1. Funcţiile economice ale statului.

„Eşecurile" statului

Funcţiile îndeplinite de stat sunt dinamice „în timp" şi „spaţiu". Ele sunt dependente de
circumstanţele istorice concrete, de priorităţile politice şi economice ale statului.
In economiile modeme, statul contemporan intervine sub diverse forme pentru a remedia
defecţiunile apărute în mecanismul de funcţionare a pieţei. Dar, indiferent de activităţile pe care
le desfăşoară, statul îndeplineşte obligatoriu o serie defuncţii, inclusiv:

- asigurarea legislativă a activităţii economice, stabilirea „regulilor jocului" (elaborarea,

adoptarea şi aplicarea legilor, care apără drepturile de proprietate, reglementează activitatea
întreprinderilor, băncilor, burselor, determină ordinea fiscală etc.);
- susţinerea stabilităţii politice şi economice;
- reglementarea „monopolului natural";
-furnizarea bunurilor publice (a mărfurilor şi serviciilor a căror ofertă are costul de
extindere la o nouă persoană egal cu zero şi de consumul cărora indivizii nu pot fi privaţi:
apărarea naţională; menţinerea ordinii de drept, serviciile de standardizare minimală în domeniul
educaţiei şi ocrotirii sănătăţii, al asigurării sociale;
-redistribuirea veniturilor şi susţinerea păturilor vulnerabile;
-reglementarea efectelor externe (externalităţilor) ale pieţei: neutralizarea efectelor
negative şi stimularea efectelor pozitive pentru persoanele terţe;
-minimizarea costurilor de tranzacţie (prin intermediul apărării drepturilor de proprietate,
controlului respectării contractelor, prestarea serviciilor publice).

Implicarea statului în activitatea economică, conform experienţei mondiale, trebuie să

aibă un caracter selectiv (să soluţioneze problemele faţă de care antreprenoriatul privat este
indiferent) după principiul necesităţii (priorităţii) publice (unde este necesar), spre deosebire de
logica acţiunii relaţiilor de piaţă (unde este posibil). Obiectele reprezentative ale reglementării de
stat, cu o valoare înaltă din punct de vedere al bunăstării şi securităţii societăţii, sunt: principalele
resurse de producţie. Pentru utilizarea lor raţională, statul stabileşte anumite „reguli de joc" cu
privire la circulaţia resurselor naturale, de muncă şi de capital; obiectele infrastructurii (sistemul
de telecomunicaţii, transport, asigurarea cu gaze, energie termică, apă). Gestiunea centralizată a
acestor sisteme se efectuează prin intermediul programelor naţionale de dezvoltare, precum şi al
„pachetului" de măsuri pentru reglementarea monopolului „natural";

-serviciile cu utilitate socială dominantă: serviciile de educaţie, de ocrotire a sănătăţii şi

de asigurare socială. Accesibilitatea lor pentru toţi membrii societăţii la nivelul „minimului
social" este garantată de stat (realizarea unor studii şi forme de educaţie gratuită, a poliţei de
asigurare medicală). De asemenea, statul reglementează „tehnologia" şi procedura acordării
acestor servicii sectorului privat;
-serviciile cu utilitate socială exclusivă: asigurarea apărării naţionale, asigurarea gestiunii
centralizate. Producerea lor este asigurată integral de către stat.

Cu privire la un „stat puternic"

în teoria şi practica modernă a etatismului, ţinându-se seama de complexitatea şi modificarea
calitativă a funcţiilor statului, nu se mai pune accentul pe problema „cantităţii" (mai multă - mai
puţină), caracteristică discuţiilor mai vechi dintre liberali şi dirijişti. Devin acum actuali
parametrii calitativi ai activităţii „centrului", este vorba despre formarea unui stat puternic şi
eficient, capabil să asigure securitatea naţională şi bunăstarea cetăţenilor săi.

Termenul „puternic", aplicabil la stat, nu înseamnă „mare" sau forţă (militară). Această calitate
presupune că sunt formate şi acţionează eficient structurile de stat, sunt distinct „repartizate"
funcţiile lui şi, de asemenea, că este determinat caracterul corelaţiei cu instituţiile pieţei şi cu
organizaţiile nonguvernamentale.

2. „Eşecurile" reglementării de stat

Pe lângă „laturile forte", statul are şi „metehne": în anumite situaţii, mecanismul reglementării
de stat nu este apt să asigure repartiţia şi utilizarea resurselor publice. Expansiunea statului (mai
ales cea dură şi de lungă durată) este însoţită de multiple deficienţe:

-încetinirea ritmurilor de creştere economică;

-diminuarea competitivităţii producţiei naţionale;
-limitarea, iar adeseori, denaturarea informaţiei folosită pentru adoptarea deciziilor
centralizate;
-imperfecţiunea procesului politic;
-birocratizarea şi coruperea aparatului administrativ de stat;
-dezechilibrul bugetar cauzat de obligaţiunile exagerate ale statului;
-incapacitatea de previziune şi de exercitare efectivă a autorităţii „centrului" asupra
efectelor deciziilor adoptate.

Instituţiile pieţei şi cele ale statului, în urma „diviziunii muncii", se pot completa cu succes şi, în
mare măsură, pot să compenseze dificultăţile fiecăruia. Sistemul mixt de administrare permite
aplicarea eficientă a intereselor „individuale" şi a celor „publice". Cu ajutorul pârghiilor
economiei de piaţă, se realizează creşterea cointeresării şi intensificarea motivaţiei activităţii
subiecţilor.
Datorită reglementării de stat, se creează posibilitatea de a menţine ordinea social-economică şi
stabilitatea în societate, de a respecta interesele comune ale cetăţenilor.

3. Teoria alegerii publice.Circuitul economico-politic

Natura statului modern, în cadrul neoinstituţionalismului, este determinată de pe poziţiile

„schimbului specific" cu populaţia.
Incursiune în ştiinţă „Teoria alegerii publice se referă la modul în care statele iau deciziile cu
privire la impozite, cheltuieli, reglementări şi alte probleme de politică economică. Analog cu
jocul pieţelor, jocul de pe scena politică trebuie să pună de acord nevoile oamenilor 40 pentru
bunuri colective cu posibilitatea economiei de a furniza aceste bunuri. Principalele deosebiri
constau în faptul că participanţii cei mai importanţi la jocul politic, politicienii, sunt preocupaţi,
în primul rând, de câştigarea alegerilor, în timp ce participanţii cei mai importanţi la jocul
pieţelor, firmele, au ca obiectiv obţinerea de profit".(P.Samuelson, W.Nordhaus. „Economie
politică". Bucureşti, 2000, p. 344) Pornind de la criteriile economiei de piaţă, se studiază relaţiile
din sfera publică şi activitatea instituţiilor politice. Făcând abstracţie de destinaţia socială a
statului, considerăm că el nu poate fi idealizat şi personificat, aşteptându-se de la el doar acţiuni
optimale. Conform teoriei alegerii publice, în politică, ca şi în economie, indivizii tind să-şi
maximizeze rezultatele în propriile interese, ghidaţi de principiul beneficiului personal.
Teoria alegerii publice a apărut la mijlocul sec.XX, odată cu necesitatea studierii mecanismului
politic de formare a deciziilor macroeconomice. Ea cercetează principiile şi metodele de care se
conduc în activitatea lor funcţionarii publici. Joseph Schumpeter a pus bazele teoriei alegerii
publice în lucrarea „Capitalism, socialism şi democraţie" (1942).Studiile elaborate, ulterior, de
James Buchanan şi Gordon Tullock au venit în sprijinul controlului şi echilibrului puterii
executive. Funcţionarii publici acţionează, mai întâi de toate, conduşi de propriile interese:
îmbunătăţirea stării materiale, consolidarea carierei şi avansarea în serviciu, susţinerea
administraţiei şi/sau a electoratului. Interesele lor personale pot fi nu doar ineficiente, dar şi
dubioase de pe poziţijle intereselor publice integrate.
Circuitul economico-politic îmbinarea strânsă a economiei şi politicii, interdependenţa dinamicii
proceselor economice cu acţiunile statului produc circuitul economico-politic specific. Spre
deosebire de circuitul economic, în acest caz funcţionează alţi agenţi - electoratul şi politicienii.
Interacţiunea lor are loc în cadrul unor pieţe deosebite: piaţa politică şi piaţa bunurilor publice
(vezi figura 16.1). Piaţa politică reprezintă un mecanism care îmbină politicienii cu electoratul
(alegătorii), de pe poziţiile unor nevoi şi interese interdependente. Politicienii sunt interesaţi în
alegerea lor în structurile de stat, de dobândirea unor drepturi stabilite. Cu acest scop ei
realizează publicitate politică, campanii electorale cu programe şi promisiuni, atractive pentru
electorat. Politicienii se comportă astfel încât şansele lor de a fi aleşi să crească la maximum.
Electoratul, „selecţionând" informaţia politică, acordă preferinţele sale şi „voturile" politicienilor
cu autoritate, delegându-le astfel dreptul de decizie. „Spre deosebire de deciziile private, alegerea
colectivă are un caracter, esenţialmente, indivizibil, rezultatul fiind unic pentru fiecare problemă
abordată".Interacţiunea electoratului şi a politicienilor continuă şi pe piaţa serviciilor publice.
Populaţia prezintă cererea pentru serviciile sociale semnificative, pentru care „răspunde" statul -
servicii de ocrotire a sănătăţii, educaţie, securitate, gestiune centralizată. Pentru satisfacerea
nevoilor alegătorilor, politicienii vor adopta legile şi deciziile necesare. Procesul organizării şi
soluţionării programelor de stat, a legilor, procedurilor este realizat de structuri specifice,
reprezentate de birocraţie. Birocraţia, în sensul său iniţial, prezumă puterea acţionarilor
publici. în sens pozitiv, ea caracterizează activitate profesională a funcţionarilor de stat. însă, în
viaţa reală, birocraţii, de altfel ca şi politicienii, urmăresc satisfacerea propriilor interese, deseori,
făcând abuz de putere. Statul modern constituie un organism destul de eterogen, care constă din
multiple organizaţii şi structuri, cu interese de serviciu „proprii". în afară de aceasta, funcţionarii
aparatului de stat, de regulă, resimt asupra lor presiunea diferitelor grupuri de lobbysm şi apără
interesele unor persoane cu influenţă.
Lobbysmul reprezintă o metodă de influenţă asupra puterii reprezentative cu scopul de a lua o
decizie politică convenabilă pentru un grup mic de alegători. Astfel, adoptarea unor decizii de
stat în interesele elitei politice şi ale unor grupuri sociale aparte, ce manifestă un lobbysm
agresiv, conduce la creşterea costurilor agregate şi aduce enorme prejudicii întregii societăţi.

Despotismul de stat poate fi limitat şi contracarat de către „opoziţia" sociala — instituţii

democratice şi de drept mature. Este dovedit empiric că doar în cadrul formării structurilor
valoroase ale societăţii civile este posibilă asigurarea unui anumit echilibru de interese ale
diferitelor pături sociale şi reflectarea lor sub forma unei politici de stat „medii ponderate".
 4. Obiectivele şi instrumentele politicii economice „Careul magic"

Reglementarea economiei de către stat constă în totalitatea măsurilor de acţiune din partea
statului asupra agenţilor economici şi conjuncturii pieţei pentru realizarea unor obiective sociale
semnificative. Obiectivele majore ale reglementării economiei de către stat rezidă în:

- asigurarea creşterii economice durabile;

- susţinerea ocupării eficiente a forţei de muncă;
- stabilitatea nivelului preţurilor;
- asigurarea echilibrului balanţei de plăţi.

Realizarea acestor obiective reprezintă un proces intern contradictoriu. Astfel, mijloacele

utilizate pentru atingerea unui obiectiv deseori deturnează mişcarea în altă direcţie. De exemplu,
pentru încurajarea activităţii antreprenoriale şi a creşterii economice sunt necesare impozite
„lejere" asupra businessului, iar pentru asigurarea echităţii sociale şi susţinerea păturilor
vulnerabile ale societăţii, dimpotrivă, este necesară majorarea impozitelor din veniturile mari.
Complexitatea realizării concomitente a obiectivelor majore este reflectată în imaginea „careului
magic". Stabilitatea în condiţiile resurselor limitate, statul va fi nevoit să ierarhizeze (ordoneze)
obiectivele, determinând priorităţile şi consecutivitatea realizării lor. în politica statului,
obiectivele economice se stabilesc ţinând cont de perioada de timp.

-Pe termen scurt sunt caracteristice asemenea obiective, ca majorarea cererii agregate,
diminuarea deficitului bugetului de stat, emisia monetară argumentată.
-Pe termen lung obiectivele majore ale statului sunt: realizarea dezvoltării durabile şi a
securităţii economice a ţării, asigurarea unui nivel înalt al ocupării populaţiei, concomitent cu un
nivel redus al inflaţiei. În politica economică, este importantă găsirea variantelor argumentate de
compromis, din considerentele că soluţiile economice, de regulă, nu sunt identice după
consecinţele lor: ele pot fi atât „pozitive", cât şi „negative".
De exemplu, asistenţa migraţiei de muncă, pe de o parte, asigură atât o parte a populaţiei, cât şi
bugetul de stat cu veniturile respective. Pe de altă parte, exportul masiv al forţei de muncă
„dezgoleşte" piaţa internă a muncii, influenţând negativ dezvoltarea economiei naţionale. în
realitate, nu există soluţii economice care au doar efecte pozitive. E cazul aici să ne amintim de
observaţia ironică a preşedintelui american Harry S.Truman despre căutarea unui economist
„ciunt" (cu o mână), care poate evalua identic măsurile propuse.

Concomitent cu obiectivele generale (universale) fiecare ţară are obiectivele ei „specifice".

Astfel, pentru starea actuală a societăţii autohtone, o importanţă primordială o prezintă
dezvoltarea sectorului real al economiei, depăşirea fenomenului de scară a sărăciei, activizarea
proceselor eurointegrării. Versiunile naţionale de reglementare a economiei de către stat (a
etatismului) diferă esenţial: după rolul şi mărimea sectorului public, importanţa şi combinarea
formelor concrete şi a instrumentelor de reglementare centralizată, amploarea controlului
producerii bunurilor publice de către stat.Astfel, ponderea sectorului public variază pe ţări: de la
1% în SUA, 7% în RFG, până la 17% în Franţa. In unele ţâri ale Organizaţiei pentru Cooperare
şi Dezvoltare Economică (OCDE), întreprinderilor de stat le revin circa 40% din valoarea
adăugată, aproximativ 10% din ocupare şi circa 50% din capitalizarea pieţei.Politica economică
a statului este multilaterală, ea include: politica bugetar-fiscală, monetar-creditară, structurală,
instituţională, investiţională, tehnico-ştiinţifică, socială, politica economică externă. In cadrul
reglementării centralizate a economiei naţionale, sunt utilizate diverse instrumente şi pârghii
(figura 16.3).