Sunteți pe pagina 1din 129

Compozitorii de muzică clasică

1. Johannes Ockeghem

2. Josquin des Prés


Josquin des Prés ( Picardia, cca. 1440 – Hainaut, 1521) a fost un compozitor
francez renascentist. Muzica sa este recunoscută pentru natura sa expresivă şi pentru
modul de abordare care rupe tradiţia medievală a muzicii cât mai abstracte. Contemporanii
săi l-au perceput drept cel mai mare compozitor al momentului. Josquin a fost unul dintre
reprezentanţii de seamă ai Şcolii Franco-Flamande.
Se cunosc puţine date despre viaţa sa. Se ştie că în anul 1470 a intrat în serviciul
cardinalului Ascanio Sforza şi că în 1489 era membru al corului papal din Roma. Nu se
ştie însă nimic despre educaţia sa timpurie şi nu se cunoaşte nici anul în care a venit în
Italia.
În muzica sa se remarcă grija pentru cuvinte, lucru evident din felul în care
compozitorul foloseşte imitaţia, pentru a permite vocilor să redea textul înainte ca scriitura
să devină prea densă pentru a se mai înţelege cuvintele. El a folosit, de asemenea,
scriitura omofonă, pentru a da textului claritate suplimentară. Unele dintre operele lui des
Pres, în special misele, folosesc tehnica mai veche a cantus firmus-ului. Compozitorul era
capabil să creeze atât piese de o înaltă complexitate tehnică, dar şi piese de o simplitate şi
o eleganţă uimitoare, cum sunt unele dintre motetele şi chanson-urile sale.
Creaţia:
 Muzica religioasă : 22 de mise, 129 de motete, imnuri, psalmi.
 Muzică laică : 86 de chanson-uri.

3. Giovanni Pierluigi da Palestrina

4. William Byrd

William Byrd (n. 1543 – d. 6 iulie 1623) a fost un compozitor şi organist


englez.
1
5. Jan Pieterszoon Sweelinck

6. Kryštof Harant

7. Claudio Monteverdi

Claudio Zuan Antonio Monteverdi (botezat 15 mai 1567 în Cremona


- d. 11 noiembrie 1643 în Veneţia, a fost un compozitor, violonist şi cântăreţ italian.
Claudio Monteverdi este considerat primul reprezentat important al operei moderne.
El a ajuns la un grad de popularitate neobişnuit de mare faţă de contemporanii săi: operle
apar pe toate scenele importante din lume, madrigalurile sunt de mult clasice şi unele
piese sacre sunt de asemenea foarte cunoscute.
Piese sacre
 Sacrae cantiunculae 3 v., 1582
 Madrigali spirituali 4 v., Brescia 1583
 Vespro della beata vergine da concerto composta sopra canti fermi, 1610
 Selva morale e spirituale 1641
 Messa a 4 v. et salmi a 1-8 v. e parte da cappella & con le litanie della B.V. 1650
Piese vocale
 Canzonette 3 v., 1584
 6 culegeri Madrigali a 5 v. 1587, 1590, 1592, 1603, 1605 , 1614
 Concerto, culegerea nr.7 Madrigali 1-4 e 6 v. 1619
 Madrigali guerrieri et amorosi ...libro 8° 1-8 v. con B.c., 1638
 Madrigali e canzonette libro 9°, 1651
 2 culegeri Scherzi musicali 1607 u. 1632
 Lamento d'Arianna, 1623
Piese pentru scenă

L'Orfeo premieră Mantova 1607[1]

L'Arianna idem 1608

Prolog zu L'idroppica (Guarini) idem 1608 (pierdută)

Il ballo delle ingrate, idem 1608
2

Ballett Tirsi e Clori idem 1616

Prolog la Maddalena, idem 1617

Le nozze di Teti e di Peleo, Mantova 1617 (pierdută)

Andromeda, idem 1617 (pierdută)

Lamento d'Apollo, cca. 1620 (pierdută)

Il combattimento di Tancredi e Clorinda, Veneţia 1624

La finta pazza Licori, Mantova 1627 (pierdută)

Armida 1627 (pierdută)

Gli amori di Diana e di Endimione, Parma 1628 (pierdută)

Torneo Mercurio et Marte, idem 1628 (pierdută)

Proserpina rapita, Veneţia 1630 (pierdută)

Ballo in onore dell'Imperatore Ferdinando III, Viena 1637

Il ritorno d'Ulisse in patria, Veneţia 1640

Le nozze d'Enea con Lavinia, Veneţia 1641 (pierdută)

Ballett La vittoria d'amore, Piacenza 1641 (pierdută)

L'Incoronazione di Poppea, Veneţia 1642 ( în două variante )

8. Girolamo Frescobaldi

9. Heinrich Schütz

10. Jean-Baptiste Lully

Jean-Baptiste Lully (născut ca Giovanni Battista Lulli la 28 noiembrie


1632, Florenţa - d. 22 martie 1687, Paris) a fost un compozitor de origine italiană, care şi-a
petrecut cea mai mare parte a vieţii la curtea regelui Ludovic al XIV-lea la Franţei. În 1661
a devenit cetăţean francez.
Primele opere compuse, în perioada când era şi violonist:
 Les Amours Déguisés, 1664
 La Naissance de Vénus, 1665
 Les Muses, 1666
3
Vin mai apoi comédies ballets, realizate în colaborare cu Molière:
 Le Mariage forcé, 1664
 L'Amour Médecin, 1665
 Georges Dandin, 1668
 M. de Pourceaugnac, 1669
 Le Bourgeois gentilhomme, 1670
În ultima etapă a vieţii sale, compune treisprezece tragedii lirice, majoritatea pe texte de
Philippe Quinault:
 Cadmus et Hermione, 1673
 Alceste, 1674
 Thésée, 1675
 Attys, 1676
 Isis, 1677
 Psyché, 1678
 Bellérophon, 1679
 Proserpine, 1680
 Persée, 1682
 Phaëton, 1683
 Amadis, 1684
 Roland, 1685
 Armide, 1686
 Achille y Polyxène, 1687 - incompletă
precum şi o pastorală eroică
 Acis et Galatée 1686

11. Dietrich Buxtehude

Dietrich Buxtehude sau Dieterich (n. cca 1637 probabil la


Helsingborg,Suedia; d. 9 mai 1707 la Lübeck, Germania) a fost un compozitor şi organist
danez-german din perioada barocului.

4
12. Arcangelo Corelli

Arcangelo Corelli (n. 17 februarie 1653, Fusignano, Ravenna - d. 8


ianuarie 1713, Roma) este un compozitor, violonist, pedagog şi dirijor italian, reprezentant
al barocului italian târziu. Opera lui constituie un moment de referinţă în dezvoltarea
muzicii instrumentale occidentale, prin noul impuls dat formelor de trio sonată şi concerto
grosso. Ca violonist şi pedagog, este considerat părintele artei viorii. A fost considerat de
mulţi contemporani drept cel mai mare violonist al epocii sale, fiind numit un Orfeu al viorii.

13. Henry Purcell

Henry Purcell (n. ca. 1659, Westminster - d. 22 noiembrie 1695, Londra) a


fost un compozitor englez de muzică barocă.

14. Alessandro Scarlatti


Alessandro Scarlatti (* 2 mai 1660 în Sicilia (Trapani sau Palermo); † 24 octombrie
1725 în Neapoli) a fost un compozitor a barocului.

15. Tomaso Albinoni

5
Tomaso Giovanni Albinoni (* 8 iunie 1671 Veneţia; † 17 ianuarie 1751
Veneţia ) a fost un compozitor şi violonist italian.
Fiul lui Antonio Albinoni (1634–1709), un prosper comerciant de hârtie şi un nobil din
Veneţia, a studiat vioara şi canto. Despre viaţa sa se cunoaşte relativ puţin considerând
statutul său de compozitor printre contemporanii săi şi comparativ cu perioada relativ bine
documentată în care a trăit. În 1694 şi-a dedicat opera sa Opus 1 concetăţeanului său
veneţian Pietro, Cardinal Ottoboni (strănepot al Papei Alexander VIII); Ottoboni a fost un
important susţinător al compozitorilor din Roma, cum ar fi Arcangelo Corelli. Albinoni a fost
angajat în 1700 ca violonist la Fernando Carlo, Duce de Mantua, căruia i-a dedicat opera
sa Opus 2, colecţie de piese instrumentale. În 1701 a scris extrem de popularele suite
Opus 3, şi a dedicat această colecţie Marelui Duce Ferdinand III al Toscaniei.
În 1705 s-a căsătorit; Antonino Biffi, maestro di cappella la San Marco l-a asistat, şi
evident a fost unul din prietenii lui Albinoni. Albinoni se pare că nu a avut o altă legătură cu
aşezământul muzical de bază din Veneţia, oricum, a atins timpuriu faima de compozitor de
operă în multe oraşe din Italia cum ar fi Veneţia, Genova, Bologna, Mantua, Udine,
Piacenza, and Napoli. În această perioadă a fost de asemenea un compozitor de muzică
instrumentală prolific: înainte de 1705, a scris în special trio sonate şi concerte de vioară,
dar între 1705 - 1719 şi după a scris solo sonate şi concerte pentru oboi.
Spre deosebire de cei mai mulţi dintre compozitorii din vremea sa, nu pare să fi văzut
în vreun post nici în cadrul bisericii nici la curte , dar a fost un om independent, care a
preferat să compună o muzică fără influenţe. Apoi, în 1722, Maximilian II Emanuel,
Principe al Bavariei, căruia Albinoni i-a dedicat un set de doisprezece concerte, l-a invitat
să conducă Opera princiară.
În 1742 o colecţie de sonate pentu vioară ale lui Albinoni au fost publicate în Franţa
ca operă postumă, şi cercetătorii au presupus multă vreme că aceasta înseamnă că
Albinoni a decedat în această perioadă. Totuşi se pare că a continuat să trăiască in
Veneţia, în anonimat; o înregistrare din parohia San Barnaba, unde s-a născut, indică că
un anume Tomaso Albinoni a murit în anul 1751, "la vârsta de 84" (părând să fie o
greşală), de diabet.
Muzica şi influenţe

6
A scris circa cincizeci de opere dintre care 28 au fost scrise in Veneţia între 1723 şi
1740, dar în prezent este citat în principal pentru muzica sa instrumentală, în special
concertele sale pentru oboi.
Muzica sa instrumentală a atras atenţia în mod deosebit lui Johann Sebastian Bach,
care a scris cel puţin două dintre fugile sale pe teme de Albinoni şi a folosit în mod
constant basul la exerciţiile de armonie pentru elevii săi. Mare parte a operei lui Albinoni s-
a pierdut în cel de al II lea război mondial, prin distrugerea Bibliotecii de stat din Dresda,
astfel încât se cunoaşte foarte puţin din viaţa şi opera de după mijlocul anilor 1720.
Faimosul Adagio in Sol Minor de Albinoni a fost reconstituit de Remo Giazotto după
un fragment al părţii lente din trio sonata, ce s-a descoperit printre ruinele Bibliotecii de
stat.
Lucrări publicate
 Op. 1 1694 12 Sonata a tre.
 Op. 2 1700 6 Sinfonias & 6 Concerti a 5.
 Op. 3 1701 12 Baletti de Camera a tre.
 Op. 4 1704 6 Sonates da chiesa for violin & B.C. 1708 published by Roger à
Amsterdam.
 Op. 5 1707 12 Concertos pour violin & B.C.
 Op. 6 1711 12 sonata da camera.
 Op. 7 1716 12 Concertos for 1 or 2 oboe and strings.
 Op. 8 1721 6 Sonates & 6 Baletti a tre.
 Op. 9 1722 12 Concertos pour 1 or 2 oboe and strings.
 Op. 10 ?? 12 Violin Concertos

16. Antonio Vivaldi

Antonio Lucio Vivaldi este cel mai de seamă reprezentant al


barocului muzical veneţian. S-a născut la Veneţia la 4 martie 1678, în urma mariajului
dintre Giovanni Battista Vivaldi şi Camilla Calicchio. A murit la Viena la 28 iulie 1741, ca
urmare a unei îmbolnăviri subite (inflamaţie internă) şi a fost înmormântat în cimitirul
spitalului.

7
Îmbrăţişând de timpuriu calea preoţiei, Antonio Vivaldi a fost supranumit şi Il Prete
Rosso (Preotul Roşu), datorită culorii părului său (moştenire probabil genetică). Primul
nucleu al familiei Vivaldi, despre care există referinţe documentare certe, a ajuns la
Veneţia în prima jumătate a anului 1665 . Bunicul Agostino, fusese brutar sau croitor şi
murise la Brescia, probabil în 1665 sau 1666. Bunica Margherita, părăsise acest oraş fie
cu puţin înainte, fie după moartea soţului său şi era insoţită de cei doi fii ai lor, Agostino ([n
vârstă de 21 de ani) şi Giovanni Battista (de 11 ani). Cel din urmă avea să devină în 1678,
tatăl compozitorului Antonio Vivaldi. Adolescentul Antonio a primit tonsura monahală la 15
ani şi a fost hirotonisit preot la 25.
Atins de o maladie cronică despre care se presupune că era astm, Il Prete Rosso s-a
îndepărtat cu încetul de îndatoririle sale ecleziastice începând din 1703, iar din acel
moment a putut să se consacre compoziţiei şi învăţământului. Numit profesor (insegnante,
instructor) de vioară la Ospedale della Pietà (aşezământ rezervat orfanelor şi copilelor
ilegitime ale oraşului), în pofida unor întreruperi, uneori foarte lungi (mai mult de doi ani la
Mantova, între 1718 şi 1720), Vivaldi avea să rămână fidel acestei funcţii până în 1740.
Totuşi, a început să călătorească din ce în ce mai mult ca virtuoz şi compozitor la
Roma, în 1722 şi 1724, unde a cântat în faţa Papei; probabil la Dresda şi în Darmstadt; cu
siguranţă la Amsterdam, unde a fost publicată cea mai importantă parte a creaţiei sale; la
Florenţa, Praga şi la Viena, unde a murit, uitat de prieteni şi de rude. La Ospedale della
Pietà, avea să înfiinţeze o orchestră de fete (devenită celebră în întreaga Europă) şi să
compună intens pentru concertele publice pe care aşezământul le oferea duminica.
Acestor ocupaţii, deja solicitante pentru un om care se plângea fără încetare de
sănătatea sa oscilantă, din 1713 li s-a adăugat o debordantă activitate de impresar şi de
compozitor de opere, domenii în care a căpătat o autoritate suficient de mare pentru a
provoca rivalităţi tenace, concretizate chiar într-un pamflet redactat de Benedetto Marcello
(Il Teatro alla moda, 1720). Se pare că de-a lungul întregii vieţi, Vivaldi a fost considerat ca
un artist aflat în afara normelor, extravagant de bună voie, chiar scandalos (duşmanii lui
aveau cum să răspândească bârfe, mai ales în legatură cu atracţia lui afişată faţă de bani
si de fast sau cu iubirile lui reale sau presupuse, printre altele faţă de o mezzo-soprană pe
nume Anna Girò, fiică a unui peruchier francez numit Giraud şi pentru care a scris un
număr mare de pagini vocale).
Consacrarea în toate genurile muzicale avea să-i confere compozitorului o glorie
internaţională incontestabilă fără precedent în istoria muzicii. Mulţi călători care treceau
prin Veneţia căutau să-l vadă şi să-l asculte pe "Preotul roşu", de la Edward Wright la
violonistul Pisendel, de la flautistul J. J. Quantz, epistolarul De Brosses şi până la regele
Friedrich al IV-lea al Danemarcei. Există numeroase şi preţioase mărturii asupra ceea ce

8
reprezenta viaţa muzicală veneţiana şi asupra efectului electrizant al interpretării şi
creaţiilor lui Vivaldi.
Multe dintre partiturile lui publicate au fost dedicate unor personalitati ale vremii:
 Ferdinand al III-lea al Toscanei (L'Estro armonico, 1711);
 Contele Morzin (Il Cimento dell'armonia e dell'invenzione, 1725, culegere
conţinând Anotimpurile);
 Carol al VI-lea de Habsburg (La Cetra, 1728)
Culegeri tipărite şi copii în manuscris (mai ales concerte) ale lui Vivaldi au circulat în
întreaga Europă până în jurul anului 1750 şi se ştie că, începând din 1720, Johann
Sebastian Bach a avut pentru aceste lucrări un asemenea entuziasm, încât a recopiat sau
a transcris un mare număr dintre ele (cea mai cunoscută şi mai interesantă dintre aceste
transcripţii fiind aceea a Concertului pentru patru viori (Op. 3 Nr. 10) în Concertul pentru
patru clavecine (BWV 1065), asigurând astfel, fără să fi intenţionat, supravieţuirea
lucrărilor modelului său.
Opera
Importanţa creaţiei lui instrumentale, simbolizată ideal de seria celor patru concerte
inspirate de cele patru anotimpuri, vine din autoritatea cu care el a ştiut să respingă
structura de concerto grosso a lui Corelli, pentru a impune foarte repede forma mai scurtă
(între opt şi zece) a concertului cu solist în doar trei părţi simetrice (repede-lent-repede).
Solist el însuşi, Vivaldi, practica cu mare naturaleţe această formă concertantă, atunci
când sonata, simfonia sau cvartetul erau, de asemenea, pe punctul de a-si face apariţia.
Înzestrat cu un auz excepţional, virtuoz curajos care improviza cu plăcere şi dirijor
celebru (unul dintre primii din istorie), Vivaldi şi-a consacrat întregul geniu descoperirii
neîncetate a unor noi combinaţii ritmice şi armonice şi a unor îmbinări imprevizibile de
instrumente, conferind un rol de prim-plan personajelor noi, destinate a-şi face un loc în
orchestră, precum violoncelul (27 de concerte) sau fagotul (39), fără a uita oboiul şi nici
flautul, pe care le tratează întotdeauna într-o manieră foarte personală, şi chiar alte
instrumente încă mai marginale, ca mandolina sau orga. Din practicile de la San Marco, a
moştenit atracţia pentru a face să dialogheze mai multe "coruri" de instrumente.
Spiritul concertant vivaldian
Vivaldi este unanim considerat a fi compozitorul care a dat cea mai mare strălucire
genului numit concerto, în perioada barocului. De altfel, o analiză în grilă concerto a
întregii creaţii vivaldiene, ar putea constitui argumentul principal al ideii spiritului concertant
care traversează de la un capăt la altul nu numai creaţia sa instrumentală, dar şi cea de
scenă sau religioasă.

9
Dezvoltându-se la fel ca şi sonata, în tipurile da chiesa şi da camera, concertul baroc
italian a fost alcătuit la început ca o suită din cinci părţi, apoi s-a redus la trei-patru, după
care, la începutul sec. al XVIII-lea, s-a stabilizat la trei părţi, având ca model tiparul
uverturii italiene. Partea întâi şi a treia, vor fi mişcări repezi sau moderate, cuprinzând o
serie de expoziţii, fie complete, fie parţiale ale unei teme (de multe ori fiind vorba despre
expoziţii duble sau în stil fugat), în tonalităţi diferite, legate între ele prin divertismente, iar
uneori partea a treia este compusă în formă de rondo. Partea din mijloc va fi, dimpotrivă,
lentă, de formă binară, cu o încărcătură emoţională pronunţată, fiind în unele cazuri
înlocuită de un dans precum ciaccona sau sarabanda.
Concertul italian al lui Vivaldi va aduce cu sine încă o cucerire: apariţia cadenţei
înainte de coda, care dă posibilitate solistului să-şi pună în valoare calităţile sale tehnico-
expresive. Nu întotdeauna această cadenţă era scrisă, ci se lăsa un punct de orgă care
marca locul în care se oprea orchestra, pentru a-i face loc solistului care va da frâu liber
virtuozităţii sale. Concertul baroc de tip vivaldian va cunoaşte o dezvoltare fără precedent
si se va extinde cu repeziciune şi în restul Europei, prin creaţiile unor compozitori ca Jean-
Philippe Rameau (Franţa), G.Ph.Telemann, G.Fr. Händel şi J.S.Bach (Germania). Genul
de concert se împarte în trei categorii: 1. Concertul fără solişti, în care se „întrec” grupuri
cu un număr relativ egal de instrumentişti. Din acest tip va rezulta mai târziu Simfonia
concertantă sau Concertul pentru orchestră din zilele noastre. Vivaldi a scris aproape 60
de concerte ripieni (sau concerte pentru corzi fără solist), care au trăsături asemănătoare
cu ale simfoniei operatice; câteva din aceste trăsături demonstrează perspicacitatea
pentru scriitura de fugă. 2. Concertul cu un singur solist, unde solistul poartă un dialog cu
orchestra. A apărut în urma definitivării primelor două tipuri de concerte, fiind inaugurat de
italianul Giuseppe Torelli (1658-1709), compozitor italian. El se impune ca deschizǎtor de
drumuri în istoria Concertelor pentru un singur instrument cu acompaniament de
orchestrǎ. El ajunge la alternanţa de trei mişcǎri, o parte lentǎ cantabilǎ fiind încadratǎ de
douǎ pǎrţi cu mişcarea rapidǎ (model asemǎnǎtor uverturii italiene din concepţia
contemporanului sǎu Alessandro Scarlatti). Aceasta este forma ce se va impune în
desfǎşurarea concertului solistic pânǎ în zilele noastre. De aici reies primele „concerti”
care se afirmǎ clar în culegerea op.8 – publicatǎ postum în 1709 ¬-, când vioara se
desparte de grupul concertino, fiind instrument solist, având ca acompaniament un
ansamblu orchestral restrâns: Concerti grossi con una pastorale per il santissimo Natale.
Concertul în re minor pentru vioarǎ, orchestrǎ de coarde şi cembalo – se găseşte în op.8
¬– este considerat ca fiind primul concert solistic cu acompaniament din istoria genului.
Torelli a conturat trăsăturile exterioare, a stabilit forma şi principiul concertului pentru solist,
dar intensitatea expresivă caracteristică acestui gen se observa începând de la Vivaldi.

10
Totul se explică prin deosebirile de temperament, clar reliefate, dintre cei doi muzicieni:
tendinţele individualismului vivaldian, evidente în aproape toate cele 12 concerte din
L’estro armonico, op. 3, sunt mult mai accentuate decât ale lui Torelli şi ajung uneori până
la dramatism. În op. 3, în care grupul concertino este format din două viori şi un bas,
muzicianul veneţian, spre deosebire de predecesorul său, acordă uneia din viori un rol
predominant. Modul cum sunt repartizate rolurile fiecărui solist reprezintă una din
trăsăturile de fond ale sufletului veneţian; compozitorul era dominat de sentimentul că
viaţa este o scenă pe care evoluăm într-o veşnică mişcare. Cel mai căutat tip de concert
care domina după anul 1710 a fost concertul pentru un instrument solo şi orchestră de
coarde. De obicei, partea solistă era încredinţată unei violine, dar, mai târziu, în L’estro
armonico, op. 3, rolul solist s-a încredinţat mai multor instrumente. Ca o extindere
particulară, s-a folosit violoncelul, oboiul şi flautul transversal. După cum se pare,
contrabasul şi viola nu erau instrumente soliste (însă de când Telemann a scris un concert
pentru violă, acest instrument nu era exclus cu desăvârşire). În timpul evoluţiei sale,
concertul pentru un singur solist este preferat în mod special de clasici şi romantici.
Datorită faptului că instrumentele îşi perfecţionau tot mai mult tehnica, compozitorii erau
tentaţi să ofere unui singur interpret partida solistă, dându-i posibilitatea să-şi demonstreze
calităţile. Dacă în concerto grosso grupul concertino - format din câţiva dintre cei mai
talentaţi interpreţi din orchestră - rămânea oarecum anonim în ansamblu, în acest tip de
concert, solistul se remarcă printr-un statut profesional şi social nou. El este plasat în faţa
orchestrei pentru a fi auzit, dar şi pentru a fi văzut mai bine de către public, asumându-şi
pe deplin responsabilitatea artistică a interpretării sale. Concertul pentru un singur solist
are în general trei părţi: Allegro – Adagio – Allegro, pe când la concerto grosso, numărul
mişcărilor variază. Primul allegro are două expoziţii, din care prima este încredinţată
orchestrei, iar a doua o introduce solistul. Adagio are forma de arie, iar ultimul allegro
poate fi un rondo sau un mebuet. Pe parcursul acestor trei mişcări, solistul, în prima parte
îşi poate etala forţa de exprimare, în partea a doua calitatea exprimării, iar în partea a treia
îşi exprimă virtuozitatea. Dintre cele 350 de concerte scrise pentru un instrument solo cu
coarde, peste 230 sunt pentru vioară. Alte instrumente solo pe care le foloseşte Vivaldi
sunt: fagotul, violoncelul, oboiul, flautul, viola d’amoure, o vioară adoptată să sune ca o
trompetă maritimă, block-flöte şi mandolină. 3. Concertul cu mai mulţi solişti şi orchestră,
unde cântă alternativ ansamblul sau orchestra. Formează o categorie mai deosebită,
caracteristică stilului baroc. Concertul cu mai mulţi solişti a apărut la începutul secolului al
XVIII-lea, la Torelli. Vivaldi şi Händel au dezvoltat această formă, unde se va simţi ulterior
influenţa sinfoniei. În forma sa, concertul are proporţii considerabile; acompaniamentul
orchestral primeşte din ce în ce mai multă importanţă, în timp ce partida destinată

11
solistului este caracterizată prin virtuozitate. Compozitori importanţi – începând de la
Vivaldi la Dallapiccola – au scris concerte aproape pentru toate instrumentele. Concerto
grosso este constituit în funcţie de planul sonatei baroce, îmbogăţind instrumentaţia; astfel
se produce alternanţa dintre ripieno şi concertino. Concertele pentru două instrumente
solo, chiar dacă erau aceleaşi instrumente sau erau instrumente diferite, sunt, în termeni
structurali, identice cu cele pentru un instrument solo. Problema care se pune este cum
pot cânta împreună doi solişti în partea solo. S-au dat patru soluţii: cele două instrumente
să cânte concomitent în terţe sau în sexte, să cânte alternativ, realizându-se un dialog, să
cânte în imitaţie sau în alt fel de contrapunct şi un instrument să cânte o melodie, în timp
ce instrumentul celălalt să asigure acompaniamentul. Concertele pentru mai mulţi solişti
urmează acelaşi model. Este adesea exploatată posibilitatea de a cânta instrumente solo
(în mod special cele de suflat) în părţile independente din secţiunea tutti. La englezi, nu
prea există forme de descriere a concertului cu mai mulţi solişti, germanii având
Gruppenkonzert, care reprezintă ansamblul de concert.
Antonio Vivaldi a exercitat prin creaţia sa instrumentală o influenţă puternică în
dezvoltarea ulterioară a muzicii concertante, în clasicismul vienez, prin reprezentanţii săi
cei mai de seamă : Haydn, Mozart şi Beethoven. Cuceririle vivaldiene în domeniul creaţiei
instrumentale nu au avut un impact doar asupra genurilor cărora acestea li se adresau în
mod direct (respectiv concertelor sau sonatelor) ci asupra muzicii baroce în ansamblul ei,
încât pe bună dreptate se poate vorbi despre un anume spirit concertant vivaldian care a
revoluţionat şi a animat întreaga creativitate muzicală barocă veneţiană şi europeană.
 Notă: Paragrafele introductive din Capitolul Biografia (Viaţa), Capitolele Spiritul
concertant vivaldian şi Lista lucrărilor vivaldiene (selecţiuni), precum şi imaginile
care ilustrează articolul, sunt preluate din eseul Barocul muzical veneţian -
Antonio Vivaldi de Ioan Mihai Cochinescu (Biblioteca Academiei Naţionale de
Muzică - Bucureşti, 2005).
 Antonio Vivaldi - Concerto in Re minore, Sol minore, Si bem. maggiore
Lista lucrărilor vivaldiene (selecţie)
Potrivit recensământului efectuat de Peter Ryom (catalog R.V.), în 1977 erau
cunoscute 768 de lucrări sau fragmente autentice vivaldiene, cărora li se adăugau 68 de
lucrări atribuite. În timpul vieţii Vivaldi a publicat 40 de culegeri de sonate şi concerte,
dintre care 13 sunt numerotate ca opusuri, ca de ex.:
 op.3, L'Estro Armonico (1712)
 op.4, La Stravaganza (1712-1713)
 op.8, Il cimento dell'armonia e dell'invenzione (1725), cuprinzând ciclul de
concerte Anotimpurile
12
 op.9, La Cetra (1728)
 op. 13, Il Pastor Fido (1737) etc.
Antonio Vivaldi a scris şi un număr de 90 de opere, precum:
 Ottone in villa (1713)
 Orlando finto pazzo (1714)
 Nerone fatto Cesare (1715)
 L'incoronazione di Dario (1716)
 Montezuma (1733)
 Feraspe (1739) ş.a.
Muzica sacră, vocală şi corală (mise, psalmi, antifoane, imnuri, cânturi, motete,
oratorii, arii, cantate, serenade):
 Gloria, RV 589
 Juditha triumphas devicta Holofenis Barbarie, RV 644, oratoriu (1716)
 Magnificat, RV 610 ş.a.

17. Georg Philipp Telemann

18. Jean-Philippe Rameau

Jean-Philippe Rameau (botezat în 25 septembrie 1683 la Dijon - d. 12


septembrie 1764 la Paris) a fost un compozitor şi muzicolog francez.
Jean-Philippe Rameau este unul dintre cei mai importanţi compozitori ai epocii sale,
totodată fiind şi un reputat teoretician, autor al unui celebru tratat de armonie, apărut în
anul 1722. Printre realizările sale se numără perfecţionarea stilului lui Jean-Baptiste Lully
în ceea ce priveşte opera, introduce dansuri franceze în suită şi este autorul basului
fundamental - o succesiune de acorduri şi cadenţe care desemnează regula tehnicii
tonale. Este un preclasic al orchestrei simfonice, lui aparţinându-i multe dintre efectele
timbrale şi de orchestraţie care vor aduce mai târziu celebritatea acestui gen muzical.
Rameau prefera stilul polifonic imitativ şi mult simplificat faţă de cel al contemporanilor

13
Johann Sebastian Bach şi Georg Friedrich Haendel. Melodia arpegiată a clavecinului,
instrument reprezentativ pentru creaţia franceză preclasică, este rafinată şi ornamentată.
Polemizează în aşa-numita “ceartă a bufonilor” cu admiratorii lui Jean-Baptiste Lully,
care îi reproşau că muzica sa transformă opera într-un „barbarism”, opus galanteriei şi
eleganţei opulente, lipsei de probleme, divertismentului pur, dorit de o parte a publicului.
Cearta a început în anul 1753, în urma reprezentaţiei la Paris a celebrei opere a lui
Giovanni Battista Pergolesi, numită „La serva padrona” („Servitoarea stăpână”). De fapt,
disputa era una intre opera tradiţională franceză, care aborda în continuare subiecte
serioase, şi cea italiană, care aborda subiecte comice, cunoscută sub denumirea de
„opera buffa” („opera comică”).
Opera
Piese instrumentale
 5 pièces de clavecin en concert (1741)
 3 livres de pièces pour le clavecin (3 culegeri de piese pentru clavecin 1706 -
1724 - 1728)
 La Dauphine (1747).
Opere
Indicate sunt anul şi locul unde a avut loc premiera.
 Hippolyte et Aricie 1733 Paris
 Samson 1733 - muzica s-a pierdut
 Castor şi Pollux 1737 Paris
 Dardanus 1739 Paris
 La Princesse de Navarre 1745 Versailles
 Platée 1745 Versailles
 Zoroastre 1749 Paris
 Linus 1751 - muzica s-a pierdut
 Le procureur dupé sans le savoir 1758/9 Paris
 Les Paladins 1760 Paris
 Les Boréades 21 iulie 1982 Aix-en-Provence
 [modifică] Opere balet
 Les Indes galantes Indiile galante 1735 Paris
 Les Fêtes d'Hébé Serbările Hebei 1739 Paris
 Les Fêtes de Polymnie 1745 Paris
 Le Temple de la Gloire 1745 Versailles
 Les fêtes de l'Hymen et de l'Amour sau Les Dieux d'Egypte 1747 Versailles
 Les surprises de l'Amour (Surprizele lui Amor) 1748 Versailles

14
Opere eroice
 Zaïs 1748 Paris
 Naïs 1749 Paris
 Acanthe et Céphise 1751 Paris
 Daphnis et Eglé 1753 Fontainebleau
 Lysis et Délie 1753 - muzica s-a pierdut
Balete
 Pygmalion
 La naissance d'Osiris (Naşterea lui Osiris)
 La Guirlande
 Anacréon (Libretto de Cahuzac)
 Anacréon (Libretto de Gentil-Bernard)
 Les Sybarites
 Nélée et Myrthis
 Io
 Zéphyre
Cantate
 Les amants trahis
 L'impatience
 Aquilon et Orithie
 Orphée
 Thétis
 Le Berger Fidèle
Motete
 Deus noster refugium
 Quam dilecta
 In convertendo
 Laboravi
Scrieri teoretice (selecţie)
 Traité de l’harmonie reduite à ses principes naturels, Tratat de armonie redusă
la principiile ei naturale, Paris 1722
 Nouveau système de musique théorique, Noul sistem al muzicii teoretice,
Paris 1726
 Dissertation sur les différentes méthodes d’accompagnement pour le clavecin,
ou pour l’orgue, Paris 1732

15
 Génération harmonique, ou Traité de musique théorique et pratique, Paris
1737
 Démonstration du principe de l’harmonie (cu D. Diderot), Paris 1750
 Nouvelles réflexions sur le principe sonore 1758–1759, MS, I-Bc
 Code de musique pratique, ou Méthodes pour apprendre la musique ... avec
de nouvelles réflexions sur le principe sonore (cu F. Arnaud), Paris 1760

19. Johann Sebastian Bach

Johann Sebastian Bach (n. 21 martie 1685, Eisenach - d. 28 iulie


1750, Leipzig) a fost un compozitor german şi organist din perioada barocă, considerat în
mod unanim ca unul din cei mai mari muzicieni ai lumii. Operele sale sunt apreciate pentru
profunzimea intelectuală, stăpânirea mijloacelor tehnice şi expresive, pentru frumuseţea
artistică.
El s-a născut la Eisenach (Germania) în 1685 dintr-o familie de muzicieni
profesionişti. Tatăl său, Johann Ambrosius Bach, era muzician de curte, având sarcina de
a organiza activitatea muzicală cu caracter profan a oraşului, dar şi funcţia de organist al
bisericii locale. Mama sa, Elisabeth Lämmerhirt, a murit de timpuriu, urmată curând după
aceea de tatăl său, când Johann Sebastian avea numai 9 ani. Rămas orfan, plecă la
fratele său mai mare, Johann Christoph Bach, care era organist la Ohrdurf. Aici a început
să execute primele motive muzicale la orgă, dovedind o înclinaţie deosebită pentru acest
instrument. Dorinţa de a se perfecţiona l-a făcut să viziteze pe cei mai cunoscuţi organişti
din aceea perioadă, ca Georg Böhm, Dietrich Buxtehude şi Johann Adam Reinken. În
1703 obţine primul post de organist în orăşelul Arnstadt; datorită virtuozităţii sale deja
evidente, a fost angajat într-o poziţie mai bună ca organist în Mühlhausen. Unele din
primele compoziţii ale lui Bach datează din această epocă, probabil şi celebra Toccata şi
Fuga în Re minor BWV565.
În 1708, Bach obţine postul de organist de curte şi maestru de concerte la curtea
ducelui de Weimar. În această funcţie avea obligaţia de a compune nu numai muzică

16
pentru orgă, dar şi compoziţii pentru ansambluri orchestrale, bucurându-se de protecţia şi
prietenia ducelui Johann Ernst, el însuşi compozitor. Pasionat de arta contrapunctului,
Bach a compus majoritatea repertoriului de fugi în timpul activităţii sale în Weimar. Din
această perioadă datează celebra compoziţie Clavecinul bine temperat, care include 48
preludii şi fugi, câte două pentru fiecare gamă majoră şi minoră, o lucrare monumentală nu
numai prin folosirea magistrală a contrapunctului, dar şi pentru faptul de a fi explorat
pentru prima dată întreaga gamă tonală şi multitudinea intervalelor muzicale.
Din cauza deteriorării raporturilor cu ducele Wilhelm Ernst, Bach este nevoit să
părăsească Weimarul în 1717, transferându-se la curtea prinţului Leopold de Anhalt-
Cöthen. În acest timp, compune cele 6 concerte brandenburgice, precum şi suitele pentru
violoncel solo, sonatele şi partitele pentru vioară solo şi suitele orchestrale.
În 1723, Johann Sebastian Bach este numit Cantor şi director muzical la biserica St.
Thomas din Lipsca. Bach avea sarcina, pe de o parte, de a preda muzica elevilor de la
şcoala de canto, pe de altă parte, să furnizeze compoziţii muzicale celor două biserici
principale din Lipsca, compunând câte o cantată în fiecare săptămână, inspirate din
lecturile biblice duminicale. Pentru zilele festive, Bach a compus cantate şi oratorii de o
deosebită frumuseţe, ca Pasiunea după Matei pentru Vinerea patimilor, Magnificat pentru
Crăciun ş.a. Multe dintre operele acestei perioade sunt fructul colaborării cu Collegium
Musicum din Lipsca sau reprezintă compoziţii aşa zise erudite, ca cele patru volume de
exerciţii pentru clavecin, partitele pentru pian, Variaţiunile Goldberg, Arta Fugii, Concertul
italian ş.a.
Johann Sebastian Bach s-a căsătorit în 1707 cu Maria Barbara, cu care a avut 7
copii, din care 4 au supravieţuit bolilor copilăriei. După moartea primei sale soţii, Bach s-a
recăsătorit în 1721 cu Anna Magdalena Wilcke, o tânără soprană, cu care - deşi cu 17 ani
mai tânără ca el - a avut o lungă căsnicie fericită. Împreună au avut 13 copii. Toţi fiii lui
Bach au arătat o deosebită dotare pentru muzică, mulţi dintre ei devenind muzicieni
consacraţi, ca Wilhelm Friedemann Bach, Johann Gottfried Bernhard Bach, Johann
Christoph Friedrich Bach, Johann Christian Bach şi Carl Philipp Emanuel Bach.
Operele lui Johann Sebastian Bach au fost clasificate şi catalogate în 1950 de
muzicologul Wolfgang Schmieder în Bach-Werke-Verzeichnis (Catalogul operelor lui Bach:
BWV) şi sunt numerotate ca atare.
Bach nu s-a rupt de viaţa omului şi de idealurile sale. Vastitatea şi diversitatea
temelor bachiene, clocotul mereu viu al muzicii sale îndreptăţesc cuvintele lui Beethoven:
„Nu pârâu, ci ocean trebuia să se numească” (în limba germană, „Bach”=„pârâu”).
Trăind într-o epocă în care omenirea se afla în pragul noilor împliniri clasice şi când
aristocraţia feudală primea, rând pe rând, lovituri ce-i grăbeau sfârşitul, Bach a asimilat

17
variatele tendinţe care se încrucişau în spiritualitatea vremii. Cu uriaşa sa forţă morală şi
sevă creatoare, Bach a configurat variate expresii, turnate în perfecte arhitecturi sonore.
Ducând la perfecţiune formele plămădite în secolul al XVII-lea, Bach exprimă în muzica sa
cele mai înalte idei şi năzuinţe umane.
S-a născut la 21 martie 1685, la Eisenach, în ţinutul Turingiei, unde familia Bach era
cunoscută prin numărul mare de muzicieni pe care i-a dat. Arborele genealogic al familiei
Bach începe cu Veit Bach (cca 1550-1619), un brutar cu recunoscute aptitudini muzicale.
În această familie cultivarea muzicii a devenit o tradiţie, mulţi membri îndeletnicindu-se cu
muzica, fie ca profesionişti, fie ca amatori. Tatăl lui Sebastian, Johann Ambrosius, era un
modest muzician, împovărat de o familie numeroasă cu opt copii, dintre care i-au rămas în
viaţă patru, Sebastian fiind mezinul.
Rămas orfan la zece ani, fratele mai mare J. Christoph, organist la Ohrdurf, îl ia la el
şi-l instruieşte în domeniul muzicii, al clavecinului şi al compoziţiei. Elev al lui J. Pachelbel,
unul dintre renumiţii organişti germani ai vremii, J. Christoph i-a asigurat o severă
educaţie, ce contravenea năzuinţelor copilului, căci în el mocnea deja flacăra artistului.
Simţind nevoia unui orizont mai larg, micul Johann copia pe furiş compoziţii ale renumiţilor
organişti, J. Pachelbel, J. Froberger, J. K. Kerl. Încorsetarea în regulile severe i-a servit
însă la obţinerea unei virtuozităţi de scriitură polifonică, atât de necesară artistului în
mânuirea cu lejeritate a mijloacelor de exprimare.
După cinci ani (1700), se mută la Liceul din oraşul Lüneburg, unde devine şi corist la
biserica Sfântul Mihail. Timpul petrecut la Lüneburg are mare importanţă, deoarece aici
cunoaşte în biblioteca şcolii creaţii de Palestrina, Lasso, Schütz, Schein, Scheidt,
Pachelbel ş.a. Tot aici îl are printre îndrumători pe organistul Georg Böhm, elev al lui J.
Reincken şi continuator al şcolii germane nordice de orgă. De la reprezentanţii acestei
şcoli, Bach şi-a însuşit stilul amplu şi fastuos, precum şi dramaturgia şi lirismul acestei
muzici de orgă. De la Böhm preia tradiţia prelucrării polifonice a coralelor, pe care o va
duce la mare înflorire în formele bazate pe coral. Dornic să asimileze cât mai mult, se
îndreaptă spre Hamburg pentru a-l auzi şi cunoaşte pe organistul şi compozitorul Johann
Adam Reincken.
Lipsit de mijloace pentru a urma Universitatea, la terminarea şcolii din Lüneburg este
nevoit să se angajeze ca muzician la diferite curţi şi, astfel, începe să se lovească de
vicisitudinile vieţii de muzician, aflat în slujba unui senior sau a unui consiliu comunal.
După câteva luni petrecute ca violonist la curtea din Weimar, s-a angajat ca organist la
Arnstadt (1704-1707), dar îndatoririle postului nu-i puteau satisface aspiraţiile muzicale şi
nici nu-i erau favorabile evoluţiei sale artistice. Atât calitatea muzicii ce trebuia executată,

18
cât şi nivelul scăzut de profesionalism al coriştilor, pe care trebuia să-i înveţe în continuu,
nu puteau contribui la dezvoltarea sa.
În perioada de timp petrecută la Arnstadt, el cere un concediu de patru săptămâni şi
pleacă pe jos la Lübeck. Aici, bătrânul D. Buxtehude, în vârstă de 68 de ani, îşi desfăşura
activitatea de organist, cântând atât la slujbe, cât şi la acele „Abendmusiken”. În loc de
patru săptămâni, el rămâne patru luni, timp în care îşi însuşeşte procedeele componistice
şi instrumentale ale marelui organist. Acest fapt a provocat indignarea conducătorilor
bisericii din Arnstadt, aşa încât, după scurt timp, s-a mutat la Mühlhausen, unde se
căsătoreşte cu vara sa, Maria Barbara Bach. Climatul spiritual nefiindu-i nici aici favorabil,
în anul 1708 pleacă la Weimar, unde activează ca organist şi muzician al curţii. În anii
petrecuţi ca muzician la curtea ducală din Weimar (1708-1717) şi apoi la Köthen (1717-
1723) şi-a îndreptat privirile înspre muzica de cameră, studiind cu râvnă opera
compozitorilor contemporani germani, francezi şi italieni, transcriind numeroase lucrări ale
acestora pentru orgă şi clavir. La Weimar a transcris concerte pentru orgă (6) şi pentru
clavir (18) din creaţia lui Vivaldi, Corelli, Benedetto Marcello, Telemann. Alteori, el prelucra
numai anumite teme, utilizate în ample fugi (din Legrenzi, Albinoni, Corelli).
Ca muzician de curte, Bach a cunoscut bine muzica franceză, printru-un elev al lui
Lully, prezent la curtea de la Celle. Curţile numeroşilor principi germani, oricât de
neînsemnaţi ar fi fost ei, se întreceau în a imita fastul şi strălucirea curţii regale franceze.
Versailles-ul dădea tonul modei în Europa şi micii principi germani căutau să-l imite,
organizând serbări şi recepţii somptuoase, în care muzica avea un rol însemnat. Cei mai
înstăriţi îşi permiteau să ţină chiar un teatru de operă.
În muzica de cameră, arta claveciniştilor francezi, cu ornamentaţia rococo-ului, s-a
răspândit şi la curţile germane. Bach a asimilat acest stil şi pe cel al violoniştilor italieni,
dar a trecut aceste modalităţi de exprimare prin propriul său filtru creator. Din arta
claveciniştilor francezi a surprins elemente viabile, şi anume graţia şi spontaneitatea
melodică, înlăturând ornamentaţia inutilă sau dăunătoare clarităţii. Iar din muzica italienilor
a preluat cantabilitatea, evitând linia melodică emfatică sau prea încărcată de
ornamentică.
Din timpul şederii la Weimar, datează celebra întâlnire a lui Bach cu organistul
francez Jean Louis Marchand. Invitat la curtea regală din Dresda, în anul 1717, pentru un
turnir muzical cu acest organist, Bach şi-a uimit adversarul prin variaţiunile improvizate la
clavecin, încât, în preziua turnirului Marchand a plecat pe neaşteptate.
La Weimar a scris cele mai bune lucrări pentru orgă, în schimb la Köthen, neavând o
orgă pe măsura cerinţelor sale, şi-a îndreptat atenţia spre muzica instrumentală de
cameră. Aici a scris cele şase Concerte brandenburgice (1721), comandate de markgraful

19
Christian Ludwig de Brandenburg, şi o parte din cantatele sale laice. În anul 1720, la
Köthen, îi moare soţia. După un an, se recăsătoreşte cu Anna Magdalena Wülken,
muziciană cu o frumoasă voce de soprană şi aptitudini muzicale, căreia îi dedică, pentru
studiu, acele gingaşe Klavierbüchlein, colecţii de mici piese pentru începători. În 1720, a
încercat să ocupe postul de organist la biserica Sfântul Iacob din Hamburg, dar, în locul
lui, a fost preferat un muzician rămas anonim. Aici va cânta şi la orga bisericii Sfânta
Ecaterina, în faţa organistului Reinecke. Acesta, auzindu-l cu ani în urmă realizând
variaţiuni pe diferite teme, a exclamat cu entuziasm: „Credeam că nu mai există această
artă; văd că încă mai trăieşte în dumneavoastră.”
În anul 1723 s-a stabilit la Leipzig în calitate de cantor la biserica Sfântul Toma, unde
avea obligaţia de a instrui copiii din cor în ale muzicii, de a scrie, de a repeta cu coriştii
şcolii şi de a executa în fiecare săptămână câte o nouă cantată. Condiţiile istovitoare de
lucru, dar mai ales atitudinea obtuză şi chiar răuvoitoare a conducătorilor oraşului sau ai
bisericilor (el va dirija şi corul bisericii Sfântul Nicolae), de care depindea, şi grijile familiale
au înnegurat viaţa genialului muzician. În pofida greutăţilor şi a climatului muzical cu totul
impropriu unei creaţii de larg orizont, Bach scrie în ultima perioadă a vieţii sale cele mai
mari şi mai valoroase lucrări: cantatele „tragice”, Magnificat, Pasiunile şi Missa în si minor.
Cu ocazia vizitei făcute la Berlin (1747) regelui flautist Friedrich al II-lea al Prusiei, (la
curtea căruia funcţiona ca clavecinist fiul său K. Philipp Emanuel) Bach a improvizat o
magnifică fugă pe searbăda temă dată de rege. Întors la Leipzig, a scris pe această temă
şapte ricercare, două canoane şi o sonată á tre (pentru flaut, vioară şi clavir). Reunite,
aceste piese au fost trimise regelui sub titlul de Ofrandă muzicală, reprezentând exerciţii
de polifonie şi demonstraţii de virtuozitate tehnică.
Între anii 1729-1740 a condus şi “Collegium musicum”, societate muzicală
studenţească fondată de Telemann, fapt care i-a prilejuit crearea unor piese 159
instrumentale, uverturi-suite şi cantate laice. Deşi n-a scris muzică de operă, el se interesa
de creaţia dramatică, urmărind spectacolele de la Teatrul de Operă ale curţii din Dresda.
Aici fusese adus, în 1717, veneţianul Antonio Lotti, iar mai târziu, saxonul italienizat
Johann Adolf Hasse, care a condus viaţa muzicală din Dresda. Cele două solo cantate
italiene, Amorul trădător şi Nu ştiu ce-i durerea, precum şi Cantata cafelei sunt mărturii ale
contactului său cu opera în stil italian.
În vremea sa s-a construit prima claviatură cu ciocănele, Hammerklavier-ul (1701),
prevăzut cu dispozitiv de oprire a vibraţiei coardelor (Dämpfer, étouffer). Cunoscut pentru
virtuozitatea execuţiilor sale, Bach era adesea invitat să încerce noile instrumente
construite. El însuşi perfecţionase instrumentul, încercând construirea aşa-numitei “viola
pomposa”, de dimensiuni mai mari decât “viola da gamba” şi a propus construirea unui

20
Lautencymbal cu corzi de metal şi maţ, pentru efecte timbrale speciale. Spre sfârşitul vieţii,
Bach a încercat să-şi tipărească lucrările, luând personal parte la pregătirea plăcilor de
zinc, fapt ce a contribuit la orbirea sa. O scurtă perioadă de revenire a vederii (de 10 zile)
a precedat sfârşitul său din anul 1750.
Din cei 21 de copii pe care i-a avut, au supravieţuit opt: 4 fete şi 4 băieţi. Fiica cea
mai mare, având o voce frumoasă de soprană, s-a ocupat de muzică, iar cei patru fii au
devenit importanţi muzicieni. organist şi compozitor, Wilhelm Friedmann (1710-1784),
supranumit “Bach din Halle” va fi unul din întemeietorii noului stil galant şi un precursor al
simfoniei şi al liedului german. Clavecinistul regelui Prusiei şi capelmaestru la Hamburg, al
doilea său fiu, K. Philipp Emanuel (1714-1788), “Bach de Berlin şi Hamburg”, a contribuit
la statornicirea formei de sonată şi la înnoirea tehnicii pianistice. Johann Christoph (1732-
1795), numit “Bach din Bückeburg”, s-a remarcat prin calităţile sale de organist în acest
oraş. Un ultim fiu, Johann Christian (1735-1782), “Bach din Milano şi Londra” a suferit o
influenţă italiană ca elev al lui Padre Martini. Stabilindu-se la Londra, a devenit
compozitorul preferat al curţii regale, scriind muzică în stil italian, simfoniile lui contribuind,
în oarecare măsură, la crearea genului ce va domina a doua jumătate a veacului al XVIII-
lea..
Creaţia bachiană nu este numai o sinteză artistică a stilurilor muzicale care se
încrucişau la începutul secolului al XVIII-lea, ci şi o încununare a evoluţiei muzicii
polifonice şi un moment de vârf al epocii Barocului. La baza limbajului său muzical stă
coralul protestant, cu linii melodice provenite nemijlocit din creaţia populară. Această
rădăcină în arta populară constituie cheia de boltă a expresivităţii operei sale, în pofida
aspectului ei aparent abstract.
Ca slujitor al bisericii, muzica sa a fost intim legată de serviciile religioase,
numeroase pagini fiind mărturii ale profundei sale evlavii. Deşi a crezut neştirbit în fericirea
vieţii veşnice, în creaţia sa nu a redat omul împăcat, care aşteaptă cu seninătate viaţa de
dincolo, ci omul cu toate îndoielile, cu nesfârşitele sale ispite şi căderi. În antiteză, aduce
imagini luminoase şi înălţătoare, ancorate în neclintita credinţa a prezenţei divine în viaţa
omului.
Fire echilibrată şi modestă, el şi-a dedicat creaţia preamăririi lui Dumnezeu şi 160
înălţării spirituale a omului. De o smerenie rară, Bach îşi începea fiecare lucrare cu
rugăciunea “Iisuse, ajută-mă” şi o sfârşea cu inscripţia “numai pentru slava lui Dumnezeu”.
În opera sa găsim numeroase corale protestante prelucrate, care au la bază melodii
de origine populară. Astfel, cântecul Innsbruck, trebuie să te părăsesc îl regăsim sub
forma coralului O, lume, trebuie să te părăsesc, iar cântecul de dragoste O dată m-aş
plimba este adaptat pentru textul De Dumnezeu nu mă despart. Admirabilul coral Herzlich

21
tut mir verlangen (Din inimă doresc, adaptat de Hassler dintr-o culegere de cântece laice),
prelucrat de Bach în diferite variante, nu este altceva decât cântecul Inima îmi este
cutremurată. Acest coral apare ca un laitmotiv în Pasiunea după Matei.
Nu numai cântecul popular german constituie fondul melodic al coralelor, ci şi cel al
altor popoare. Astfel, o melodie din colecţia “Balletti” de Giovanni Gastoldi apare în coralul
În tine îmi este bucuria, iar chansona Mi-ajung toate durerile se regăseşte într-un coral din
Pasiunea după Matei. Şi din colecţia de psalmi, realizată de Clément Marot în colaborare
cu compozitorul Claude Goudimel, Bach a prelucrat numeroase melodii. Amintim coralul
Când vom fi în cele mai mari primejdii (dedicat ginerelui său, Emmanuel Altnikol), care are
melodia împrumutată din această colecţie. Muzica religioasă, creată pe baza acestor
corale, are o puternică tensiune emoţională şi viguroasă expresivitate. Desigur, prelucrările
sale armonice n-au lăsat intact sensul originar al liniilor melodice, fapt ce ilustrează poziţia
sa faţă de texte. El schimbă des destinaţia unor cantate, mergând până la includerea în
lucrările religioase a unor fragmente din creaţiile laice. Religioasă sau laică, vocală sau
instrumentală, de cameră sau de concert, muzica sa, de un evident lirism, apare ca o
profundă meditaţie asupra existenţei şi a marilor idealuri umane.
Omul Bach este mereu prezent în creaţia sa, fie ea destinată unui moment al
serviciului divin sau ca piesă concertantă pentru salonul vreunui principe, fie ea exerciţiu
didactic sau demonstraţie tehnică. Aşa ne explicăm faptul că un anumit coral sau cantată
circulă dintr-o lucrare într-alta, indiferent de caracterul şi scopul piesei. Constrâns de
obligaţiile cotidiene ale funcţiilor sale, Bach trebuia să producă la comandă piese
ocazionale. Deşi poseda un imens rezervor creator, în unele lucrări găsim fragmente
inedite ce alternează cu altele utilizate anterior. Cu toate acestea, în muzica sa nu găsim
nimic artificial, ci întotdeauna transpare un autentic suflu artistic, realizat cu melodii de
adâncă vibraţie emoţională şi robusteţe ritmică, care străbat construcţii polifonice
grandioase. Chiar şi atunci când foloseşte procedeul variaţional, utilizat uneori în scop
figurativ, el creează imagini de o uimitoare diversitate. Passacaglia în do minor (1716)
pentru orgă este o dovadă impresionantă a modului cum configurează imagini
contrastante pe aceeaşi temă.
Cantatele sale religioase, scrise pentru duminicile şi sărbătorile de peste an, variază
ca număr de părţi (două sau trei) şi cuprind arii, coruri, corale şi pagini orchestrale. Unele
arii au şi forma ariei da capo. Cantatele sunt acompaniate de 161 orgă sau orchestră,
cărora le conferă ample preludii şi interludii. Bach a scris şi solo cantate pentru o voce, cu
acompaniament de orgă sau orchestră. În “cantatele tragice”, scrise la Leipzig, tragismul
suferinţelor, exprimat în text, a solicitat o muzică în care şi-a zugrăvit zbuciumul său
sufletesc. Am suferit mult, Lacrimi, griji, îndoieli sau Lume mincinoasă, nu mă încred în tine

22
sunt câteva titluri sugestive care oglindesc chinurile sale, dar şi ale omului dintotdeauna.
Uneori întâlnim şi elemente eroice, prezente în Cantata Reformei, despre care Heine
spunea că este „Marseillaise-a Reformei”. Din cele 295 de cantate religioase, posterităţii i-
au parvenit doar 191, publicate mai târziu de „Societatea Bach”.
Cantatele laice (cca20) ocupă un loc mai modest în creaţia sa, însă ele au o
deosebită însemnătate pentru limbajul vocal. Deşi au un caracter ocazional omagial, ele
ne oferă aspecte multilaterale ale concepţiei sale componistice. Din vremea petrecută la
Weimar şi Köthen datează Cantata vânătorească şi Cantata primăverii, în care zugrăveşte
natura. Aceeaşi tendinţă de descripţie bucolică o găsim şi în cantatele omagiale
Împăcarea lui Aeolus şi Curgeţi, valuri zglobii. Denumite de către Bach „dramma per
musica”, în unele cantate, precum Alegerea lui Hercule şi Întrecerea dintre Phoebus şi Pan
(1731), adoptă tematica mitologică. Apelează şi la umor în Cantata cafelei (1732), o
burlescă a vieţii citadine sau în Cantata ţărănească – Avem un nou stăpân –, în care
imaginile pitoreşti ale vieţii rustice sunt redate prin autentice motive populare de dans.
Cantatele sale laice ne arată cât de mult a influenţat stilul de operă muzica sa. Se
ştie că la Hamburg, opera germană crease un gen de operă biblică, favorizând
pătrunderea stilului dramatic în muzica religioasă. Acest fapt va fi resimţit în Pasiuni,
Magnificat şi în Missa în si. Stilul operei italiene este vizibil în cantata-solo Amorul trădător
şi în Nu ştiu ce-i durerea. Unele fragmente din cantatele profane le-a întrebuinţat şi în cele
religioase. Astfel, cantata omagială Se înalţă cu bucurie a fost executată pentru trei
persoane diferite, schimbându-se în text numele dedicatorului şi apoi a fost transformată
în cantată religioasă. Din cantata Alegerea lui Hercule câteva numere au trecut în Oratoriul
de Crăciun, iar cantata Înălţimea sa, Leopold a devenit religioasă, înlocuind alteţa sa cu
Dumnezeu.
Deşi a dezvoltat mult dimensiunile cantatelor, Bach nu a ajuns la operă, întrucât nu i
s-a oferit ocazia de a scrie în acest gen. În schimb, potenţele sale dramatice le-a valorificat
în muzica vocal-simfonică. Prima lucrare religioasă este Magnificat (1723), un oratoriu cu
arii, coruri şi pagini orchestrale, executat la slujba de vecernie de la Crăciun, Paşti şi
Rusalii. Textul este latin, fiind extras din Evanghelia lui Ioan. Alături de caracterul jubilant al
textului, muzica dă luminozitate şi strălucire grandioasă lucrării. Încadrată în serviciul
religios şi cântată după predică, Magnificat conţine 12 numere, dintre care cinci coruri,
cinci arii, un duet şi un terţet. Corurile sunt dominate de atmosfera bucuriei sincere, iar în
arii găsim linii melodice ce au simplitatea cântecului popular. Este o muzică care exprimă
bucuria comuniunii cu Dumnezeu, smerenia omului evlavios şi speranţa sa în milostivirea
cerească.

23
Dacă în Magnificat domină o muzica însorită, în Pasiuni găsim pagini de o 162
adâncă tensiune dramatică, ele fiind, de fapt, oratorii scrise pentru Vinerea din preajma
Paştelui, când şi în biserica protestantă se celebrează Patimile lui Christos. Creată de H.
Schütz, în secolul al XVII-lea, Pasiunea a devenit tradiţională în muzica religioasă
germană. Tema ei constă în nararea Patimilor lui Christos, răstignit pe cruce, subiectul
oferind compozitorilor un bogat material pentru zugrăvirea unor intense trăiri umane.
Pătimirile cumplite ale Fiului lui Dumnezeu, supus unor atroce schingiuiri, durerea
Fecioarei Maria care îşi vede Fiul răstignit, scena judecării Sale, cu participarea maselor
care cer graţierea unui delincvent, toate sunt elemente ale unei drame care vor genera o
muzică de un adânc dramatism.
În biserica protestantă, textele acestor Pasiuni nu erau exclusiv biblice. Traduse, ele
alternau cu intervenţii poetice ale autorilor libretului. Caracteristică pentru pasiune este
prezenţa unui recitator, reprezentând evanghelistul, care redă pasajele narative prin
recitativ. Se pare că Bach a scris cinci Pasiuni, dintre care s-au găsit, în mod cert, două:
Johannes Passion (1723), retuşată în mai multe rânduri, şi Matthäus Passion (1729), cea
mai izbutită.
Pasiunile după Ioan şi Matei au o construcţie asemănătoare, cuprinzând recitative,
arii, coruri, corale şi pagini orchestrale. Fragmente din Pasiunea după Marcu, al cărui
manuscris s-a pierdut, le regăsim în Oda funebră (1732), scrisă la moartea reginei
Christina Eberhardine, soţia regelui de Saxa, Frederic August. În afara coralului, care este
pivotul secţiunilor, a fragmentelor recitativice, narative şi a micilor scene cu participarea
soliştilor-personaje, în Pasiuni există o serie de arii şi ansambluri corale, executate ca
adevărate comentarii. Sunt fragmentele cele mai puternice ca expresie, fiindcă
desfăşurarea vocală, într-un perpetuu arioso închegat pe o temă-idee, se face cu însoţirea
unui instrument solist, care repetă necontenit pe diferite trepte respectiva temă-idee.
Ansamblurile ample nu reprezintă totdeauna personaje colective, ci adesea doar
gândurile şi comentariile autorului însuşi. Adeseori, Bach dă liniei vocale o linie
complementară, executată de un instrument solist, încadrând melodia corală în ţesătura
instrumentală şi, totodată, lărgind orizontul expresiv. Ariile sunt comentarii lirice cu
mijloacele de exprimare ale epocii. Zguduitoarea arie Îndură-te Doamne, prin patosul
interiorizat şi profund, redă căinţa amară a lui Petru, după ce s-a lepădat, ca un mare laş,
de Christos. Corurile şi coralele, similar corurilor tragediei antice, participă şi subliniază
acţiunea. Pagini solemne, coralele invită la reculegere şi meditaţie, în schimb, corurile sunt
elementul dinamic, subliniind fervoarea pasiunii şi compasiunea eroilor. Cu ajutorul
recitativului evanghelistului sunt narate faptele din momentul în care Christos le spune
ucenicilor săi că va fi prins şi răstignit, drama continuând cu trădarea, judecata, batjocura,

24
chinurile pe cruce şi moartea lui Iisus. Cu mijloace accesibile, realizează expresia
muzicală a celor mai puternice sentimente umane, muzica sa dovedind putere de
exprimare emoţională, caracterizări muzicale puternice şi tratări simfonice de mare
dramatism.
Descrierea elocventă a Patimilor lui Iisus într-o muzică dominată de 163 patosul
durerii a contribuit la dimensiunea neobişnuit de mare a Pasiunilor şi la depăşirea limitelor
stilistice admise de biserică, fapt ce a nemulţumit pe ierarhii bisericii şi, mai ales, pe
pietişti. Aşa se explică de ce Pasiunea după Matei n-a mai fost executată după moartea lui
Bach, deşi lucrarea este una dintre cele mai complexe din repertoriul religios. Abia după o
sută de ani de la crearea ei, Mendelssohn a făcut-o cunoscută lumii, executând-o la Berlin,
în 1829. Ultima mare lucrare religioasă este Missa în si minor, cunoscută şi sub numele de
Missa Înaltă. Primele ei părţi au fost scrise în 1733 şi ultimele în anul 1738. Creată pentru
cultul catolic, ea a fost dedicată principelui elector de Saxa, Frederic August. Bach
apelează la imnurile missei, apte a reda trăirile umane cu deosebită pregnanţă. Mai variată
ca expresivitate, în această lucrare foloseşte un material melodic mai divers. Alături de
cântecul gregorian (de ex. Credo), apar teme cu ritm alert de dans stilizat cu vădit caracter
pastoral. Crucifixus este un grăitor exemplu al evocării durerii umane. Textul latin nu are
importanţă în desfăşurarea muzicală şi în succesiunea imaginilor unei părţi. Cuvintele sunt
repetate până ce ideea muzicală întreagă este conturată. Generalizând, Bach dă puternice
imagini contrastante ale întristării şi bucuriei, ale jertfei şi biruinţei, ale morţii şi vieţii. Este
deosebit de importantă această missă pentru modul cum Bach a pus virtuozitatea
contrapunctică în slujba expresiei. Dacă în Ofranda muzicală şi Arta fugii virtuozitatea de
scriitură polifonică este un scop, în Missă contrapunctul, canonul şi fuga, în cele mai
ingenioase împletiri, sunt valoroase mijloace de exprimare muzicală, lucrarea fiind
considerată de către Hubov o “enciclopedie a artei contrapunctice”. Numeroase corale de
mici dimensiuni, de mare simplitate şi cu structură armonică, participă la desfăşurarea
dramei şi subliniază expresia prin mijloace diversificate.
Cele trei oratorii ale sale sunt cantate mai dezvoltate, în care autorul înlănţuie piese
din cantatele anterioare. Astfel, Oratoriul de Crăciun (1734) este alcătuit dintr-un ciclu de
şase cantate, scrise pentru zilele de Crăciun, Anul Nou şi Bobotează. Din cele 51 de
numere ce alcătuiesc oratoriul, 17 provin din cantate laice. Celelalte oratorii, de Paşti
(1735) şi de Înălţare, nu prezintă un interes deosebit. Lucrări religioase sunt şi motetele,
scrise în stil polifonic, deşi în acel timp îşi croise drum motetul univocal acompaniat. În
creaţiile sale vocale, de cele mai multe ori vocea este tratată ca un instrument, textul
rămânând numai ca jalon de susţinere. Astfel că imaginile muzicale se realizează nu prin

25
succesiuni de imagini legate de sensul textului, ci prin abstractizare şi generalizare de
către întregul piesei.
Ca muzician de curte la Weimar şi Köthen şi în calitate de conducător al “Collegium-
ului musicum” studenţesc de la Leipzig, Bach a fost nevoit să scrie muzică instrumentală
de cameră, gen în care regăsim concepţia sa şi pregnant imagini ale vieţii omului. În
muzica de orgă, Bach face sinteza artistică între stilul tradiţional al organiştilor germani,
cunoscut prin Böhm şi Buxtehude, şi cel al organiştilor italieni, al căror reprezentant de
frunte este Frescobaldi. De la primii preia formele ample (toccate, fantezii, preludii), cu
desfăşurări polifonice 164 încărcate şi expresii grave, iar de la italieni, cantilena, de o
puternică vibraţie emoţională, şi o formă mai limpede, mai puţin încărcată.
La baza muzicii sale de orgă stă coralul, prezent sub forma coralului variat sau a
fanteziei pe temă de coral. În volumul Orgelbüchlein (Cărticică de orgă), destinat predării
artei organistice, găsim şi Choralvorspielen (preludii ale coralelor), improvizaţii pe teme de
coral. În corale, în sonatele şi concertele pentru orgă predomină ţesătura vertical
armonică. Cele Opt mici preludii şi fugi, ca şi Passacaglia, au fost scrise pentru clavecin cu
două claviaturi şi pedală. În celebra Toccată şi fugă în re minor, toccata este o concisă
piesă improvizatorică, urmată de severa construcţie a unei fugi la patru voci. În canzone,
el este influenţat de stilul luminos al italienilor. În schimb, în toccate şi fugi, cu imagini atât
de variate şi de puternice, a îmbinat gravitatea şi patosul organiştilor germani cu
suavitatea şi sugestiva cantilenă italiană. Şi în muzica de orgă, ca şi în creaţia vocal-
simfonică, îmbină stilul somptuos şi solemn cu efuziunea lirică intensă. Cea mai subiectivă
este muzica de orgă, întrucât ea îşi are rădăcinile în improvizaţie, în muzica spontană
izvorâtă fără premeditare din sufletul creatorului. De fapt, renumele său printre
contemporani nu se datora atât compozitorului, ci inegalabilului improvizator.
În genul muzicii de cameră, instrumentul preferat a fost clavecinul. În timpul vieţii
sale, pe lângă clavecin şi clavicord, ce mai supravieţuiau, a apărut în practică acel
„Hammerklavier”, pian cu ciocănele, denumit mai târziu pianoforte, pentru faptul că
mecanismul lui dădea posibilitatea realizării nuanţelor, pe care clavecinul le producea doar
cu registre de octaviere.
În muzica de clavecin, distingem trei categorii de lucrări: de cameră, concertante şi
didactice. Lucrările sale de cameră sunt Suitele, piese în care duce la perfecţiune lucrările
provenite din muzica de dans. Deşi părţile component ale suitei poartă titlurile dansurilor,
măiestrita lor tratare polifonică face să dispară orice urmă de finalitate coregrafică, încât
piesele apar ca o muzică care exprimă meandrele vieţii omului. Suitele, denumite mai
târziu franceze, engleze, conţin părţi provenite din dans, la fel şi Partitele (suitele germane,
1726-1731). Suitele franceze (1706-1722) vădesc influenţa elegantului stil francez şi

26
conţin, ca şi cele engleze (1706-1725), piese provenite din dansuri, ca şi partitele. Dar
Bach nu se rezumă numai la cele patru dansuri tipice: allemanda, couranta, sarabanda,
giga, ci amplifică suita, introducând şi alte dansuri, ca menuete, gavote, poloneze sau
chiar „arii”.
Interesantă este Fantezia şi fuga cromatică, cu un suflu nou şi îndrăzneţ prin
frecvente cromatisme, dar şi Goldberg Variationen (1742), o arie cu 30 de variaţiuni, care
marchează un moment important din istoria temei cu variaţiuni. Compuse pe tema unei
arii, variaţiunile nu sunt numai prezentări succesive ale temei, ci imagini foarte diverse,
realizate prin diferite mijloace: canon, fugato, ariete lirice, piese de dans, iar la sfârşit, un
quodlibet, un joc de improvizaţie muzicală, construit din suprapunerea polifonică a unor
cântece diferite. Simultan cu tema ariei, se cântă două melodii, una de un naiv şi rustic
165 lirism, alta umoristică. Numele acestor variaţiuni vine de la primul interpret al lucrării,
clavecinistul Goldberg, aflat în slujba contelui Kayserling, ambasadorul Rusiei la Dresda.
Şi C priciul la plecarea fratelui iubit (scris pentru fratele său Johann Jakob, plecat în
Suedia, în anul 1704), este un jalon important în istoria muzicii de clavecin, fiind o suită ale
cărei părţi au sensuri programatice: Arioso - îndemnurile duioase ale prietenilor, care-l
sfătuiesc să rămână în patrie, Andante – diferite întâmplări, care pot avea loc printre
străini, Adagissimo – jalea generală a prietenilor, Un poco largo – prietenii îşi iau rămas
bun şi „Aria di postaglione”, urmată de „Fuga all imitazione della cornetta di postiglione”.
Invenţiunile (15 la două voci şi 15 la trei voci), piesele destinate soţiei sale A. Magdalena,
ca şi Clavecinul bine temperat (primul volum în 1722, al doilea în 1742) sunt lucrări
didactice pentru clavecin. Deşi scrise cu scop didactic, ele poartă pecetea geniului
bachian, în special, fugile Clavecinului bine temperat sunt strălucite fugi artistice, lipsite de
orice urmă de pedanterie sau schematism didactic.
Clavecinul a avut un rol important în creaţia concertantă. Piesele solistice, cu
acompaniament de orchestră, se executau în saloanele principilor, fiind un gen adresat
unei elite şi nu publicului larg. Concertele pentru clavecin sau pentru alte instrumente, cu
acompaniament de orchestră, au o amploare mai mare, tinzând spre un ambitus emoţional
amplu şi spre o sferă mai largă. Substanţa muzicii lui Bach solicita un aparat mai complex,
după cum conţinutul de idei şi tensiunea emoţională a acestei muzici nu mai puteau fi
zăgăzuite în forme vechi, statice. Orga îi oferise posibilităţi mai variate de exprimare, fiind
mai bogată în culori timbrale, aşa încât Bach a fost mereu preocupat de obţinerea unor noi
mijloace de exprimare instrumentală.
Bach a dat mare amploare şi adâncime concertului pentru instrument şi orchestră,
dând roluri solistice pentru prima oară şi clavecinului, ce slujise doar ca instrument de
acompaniament în realizarea aşa-numitului basso continuo. Pentru clavecin şi orchestră a

27
scris şapte concerte, şi 16 transcrieri (după Vivaldi, Marcello şi Telemann), dar şi trei
Concerte pentru două clavecine şi orchestră; două Concerte pentru trei clavecine şi
orchestră şi un Concert (transcris după cel pentru patru viori de Vivaldi) pentru patru
clavecine şi orchestră. Un triplu Concert pentru flaut, vioară, clavecin şi orchestră
completează seria lucrărilor concertante cu clavecin principal, de fapt un concerto grosso
prin numărul mare de solişti. Concertul în re minor şi cel în fa minor pentru clavecin şi
orchestră au deosebită frumuseţe tematică, variate efecte timbrale şi bogăţie expresivă,
fiind construite în tiparul clasic al timpului.
În afară de pasajele solistice din Concertele brandenburgice (1721), Bach a utilizat
vioara ca instrument solistic în două Concerte şi în Concertul pentru două viori şi orchestră
în re minor. Marea dezvoltare a tehnicii violonistice, datorată şcolii italiene, precum şi
cultivarea virtuozităţii de către maeştrii germani au pregătit drumul creaţiei violonistice
bachiene. Cele şase Sonate pentru clavecin şi vioară, ca şi Sonata în sol minor (transcrisă
166 după sonata de clavecin), valorifică calităţile expresive ale viorii ca instrument de
monodie. Şi Sonatele pentru vioară, fără acompaniament (trei Sonate şi trei Partite din
1720), sunt lucrări ce solicită instrumentistului maximum de expresie. Preludiul Sonatei în
sol minor are la bază o monodie liberă, marcată cu jaloane armonice, ca nişte acorduri ale
unei lăute acompaniatoare, iar fuga este construită polifonic, implicând o deosebită
virtuozitate.
Vioara devine instrumentul care vorbeşte nu numai în limbajul monodic, ci şi în cel
plurivocal, armonic şi polifonic, realizând efecte armonice şi polifonice, specifice lăutei. I se
valorifică posibilităţile melodice, vioara fiind instrumental ce se apropie cel mai mult de
posibilităţile de nuanţare a vocii umane. Multe fragmente din aceste suite sunt monodice,
căci linia melodică, fiind atât de expresivă, se dispensează de armonie (Allemanda din
Partita a II-a), iar arpegiile şi pasajele de virtuozitate în mişcare rapidă ne dau impresia de
polifonie sau de succesiuni acordice (Preludiul din Partita a III-a). Aceleaşi probleme pun
Suitele pentru violoncel solo (1720), în care valorifică posibilităţile tehnice şi expresive ale
instrumentului. A scris pentru violoncel, instrument folosit şi în orchestră, dar a compus şi
pentru viola da gamba un număr de trei Sonate.
Creaţia sa instrumentală este importantă pentru sinteza artistică realizată, căci
îmbină arta claveciniştilor francezi cu cea a violoniştilor italieni şi a organiştilor germani.
Pentru dezvoltarea ulterioară a muzicii instrumentale, creaţia sa este nu numai
încoronarea artei vechi, ci şi o prefigurare a viitorului stil clasic. El este primul compozitor
care utilizează clavecinul ca solist, fapt ce duce la lărgirea paletei expresive, iar
instrumentele monodice, ca vioara sau flautul, se limitează la melodii cantabile şi pasaje

28
de virtuozitate. Prin atribuirea de rol solistic clavecinului, acesta va putea diversifica
expresia prin resursele sale polifonice şi armonice.
Dacă până la Bach orchestra avea doar un rol de acompaniament în concertele
grossi, în cele şase Concerte brandenburgice orchestra realizează un dialog cu grupul
concertino. În Concertul nr. 1, grupul concertino se contopeşte aproape integral cu ripieni,
iar în Concertul nr. 3 dispare cu totul masa orchestrală, fiind alcătuită din trei grupuri: viori,
viole şi violoncele, fiecare având trei voci care dialoghează sau se unesc într-un ansamblu
viguros. În aceste concerte, Bach îmbogăţeşte paleta timbrală, căci pe lângă grupul
instrumentelor de coarde foloseşte şi pe cele de suflat cu rol solistic. În Concertul nr. 5 în
Re major, flautul, împreună cu vioara, alcătuiesc grupul solistic. Concertino-ul primului
concert conţine şi el instrumente de suflat: oboi, fagot, corn. Fundamentul armonic este
realizat de un bas şi cu basso continuo. Şi în Concertul nr. 6, scris fără violine,
diferenţierea dintre concertino şi ripieni este foarte puţin conturată. În creaţia sa, orchestra
capătă o expresivitate proprie.
Atât în Concertele brandenburgice, cât şi în cele patru Suite (intitulate Uverturi, 1717-
1725), descifrăm viitoarea orchestră simfonică, care va deveni principalul mijloc de
exprimare în timpurile ce vor urma. Concertele brandenburgice definesc tipul de concerto
grosso din Barocul târziu, prin numărul 167 de trei părţi (în patru dintre ele), prin alternarea
mişcărilor (repede, rar, repede) şi a tonalităţilor, a doua parte fiind adusă în altă tonalitate.
Pentru fiii săi, pentru a doua soţie şi pentru numeroşi elevi, Bach a scris o serie de
mici piese destinate învăţământului. Spre deosebire de obişnuitele lucrări didactice, unde
urmărirea problemei pusă în exerciţiu împiedică adesea o desfăşurare muzicală artistică,
în lucrările lui Bach caracterul artistic nu este niciodată absent. Invenţiunile (la două şi trei
voci), Preludiile şi fughetele sunt mici improvizaţii contrapunctic-imitative, care poartă în
ele suflul căldurii sale sufleteşti. Multă gingăşie şi ingenuitate găsim în piesele aparţinând
celor două caiete de exerciţii, intitulate Klavierbüchlein für Anna Magdalena (Cărticică
pentru A. Magdalena) şi Klavierbüchlein für Wilhelm Friedmann (Cărticică pentru W.
Friedmann).
Foarte importante sunt cele două volume din Clavecinul bine temperat, ce cuprind 48
de Preludii şi fugi, în toate tonalităţile treptelor gamei cromatice, constituind o demonstraţie
pentru acordarea clavecinului în sistemul egal temperat. Este meritul lui Andreas
Werckmeister (1645-1706) de a fi realizat temperarea egală, prin împărţirea octavei în 12
semitonuri egale şi neglijarea comei sintonice. Acordarea clavecinului în sistemul egal
temperat permite modularea la cele mai îndepărtate tonalităţi, ca şi utilizarea modulaţiei
prin enarmonie, procedeu important în istoria limbajului muzical. Odată cu aplicarea

29
sistemului egal temperat, termenul enarmonic îşi schimbă semnificaţia, renunţând la
înţelesul avut în cultura muzicală antică.
Bach scrie 48 de Preludii şi fugi în toate tonalităţile treptelor din gama cromatică,
reprezentând o demonstraţie pentru acordarea clavecinului în sistemul temperat. Aceste
două volume verifică teoretic acest sistem, dar constituie şi un îndrumar pentru pianişti şi
compozitori. Fugile sunt exemple de tratare liberă a schemelor formale, modele de
exprimare artistică a unui bogat conţinut de trăiri şi, totodată, lucrări lipsite de ornamentaţia
încărcată şi greoaie a stilului Baroc. Simplitatea severă, dinamismul dezvoltării şi măiestria
formei sunt notele caracteristice ale noului stil polifonic bachian. Clavecinul nu mai era
capabil să răspundă aspiraţiilor muzicii lui Bach.
Hammerklavier-ul lui Gottfried Silbermann (1683-1753), realizat în deceniul al doilea,
era un instrument perfecţionat al piano-forte-ului, creat în 1720 de Bartolomeo Cristofori
(1655-1731). Acest instrument, prototip al pianului modern, va înlocui clavecinul şi
clavicordul. Posibilităţile mai mari de nuanţare şi de variaţie timbrală au făcut inutilă
ornamentica bogată introdusă în muzica timpului, datorită faptului că liniile melodice la
vechile instrumente apăreau seci. Pentru pianişti, Clavecinul bine temperat rămâne cartea
de căpătâi, fiind un vade mecum pentru oricine tinde să devină un artist adevărat al
acestui instrument. În domeniul didactic, Bach nu s-a limitat numai la lucrări privitoare la
tehnica clavirului, ci el a lăsat şi două importante creaţii pentru tehnica scriiturii polifonice:
Ofranda muzicală, care cuprinde trei ricercare la trei voci, opt canoane, o fugă, un ricercar
la şase voci, o sonată şi un canon infinit, şi Arta fugii (1750) – o colecţie de 14 fugi şi patru
canoane pe aceeaşi temă –, fugile 168 constituind fiecare câte o imagine de sine
stătătoare, datorită variaţiunilor subiectului unic, care capătă diferite înfăţişări.
Ca şi în Ofranda muzicală, fugile şi canoanele din Arta fugii au ca ţel demonstrarea
tehnică, ele fiind strălucite exerciţii de măiestrie polifonică. Comparând fugile din Arta fugii
cu cele două Clavecine temperate, găsim la primele o formă perfectă şi un conţinut auster,
în timp ce la fugile din a doua lucrare ne surprinde tratarea liberă a formei fugii, ca rezultat
al unui conţinut dramatic clocotitor.
Adâncimea dramatică a Pasiunilor contrastează cu temele glumeţe ale unor cantate
laice sau cu quodlibet-ul din Variaţiunile Goldberg, inspiraţia spontană alternează cu
calculul raţional, rece. Artistul îndrăzneţ din Pasiuni sau din Fantezia cromatică este mai
cumpătat în unele concerte de clavecin. Ne atrage elanul romantic din Aria Suitei a III-a,
din Andantele Concertului în Mi major pentru vioară sau din aria Îndură-te din Pasiunea
după Matei, dar şi arhitectura clasică a Concertului brandenburgic nr. 3 sau a fugii din
Uvertura Suitei în si.

30
În cele mai sobre compoziţii polifonice, întrezărim şi freamătul patetic al
improvizatorului, iar în cele libere descifrăm logica sa componistică. Tributar vechii
polifonii, el îmbină limbajul muzical al trecutului cu noul stil armonic. Conţinutul generalizat,
filosofic al muzicii sale, depăşeşte formele create de predecesori, pe care le desăvârşeşte.
În operele sale a sintetizat împlinirile muzicale anterioare, făurindu-şi un limbaj
inconfundabil şi atingând una dintre culmile muzicale universale. Ca toate geniile
umanităţii, el se ridică deasupra epocii sale, creaţia sa fiind atotprezentă, depăşind timpul
şi spaţiul, ca orice permanenţă a spiritului uman.

20. Domenico Scarlatti

Domenico Scarlatti (* 26 octombrie 1685 în Napoli, Italia; † 23 iulie


1757 în Madrid, Spania) a fost un compozitor italian.
Domenico Scarlatti, s-a născut în acelaşi an cu Johann Sebastian Bach şi Georg
Friedrich Händel.

21. Georg Friedrich Händel

Georg Friedrich Händel, scris şi Haendel (n. 23 februarie 1685,


Halle/Saale - d. 14 aprilie 1759, Londra) a fost un compozitor german. A trăit cea mai mare
parte a vieţii în Anglia; împreună cu contemporanul său Johann Sebastian Bach, este unul
din cei mai importanţi reprezentanţi în muzică ai stilului baroc din perioada târzie.

31
Haendel s-a născut la 23 februarie 1685 în oraşul Halle/Saxonia (Germania), unde a
luat şi primele lecţii de muzică de la Friedrich Wilhelm Zachow. În vârstă de 17 ani, în
1702, este deja organist în Halle, un an mai târziu este angajat ca violonist şi "Maestro al
Cembalo" în orchestra Operei din Hamburg condusă de Reinhard Keiser. Aici realizează
în 1705 prima sa operă, "Almira" pe un libret de Feustking, cu care atrage atenţia
publicului. În primăvara anului 1707 pleacă în Italia şi rămâne timp de doi ani în Florenţa şi
Roma, studiind cu compozitorii italieni Arcangelo Corelli, Alessandro şi Domenico Scarlati
şi cu Agostino Steffani. În Italia compune opere, oratorii şi un mare număr de cantate
religioase, însuşindu-şi stilul şi mijloacele muzicii italiene moderne. În 1709 are loc cu mult
succes premiera operei sale "Agrippina" (pe un text de Vincenzo Grimani) la Veneţia.
Alternanţa parodiei ironice cu stări de emoţie profundă, trecerile de la comic la intrigi
rafinate, oferite de libretul avut la dispoziţie, sunt transpuse cu deosebită măestrie în
spiritul operei veneţiane.
În primăvara anului 1710, Haendel revine în Germania pentru a prelua postul de
Kapellmeister la curtea prinţului din Hannover, dar deja către sfârşitul anului pleacă la
Londra, unde obţine succes cu opera feerică "Rinaldo" la Haymarket Theatre. Rămâne
definitiv în Anglia în calitate de compozitor şi muzician al curţii regale. Din anul 1713
primeşte o pensie anuală din partea casei regale britanice, în 1727 Haendel devine
cetăţean britanic. Este propriul său impresar la concurenţă cu alţi compozitori de operă din
Anglia, ca Giovanni Bononcini şi Nicola Porpora. Pe lângă activitatea sa operistică,
compune sub patronajul ducelui de Chandos oratoriul "Esther" şi unsprezece motete
pentru solişti, cor şi orchestră (1717-1720). În 1719 primeşte însărcinarea să pună bazele
unui teatru de operă la Londra, "The Royal Academy of Music", pentru care compune nu
mai puţin de 14 opere. Aici înregistrează şi marile sale succese cu operele "Radamisto"
(1720), "Giulio Cesare in Egitto" (1724), "Tamerlano" (1724) şi "Rodelinda" (1725), care îl
fac celebru în toată Europa.
Între timp, interesul publicului londonez pentru opera în stil italian începe să scadă,
opera regală înregistrează pierderi financiare şi este nevoită să-şi închidă porţile. Haendel
încearcă să-şi reprezinte noile compoziţii ("Ezio" - 1732, "Ariodante" - 1735 şi "Alcina" -
1735) într-un teatru mai mic, dar se îmbolnăveşte şi proiectul eşuează.
Oratoriile şi muzica instrumentală
Haendel se orientează spre compoziţia de oratorii pe teme laice şi spre muzica
instrumentală, în tradiţia muzicii engleze a lui Henry Purcell. Astfel dă la iveală oratoriile
"Athalia" (1733) şi "Saul" (1739) şi compune concerte pentru orgă şi orchestră (1736),
precum şi cele 12 Concerti grossi opus 6 (1739). În 1742 realizează celebrul oratoriu
"Messiah", executat în premieră la Dublin, rămas exemplar în acest gen până astăzi

32
(Halleluja din acest oratoriu este una din cele mai cunoscute şi mai des executate bucăţi
muzicale). Alte oratorii din această perioadă sunt: "Israel în Egipt" (1739), "Samson"
(1743), "Iuda Maccabeul" (1747) şi "Solomon" (1749). Cu ocazia încheierii tratatului de
pace din Aachen în 1748, Haendel compune bucata "Foc de artificii" care, împreună cu
"Muzica apelor" compusă mai înainte (1717) cu ocazia urcării pe tron a regelui George I, a
căpătat o mare popularitate. În timp ce lucra la compoziţia oratoriului "Jephta" (1751),
Haendel îşi pierde vederea. Moare la Londra pe 14 aprilie 1759, fiind înmormântat cu
deosebite onoruri în "Colţul Poeţilor" din Westminster Abbey.
Importanţa muzicii lui Haendel
Opera lui Georg Friedric Haendel reprezintă, împreună cu creaţiile lui Johann
Sebastian Bach, punctele culminante ale muzicii baroce. Stilul operistic al lui Haendel s-a
dezvoltat de la folosirea modelelor convenţionale la tratarea dramatică a recitativelor,
ariilor şi părţilor corale. Marile sale opere se caracterizează printr-o magistrală îmbinare a
patosului, scenelor dramatice şi interludiilor orchestrale, prin folosirea modulaţiilor
armonice, instrumentalizării colorate, ritmului pregnant şi intervenţiei soliştilor instrumentali
sau vocali. El a influenţat generaţiile următoare de compozitori, ca Joseph Haydn, Ludwig
van Beethoven sau Felix Mendelsohn Bartoldy.

22. Giovanni Battista Pergolesi


Giovanni Battista Pergolesi (n. 4 ianuarie 1710, Jesi/Ancona - d. 17 martie 1736,
Pozzuoli/Napoli), compozitor italian din secolul al XVIII-lea, descendent al unei familii din
Pergola, un orăşel din provincia Marche, de la care şi-a luat şi numele.
Primele noţiuni de muzică le primeşte de la un preot din localitatea natală, apoi îşi
continuă educaţia la şcoala capelei comunale cu maestrul Mondini. Dovedind un talent
natural, cu ajutorul financiar al marchizului Cardolo Maria Pianetti, Pergolesi se înscrie în
1727 la Conservatorul din Napoli, unde ia lecţii de vioară cu maestrul De Matteis şi de
contrapunct cu Francesco Durante. În timpul studiilor, compune "La fenice sul rogo",
oratoriu în două părţi, o Messă în Re major şi opera "Salustia", cu care îşi face debutul la
teatrul "San Bartolomeo" din Napoli. După absolvirea Conservatoriului, este angajat ca
Maestro di Capella de către prinţul Stigliano Colonna, unul din electorii municipalităţii
napolitane. Compune prima sa operă bufă, intitulată "Lo frate 'nnamurato" ("Călugărul
îndrăgostit"), gen în care Pergolesi este considerat până în zilele noastre ca unul din cei
mai importanţi compozitori. În 1733 se reprezintă la teatrul "San Bartolomeo" opera "Il
prigioner superbo", cu un intermezzo intitulat "La serva padrona", cu care înregistrează un
adevărat triumf. Urmează, cu acelaşi succes, opera "Adriano in Siria", apoi ultima sa operă
bufă, "Il Flaminio", reprezentată în 1735 la "Teatro Nuovo" din Napoli.
33
Îmbolnăvindu-se de tuberculoză pulmonară, se retrage la mănăstirea capucinilor din
Pozzuoli, unde compune capodopera "Stabat Mater" (pentru soprană, contralto,
instrumente de coarde şi basso continuo). Pergolesi se stinge din viaţă la 16 martie 1736
în vârstă de numai 26 de ani.
Igor Stravinsky s-a inspirat din unele lucrări ale lui Pergolesi în realizarea muzicii de
balet "Pulcinella", compusă în 1919.

23. Carl Philipp Emanuel Bach


Carl Philipp Emanuel Bach (n. 8 martie 1714 în Weimar – d. 14 decembrie 1788 în
Hamburg) a fost un a fost un compozitor german din familia Bach.

24. Christoph Willibald Gluck

Christoph Willibald Ritter von Gluck (n. 2 iulie 1714 la Erasbach


lângă Berching (Germania), d. 15 noiembrie 1787 la Viena) a fost un compozitor german.
Este unul dintre compozitorii importanţi de operă din cea de-a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea şi primul reformator al perioadei muzicale clasice. Este cunoscut în special
pentru Orfeu şi Euridice. A fost profesorul de muzică al Mariei Antoaneta, regina Franţei.
Unii îl consideră părintele perioadei muzicale clasice şi rococo - cel puţin în domeniul
operei.
Opera
 Artaserse, 1741
 Demofoonte, 1742
 Cleonice (Demetrio), 1742
 Il Re Poro, 1743
 Ipermnestra, 1744
 Ezio, 1750
 La clemenza di Tito, 1752
 Le Cinesi, 1754

34
 L'ivrogne corrigé, 1760
 Le cadi dupé, 1761
 Orfeo ed Euridice, 1762
 Alceste, 1767
 Paride ed Elena, 1770
 Iphigénie en Aulide, 1774
 L'arbre enchanté, ou Le tuteur dupè, 1775
 Ippolito, Milano 1775
 Armide, 1777
 Iphigénie en Tauride, 1778/79
 Écho et Narcisse, 1779

25. Joseph Haydn

(Franz) Joseph Haydn (n. 31 martie 1732, Rohrau / Austria - d. 31


mai 1809, Viena) a fost un compozitor austriac. Alături de Wolfgang Amadeus Mozart şi
Ludwig van Beethoven face parte din rândul marilor personalităţi muzicale ale epocii
clasice vieneze. A fost unul din cei mai influenţi maeştri ai tradiţiei muzicale din Europa
apuseană.
Perioada tinereţii
Joseph Haydn s-a născut la 31 martie 1732 în Rohrau an der Leitha, un sat la răsărit
de Viena, provenind dintr-o familie modestă. Tatăl lui, Mathias Haydn, era rotar, iar mama,
Anna Maria Koller, fusese, înainte de a se căsători, bucătăreasă la familia contelui Karl
Anton Harrach. La vârsta de opt ani, Joseph Haydn este admis în corul catedralei din
Viena ("Stephansdom"), unde cântă până la vârsta de 17 ani, când - fiind în schimbare de
voce - este concediat. Fratele său mai tânăr, Michael Haydn, preia în 1745 conducerea
capelei şi corului. Va face o carieră strălucită de compozitor. În perioada 1749-1759, timp
de zece ani, Joseph Haydn îşi câştigă existenţa ca muzician liber. Studiază ca autodidact
teoria muzicală şi contrapunctul şi primeşte ocazional lecţii de la renumitul compozitor
italian, Nicola Porpora. În acest timp începe să compună diverse bucăţi muzicale. În 1755

35
este angajat de baronul Karl Josef von Fürnberg, pentru care compune primele sale
cvartete de coarde. Din anul 1759 funcţionează ca director muzical în serviciul contelui
Ferdinand Maximilian von Morzin în Lukawitz (azi: Lukavec / Republica Cehă), în
apropiere de oraşul Pilsen. Aici se căsătoreşte în 1760 cu Maria Anna Keller.
[modifică] În serviciul familiei Eszterházi
Anul 1761 reprezintă un punct de cotitură în viaţa lui Joseph Haydn, fiind angajat în
calitate de conducător muzical secund (Prim-Kapellmeister era Gregor Joseph Werner, la
moartea căruia, în 1765, Haydn îi va prelua poziţia de Prim-Kapellmeister - şef de
orchestră) la curtea prinţului Nikolaus Joseph Esterházy, o persoană cultivată, iubitor
pasionat al muzicii. Haydn va rămâne timp de treizeci de ani în serviciul familiei Esterházy.
În această calitate purta o uniformă (livrea), dar opinia unora, după care Haydn era tratat
în rândul servitorilor, este exagerată, el avea rangul unui ofiţer de curte („Hofoffizier”).
Haydn diversifică şi măreşte componenţa orchestrei la circa 30 de instrumentişti şi,
cu toate obligaţiile ce decurgeau din funcţia avută, se bucura de suficientă libertate să
experimenteze cu orchestra, să-şi dezvolte şi să-şi perfecţioneze propriul său stil, aşa cum
mărturiseşte el însuşi într-o convorbire cu primul său biograf, Georg August Griesinger. În
această izolare creatoare, Haydn pune bazele a două genuri importante ale muzicii
clasice: simfonia şi cvartetul de coarde. Pe lângă îndatoririle sale de profesor de muzică al
unora din membrii familiei princiare, bibliotecar şi dirijor al orchestrei, compune un mare
număr de piese muzicale simfonice, opere, messe şi muzică de cameră. Prin dese
călătorii la Viena, păstrează legătura cu cercurile muzicale din capitala imperiului austriac
şi este la curent cu manifestările artistice de acolo.
După moartea prinţului Nikolaus Joseph Esterházy în anul 1790, urmaşul acestuia
desfiinţează orchestra. Haydn primeşte o pensie permanentă de 1.400 guldeni şi se mută
la Viena. Aici, independent financiar şi compozitor renumit, reînoieşte prietenia ce îl lega
de Mozart şi - la propunerea acestuia - este admis în loja masonică „Zur wahren Eintracht”
(„Spre adevărata armonie”). Acceptă oferta impresarului englez, Johann Peter Salomon,
pentru a dirija un ciclu de concerte la Londra în stagiunea 1791 / 1792. Universitatea din
Oxford îi acordă titlul de Doctor honoris causa; la ceremonia decernării, Haydn mulţumeşte
cu executarea Simfoniei Oxford (Hob. I: 92). Succesul extraordinar obţinut în metropola
engleză îi aduce o a doua invitaţie pentru stagiunea 1794/1795. În Londra compune 12
simfonii (Hob. I: 93-104) - Simfoniile Londoneze - şi şase cvartete de coarde (Hob. I: 69-
74), care constituie unele din cele mai importante creaţii ale sale. La Londra, Haydn
redescopera genul vocal simfonic-oratoriu, gen pe care il mai abordase o singura data pe
cand se afla in slujba printului de Esterházy, compunand oratoriul Il ritorno di Tobia. Haydn
compune la Londra alte două oratorii, lucrări ce devin reprezentative pentru creaţia sa:

36
Creaţia şi anotimpurile. Cele mai cunoscute dintre Simfoniile londoneze sunt: „Simfonia
surpriză” (Hob. I:94) Simfonia cu „lovitură de timpan” (Nr. 103), Simfonia militară (Nr. 100)
şi Simfonia „Ceasornicul” (Nr. 101). Între cele două călătorii la Londra, Haydn trăieşte la
Viena unde îl are ca elev, printre alţii, pe tânărul Ludwig van Beethoven.
Joseph Haydn moare la Viena pe 31 mai 1809.
Semnificaţia creaţiei muzicale a lui Haydn
Importanţa lui Haydn în istoria muzicii constă, mai ales, în dezvoltarea simfoniei şi
cvartetului de coarde, precum şi în pefecţionarea formei de sonată. În perioada 1774 -
1783, după ce compusese deja peste 50 de simfonii, perfecţionează acest gen în forma
care se va numi „simfonia clasică vieneză”. La cvartetele sale de coarde a lucrat timp de
peste 30 de ani, deşi această formă muzicală nu făcea parte din îndatoririle sale. În 1782
apar cele şase cvartete op. 33 (Hob. III:37-42), care reprezintă un punct culminant al
genului şi care vor influenţa în mod covârşitor creaţiile lui Mozart şi Beethoven. În ambele
genuri Haydn a introdus menuetul ca mişcare de sine stătătoare.
Deşi recunoscut încă din timpul vieţii drept unul din marii compozitori ai epocii,
renumele său a scăzut pe parcursul secolului al XIX-lea, pe măsura creşterii preţuirii
creaţiilor lui Ludwig van Beethoven sau Richard Wagner. Denumit adesea „Tata Haydn”
(Papa Haydn), se sublinia prin aceasta - mai ales în spaţiul de limbă germană -
desuetudinea şi, în parte, naivitatea muzicii sale, în timp ce în Anglia, după prezenţa sa
concertistică la Londra, preţuirea lui a rămas în permanenţă neştirbită. Abia în cursul
secolului al XX-lea renumele lui Joseph Haydn a reînceput să crească, fiind recunoscut la
adevărata sa valoare.
Principalele compoziţii ale lui Haydn
Totalitatea compoziţiilor lui Joseph Haydn au fost reunite în anul 1957 de Antony von
Hoboken în „Catalogul Hoboken” (Hoboken-Verzeichnis, prescurtat: Hob.). Urmează o
selecţie a principalelor sale creaţii:
 104 simfonii
 peste 80 cvartete de coarde
 peste 20 trio-uri pentru instrumente cu coarde
 120 trio-uri pentru diferite combinaţii instrumentale
 peste 60 sonate pentru pian
 un mare număr de concerte pentru diverse instrumente (vioară, pian, violoncel,
trompetă, oboi, orgă etc.) şi orchestră
 mai multe oratorii, de ex.: Die Schöpfung („Creaţia”), Die Jahreszeiten
(„Anotimpurile”)

37
 14 messe, printre care Missa in tempore belli, Nelsonmesse, Harmoniemesse,
Schöpfungsmesse
 peste 100 divertismente (Divertimenti), Cassaţiuni, Nocturne etc.
 13 opere în stil italian
Joseph Haydn este şi autorul melodiei imnului naţional al Germaniei, compusă iniţial
în onoarea împăratului Francisc al II-lea al Austriei în timpul războaielor napoleoniene şi
introdus apoi ca „mişcare a doua” în Cvartetul de coarde op. 76 Nr. 3 (Hob. III:77),
cunoscut sub numele de „Kaiserquartett” (Cvartetul imperial).

26. Antonio Salieri

Antonio Salieri - (18 august 1750, Legnago, Italia - 7 mai 1825),


compozitor şi dirijor, maestru al Capelei Imperiale din Viena, rival al lui Mozart şi
îndrumător al lui Beethoven, Schubert şi Liszt, unul dintre cei mai importanţi muzicieni ai
timpului său. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt: Europa recunoscută, Danaidele,
Falstaff. Se bănuieşte şi astăzi că ar fi fost implicat în moartea lui Mozart, deşi marea
majoritate a muzicicologilor specializaţi în epoca respectivă sunt de părere că suspiciunea
este total nefondată.
Crescut intr-o familie prosperă de negustori, Salieri a studiat două instrumente
importante ale timpului, vioara şi clavecinul, dar şi toate elementele vocalismului. Fratele
său Francesco, care era studentul lui Giuseppe Tartini, i-a fost profesor la rândul său.
Francesco era un violonist foarte talentat şi era adesea chemat să cânte la festivalurile
organizate de bisericile din jurul orăşelului natal, Legnago. Antonio erau mereu prezent
unde Francesco era chemat să cânte.
După moartea destul de timpurie a părinţilor se mută la Padua, apoi la Veneţia, unde
a studiat basso continuo cu Giovanni Battista Pescetti. În 1766, la Veneţia, Salieri l-a
întâlnit pe Florian Leopold Gassmann, compozitorul oficial al curţii imperiale din Viena,

38
care l-a invitat pe Salieri să vină în oraşul imperial, unul din centrele muzicii clasice ale
timpului. Acolo, Salieri a studiat compoziţia cu Gassmann, care l-a iniţiat în metoda lui
Johann Joseph Fux, Gradus ad Parnassum. Salieri a rămas la Viena pentru restul vieţii
sale.
În 1774, după moartea lui Gassmann, Salieri a fost numit compozitor al curţii de către
Împăratul Iosif II. A întâlnit-o pe soţia sa, Therese von Helfersdorfe, în 1774. (Cuplul a
urmat să aibă opt copii). Salieri a devenit Kapellmeister Imperial în 1788, o funcţie pe care
a ocupat-o până în 1824. A fost preşedinte al "Tonkünstler-Societät" (societate a artiştilor
muzicali) din 1788 până în 1795, vice-preşedinte după 1795, şi s-a ocupat de concertele ei
până în 1818.
A atins un statut social elevat, şi era adesea asociat cu alţi compozitori celebri ca
Joseph Haydn sau Louis Spohr. A avut roluri importante în muzica clasică a secolului al
XIX-lea: le-a fost profesor unor faimoşi compozitori ca Ludwig van Beethoven, Carl
Czerny, Johann Nepomuk Hummel, Franz Liszt, Giacomo Meyerbeer, Ignaz Moscheles,
Franz Schubert şi Franz Xaver Süssmayr. I-a fost profesor şi celui mai mic fiu al lui Mozart,
Franz Xaver Wolfgang Mozart.
Salieri este îngropat în Matzleinsdorfer Friedhof (astăzi Zentralfriedhof) în Viena,
Austria. La înmormântarea sa propria lui compoziţie Requiem în C major - compusă în
1804 - a fost cântată pentru prima oară. Monumentul său este împodobit cu o poezie
scrisă de Joseph Weigl, unul dintre elevii lui:
Ruh sanft! Vom Staub entblößt, Odihneşte în pace! Neacoperită de colb,
Wird Dir die Ewigkeit erblühen. Veşnicia va înflori pentru tine.
Ruh sanft! In ew’gen Harmonien Odihneşte în pace! În veşnice armonii
Ist nun Dein Geist gelöst . Dizolvat este duhul tău.
Er sprach sich aus in zaubervollen Tönen, El s-a exprimat în note-ncântătoare,
Jetzt schwebt er hin zum unvergänglich Acum pluteşte spre frumuseţea
Schönen. nemuritoare.

Lucrări
În timpul vieţii, Salieri a dobândit un mare prestigiu ca dirijor şi compozitor, în
principal pentru lucrările sale de operă, dar mai ales pentru muzica sacră sau muzica de
cameră. Printre cele mai apreciate lucrări ale compozitorului se pot menţiona Armida
(1771), La scuola de' gelosi (1778), Der Rauchfangkehrer (1781), Les Danaïdes (1784),
aceasta din urmă prezentată pentru prima dată ca o lucrare a compozitorului Gluck,
intitulată Tarare ( d'Ormus (1788), Palmira, Regina di Persia (1795) şi Falstaff o sia Le tre
burle (1799)). A compus un număr relativ mic de lucrări instrumentale, printre care se pot

39
menţiona două concerte de pian, un concert pentru orgă scris în 1773, un concert pentru
fluier , un concert pentru oboi şi orchestră (în 1774) şi un set de variaţiuni având la bază
lucrarea La Follia di Spagna din 1815.
Salieri şi Mozart
Se spune Salieri a cauzat moartea lui Mozart prin otrăvirea acestuia, din cauza
rivalităţii lor în domeniul muzical şi pentru că Salieri resimţea puternic superioritatea lui
Mozart. Muzicologii au respins în mod complet această teză, dar ea continuă să reziste în
literatură,dar şi în filmografie, exemplul cel mai ilustru fiind filmul din anul 1984 al lui Milos
Forman, Amadeus. Adevărul este că Mozart şi Salieri au fost uneori în competiţie, dar s-au
comportat amical unul faţă de celălalt şi s-au respectat reciproc. Cu toate acestea, au
existat şi motive care au făcut să existe suspiciuni cu privire la o ostilitate între cei doi.
Astfel, în 1790, la Viena, Mozart menţiona o serie de intrigi ale lui Salieri cu privire la
noua sa operă Cosi fan tutte. Pe măsură ce muzica lui Mozart devenea tot mai populară
de-a lungul anilor, muzica lui Salieri era uitată; imputări ulterioare au câştigat credibilitate şi
au întinat reputaţia lui Salieri. La începutul secolului al XIX-lea naţionalismul crescând a
dat naştere unei tendinţe de a transfigura geniul austriac al lui Mozart în timp ce italianului
Salieri i s-a atribuit rolul rivalului său diabolic. Singspiel Szenen aus Mozarts Leben
LoWV28 (1832) a lui Albert Lortzing foloseşte clişeul intrigantului Salieri care încearcă să
frâneze cariera lui Mozart. Trebuie spus însă că, deşi născut italian, Salieri a trăit în Viena
imperială de la vârsta de 16 ani şi a fost privit ca un compozitor german. În 1772
împărăteasa Maria Tereza comenta preferinţele sale pentru compozitorii italieni în
defavoarea celor germani ca Gassmann, Salieri sau Gluck. Salieri însuşi se vedea ca un
compozitor german, după cum par să o demonstreze unele dintre scrisorile, cantatele,
operele şi cântecele sale scrise în limba germană.
Biograful Alexander Wheelock Thayer crede că suspiciunile lui Mozart în ceea ce îl
priveşte pe Salieri se pot datora unui incident din 1781 când Mozart a solicitat să fie
profesor de muzică al prinţesei de Württemberg şi Salieri a fost ales în locul lui datorită
reputaţiei sale de profesor de canto. În anul următor, Mozart a eşuat din nou în solicitarea
de a fi profesorul de pian al prinţesei.
Târziu apoi când Nunta lui Figaro nu a fost bine primită nici de împăratul Iosif al II-lea
nici de public, Mozart a dat vina pe Salieri pentru eşecul operei. "Salieri şi clica lui vor
mişca cerurile şi pământul ca să omoare opera", îi scrie Leopold Mozart fiicei sale
Nannerl. dar în momentul premierei lui Figaro, Salieri era ocupat cu opera sa în limba
franceză Les Horaces. Thayer crede că intrigile care au înconjurat eşecul lui Figaro au fost
instigate de poetul Giovanni Battista Casti împotriva lui Lorenzo da Ponte, poetul Curţii
care a scris libretto-ul de la Figaro.

40
Mai târziu când da Ponte era în Praga pregătind scenariul pentru Don Giovanni i s-a
ordonat să se întoarcă în Viena pentru nunta regală la care va fi interpretat Axur, Re
d'Ormus al lui Salieri. Evident, Mozart a fost nemulţumit de acest fapt.
Există, totuşi, mai multe dovezi ale cooperării celor doi compozitori decât ale unor
animozităţi reale dintre ei. De pildă, Mozart l-a angajat pe Salieri să îi predea fiului său
Franz Xaver, şi când Salieri a fost angajat Kappelmeister în 1788, el a readusla ordinea
zilei opera Figaro în loc să prezinte o operă personală, iar când a fost la festivităţile de
încoronare pentru Leopold al II-lea în 1790 avea nu mai puţin de trei masse ale lui Mozart
în bagajul său. Salieri şi Mozart au compus chiar şi o cantată pentru voce şi pian intitulată
Per la ricuperata salute di Ophelia, care sărbătorea fericita reîntoarcere pe scenă a
faimoasei cântăreţe Nancy Storace. Aceasta cantată s-a pierdut, deşi a fost tipărită de
Artaria în 1785. Davidde penitente K.469 (1785) a lui Mozart, concertul său pentru pian în
Mi bemol major K.482 (1785), cvintetul pentru clarinet K.581 (1789), şi marea simfonie în
Sol minor K.550, au fost prezentate la sugestia lui Salieri care chiar a dirijat una dintre
reprezentaţii în 1791. În ultima sa scrisoare care a supravieţuit, Mozart îi spune soţiei sale
despre prezenţa lui Salieri la opera sa Flautul Fermecat K 620 vorbind entuziasmat: " A
ascultat-o şi vizionat-o cu toată atenţia, şi de la uvertură până la ultimul refren nu a fost
nici o bucată care să nu smulgă un bravo sau bello de la el..."
Sănătatea lui Salieri s-a deteriorat în ultimii săi ani de viaţă şi a fost spitalizat cu puţin
înainte de moartea sa. La scurt timp după ce a murit s-au răspândit zvonuri că, aflat pe
patul de moarte, şi-ar fi mărturisit asasinarea lui Mozart. Cei doi asistenţi ai lui Salieri,
Gottlieb Parsko and Georg Rosenberg, cât şi medicul său de familie Joseph Röhrig au
declarat însă că nu au auzit asemenea lucruri. Cel puţin una dintre aceste trei persoane a
fost cu el în tot timpul spitalizării sale.
După moartea lui Salieri în 1825, drama lui Aleksandr Puşkin, Mozart şi Salieri
(1831), precum şi compunerea unei opere de Nicolai Rimsky-Korsakov (1898) au pornit o
tradiţie de licenţă poetică bazată pe presupusul asasinat. În perioada contemporană,
această versiune este reluată şi popularizată de piesa puternic ficţională a lui Peter
Shaffer, intitulată Amadeus (1979), dar, mai ales, de filmul câştigător al Oscarului din 1984
al lui Milos Forman bazat pe această piesă, în care F. Murray Abraham îl interpretează pe
Salieri şi Tom Hulce personajul care dă titlul filmului. Atât Schaffer cât şi Forman au afirmat
în mod expres natura fictivă a operei lor şi în timp ce nu este arătat în mod explicit în piesă
ca Salieri l-a ucis pe Mozart, el este portretizat ca urându-l de moarte pe rivalul său,
mergând până într-acolo încât să îl renege pe Dumnezeu pentru că l-a binecuvântat pe
Mozart cu un talent fantastic (portretizat în piesă ca un dandy imatur), în timp ce lui Salieri
nu i-a lăsat nimic altceva decât să fie "o mediocritate".

41
În mare parte din cauza lui Schaffer şi a adaptării sale cinematografice cuvântul
"Salieri" a intrat în conştiinţa publicului ca însemnând un artist de calitate, dar care stă în
umbra unui geniu sau, mai rău decât atât, un muzician lipsit de talent.
27. Wolfgang Amadeus Mozart

Wolfgang Amadeus Mozart (n. 27 ianuarie 1756, Salzburg - d. 5


decembrie 1791, Viena) a fost un compozitor austriac, unul din cei mai prodigioşi şi
talentaţi creatori în domeniul muzicii clasice. Anul 2006, cu ocazia jubileului a 250 de ani
de la naşterea compozitorului, în Austria şi Germania a fost cunoscut ca şi "Anul muzical
Mozart".
Wolfgang Amadeus Mozart s-a născut la 27 ianuarie 1756 la Salzburg, pe atunci
capitala unui principat-arhiepiscopat (germ. Fürstbistum) ce făcea parte din Sfântul
Imperiu Roman de Naţiune Germană (după 1804 devenit Imperiul Austriac). Tatăl lui,
Leopold Mozart, era un talentat violonist în orchestra de la curtea prinţului arhiepiscop din
Salzburg, şi era apreciat pentru aptitudinele sale pedagogice. În registrul de botez, noul
născut a fost înregistrat cu numele: Johannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus. Mai
târziu, în Italia, şi-a luat numele de "Amadeus", traducerea latină a lui „Theophilus”
(„Iubitorul de Dumnezeu”).
Încă de mic copil, Wolfgang dă dovada geniului său muzical. La vârsta de 5 ani,
înainte de a şti să scrie, compune câteva piese pentru pian, transcrise imediat de tatăl
său. În ianuarie 1762, Leopold Mozart obţine de la arhiepiscopul Schrattenbach un
concediu de trei săptămâni, pentru "a arăta lumii acest miracol". Acest turneu va dura 9
ani! Prima apariţie are loc la München, unde Wolfgang execută muzică la clavecin în faţa
prinţului elector de Bavaria, după care familia Mozart pleacă la Viena, tânărul Wolfgang
concertând în faţa familiei imperiale. Urmează un lung turneu european: Augsburg,
Aachen, Bruxelles, Paris şi Versailles. Rămâne un an la Londra, apoi se întoarce în
Austria, trecând prin Franţa, Elveţia şi Bavaria. Între decembrie 1769 şi martie 1771
întreprinde un lung turneu în Italia: Verona, Milano, Florenţa, Roma şi Napoli au fost
principalele staţiuni de concerte. Peste tot publicul era fascinat de talentul acestui copil
precoce, între timp devenit adolescent.

42
Familia Mozart revine la Salzburg la 15 decembrie 1771. Wolfgang împlineşte 16 ani
şi pleacă pentru câteva luni la Bologna, unde studiază cu Giovanni Battista Martini (1706-
1784), renumit pedagog în arta compoziţiei. La întoarcere este angajat ca maestru de
concert (Konzertmeister) de către noul arhiepiscop din Salzburg, contele Colloredo, cu un
salariu de 150 de guldeni pe an, ceea ce constituia o sumă apreciabilă. În această funcţie
rămîne timp de şase ani, deşi relaţiile cu noul arhiepiscop nu sunt din cele mai bune,
acesta tratându-l de servitor şi interzicându-i să părăsească oraşul Salzburg. Nemaiputând
suporta umilinţele, Wolfgang îşi dă demisia în 1777 şi pleacă, însoţit de mama sa, la
München, unde solicită un angajament la curtea prinţului elector Maximilian III. Acesta însă
îl refuză. După o altă tentativă nereuşită la Mannheim, se hotărăşte să-şi încerce soarta la
Paris, unde - în timpul turneului din 1763 - avusese mult succes. Publicul parisian nu-şi
mai amintea însă de copilul minune de atunci şi Mozart se loveşte de multe greutăţi. La
toate acestea se adaugă moartea mamei, care îl însoţise peste tot. Starea lui morală se
ameliorează cu greu, compoziţiile sale încep să fie apreciate la curtile domnesti. Lipsurile
materiale îl constrâng totuşi să părăsească Parisul şi iată-l la 15 ianuarie 1779 din nou la
Salzburg, unde rămâne doi ani. Între timp compune opera Idomenea, cu care
înregistrează un mare succes. Se decide totuşi în 1781 să plece la Viena, capitala
imperiului.
Viena era în acea epocă capitala mondială a muzicii clasice. Mozart se simte în
sfârşit independent şi îşi creează un cerc de relaţii, conştient de faptul de a fi un virtuos
fără egal al pianului. Înregistrează primul mare succes cu opera Răpirea din serai, fiind
felicitat de însuşi împăratul Iosif II cu cuvintele: o muzică prea frumoasă pentru urechile
noastre. Mozart dă numeroase concerte publice şi private, executând din propriile
compoziţii, improvizează spontan pe teme date, aplauzele nu contenesc, publicul este în
extaz. Redescoperă operele lui Bach şi Händel, pe care le face cunoscute publicului
vienez.
La 4 august1782 se căsătoreşte cu Constanze Weber. La 1785 este vizitat de tatăl
său, Leopold, care - până atunci foarte reticent - constată cu satisfacţie reuşita lui
Wolfgang. Este încântat să audă din gura lui Joseph Haydn: "Fiul Dumneavoastră este cel
mai mare compozitor pe care l-am cunoscut". La sfârşitul unui concert în Burgtheater,
după interpretarea concertului nr. 20 pentru pian, împăratul Iosif - prezent în sală - se
ridică în picioare agitându-şi pălăria şi strigând "Bravo Mozart !". În această perioadă
Mozart compune într-un ritm neobişnuit, lucrează cu obstinaţie la splendidele cvartete
dedicate lui Haydn şi la opera Nunta lui Figaro, după o piesă a lui Beaumarchais, operă
revoluţionară, ca muzică şi conţinut istoric, reuşind să depăşească dificultăţile din partea
nobilimii

43
În timp ce Mozart termină compoziţia operei Don Giovanni, tatăl său se îmbolnăveşte
şi moare la 28 mai 1787. Leopold a jucat un rol important în educaţia muzicală a fiului său,
instruindu-l încă din copilărie şi contribuind astfel la dezvoltarea geniului muzical al lui
Mozart.
Între 1784 şi 1786, Mozart realizează în medie o compoziţie la fiecare două
săptămâni, cele mai multe adevărate capodopere. Premiera operei Don Giovanni are loc
la Praga şi este primită de public cu entuziasm. Urmează opera Così fan tutte,
reprezentată cu mai puţin succes. Mozart pierde treptat din popularitate, între timp murise
şi protectorul său, împăratul Iosif II, care îl numise compozitor al curţii imperiale.
În martie 1790 dă ultimul său concert public, interpretând concertul pentru pian
KV595. Compune încă opera Flautul fermecat, cu care obţine un succes enorm. Începând
din luna noiembrie 1791, sănătatea lui Mozart se degradează însă progresiv. Se pare că
suferea de o febră reumatismală recurentă cu insuficienţă renală. Speculaţiile nu au lipsit,
suspectându-se o otrăvire pusă la cale de rivalii lui, cum ar fi fost Antonio Salieri. La 4
decembrie starea lui se ameliorează trecător, mai lucrează la compoziţia Requiem-lui, pe
care nu va reuşi să-l termine. Există mărturii că Requiemul a fost comandat compozitorului
de o persoană necunoscută, care i-a venit în vizită fiind îmbrăcată în straie de culoare
neagră. Persoana a fost mai tîrziu identificată-acesta era un slujitor al unui conte vestit.
Contele, pe numele Welsegg, avea intenţia de a se interpreta Requiemul compus de
Mozart cu ocazia trecerii din viaţă a soţiei sale, reclamînd creţia drept compoziţie proprie.
Despre această întîmplare Mozart nu a mai aflat. El era convins că muzica şi-o scrie
pentru propria sa moarte! În ziua de 5 decembrie 1791, viaţa scurtă a lui Wolfgang
Amadeus Mozart se stinge pentru totdeauna. Avea numai 35 de ani. După un scurt
serviciu divin la catedrala Sfântul Ştefan („Stefansdom”) din Viena, trupul neînsufleţit al lui
Mozart este dus fără un cortegiu de însoţitori (se pare că aşa era tradiţia la Viena), la
cimitirul Sankt Marx, mormântul său rămânând anonim până în zilele noastre.
Opera muzicală a lui Mozart
În scurta sa viaţă, Wolfgang Amadeus Mozart a compus un număr enorm de opere
muzicale, cele mai multe neegalate în frumuseţe sau profunzime. În 1862 Ludwig von
Köchel a clasificat şi catalogat compoziţiile lui Mozart, fiind numerotate cu menţiunea KV
(Köchel-Verzeichnis = catalogul Köchel). Ultima sa creaţie, Requiem-ul, are numărul 626.
Mozart a fost autorul a 41 de simfonii, printre care sunt de menţionat Simfonia nr. 35
Haffner, nr. 36 Linz, nr. 40 şi nr. 41 Jupiter.
A compus 27 concerte pentru pian şi orchestră, 7 concerte pentru vioară şi orchestră,
concerte pentru clarinet, pentru harpă şi flaut, pentru corn şi orchestră, 2 simfonii
concertante, divertismente, serenade.

44
În domeniul muzicii de cameră sunt de menţionat cele 6 cvartete pentru coarde
dedicate lui Haydn, sonate pentru pian, sonate pentru vioară şi pian, trios pentru vioară,
violoncel şi pian, cvartete pentru instrumente de suflat, sextetul O glumă muzicală etc.
Pasionat de operă, a compus 17 opere, dintre care cele mai cunoscute, jucate şi
astăzi pe scenele tuturor teatrelor de operă din lume, sunt: Răpirea din Serai, Nunta lui
Figaro, Don Giovanni, Cosi fan tutte, Flautul fermecat.
A mai compus 19 messe, cantate, motette pentru soprană şi orchestră, oratoriul "Die
Schuldigkeit des ersten Gebots" şi, în fine, "Requiem"-ul în re minor.,

28. Ludwig van Beethoven

Ludwig van Beethoven (16 decembrie 1770, Bonn - 26 martie


1827, Viena) a fost un compozitor german, recunoscut ca unul din cei mai mari
compozitori din istoria muzicii. Beethoven este considerat un compozitor de tranziţie între
perioadele clasică şi romantică ale muzicii. El a lăsat posterităţii opere nemuritoare, printre
care:
 9 simfonii ( a 3-a Eroica, a 5-a a Destinului, a 6-a Pastorala, a 9-a cu finalul Odă
bucuriei pe versuri de Friedrich von Schiller, adoptată ca imn oficial al Uniunii
Europene)
 5 concerte pentru pian şi orchestră (remarcabile al 4-lea şi al 5-lea Imperialul)
 Un concert pentru vioară şi orchestră
 Missa solemnis
 32 Sonate pentru pian (printre care a 8-a Patetica, a 14-a Clar de lună, a 23-a
Appassionata)
 Sonate pentru vioară şi pian (mai cunoscută Sonata Kreutzer)
 16 cvartete pentru coarde

45
 Opera Fidelio
Ludwig van Beethoven s-a născut în 1770 la Bonn, Germania, ca fiu al lui Johann
van Beethoven (1740-1792), de origine flamandă şi al Magdalenei Keverich van
Beethoven (1744-1787). Până relativ recent ziua de 16 decembrie este considerată, în
multe lucrări de referinţă, ca fiind data de naştere a lui Beethoven deoarece se ştie că el a
fost botezat pe 17 decembrie, ori la vremea respectivă copiii erau botezaţi la o zi după
naştere. Oricum această presupunere este încă privită cu rezerve la ora actuală.
Mediul familial nu îi era tocmai favorabil, sub autoritatea capricioasă a tatălui, un
cântăreţ de curte mediocru, alcoolic notoriu. Observând însă talentul muzical precoce al
fiului său, acesta a încercat să facă, fără succes, din micul Ludwig un copil-minune,
asemenea lui Wolfgang Amadeus Mozart. Beethoven a început să ia lecţii de muzică, în
jurul vârstei de 10 ani, cu organistul Christian Gottlob Neefe. Acesta recunoaşte dotarea
muzicală excepţională a tânărului Beethoven şi, cu sprijinul Arhiepiscopului din Bonn,
Maximilian Franz, îi facilitează în 1787 o călătorie la Viena. Aici ia probabil câteva lecţii cu
Mozart, dar trebuie să se întoarcă după scurt timp la Bonn, din cauza înbolnăvirii şi morţii
mamei sale. În următorii patru ani lucrează cu capela curţii şi cu orchestra teatrului din
Bonn, având astfel prilejul să-şi îmbogăţească cunoştinţele muzicale cu operele aflate în
circulaţie în acel timp. În această perioadă compune o Cantată cu ocazia morţii împăratului
Iosif al II-lea.
În noiembrie 1792, Beethoven pleacă pentru a doua oară la Viena, unde devine
elevul lui Joseph Haydn, mai târziu şi al lui Antonio Salieri. În capitala imperiului
habsburgic, Beethoven reuşeşte să câştige favorurile aristocraţiei vieneze prin concerte
private, cu care ocazie capătă faima de virtuos pianist şi de compozitor. Graţie acestor
relaţii şi a contactelor cu casele de editură, care îi publică unele compoziţii, Beethoven
reuşeşte să dobândească o independenţă, pe care şi-a dorit-o cândva şi Mozart.
În martie 1795 apare pentru prima dată în faţa publicului vienez executând primul său
concert pentru pian şi orchestră. Urmează o serie de concerte la Praga, Dresda, Berlin şi
Preßburg (Bratislava). După primele sonate pentru pian - printre care sonata op. 13
"Patetica" - , Beethoven deschide, începând cu anul 1798, seria cvartetelor de coarde,
compune şi prima lui simfonie, în Do-major. În acelaşi timp apar primele semne ale
scăderii auzului, ceea ce îl face să se izoleze tot mai mult de societate. În celebrul
"Testament de la Heiligenstadt" (1802) Beethoven se adresează fratelui său, înspăimântat
de surzenia sa tot mai accentuată. Totuşi, tocmai în aceşti ani, Beethoven compune o
serie de opere desăvârşite ale stilului clasic de maturitate, ca cele trei sonate pentru pian
op. 31, simfonia III-a "Eroica", apoi sonata pentru pian op. 57 "Appassionata", concertul
pentru vioară şi orchestră, simfoniile a V-a (a "Destinului") şi a VI-a ("Pastorala"). În aceste

46
compoziţii se observă deosebirile faţă de operele compuse în primii săi ani în Viena:
orchestra devine principalul "instrument" al lui Beethoven, chiar şi operele compuse pentru
instrumente soliste au un caracter orchestral.
Prin anul 1818, Beethoven devine complet surd, singura modalitate de a comunica cu
interlocutorii erau "caietele de conversaţii", în care aceştia scriau în loc să vorbească.
Surditatea nu i-a întrerupt însă creaţia artistică, în 1819 compune "Variaţiile-Diabelli"
pentru pian, în 1820 se execută prima versiune a "Missei Solemnis", realizează ultimele
sale sonate pentru pian şi cvartetele de coarde, în sfârşit, Simfonia a IX-a. În ziua de 7 mai
1824 a avut loc la Viena prima audiţie a Simfoniei a IX-a. Succesul a fost triumfal, s-ar
putea spune revoluţionar. Beethoven a fost întâmpinat cu cinci salve de aplauze, când,
potrivit etichetei, însăşi familia imperială era salutată la intrarea în sală doar cu trei salve.
Simfonia a dezlănţuit un entuziasm delirant, multă lume plângea. Beethoven, care se
găsea pe scenă cu faţa la orchestră, nu percepea nimic din cele ce se petreceau în sală,
unde lumea ridicată în picioare striga şi îşi agita pălăriile. Una din soliste l-a întors pe
Beethoven cu faţa la public, putând astfel să-şi trăiască triumful.
Tot mai bolnav, fiind ţintuit la pat încă din decembrie 1826, Beethoven moare la 26
martie 1827, în urma unei boli de ficat. La înmormântarea în cimintirul Währinger au luat
parte mii de locuitori ai Vienei, cuvântul de adio l-a rostit poetul Franz Grillparzer. A fost
ulterior de două ori exhumat şi reîngropat in Cimitirul Central (Zentralfriedhof) din Viena.
Evoluţia stilului muzical
Producţia muzicală a lui Beethoven este considerată în mod tradiţional ca o punte
între Clasicism şi Romantism şi se poate împărţi în trei perioade:
 Prima perioadă (1790-1802), cuprinzând compoziţiile din tinereţe de la Bonn şi
primii ani în Viena, reprezintă continuarea stilului lui Haydn şi Mozart, şi
desăvârşesc clasicismul vienez ajuns la maturitate. Un exemplu îl constitue
cvartetul de coarde în La-major op. 18, foarte apropiat de compoziţiile similare ale
lui Mozart.
 A doua perioadă (1807-1812), aşa zisul "ciclu eroic", cuprinde compoziţii ca
simfonia III-a (Eroica), concertele pentru pian şi orchestră nr.4 şi 5 (Imperialul),
sonata pentru pian Appassionata. În toate aceste opere se remarcă profunzimea
temelor, contrastele dramatice şi noutăţile armonice, neîntâlnite încă la predecesorii
săi.
 A treia perioadă se profilează din anul 1813. Compoziţiile din această perioadă nu
mai pot fi grupate pe cicluri, fiecare din ele se prezintă cu o proprie şi puternică
individualitate, eliberate de convenţiile tradiţionale. În muzica instrumentală
introduce recitative şi arii, în fugi, variaţiuni şi elemente lirice, mereu în căutare de

47
noi moduri de expresie. Cele două opere importante din această ultimă perioadă, a
9-a şi Missa solemnis, se depărtează complet de genul tradiţional: astfel în finalul
simfoniei se introduce o partitură pentru solişti vocali şi cor, în timp ce Missa
solemnis iese din tiparele messelor liturgice, devenind o confruntare subiectivă cu
divinitatea.
Moştenirea artistică
Importanţa lui Beethoven se referă şi la transformarea rolului compozitorului în
societate. De la artizanul în serviciul Bisericii sau aristocraţiei, el devine un artist care
creează dintr-o necesitate interioară şi nu la comandă. Influenţa lui asupra compozitorilor
ce l-au urmat a fost enormă. Admirat de Franz Schubert, Felix Mendelssohn Bartholdy,
Robert Schumann, Johannes Brahms, până la Richard Wagner şi Arnold Schoenberg ca
întemeietor al unei ere noi în muzică, este considerat până astăzi ca figură cardinală în
evoluţia muzicii tuturor timpurilor, recunoscut şi în limbajul şi tehnica muzicii
contemporane.El a format era unei noi generatii de muzică.

29. Niccolò Paganini

Niccolò Paganini (* Genova 27 octombrie 1782 - † Nisa 27


mai 1840) a fost un violonist, violist, chitarist şi compozitor italian. Este unul din cei mai
faimoşi virtuozi ai viorii şi este considerat unul dintre cei mai mari violonişti din toate
timpurile, având o intonaţie şi o tehnică inovativă perfecte.
Pentru promovarea activităţii concertistice a violoniştilor debutanţi, începând din
1954, la Genova are loc la Teatrul Carlo Felice în lunile septembrie şi octombrie Premiul
Paganini sau Concursul internaţional de vioară „Niccolò Paganini”. După primele 49
de ediţii anuale, începând de după 2002 concursul se ţine la fiecare doi ani.
De o dificultate remarcabilă, concursul constă din trei faze: faza preliminară, faza
semifinală şi faza finală. Pentru primele două, accesul în sală este liber şi pot fi ascultate
diverse bucăţi solistice pentru vioară, cu acompaniament de pian. Faza a treia are loc cu
acompaniament de orchestră. Cei şase finalişti sunt premiaţi, iar în data de 12 octombrie
câştigătorul are onoarea de a cânta cu faimoasa vioară a lui Paganini: Il Cannone.

48
30. Carl Maria von Weber

Carl Maria von Weber (n. 18 noiembrie 1786, Eutin - d. 5 iunie


1826, Londra) a fost un compozitor german, creatorul operei romantice germane.
Weber şi-a făcut educaţia muzicală în Salzburg sub îndrumarea lui Michael Haydn.
Şi-a desăvârşit cunoştinţele prin contactul cu viaţa muzicală din diferite oraşe, în care a
ocupat diverse funcţii, Kapellmeister în Breslau, director muzical al operei din Praga, apoi
al operei din Dresda. Pianist şi dirijor remarcabil, Weber s-a afirmat totodată în domeniul
teatrului muzical, fiind - pentru spaţiul de cultură germană - cel mai important compozitor
de opere înainte de Richard Wagner şi creatorul operei romantice. Cele mai cunoscute
dintre cele opt opere ale sale, "Freischütz" (1821), "Euryanthe" (1823) şi "Oberon" (1826),
au influenţat creaţia succesorilor săi în acest gen. Atmosfera evocatoare, coloritul feeric,
conturarea precisă a caracterelor, construcţia de ansamblu şi sugestivitatea tratării
orchestrale conferă operelor sale un farmec deosebit. Weber a mai compus două sinfonii,
uverturi, concerte pentru diverse instrumente şi orchestră (pian, fagot, clarinet), sonate şi
piese pentru pian (celebra "Invitaţie la dans", orchestrată mai târziu de Hector Berlioz).
Opera sa componistică
Opere
 Die Macht der Liebe und des Weins, J. Anh. 6, 1798-9, lost;
 Das Waldmädchen, (Das stumme Waldmädchen), J. Anh. 1, 1800, frags; libretto by
C. von Steinsberg; rev. as Silvana (1810)
 Peter Schmoll und seine Nachbarn, J. 8, 1802; libretto by Josef Türk
 Rübezahl, J. 44-6, 1804-5; libretto by J.G. Rhode; 3 nos. survive; ov. rev. 1811 as
Der Beherrscher der Geister'
 Silvana, J. 87, 1810; libretto by Franz Karl Hiemer
 Abu Hassan, 1811; libretto by Franz Karl Hiemer
 Der Freischütz op.77 J.277, 1821; libretto by Johann Friedrich Kind
 Euryanthe op.81 J.291, 1823; libretto by Helmina von Chézy
 Oberon or The Elf Kings Oath J.306, 1826; libretto by James Robinson Planché
 Die drei Pintos J. Anh. 5, 1821, inc; libretto by Theodore Hell; new libretto by Carl
von Weber (the composer's grandson) and Gustav Mahler; score completed by

49
Mahler based on surviving sketches and new music based on little-known pieces by
Weber.
Muzică bisericească
 Missa sancta No. 1 in Eb J.224 (1818)
 Missa sancta No. 2 in G op.76 J.251 (1818-19)
Piese vocale cu acompaniament orchestral
 Cantata Der erste Ton for chorus and orchestra op.14 J.58 (1808 / revised 1810)
 Recitative and rondo Il momento s'avvicina for soprano and orchestra op.16 J.93
(1810)
 Hymn In seiner Ordnung schafft der Herr for soloists, chorus and orchestra op.36
J.154 (1812)
 Cantata Kampf und Sieg for soloists, chorus and orchestra op.44 J.190 (1815)
 Scene and Aria of Atalia Misera me! for soprano and orchestra op.50 J.121 (1811)
 Jubel-Cantata for the 50th royal jubilee of King Friedrich August I of Saxony for
soloist, chorus and orchestra op.58 J.244 (1818)
Concerte
 Piano concerto No. 1 in C major op. 11 J.98 (1810)
 Piano concerto No. 2 in E flat major op. 32 J.155 (1812)
 Bassoon concerto in F major op. 75 J.127 (1811 / revised 1822)
 Clarinet concerto No. 1 in F minor op. 73 J.114 (1811)
 Clarinet concerto No. 2 in E flat major, Opus 74 J.118 (1811)
 Grand pot-pourri for cello and orchestra in D major op. 20 J.64 (1808)
 Concertino for clarinet and orchestra in C minor/E flat major, op. 26 J.109 (1811)
 Konzertstück for horn and orchestra in E minor op. 45 J.188 (1815)
 Konzertstück for piano and orchestra in F minor op. 79 J.282 (1821)
 Romanza siciliana for flute and orchestra J.47 (1805)
 Six variations on the theme A Schüsserl und a Reind'rl for viola and orchestra J.49
(1800 / revised 1806)
 Andante and rondo Hungarian for die viola and orchestra J.79 (1809)
 Variations for cello and orchestra in D minor J.94 (1810)
 Adagio and rondo for harmonichord and orchestra in F major J.115 (1811)
 Andante and rondo Hungarian (Andante e Rondo Ongarese) for bassoon and
orchestra in C minor op. 35 J.158 (1813) revised as J.79

31. Carl Czerny

50
Carl Czerny (uneori Karl; 21 februarie 1791 - 15 iulie 1857) a fost un compozitor,
pianist şi profesor austriac. A rămas în istoria muzicii cu studiile pentru pian, fiind
considerat primul profesor de pian.

32. Gioachino Rossini

Gioachino Rossini - de fapt Giovacchino Antonio Rossini (n. 29


februarie 1792, Pesaro, Italia - d. 13 noiembrie 1868, Paris) a fost un compozitor de operă
din Italia
Gioachino Rossini a fost unul dintre cei mai aclamaţi şi mai populari compozitori,
bucurându-se de o faimă rar întâlnită, în timpul vieţii sale. Aceasta se datorează frumuseţii
melodiilor, strălucitoarelor şi optimistelor arii, pline de vervă şi ironie, care se află din
abundenţă în creaţia sa. Întrucât tatăl său cânta mereu în fanfara municipală, micul
Gioacchino a fost antrenat de la o vârsta fragedă în aceasta. Cât despre mama sa, el
însuşi spunea mai târziu că nu cunoştea notele, ci se conducea numai după ureche.
Întrucât parinţii lui erau mereu plecaţi în turnee de provincie, el a fost lăsat în grija unei
bunici şi dat în ucenicie la un potcovar. În plus, doi canonici, fraţii Malerbi i-au dat primele
lecţii de cânt şi de bucătărie. Însă, ceea ce este mult mai importat, în biblioteca acestora,
la care copilul are acces neîngrădit, se găseau mai multe partituri de Haydn şi de Mozart,
de care el profita profitat.
După ce familia sa s-a mută la Bologna, a început să studieze serios şi sistematic
muzica. A continuat să apară pe scenă, când i se ivea ocazia, dar, ceea ce este cel mai

51
important, a început să compună. De la vârsta de 15 ani datează cele „Şase sonate á
quatre” (pentru coarde), debordând de fantezie, de spirit, dar solid ancorate în tehnica de
construcţie pe care a deprins-o din compoziţiile lui Haydn si Mozart.
Primele sale încercări în compoziţie sunt lucrări religioase şi muzică de cameră. O
primă operă, „Demetrio e Polutio”, începută acum, va fi terminată abia în 1812. Nu şi-a
încheiat studiul contrapunctului şi al fugii, deoarece a primit o comandă de la „Teatro San
Mosè” din Veneţia pentru o farsă muzicală, „La Cambiale di Matrimonio” („Poliţa
căsătoriei”).
Stilul „rossinian” se conturează de la început, de la vârsta de 18 ani. El compune cu o
extremă uşurinţă lucrări dintre cele mai diverse. Astfel, într-un interval de circa 17 ani, el va
oferi publicului 40 de opere, din care aproape jumătate s-au menţinut în repertoriu. Aceiaşi
uvertură va servi la „Aureliano in Palmira” (1813), apoi la „Elisabeta, regina Angliei” (1815),
înainte de a ajunge la celebritatea universala cu „Il Barbiere di Siviglia” (Bărbierul din
Sevilia), în 1816. Mai mult, poate crea uimire ascultarea a doua personaje atât de diferite
ca regina Elisabeta si tânara Rosina exprimând, una, bucuria triumfătoare, alta, răutatea
sa amoroasă, în aceeaşi cavatină („Una voce poco fa”, din Bărbierul din Sevilia). De fapt,
este fapt recunoscut ca descrierea caracterelor nu este punctul forte al talentului lui
Rossini.
Fie drame lirice, fie opere comice, lucrările sunt antrenate de acelaşi elan care se
găseşte în accelerarea ritmică şi în celebrele crescendo-uri, atât de tipice. Totul şi toată
lumea pare întotdeauna că aleargă în aceste lucrări, compuse în pripă, cam neglijent.
Spectatorul nu are timp să se plictisească, ariile sunt vii si pasajele de umplutură respiră
veselie si tinereţe. Oricum ar fi natura libretului, lucrările lui Rossini emană bucuria de a
trăi.
Viziunea lui Rossini asupra noii opere italiene este în consonanţă cu întregul său
comportament din prima jumătate a vieţii sale. Muzician tânar şi fecund, el nu este un
exponent al facilităţii şi rutinei. Dimpotrivă, el arată foarte repede cât de capabil este de a fi
novator. Uneori, el pare să justifice porecla pe care i-a dat-o unul dintre contemporanii lui
italieni, "Il Tedeschino", adică „Micul german”. Acest pseudo-reproş reflectă atenţia sporită
pe care Rossini a dat-o studierii partiturilor lui Joseph Haydn şi Wolfgang Amadeus
Mozart.
Oricare ar fi subiectele, glume moderne sau drame sumbre medievale, arta lui
Rossini ramâne mereu marcată de primatul absolut a ceea ce italienii numesc „vocalitá”,
ceea ce este întrebuinţarea vocii ca transmiţătoare privilegiată a emoţiei.
Activitatea de compozitor ocupă doar prima parte a vietii sale. Ea este marcată de o
suită de succese care îl conduc din Italia de Nord, la Napoli, unde se căsătoreşte cu o

52
cântăreaţă celebră, Isabella Colbran, apoi în străinătate: la Viena unde se întâlneşte cu
Beethoven, la Londra şi, în fine la Paris, unde se stabileşte, în 1824, ca director al teatrului
italian. Lucrările sale din aceşti ani, atât de apreciate sunt: „Scara de mătase” (1812),
„Tancred” si „Italianca în Alger” (1813), „Turcul în Italia” (1814), „Elisabeta, regina Angliei”
(1815), apoi, în 1816, Bărbierul din Sevilia şi „Otello”; „Moise în Egipt” (1818), „La Donna
del Lago” (1819), „Semiramida” (1823), care este ultima dintre marile opere compuse
pentru scenele italiene. La Paris, va realiza înca o opera-buffa în limba italiană, apoi va
scrie în franceză, „Siége de Corinthe”. Ultimele doua opere, o farsă, „Contele Ory” (1828)
şi o dramă istorică, „Wilhelm Tell” (1829) sunt compuse direct de pe librete franceze.
Ultima sa compoziţie, în care se simt totuşi câteva slăbiciuni, îi aduce propuneri
materiale seducătoare, dar care nu se vor împlini. Bolnav, epuizat psihic si moral,
rătăceşte prin oraşele Italiei; în 1855 revine la Paris unde va rămâne până la moarte şi
unde ţine un salon prin care trec artişti, muzicieni, scriitori. Chiar şi Richard Wagner este
primit aici. In toţi aceşti ani a compus foarte puţin: un „Stabat Mater” (1842), o mică „Missa
solemnis”, câteva cântece pentru voce şi pian.
Moare la 13 noiembrie 1868 la Passy (azi un cartier al Parisului), în urma unei
operaţii abdominale, fiind îngropat iniţial în cimitirul Père-Lachaise din Paris, apoi mutat in
bazilica „Santa Croce” din Florenţa (Italia).

33. Franz Schubert

Franz Peter Schubert (n. 31 ianuarie 1797, Himmelpfortgrund,


astăzi în compunerea districtului (germ. Gemeindebezirk) Alsergrund, Viena - d. 19
noiembrie 1828, Viena) a fost un compozitor romantic austriac.
Datorită înclinării sale pentru pian şi vocea umană, numele lui Franz Schubert este
asociat cu precădere cu “liedul”. În general, versurile care l-au inspirat pe muzician aparţin
poeţilor romantici, tematica pieselor fiind şi ea identică cu cea abordată de aceştia. Creaţia
lui Schubert era straină de virtuozitatea cerută de sălile de concerte sau de saloanele
muzicale ale Vienei. În schimb, compozitorul prefera să scrie pentru prietenii apropiaţi,
care participau la serile de muzică organizate de acesta, seri care mai erau numite şi

53
“schuberiade”. Aici se adunau iubitorii liedului, care aveau privilegiul să asculte celebra
voce a lui Vogl, acompaniată la pian chiar de muzician.
În afară de acest gen de piese, Franz Schubert a mai scris literatură pianistică pentru
patru mâini, piese care erau foarte căutate de public şi de editori, mai ales pentru faptul că
acest gen de muzică putea fi abordată acasă, în “cameră”. În general, acestea erau
marşuri, poloneze şi rondouri, dar şi sonate. De altfel, acestea au fost create mai mult cu
scop didactic, pentru că Schubert era profesorul familiei Esterhazy. Dar chiar şi aşa, dintre
piese se remarcă mai ales Marele duet, care dă impresia de simfonie, şi Fantezia în fa
minor. Deşi a trăit doar 31 de ani, Franz Schubert a scris, ca orice geniu, impresionant de
mult. Sute de lieduri, simfonii, uverturi, cvartete, sonate, misse, piese corale şi lucrări
pentru teatru muzical, toate se regăsesc în creaţia acestui muzician. Totodată, el este şi
creatorul impromptu-ului, un gen improvizatoric. Schubert a compus opt astfel de piese,
toate constituind o piatră de încercare pentru orice pianist.
Creaţii
 Peste 700 de lieduri, pe versuri de Müller, Goethe, Schiller, Heine, Mayrhofer şi
Rellstab, dintre care se disting două cicluri: „Frumoasa morăriţă” şi „Călătorie de
iarnă”;
 9 simfonii (între care celebra “Simfonie nr.8 - Neterminată”)
 “Serenada” şi “Ave Maria”
 22 de cvartete, un octet şi celebrul cvintet „Păstrăvul”;
 22 de sonate pentru pian;
 8 impromptu-uri;
 50 de duete pentru pian (miniaturi);
 40 de lucrări religioase (între care două misse);
 80 de piese corale;
 18 lucrări pentru teatru muzical.

34. Gaetano Donizetti

Domenico Gaetano Maria Donizetti (n. 29 noiembrie 1797, Bergamo,


Italia) – d. 8 aprilie 1848) a fost un compozitor italian de muzică clasică şi, mai ales, de

54
operă din Bergamo, regiunea Lombardia. Cea mai cunoscută lucrare a compozitorului
italian este Lucia di Lammermoor (1835), respectiv cea mai uşor de recunoscut piesă
muzicală a sa este aria muzicală, "Una furtiva lagrima" din opera L'elisir d'amore (1832).
Alături de Vincenzo Bellini şi Gioacchino Rossini, Donizetti a fost unul din compozitorii de
frunte ai operei bel canto.
Donizetti a studiat în orasul natal, apoi la Bologna, cu abatele Pietro Mattei, cu care a
şi lucrat o perioadă de timp, respectiv ulterior cu Gioacchino Rossini.
Prima operă cu care a obţinut succes a fost „Zoraide di Granata” („Soraya din
Granada”), prezentată la Roma în 1822. Din anul 1827, Donizetti se stabileşte la Napoli
(Neapole) unde devine directorul Teatrului Regal, iar mai apoi profesor de contrapunct la
Conservator. În numai trei ani, a scris 12 opere, toate ilustrând stilul interpretativ Bel canto.
Din această perioada de creaţie, caracterizată de influenţa compozitorului Gioacchino
Rossini, se pot remarca operele "Anna Bolena]]" (1830), "Elixirul dragostei" (1832),
"Lucrezia Borgia" (1833), dar mai ales "Lucia di Lammermoor" (1835) care poate fi
socotita capodopera sa.
Din anul 1839, Donizetti se stabileşte la Paris, unde în următorii ani prezintă noi
opere, "Favorita" (1840), "Fiica regimentului" (1840), "Rita" (1841), "Ducele de Alba"
(1842), "Don Pasquale" (1843) şi "Don Sebastian, Rege al Portugaliei" (1843).
În peregrinările sale prin marile oraşe muzicale ale Europei, Donizetti a ajuns şi la
Viena, unde a avut loc premiera operei sale "Linda di Chamounix" (1842).
La 8 aprilie 1848, în vârstă de numai 51 de ani, Gaetano Donizetti decedează în
orasul sau natal, Bergamo.
Lucrări
Donizetti a fost un prolific compozitor de muzică clasică. Opera sa cuprinde 75 de
opere, 16 simfonii, 19 cuartete de coarde, 193 de cântece, 45 duete, 3 oratorii, 28 de
cantate, concerte instrumentale, sonate şi alte piese de muzică clasică.
Opere
1816 – 1819
 Il Pigmalione (1816; October 13, 1960, Teatro Donizetti, Bergamo)
 Olimpiade (1817, incomplete, libretto by Metastasio)
 L'ira di Achille (1817)
 Enrico di Borgogna (1818; November 14, 1818 Teatro San Luca, Venice)
 Una follia (1818; December 17, 1818 Teatro San Luca, Venice) (lost)
 I piccioli virtuosi ambulanti (1819), opera buffa in un Atto
 Pietro il Grande zar di tutte le Russie ossia Il Falegname di Livonia (1819;
December 26, 1819, Teatro San Samuele, Venice),

55
1820 – 1824
 Le nozze in villa (1820; 1821? Teatro Vecchio, Mantua)
 Zoraida di Granata or Zoraïda di Granata (1822; January 28, 1822, Teatro
Argentina, Rome, rev. January 7 1824 at the same theatre)
 La Zingara (1822; May 12, 1822, Teatro Nuovo, Naples)
 La lettera anonima (June 29, 1822 Teatro del Fondo, Naples)
 Chiara e Serafina, ossia I pirati (October 26, 1822, Teatro alla Scala, Milan)
 Alfredo il grande (July 2, 1823 Teatro San Carlo, Naples)
 Il fortunato inganno (September 3, 1823 Teatro Nuovo, Naples)
 L'ajo nell'imbarazzo (February 4, 1824, Teatro Valle, Rome)
 Emilia di Liverpool (L'eremitaggio di Liverpool) (28.7.1824 Teatro Nuovo,
Naples)
1825 – 1829
 Alahor in Granata (7.1.1826 Teatro Carolino, Palermo)
 Don Gregorio [rev of L'ajo nell'imbarazzo] (11.6.1826 Teatro Nuovo, Naples)
 Elvida (6.7.1826 Teatro San Carlo, Naples)
 Gabriella di Vergy (1826; 29.11.1869 Teatro San Carlo, Naples) (Gabriella)
 Olivo e Pasquale (7.1.1827 Teatro Valle, Rome)
 Olivo e Pasquale [rev] (1.9.1827 Teatro Nuovo, Naples)
 Otto mesi in due ore (13.5.1827 Teatro Nuovo, Naples) (Gli esiliati in Siberia)
 Il borgomastro di Saardam (19.8.1827 Teatro del Fondo, Naples)
 Le convenienze teatrali (21.11.1827 Teatro Nuovo, Naples)
 L'esule di Roma, ossia Il proscritto (1.1.1828 Teatro San Carlo, Naples)
 Emilia di Liverpool [rev] (8.3.1828 Teatro Nuovo, Naples)
 Alina, regina di Golconda (12.5.1828 Teatro Carlo Felice, Genoa)
 Gianni di Calais (2.8.1828 Teatro del Fondo, Naples)
 Il paria (12.1.1829 Teatro San Carlo, Naples)
 Il giovedi grasso (Il nuovo Pourceaugnac) (26.2.1829? Teatro del Fondo,
Naples)
 Il castello di Kenilworth (6.7.1829 Teatro San Carlo, Naples)
 Alina, regina di Golconda [rev] (10.10.1829 Teatro Valle, Rome)
1830 – 1834
 I pazzi per progetto (6.2.1830 Teatro San Carlo, Naples)
 Il diluvio universale (28.2.1830 Teatro San Carlo, Naples)
 Imelda de' Lambertazzi (5.9.1830 Teatro San Carlo, Naples)
 Anna Bolena (26.12.1830 Teatro Carcano, Milan)

56
 Le convenienze ed inconvenienze teatrali [rev of Le convenienze teatrali]
(20.4.1831 Teatro Canobbiana, Milan)
 Gianni di Parigi (1831; 10.9.1839 Teatro alla Scala Milan)
 Francesca di Foix (30.5.1831 Teatro San Carlo, Naples)
 La romanziera e l'uomo nero (18.6.1831 Teatro del Fondo, Naples) (libretto
lost)
 Fausta (12.1.1832 Teatro San Carlo, Naples)
 Ugo, conte di Parigi (13.3.1832 Teatro alla Scala Milan)
 L'elisir d'amore (12.5.1832 Teatro Canobbiana, Milan)
 Sancia di Castiglia (4.11.1832 Teatro San Carlo, Naples)
 Il furioso all'isola di San Domingo (2.1.1833 Teatro Valle, Rome)
 Otto mesi in due ore [rev] (1833, Livorno)
 Parisina (17.3.1833 Teatro della Pergola, Florence)
 Torquato Tasso (9.9.1833 Teatro Valle, Rome)
 Lucrezia Borgia (26.12.1833 Teatro alla Scala Milan)
 Il diluvio universale [rev] (17.1.1834 Teatro Carlo Felice, Genoa)
 Rosmonda d'Inghilterra (27.2.1834 Teatro della Pergola, Florence)
 Maria Stuarda [rev] (Buondelmonte) (18.10.1834 Teatro San Carlo, Naples)
 Gemma di Vergy (26.10.1834 Teatro alla Scala Milan)
1835 – 1839
 Maria Stuarda (30.12.1835 Teatro alla Scala Milan)
 Marin Faliero (12.3.1835 Théâtre-Italien, Paris)
 Lucia di Lammermoor (26.9.1835 Teatro San Carlo, Naples)
 Belisario (4.2.1836 Teatro La Fenice, Venice)
 Il campanello di notte (1.6.1836 Teatro Nuovo, Naples)
 Betly, o La capanna svizzera (21.8.1836 Teatro Nuovo, Naples)
 L'assedio di Calais (19.11.1836 Teatro San Carlo, Naples)
 Pia de' Tolomei (18.2.1837 Teatro Apollo, Venice)
 Pia de' Tolomei [rev] (31.7.1837, Sinigaglia)
 Betly [rev] ((?) 29.9.1837 Teatro del Fondo, Naples)
 Roberto Devereux (28.10.1837 Teatro San Carlo, Naples)
 Maria de Rudenz (30.1.1838 Teatro La Fenice, Venice)
 Gabriella di Vergy [rev] (1838; 8.1978 recording, London)
 Poliuto (1838; 30.11.1848 Teatro San Carlo, Naples)
 Pia de' Tolomei [rev 2] (30.9.1838 Teatro San Carlo, Naples)

57
 Lucie de Lammermoor [rev of Lucia di Lammermoor] (6.8.1839 Théâtre de la
Renaissance, Paris)
 Le duc d'Albe (1839; 22.3.1882 Teatro Apollo, Rome) (Il duca d'Alba)
1840 – 1845
 Lucrezia Borgia [rev] (11.1.1840 Teatro alla Scala Milan)
 Poliuto [rev] (Les martyrs) (10.4.1840 Théâtre de l'Académie Royale de
Musique (Paris Opéra), Paris)
 La fille du régiment (11.2.1840 Opéra-Comique, Paris)
 L'ange de Nisida (1839; ?)
 Lucrezia Borgia [rev 2] (31.10.1840 Théâtre-Italien, Paris)
 La favorite [rev of L'ange de Nisida] (2.12.1840 Théâtre de l'Académie
Royale de Musique, Paris)
 Adelia (11.2.1841 Teatro Apollo, Rome)
 Rita (Deux hommes et une femme) (1841; 7.5.1860 Opéra-Comique, Paris)
 Maria Padilla (26.12.1841 Teatro alla Scala Milan)
 Linda di Chamounix (19.5.1842 Kärntnertortheater, Vienna)
 Linda di Chamounix [rev] (17.11.1842 Théâtre-Italien, Paris)
 Caterina Cornaro (18.1.1844 Teatro San Carlo, Naples)
 Don Pasquale (3.1.1843 Théâtre-Italien, Paris)
 Maria di Rohan (5.6.1843 Kärntnertortheater, Vienna)
 Dom Sébastien (13.11.1843 Théâtre de l'Académie Royale de Musique ,
Paris)
 Dom Sébastien [rev] (6.2.1845 Kärntnertortheater, Vienna)
Lucrări corale
 Ave Maria
 Grande Offertorio
 Il sospiro
 Messa da Requiem
 Messa di Gloria e Credo
 Miserere (Psalm 50)
Lucrări orchestrale
 Allegro for Strings in C major
 L'ajo nell'imbarazzo: Sinfonia
 Larghetto, tema e variazioni in E flat major
 Roberto Devereux: Sinfonia
 Sinfonia Concertante in D major (1818)

58
 Sinfonia for Winds in G minor (1817)
 Sinfonia in A major
 Sinfonia in C major
 Sinfonia in D major
 Sinfonia in D minor
 Ugo, conte di Parigi: Sinfonia
Concerte
 Concertino for Clarinet in B flat major
 Concertino for English Horn in G major (1816)
 Concertino in C minor for flute and chamber orchestra (1819)
 Concertino for Flute and Orchestra in C major
 Concertino for Flute and Orchestra in D major
 Concertino for Oboe in F major
 Concertino for Violin and Cello in D minor
 Concerto for 2 Clarinets "Maria Padilla"
 Concerto for Violin and Cello in D minor
Lucrări de muzică corală
 Andante sostenuto for Oboe and Harp in F minor
 Introduction for Strings in D major
 Larghetto and Allegro for Violin and Harp in G minor
 Largo/Moderato for Cello and Piano in G minor
 Nocturnes (4) for Winds and Strings
 Quartet for Strings in D major
 Quartet for Strings no 3 in C minor: 2nd movement, Adagio ma non troppo
 Quartet for Strings no 4 in D major
 Quartet for Strings no 5 in E minor
 Quartet for Strings no 5 in E minor: Larghetto
 Quartet for Strings no 6 in G minor
 Quartet for Strings no 7 in F minor
 Quartet for Strings no 8 in B flat major
 Quartet for Strings no 9 in D minor
 Quartet for Strings no 10 in G minor
 Quartet for Strings no 11 in C major
 Quartet for Strings no 12 in C major
 Quartet for Strings no 13 in A major
 Quartet for Strings no 14 in D major

59
 Quartet for Strings no 15 in F major
 Quartet for Strings no 16 in B minor
 Quartet for Strings no 17 in D major
 Quartet for Strings no 18 in E minor
 Quartet for Strings no 18 in E minor: Allegro
 Quintet for Guitar and Strings no 2 in C major
 Solo de concert
 Sonata for Flute and Harp
 Sonata for Flute and Piano in C minor
 Sonata for Oboe and Piano in F major
 Study for Clarinet no 1 in B flat major
 Trio for Flute, Bassoon and Piano in F major
Lucrări pentru pian
 Adagio and Allegro for Piano in G major
 Allegro for Piano in C major
 Allegro for Piano in F minor
 Fugue for Piano in G minor
 Grand Waltz for Piano in A major
 Larghetto for Piano in A minor "Una furtiva lagrima"
 Larghetto for Piano in C major
 Pastorale for Piano in E major
 Presto for Piano in F minor
 Sinfonia for Piano in A major
 Sinfonia for Piano no 1 in C major
 Sinfonia for Piano no 1 in D major
 Sinfonia for Piano no 2 in C major
 Sinfonia for Piano no 2 in D major
 Sonata for Piano in C major
 Sonata for Piano in F major
 Sonata for Piano in G major
 Variations for Piano in E major
 Variations for Piano in G major
 Waltz for Piano in A major
 Waltz for Piano in C major
 Waltz for Piano in C major "The Invitation"

60
35. Hector Berlioz

Hector Berlioz (n. 11 decembrie 1803, La Côte-Saint-André, Isère,


Franţa - d. 8 martie 1869, Paris) a fost un compozitor, scriitor şi critic francez.
A avut o contribuţie importantă în conturarea romantismului francez. Contribuţia lui
constă în promovarea unei noi estetici muzicale, care presupune existenţa unor mijloace
expresive. Dezvoltarea orchestrei simfonice vine în întâmpinarea gustului pentru grandios
al lui Berlioz, relevat prin 4 tipuri procedurale: forţa sonoră, exploatarea efectelor timbrale,
divizarea partidei instrumentale şi mărirea numărului de instrumente (împreună cu
preocuparea pentru stereofonie).
Hector Berlioz a fost şi autorul „Tratatului de instrumentaţie”, care prezintă
preocuparea romanticilor pentru timbrul instrumentelor, ca mijloc de exprimare nuanţată a
sensibilităţilor. Berlioz inaugurează seria dirijorilor cu baghetă din secolul XIX.
Din punct de vedere compoziţional, el creează lucrări instrumentale cu un program
declarat şi explicat, sau numai direcţionat de titluri, cu forme noi, care evoluează dinspre
simfonie către operă.
Creaţii
 Simfonia fantastică
 Simfonia Romeo şi Julieta
 Simfonia Harold în Italia
 Simfonia lui Iulie
 Simfonia funebră
 Damnaţiunea lui Faust
 Recviem.

36. Felix Mendelssohn Bartholdy

61
Jakob Ludwig Felix Mendelssohn Bartholdy, în general cunoscut sub
numele de Felix Mendelssohn (3 februarie, 1809 – 4 noiembrie, 1847) a fost un
compozitor şi dirijor german, de origine evreiască, care a activat în perioada de început a
romantismului. Lucrările sale includ simfonii, concerte, oratorii, piese pentru pian şi muzică
de cameră. După o lungă perioadă de relativă denigrare, originalitatea sa creativă a fost
reevaluată şi, în sfârşit, recunoscută.
Mendelssohn s-a născut la Hamburg, ca fiu al bancherului Abraham (la rândul lui fiu
al unui filozof evreu celebru, Moses Mendelssohn) şi al doamnei Lea Salomon,
descendentă a familiei Itzig. Abraham s-a decis să renunţe la religia iudaică, astfel că şi-a
crescut copiii fără o educaţie religioasă, ulterior (în 1816) botezându-i în confesiunea
luterană. (Abraham şi soţia sa s-au botezat abia în 1822). Numele de Bartholdy a fost
adăugat la propunerea fratelui doamnei Lea, Jakob, care a cumpărat o proprietate funciară
cu acest nume, pe care apoi l-a adoptat ca pe propriul nume de familie. Într-o scrisoare
către Felix, Abraham explică această hotărâre ca pe un mijloc de a arăta că există o
ruptură definitivă cu tradiţiile tatălui său, Moses: Nu poate să existe un creştin cu numele
de Mendelssohn, aşa cum nu poate să existe un evreu cu numele de Confucius. Deşi,
pentru a respecta cererea fermă a tatălui său, Felix îşi semna scrisorile Mendelssohn
Bartholdy, nu avea nimic împotriva numelui Mendelssohn folosit singur.
În 1812 familia sa s-a mutat la Berlin. Sora sa, Fanny Mendelssohn (mai târziu Fanny
Hensel), a devenit o renumită pianistă, şi o compozitore diletantă. La început, Abraham
fusese de părere că ea, şi nu fratele ei, avea un simţ muzical mai accentuat.
Adesea, Mendelssohn este considerat cel mai celebru copil-minune, după Wolfgang
Amadeus Mozart. La vârsta de şase ani a început să ia lecţii de pian de la mama sa, iar la
vârsta de 7 ani a început să ia lecţii de la Marie Bigot, la Paris. Din 1817 a studiat
compoziţia cu Carl Friedrich Zelter, la Berlin. Se presupune că prima sa apariţie în public a
fost la vârsta de nouă ani, când a participat la un concert de muzică de cameră. Încă de
copil s-a dovedit un compozitor prolific, prima sa lucrare, un cvartet pentru pian, scriind-o
la vârsta de treisprezece ani. Zelter l-a prezentat pe Felix prietenului său Goethe, care era
mult mai în vârstă. Ulterior, Felix a luat lecţii de la compozitorul şi virtuozul Ignaz
Moscheles, despre care însă spunea în jurnalul său (publicat în 1873 de soţia sa

62
Charlotte) că a avut prea puţine să-l înveţe. În schimb, de Moscheles l-a legat o prietenie
de o viaţă.
Pe când era adolescent, lucrările lui Felix erau interpretate acasă, cu o orchestră
privată, pentru asociaţii bogaţilor săi părinţi, ce făceau parte din intelectualitatea din Berlin.
Primele 12 simfonii ale lui Felix au fost scrise la vârste cuprinse între 12 şi 14 ani. Mai bine
de un secol, aceste lucrări au fost ignorate, dar acum s-au făcut înregistrări cu ele, şi se
prezintă ocazional în concerte. La vârsta de 15 ani a scris prima sa simfonie recunoscută,
pentru orchestră simfonică mare, opus 11 în do minor 1824. La vârsta de 16 ani a scris
Octetul pentru coarde în Mi bemol major, prima lucrare în care şi-a dovedit pe deplin
genialitatea, lucrare care, împreună cu Uvertura "Visul unei nopţi de vară", scrisă cu un
an mai târziu, sunt cele mai bine cunoscute lucrări din tinereţe. În 1842 a compus Muzica
de scenă la piesa „Visul unei nopţi de vară” de Shakespeare, în care este inclus Marşul
nupţial, care devine o piesă populară pentru nunţi după ce, în 1858, a fost cântat în ziua
căsătoriei Prinţesei "Vicky" (fiica reginei Victoria) cu Prinţul Friedrich al Prusiei.
În anul 1827 a asistat la premiera (şi singura reprezentaţie în cursul vieţii) a operei
sale în două acte Die Hochzeit des Camacho (Nunta lui Camacho). Eşecul aceste
producţii l-a făcut să nu mai încerce nici o compoziţie de operă. După anul 1840 a analizat
libretul lui Eugene Scribe, bazat pe Furtuna lui Shakespeare, dar a renunţat,
considerându-l nepotrivit.
În 1829 Mendelssohn a făcut prima vizită în Anglia, unde se stabilise Moscheles, care
l-a prezentat în cercurile cu influenţă în lumea muzicală. Felix s-a bucurat de un mare
succes, dirijând prima sa simfonie, atât în public cât şi în concerte private. În următoarele
sale vizite s-a întâlnit şi cu Regina Victoria şi cu soţul său, Prinţul Albert de Saxa-Coburg şi
Gotha, ambii mari admiratori ai muzicii sale. În total, a făcut 10 vizite în Marea Britanie,
care i-a inspirat două din cele mai renumite lucrări ale sale, Uvertura Hebridele (denumită
şi Grota lui Fingal), precum şi Simfonia nr. 3 în La minor, op. 56 Simfonia Scoţiană.
Oratoriul op. 70 pentru solişti, cor mixt şi orchestră, conceput de Mendelssohn pe texte
extrase din Biblie, a fost prezentat în primă audiţie la Birmingham pe 26 august 1846, sub
titlul englez de Elijah.
La moartea lui Zelter, Mendelssohn a sperat să devină dirijorul Singakademie-ei din
Berlin, cu care readusese la viaţă Johannes-Passion (BWV 245) de Johann Sebastian
Bach. Dar, a fost preferat Karl Rungenhagen. Unii cred că acest lucru se datora tinereţii lui
Mendelssohn, care inducea teama introducerii unor posibile inovaţii, dar alţii, (între care se
pare că şi Felix) cred că de fapt, cauza stă în originea lui evreiască.

63
Gewandhaus din Leipzig. Acuarelă de Felix Mendelssohn Bartholdy, 1836, pentru
albumul lui Henriette Grabau. Muzică din "Ali Baba" de Luigi Cherubini, scrisă de mâna lui
Mendelssohn
Totuşi, în 1835 a fost numit dirijor al orchestrei Gewandhaus din Leipzig. Această
numire a fost deosebit de importantă pentru el. El se simţea german şi dorea să joace un
rol de frunte în viaţa muzicală a ţării sale. Într-un fel, numirea a fost o reparaţie morală
pentru dezamăgirea nenumirii sale ca dirijor la Singakademie. În ciuda eforturilor regelui
Prusiei de a-l atrage la Berlin, Mendelssohn s-a concentrat pe dezvoltarea vieţii muzicale
din Leipzig şi, în anul 1843, a înfiinţat Conservatorul din Leipzig, reuşind să-i convingă pe
Moscheles şi pe Robert Schumann să i se alăture.
Viaţa personală a lui Mendelssohn a fost cât se poate de convenţională. Căsnicia sa
cu Cécile Jeanrenaud, celebrată în martie 1837 a fost foarte fericită, cuplul având cinci
copii. Felix era şi un bun acuarelist, iar bogata sa corespondenţă dovedeşte că ar fi putut
deveni şi un scriitor plin de spirit (atât în germană cât şi în engleză) adesea scrisorile sale
fiind însoţite de schiţe umoristice şi de caricaturi, intercalate în text.
În ultimii ani de viaţă, Mendelssohn a avut o sănătate şubredă, agravată de probleme
nervoase şi de extenuare datorită excesului de muncă. A fost puternic afectat de moartea
surorii sale Fanny, în mai 1847. Felix Mendelssohn a murit şi el în acelaşi an, pe 4
noiembrie, la Leipzig. A fost înmormântat la Dreifaltigkeitsfriedhof (cimitirul Sfânta
Treime) din Berlin-Kreuzberg.
Relansarea muzicii lui Bach şi Schubert
Mendelssohn a fost profund influenţat de muzica lui Johann Sebastian Bach. Stră-
mătuşa sa Sarah Levy (născută Itzig) a fost eleva fiului lui Bach, Wilhelm Friedemann
Bach şi a sprijinit-o pe văduva altuia din fiii săi, Carl Philipp Emmanuel Bach. A colecţionat
o serie de manuscrise ale lui Bach. Muzica lui Bach, care la începutul secolului al IX-lea
căzuse într-o relativă uitare, se bucura de un profund respect din partea lui Zelter,
profesorul lui Felix. În anul 1829, cu sprijinul lui Zelter şi cu ajutorul actorului Eduard
Devrient, Felix a aranjat şi a dirijat la Berlin un spectacol cu Matheus Passion de Bach.
Orchestra şi corul proveneau de la Berlin Singakademie, al cărei principal dirijor era Zelter.
Succesul reprezentaţiei (prima de la moartea lui J.S. Bach, în 1750) a reprezentat un
element important pentru scoaterea din uitare şi relansarea muzicii lui Bach, iniţial în
Germania şi apoi în întreaga Europă. La numai 20 de ani, Mendelssohn a avut un succes
răsunător. Cu această ocazie, Felix a făcut una din puţinele referiri la originile sale etnice:
A fost nevoie de un actor şi de un fiu de evreu ("Judensohn") pentru a readuce la viaţă cea
mai măreaţă muzică creştină a lumii, (citat de Devrient în memoriile sale despre
compozitor).

64
Tot Mendelssohn a reaprins şi interesul pentru lucrările lui Franz Schubert. El a dirijat
în premieră Simfonia nr. 9 în Do Major de Schubert, la Leipzig, pe 21 martie 1839, la peste
zece ani de la moartea compozitorului.
Lista compoziţiilor
În ordinea numărului de opus
 Op. 1, Cvartet pentru pian Nr. 1 în do minor (1822)
 Op. 2, Cvartet pentru pian Nr. 2 în fa minor (1823)
 Op. 3, Cvartet pentru pian Nr. 3 în si bemol minor (1824-1825)
 Op. 4, Sonata pentru vioară şi pian Nr. 1 în fa minor (1825)
 Op. 5, Capriccio în Fa diez minor pentru pian (1825)
 Op. 6, Sonata pentru pian Nr. 1 în Mi major (1826)
 Op. 7, Pièces caractéristiques pentru pian (1827)
o Nr. 1 Sanft und mit Empfindung
o Nr. 2 Mit heftiger Bewegung
o Nr. 3 Kräftig und feurig
o Nr. 4 Schnell und beweglich
o Nr. 5 Ernst und mit steigender Lebhaftigkeit
o Nr. 6 Sehnsüchtig
o Nr. 7 Leicht und luftig
Lucrări fără număr
 12 simfonii timpurii ("simfonii pentru coarde" - 1820-1823)
 Concerte timpurii cu acompaniament de orchestră de cameră (coarde): Pian (la
minor); Vioară (re minor); Pian şi vioară (do minor); 2 piane (Mi major şi La bemol
major)
 Studiu în fa minor pentru pian (1826)
 Scherzo în si bemol minor pentru pian (1829)
 Scherzo a capriccio în Fa diez minor pentru pian (1835-1836)
 Cvartet pentru coarde în Mi bemol major
 Sonata pentru violă în do minor (1823-24)

37. Frédéric Chopin

65
Frédéric-François Chopin (Frédéric François Chopin auch Fryderyk
Franciszek Szopen) (n. 22 februarie sau 1 martie 1810 în Żelazowa Wola, în apropiere de
Varşovia/Polonia– d. 17 octombrie 1849 în Paris), este considerat unul dintre cei mai mari
muzicieni din istorie. Compozitorul francez, de origine poloneză, a scris piese aproape
exclusiv pentru pian. S-a născut ca Fryderyk Franciszek Chopin, schimbându-şi numele
când a plecat la Paris la vârsta de 20 de ani. Numele său se mai scrie şi Szopen în textele
poloneze.
Conform familiei sale, Chopin s-a născut la 1 martie 1810, deşi certificatul său de
naştere îi listează naşterea ca 22 februarie. Chopin a fost născut în localitatea Żelazowa
Wola lângă Sochaczew, în regiunea Mazovia din Polonia centrală. Părinţii săi au fost
Mikołaj Chopin, un polonez de origine franceză şi Tekla Justyna Krzyżanowska, o
poloneză.
Talentul muzical al lui Chopin a devenit evident la o vărstă fragedă şi poate fi
comparat cu talentul tânăr al lui Mozart. Primele lecţii şi îndrumări cu caracter instrumental
le-a primit de la mama sa. Erau mai degrabă indicaţii decât lecţii. I s-au arătat semnele
muzicale, apoi corespondenţa lor cu suntele pianului. La vârsta de 7 ani, Chopin scrisese
deja două piese. Copilul minune Chopin a fost menţionat în ziarele varşoviene şi a devenit
atracţia recepţiilor aristocratice din capitala poloneză. De asemenea, Chopin a început să
dea concerte pentru evenimente caritabile. La un concert, se spune că Chopin a fost
întrebat ce crede el că îi place audienţei mai mult. El a răspuns: "Gulerul meu."
Primele lecţii de pian profesioniste le-a primit de la violonistul Wojciech Żywny.
Acestea au început în 1816 şi au durat până în 1822, când cunoştinţele lui Chopin le-au
depăşit pe cele ale tutorelui. Atunci când Frederic interpreta la prima vedere un anumit
cântec ce punea în valoare felul particular de a scrie al unui compozitor, fără ca Zywny să-i
fi dat vreo indicaţie, acesta nu putea găsi o explicaţie acestui fenomen. Întrebându-şi
elevul de unde ştie cum se cântă Bach, acesta a răaspuns cu candoare: „E foarte uşor,
aşa scrie pe note...”.
În 1818, presa polonă menţionează pentru prima oară despre "geniul muzical" care
scrisese o poloneză. În Revista Varşoviei se vorbea de poloneza dedicată contesei
Skarbek, "compusă de Frederic Chopin, muzician în vârstă de 8 ani". Era prima lucrare

66
scrisă în întregime de mîna sa. Cu un an mai devreme compusese încă o poloneză, însă
aceasta fusese dictată tatălui său, care o aşternuse pe hârtie cu o caligrafie foarte îngrijită,
asemeni lui Wolfgang Amadeus Mozart si tatălui său.
Succesele şi admiraţia unanimă nu-l impresionau câtuşi de puţin. De mic avea o fire
ciudată. Deşi era înclinat să facă veşnic mici pozne, să imite, să râdă cu copiii de seama
lui, pe de altă parte era grav, visător, tăcut.
Dezvoltarea talentului lui Chopin a fost ajutată de Wilhelm Würfel (născut în 1791 în
Bohemia). Acest pianist şi profesor la Conservatorul din Varşovia i-a oferit lui Chopin lecţii
valoroase. Din 1823 până în 1826, Chopin a fost elev la Liceul din Varşovia, unde tatăl său
era profesor. În toamna anului 1826, tânărul Chopin a început să studieze la
Conservatoriul din Varşovia teoria muzicii şi compoziţie cu compozitorul Józef Elsner.
Viaţa muzicală a Varşoviei l-a ajutat să îşi dezvolte de timpuriu o cultură muzicală
bogată. Din această perioadă datează variuţiunile sale (op.2) La ci darem la mano ce vor fi
editate la Viena in anul 1830 şi vor stârni entuziasmul lui Schumann, care va rosti
celebrele sale cuvinte: „Scoateţi-vă pălăria, domnilor! Un geniu”. Mai scrie si Rondo à la
mazur in fa major (op.5) care va fi editat în anul 1828 alături de alte lucrări de mai mică
importanţă.
În 1831, a plecat din Polonia spre Viena, în final ajungând la Paris, unde şi-a petrecut
cea mai mare parte a vieţii.
Chopin a vizitat Viena pentru prima dată în 1829, când a interpretat la pian şi a primit
multe aprecieri de la critici. Anul următor s-a întors la Varşovia şi a susţinut concertul de
pian in fa minor, la Teatrul Naţional, pe 17 martie. În 1831, Chopin a plecat din Polonia
definitiv şi s-a stabilit în Paris. Pe drum, a aflat ca ruşii au invadat Varşovia, şi ca reacţie
împotriva acestui fapt a compus "Studiul revoluţionar" (op.10, No.12). Ajuns la Paris a
început sa lucreze la prima lui balada (op.23), primul scherzo (op.20) si la primele lui studii
de pian (op.10). În primii săi ani din Paris, s-a îmbolnăvit de tuberculoză, o boală cu care
s-a zbătut toată viaţa.
În primii ani petrecuţi la Paris, Chopin publică o seamă de lucrări de mare valoare
artistică: cele 4 mazurci (op.6), culegerea de 5 mazurci (op.7), Trio in sol minor pentru
pian, vioară şi violoncel (op.8), 3 nocturne (op.9) dedicate doamnei Camille Pleyel, primul
caiet al studiilor, purtând dedicaţia "Amicului meu, Franz Liszt" şi Concertul pentru pian în
mi minor (op.11). Chopin era atât de încântat de felul în care erau interpretate studdile sale
de către Liszt, încât scria: "Aş dori să-i pot fura felul în care cântă propriile mele studii".
In Franţa, Chopin a avut ocazia de a-i cunoaşte pe contemporanii săi, care la rândul
lor erau participanţi la Revoluţia Romantică din Paris. Printre ei se aflau Liszt, Berlioz,
Meyerbeer, Bellini, Balzac, Heine, Victor Hugo şi Schumann. Tot aici a întâlnit-o pe

67
autoarea franceza, care era cunoscută după pseudonimul George Sand. Când s-au
întâlnit ea avea 34 de ani, iar el 28. Doamna Sand era curajoasă iar nevoia ei de a domina
şi-a găsit perechea în nevoia lui Chopin de a fi condus.
Anii 1830 au fost foarte productivi pentru compozitor. A completat printre cele mai
faimoase lucrări în acest timp şi a avut diverse concerte, majoritatea dintre ele primind
comentarii foarte favorabile de la critici. Până în 1838, Chopin a devenit faimos în Paris.
Printre cei mai apropiaţi prieteni erau compozitorul de operă Vincenzo Bellini şi pictorul
Eugène Delacroix. Deşi le-a criticat câteodată muzica, Chopin a fost în relaţii amicale cu
Hector Berlioz, Franz Liszt şi Robert Schumann, şi le-a dedicat fiecăruia câteva compoziţii.
În ceea ce priveşte viaţa amoroasă, a ţinut să-şi ascundă relaţiile care s-au dovedit ulterior
a fi destul de numeroase. Femeile se simţeau foarte atrase de el, mai ales datorită
şarmului şi ţinutei sale princiare. Unica sa relaţie publică şi de durată (1838-1847) a fost
cea cu scriitoarea Georges Sand. Desparţirea lor a survenit din cauza numeroaselor
neînţelegeri cu copiii lui Sand (Solange si Maurice). Această dispută l-a facut pe Chopin să
afirme: "Oamenii de geniu nu trebuie să aibă copii, căci aceştia cu siguranţă vor ieşi
nereuşiţi".Ultimele cuvinte rostite de Frédéric Chopin pe patul morţii au fost: " Mi-a promis
că o să mor doar în braţele ei" (referindu-se la Georges Sand care nu i-a stat la căpătâi
înainte să moară). Scriitoarea nu a fost prezentă la înmormântarea amantului şi a unicului
bărbat pe care l-a iubit cu adevărat.

38. Robert Schumann

Robert Schumann (n. 8 iunie 1810 - d. 29 iulie 1856) a fost un


compozitor şi pianist german, unul dintre cei mai celebri compozitori romantici ai primei
jumătăţi a secolului XIX. Un intelectual, precum şi un estet, muzica sa, mai mult decât a
oricărui alt compozitor, reflectă adânca natură personală a romantismului. Introspectiv şi
adesea capricios, începuturile sale muzicale erau o încercare de a se desprinde de tradiţia
formelor şi structurilor clasice pe care le considerea prea restrictive. Puţini l-au înţeles în
timpul vieţii sale, însă o mare parte din muzica sa este considerată acum îndrăzneaţă în

68
originalitatea armoniei, ritmului şi formei. Locul său este printre fruntaşii romantismului
german.
S-a născut pe 8 iunie 1810 la Zwickau, Germania. Tatăl său era un editor, iar copilăria
sa a fost îndreptată în egalitate către cultivarea în literatură şi muzică în acelaşi timp. El
însuşi povesteşte că a început să compună înainte de a împlini şapte ani.
La paisprezece ani a scris un eseu despre estetica muzicii, dar a şi contribuit la un
volum editat de către tatăl său cu titlul "Portrete ale bărbaţilor celebri". Aflat încă în şcoală
la Zwickau, citea, în afară de Friedrich Schiller şi Johann Wolfgang von Goethe pe Lord
Byron şi autorii greci de tragedii. Însă cea mai mare, dar şi cea mai îndelungă influenţă
literară exercitată asupra sa a fost fără îndoială cea a lui Johann Paul Friedrich Richter,
evidentă în romanele sale din tinereţe, "Juniusabende" şi "Selene", dintre care primul a
fost completat în 1826.
În 1828 părăseşte şcoala şi după un turneu, unde îl întâlneşte pe Heinrich Heine la
Munchen, merge la Leipzig pentru a studia dreptul. Interesul său în muzică a fost stimulat
în timpul copilăriei, auzind interpretarea lui Ignaz Moscheles la Carlsbad, iar în 1827
entuziasmul său a crescut ascultând lucrările lui Franz Schubert şi Felix Mendelssohn.
Însă tatăl său, care încurajase aspiraţiile muzicale ale copilului, murise în 1826, iar atât
mama sa, cât şi tutorele său dezaprobau o carieră muzicală pentru el.
Problema părea să se fi soluţionat considerând intenţia exprimată a lui Schumann de
a studia dreptul, însă atât la Leipzig, dar şi la Heidelberg, unde a mers în 1829, neglijează
dreptul în favoarea filozofiei, iar "copilul Naturii" pur şi simplu a început să compună.
Spiritul neliniştit de care era urmărit este dezvăluit în scrisorile sale din acea
perioadă. De Paşte în 1830 îl ascultă pe Paganini la Frankfurt. În iulie în acelaşi an scrie
mamei sale, "Întreaga mea viaţă a fost o luptă între Poezie şi Proză, sau numeşte-o
Muzică şi Drept". Până la Crăciun se află încă o dată la Leipzig, luând lecţii de pian cu
vechiul său maestru, Friedrich Wieck.
În anxietatea sa de a accelera însuşirea unei execuţii perfecte, îşi accidentează
mâna dreaptă. Alte surse presupun că inabilitatea mâinii drepte ar fi fost cauzată de
medicamentele împotriva sifilisului. Aceste surse susţin că a încercat o procedură
chirurgicală radicală pentru a separa tendoanele inelarului de cele ale degetului mijlociu
(musculatura primului este legată de cea a mijlociului), făcându-l astfel cel mai "slab"
deget. Indiferent de cauze, ambiţiile sale ca pianist fiind ruinate, ia hotărîrea de a se
dedica complet compoziţiei şi începe un curs teoretic sub Heinrich Dorn, dirijor la opera
din Leipzig. Cam în această perioadă proiectează o operă cu subiectul Hamlet.
Ideea fuziunii unei teme literare cu ilustrarea sa muzicală, despre care se poate
spune că a luat prima formă în Papillons (op. 2), este semnalată într-o oarecare măsură în

69
prima critică a lui Schumann, un eseu privind Variaţiile lui Chopin pe o temă din Don Juan,
care a apărut în Allgemeine musikalische Zeitung, în 1831. În eseu, opera este discutată
de către personajele imaginare Florestan şi Eusebius (omologii lui Vult şi Walt din romanul
Flegeljahre de Jean Paul), iar lui Meister Raro (reprezentându-l fie pe însuşi compozitorul,
fie pe Wieck) i se cere, de asemenea, opinia.
Însă până la vremea când Schumann a scris Papilonii (1831) mersese cu un pas mai
departe. Scenele şi caracterele romancierului său favorit trecuseră acum definitoriu şi
conştient în muzică şi într-o scrisoare trimisă de la (aprilie 1832) le ordonă fraţilor săi: "citiţi
ultima scenă în Flegeljahre de Jean Paul cât mai repede posibil, pentru că Papilonii
reprezintă o reprezentare muzicală a acelei mascarade."
În iarna anului 1832 Schumann vizitează rudele sale din Zwickau şi Schneeberg, în
ambele locaţii fiind interpretată prima parte din simfonia sa în G minor, care rămâne
nepublicată. În Zwickau muzica a fost cântată la un concert oferit de fiica lui Wieck, Clara,
care avea atunci numai treisprezece ani. Moartea fratelui său Iulius precum şi cea a
cumnatei Rosalie în 1833 par a-l fi indus pe Schumann într-o profundă melancolie.
Până la ivirea verii lui 1834, însă, se recuperează suficient pentru a fi capabil de a
începe Die neue Zeitschrift für Musik, lucrarea în care apărea partea mai importantă a
scrierilor sale critice. Primul număr este publicat la 3 aprilie 1834. El afecta o revoluţie în
gusturile vremii, când Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven şi Carl Maria
von Weber erau neglijaţi în favoarea operelor oamenilor superficiali ale căror nume sunt
astăzi uitate. A aduce omagii lui Frederic Chopin şi Hector Berlioz în acele zile era nevoie
să curtezi încărcătura de excentrism al preferinţelor, deşi geniul ambilor maeştri era
apreciat şi proclamat în mod descis în noul jurnal.
Obligaţiile editoriale ale lui Schumann, care l-au ţinut foarte ocupat în vara anului
1834, au fost întrerupte de relaţiile sale cu Ernestine von Fricken, o fată de optsprezece
ani, cu care s-a logodit. Ea era fiica adoptivă a unui om bogat din Boemia, ale cărui variaţii
pe o anumită temă au stat la baza propriilor Studii simfonice ale lui Schumann. Schumann
sfârşeşte logodna, din motive rămase până astăzi obscure.
În Carnaval (op. 9, 1834), una dintre cele mai geniale şi mai caracteristice lucrări de
pianoforte, Schumann începe aproape fiecare secţiune cu notele muzicale semnificând în
germană literele care formează cuvântul Asch (A, E-bemol, C şi B sau alternativ A-bemol,
C şi B), satul în care se născuse Ernestine, note muzicale întâlnite şi în numele
compozitorului. Prin sub-titlul "Estrella" al uneia dintre secţiunile din, compozitorul face
referire la Ernestine, iar prin sub-titlul "Chiarina", se referă la Clara Wieck. Eusebius şi
Florestan, personajele imaginare atât de des întâlnite în scrierile sale critice, se regăsesc
şi aici, exceptând imitaţii briliante ale lui Chopin şi Paganini, iar lucrarea se aseamănă cu

70
un marş al Davidsbündler-- liga de oameni ai lui David împotriva filistinilor în care pot fi
auzite accentele clare ale adevărului în comparaţie cu zgomotele falsităţii. În Carnaval,
Schumann a mers mai departe decât în Papilonii, deoarece în prima lucrare el însuşi a
creat povestea de la baza ilustrării muzicale.
Pe 3 octombrie 1835 Schumann l-a întâlnit pe Mendelssohn la casa lui Wieck din
Leipzig, iar apreciaţia sa faţă de marele său contemporan este arătată cu aceeaşi libertate
generoasă care l-a remarcat în toate relaţiile sale faţă de ceilalţi muzicieni şi care mai
târziu i-a permis să recunoască geniul lui Brahms încă din perioada când acesta se afla în
obscuritate.
În 1836 cunoştinţa dintre Schumann şi Clara Wieck, deja cunoscută drept pianist, se
dezvoltă în dragoste, iar la un an Schumann cere consimţământul tatălui Clarei pentru
mariaj, însă este refuzat. În seriile Fantasiestücke pentru pian (op. 12) oferă încă o dată o
ilustrare sublimă a fuziunii de idei literare şi muzicale sub concepţii întrupate în piese
precum Warum şi In der Nacht. După scrierea ultimului dintre aceste două, simte în
muzică sugestia fantezistă a unei serii de episoade din povestea Hero şi Leander.
Kreisleriana, considerată de compozitor ca una dintre cele mai reuşite lucrări ale
sale, a fost scrisă în 1838, iar aici realismul compozitorului este din nou purtat cu o treaptă
mai sus. Kreisler, poetul romantic adus în contact cu lumea reală, a fost un caracter cules
din viaţa reală de către poetul E. T. A. Hoffmann (q.v.), iar Schumann îl utilizează drept un
muştiuc imaginar pentru recitalul din muzica propriilor sale trăiri. Phantasie in C (op. 17),
compusă în vara anului 1836, este o lucrare dispunând de cea mai înaltă calitate a
pasiunii. Odată cu Faschingschwank aus Wien, cea mai apreciată lucrare a sa pentru
pian, scrisă în 1839, după o vizită la Viena (timp în care descoperă o simfonie până atunci
necunoscută compusă de Schubert), această perioadă a vieţii sale se sfârşeşte.
Cum Wieck era încă împotriva mariajului, Robert şi Clara se lipsesc de acesta şi se
căsătoresc la 12 septembrie la Schönefeld, în apropiere de Leipzig.
Anul 1840 poate fi considerat drept cel mai prolific al carierei lui Schumann. Până
acum compuse aproape exclusiv pentru pianoforte, dar în acest singur an compune
aproape o sută şi cincizeci de piese. Biografii lui Schumann îl reprezintă ca fiind cuprins
într-o furtună de melodii, dulceaţa, dubiul şi disperarea acestora fiind toate atribuite
sentimentelor variate stârnite de dragostea sa pentru Clara. Însă ar fi nefondat să spunem
că numai această influenţă a stat la baza perfecţiunii textuale din compoziţii precum
Frühlingsnacht, Im wunderschönen Monat Mai şi Schöne Wiege meiner Leiden.
Principalele cicluri ale compoziţiilor din această perioadă au fost cele din Liederkreis
de J. von Eichendorff (op. 39), Frauenliebe und Leben de Chamisso (op. 42), Dichterliebe
de Heine (op. 48) şi Myrthen, o colecţie de melodii, inclusiv poeme de Goethe, Rückert,

71
Heine, Byron, Burns şi Moore. Piesele Belsatzar (op. 57) şi Die beiden Grenadiere (op.
49), ambele la scrierile lui Heine, reliefează cel mai bine talentul de compozitor de balade,
deşi balada dramatică este mai puţin înrudită lui decât lirica introspectă. Precum afirma
Grillparzer, "El şi-a creat o noua lume, una ideală, în care mişcările sale sunt aproape
precum dorinţele sale."
Însă a fost nevoie de multă vreme pentru ca Schumann să primească recunoaşterea
cuvenită. În timpul vieţii sale singurele semne de onoare primite au fost doctoratul obţinut
în cadrul Universităţii de la Jena (1840) şi profesoratul din 1843 în cadrul Conservatorului
din Leipzig.
Probabil nici un alt compozitor nu ar putea rivaliza vreodată cu Schumann în
canalizarea energiilor proprii asupra unei singure forme muzicale. La început toate
impulsurile sale creative erau transpuse în muzică pianoforte, apoi a urmat anul miraculos
al melodiilor. În 1841 a compus două dintre cele patru simfonii ale sale. Anul 1842 a fost
dedicat compoziţiei muzicii de cameră şi include cvintetul pianoforte (op. 44), astăzi unul
dintre cele mai cunoscute şi admirate opere ale sale. În 1843 scrie "Paradis şi Stiloul",
primul eseu despre muzica vocală concertată.
Acum că stăpânea formele separate, compoziţiile sale de aici înainte nu pot fi
clasificate drept specifice unei anumite perioade. La Schumann, mai mult decât la orice alt
muzician, achiziţia de cunoştinţe noi se afla în strânsă legătură cu creşterea propriei
experienţe de viaţă şi a impulsului de a o exprima.
Stadiul vieţii sale în care era foarte angrenat în muzica sa pentru Faustul lui Goethe
(1844-1853) a fost unul critic pentru sănătatea sa. Prima jumătate a anului 1844 a
petrecut-o alături de soţia sa în Rusia. La întoarcerea în Germania îşi abandonase munca
editorială şi pleacă din Leipzig către Dresden, unde suferă de prostaţie persistentă pe
sistemul nervos. Cum începea să lucreze, era cuprins de tremurături şi îngrijorări de
moarte care se manifestau în frica de locuri înalte, de toate instrumentele metalice (chiar şi
clape) şi de droguri. Suferea perpetuu din imaginarea că nota A răsuna în urechile sale. În
1846 se recuperase şi iarna revizitează Viena, călătorind la Praga şi Berlin în primăvara lui
1847, iar vara în Zwickau, unde este primit cu entuziasm, certificând faptul că Dresden şi
Leipzig erau singurele mari oraşe în care compozitorul era apreciat la acea vreme.
Anului 1848 îi aparţine singura sa operă, Genoveva (op. 81), o lucrare conţinând
multă muzică frumoasă, dar lipsită de forţă dramatică. Este interesantă din prima încercării
sale de a aboli recitativul, privit de Schumann drept o întrerupere a valului muzical.
Subiectul din Genoveva, bazat pe lucrări de Tieck şi Hebbel, nu a fost o alegere prea
plăcută; însă trebuie amintit că începând cu 1842 posibilităţile operei germane au fost
puternic influenţate de către Schumann, care a scris: "Cunoaşteţi rugăciunea mea ca

72
artist, seară şi dimineaţă? Este numită 'Opera germană'. Acesta este un domeniu real al
curajului .. ceva simplu, profund, german." Iar în carneţelul său de sugestii pentru texte de
operă se găsesc, printre altele: Nibelungen, Lohengrin şi Till Eulenspiegel.
Muzica pentru Manfred de Byron este proeminentă într-un an (1849) în care
compune mai mult decât în oricare altul. Insurecţia din Dresden îl obligă pe Schumann să
se mute la Kreischa, un sat mic la doar câteva mile în afara oraşului. În luna august a
aceluiaşi an, cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la naşterea lui Goethe, scene din Faust
de Schumann sunt intrepretate la Dresden, Leipzig şi Weimar, Liszt oferind ca întotdeauna
sprijin şi încurajări neîncetate. Restul acelei lucrări a fost scrisă mai târziu în acelaşi ani,
iar uvertura în 1853.
Între 1850 - 1854 textul operelor lui Schumann sunt extrem de variate. În 1850 devine
succesorul lui Ferdinand Hiller ca director muzical la Düsseldorf; între 1851-1853 vizitează
Elveţia şi Belgia, precum şi Leipzig. În ianuarie 1854, Schumann merge la Hannover, unde
audiază o interpretare a operei sale Das Paradies und die Peri"
La 27 februarie 1854 se aruncă în Rin. Este salvat de nişte luntraşi, dar odată adus la
mal confirmă nebunia sa. Deşi biografii timpurii concluzionau că acest comportament al lui
Schumann era datorat sifilisului, cercetări ulterioare au arătat improbabilitatea acestei
ipoteze. Mai mult, multe dintre simptomele pe care le manifesta, inclusiv crize de activitate
maniacă susţinută alternând cu perioade de depresie profundă, indică spre dereglări
polare. Este transportat la un azil privat în Endenich, în apropiere de Bonn, Germania,
unde va rămâne până la moartea sa, la 29 iulie 1856. Este înmormântat la Bonn, iar în
1880 este ridicată o statuie de A. Donndorf la mormântul său.

39. Franz Liszt

Franz Liszt sau Liszt Ferenc (* 22 octombrie 1811, Raiding (în lb.
maghiară Doborján), Imperiul Austriac, astăzi Burgenland, Austria - † 31 iulie 1886,
Bayreuth, Bavaria), compozitor maghiar din Regatul Ungar, unul dintre cei mai renumiţi
pianişti al tuturor timpurilor.
Franz Liszt a fost singurul fiu al funcţionarului Ádám Liszt şi al soţiei acestuia, Maria
Anna, născută in Lagen. Localitatea sa natală, Raiding, făcea parte la acea vreme din

73
Transleithania, partea maghiară a Imperiului Austro-Ungar. Naţionalitatea lui a devenit
[1]
tema controverselor după destrămarea Imperiului Austro-Ungar. Unii, ca susţinea etnia
germană, alţii etnia maghiară, dar au fost şi unii, care susţineau originea lui slovacă. [2] Dar
înainte de 1918, când nu era tema controverselor, era acceptat în concordanţă biografia
de 3 volume scrisă de Lina Ramann. [3] Conform scriselor de Ramann despre părinţii lui
Liszt: „Tatăl lui era maghiar, mama austriacă”.[4] .
A fost socrul compozitorului Richard Wagner; a petrecut ultima parte a vieţii sale la
Bayreuth, unde a fost inmormântat. Casa în care a murit (Bayreuth, Wahnfriedstr.9) a
devenit „Muzeul Franz Liszt”".
Tatăl lui Franz Liszt era în serviciul familiei Esterházy, familie care îl patrona şi pe
Joseph Haydn.
După ce în 1821 s-a mutat la Viena, a luat lecţii de pian cu Carl Czerny şi de
compoziţie cu Antonio Salieri. Doi ani mai târziu, în 1823, s-a mutat împreună cu familia la
Paris, de unde a plecat în multe turnee ca pianist. Influenţat de măiestria violonistului
Niccolò Paganini, a decis să dezvolte o tehnică interpretativă similară pentru pian. În 1835
a plecat din paris cu amanta sa Coontesa d'Agoult, alături de care a întreprins multe
călătorii în anii următori, timp în care reputaţia sa de pianist a continuat să crească.
În anul 1844 s-a despărţit de amanta sa, mamă a celor trei copii ai săi, iar în 1848 s-a
stabilit la Weimar, lături de prinţesa Sayn-Wittgenstein. Atenţia sa a început să se
concentraze pe compoziţie şi, în special, pe creerea unei noi forme muzicale, poemul
simfonic.
În anul 1861, Liszt s-a mutat la Roma. Din 1869 s-a întors cu regularitate la Weimar,
unde a avut numeroşi elevi, mai târziu acceptând să predea muzică la Budapesta, unde
era privit ca un erou naţional.
A murit la Bayreuth în 1886, la patru ani după decesul ginerelui său, Wagner. [5]

40. Richard Wagner

Richard (Wilhelm) Wagner (n. 22 mai 1813, Lipsca; d. 13 februarie


1883, Veneţia) compozitor, dramaturg şi teoretician al artei germane, unul din cei mai de
seamă reprezentanţi ai romantismului muzical.

74
Richard Wagner s-a născut la Lipsca (azi Leipzig) într-o familie de actori. A studiat la
Dresda şi la Lipsca, luând lecţii de compoziţie cu Christian Theodor Weinling. Între 1833 şi
1839 Wagner a lucrat pentru teatrele de operă din Würzburg, Magdeburg, Königsberg şi
Riga, a compus primele sale opere Die Feen ("Zânele", 1834), Das Liebesverbot
("Dragoste interzisă", 1836) şi mai multe piese orchestrale. În 1836 se căsătoreşte cu
actriţa Minna Planner. Călătoreşte mult, cunoscând principalele centre muzicale europene.
În timpul unei agitate călătorii pe mare spre Anglia elaborează planul pentru opera
"Olandezul zburător". După o scurtă şedere în Londra, pleacă la Paris, unde este profund
impresionat de muzica lui Hector Berlioz.
În continuare, geniul său muzical s-a format şi s-a relevat sub influenţa muzicii lui
Carl Maria von Weber, Wolfgang Amadeus Mozart şi în special a simfonismului lui Ludwig
van Beethoven. Primele sale opere de un răsunet deosebit, Rienzi (1840 - premieră la 20
octombrie 1842 la Dresda), Der fliegende Holländer ("Olandezul zburător" sau "Vasul
fantomă", 1841 - prezentată în premieră la 2 ianuarie 1843 la Dresda), l-au impus în viaţa
artistică. În 1843 se stabileşte în Dresda, unde devine Kapellmeister la curtea regelui din
Sachsen. Următoarele sale opere Tannhäuser (1845) şi Lohengrin (1848) sunt mai greu
acceptate de public, datorită elementelor inovatoare în structura dramatică şi muzicală. Cu
sprijinul lui Franz Liszt, vor fi prezentate mai târziu cu succes la Weimar.
Fire orgolioasă, Wagner a avut o existenţă agitată. Sub influenţa scriitorului Heinrich
Laube, a adoptat ideile republicane ale mişcării Jungen Deutschland ("Tânăra Germanie"),
dar, după înfrângerea revoluţiei din 1848, este nevoit să se refugieze la Zürich în Elveţia,
unde rămâne 10 ani, până în anul 1858. Aici o cunoaşte pe scriitoarea Mathilde
Wesendonck, pentru care nutreşte o adevărată pasiune şi pe ale cărei versuri compune un
ciclu de lied-uri. În aceste împrejurări se desparte de soţia sa, Minna; mai târziu se va
căsători cu Cosima , fiica lui Franz Liszt. Începând cu anul 1864 devine protejatul regelui
Ludwig II al Bavariei, un pasionat admirator al muzicei wagneriene. Regele îl susţine
financiar, Wagner putând astfel să se consacre numai creaţiei artistice. Cu ajutorul
protectorului se construeşte Teatrul de la Bayreuth, special pentru înscenările operelor lui
Wagner, unde - până în zilele noastre - în fiecare vară (iulie-august), au loc renumitele
festivale muzicale "Richard Wagner".
Richard Wagner s-a mutat la Bayreuth la data de 24 aprilie 1872. A locuit in primele 3
zile pe strada Bahnhofstr.14, într-o casă închiriată la intervenţia sorei sale Ottilie
Brockhaus, pe lângă rudele soţului ei din Bayreuth. La data de 27 aprilie 1872 R. Wagner
s-a mutat provizoriu la hotelul „Fantaisie” din Donndorf (comună la 4 km vest de Bayreuth),
nu departe de castelul „Fantaisie”. Spre sfârşitul lunii sept.1872 familia Wagner s-a mutat
din Donndorf în casa de pe strada Dammallee nr.7 din Bayreuth. Aici a început penultima

75
sa opera „Götterdämmerung” („Amurgul Zeilor”), terminată in „Haus Wahnfried”, casă in
care s-a mutat în toamna anului 1874. Cu „Amurgul Zeilor” a încheiat - după 26 ani -
tetralogia „Inelul Nibelungilor”. In Bayreuth a compus şi cea din urmă operă a vieţii sale,
„Parsifal”. A murit la Veneţia (în Palatul Vendradim), în ziua de 13 februarie 1883, la vârsta
de 70 ani, în urma unei afectiuni cardiace. Soţia Cosima (fiica compozitorului Franz Liszt)
a preluat după decesul soţului conducerea Festivalului Wagner, supravieţuind încă 47 de
ani. Au avut 3 copii: Isolde (1865-1919), Eva (1867-1942, căsătorită cu H.S.Chamberlain)
si Siegfried (1869-1930, căsătorit cu Winifred Williams-Klindworth).
Motivele care l-au indemnat pe Richard Wagner sa aleagă ca reşedinţă oraşul
Bayreuth au fost următoarele:
• oraşul era situat in Bavaria, ţara ocrotitorului său, regele bavarez Ludwig II (1845-1886),
faţă de care s-a simţit profund îndatorat si legat.
• Bayreuthul era amplasat geografic în inima Imperiului German, relativ uşor accesibil din
toate direcţiile.
• avea o clădire de operă (puţin folosită), în care el spera să prezinte in exclusivitate
operele sale (ulterior scena operei s-a dovedit a fi neîncăpătoare înscenărilor wagneriene,
ceea ce l-a determinat să construiasca - cu sprijinul financiar al regelui bavarez Ludwig II -
cladirea „Festspielhaus” de pe dealul Grüner Hügel).
• nu existau alte teatre în oraş care să-i facă concurenţă (nu admitea - din orgoliu -
concurenţa).
• se afla în vecinătatea masivului muntos Fichtelgebirge, leagănul legendar al unor grupuri
etnice germane.
Scrierile lui Arthur Schopenhauer şi Friedrich Nietzsche, precum şi schimbarea
condiţiei sale sociale ca favorit al regelui Ludwig II al Bavariei l-au făcut să adere la ideile
naţionaliste pangermanice. Ideile sale sunt cuprinse în numeroase eseuri despre muzică,
teatru, politică şi religie ca Kunst und Revolution ("Arta şi revoluţia", 1848), Das Kunstwerk
der Zukunft ("Opera de artă a viitorului", 1850), Oper und Drama ("Opera şi drama", 1851).
Wagner s-a considerat pontiful unui cult artistic înrădăcinat în cultura germană, inspirată
din vechile legende nordice, cu personaje eroice, care se mişcă într-o lume supranaturală.
Această artă, gravitând în jurul dramei muzicale, trebuia să dea naştere acelei opere
naţionale, care să fie pentru germani ceea ce tragedia clasică fusese pentru grecii antici.
Drama muzicală wagneriană se opune divertismentului operei tradiţionale, bazându-se pe
o acţiune sacră, alegorie a dramei interioare, printr-o unitate indisolubilă cu textul, scris de
Wagner însuşi pentru majoritatea partiturilor sale. Wagner introduce ca inovaţii "melodia
infinită" şi "motivul conducător" (das Leitmotiv), procedeu simbolic de sugerare şi evocare
a unor teme psihologice, a unor momente-cheie în desfăşurarea dramatică.

76
Această concepţie şi-a găsit întruchiparea în monumentala sa tetralogie Der Ring
des Nibelungen ("Ciclul Nibelungic"), compus din operele Das Rheingold ("Aurul Rinului",
1854), Die Walküre ("Walkiria", 1856), Siegfried (1970) şi Götterdämmerung ("Amurgul
zeilor", 1874), care configurează, într-o lume de eroi şi mituri, conflictul între violenţa
primitivă a omului şi natura sa spirituală. Calitatea excepţională a artei lui Wagner se
reflectă şi în capodoperele sale Tristan und Isolde (1859), triumf al dragostei asupra morţii,
Die Meistersinger von Nürnberg ("Maeştrii cântăreţi din Nürnberg", 1867), Parsifal (1882),
în care reia legenda "Sfântului Graal", dramatică încleştare a evlaviei cu sentimentul
păcatului.
Creaţia wagneriană a avut o influenţă covârşitoare asupra evoluţiei ulterioare a
muzicii. Compozitori ca Anton Bruckner, Gustav Mahler, Claude Debussy (la începutul
activităţii sale), Arnold Schönberg, Richard Strauss s-au dezvoltat sub influenţa muzicii lui
Richard Wagner.

41. Giuseppe Verdi

Giuseppe Verdi (*10 octombrie 1813, Roncole di Busseto /


Parma - †27 ianuarie 1901, Milano) a fost un compozitor italian, vestit mai ales pentru
creaţiile sale în muzica de operă.
Încă de copil ia lecţii de muzică de la organistul din comună, făcând exerciţii acasă la
o spinetta dezacordată (un fel de clavecin). Continuă în felul acesta până când Antonio
Barezzi, un comerciant din Busseto iubitor de muzică, prieten al familiei Verdi, îl ia la el în
casă şi-i plăteşte lecţii de muzică la un nivel mai ridicat. În 1832 se prezintă la
conservatorul din Milano, dar este respins pentru că depăşise limita de vârstă pentru un
student de conservator. Reîntors la Busseto primeşte postul de maestru de muzică al
77
comunei şi se căsătoreşte în 1836 cu fiica lui Barezzi, Margherita, de la care are doi copii,
Virginia şi Icilio. Între timp, Verdi începe să compună, orientat încă de acum în direcţia
muzicii de operă. În 1839 debutează la Teatro alla Scala din Milano cu opera Oberto,
conte di San Bonifacio, obţinând un oarecare succes, umbrit însă în 1840 de moartea
Margheritei, apoi şi a celor doi copii. Îndurerat de aceste pierderi, Verdi se reculege şi îşi
continuă activitatea componistică cu opera Un giorno di regno, care înregistrează însă un
total fiasco. Descurajat, se gândea deja să abandoneze muzica, dar numai doi ani mai
târziu, în 1842, obţine la Scala un succes triumfal cu opera Nabucco, datorit în parte şi
interpretării magnifice a sopranei Giuseppina Strepponi, care avea să-l însoţească până
către sfârşitul vieţii.
Începe o perioadă în care Verdi munceşte "ca un ocnaş", cum spunea el însuşi,
pentru a satisface cererile diverselor teatre de operă din Italia. Între anii 1843 şi 1850
compune într-un ritm susţinut 13 opere, între altele I Lombardi alla prima crociata
(Lombarzii), Ernani, I due foscari, Macbeth şi Luisa Miller. Tot în acest timp ia naştere
relaţia sa cu Giuseppina Strepponi.
În 1848 se mută la Paris. Forţa lui creativă este tot mai fecundă, în aşa măsură că,
din 1851 până în 1853, compune una după alta trei capodopere, cunoscute sub numele de
"Trilogia populară", şi anume: Rigoletto, Il Trovatore şi La Traviata, la care se mai adaugă
şi I vespri siciliani (Vecerniile siciliene). Succesul acestor opere a fost de nedescris.
Împodobit cu faima dobândită, Verdi se stabileşte împreună cu Giuseppina Strepponi la
proprietatea "Sant'Agata" din Busseto, unde va locui cea mai mare parte a timpului. În
1857 se pune în scenă opera Simone Boccanegra iar în 1859 se reprezintă Un ballo in
maschera („Bal mascat”). În acelaşi an se căsătoreşte cu Giuseppina Strepponi.
Din 1861, Verdi ia parte şi la activitatea politică în Italia, numele lui devenise simbolul
mişcării de eliberare a nordului Italiei de sub dominaţia austriacă, sub conducerea dinastiei
de Savoia (V.E.R.D.I. = Vittorio Emanuele Re D'Italia). În 1874 este numit senator în
parlamentul italian. Nu-şi întrerupe activitatea muzicală şi dă la iveală opera La forza del
destino („Forţa destinului”) şi Messa di Requiem, celebrată în 1873 la moartea scriitorului
Alessandro Manzoni. Pentru festivităţile prilejuite de deschiderea Canalului de Suez în
1869 compune opera Aida. În 1887, este reprezentată capodopera sa Otello iar în 1893, la
vârsta de 80 de ani, se inspiră din nou din Shakespeare pentru a compune opera buffă
Falstaff, după care se retrage la "Sant'Agata" şi îşi ia adio de la activitatea componistică.
În 1897 moare Giuseppina, Verdi se stinge din viaţă la Milano, la 27 ianuarie 1901.
Opere lirice (titluri originale, locul şi data premierei)
 Oberto, Conte di San Bonifacio, Teatro alla Scala - Milano, 17 noiembrie 1839
 Un giorno di regno, Teatro alla Scala - Milano, 15 septembrie 1840

78
 Nabucco, Teatro alla Scala - Milano, 9 martie 1842
 I Lombardi alla prima Crociata, Teatro alla Scala - Milano, 11 februarie 1843
 Ernani, Teatro La Fenice - Veneţia, 9 martie 1844
 I due Foscari, Teatro Argentina - Roma, 3 noiembrie 1844
 Giovanna d'Arco, Teatro alla Scala - Milano, 15 februarie 1845
 Alzira, Teatro San Carlo - Neapole, 12 august 1845
 Attila, Teatro La Fenice - Veneţia, 17 martie 1846
 Macbeth, Teatro La Pergola - Florenţa, 14 martie 1847
 I masnadieri, Her Majesty Theatre - Londra, 22 iulie 1847
 Jérusalem, L'Opéra de Paris, 22 noiembrie 1847)
 Il corsaro, Teatro Grande - Trieste, 25 octombrie 1848
 La battaglia di Legnano, Teatro Argentina - Roma, 27 ianuarie 1848
 Luisa Miller, Teatro San Carlo - Neapole, 8 decembrie 1849
 Stiffelio, Teatro Grande - Trieste, 16 noiembrie 1850
 Rigoletto, Teatro La Fenice - Veneţia, 11 martie 1851
 Il Trovatore, Teatro Apollo - Roma, 19 ianuarie 1853
 La Traviata, Teatro La Fenice - Veneţia, 6 martie 1853
 I vespri siciliani ("Vecerniile siciliene"), L'Opéra de Paris, 13 iunie 1855
 Simon Boccanegra, Teatro La Fenice - Veneţia, 12 martie 1857
 Aroldo, Teatro Nuovo - Rimini, 16 august 1857
 Un ballo in maschera, Teatro Apollo - Roma, 17 februarie 1859
 La forza del destino ("Forţa destinului"), Teatrul Imperial - Sankt Petersburg, 10
noiembrie 1862
 Don Carlos, L'Opéra de Paris, 11 martie 1867
 Aida, Teatrul de Operă - Cairo, 24 decembrie 1871
 Otello, Teatro alla Scala - Milano, 5 februarie 1887
 Falstaff, Teatro alla Scala - Milano, 9 februarie 1893
Alte compoziţii
 Quartet pentru instrumente de coarde, în Mi minor (1873)
 Messa di Requiem (1874)
 Quattro pezzi sacri (1898)

42. Jacques Offenbach

79
Jacques Offenbach (pseudonim al lui Jacob Eberst) a fost un
compozitor şi violoncelist evreu originar din Germania, naturalizat francez (n. 20 iunie
1819 la Köln - d. 5 octombrie 1880 la Paris). El este considerat întemeietorul operetei
moderne ca gen de sine stătător al teatrului muzical.
Jacob Eberst a fost cel de-al şaptelea copil al lui Isaac Juda Eberst (1779-1850), un
cantor evreu provenit din oraşul Offenbach am Main din Hessa, lângă Frankfurt am Main.
Bunicul din partea tatălui, Juda Eberst (ca. 1745-1794), a fost institutor particular, se pare
chiar şi pentru vlăstarele familiei Rothschild[1]. El însuşi a avut o frumoasă voce de tenor şi
îşi pregătise fiul de timpuriu în muzica iudaică. Pe lângă această meserie, Isaac a deprins
şi meşteşugul legătorilor de cărţi, care însă îl pasiona mult mai puţin decât muzica. La
douăzeci de ani el a părăsit orăşelul natal, pentru a cutreiera Hessa şi Renania, acceptând
diverse anagajamente drept cantor în sinagogi sau ca violonist prin cârciumi, pentru a-şi
câştiga pâinea. În 1802 a ajuns la Deutz, pe atunci o suburbie a Köln-ului cu o mare
concentrare de parcuri de divertisment, cârciumi şi restaurante. Având aici mai multe
angajamente decât în alte părţi, Isaac s-a stabilit la Deutz şi, conform legislaţiei prusace, a
adoptat numele Offenbacher, după oraşul natal. O anumită stabilitate economică i-a fost
asigurată după puţin timp, în 1806, prin căsătoria cu Marianne Rindskopf (1785-1840),
fiica unui cămătar, dar prosperitatea noii sale familii nu a fost de lungă durată: în timpul
războaielor de eliberare antinapoleoniene, Deutz-ul şi-a pierdut importanţa ca orăşel de
agrement. Isaac Eberst (sau Offenbacher, cum se numea el acum), a fost nevoit să
devină, pentru scurt timp, legător de cărţi. În speranţa de a putea supravieţui totuşi dând
ore de muzică, el s-a mutat în 1816 la Köln cu întreaga familie. Om cu foarte multe talente,
cantorul nu stăpânea numai diverse instrumente muzicale (chitara, flautul şi vioara), ci
nutrea şi anumite ambiţii în domeniul literaturii, scriind poezii şi tratate pe teme religioase,
care-l arată ca adept al ideilor de emancipare a evreilor.
Într-un cartier de mici negustori al Köln-ului s-a născut la 20 iunie 1819 Jacob, viitorul
compozitor. Dând încă din copilărie dovadă de talent muzical, Jacob a luat lecţii de vioară
de la vârsta de şase ani, la opt ani compunând scurte lied-uri. Tatăl a fost surprins şi
încântat să afle apoi că fiul încercase în secret să cânte şi la violoncel, deşi braţele lui de
copil nici nu puteau încă să cuprindă acel instrument. Această descoperire întâmplătoare îl

80
determină pe Isaac să-şi încredinţeze fiul lui Joseph Alexander (1772-1840), un
violoncelist excentric din Köln. La el Jacob de-abia a dobândit abilitatea tehnică necesară
instrumentului, când a şi fost luat de tatăl său, silit de starea economică precară să
valorifice toate aptitudinile copiilor cât mai repede, ca muzicant prin localuri. Împreună cu
Julius şi Isabella, un frate şi o soră mai mari, Jacob a format un trio care interpreta cu
predilecţie dansuri la modă şi melodii din opere. Vârsta oricum fragedă a copiilor a fost
subevaluată în textul afişelor, mai ales Jacob a fost prezentat peste tot drept un copil-
minune. Deşi tatăl devenise între timp cantor cu salariu fix al comunităţii evreieşti, micii
muzicieni au fost şi ei obligaţi să contribuie la întreţinerea unei familii ajunse între timp la
douăsprezece membri, uneori chiar cu câte două reprezentaţii pe zi.
Totuşi, tatăl nu a neglijat educaţia copiilor. El şi-a pus speranţele mai ales în Jacob,
căruia i-a plătit în continuare lecţii de violoncel, întâi la Alexander, mai târziu la profesorul
Bernhard Breuer (1808-1877), care l-a instruit pe adolescent probabil şi în teoria
compoziţiei[2]. Breuer însuşi devenise celebru în Köln drept membru fondator al
conservatorului şi compozitor al melodiilor de carnaval. După un timp, Isaac a realizat că
nici Breuer nu mai avea ce să-l înveţe pe Jacob şi a decis să-şi înscrie fiul la conservatorul
de la Paris.
În noiembrie 1833 Isaac a plecat cu fiii săi Jacob şi Julius spre Paris. Primul nu avea
decât paisprezece ani, cel de-al doilea optsprezece. După o călătorie de patru zile cu
poştalionul, tatăl l-a înscris la conservator pe tânărul Jacob chiar în a doua zi după sosire.
El i-a prezentat directorului acestei instituţii, care era pe vremea aceea celebrul compozitor
Luigi Cherubini (1760-1842), scrisori de recomandare care-l prezentau pe fiul său drept un
copil-minune. Maestrul Cherubini, pe atunci deja un om înaintat în vârstă, foarte tipicar şi
puţin infatuat[3], a refuzat întâi cererea neregulamentară, invocând originea străină a
tânărului violoncelist[4], însă a fost până la urmă convins de o probă a măiestriei lui Jacob,
permisă datorită insistenţelor unui tată care nu voia nicidecum să renunţe la ambiţiile
sale[5]. Acesta a mai rămas timp de trei luni la Paris, alături de fiii săi, cărora le-a procurat o
locuinţă şi un modest venit datorat înscrierii în corul unei sinagogi. Tatăl Isaac nu a reuşit
să pună bazele unei noi existenţe în Paris şi a revenit definitiv la Köln, lăsându-şi băieţii
singuri în oraşul luminilor.În scurtă vreme, fiii lui Isaac vor purta numai numele de Jacques
şi Jules.
În aceea perioadă viaţa metropolei era tulburată de urmările revoltei înăbuşite de la
Lyon, prin care muncitorii reacţionaseră contra interdicţiei legale a asociaţiilor secrete de
genul cluburilor republicane. Guvernul "regelui-burghez" Louis-Philippe a înlesnit multor
parizieni o anumită bunăstare materială, dar a favorizat antagonismele sociale şi era
incapabil să asigure liniştea capitalei. Centrul Parisului, unde se afla şi conservatorul, era

81
afectat în mod special de revolte republicane greu de controlat. Tânărul Jacques a
renunţat la studiu după numai un an, fiind distras de neliniştea socială şi, în general, de
viaţa politică, artistică şi mondenă a Parisului. În 1834 el s-a angajat în orchestra Operei
Comice şi a frecventat în acelaşi timp, după sfatul colegului său deja consacrat ca
violoncelist, Hippolyte Seligmann (1817-1882), lecţiile violoncelistului virtuoz Louis-Pierre-
Martin Norblin (1781-1854). Pe lângă Seligmann şi l-a făcut prieten pe compozitorul
Jacques Fromental Halévy (1799-1862), a cărui operă Evreica tocmai avusese în februarie
1835 un succes notabil la Opera din Paris. Acesta i-a dat probabil din când în când lecţii
de compoziţie. Asemeni preceptorului său, care era şi dirijor şef al operei pariziene,
Offenbach a învăţat în curând pe de rost toate partiturile pieselor în vogă. Plictisit până la
urmă şi de sarcinile care-i reveneau în orchestră, tânărul muzician era mereu pus pe şotii,
ceea ce i-a adus adeseori scăderi usturătoare de salariu. Cu firea lui veselă şi-a făcut
repede un cerc larg de prieteni, care cuprindea în afara fratelui şi a lui Seligmann, foşti
colegi de studiu şi pe fraţii Lütgens, fiii unui violonist din Köln. Despre Jules Offenbach
(1815-1880) nu se va mai afla mare lucru. După plecarea tatălui se pare că a reuşit să-şi
câştige existenţa dând lecţii de vioară şi apoi, pentru câţiva ani, printr-un angajament în
orchestra teatrului "Les Bouffes-Parisiens" pe l-a datorat fratelui mai mic.
Ajuns la Paris, Jacques a făcut în curând cunoştinţă cu carnavalul şi a frecventat cu
plăcere, împreună cu prietenii săi, balurile mascate. În acest mediu îşi făcuse apariţia cu
puţin timp în urmă cancanul, un dans adoptat din speluncile cu renume îndoielnic din afara
Parisului, adus, se zicea, de soldaţi din Algeria. Aşa-numita "Jeunesse dorée", tineretul
sibarit care apăruse după revoluţia liberală din iulie 1830, a descoperit dansul în mijlocul
unei societăţi interlope de care dorise să se apropie, demonstrându-şi astfel un fel de
solidaritate cu clasele de jos. Se spune că La Battue, un om sărman ajuns peste noapte
milionar datorită unei moşteniri şi devenit legendar sub masca de carnaval a unui Lord
Seymour[6] cu băierile pungii larg deschise, ar fi finanţat în 1832 prima reprezentare a
dansului pe o scenă de vodevil. Cu toate împotrivirile iniţiale ale oficialităţilor, dansul
devenise în scurt timp popular. Îndrăgită pe atunci era executarea cancanului coborând în
lanţ şi cu mult tumult pe trepte[7].
Dansurile acestea cu adevărat "infernale" nu l-au inspirat imediat pe Offenbach.
Primele lui compoziţii la Paris au fost valsuri, pe care le-a scris din dorinţa de a deveni
renumit în buna societate. Aceste compoziţii denotă latura personalităţii lui Offenbach
predispusă la melancolia şi visele provenite din dificultatea singurătăţii sale într-o
metropolă, la vârsta când alţi copii sau adolescenţi se află încă sub oblăduirea părinţilor [8].
Încurajat de Halévy, care-i prevedea un viitor strălucit de compozitor [9], dar probabil şi în
urma unei crize sufleteşti, Jacques a părăsit Opera Comică în 1837. Prima interpretare

82
pentru publicul larg a unor suite de valsuri de Offenbach a avut loc în 1836, în cadrul unui
concert de promenadă în sala cafenelei Jardin Turc. Una dintre suite, "Fleurs d'Hiver", a
avut succes şi a fost inclusă în repertoriul balurilor operei şi în cel al Operei Comice. Fiind
de-acum încolo considerat un talent promiţător, el a fost interpretat de către dirijorul Louis-
Antoine Jullien (1812-1860) şi în sezonul de vară 1837 din Jardin Turc. "Rebecca", un vals
al adolescentului Offenbach, a ajuns astfel notoriu în presă, datorită melodiilor preluate din
cultul iudaic şi i-a adus renumele unui modernist radical şi iconoclast. Activitatea pentru
Jardin Turc a fost întreruptă abrupt, probabil din cauza diferendelor cu Louis-Antoine
Jullien, astfel încât compozitorul s-a văzut deodată lipsit de venituri.
Un tânăr muzician german, Friedrich von Flotow (1812-1888) [10] l-a scos până la urmă
din încurcătură, oferindu-i posibilitatea să participe alături de el la concertele din saloanele
plutocraţiei pariziene. Datorită virtuozităţii la violoncel şi uşurinţei cu care compunea
romanţe, Offenbach a devenit un oaspete agreat în salonul contesei Bertin de Vaux.
Frecventarea acestui salon, care se bucura de un bun renume în lumea elitelor muzicale,
i-a înlesnit lansarea ca violoncelist, la nouăsprezece ani. Primul concert în public l-a
susţinut alături de Jules, în 1839. Încă din aceea perioadă muzicianul a fost atras de
lumea teatrului şi a acceptat cu plăcere angajamentul de a scrie câteva melodii pentru
vodevilul "Pascal et Chambord", care au rămas însă lipsite de succes. Prin ascensiunea
ca violoncelist al saloanelor pariziene, Offenbach a câştigat în schimb o serie de discipoli.
Renumele de curând dobândit i-a permis să apară şi pe scena cazinoului din Koln, într-o
primă vizită acasă după şase ani petrecuţi la Paris. În timpul acestui sejur mai îndelungat
la Köln a murit mama compozitorului, la 17 noiembrie 1840. Decesul mamei sale a marcat
despărţirea lui Offenbach de ţinuturile natale.
Atât lunile petrecute la Koln cât şi perioada imediat următoare la Paris au fost
productive pentru tânărul Offenbach. Romanţele sale din aceea perioadă au fost
remarcate, în special una care interesa şi din punctul de vedere al zvonurilor gustate de
societatea pariziană. Romanţa în cauză era dedicată unei tinere din buna societate,
Herminie d'Alcain, căreia familia îi interzisese relaţia cu Offenbach, deşi acesta devenise
între timp celebru. Pentru a o seduce pe Herminie, tânărul Jacques s-a străduit în 1844
să-şi consolideze reputaţia printr-un turneu în provincie. La întoarcere, Offenbach era mai
solicitat ca oricând. După un alt turneu la Londra, încununat şi de succesul material,
familia lui Herminie a acceptat mariajul, dar l-a condiţionat cu convertirea lui Offenbach la
catolicism. După căsătorie, tânăra pereche s-a mutat într-o locuinţă relativ modestă din
Passage Saulnier. Rezultatul convertirii la catolicism este că pe mormântul lui Offenbach
la Paris se află crucea creştină.

83
Noua poziţie socială, legăturile strânse cu lumea mondenă şi dorinţa de stabilitate
materială au redeşteptat în curând ambiţiile lui Offenbach de a reuşi şi în calitatea de
compozitor. Aceste ambiţii vizau, în parte datorită firii sale dar desigur şi favorizate de un
mediu receptiv pentru senzaţiile uşoare şi fugitive ale teatrelor de varietăţi şi a vieţii de
noapte, genurile parodiei şi bufoneriei muzicale. Prima operă care a fost ţinta râsului
offenbachian a fost oda simfonică Deşertul a compozitorului Félicien César David (1810-
1876), care se bucurase în 1846 de mare succes. Tema romantică a artistului care caută
natura sălbatică şi neatinsă în Deşert este transformată de Offenbach în acelaşi an într-o
farsă în care patosul modelului este contracarat de plângerile prin care un dandy impută
deşertului lipsa cafenelelor şi un climat mizerabil. În lamentaţiile acestea sunt amestecate
fragmente din melodiile în vogă pe străzile Parisului. Cu scopul de a se vedea interpretat
pe scena Operei Comice, Offenbach a prezentat doar la două luni după această parodie,
în aprilie 1846, nu mai puţin de şapte noi fragmente de operă într-un concert dramatic.
Este vorba de diverse romanţe şi cuplete vesele, asemenea celor care se vor înâlni
ulterior în operetele renumite ale compozitorului. Succesul acestor piese a atras după sine
prima ofertă din partea Operei Comice, pentru o prelucrare muzicală a vodevilului Alcovul.
Directorul acestei instituţii a refuzat însă până la urmă muzica lui Offenbach, care nu a mai
ajuns, cu toate străduinţele acestuia, să fie reprezentată. Până la urmă, acesta şi-a
înscenat pe 27 aprilie 1847 pe cont propriu opera, într-un "concert al unui gen nou" [11].
Această dramă muzicală comică a avut succes, deoarece era pe gustul vremii, având ca
protagonişti un aristocrat onorabil şi un republican laş, ridiculizat adeseori [12].
Pentru a-şi întreţine familia Offenbach a frecventat în continuare ca violoncelist
seratele pariziene. Însă nu pentru mult timp; revoluţia din 1848 a obligat plutocraţia şi
anturajul ei bulevardier, în majoritate monarhist, să fugă peste noapte din Paris. În
februarie, Offenbach a plecat la Köln împreună cu tânara sa soţie şi cu fetiţa lor nou
născută, cu speranţa să aibe acolo mai multe angajamente. Se pare că muzicianul nu
dispunea pe atunci de nici un mijloc de trai şi a avut nevoie de o perioadă de acomodare
la Köln, unde izbucniseră incidente,ca peste tot în Europa. Ca şi cum nu ar fi făcut parte
niciodată din societatea cosmopolită a Parisului, el a început să flateze la Köln sentimentul
naţional al renanienilor, prin compoziţii patriotice cum ar fi un Cântec al băiatului german,
care dă dovadă de patos militar sau Patria germană, în care este lăudată onestitatea
doamnelor germane, incapabile să accepte "minciunile velşe"[13]. Datorită atitudinii
patriotarde şi a talentului său muzical Offenbach a fost acceptat repede de către
societatea din Köln. Importanţa lui Offenbach ca muzician este evidentă cu ocazia
aniversării a 600 de ani de la întemeierea domului din Köln, pe data de 14 august 1848,
când a interpretat ca solist o fantezie muzicală bazată pe operele lui Rossini, în faţa unor

84
oficialităţi prusace şi austriece [14]. Compoziţia sa Alcovul, pe care o tradusese în germană
şi o reprezentase în ianuarie 1849 şi în oraşul său natal, nu s-a bucurat în schimb de
succes. Între timp, la Paris a fost restabilită liniştea şi Offenbach nu a mai avut nici un
motiv de a zăbovi în Köln. La scurt timp de la plecarea fiului său a murit Isaac
Offenbacher, în aprilie 1850.
La Paris, Offenbach şi-a reînnoit insistent ofertele pentru Opera Comică, însă nu a
avut succes cu nici unul din proiectele prezentate. Ca violoncelist el s-a bucurat însă, ca
de obicei, de preţuirea societăţii pariziene şi a avut chiar şansa de a-l cunoaşte cu ocazia
unui concert în palatul Élysée pe preşedintele Louis Napoléon, viitorul împărat Napoleon al
III-lea. Muzicianul a primit apoi, în primăvara anului 1850, în mod nesperat, oferta de a
reorganiza şi dirija neînsemnata orchestră de la Théâtre français. Noul director al acestei
instituţii, un bonvivant bogat, îl simpatiza probabil pe glumeţul Offenbach şi avea nevoie de
un aliat pentru reorganizarea teatrului de comedie. Offenbach a acceptat, bucuros să
scape de existenţa nesigură de muzician al saloanelor şi s-a străduit cu succes să ridice
nivelul foarte scăzut al orchestrei, care avea sarcina de a acompania uneori reprezentaţiile
şi de a întreţine între acte publicul. Perseverenţa sa a fost foarte apreciată de conducerea
teatrului, însă actorii s-au împotrivit în fel şi chip unei reevaluări a orchestrei [15]. Scârbit de
piedicile care i se puneau, Offenbach a renunţat după un timp să mai dirijeze el însuşi
orchestra, însă s-a îngrijit în continuare de bunăstarea muzicienilor săi, asigurându-le
salarii mai mari decât le avuseseră înainte.
Între zilele de 2 şi 4 decembrie 1851 Parisul a fost martorul unei revolte a cercurilor
burgheze republicane, căreia nu i s-au alăturat masele încrezătoare în promisiunile
demagogice ale preşedintelui Napoléon. Această "revoltă" a fost înăbuşită cu ajutorul unei
prezenţe militare inadecvat de puternice pe străzile Parisului, căreia i-au căzut victime
mulţi trecători neimplicaţi în conflict. Neliniştile au servit drept pretext pentru dizolvarea
parlamentului şi instaurarea unui regim de teroare. Dictatura care a urmat a favorizat o
industrializare rapidă a ţării şi modernizarea instituţiilor economice şi administrative. Exact
după un an de la lovitura sa de stat şi la 48 de ani de la încoronarea unchiului său
Bonaparte este uns Napoleon al III-lea pe data de 2 decembrie 1852 ca împărat al
francezilor, în urma unui plebiscit.
Prins de obligaţiile care decurgeau din angajamentul pentru Théâtre français şi de
frecventarea societâţii boeme, în care ajunsese să facă cunoştinţă cu jurnalistul Jules
Janin, cel mai redutabil critic de teatru parizian şi viitorul său adversar, Offenbach a
prezentat de-abia în 1853 o nouă compoziţie publicului, idila pastorală Le Trésor à
Mathurin. Tot în speranţa de a se vedea în fine reprezentat pe scena Operei Comice el a
dedicat la scurt timp după aceea opera Pépito soţiei directorului acelei instituţiii, Madame

85
Perrin. Rezerva Operei Comice faţă de compoziţiile lui Offenbach a fost criticată după
această premieră la Teatrul de Varietăţi de însuşi Jules Janin. Compozitorul şi-a găsit un
aliat şi în jurnalistul Henri de Villemessant. Acesta întemeiase încă din tinereţe jurnalul de
modă [La] Sylphide şi avusese de timpuriu ideea de a oferi în paginile lui un foileton
elogios despre diverse articole de consum, pentru care se lăsa bine plătit. După falimentul
gazetei şi revoluţia de la 1848 de Villemessant a întemeiat pe data de 2 aprilie 1854
săptămânalul [Le] Figaro, în care va urma să publice des critici favorabile lui Offenbach.
Pentru a intra în graţiile colectivului feminin de la Comédie-Française, acesta a publicat o
suită de dansuri numită Décaméron Dramatique, în care fiecare dans era dedicat unei alte
actriţe. În acelaşi timp el a început să scrie critici muzicale. Situaţia materială a familiei
sale i se prezenta însă în culori atât de sumbre, încât i-a destăinuit în acea perioadă unei
surori intenţia de a emigra în America[16].
Temerile compozitorului au fost spulberate de preluarea unei partituri ale sale de
către mai tânărul coleg de breaslă Florimond Ronger (Hervé) (1825-1892) în repertoriul
teatrului său de varietăţi Les Folies-Nouvelles, unde se reprezentaseră deja primele
cancanuri în cadrul unei parodii a genului operei italiene, La Gargouillada. Încurajat de
succesul noii sale piese Oyayaye ou la Reine de Îles, o bufonerie în care un contrabasist
se expune unui public ilustru, dar cu porniri canibale, Offenbach s-a hotărât să deschidă el
însuşi un teatru de varietăţi. Un sediu potrivit pentru a atrage publicul i s-a părut a fi un mic
teatru de lemn situat pe Champs Elysées, în apropierea giganticului Palais de l'Industrie,
care urma să adăpostească Expoziţia Universală din 1855[17]. Cu ajutorul relaţiilor pe care
şi le făcuse la Teatrul Francez şi datorită presei favorabile pieselor sale Offenbach a reuşit
în vara lui 1855 să închirieze teatrul, pe care l-a numit Les Bouffes-Parisiens[18]. Cu ocazia
inaugurării teatrului pe data de 5 iulie a început colaborarea compozitorului cu libretistul
Ludovic Halévy (1834-1908), nepotul compozitorului Frommental. Tânărul, care era pe
atunci un necunoscut, a conceput un prolog umoristic pentru seara inaugurării. Primele
reprezentaţii pe scena de la Bouffes-Parisiens, mai ales opera bufă Cei doi orbi, au avut
un ecou negativ în presă, chiar şi de Villemessant s-a arătat în dezacord cu umorul lor
cinic, dar s-au bucurat de aprobarea unui public care dorea în primul rând să fie distrat şi
care se recruta în mare parte din rândurile provincialilor şi străinilor veniţi în oraşul
luminilor pentru a vizita Expoziţia Universală [19]. Noua stea a teatrului a devenit Hortense
Schneider (1833-1920), o tânără cântăreaţă fără educaţie muzicală, dar având deja un
trecut foarte aventuros pe scenele din provincie. Veniturile bune din primele luni de
existenţă ale teatrului l-au determinat pe Offenbach să renunţe la postul de dirijor de la
Théâtre français. Ca sediu de iarnă pentru Les Bouffes el a închiriat tot un teatru de bâlci,
fostul Théâtre des Jeunes Élèves, pe scena căruia a reprezentat în decembrie cu mare

86
succes opereta Ba-ta-clan, bazată pe libretul lui Halévy. Piesa implica prin figura unui
despot care nu înţelege chineza, limba supuşilor săi, o anumită critică la situaţia politică
actuală, însă era în acelaşi timp după gustul maselor, conţinând numeroase pasaje
dansante. Critica a fost unanim pozitivă, Offenbach devenind astfel maestrul de
necontestat al muzei uşoare; Tolstoi bunăoară îl vedea la vremea aceea drept
reprezentatul umorului originar francez, "căruia îi este permis orice" [20]. Compoziţiile care
au urmat au respectat modelul parodiei subiectelor şi gesturilor emfatice tipice operei
clasice[21], transferând adesea acţiunile pline de întorsături absurde într-un decor exotic,
mitologic, medieval sau pur şi simplu oniric pentru a evita asocierea cu actualitatea
pariziană. Productivitatea artistului a fost ieşită din comun în acea perioadă; Offenbach a
asigurat pe atunci mare parte din repertoriul teatrului său. Veneraţia "religioasă" [22] pentru
Mozart -a determinat în 1856 să prelucreze pentru scena de varietăţi chiar o operă
mozartiană, Impresarul (Der Schauspieldirektor). Rossini însuşi a compus o operă bufă
pentru Les Bouffes-Parisiens şi l-a etichetat uşor mailiţos pe Offenbach drept un "Mozart
de pe Champs Elysées"[23]. Hortense Schneider a fost înlocuită în 1858, după cereri
exagerate de onorariu, cu Lise Tautin, o interpretă congenială a muzicii offenbachiene şi o
parteneră ideală a colegului ei, comediantul Léonce. Datorită volumului mare de compoziţii
Offenbach a început după un timp să lucreze stereotip dar nu şi-a pierdut popularitatea,
ceea ce l-a determinat să facă împreună cu noul ansamblu turnee la Londra (în 1857) şi în
diverse staţiuni balneare în cursul verii.
Deşi celebru şi cu priză la public, compozitorul nu a reuşit totuşi să prospere
economic cu Les Bouffes, ajungând chiar în situaţia penibilă de a trăi ascunzându-se de
creditori. Motivul principal se pare că a fost lipsa de abilitate a artistului în chestiunile
pecuniare, evidentă în cazul alocării de fonduri nepermis de mari pentru rechizite, decoruri
şi diverse lucrări de renovare[24]. Ruinat, el şi-a pus în 1858 mari speranţe în reprezentaţia
operei Orfeu în infern, o satiră la adresa vieţii burgheze reprezentată de zeii olimpieni.
Pregătirea reprezentaţiei a fost plină de eşecuri: interpretul de flaut piccolo a căzut la pat
în seara premierei, soprana din rolul Euridicei nu şi-a interpretat rolul decât după ce a
primit ca rechizită o piele veritabilă de tigru, şi o conductă de gaze din faţa teatrului a fost
avariată. Premiera operei din 21 octombrie 1858 nu a avut succesul la care se aşteptase
Offenbach, opereta a deventi renumită de-abia după câteva reprezentaţii, mai ales datorită
criticilor negative, a adaosurilor ulterioare şi a promovării operei de către Crémieux şi
Offennach în Le Figaro. Cele 228 de reprezentaţii care au urmat premierei l-au scos pe
Offenbach din impas, dar i-au atras renumele unui scandalagiu. Premiera următoarei sale
opere bufe, Geneviève de Brabant, a avut loc în noiembrie 1859 sub supraveghere
poliţienească, datorită publicului care dădea valma la intrarea teatrului. Cu câştigul datorat

87
operei Orfeu în infern compozitorul şi-a construit o reşedinţă de vară la Étretat în
Normandia. Aşa-numita "Villa d'Orphée" din Étretat a devenit locul de întâlnire al unui larg
cerc de prieteni, printre care se numărau acum atât artişti cât şi oameni cu o considerabilă
influenţă politică precum ducele de Morny (1811-1865), fratele vitreg al împăratului
Napoleon al III-lea, care a semnat chiar împreună cu Ludovic Halévy bufoneria Monsieur
Choufleuri restera chez lui le..., reprezentată pe muzica lui Offenbach în 1861[25]. Datorită
acestei relaţii, de care a profitat şi Halévy în cariera sa politică, Offenbach a obţinut
cetăţenia franceză la începutul anului 1860, pentru a fi decorat peste un an cu Legiunea
de Onoare, cel mai înalt ordin francez.
Pe la mijlocul lunii februarie 1860 Offenach a organizat spectacolul Le Carnaval des
Revues, care trecea în revistă cele mai celebre melodii ale sale şi prezenta în plin
carnaval mai multe parodii muzicale noi. Printre acestea s-a numărat şi scena Muzicianul
viitorului (Le Musicien de l'avenir), un pamflet mai degrabă naiv la adresa lui Richard
Wagner. Wagner reuşise cu mare greutate să fie reprezentat cu trei concerte la Opera
Italiană din Paris, care nu avuseseră succes dar deveniseră datorită controverselor din
presă notorii. Offenbach îl confruntă în farsa sa pe un Wagner aflat pe câmpurile elizee cu
unii dintre marii compozitori ai trecutului, precum Mozart şi Gluck. Aceştia sunt calificaţi
drept desueţi de către revoluţionarul compozitor saxon, care prezintă o Simfonie a
viitorului, ale cărei motive trebuie explicate în timpul interpretării, şi o Tyrolienne d'avenir,
care nu este altceva decât o pastişă a unui catren folcloristic tirolez. Wagner se va
răzbuna în 1870 cu o Comedie în stil antic. O capitulare în care-l ridiculizează la rândul
său pe Offenbach, acuzându-l a fi un instigator lipsit de principii, reprezentant tipic al unei
Franţe umilite de prusaci[26].
Pe data de 16 noiembrie 1860 Offenbach s-a văzut în fine interpretat pe scena
Operei Naţionale, cu baletul în două acte Le Papillon. Criticii consacraţi au văzut în acest
spectacol, care conţinea şi valsuri, o profanare a lăcaşului [27], dar publicul i-a făcut o
primire favorabilă, asigurându-i astfel 42 de reprezentaţii. Ultimele dintre ele au avut loc
concomitent cu scandalul operei Tannhäuser, amplificând probabil resentimentele pe care
Wagner oricum le nutrea faţă de Offenbach [28]. Ajuns pe culmile gloriei, Offenbach n-a mai
putut fi refuzat nici de Opera Comică, care i-a reprezentat în seara de Crăciun 1860 opera
comică Barkouf. Aceasta s-a dovedit a fi dezastruoasă pentru renumele compozitorului,
care nu pregetase să facă dintr-un câine personajul central al spectacolului şi să-i
adapteze muzical lătrăturile. Berlioz l-a pus pe Offenbach imediat în aceeaşi oală cu
Wagner, constatând că creierul unor muzicieni trebuie să fie bolnav. "Vântul care bate prin
Germania i-a înnebunit"[29].

88
Les Bouffes Parisiens se aflau însă acum, după succesul cu Orfeu în infern şi cu
recenta operetă La Chanson de Fortunio, o prelucrare din 1861 după comedia [Le]
Chandelier a lui de Musset, într-o situaţie economică foarte bună, şi Offenbach a înţeles
să-l numească director al teatrului pe un anumit Louis Varney, un om cu un simţ mai
pragmatic decât al său. Rolul Parisului în conştiinţa culturală a Europei şi renumele de
care se bucura peste tot acea Vie parisienne uşoară şi elegantă pe care o va caricaturiza
el însuşi într-un vodevil i-au asigurat lui Offenbach popularitatea în întreaga Europă, mai
ales în statele germane. Faţă de acestea el se simţea probabil încă ataşat; dese turnee le-
a întreprins în staţiuni balneoclimaterice mondene cum ar fi Bad Ems sau Bad Homburg,
avându-i drept admiratori pe mai toţi principii germani [30]. Pentru teatrul din Bad Ems
Offenbach a compus aproape în fiecare sezon câte două bufonerii. De exemplu în 1862 a
reprezentat acolo în premieră opera bufă Limbuţii (Les Bavards, prima versiune), în 1863
Il Signor Fagotto, o operă bufă în care este ridiculizat patosul lui Hector Berlioz, căruia i se
opun tot felul de onomatopee muzicale, de la voci de animale până la zdrăngănitul de
alămuri. Tot la Bad Ems muzicianul a câştigat un pariu ciudat, care-l făcuse să compună şi
să pună în scenă o operetă în răstimp de opt zile. Rezultatul a fost Lieschen şi Fritzchen.
La Bad Homburg el a făcut cunoştinţâ cu tânăra cântăreaţă Zulma Bouffar (1848-1909),
care fusese considerată un copil minune şi străbătuse la rândul ei în turnee Europa.
Cântăreaţa a fost în curând angajată ansamblul lui Offenbach [31].
Offenbach alesese Bad Ems ca reşedinţă de vară din motive practice, însă Viena i-a
devenit dragă ca oraş, pe lângă Paris. Simpatia vienezilor pentru Revoluţia Franceză şi
admiraţia lor faţă de spiritul francez i-au înlesnit succesul acolo. Astfel, Johann Nestroy
(1801-1862), directorul din vremea aceea de la Carltheater[32], îl chemase stăruitor pe
Offenbach la Viena încă din anul 1858. Opera Orfeu în infern fusese reprezentată
neautorizat pe acea scenă, cu Nestroy în rolul lui Jupiter, înainte de 1860. Cancanul din
ultimul act al operei devenise foarte celebru datorită acestor reprezentaţii, şi în 1860
Offenbach a avut parte de o primire extrem de călduroasă la Viena. Noul director al
teatrului din Leopoldstadt, Karl Treumann, şi ansamblul acestuia i-au înmânat de pildă o
cunună de lauri brodată cu fir de aur. Cele trei reprezentaţii dirijate pe atunci de însuşi
Offenbach s-au desfăşurat cu un mare succes de public şi presă - vienezii preferau, se
pare, muzicalitatea şi volubilitatea offenbachiană gravităţii wagneriene [33]. Având în vedere
admiraţia aproape idolatră de care se bucura, compozitorul a revenit cu plăcere la Viena,
având astfel ocazia să facă cunoştinţă în 1863 cu Johann Strauß, pe care l-a încurajat să
scrie muzică de operetă[34]. Veşnica rivalitate cu Wagner s-a manifestat şi în 1863, când
opera romantică a lui Offenbach Nimfele Rinului a ajuns să fie reprezentată pe scena de la
Hofoper, care refuzase cu puţin timp înainte un proiect wagnerian. Vienezii nu au apreciat

89
însă nici opera lui Offenbach, care includea atât un vals din Le Papillon cât şi cântecul
patriotard Vaterlandslied, compus la Köln în 1848. Posteritatea le va da dreptate,
compozitorul va folosi singura melodie care avusese succes la Viena, Cântul elfilor (Der
Elfengesang), în Povestirile lui Hoffmann. Probele operei au făcut necesară o şedere mai
îndelungată la Viena, cu ocazia căreia Offenbach fusese primit în audienţă de către
împăratul Ferdinand I şi era aproape în permanenţă reprezentat pe scena de la
Carltheater.
Teatrul Les Bouffes Parisiens l-a reprezentat în schimb operetele din ce în ce mai rar,
şi atunci când nici urmaşul lui Varney, Hanappier, nu a schimbat această situaţie care
adusese prejudicii financiare serioase instituţiei, compozitorul nu a ezitat să dea în
judecată teatrul înfiinţat de el însuşi. De o nervozitate excesivă se plânge pe vremea
aceea chiar Offenbach atunci când îşi cere, bineînţeles cum grano salis, scuze în prealabil
libretiştilor săi pentru eventuale jigniri [35]. Sănătatea îi era în general şubrezită. Suferind de
gută, el se deplasa de obicei şi pe distanţe scurte cu trăsura. Căsnicia cu Herminie a fost,
se pare, fericită[36]. Perechea avea deja patru fiice atunci când i s-a născut în 1862 primul
fiu, Auguste.
Dorindu-şi după eşecul la Viena cu Nimfele Rinului un nou succes de talia operei
dedicate lui Orfeu, Offenbach s-a hotărât să pregătească din nou o parodie pe temele
mitologiei greceşti şi a pregătit împreună cu Halévy un subiect picant despre răpirea
Elenei de către Paris, Frumoasa Elena. Rolul principal a fost interpretat de Hortense
Schneider, care devenise între timp celebră pe scena de la Comédie-Française şi tocmai
voia să se retragă din teatru. Premiera din 17 decembrie 1864 de la Théâtre des Variétés
a fost întâmpinată cu deja uzuala indignare a presei din cauza profanării subiectului antic,
Jules Janin l-a blestemat "pe perfidul Meilhac, pe acest trădător de Halévy, pe nenorocitul
de Offenbach"[37]. Publicul parizian a apreciat notele frivole ale libretului, discutate în Le
Figaro, şi a frecventat asiduu Teatrul de Varietăţi, asigurând operei o sută de reprezentaţii.
În acelaşi an opera a avut succese răsunătoare la Berlin şi Viena, întreg publicul european
iubea muzica lui Offenbach. Compozitorul a rămas cu următoarea sa operă, Les Bergers,
credincios subiectelor preluate din antichitate. Temele muzicale devin aici mai lirice, o
evoluţie care fusese deja anunţată prin anumite pasaje din Frumoasa Elena. Acţiunii de tip
roman pastoral îi lipsesc acum cu desăvârşire accentele sarcastice. Opera bufă Barbă-
Albastră, a cărei premieră a avut loc în 1866, este chiar caracterizată pe alocuri de o
atmosferă sumbră. Cu La Vie Parisienne Offenbach s-a dedicat împreună cu perechea de
libretişti Meilhac/Halévy pentru prima oară unui subiect contemporan, ilustrând muzical
scene din viaţa oraşului luminilor cu frivolitate, însă din nou fără o critică prea incisivă la
adresa societăţii burgheze. Premiera operei a avut loc pe data de 31 octombrie 1866 în

90
Palais-Royal şi a depăşit toate aşteptările, având un succes de public mai mare decât cel
al Frumoasei Elena. Atitudinii mai puţin critice manifestate aici îi corespunde o realitate
politică caracterizată prin liberalism şi progres economic. Nici Offenbach, nici Halévy nu
mai aveau motive să atace vehement un sistem în care prosperaseră şi în care era acum
posibilă o anumită libertate de opinie.
Punctul culminant al stagiunii din 1867, anul unei noi Expoziţii Universale, a fost
pentru teatrul Les Bouffes Parisiens înscenarea La Grande-Duchesse de Gérolstein cu
Hortense Schneider în rolul principal. Ludovic Halévy a semnat şi aceast libret. Demisionat
de curând din Corpul Legislativ, el şi-a permis de această dată să critice printr-o acţiune
localizată într-un fictiv ducat german din secolul al XVIII-lea militarismul care se făcea
remarcat în Europa. Înţepăturile din piesă la adresa curţii ruse şi a împărătesei Ecaterina
se îndreptau de fapt împotriva politicii militariste practicată de Napoleon al III-lea, care
tocmai eşuase în intervenţia care sprijinise forţele conservatoare din Mexic. Marele succes
al operei se explică însă şi prin fascinaţia stranie a publicului parizian pentru confruntarea
care se întrezărea deja între Napoleon şi Bismarck. Interpretarea frivolă dată temelor
războinice, susţinute muzical pe scena operei de o veritabilă fanfară militară, şi
ridiculizarea tagmei cazone în general au permis probabil o binevenită bagatelizare a
conflictului cu Prusia. Recenziile din Le Figaro au fost elogioase, tipic pentru liberalismul
epocii este şi faptul că opera a fost audiată cu plăcere chiar de către Napoleon al III-lea,
de ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei şi de Bismarck. Primul ministru prusac a înţeles de
exemplu caducitatea spiritului militar drept slăbiciune a Franţei şi a apreciat critica la
adresa fărâmiţării politice germane pe care voia să o înlăture, exclamând faţă de Moltke:
"C'est tout à fait ça!" [38]. Opera a ajuns să fie reprezentată în 1870 şi pe scena de la Grand
Opera House din New York[39]. Offenbach şi-a petrecut vara anului 1867 compunând
bufonerii pentru teatrul din Bad Ems, deşi suferea de o gută care aproape îl imobiliza.
După acest ultim mare succes compozitorul s-a mărginit să alcătuiască cu ajutorul celor
mai celebre melodii ale sale noi înscenări. Din această masă de piese stereotipe se
remarcă doar opera bufă La Périchole, reprezentată în 1868.
Anul 1868 a fost marcat de reformele liberale ale lui Napoleon, prin care au fost
permise libertatea presei şi demonstraţiile. Cu acest prilej a devenit manifestă fervenţa
mişcării republicane, care s-a descărcat prin numeroase publicaţii radicale şi tumulturi de
stradă. Operetele lui Offenbach nu s-au mai bucurat, în această atmosferă tulbure, decât
cel mult de succese sezoniere. Ele nu mai atingeau nervul publicului parizian, care
(re)descoperise în operetele lui Hervé un mod mai accesibil şi mai grobian de amuzament.
Încercând să ţină pasul cu vremurile, Offenbach a cultivat şi el umorul facil, având în 1869
chiar succes la Baden, în Austria Inferioară, cu La Princesse de Trébizonde. Neavizat din

91
punct de vedere politic, compozitorul a cochetat în acel timp cu ideile moderat-liberale,
fiind convins că îşi datorează doar celui de-al Doilea Imperiu faima şi bunăstarea [40].
Halévy nu a acceptat această atitudine. Convins de gravitatea evenimentelor, acesta a
renunţat la activitatea de libretist de operete, astfel încât Offenbach a fost nevoit să
recurgă la colaborarea cu libretistul Victorien Sardou pentru noul său proiect, cu un subiect
antiradical. Le Roi Carotte are ca sursă de inspiraţie o povestire a lui E. T. A. Hoffmann,
Piticuţ zis şi Cinabru (Klein Zaches, genannt Zinnober), şi condamnă pericolele care
pândesc în persoana unui rege roşu o monarhie prea indulgentă. Acest prim proiect
inspirat de Hoffmann nu a mai fost finalizat în 1870, deoarece Offenbach şi-a dedicat pe
atunci timpul mai ales compoziţiilor pentru opera bufă Les Brigands, pe care însuşi Halévy,
care colaborase la ea ca libretist, a caracterizat-o ulterior drept lipsită de originalitate [41].
Prins de nenumărate obligaţii, trebuind de pildă să dirijeze reprezentarea operei La
Grande-Duchesse de Gérolstein la Nisa şi să facă un turneu la Viena, Offenbach a căzut
la pat în timp ce compunea opera comică Fantasio, probabil din cauza epuizării. Vestea
izbucnirii războiului cu Prusia l-a găsit de aceea în Bad Ems, unde spera să-şi refacă
sănătatea. Întors repede la Étretat, el a fost urmărit până acolo de acuzaţiile presei
germane de a-şi fi trădat patria, printr-o atitudine adulatoare faţă de Napoleon al III-lea.
Compozitorul a crezut de cuviinţă să se dezvinovăţească faţă de "prietenii germani"
invocând recunoştinţa pe care o purta Franţei [42]. Bătălia de la Sedan a pus capăt la 2
septembrie 1870 celui de-al Doilea Imperiu. Pe data de 4 septembrie s-a proclamat
republica. Offenbach a luat calea exilului, ajungând de la Bordeaux la Milano, cu o escală
la San Sebastian, unde se i stabilise temporar familia.
În februarie 1871 opinia publică de la Paris s-a arătat indignată de faptul că
"prusacul" Offenbach mai este reprezentat pe scena de la Les Bouffes-Parisiens, cu La
Princesse de Trébizonde[43]. Offenbach se autodefinea, bineînţeles, cu totul altfel,
considerându-se cu trup şi suflet francez. Într-o scrisoare scrisă pe data de 6 martie 1871
de la Milano el îşi exprimă faţă de amicul său Nuitter ura pentru prusaci, regretând că este
originar din valea Rinului şi că este astfel "asociat într-o oarecare măsură acestor
groaznice fiare"[44]. Foştii compatrioţi au nutrit în schimb în continuare admiraţie pentru
compozitor; astfel, trupele prusace victorioase au fost întâmpinate la Berlin cu o
reprezentaţie de gală a melodiilor din La Vie Parisienne. Între timp în Franţa izbucnise,
după retragerea germanilor, războiul civil dintre Comuna din Paris şi forţele legitimate de
Assemblée nationale, conduse de la Versailles de către liberalul Adolphe Thiers. Prin
eliberarea deţinuţilor de război din captivitatea prusacă acesta a reuşit să-şi asigure
ponderea de forţe necesară răsturnării Comunei. Revolta pariziană a fost înfrântă la 29
mai 1871, iar la 31 august 1871 Thiers a fost ales preşedinte al celei de-a Treia Republici

92
Franceze. În august 1871, Offenbach s-a întors la Paris, după escale la Viena şi Londra.
Halévy l-a regăsit pe atunci la repetiţiile pentru Les Brigands, bolnav şi apatic[45].
Exclus din mijlocul bunei societăţii pariziene, cu fostele sale mari succese uitate sau
aprig contestate acum, aşa ca în cazul operei La Grande-Duchesse de Gérolstein,
Offenbach şi-a definitivat proiectul Le Roi Carotte, cu anumite schimbări aduse de Sardou
pentru a evita referirile la evenimentele din trecutul apropiat. Premiera aşa-zisei "feerii" a
avut loc la 15 ianuarie 1872 pe scena de la Théâtre de la Gaîté, un teatru dintr-un centru
comercial care începuse sub conducerea lui Maurice Boulet să reprezinte operete şi feerii.
Colaborarea cu această instituţie a început sub bune auspicii. Parţial şi datorită decorurilor
fastuoase, dar mai ales datorită criticii care viza în acelaşi timp atât fostul imperiu cât şi
republicanismul radical, piesa a reuşit să-l reabiliteze oarecum pe compozitor în ochii
publicului parizian. Acţiunea era localizată în Ungaria şi nu în Germania, spre deosebire de
proiectul iniţial. Piesa abunda de scenerii exotice, de pildă ea conţinea tabloul "Pompei",
reprezentat cu ajutorul multor statişti şi al unor costume excentrice. Vedeta operei a fost,
pe lângă Zulma Bouffar, o nouă descoperire a lui Offenbach, Madame Judic [46]. Muzica
operei anunţă deja capodopera de bătrâneţe a muzicianului, Povestirile lui Hoffmann.
Opera Fantasio nu a avut succes la Opera Comică, care nu a mai pus pe scena sa
creaţiile lui Offenbach. Deasemeni, alte noi piese create de Offenbach au eşuat, de
exemplu Corsarul negru la Viena.
După moartea lui Boulet, Offenbach a devenit, pe 1 iulie 1873, director la Le Théâtre
de la Gaîté, secundat de Albert Vizentini[47] ca administrator şi de Etienne Tréfeu [48] în
funcţia de capelmaistru. Imediat după preluarea direcţiunii teatrului, Offenbach a pus
bazele unor proiecte de mare anvergură, angajând două ansambluri, unul de operetă,
celălalt de teatru, şi iniţiind renovări costisitoare. De asemenea, el a obţinut de la Asociaţia
Autorilor permisiunea de a-şi reprezenta propriile compoziţii pe această scenă, deşi nu
dorea să se limiteze numai la acestea. Offenbach tocmai avea în vedere reprezentarea
Visului unei nopţi de vară pe muzica lui Mendelssohn Bartholdy[49] şi a Ruinelor Atenei de
Beethoven[50] atunci când a fost descurajat de insuccesul dramei Le Gascon de Théodore
Barrière (1823-1877), cu care se inaugurase stagiunea la 2 septembrie 1873. Offenbach a
renunţat în mod precipitat la aceste proiecte ambiţioase, apucându-se în schimb să-şi
transforme primul său triumf, Orfeu în infern, într-o feerie muzicală. Succesul enorm pe
care l-a avut această adaptare cu decoruri fastuoase şi noi numere de balet, prezentată
publicului la 7 februarie 1874, i-au redat compozitorului vigoarea şi optimismul. Accesele
sale de gută s-au rărit şi în aceste condiţii cea de-a o suta reprezentaţie a feeriei a fost
dirijată de Offenbach personal.

93
Cu toate îndatoririle care decurgeau din conducerea teatrului, al cărui ansamblu s-a
bucurat în acea perioadă de măriri de salariu, muzicianul a continuat să livreze cu
regularitate noi compoziţii, mai ales operete de dimensiuni reduse. Una dintre ele, La Jolie
Parfumeuse, a avut parte între 1873 şi 1874 de peste 200 de reprezentaţii la Théâtre de la
Renaissance. În piesă a debutat o nouă vedetă pariziană, cântăreaţa Louise Théo [51]. Cea
mai apreciată operă offenbachiană din această perioadă a devenit însă Madame
l'Archiduc, lansată în stagiunea de iarnă din 1874. Ea amintea aproape cu duioşie de
lumea nu demult apusă a aristocraţiei, cu o intrigă bazată pe substituiri de personaje.
Renumele unui om de o generozitate neobişnuită îl făcea pe Offenbach să fie des
înconjurat de cerşetori. Unul dintre aceştia a avut norocul să primească de la celebrul
muzician, care tocmai nu avea bani la el, nişte note scrise în grabă pe un petic de hârtie şi
intitulate ad-hoc Polka cerşetorilor. Ulterior compozitorul a aflat cu uimire că acel om
sărman nu vânduse partitura primului editor întâlnit pentru 100 de franci, aşa cum fusese
îndemnat, ci a aşteptat cea mai bună ofertă, câştigând astfel 1000 de franci şi păstrându-şi
drepturile asupra interpretării acelei melodiei [52]. Din păcate, Offenbach însuşi nu a dat
dovadă de aceeaşi iscusinţă în chestiunile financiare şi în scurt timp, a ruinat teatrul Gaîté
cu înscenări exorbitante dar de calitate îndoielnică, precum drama La Haine de Sardou,
continuată în stagiune de nu mai puţin penibila prelucrare a operetei Geneviève de
Brabant. Nici bunele încasări de pe urma reprezentării feeriei Wittington and his Cat în
1875 la Londra nu au mai reuşit să acopere deficitul uriaş al teatrului parizian, care a dat
faliment la mijlocul lunii mai 1875. Compozitorul şi-a pierdut întreaga avere plătind datoriile
teatrului şi salariile rămase restante, trebuind în plus să-şi amaneteze toate drepturile de
autor pe o durată de trei ani. Ajuns la ananghie, el a acceptat oferta impresarului american
Bacquero de a vizita Expoziţia Universală de la Philadelphia şi de a susţine acolo şi la
New York mai multe concerte. Obligat la aproape 60 de ani să depindă iar de diverse
angajamente, Offenbach a fost în 1875 martorul succesului operei Carmen, datorat în
parte foştilor săi libretişti Meilhac şi Halévy. Nimeni nu se mai interesa acum de muzica lui,
Parisul tocmai îl descoperea pe Bizet, publicul de operetă îl aclama la Viena pe Johann
Strauß (fiul). Acesta din urmă devenise de curând cunoscut şi la Paris iar opereta Liliacul a
cucerit publicul la Théâtre de la Renaissance, sub numele de La Tzigane.
La data de 21 aprilie 1876 Offenbach s-a îmbarcat la bordul vaporului Canada, pentru
a întreprinde conform contractului cu Lino Bacquero un turneu în America. În portul new-
yorkez i-a fost făcută o primire entuziastă şi în acelaşi timp stranie - mai mulţi muzicieni se
apropiaseră cu o mică ambarcaţiune de navă şi încercau să interpreteze un potpuriu din
melodii de operetă, întrerupţi mereu de valurile înalte şi de răul de mare. Compozitorul a
fost copleşit şi de primirea călduroasă pe care i-o făcuse mulţimea la hotel, aruncând

94
maselor de la înălţimea balconului său exclamaţia: "Thank you, Sir!" [53]. Din notele sale de
călătorie reies uimirea şi admiraţia faţă de zgârie-norii de la New York, faţă de tehnica
avansată şi întreg comfortul care caracterizau încă de pe atunci viaţa metropolei
americane. Primele concerte le-a susţinut la "Gilmore's Concert Garden", viitoarea
"Madison Square Garden", dirijând melodii din Orfeu şi Marea ducesă de Gerolstein. După
câteva săptămâni petrecute la New York entuziasmul său a făcut loc unei tot mai mari
înstrăinări, datorată atât mercantilismului pe care-l descoperise în mentalitatea yankee [54]
cât şi calităţii destul de modeste a spectacolelor muzicale la care asistase [55]. Viaţa
culturală americană îi datorează lui Offenbach un impuls important precum cel privind
fondarea unui conservator. De la New York el a plecat la Philadelphia, unde tocmai îşi
deschisese porţile Expoziţia Universală. Concertele sale au avut şi acolo parte de ovaţii.
După acest turneu de două luni în America el se despărţi de admiratorii săi printr-un
banchet la New York, dând în alocuţiunile sale dovadă de o engleză de această dată
impecabilă.
La Paris compozitorul a fost întâmpinat de atacurile presei republicane, care făcuse
publice sporadicele sale manifestări de simpatie pentru era lui Napoleon al III-lea.
Ghinionul îl urmări în ultimii ani de viaţă; accesele de gută s-au înmulţit, în plus i s-a
îmbolnăvit grav fiul, Auguste. Offenbach a avut totuşi satisfacţia de a se vedea descoperit
de o nouă generaţie cu ocazia unei noi înscenări a Frumoasei Elena. Treptat, el s-a
distanţat de domeniul muzei uşoare şi s-a dedicat unui proiect ambiţios, pe care l-a menit
să fie încununarea vieţii sale de artist. Deja în 1851 fuseseră reprezentate la teatrul
Odèon din Paris Povestirile fantastice ale lui Hoffmann, o prelucrare a dramaturgilor Jules
Barbier (1825-1901) şi Michel Carré (1819-1872) după povestirile lui E. T. A. Hoffmann.
Această versiune tocmai fusese transformată într-un libret de operă, pentru a fi
reprezentată la Opera din Paris pe muzica lui Hector Salomon, care era aproape
definitivată. Salomon a renunţat la compoziţia sa la insistenţele lui Offenbach, care l-a ales
pe romanticul german drept personaj principal al celei de-a doua a sa opere, după Nimfele
Rinului. Personajul Hoffmann are în piesă rolul unui călăuzitor în universul povestirlor sale
fabuloase şi este de fapt un alter ego al compozitorului, arătându-se frământat de temeri,
iubiri nefericite şi viziuni. Acţiunea se bazează pe motive din Aducătorul de somn,
Consilierul Krespel şi Povestea imaginii din oglindă pierdute [56]. Tema dragostei tragice
este reprezentată de personaje feminine inaccesibile, fie din motive de boală (Antonia,
fiica lui Krespel), fie din cauza barierelor sociale şi naţionale (curtizana fatală Giulietta).
Sau pur şi simplu deoarece fiinţa adorată se dovedeşte a fi un automat încropit destul de
grosolan, care nu-l poate vrăji decât pe artistul aflat sub influenţa escamoterilor (Olympia).

95
Împreună cu Antonia, cântăreaţa neîntrecută de care este fascinat Hoffmann în al treilea
act, muzica însăşi este sortită pieirii.
În pofida deziluzionării care se manifestă în ultima sa operă, Offenbach s-a prezentat
cunoscuţilor săi în aceşti ultimi ani de viaţă mai euforic decât oricând, încrezător în propria
putere de creaţie şi în viitorul succes al Povestirilor[57]. Acest optimism nu era prea
îndreptâţit de realitate. Expoziţia Universală s-a desfăşurat în 1878 fără ca artistul să aibă
posibilitatea să-şi reprezinte vreo operetă nouă. Teatrul Gaîté s-a hotărât de-abia în timpul
Expoziţiei să pregătească o nouă înscenare a operei bufe Orfeu în infern. "Nu, acesta nu
mai este Orfeul meu!" ar fi declarat compozitorul, dezamăgit de rezultatul dedicat
publicului larg[58]. Acest public larg a redescoperit însă cu plăcere offenbachiadele, astfel
încât Charles Comte (1827-1884), ginerele lui Offenbach şi proprietarul actual al teatrului
Bouffes Parisiens, a reluat în program La Grande-Duchesse de Gérolstein. Les Brigands a
fost reprezentată din nou de Théâtre de la Gaîté, la sfârşitul anului 1878. Atât Briganzii cât
şi noua operetă La Marocaine au avut înscenări fastuoase.
Compoziţia Povestirile lui Hoffmann, dedicată fiului Auguste-Jacques (1862-1883),
avansase în primăvara lui 1879 într-o măsură care i-a permis lui Offenbach să-şi prezinte
opera fragmentar, într-un concert particular ţinut pe data de 18 mai. Această premieră a
făcut senzaţie în lumea muzicală. Deoarece a primit oferte foarte bune atât de la directorul
Operei Comice din Paris cât şi de la reprezentantul teatrului vienez Ringtheater,
Offenbach a decis să susţină premiere ale operei în ambele oraşe. El a murit în timp ce
pregătea premiera noii sale opere la Paris, asfixiat probabil în timpul somnului în noaptea
din 4 pe 5 octombrie. Nu numai guta, ci şi epuizarea îl transformase în vara lui 1880 într-
un om grav bolnav, care dorise mai mult decât orice să trăiască doar până la premiera
Povestirilor. Numeroşi admiratori din întreaga Europă l-au însoţit pe ultimul drum spre
cimitirul din Montmartre. Pe data de 18 noiembrie 1880 s-a dezvelit în mod festiv bustul lui
Offenbach, opera sculptorului Jules Franceschi care străjuieşte mormântul compozitorului.
Într-un articol scris imediat după moartea lui Offenbach, Max Nordau a deplâns
indiferenţa societăţii pariziene faţă de idolul ei de odinioară [59]. Zola şi-a arătat de
asemenea compasiunea pentru Offenbach, exprimându-şi însă în acelaşi timp dispreţul
faţă de genul muzical creat de acesta. Opereta ca fenomen tipic unei tot mai mari
comercializări şi trivializări în muzică reprezenta pentru Zola tocmai cel de-al Doilea
Imperiu, trebuind să fie de aceea înlăturată din lumea teatrului ca un element nociv [60].
Premiera pariziană a Povestirilor lui Hoffmann a avut loc cu mare succes, în prezenţa
oficialităţilor republicii, la data de 10 februarie 1881, într-o versiune prescurtată la trei acte.
La Viena opera a fost reprezentată doar de două ori, în decembrie 1881, deoarece
Ringtheater a fost după aceea complet distrus într-un incendiu. În jurul piesei s-au creat

96
din această cauză fel de fel de legende, ea a căpătat renumele de a aduce ghinion celor
care o pun în scenă.
Opere
Drame muzicale
 1839
 Pascal şi Chambord, vodevil într-un act (libret de Bourgeois şi Brisebarre)
 1847
 Alcovul, operă comică într-un act (libret de de Forges şi de Leuven)
 1849
 Marielle sau Sergent şi comandant (nouă versiune a Alcovului), operă comică
într-un act (libret de de Forges şi de Leuven)
 1853
 Le Trésor à Mathurin, operă comică într-un act (libret de Battu)
 Pépito, operă comică într-un act (libret de Moinaux şi Battu)
 1854
 Luc şi Lucette, operă comică într-un act
 1855
 Oyayaye ou la Reine de Îles, "antropofagie muzicală" într-un act (libret de
Moinaux)
 În seara inaugurării teatrului Bouffes-Parisiens, la data de 5 iulie:
 Entrez, Messieurs, Mesdames, prologul inaugurării teatrului într-un act (libret
de Méry şi Servières, pseudonimul lui Ludovic Halévy)
 Cei doi orbi, operetă ("bufonerie muzicală") într-un act (libret de Moinaux)
 noapte albă, operă comică într-un act (libret de Plouvier)
 Harlechinul bărbier, pantomimă, aranjament muzical după Bărbierul din Sevilla
de Gioacchino Rossini într-un act (scenariu de Lange, pseudonimul lui
Offenbach)
 Visul unei nopţi de vară, schiţă de operetă ("saynète") într-un act (libret de
Tréfeu)
 Pierrot Clown, pantomimă într-un act (scenariu de Jackson)
 Le Violoneux, operetă ("legendă bretonă") într-un act (libret de Mestépes şi
Chevalet)
 Pulcinella pe lună, pantomimă într-un act (scenariu de Busnach)
 Madame Papillon, bufonerie într-un act (libret de Servières, pseudonimul lui
Ludovic Halévy)

97
 Paimpol et Périnette, "saynète lyrique" într-un act (libret de de Forges)
 Ba-ta-clan, operetă ("chinoiserie musicale") într-un act (libret de Ludovic
Halévy)
 1856
 Le Postillon en gage, bufonerie într-un act (libret de Plouvier şi Adenis)
 Tromb-al-ca-zar sau Răufăcătorii dramatici, operetă ("bufonerie muzicală")
într-un act (libret de Dupeuty şi Bourget)
 La Rose de Saint-Flour, operetă într-un act (libret de Carré şi Truinet)
 Les Dragées du baptême, operetă într-un act (libret de Dupeuty şi Bourget)
 Păstorii lui Watteau, tablou viu pe muzică de Lange (Offenbach) într-un act
(libret de Mathieu şi Placet)
 Le >>66<<, operetă într-un act (libret de Forges şi Laurencin -pseudonim
Chapelle-)
 Le Savetier et le Financier, operetă bufă într-un act (libret de Hector Crémieux)
 Bona, operetă bufă într-un act (libret de Bercioux)
 1857
 Cele trei săruturi ale diavolului, operetă fantastică într-un act (libret de
Mestépes)
 Croquefer sau ultimul dintre paladini, operetă bufă într-un act (libret de Jaime
şi Tréfeu)
 Dragonette, operetă bufă într-un act (libret de Jaime şi Mestépes)
 Vent du Soir ou L'horrible Festin, operetă bufă într-un act (libret de Gille şi
Battu)
 Une demoiselle en loterie, operetă bufă într-un act (libret de Jaime şi
Crémieux)
 Le Mariage aux lanternes, nouă versiune a operei Le Trésor à Mathurin,
operetă într-un act (libret de Carré şi Battu)
 Les Deux Pêcheurs ou le Lever du soleil, operetă ("bufonerie muzicală") într-
un act (libret de Dupeuty şi Bourget)
 1858
 Mesdames de la Halle, operetă bufă într-un act (libret de Lapointe)
 Pisica preschimbată în femeie, operetă într-un act (libret de Scribe şi
Mélesville -pseudonim Duveyrier-)
 Orfeu în infern, operă bufă în două acte (libret de Ludovic Halévy şi Hector
Crémieux)

98
 1859
 Un soţ în faţa uşii, operetă într-un act (libret de Delacour şi Morand)
 Les Vivandières de la Grande Armée, operetă într-un act (libret de Jaime şi de
Forges)
 Geneviève de Brabant, operă bufă în două acte (libret de Jaime şi Tréfeu)
 1860
 Le Carnaval des Revues, revistă (libret de Grangé, Gille şi Halévy)
 Dafne şi Chloé, operetă într-un act (libret de Clairville şi Cordier)
 Le Papillon, balet-pantomimă în două acte (scenariu de Taglioni şi Saint-
Georges)
 Barkouf, operă comică în trei acte (libret de Scribe şi Boisseau)
 1861
 La Chanson de Fortunio, operă comică într-un act (libret de Halévy şi
Crémieux)
 Podul suspinelor (Le Pont des soupirs), operă bufă în două acte (libret de
Halévy şi Crémieux))
 Monsieur Choufleuri restera chez lui le..., operă bufă într-un act (libret de St.
Rémy -pseudonim Morny-, Halévy, Crémieux şi Lépine)
 Farmacist şi peruchier (Un Mariage par les cheveux), operetă într-un act (libret
de Frébault)
 Le Roman comique, operă bufă în trei acte (libret de Halévy şi Crémieux)
 1862
 Monsieur şi Madame Denis, operetă într-un act (libret de Delaporte şi
Laurencin)
 Călătoria domnilor Dunanan, tată şi fiu, operă bufă în trei acte (libret de
Siraudin şi Moinaux)
 Jacqueline, operetă într-un act (libret de Pol d'Arcy -pseudonim Halévy şi
Crémieux-)
 Limbut şi limbută (Bavard et Bavarde), operă bufă în două acte (libret de
Nuitter)
 1863
 Limbuţii (Les Bavards), nouă versiune a operei Limbut şi limbută, operă bufă
în două acte (libret de Nuitter)
 Brazilianul, comedie cu un rondo de Offenbach într-un act (libret de Meilhac şi
Halévy)

99
 Lieschen şi Fritzchen sau Şvabii francezi, operetă ("conversaţie alsaciană")
într-un act (libret de Boisselot)
 Il Signor Fagotto, operă bufă într-un act (libret de Nuitter şi Tréfeu)
 1864
 Lieschen şi Fritzchen sau Lieschen şi Fritzchen, nouă versiune a operetei
Lieschen şi Fritzchen din 1863
 Il Signor Fagotto, nouă versiune a operei din 1863
 L'Amour chanteur, operetă într-un act (libret de Nuiiter şi Lépine)
 Die Rheinnixen, Nimfele Rinului, operă romantică în trei acte (libret în
germană de Wolzogen după versiunea în franceză de Nuitter)
 Georgienele (iniţial Feroza), operă bufă în trei acte (libret de Moinaux)
 Jeanne care plânge şi Jean care râde, operetă într-un act (libret de Crémieux
şi Gille) (două versiuni, reprezentate în 19 iulie, respectiv 3 noiembrie)
 Le Fifre enchanté sau Soldatul magician, operetă într-un act (libret de Nuitter
şi Tréfeu)
 Frumoasa Elena, operă bufă în trei acte (libret de Henri Meilhac şi Ludovic
Halévy)
 1865
 Coscoletto sau Le Lazzarone, operă comică în două acte (libret de Nuitter şi
Tréfeu)
 Les Refrains de Bouffes, revistă într-un act (libret de Nuitter şi Tréfeu)
 Les Bergers, operă comică în trei acte (libret de Crémieux şi Gille)
 1866
 Barbă-Albastră, operă bufă în trei acte (libret de Meilhac şi Halévy)
 La Vie Parisienne, piesă de teatru cu melodii în patru acte (originar cinci)
(libret de Meilhac şi Halévy)
 1867
 La Grande-Duchesse de Gérolstein, operă bufă în trei acte (libret de Meilhac
şi Halévy)
 La Leçon de chant electromagnetique, bufonerie într-un act (libret de Bourget)
 La Permission de dix heures, operetă într-un act (libret de Mélesville şi
Carmouche)
 Robinson Crusoe, operă comică în trei acte (libret de Cormon şi Crémieux)
 Geneviève de Brabant, nouă versiune a operei bufe din 1859, în trei acte
(libret de Crémieux şi Tréfeu)

100
 1868
 Le Château à Toto, operă bufă în trei acte (libret de Meilhac şi Halévy)
 Podul suspinelor (Le Pont des soupirs), nouă versiune a operei bufe din 1861,
în patru acte (libret de Halévy şi Crémieux))
 Le Fifre enchanté sau Soldatul magician, nouă versiune a operetei din 1864,
într-un act (libret de Nuitter şi Tréfeu)
 L'Île de Tulipatan, bufonerie într-un act (libret de Chivot şi Duru)
 La Périchole, operă bufă în două acte (libret de Meilhac şi Halévy)
 1869
 Vert-vert, operă comică în trei acte (libret de Meilhac şi Nuitter)
 La Diva, operă bufă în trei acte (libret de Meilhac şi Halévy)
 La Princesse de Trébizonde, operă bufă în două acte (Baden lângă Viena, 31
iulie) şi noua ei versiune în trei acte de la Paris din 7 decembrie (libret de
Nuitter şi Tréfeu)
 Les Brigands, operă bufă în trei acte (libret de Meilhac şi Halévy)
 La Romance de la rose, operetă într-un act (libret de Tréfeu şi Préfel)
 1871
 Boule de Neige, operă bufă în trei acte după Barkouf, avându-l drept
protagonist pe un bou în locul câinelui din Barkouf (1860) (libret de Nuitter şi
Tréfeu)
 1872
 Le Roi Carotte, operă bufă-feerie în patru acte (libret de Sardou)
 Fantasio, operă comică în trei acte (libret de Paul de Musset)
 Fleurette, operetă într-un act (libret de Hopp şi Zell)
 Corsarul negru, operă comică în trei acte (libret de Offenbach)
 1873
 Les Braconniers, operă bufă în trei acte (libret de Chivot şi Duru)
 La Leçon de chant electromagnetique, nouă versiune a bufoneriei într-un act
din 1867 (libret de Bourget)
 Fleurette, operă comică într-un act (libret de Hopp şi Zell), nouă versiune a
operetei din 1872
 La Permission de dix heures, nouă versiune a operetei într-un act din 1867
(libret de Mélesville şi Carmouche)
 Pomme d'Api, operetă într-un act (libret de Ludovic Halévy şi William Busnach)

101
 La Vie Parisienne, nouă versiune a piesei de teatru cu melodii în patru acte din
1866 (libret de Meilhac şi Halévy)
 La Jolie Parfumeuse, operă comică în trei acte (libret de Crémieux şi Blum)
 1874
 Orfeu în infern, operă-feerie în patru acte, nouă versiune a operei bufe din
1858 (libret de Ludovic Halévy (anonim) şi Hector Crémieux)
 La Périchole, nouă versiune în trei acte a operei bufe din 1868 (libret de
Meilhac şi Halévy)
 Bagatelle, operetă într-un act (libret de Crémieux şi Blum)
 Madame l'Archiduc, operă bufă în trei acte (libret de Millaud şi Halévy)
 La Haine, dramă în cinci acte (libret de Sardou)
 1875
 Wittington and his Cat, feerie în patru acte (libret de Nuitter şi Tréfeu, tradus în
engleză de Farnie)
 Geneviève de Brabant, operă-feerie în cinci acte, a treia versiune a operei
bufe din 1859 (libret de Crémieux şi Tréfeu)
 Les Hannetons, revistă în trei acte (libret de Grangé şi Millaud)
 La Boulangère a des écus, operă bufă în trei acte (libret de Meilhac şi Halévy)
 Le Voyage dans la Lune, operă-feerie în patru acte (libret de Vanloo, Leterrier
şi Mortier)
 La Créole, operă comică în trei acte (libret de Millaud şi Meilhac)
 Tarte à la Crème, vals într-un act (libret de Millaud)
 1876
 Pierrette et Jacquot, operetă într-un act (libret de Noriac şi Gille)
 La Boîte au lait, operetă în patru acte (libret de Grangé şi Noriac)
 1877
 Doctor Ox, operă bufă în trei acte (libret de Mortier şi Gille după Jules Verne)
 La Foire Saint-Laurent, operă bufă în trei acte (libret de Crémieux şi Saint-
Albin)
 1878
 Maître Péronilla (de asemenea: Maître Petronilla), operă bufă în trei acte
(libret de M. X. -pseudonim Offenbach-, Nuitter şi Ferrier)
 Madame Favart, operă comică în trei acte (libret de Chivot şi Duru)
1879

102
 La Marocaine (iniţial Fatime), operă bufă în trei acte (libret de Blum, Blau şi
Toché)
 La Fille du tambour-major, operă comică în trei acte (libret de Chivot şi Duru)
 1880
 Belle Lurette (postumă), operă bufă în trei acte (libret de Ferrier şi Halévy)
1881
 Povestirile lui Hoffmann (postumă), operă fantastică în patru acte (libret de
Barbier)
 Mademoiselle Moucheron (postumă), operetă prelucrată de Delibes într-un act
(libret de Leterrier şi Vanloo)
 [modifică] Proiecte dramatice nedefinitivate
 1848 Ducesa de Alba, operă comică (libret de Saint-Georges)
 1860 Testamentul lui Sganarelle, operetă (libret de Nérée-Desarbres şi Nuitter)
 1862 Fédia (titlul original La Baguette), operă comică (libret de Meilhac şi
Halévy)
1863
 La Belle Aurore, operetă
 Friquette
 1865 Burghezul gentilom
 1866 Jockeyul
 1867 Zefirul, operetă (libret de Nuitter)
 1875 Don Quichotte operă bufă-feerie (libret de Sardou şi Nuitter)
 1880 Le Cabaret de Lilas (libret de Blum şi Toché)
Fragmente dramatice indatabile
 Phénice
 Léonard
 Scapin şi Mazetta
 Zidul
Muzică vocală (partituri antume)
 1838
 Le Sylphe
 Le Pauvre Prisonnier
 Ronde tyrolienne
 1839 Jalousie
 1840 L'attente
103
 1842
 L'aveu de page
 Fabulele lui La Fontaine:
 Corbul şi vulpea
 Şoarecele de la târg şi şoarecele de la ţară
 Cârpaciul şi bogătaşul
 Lupul şi mielul
 Lăptăreasa şi oala cu lapte
 Le Berger et la Mer
 1843
 À toi
 L'Arabe a son coursier
 La Croix de ma mère
 Dors mon enfant
 Doux Ménestrel
 Rends-moi mon âme
 Virginie au départ...
 1844 Meuniêre et Fermière
 1846
 Le Moine bourru sau Les Deux Poltrons
 Le Sergent recruteur
 La sortie de bal
 Sarah la Blonde
 Le Langage des fleurs:
 La branche d'oranger
 La rose
 Ne m'oubliez pas
 La marguerite
 L'églantine
 La pâquerette
 1848 În limba germană:
 Das Vaterland
 Bleib bei mir
 Leb wohl

104
 Catherine, was willst du mehr?
 Was fließt auf dem Felde?
 Lied des deutschen Knaben
 Bleib mir treu
 Ständchen
 Im grünen Mai...
 Mein' Lieb' gleicht dem Bächlein
 1850 Sérénade du Torrero
 1851
 Chanson de Valéria
 Chanson de Fortunio
 L'Étoile
 Si j'étais petit oiseau
 1852
 Les Voix mystérieuses:
 L'Hiver
 Chanson de Fortunio
 Les Saisons
 Ma belle amie est morte
 La Rose foulée
 Barcarolle
 1854 Sérénade
 1857
 Valse des animaux (Les petits Prodiges)
 La Chanson de ceux qui n'aiment plus
 1860
 Greierele şi furnica
 Bibi Bambou
 1862 La Demoiselle de Nanterre (Et digue digue dong)
 1863 Ronde du Brésilien
 1864 Jeanne la Rousse
 1865 La Pêche
 1873
 Chanson béarnaise

105
 Ronde savoyarde
 La Tambour du collège
 La Fleur de Zirka
 Ça ne s'est jamais vu...
 Sur la grève...
 Deux fleurs...
Cântece patriotice
 1862 Dieu garde l'Empereur
 1871 Dieu sauve la France
Cântece patriotice inedite
 Marche et Prière
 Hymne
Piese pentru orchestră
 1840 Grande Scene espagnole, op. 22:
 Introduction
 Gebet
 Zambada
 Serenade
 Bolero
 1840/1843 Hommage á Rossini
 1843 Ouverture á grand orchestre
 1846 Le Desert (Parodie a unui oratoriu)
 1848 Concerto Militaire, partitură pentru violoncel
1852
 Reminiscences de Robert le Diable
 Reminiscences de la Lucie
 Nuits d'Espagne
 (fragmente)
Muzică pentru Comédie-Française
 Le Bonhomme Jadis (uvertură)
 Le Barbier de Séville
 Mademoiselle de la Seiglière
 Le Mariage de Figaro (Intermezzo)
Piese şi prelucrări pentru violoncel

106
 Divertimento pe motive de cântece elveţiene, op. 1
 1839 Introduction et valse mélancolique, op. 14
 1841
 Capriccio pe teme din Le Cor des Alpes de Proch, op. 15
 Priére et Boléro, op. 22
 1843
 Musette (melodie de balet din sec. al XVIII-lea), op. 24
 Quatrieme mazurka, op. 26
 Caprice pe temele romanţei din Joseph de Méhul, op. 27
 Les Chants du crépuscule, op. 29:
 Souvenir du bal: Le Retour
 L'Adieu (Serenadă)
 Pas villageois (Baladă)
 La Sylphe, op. 30
 Caprice după La Sonnambula de Vincenzo Bellini, op. 32
 Caprice după Puritanii de Bellini, op. 33
 1844 Deux ames au ciel (Elegie)
 1847
 Las Campanillas
 Trois grandes duos concertants, op. 43
 1848
 Cours méthodique de duos, op. 49, 50, 51, 52, 53, 54
 Trois duos dédies aux amateurs:
 Trois difficiles
 Trois tres difficiles
 Adagio şi Scherzo
 1849
 Rêverie au bord de la mer
 La Course ev traîneau
 Gaietés champêtres
 Harmonie du soir, op. 68
 Fantasie sur Richard Creur de Lion de Grétry, op. 69
 Jean de Paris de Boïeldieu, op. 70
 Le Barbier de Seville de Gioacchino Rossini, op. 71

107
 Les Noces de Figaro de Mozart, op. 72
 Norma de Bellini, op. 73
 Fantaisie facile et brillante, op. 74
 Tambourin după Jean-Philippe Rameau, op. 75
 1851
 Chant des mariniers galants de Rameau, op. 76
 Vingt petites études pour le violoncelle, op. 77
 Douze études pour violoncelle et basse, op. 78
 Marche chinoise
 Harmonies des bois:
 Elegie: Le Soir
 Les Larmes de Jacqueline
 Fantaisies caprices sur:
 Anne de Bolène de Gaetano Donizetti
 La Dame blanche de Boïeldieu
 L'Elisir d'Amore de Donizetti
 Parisina de Donizetti
 Beatrice di Tenda de Bellini
Piese pentru pian
 1836 Fleurs d'hiver (Suită de valsuri)
 1836 Les Jeunes Filles (Suită de valsuri)
 1837 Brunes et blondes (Suită de valsuri)
 1837 Les Trois Grâces (Suită de valsuri)
 1837 Rébecca (Suită de valsuri pe teme ebraice din sec. al XV-lea)
1854
 Le Décameron dramatique, dedicat artistelor de la Comédie-Française:
 Rachel (Mare vals)
 Emilie (Poloneză-mazurcă)
 Madeleine (Poloneză)
 Delphine (Redowa)
 Augustine (Dans scoţian)
 Louise (Mare vals)
 Maria (Poloneză-mazurcă)
 Elisa (Poloneză de tip tirolez)

108
 Nathalie (Dans scoţian)
 Clarisse (Dans varşovian)
 Herminie (Vals)
 Berthe(Suită de valsuri)
 The Times (Mare vals)
 1864 Abendblätter, de asemenea: Les Feuilles du soir (vals concertant)
1865
 Jacqueline (Suită de valsuri)
 Valse favorite
 Les Roses du Bengale (six valses sentimentales)
 1876 Offenbach-valse
1876
 Le Fleuve d'or
 Les Belles Americaines
 Souvenir d'Aix-les-Bains (Vals)
 Polka des singes
 Polka du mendiant
 Polka burlesque
 Kissi-Kissi (Poloneză)
 Sum-Sum (Poloneză)
 Poloneza elevilor
 Taxopholite (Poloneză-mazurcă)
 Quatrieme marzurka de salon
 Postillon-galop
 Cachucha
 Parade militaire
43. Bedrich Smetana

44. Anton Bruckner

109
Anton Bruckner (n. 4 septembrie 1824 în Ansfelden, Austria – d. 11
octombrie 1896 în Viena) a fost un compozitor şi organist austriac.

45. Johannes Brahms

Johannes Brahms (n. 7 mai 1833, Hamburg - d. 3 aprilie 1897, Viena)


a fost un compozitor romantic german, care a trăit cea mai mare parte a vieţii sale în
Austria, la Viena.
Brahms a fost considerat de către mulţi "succesorul" lui Beethoven, iar prima sa
simfonie a fost descrisă de Hans von Bülow drept a zecea a lui Beethoven (supranume
folosit şi astăzi).
Brahms s-a născut la Hamburg. Tatăl său, care i-a dat primele lecţii de muzică, era
contrabasist. Brahms s-a remarcat la pian şi ajuta la suplimentarea venitului relativ scăzut
al familiei, prin interpretări în restaurante şi teatre, precum şi prin oferirea de lecţii de pian.
Deşi povestea larg-cunoscută este că Brahms a trebuit să cînte la pian prin baruri şi
bordeluri, studii recente, precum cele ale lui Kurt Hoffman [1], sugerează că acest fapt este
probabil incorect. Într-o perioadă, el a învăţat şi violoncelul, deşi progresul său a fost
întrerupt odată cu sustragerea instrumentului chiar de către profesorul său.
Tânărul Brahms a interpretat câteva concerte publice, dar nu a devenit foarte
cunoscut drept pianist (deşi mai târziu avea să interpreteze ambele prime-audiţii ale
lucrărilor sale Concertul pentru pian No. 1 în 1859 şi Concertul pentru pian No. 2 în 1881.
A început să şi compună, însă eforturile sale n-au primit atenţia cuvenită până în
1853, când a mers într-un turneu de concerte alături de Eduard Reményi. În acest turneu,
a făcut cunoştinţă cu Joseph Joachim, Franz Liszt şi mai târziu a fost prezentat marelui
compozitor german Robert Schumann. Reményi s-a simţit, însă, ofensat de eşecul lui
Brahms în a aprecia cu toată inima Sonata în B minor a lui Liszt într-o vizită la Curtea de la
110
Weimar, unde Liszt era muzicianul curţii, iar Brahms a adormit la una dintre operele recent
compuse ale acestuia. Mulţi dintre prietenii lui Brahms au afirmat că Reményi, fiind un
curtezan şlefuit, se aştepta ca tânărul Brahms să se conformeze practicii obişnuite a
aplauzelor politicoase acordate piesei unei celebrităţi, însă acesta a afişat simple
complimente amabile. I-a spus lui Brahms că prietenia lor trebuie să se sfârşească, deşi
nu era clar dacă Liszt se simţise sau nu ofensat. Joachim, însă, avea să devină unul dintre
cei mai apropiaţi prieteni, iar Schumann, prin articole slăvitoare pentru Brahms, a jucat un
rol important în atragerea atenţiei publicului asupra compoziţiilor tânărului. Lui Brahms i-a
fost prezentată şi soţia lui Schumann, compozitoarea şi pianista Clara, cu 14 ani mai în
vârstă, faţă de care a avut o prietenie afectivă pasională, însă întotdeauna platonică.
Brahms nu s-a căsătorit niciodată.
În 1862 se stabileşte permanent la Viena şi începe să se concentreze total asupra
compoziţiei. Cu lucrări precum Un Recviem german, Brahms dobândeşte în final o
reputaţie puternică şi devine recunoscut încă din timpul vieţii sale drept unul dintre marii
compozitori. Poate că aceasta i-a oferit în sfârşit încrederea necesară pentru a termina
prima sa simfonie; ea apare în 1876, după aproape zece ani de trudă. Celelalte trei
simfonii au urmat apoi într-o succesiune îndestul de rapidă (1877, 1883, 1885).
Brahms călătorea adesea, atât pentru afaceri (concerte în turnee), cât şi din plăcere.
Vizita deseori Italia în timpul primăverii şi de obicei se stabilea într-o aşezare rurală
plăcută în care putea compune în timpul verii. Îi plăcea în mod deosebit să petreacă timpul
afară, unde simţea că putea gândi mai limpede.
În 1890, la vârsta de 57 de ani, Brahms decide să renunţe la compus. S-a dovedit
mai târziu, însă, că nu şi-a putut respecta decizia şi în anii premergători morţii sale a scris
un număr de capodopere recunoscute, inclusiv cele două sonate pentru clarinet Op. 120
(1894) şi cele Patru Melodii Serioase (Vier ernste Gesänge) Op. 121 (1896).
În timpul terminării melodiilor din cadrul Op. 121 Brahms cade lovit de cancer
(sursele sunt incerte fie a fost vorba despre ficat sau pancreas). Condiţia sa se
înrăutăţeşte treptat şi la 3 aprilie 1897 moare. Este înmormântat în Cimitirul Central
(Zentralfriedhof) din Viena.
Lucrări
Brahms a compus un număr de opere importante pentru orchestră, inclusiv patru
simfonii, două concerte pentru pian, un concert pentru vioară, un dublu concert pentru
vioară şi violoncel şi ampla lucrare corală Un recviem german (Ein deutsches Requiem).
Ultimul dintre acestea se remarcă prin a nu fi un recviem tradiţional, liturgic ( Missa pro
defunctis), ci un ansamblu de texte pe care Brahms le-a ales din Biblia lui Luther. De
asemenea, Brahms a fost un compozitor prolific în forma temă cu variaţiuni, compunând

111
remarcabilele Variaţiuni şi Fugă după o temă de Haendel, Variaţiunile Paganini şi
Variaţiuni după o temă de Joseph Haydn, alături de cicluri mai puţin cunoscute de alte
variaţiuni.
De asemenea, Brahms a compus şi un mare număr de lucrări pentru ansambluri
mici. Multele lucrări de muzică de cameră formează o parte din nucleul acestui repertoriu,
aidoma muzicii sale pentru pian solo. Brahms este considerat drept fiind printre cei mai
mari compozitori de lieduri, aparţinându-i un număr de aproape 200. A compus şi un ciclu
de preludii corale pentru orgă cu puţin timp înainte de moartea sa, care au devenit astăzi o
parte importantă din repertoriul standard al orgii.
Brahms nu a compus niciodată vreo operă, nici nu s-a folosit vreodată de forma de
poem simfonic caracteristică secolului al XIX-lea. Brahms era un adept înverşunat al
muzicii absolute - muzică ce nu se bazează pe o scenă concretă sau narativă precum în
cazul unui poem simfonic.
Pentru o listă de lucrări, vezi Listă de compoziţii de Johannes Brahms.
Brahms îl venera pe Beethoven, poate chiar mai mult decât ceilalţi compozitori
romantici. În casa compozitorului, un bust de marmură a lui Beethoven privea în jos spre
locul unde compunea. Lucrările sale conţin un număr de aparente imitaţii ale lui
Beethoven. Astfel, începutul lui Brahms Prima sonată pentru pian este foarte aproape cu
începutul lui Beethoven Hammerklavier sonata; iar tema principală a finalului lui Brahms
din Prima simfonie este evocatoare la finalul lui Beethoven in Simfonia a noua, iar când
această ultimă asemănare i-a fost subliniată lui Brahms, acesta a replicat: "Orice măgar
poate vedea asta".
Brahms iubea şi compozitorii clasici de dinainte - Mozart şi Haydn. Colecţiona
primele ediţii şi autografe ale operelor lor şi edita ediţiile care se interpretau pe scenă.
Afecţiuna lui Brahms pentru perioada clasică se reflectă şi în alegerea genurilor sale:
el prefera formele clasice ale sonatei, simfoniei şi concertului şi compunea frecvent mişcări
în forma de sonată. Deşi Brahms este adesea categorisit drept cel mai "clasic" compozitor
romantic, această etichetă nu se reflectă în lucrările sale. Împărţirea sa publică între
şcoala muzicală a lui Richard Wagner şi cea proprie i-a câştigat această etichetă, cum
deseori critica lipsa lui Wagner de contrapuncte în compoziţiile sale. Dacă analizăm atent
opera lui Brahms, observăm că este complet romantic în stil, răvăşind forma liniilor de
compoziţie aidoma oricărui alt compozitor din acele timpuri. Rivalitatea între Brahms şi
Wagner, însă, a marcat o mare diviziune în comunitatea muzicală, cei care erau de partea
lui Brahms şi cei care preferau muzica lui Wagner. Deşi Wagner reprezenta un rival feroce,
spre bătrâneţe Brahms a recunoscut cât de mult aprecia compoziţiile acestuia.

112
O influenţa diferită asupra lui Brahms a avut-o muzica folclorică. Brahms a compus
lucrări pentru pian şi voce însumând 144 de melodii folclorice germane, iar multe dintre
liedurile sale reflectă teme folclorice sau descriu scene din viaţa rurală. Dansurile ungare
se aflau printre cele mai profitabile compoziţii ale sale şi variantele orchestrate rămân
arhicunoscute până în zilele noastre.
Brahms a fost cu siguranţă influenţat şi de dezvoltarea tehnologică a pianului, care a
atins în esenţă forma modernă în timpul vieţii sale. O mare parte a muzicii de pian a lui
Brahms şi multe dintre liedurile sale folosesc notele joase şi pedala pentru a obţine un
sunet bogat şi puternic.
Ca şi Beethoven, Brahms era un iubitor al naturii şi mergea adesea la plimbare prin
pădurile din jurul Vienei. Adesea aducea dulciuri pentru a le oferi copiilor. Adulţilor Brahms
le părea deseori brusc şi sarcastic, iar uneori îndepărta alte persoane în afara celor cu
care se simţea comod. Elevul său, Gustav Jenner a scris: "Brahms a câştigat, pe bună
dreptate, reputaţia de a fi un morăcănos, deşi puţini ar putea fi la fel de adorabili precum el
[2]". Avea şi tabieturi care erau dezvăluite de către presa vieneză, precum vizita sa zilnică
la taverna Ariciul Roşu, favorita sa în Viena, iar presa remarca îndeosebi stilul său de a
merge cu mâinile strânse la spate, pe care îl imortaliza în caricaturi reprezentând şi un
arici roşu mergând alături de el. Cei care i-au rămas prieteni i-au fost foarte loiali, iar în
schimb, el oferea loialitate şi generozitate egală. A fost prieten de-o viaţă cu Johann
Strauss - fiul deşi se diferenţiau foarte tare în compoziţie. Brahms chiar s-a zbătut pentru a
ajunge la Theater an der Wien din Viena pentru premiera operetei lui Strauss, Die Göttin
der Vernunft, în 1897 înainte de moartea sa. Poate cel mai mare tribut pe care Brahms i l-
a pătut plăti lui Strauss a fost remarca sa că ar fi renunţat la orice ce dacă i-ar fi fost dat să
compună valsul Dunărea Albastră. O anectodă datând din vremea când Brahms a făcut
cunoştinţă cu Strauss este că fără ruşine, ultimul dintre ei a notat cuvintele 'vai, nu de
Brahms!' pe autograful faimosului vals.
Începând cu anii 1860, când lucrările sale se vindeau în număr mare, Brahms chiar
reuşise financiar. Prefera un stil de viaţă modest, însă, trăind într-un simplu apartament de
trei camere, având o servitoare. Dădea de pomană majoritatea banilor rudelor sale şi
sprijinea în anonimat un număr de tineri muzicieni.
Brahms era un perfecţionist extrem. De exemplu, este discutabil faptul că simfonia pe
care noi o numim Prima este prima simfonie a sa, din moment ce Brahms adesea
distrugea lucrări complete care nu se ridicau la standardele sale de calitate. Un alt factor
care a contribuit la perfecţionismul lui Brahms a fost acela că Schumann anunţase cu mult
înainte că Brahms avea să devină următorul mare compozitor după Beethoven, o
prevestire pe care Brahms era hotărît să o împlinească. Aceasta abia adăuga încrederea

113
de sine a compozitorului şi este posibil să fi amânat crearea Primei Simfonii. Însă Clara
Schumann a notat că Prima Simfonie a lui Brahms era un produs care nu reflecta natura
reală a compozitorului, considerând exuberanta mişcarea finală drept „prea briliantă“, ea
fiind inspirată de întuneric şi de mişcarea furtunoasă cu care se deschidea simfonia. Ea a
refuzat, însă, în a accepta senina Simfonie Secundă şi a fost un fan pe viaţă a acelei
celebre lucrări în Re major, una dintre rarele combinaţii compoziţionale foloste de Brahms.
Cât despre locul compozitorului în istoria muzicală, care îl îngrijora atât de mult, el s-
ar simţi astăzi neîndoielnic satisfăcut ştiind că posteritatea l-a plasat între cei trei mari "B"
ai compozitorilor germani — Bach, Beethoven şi Brahms.
Fiind unul dintre compozitorii cei mai de seamă ai tradiţiei muzicale clasice, Brahms
şi muzica sa au apărut în mare măsură în filme şi alte opere ale culturii populare. Pentru
exemple, vezi Johannes Brahms în film şi cultură populară.
Cărţi
Johannes Brahms: Viaţă şi Scrisori, ISBN 0198162340 de însuşi Brahms, editată de
Styra Avins, tradusă de Josef Eisinger (1998). O biografie cu note de subsol
cuprinzătoare la o colecţie cuprinzătoare a scrisorilor lui Brahms (unele traduse în
engleză pentru prima oară).
Brahms, Viaţa şi Opera sa, de Karl Geiringer, fotografii de Irene Geiringer (1987, ISBN
0306802236). O biografie şi discuţie despre produsul său muzical, suplementat şi
trimis spre fererire în corpul corespondenţei trimise către Brahms.
Charles Rosen discută un număr de imitaţii de Brahms ale lui Beethoven în Capitolul 9
al lucrării Distracţii Critice: Muzică Veche şi Nouă (2000; Cambridge, MA: Harvard
University Press, ISBN 0674177304).
Johannes Brahms: O biografie, de Jan Swafford. O cuprinzătoare (752 pagini) privire
asupra vieţii şi lucrărilor lui Brahms (1999; Vintage, ISBN 0679745823)

46. Camille Saint-Saëns

114
Camille Saint-Saëns (n. 9 octombrie 1835, Paris, Franţa - d. 16
decembrie 1921, Alger), compozitor francez din epoca romantică, rămas cunoscut datorit
operei sale cu caracter biblic, intitulată "Samson şi Dalila". Personajele, care trec prin
drame romantice, iubiri şi trădări, rămân clasice prin comportamentul lor universal valabil.
Filonul dramatic este construit şi condus prin mijloace muzicale tradiţionale, dar are un
aparat orchestral şi vocal impresionant, amintind de oratoriile lui Georg Friedrich Haendel
şi de muzica lui Christoph Willibald Gluck.
Saint-Saëns scrie în primul rând muzică simfonică (5 simfonii şi concerte), dintre care
cele mai reprezentative sunt „Simfonia a treia” şi „Simfonia pentru pian şi orgă”. Cele cinci
concerte pentru pian, trei pentru vioară şi două pentru violoncel îl situează pe compozitor
în rândul primilor creatori francezi de acest gen.
Ca pianist, a acordat o mare importanţă pianului-pedalier, devenit ulterior ineficient.
Dar, ca un veritabil romantic, Saint-Saëns scrie poeme simfonice, fiind creatorul acestui
gen în Franţa. Cea mai cunoscută dintre lucrările sale de acest gen este „Dans macabru”,
după o poezie de Henri Cazalis.

47. Georges Bizet

Georges Alexandre César Léopold Bizet (n. 25 octombrie 1838, Paris


- d. 3 iunie 1875, Bougival) a fost un compozitor francez al erei romantice, celebru mai
ales datorită operei sale Carmen.
Georges Bizet s-a născut la Paris în 1838. Tatăl său era profesor de canto, iar mama
pianistă amatoare. A început studiile muzicale la vârsta de 9 ani la Conservatorul din Paris,
avându-l profesor de compoziţie pe Jacques Halévy, cu fiica căruia se va căsători în 1869.
În 1857 obţine importantul Premiu al Romei şi studiază timp de trei ani în Italia. După
întoarcerea la Paris, se dedică compoziţiei şi îşi câştigă existenţa ca profesor particular de
115
muzică. În urma unei infecţii cronice a amigdalelor, face un reumatism articular acut cu
complicaţii cardiace şi moare la 3 iunie 1875, în vârstă de numai 36 de ani, trei luni după
premiera operei sale Carmen. Este înmormântat la cimitirul Père Lachaise din Paris.
Opere
Printre cele mai cunoscute opere se numără "Les pêcheurs de perles" ("Pescuitorii
de perle", 1863), "La jolie fille de Perth" ("Frumoasa fată din Perth", 1867) şi "Djamileh"
(1872).
Opera Carmen (1875), bazată pe o nuvelă de Prosper Mérimée, a rămas până în
prezent cea mai importantă creaţie a sa, deşi la premiera din Paris nu s-a bucurat de prea
mult succes. Totuşi, în acelaşi an, după moartea lui Bizet, opera înregistrează un succes
triumfal pe scena Operei de Stat din Viena. Pentru contemporani, trăsăturile veristice ale
operei au stârnit la început indignare: Intriga operei are loc într-un mediu de ţigănci cu
moravuri uşoare, muncitoare la o fabrică de ţigarete, dezertori, contrabandişti. Doar
toreadorul corespunde idealului unui erou de operă. Prin folosirea unor motive muzicale
caracteristice, ca Habanera şi Seguidilla, Bizet deschide drumul adoptării muzicii
tradiţionale spaniole, care a făcut şcoală până în secolul al XX-lea, în special prin
compozitorii francezi Emmanuel Chabrier sau Maurice Ravel, sau compozitorul rus
Ceaikovski.
Lista principalelor creaţii muzicale
 La Prêtresse ("Preoteasa", 1854), operetă
 Le Docteur miracle ("Doctorul minune", 1857), operă comică
 Don Procopio (1859), operă comică
 Les pêcheurs de perles ("Pescuitorii de perle" 1863), operă
 La jolie fille de Perth ("Frumoasa fată din Perth", 1867), operă
 L'Arlésienne (1872), muzică de scenă pe textul unei nuvele de Alphonse Daudet
 Carmen (1875), operă
 Djamileh (postum 1878), operă într-un act
 „Simfonie” în Do major (1855)
 „Variaţiuni cromatice” (1865)
 „Amintiri din Roma” (1869)
 „Jocuri de copii”, suită pentru pian (1971)
 „Patria”, uvertură simfonică (1874)

48. Max Bruch

116
Max Bruch (n. 6 martie 1838 în Köln – d. 2 octombrie 1920 în Berlin) a
fost un compozitor şi dirijor german.

49. Modest Petrovici Musorgski

Modest Petrovici Musorgski (în rusă Модест Петрович Мусоргский)


(n. 21 martie 1839 în Karevo, regiunea Pskov - d. 28 martie 1881 în Sankt Petersburg), a
fost un compozitor rus, care a devenit cunoscut prin operele sale muzicale pentru pian,
fiind considerat unul dintre marii compozitori ruşi din secolul al XIX-lea.
Modest Mussorgski el provine dintr-o familie înstărită din Karevo, regiunea Pskov
(Pleskau). El învaţă pianul, datorită mamei sale şi unei educatoare germane. A progresat
foarte rapid, astfel încât deja la vârsta de şapte ani poate cânta la pian unele compoziţii
muzicale ale lui Franz Liszt, iar la nouă ani prezintă concerte la pian ale lui John Field. Din
august 1849 ia lecţii de pian de la Anton Herke, iar în 1852 devine cadet la şcoala militară
din St. Petersburg, unde se va preocupa în mod deosebit de istorie, muzică religioasă şi
filozofie, devenind membru în corul condus de Pater Krupski. In acest timp apar primele
compoziţii muzicale ale sale, ca „Porte-enseigne Polka“. Intră în anul 1856 în regimentul
de gardă Preobraşenski, unde primeşte informaţii despre muzica compusă de Ludwig van
Beethoven, Franz Schubert şi Robert Schumann. După o criză, părăseşte regimentul în
iulie 1858 şi începe să lucreze la unele compoziţii muzicale împreună cu Mili Balakirev. In
urma unei vizite la Moscova în anul 1861, va fi impresionat de revolta iobagilor contra
regimului ţarist, revoltă care va cauza probleme financiare familiei sale, fiind nevoit să se
reîntoarcă acasă. Scrie câteva articole în ziarul cotidian „Comuna” Aici se va alătura unui
grup de compozitori, care în cursul timpului va fi cunoscut sub numele de "Grupul Cei
Cinci" cu care va un schimb de păreri despre artă, filozofie şi politică, printre ei sunt Mili
Balakirev, César Cui, Alexandr Porfirievici Borodin şi Nikolai Rimski-Korsakov. Ei încearcă
117
să reformeze ideile învechite şi profesionalismul academic rusesc. În această perioadă va
compune opera Boris Godunov.
Activitate
Modest Musorgski aparţinea Grupului Celor Cinci (alături de Mili Balakirev, Cesar
Kui, Nikolai Rimski-Korsakov şi Alexandr Porfirievici Borodin) cunoscuţi ca inovatorii
muzicii ruse. Creaţiile sale au înscris muzica de operă rusă pe linia operei cu caracter
naţional. Musorgski s-a folosit în creaţiile sale de piesele lui Nikolai Gogol ("Căsătoria" şi
"Târgul din Sorocinsk") şi de tragedia lui Puşkin "Boris Godunov", lucrare după care
muzicianul a compus opera cu acelaşi nume.
Musorgski a fost primul dintre aceşti artişti care a produs o capodoperă. Era cel mai
original şi mai puţin inclinat spre compromisuri. In anul 1868 a început să lucreze la
capodopera sa, "Boris Godunov", însă aceasta nu avea o acţiune propriu-zisă, ci era mai
degraba o serie de procesiuni. Este terminată în 1869, după cincisprezece luni de muncă.
Din păcate, partitura a fost respinsă de conducerea unor case de operă şi a unor teatre,
din diverse motive, printre care şi acela că nu avea un personaj principal feminin. Lucrarea
va fi revizuită şi terminată abia în 1874.
"Hovanşcina", următoarea încercare a lui Musorgski, este scrisă pe un libret propriu
şi tratează un subiect legat de reformele lui Petru cel Mare. Procedeele noi aduse de
Musorgski în ceea ce priveşte spectacolele de operă sunt crearea poporului ca personaj
principal colectiv, de aici rezultând prezenţa unor coruri numeroase care caracterizau
starea de spirit a acestuia.
Alte compozitii: "Cântecele şi dansurile morţii" (1877), "Tablouri dintr-o expoziţie"
(1874), ciclurile "Fără soare" (1874), "Colţul copiilor" ş.a.
Observatii
În semn de omagiu adus memoriei prietenului său, Rimski–Korsakov a pregătit
pentru tipar toate manuscrisele acestuia, printre care şi "Boris Godunov": "Deşi probabil
am să fiu înjurat pentru ca fac acest lucru, am să-l revizuiesc pe "Boris Godunov". Sunt o
mulţime de absurdităţi în armoniile lui şi uneori şi în melodii. Din păcate, nimeni nu va
înţelege de ce procedez astfel". Ulterior, ediţia Rimski–Korsakov a fost imediat prezentată
în toate teatrele de operă din lume şi continuă să fie şi astăzi. Partitura originală integrală
a vazut lumina tiparului abia in 1928, însă a fost imposibil de prezentat pe scenă.

50. Piotr Ilici Ceaikovski

118
Piotr Ilici Ceaikovski, în limba rusă Пётр Ильиич Чайкоивский, (n. 25
aprilie, pe stil nou 7 mai 1840, Kamsko-Wotkinski Sawod, azi oraşul Ceaikovski - d. 25
octombrie, pe stil nou 6 noiembrie 1893, Sankt Petersburg) a fost un compozitor rus.
A fost al doilea fiu născut într-o familie burgheză. Tatăl său, inginer de mine, şi mama
sa, de origine franceză, se hotărâseră să-l îndrume pe tânărul Piotr să urmeze studii de
drept. Cu toate acestea, de la vârsta de 5 ani, el a început să studieze pianul. În anul 1854
a murit mama sa, fapt ce i-a pricinuit o adâncă tristeţe.
A urmat colegiul de jurisprudenţă, a luat diploma în drept şi s-a angajat ca secretar la
Ministerul Justiţiei. În acelaşi timp, se ocupa de muzică, în calitate de amator. Munca sa la
minister nu-i stârnea nici un interes, motiv pentru care i-a scris surorii sale "au făcut din
mine un funcţionr, şi încă unul prost". În fine, în 1863, împotriva hotărârii familiei,
părăseşte slujba de la minister şi începe să studieze muzica cu Anton Rubinstein.
În 1866, după ce a terminat studiile de muzică, Nikolai Rubinstein, fratele lui Anton, i-
a oferit postul de profesor de teorie muzicală la proaspăt înfiinţatul Conservator din
Moscova, post pe care l-a ocupat până în 1878. În această periodă a compus Simfonia
nr.1 în sol minor, op. 13 („Vise de iarnă”). S-a împrietenit cu mai mulţi membri din grupul
celor cinci compozitori ruşi, astfel că dedică uvertura fantezie "Romeo şi Julieta"
fondatorului grupului, Mili Balakirev.
În vara anului 1872 compune Simfonia a 2-a în do minor (numită şi "Mica Simfonie
Rusă", "Mica Rusie" sau "Ucraina") op.17, pe teme ucrainiene şi ruseşti, iar în iarna anului
1874 dă prima reprezentaţie cu un concert de pian. În vara anului 1875 compune Simfonia
a 3-a.
În anul 1876 se întâleşte cu Nadedja von Meck, o mare admiratoare a sa, care timp
de 13 ani îi va vărsa o pensie alimentară de 6.000 de ruble pe an, fapt care i-a îmbunătăţit
simţitor situaţia materială, dar relaţiile lor erau "strict epistolare". Simfonia a 4-a, în la
minor, op. 36, compusă în 1877, îi este dedicată doamnei von Meck.
În luna iulie a anului 1877, Ceaikovski va trăi unul din episoadele cele mai nefericite
ale vieţii sale. Pentru a pune capăt speculaţiilor privind homosexualitatea sa, se căsătorşte
cu Antonia Milioukova, o fostă elevă a sa, care nutrea o reală pasiune pentru el. Căsătoria
a fost un eşec deplin. Nemaiputând să suporte prezenţa soţiei sale, Ceaikovski încearcă

119
să se sinucidă, prin încercarea de a se îmbolnăvi de pneumonie. Scurt timp după aceea
se desparte de Antonia.
Compune primul său balet, în 4 acte, "Lacul lebedelor" (libretul de V. Beghicev şi V.
Geltzer). Premiera a vut loc la Sankt Petersburg, la „Teatrul Mariinski”, pe 15 ianuarie
1895, dar a fost un eşec, datorită unei puneri în scenă nepotrivite. Abia peste 30 de ani a
fost definitivată trama baletului. Compune şi o operă, Evgheni Oneghin, libretul fiind extras
dintr-un roman de Aleksandr Puşkin.
Spre 1880 reputaţia lui Ceaikovski creşte considerabil în Rusia, numele său începând
să fie cunoscut şi în străinătate, în urma unor călătorii întreprinse în acel an. Cu această
ocazie se întâlneşte cu marii compozitori ai vremii Johannes Brahms şi Antonín Dvořák.
Perioada petrecută în Italia i-a inspirat mai multe piese muzicale, între care şi
Capriccio italian op.45. Tot în 1880 a compus şi Serenada pentru orchestră de coarde
op.48 şi Uvertura solemnă “Anul 1812” op.49.
Un an mai târziu, moare marele său prieten Nikolai Rubinstein. Puternic afectat,
Ceaikovski compune minunatul Trio pentru pian "În amintirea unui mare artist", dedicată
defunctului său prieten.
În 1885 compune Simfonia “Manfred” op.58, după Byron. Urmează în anul 1888
Simfonia a 5-a în mi minor op.64, apoi, în 1889, al doilea balet al său, Frumoasa din
pădurea adormită, un balet-feerie în trei acte cu prolog pe libret de I. Vsevolojski şi Marius
Petipa după povestea lui Charles Perault, în coregrafia lui Marius Petipa. Pemiera a avut
loc pe 3 ianuarie 1890 la „Teatrul Mariinski” din Sankt-Petersburg şi a fost un adevărat
triumf.
În 1890 a compus o operă în trei acte, cu şapte tablouri, pe un libret inspirat de o
nuvelă de Aleksandr Puşkin: Dama de pică.
În anul 1890, Nadedja von Meck întrerupe finanţarea lui Ceaikovski. Motivul oficial
constă în "probleme financiare". Se pare însă că adevăratul motiv consta în faptul că a
aflat de homosexualitatea compozitorului, moment în care, profund şocată, a întrerupt
brusc corespondenţa cu el. Se mai spune că ea avea în plan să o mărite pe una din fiicele
sale cu Ceaikovski, proiect incompatibil cu tendinţele sexuale ale acestuia.
Acest episod a fost o grea lovitură pentru Ceaikovski. În 1891 a întreprins o călătorie
în Statele Unite ale Americii. Acolo îşi dirijează lucrările cu ocazia inaugurării sălii de
concete Carnegie Hall, şi are un succes remarcabil.
În anul 1892 termină al treilea balet al său, în două acte, Spărgătorul de nuci, după
basmul „Spărgătorul de nuci şi regele şoarecilor” de E. T. A. Hoffmann care, în mod
surprinzător, nu are succesul scontat. Abia peste câteva decenii obţine succesul pe care îl

120
merită, fiind în prezent unul din baletele cele mai frecvent reprezentate şi apreciate de
public.
Pe data de 6 noiembrie 1893, la nouă zile după ce a terminat Simfonia a 6-a în si
minor "Patetica" op.74, Ceaikovski moare de holeră pentru că a băut apă nesterilizată din
râul Neva. Acesta este motivul oficial. Unii cred că actul a fost deliberat, deci o sinucidere,
după ce a fost descoperită relaţia homosexuală pe care o avea cu nepotul unui nobil rus.
Indiferent de motivul real, a beneficiat de funeralii naţionale, la care au luat parte aproape
8.000 de persoane, fiind înmormântat la mănăstirea Alexandr Nevsky din Sankt
Petersburg.
Opera lui Ceaikovski reprezintă o fericită sinteză între operele clasice occidentale şi
tradiţia rusă, reprezentată în epocă şi de Modest Petrovici Musorgski şi de Grupul celor
Cinci.
Viaţa zbuciumată a lui Ceaikovski i-a inspirat lui Ken Russell filmul The music lovers
(1970, Amanţii muzicii).
Principalele lucrări
Balete
 Lacul lebedelor, Op. 20 (1875-76)
 Frumoasa din pădurea adormită, Op. 66 (1888-89)
 Spărgătorul de nuci, Op. 71 (1891-92)
Simfonii
 Simfonia nr. 1 în sol minor (Visuri de iarnă), op. 13 (1866)
 Simfonia nr. 2 în do minor (Mica Simfonie Rusă), op. 17 (1872)
 Simfonia nr. 3 în Re major (Poloneză), op. 29 (1875)
 Simfonia nr. 4 în fa minor, op. 36 (1877)
 Simfonia Manfred, op. 58 (1885)
 Simfonia nr. 5 în mi minor, op. 64 (1888)
 Simfonia nr. 6 în si minor (Patetica), op. 74 (1893)
Uverturi
 L'Orage, op. 76 (1864)
 Uvertura în fa major (1865, rev. 1866)
 Uvertura solemnă după imnul naţional danez, op. 15 (1866, rev. 1892)
 Fatum, Op. 77 (1868)
 Uvertura Fantezie "Romeo si Julieta" (1869, rev. 1870, 1880)
 La Tempête, op. 18 (1873)
 Marş slav, op. 31 (1876)
 Francesca da Rimini, op. 32 (1876)

121
 Capriccio Italien, op. 45 (1880)
 Serenadă pentru coarde, op. 48 (1880)
 Uvertura 1812, op. 49 (1880)
 Hamlet, op. 67 (1888)
 Voevoda, op. 78 (1890-91)
Concerte
 Concert pentru pian nr. 1 în si bemol minor, op. 23 (1874-75, rev. 1879 et 1889)
 Serenadă melancolică, op. 26 (1875)
 Variaţiuni pe o temă rococo, op. 33 (1876)
 Vals-Scherzo, op. 34 (1877)
 Concert pentru vioară în Re major, op. 35 (1878)
 Concert pentru pian nr. 2 în Sol major, op. 44 (1879-80)
 Concert fantezie, op. 56 (1884)
 Pezzo Capriccioso, op. 62 (1887)
 Concert pentru pian nr. 3 în Mi bemol major, op. 75 (1893)
 Andante şi Finale, op. 79 (1897)
Suite
 Suita nr. 1 în re minor, Op. 43 (1878-1879)
 Suita nr. 2 în Do major, Op. 53 (1883)
 Suita nr. 3 în Sol major, Op. 55 (1884)
 Suita nr. 4 în Sol major, "Mozartiana", Op. 61 (1887)
Deasemenea, Ceaikovski a extras şase scene din baletul Spărgătorul de nuci, pe care le-a
reunit în:
 Suita "Spărgătorul de nuci", Op. 77a (1892)
Muzică de cameră
 Cvartet pentru coarde în Si bemol major (1865)
 Cvartet pentru coarde nr. 1 în Re major, op. 11 (1871)
 Cvartet pentru coarde nr. 2 în Fa major, op. 22 (1873-74)
 Cvartet pentru coarde nr. 3 în mi bemol minorr, op. 30 (1876)
 Amintire despre un loc drag, op. 42 (1878)
 Trio ppentru pian în la minor, op. 50 (1918-2002)
 Amintire din Florenţa, op. 70 (1890)
Piese pentru pian
Din multele piese pentru pian, cea mai cunoscută este:
 Anotimpurile op. 37b

122
Muzică de scenă
 Snégourotchka, op. 12 (1873)
Opere
Ceaikovski a compus 10 opere, din care cele mai celebre sunt Evgheni Oneghin şi Dama
de pică, permanent prezente în repertoriul liric actual. Celelalte opere ale sale, deşi rareori
interpretate în afara Rusiei, sunt totuşi remarcabile. Cele mai cunoscute:
 Evgheni Oneghin (1878)
 Fecioara din Orléans (1878-79)
 Mazeppa (1881-83)
 Dama de pică (1890)
 Iolanta (1891).

51. Antonin Dvorak

52. Edvard Grieg


Edvard Hagerup Grieg (n. 15 iunie 1843 Bergen - d. 4 septembrie 1907 Bergen) a
fost un compozitor norvegian.
Viaţa şi opera lui Edvard Grieg sunt strâns legate de istoria Norvegiei. Norvegia
devine independentă de regatul Danemarcei şi primeşte prima constituţie la 17 mai 1814
în Eidsvoll lângă Christiania (care din 1924 se numeşte Oslo). În 20 octombrie 1814 se
semnează un tratat de uniune cu Suedia. În această uniune Norvegia joacă de la început
un loc secundar şi în 1905 Norvegia se proclamează stat independent şi moarchie. Edvard
Grieg a fost primul mare muzician din Norvegia. Muzica lui este în mare parte pe teme din
muzica populară norvegiană.
Familia lui Edvard Grieg este originară din Scoţia, străbunicul lui Edvard, Alexander
Grieg a emigrat în 1770 în Norvegia. Pianistul Glenn Gould este de asemenea un
descendent a acestei famili. Primele lecţii de pian le ia de la mama lui Gesine Grieg,
începând din 1849. În 1858 pleacă la conservatoriul din Leipzig pe care îl termină în 1862.
După un prim concert în Bergen, pleacă la Copenhaga unde compune opusurile 6,7,8.
Pleacă în Italia unde îl întâlneşte în 1866 pe Ibsen. În 1867 devine dirijor la societatea
filarmonică din Oslo şi la 11 iunie se căsătoreşte cu Nina Hagerup, o verişoară de a lui. În
1869 Concertul pentru pian şi orchestră în LA-minor, opus 16 este prezentat pentru prima
oară la Copenhaga. Din 1875 începe să lucreze la drama lui Ipsen 'Peer Gynt'. Întreprinde
o serie de turnee în Danemarca, Germania şi Olanda. În 1888 'Suita Peer Gynt I' este
prezentată prima dată la Leipzig, aici Grieg se întîlneşte cu Brahms şi Ceaikovski. În anii
următori Grieg va întreprinde turnee de concerte în toată Europa, cu orchestre renumita ca
123
Filarmonica din Berlin sau orchestra Concertgebouw din Olanda. Este ales membru al
academiilor din Suedia, Paris, doctor onorific al universităţilor din Cambridge şi Oxford, în
1904 are loc o întîlnire cu împăratul german Wilhelm al II-lea. În anul morţi sale 1907
Edvard Grieg mai susţine concerte în München, Berlin, Kiel, Oslo şi Copenhaga.
Opera
 Fire klaverstykker, Opus 1
 Fire sanger, Opus 2
 Poetiske tonebilder, Opus 3
 Seks dikt, Opus 4
 Hjertets melodier, Opus 5
 Humoresker, Opus 6
 Klaversonate i e-moll, Opus 7
 Fiolinsonate nr.1, i F-dur, Opus 8
 Romanser og ballader, Opus 9
 Fire romanser, Opus 10
 I høst, Opus 11
 Lyriske stykker I, Opus 12
 Fiolinsonate nr. 2 i G-dur, Opus 13
 To symfoniske stykker, Opus 14
 Romanser, Opus 15
 Klaverkonsert i a-moll, Opus 16
 25 norske folkeviser og danser, Opus 17
 Romanser og sanger, Opus 18
 Folkelivsbilder, Opus 19
 Foran Sydens kloster, Opus 20 /
 Fire dikt fra Fiskerjenten av Bjørnson, Opus 21
 Sigurd Jorsalfar, Opus 22
 Peer Gynt, Opus 23 (Henrik Ibsen)
 Ballade i g-moll, Opus 24 / Ballade g-Moll, Opus 24
 Seks dikt, Opus 25
 Fem dikt, Opus 26
 Strykekvartett i g-moll, Opus 27
 Fire albumblad, Opus 28
 Improvisata over to norske folkeviser, Opus 29
 Album for mannssang, Opus 30
 Landkjenning, Opus 31

124
 Den bergtekne, Opus 32
 12 melodier til dikt av A. O. Vinje, Opus 33
 To elegiske melodier, Opus 34
 Norske danser, Opus 35
 Cellosonate i a-moll, Opus 36
 Valse-kapriser, Opus 37
 Lyriske stykker II, Opus 38
 Romanser, Opus 39 #
 Fra Holbergs tid, Opus 40 /
 Klaverstykker etter egne sanger I, Opus 41
1. Vuggesang (Opus 9, Nr. 2.)
2. Lille Haakon (Opus 15, Nr. 1)
3. Jeg elsker dig (Opus 5, Nr. 3)
4. Hun er så hvid (Opus 18, Nr. 2)
5. Prinsessen
6. Jeg giver mitt dikt til våren (Opus 21, Nr. 3)
 Bergliot, Opus 42 (Bjørnstjerne Bjørnson)
 Lyriske stykker III, Opus 43
 Fra fjell og fjord, Opus 44
 Fiolinsonate nr. 3 i c-moll, Opus 45
 Peer Gynt-suite nr. 1, Opus 46
1. Morgenstemning (Opus 23, Nr. 13)
2. Åses død (Opus 23, Nr. 12)
3. Anitras dans (Opus23, Nr. 16)
4. I Dovregubbens hall (Opus 23, Nr. 8)
 Lyriske stykker IV, Opus 47
 Seks Sanger, Opus 48
 Seks dikt, Opus 49
 Scener fra Olav Trygvason, Opus 50
 Gammelnorsk romanse med varasjoner, Opus 51
 Klaverstykker etter egne sanger II, Opus 52
1. Modersorg (Opus 15, Nr. 4)
2. Det første mote (Opus 21, Nr. 1)
3. Du fatter ej bølgernes evige gang (Opus 5, Nr. 2)
4. Solveigs sang (Opus 23, nr. 18) (Opus 23, Nr. 19)
5. Kjærlighed (Opus 15, Nr. 2)

125
6. Gamle mor (Opus 33, Nr. 7)
 To melodier for strykeorkester, Opus 53
 Lyriske stykker V, Opus 54
 Peer Gynt-suite nr. 2, Opus 55
1. Bruderovet. Ingrids klage (Opus 23, No. 4)
2. Arabisk dans (Opus 23, No 15)
3. Peer Gynts hjemfart. Stormfull aften på havet (Opus 23, nr. 19) (Opus 23,
No. 21)
4. Solveigs sang (Opus 23, nr. 11) (Opus 23, No. 19)
 Tre orkesterstykker fra Sigurd Jorsalfar, Opus 56
1. Forspill (Ved mannjevningen) (Opus 22, No. 2)
2. Intermezzo (Borghilds drøm) (Opus 22, No. 1)
3. Hyldningsmarsj (Opus 22, No. 4)
 Lyriske stykker VI, Opus 57
 Norge, Opus 58
 Elegiske dikt, Opus 59
 Dikt (Vilhelm Krag-sangene), Opus 60
 Barnlige sanger, Opus 61
 Lyriske stykker VII, Opus 62
 Nordiske melodier, Opus 63
 Symfoniske danser, Opus 64 /
 Lyriske stykker VIII Opus 65
 Norske Folkeviser, Opus66
 Haugtussa, Opus 67
 Lyriske stykker IX, Opus 68
 Fem dikt, Opus 69
 Fem dikt, Opus 70
 Lyriske stykker X, Opus 71 /
 Slåtter, Opus 72 #
 Stemninger, Opus 73

53. Nikolai Rimsky-Korsakov

126
54. Giacomo Puccini

Giacomo Antonio Domenico Michele Secondo Maria Puccini (n. 22


decembrie 1858, Lucca/Italia - d. 29 noiembrie 1924, Bruxelles/Belgia) a fost un
compozitor italian de muzică de operă, reprezentant al curentului artistic realist numit în
Italia verismo (ital. vero = adevărat).
Puccini s-a născut într-o familie cu tradiţii muzicale. Tatăl său, Michele, conducea
orchestra orăşenească din Lucca, era organist al Domului din localitate şi compusese
câteva opere de calitate modestă, un Miserere şi câteva cantate pe teme religioase. A
murit tânăr, când Giacomo avea doar 5 ani. Primele lecţii de muzică le primeşte de la
unchiul lui, Fortunato Maggi, care nu îl consideră prea dotat. Continuă studiile cu Carlo
Angeloni, avându-l coleg pe viitorul compozitor Alfredo Catalani. Cu Angeloni, Puccini face
progrese. În martie 1876 asistă în oraşul Pisa la o reprezentaţie cu opera Aida de
Giuseppe Verdi şi din această clipă visează să devină compozitor de opere. În acelaşi an
compune un Preludiu simfonic, doi ani mai târziu un Motet şi un "Credo", cu a căror
execuţie obţine un oarecare succes. În toamna lui 1880 pleacă la Milano, unde - cu
sprijinul financiar din partea reginei Margherita a Italiei - se înscrie la Conservator, avându-
l ca profesor pe Amilcare Ponchielli.
Pe 31 mai 1884 are loc la Teatro Dal Verme din Milano premiera primei sale opere,
"Le Villi", cu care recoltează succes din partea publicului şi a criticii. După o muncă asiduă
de câţiva ani, i se reprezintă la Teatro alla Scala din Milano opera "Edgar", de data
aceasta fără vreun succes deosebit. Şase ani mai târziu, pe 1 februarie 1895, obţine un
succes triumfal cu opera "Manon Lescaut", executată în premieră pe scena teatrului Regio
din Torino.
Tot în acest teatru, pe 1 februarie 1896, are loc premiera operei "La Bohème"
(Boema), sub bagheta dirijorului Arturo Toscanini. În concluzia cronicei sale, criticul
muzical Carlo Bersezio scrie: "La Bohème (Boema) nu va lăsa probabil urme deosebite în
teatrul nostru". Opera se va impune totuşi mai târziu după o reprezentaţie la teatrul din
Palermo şi apoi pe scenele principalelor teatre de operă din Italia. În ziua de 14 ianuarie
1900 se reprezintă în premieră la Teatro Costanzi din Roma opera "Tosca", în rolul titular
soprana româncă Hariclea Darclée. Deja la prima arie a tenorului, Recondita armonia,

127
succesul este asigurat, pentru ca după aria sopranei, Vissi d'arte, publicul să aplaude în
picioare.
În anul 1904, Puccini se căsătoreşte cu Elvira Bonturi, cu care va avea un fiu, Tonio.
Pe 17 februarie, reprezentarea operei "Madame Butterfly" la Milano se soldează cu un
adevărat dezastru. Abia după o refacere a libretului şi a muzicii, opera capătă audienţă la

public, după o prezentare, câteva luni mai târziu, la Teatro Grande din Brescia ['breʃ:a ].

În 1910, debutează cu succes în New York la Metropolitan Opera cu "La Fanciulla del
West": dirijor este Arturo Toscanini, solist Enrico Caruso. Tot la Metropolitan Opera, va
avea loc premiera pe 14 decembrie 1918 a Tripticului de opere în câte un act, "Il Tabarro",

"Suor Angelica" şi "Gianni Schicchi" ['ʤan:i s'kik:i ].

În anul 1921, Puccini se mută în oraşul Viareggio, unde începe să lucreze la compunerea
operei "Turandot". Opera va rămâne însă neterminată. Puccini moare la 29 noiembrie
1924, într-o clinică din Bruxelles, la câteva zile după o operaţie la gât, în urma unui cancer
al laringelui. Opera "Turandot", în versiunea neterminată, va fi reprezentată pe 25 aprilie
1926 la Teatro alla Scala din Milano, sub conducerea muzicală a lui Arturo Toscanini. În
reprezentaţiile ulterioare, opera va fi prezentată cu completările făcute de Franco Alfano
după schiţele rămase de la Puccini.
Creaţia artistică a lui Giacomo Puccini se întinde pe o perioadă de 40 de ani, din 1884
până în 1924, timp în care a compus 12 opere. Acest număr restrâns dovedeşte o dată
mai mult exigenţa artistică deosebită a compozitorului. Succesul enorm de care s-au
bucurat operele lui Puccini încă din timpul vieţii sale, dăinuie până în ziua de astăzi şi este
în continuă creştere.
Operele lui Puccini, cu data şi locul premierei
 "Le Villi", 31 mai 1884, Teatro dal Verme, Milano
 "Edgar", 21 aprilie 1889, Teatro alla Scala, Milano
 "Manon Lescault", 1 februarie 1893, Teatro Regio, Torino
 "La Bohème", 1 februarie 1896, Teatro Regio, Torino
 "Tosca", 14 ianuarie 1900, Teatro Costanzi, Roma
 "Madame Butterfly", 17 februarie 1904, Teatro alla Scala, Milano
 "La Fanciulla del West", 10 decembrie 1910, Metropolitan Opera, New York
 "La rondine", 27 martie 1917, Opera din Monte Carlo
 "Il trittico": "Il Tabarro", "Suor Angelica", "Gianni Schicchi", 14 decembrie 1918,
Metropolitan Opera, New York
 "Turandot", postum 25 aprilie 1926, Teatro alla Scala, Milano

128
55. Alexander Scriabin

56. Sergei Rachmaninoff

129