistra mai multe mii de emisii
gama pe secundă. Camera detectează poziţiile X şi Y ale unui astfel de eveniment,
coordonate care sunt folosite ulterior în construirea imaginii.
Deoarece fiecare radionuclid are un spectru energetic de emisie gama unic şi
deoarece energia radiaţiei gama este detectată de camera de scintilaţie prin intensitatea
strălucirii asociată evenimentului respectiv, aceste dispozitive sunt prevăzute cu ferestre de
energie care permit selectarea domeniului energetic. O astfel de fereastră este centrată pe
peak-ul spectrului energetic corespunzător radionuclidului pentru a elimina înregistrarea
altor radiaţii gama, datorate împrăştierii Compton, care contribuie la formarea zgomotului.
Radionuclidul introdus în corp este deseori legat de un complex cu
comportament caracteristic, cunoscut sub numele de trasor. De exemplu, ligandul
99m
metilendifosfonat (MDP) manifestă o preferinţă pentru sistemul osos. Ataşând Tc la MDP,
radioactivitatea poate fi transportată şi ataşată sistemului osos pentru obţinerea imaginilor
acestuia. O creştere în funcţiile fiziologice va însemna de obicei şi o creştere a cantităţii de
trasor în zona respectivă şi deci şi a radioizotopului. În imagini aceasta se traduce prin
apariţia aşa numitelor puncte fierbinţi (hot spots). Unele procese patologice sunt caracterizate
de puncte reci obţinute printr-o slabă acumulare a radiofarmaceuticului în acele zone.

Tehnici de diagnostic

În medicina nucleară, tehnicile diagnostice utilizează trasori radioactivi care emit

radiaţii gama din interiorul corpului. Aceste substanţe radiofarmaceutice conţin radioizotopi
cu timp de viaţă scurt legaţi de compuşi chimici care permit selectarea specifică a anumitor
procese fiziologice.
SPECT (Single Photon Emission Computer Tomography) este o tehnică imagistică
ce măsoară emisia de fotoni gama de o anumită energie proveniţi de la radionuclizii din
corpul pacientului. Achiziţia imaginilor utilizând această tehnică poate fi realizată în mai
multe moduri :
- imagistică planară : detectorul este imobil şi este poziţionat deasupra pacientului;
imaginile obţinute în acest caz sunt foarte asemănătoare cu radiografiile;
- imagistică planară dinamică : permite observarea dinamicii radiofarmaceuticului în
corpul pacientului prin înregistrarea în timp a unor serii de imagini planare;
- imagistică tridimensională : se obţin imagini tridimensionale rotind camera de scintilaţie
în jurul pacientului la unghiuri diferite.
Cea mai recentă tehnică de diagnostic este PET (Pozitron Emission Tomography)
care utilizează radioizotopi produşi in ciclotron. Un radionuclid emiţător de pozitroni este
injectat pacientului şi se acumulează la nivelul ţesutului ţintă; pozitronul emis se combină
rapid cu un electron generând emisia simultană a două raze gama în direcţii opuse. Acestea
sunt detectate de o cameră PET care oferă informaţii foarte precise asupra originii lor. Cea
mai importantă aplicaţie clinică a PET este în oncologie, dar şi în imagistica inimii şi a
creierului.

Ultimele proceduri combină PET cu CT permiţând o îmbunătăţire semnificativă a

procedeului diagnostic. Diferenţa fundamentală între imagistica nucleară şi imagistica pe
baza razelor X este dată de faptul că în primul caz sursele de radiaţie sunt poziţionate în
interiorul corpului. Imaginile obţinute în acest caz oferă poziţiile şi concentraţiile
radioizotopilor în interiorul corpului. Un avantaj semnificativ al imagisticii nucleare faţă de
tehnicile pe bază de raze X este că se pot obţine atât imagini ale ţesuturilor moi cât şi imgini
ale sistemului osos cu aceeaşi acurateţe. Doza medie efectivă pentru o procedură de
diagnostic este de 4.6 mSv.
Una dintre cele mai importante aplicaţii ale imagisticii nucleare este imagistica
tumorilor, în special cu ajutorul PET. Aceasta intervine atât în diagnostic cât şi în planningul
tratamentului şi în evaluarea răspunsului pacientului la acesta.
 Produse radiofarmaceutice utilizate în diagnostic

Fiecare organ se comportă diferit din punct de vedere chimic si din acest punct de
vedere există o serie de produse care sunt absorbite doar de anumite organe (tiroida
asimilează iodul iar creierul glucoza). Ataşând radionuclizi acestor produse, aceştia pot fi
încorporaţi în anumite procese fiziologice şi apoi eliminaţi pe calea obişnuită.
Radiofarmaceuticele pentru diagnostic pot fi folosite pentru a investiga fluxul
sanguin al creierului, funcţiile ficatului, plămânilor, inimii şi rinichilor sau pentru a confirma
alte proceduri diagnostice.

Cantitatea de produs radiofarmaceutic administrată pacientului este minimul

necesar pentru a obţine informaţii inaintea dezintegrării sale iar doza de radiaţie primită de
pacient în timpul testului este nesemnificativă din punct de vedere medical. Natura
neinvazivă şi posibilitatea de a observa funcţionarea unui organ din afara corpului au făcut
din această tehnică un instrument foarte puternic pentru diagnostic.
Un radioizotop folosit pentru diagnostic trebuie să îndeplinească anumite cerinţe :
acumulare eficientă numai în organul ţintă (specificitate), emisie gama cu o energie
suficientă pentru a putea părăsi corpul şi cu un timp de viaţă suficient de scurt pentru a se
dezintegra imediat după terminarea diagnosticării, fără efecte adverse, preparare uşoară şi
cost scăzut. Din acest punct de vedere, radionuclidul cel mai utilizat în medicina nucleară
este 99mTc , un izotop cu caracteristici aproape ideale :
- timp de injumătăţire 6 ore, suficient de lung pentru a permite investigarea proceselor
metabolice şi în acelaşi timp suficient de scurt pentru a minimiza doza primită de pacient.
- emisie beta de energie joasă astfel încât doza primită de pacient este mică
- emisie gama de energie joasă (Egama=140 keV) dar suficientă pentru a fi detectată
cu precizie de camerele de scintilaţie
 - poate fi ataşat cu uşurinţă unui număr mare de substanţe farmaceutice având aplicaţii
numeroase

Radionuclidul T½ Eγ keV
67 3.3 zile 93(50%),185(30%),300(20%)
Ga
111 2.8 zile 173(50%), 247(50%)
In
123 13 ore 160
I
131 8 zile 365
I Tabel. Proprităţile fizice ale
99m 6 ore 140
Tc
201
Tl 3 zile 81(90%), 167(10%) unor radionuclizi utilizaţi în
133 5.2 zile 81
Xe imagistica nucleară
11 20.4 min 511
C
18 109.8 511
F
min
Generatoarele de Tc sunt furnizate spitalelor de la reactoarele nucleare unde sunt
99
produşi radioizotopii. Acestea conţin Mo cu T1/2 = 66 ore care se dezintegrează in
99m
Tc şi pot fi utilizate timp de 2 săptămâni după care sunt înlocuite.
Un generator asemănător este folosit pentru a produce 82Rb utilizat în tomografia
82
de emisie pozitronică şi obţinut din Sr cu T1/2 = 25 zile. Pentru PET se folosesc
11
radioizotopi cu emisie pozitronică cu un timp de înjumătăţire scurt: C , 13N , 15O sau 18F;
ataşând aceşti radionuclizi unor proteine sau molecule de glucoză care sunt metabolizate de
catre organism se poate studia fiziologia diferitelor organe. Pentru a vizualiza funcţionarea
creierului, radiofarmaceuticul cel mai utilizat este fluorodeoxiglucoza (FDG) cu 18F avand un
timp de înjumătăţire mai mic de 2 ore.

Utilizarea radioizotopilor in Terapie

Metode terapeutice

Una din sferele foarte utilizate ale izotopilor radioactivi în medicină este ceea a
folosirii substantelor radioactive ca mijloc de terapie a unor zone greu accesibile din corpul
uman. Este sfera unde radioizotopii sunt utilizaţi ca surse directe de radiaţii în zona sau în
apropierea afecţiunii unde este necesară terapia.
Printre cele mai vechi metode terapeutice cu surse radioactive se numără şi
Cobaltoterapia. Instalaţia de cobaltoterapie utilizează acţiunile radiaţiilor date de o sursă
radioactivă de Cobalt 60 (60Co) cu o activitate de ordinul catorva mii de Curie (5000 Cu) şi
60
cu doze de radiaţie foarte mari. Energia fascicolului terapeutic a Co este de 1.25meV
fiind tratate tumorile superficiale cu adancimi de 0.5-1 cm. Sursa de radiaţie este situată într-
un conteiner de plumb cu posibilităţi de a emite în flux colimat de radiaţie diverse
dimensiuni ale fascicolului şi diverse doze în funcţie de situaţia necesară, maxim 2 mR/h.
Celulele cu un timp de diviziune scurt sunt foarte sensibile la radiaţii. Din
această cauză, dezvoltarea anumitor tipuri de cancer poate fi controlată sau eliminată prin
iradierea zonei respective. Iradierea externă poate fi făcută cu ajutorul unui fascicol de
radiaţie gama provenit de la o sursă de 60Co.
În zona terapeutică, cea mai utilizată şi modernă tehnică unde se folosesc
radioizotopi este Brahiterapia. Aceasta este metoda de tratament prin care sursele radioactive
fixe sunt utilizate pentru a transmite radiaţii la o distanţă foarte scurtă atât prin aplicare
directă, intracavitar ori interstiţial. Astfel, radioterapia internă se realizează prin
administrarea sau implantarea unei surse de radiaţii de dimensiuni reduse, beta sau gama
emiţătoare, la nivelul zonei ţintă. Sursa radioactivă este aşezată în apropierea ţesutului ce
necesită iradierea printr-un canal natural sau artificial. Prin acest mod de terapie, o doză
ridicată de radiaţie poate fi transmisă rapid şi local tumorii făcând în aşa fel ca doza de
radiaţie să fie căt mai mică în zona ţesutului sănătos.
131 192
I este folosit cu succes în tratarea cancerului tiroidian iar implanturile de Ir
sunt utilizate la nivelul sânului sau capului. Aceste implanturi se prezintă sub forma unor fire
care sunt introduse cu ajutorul unor catetere până la nivelul ţintei. După administrarea dozei
necesare implanturile sunt înlăturate.
Tehnicile mai noi utilizează particule alfa foarte energetice pentru a controla
evoluţia cancerului şi a leucemiei ( TAT-Targeted Alpha Therapy ).
Dozele pentru procedurile terapeutice sunt de 20-60 Gy.

Produse radiofarmaceutice utilizate în terapie

Radioizotopii utilizaţi în terapie pot fi localizaţi la nivelul structurii ţintă în acelaşi

mod ca şi cei utilizaţi în diagnostic, ataşaţi la un compus chimic sau biologic specific. În cele
mai multe cazuri, distrugerea celulelor tumorale se face cu ajutorul radiaţiei beta iar
procedura poartă numele de radioterapie. Radioterapia la distanţă scurtă se numeşte
brahiterapie.
 Caracteristicile unui radioizotop ideal pentru terapie sunt diferite de cele necesare
pentru diagnostic. În timp ce pentru imagistică energia radionuclizilor trebuie depozitată la
nivelul detectorului (camera de scintilaţie) fără a fi semnificativ absorbită de către ţesuturi, în
cazul terapiei aceasta trebuie depozitată la nivelul ţesutului bolnav pentru a distruge ADN-ul
celulelor tumorale, împiedicându-le astfel să se multiplice. Un radioizotop terapeutic ideal
este un puternic emiţător beta şi cu o emisie gama suficientă pentru a permite imagistica.
32
Este folosit în tratamentul cancerului tiroidian sau al hipertiroidismului; P este
folosit pentru a controla excesul de celule roşii în măduva osoasă. O procedură încă
10
experimentală foloseşte B concentrat la nivelul tumorii care absoarbe puternic neutronii
folosiţi la iradierea pacientului şi produce particule alfa de energie mare care distrug celulele
cancerigene.

Radionu T1/2 Eα MeV Eβ MeV Eγ MeV

clidul
211
At 7.21 5.9(42%),7.5(58 0.08(19%),0.07(24
ore %) %),0.57(31%)
212
Bi 1.01 6.04(26%),9.0(6 0.49(64%),0.56(36 0.51(8%),0.58(31%
ore 4%) %) ),2.60(36%)
213
Bi 0.76 5.9(2%) 0.444(98%) 0.44(17%)
ore
131
I 193 ore 0.61(87%),0.35(9. 0.36(79%),0.64(9.3
3%) %),0.028(6.3%)
90
Y 64 ore 2.27(100%)
111
In 67 ore 0.173(87%)
186
Re 90 ore 1.07(73%),0.93(23 0.137(10.3%)
%)
188
Re 17 ore 2.12(78%),1.96(2 0.155(10.5%)
%)
177
Lu 161 ore 0.133, 0.5 0.208(11%),
0.113(6.4%)

Tabelul 2. Proprietăţile fizice ale unor radionuclizi utilizaţi în radioterapie

99m
În cazul radioterapiei nu există un izotop universal cum este cazul Tc ; se
utilizează atât izotopi alfa cât şi beta emiţători dar efectivitatea lor radiobiologică este
211 212 213 225 223
diferită. Radioizotopi alfa emiţători ( At, Bi, Bi, Ac, Ra ) eliberează o doză mai
 131
mare într-un parcurs mai scurt decât cei beta emiţători ( I, 90Y, 186Re, 188Re ), dar aceştia din
urmă au o putere mai mare de penetrare a ţesuturilor. Unii radionuclizi beta emiţători
prezintă şi o emisie gama semnificativă putând fi astfel utilizaţi simultan atât în terapie cât şi
în imgistică ( 186Re, 188Re ).
Pe lângă tratamentul tumorilor solide, produşii radiofarmaceutici au fost utilizaţi în
tratamentul bolilor tiroidiene, în atenuarea durerilor osoase cauzate de metastazele
canceroase şi în reducerea incidenţelor de stenoză coronariană în urma unei angioplastii ( aşa
numita brahiterapie coronariana ).

Concluzii

Natura moleculară a medicinei nucleare implică un număr aproape nelimitat de

posibilităţi pentru noi descoperiri în domeniul terapeutic şi diagnostic. Îmbunătăţirile aduse
echipamentelor de investigare se vor manifesta prin creşterea sensibilităţii şi a rezoluţiei
imginilor scintigrafice.
Dotarea spitalelor cu ciclotroane va permite utilizarea pe scară largă a
radioizotopilor artificiali pentru realizarea tomografiei de emisie pozitronică (PET). Evoluţia
şi descoperirea unor noi produse radiofarmaceutice este strâns legată de dezvoltarea
liganzilor moleculari, calităţile şi proprietăţile radioizotopilor utilizaţi până în prezent fiind
99m
cunoscute şi apreciate (mai ales Tc şi 18F ).
 LICEUL ROMANO-CATOLIC SF. IOSIF
ÎNVĂŢĂMÂNT POSTLICEAL SANITAR

MODULUL DE BIOFIZICĂ ŞI IMAGISTICĂ

UTILIZAREA IZOTOPILOR ÎN MEDICINĂ

MILEA (MĂLUŞANU) ELENA IOANA

AN I B

BUCUREŞTI, 2016