UNIVERSITATEA TEHNICĂ “GHEORGHE ASACHI” IAȘI

FACULTATEA DE TEXTILE-PIELĂRIE ȘI MANAGEMENT

INDUSTRIAL
Domeniul: Inginerie chimică

Specializarea: Ecodesign în finisarea textilelor

Designul și estetica vestimentației

Masterand:

Dumitru Deleanu
Introducere
Îmbrăcămintea reprezintă, în sens larg, totalitatea obiectelor care îmbracă corpul omenesc
(exceptând încălţămintea): lenjerie, cămaşă, sacou, pardesiu, pălărie, ciorapi etc. Diferitele tipuri
de produse de îmbrăcăminte s-au individualizat de-a lungul epocilor istorice, o dată cu evoluţia
vestimentaţiei, în funcţie de raportul corp-produs de îmbrăcăminte şi de modul concret în care
rezolvă protejarea părţilor principale ale corpului.
Vestimentaţia este destinată în primul rând protejării corpului faţă de agenţii mediului
extern, aceasta fiind, de fapt, raţiunea pentru care a apărut. O dată cu trecerea timpului,
îmbrăcămintea a adăugat rolului ei protector şi pe acela estetic, tradus prin dorinţa oamenilor de
a se împodobi, de a-şi decora trupul, de a se diferenţia faţă de semenii lor.
Îmbrăcămintea este destinată astăzi a exprima personalitatea purtătorului, a-i accentua
unele trăsături, estompându-le pe altele; cu ajutorul vestimentaţiei, silueta umană se poate
recompune la nesfârşit, creându-şi astfel noi şi noi posibilităţi de a se impune ca sursă de
spectacol; confecţiile vestimentare evidenţiază, prin întreaga lor complexitate, mediul social în
care se mişcă individul.
Evoluția vestimentației
Studiile despre modă au reliefat faptul că aceasta este o oglindă a modului în care
oamenii au trăit, au gândit, au fost influenţaţi de mediul natural şi de societate. Fiecare epocă a
avut moda sa specifică, aşa cum diversele grupuri sociale au avut îmbrăcămintea lor specifică.
Haina s-a dezvoltat corespunzător relaţiilor sociale, iar moda a fost – până în secolul al
XX-lea - apanajul exclusiv al clasei dominante. Primele forme ale îmbrăcămintei s-au
caracterizat prin folosirea nemijlocită a materialelor găsite în natură, fixate pe corp în modul cel
mai simplu. Formele de îmbrăcăminte uzuale s-au dezvoltat o dată cu apariţia şi perfecţionarea
tehnicilor de împletit, cusut şi ţesut. Formelor de bază iniţiale: triunghiulare, dreptunghiulare sau
cilindrice li s-au adăugat ulterior şi cele decorative: gulere, cordoane, îmbrăcăminte pentru cap.
Treptat, s-au format tipuri specifice de îmbrăcăminte pentru femei şi bărbaţi. Îmbrăcămintea
croită, adaptată corpului, a generat forme diverse. Vestimentaţia a devenit un domeniu de creaţie
în care s-a dezvoltat mult diferenţierea prin formă, culoare, decoraţie şi material. Astfel, bogăţia
de forme este derivată din specificul materialului textil dispus în diferite moduri de prindere.
Perfecţionarea artelor decorative a determinat o şi mai mare varietate şi complexitate.

2
 Astfel, îmbrăcămintea omului preistoric consta în piei și blănuri de animale, în lumea
antică veșmintele constau dintr-un mare şal (3m x 1,30m), aşezat pe corp acoperind oblic pieptul
şi spatele, peste umărul stâng. Şalul este aşezat transversal pe corp, formând pliuri abundente.
Vestimentaţia secolului XVI denotă eleganţă. Renaşterea fiind în plină floare, oamenii se ocupau
de noi descoperiri, atât culturale cât şi geografice, motiv pentru care vestimentaţia acestui veac
este universal Europeană, existând schimburi culturale între ţările Europei. Secolul XVIII a fost
un secol al marilor revoluţii. Revoluţia Franceză şi cea Americană au avut loc în acest veac,
astfel influenţând modul de a se îmbrăca a persoanelor din acea perioadă. Hainele mari şi evazate
au devenit modeste şi mici. Secolul XIX a fost un secol al cuceririlor şi prăbuşirilor,
vestimentaţia europenilor denotă acest fapt prin culori sobre şi haine modeste. Secolul XX a fost
un secol al industrializării masive. Oamenii perioadei tindeau spre noi revoluţii, şi asta include
vestimentaţia feminină, femeile acestui secol începuse să poarte pantaloni, un lucru inedit până
atunci.
Evoluţia stilului vestimentaţiei în decursul timpului este evidenţiată în figura de mai jos.

Funcțiile și clasificarea produselor vestimentare

Funcțiile îmbrăcămintei sunt cuprinse în două grupe, și anume funcții utilitare și funcții
informațional-estetice.
Funcțiile utilitare se împart în:
Funcția de apărare, care se referă la rolul de protecție a corpului față de acțiunea mediului
fizic (praf, supraîncălzire, apă fierbinte, substanțe toxice etc.), mediului biologic (mușcăturile

3
 insectelor, rozătoarelor; acțiunea bacteriilor etc.), mediului fiziologico-psihologic (suprasolicitări
statice, dinamice, etc.), mediului natural (radiația solară, ploi, vânt etc.), mediului de producție
(leziuni mecanice, lovituri, substanțe toxice, substanțe radioactive etc.).
Funcția fiziologico-igienică vizează comoditatea îmbrăcămintei, asigurând confort
(capacitatea de izolare termică, permeabilitatea la aer și vapori, capacitatea de absorbție a
transpirației etc.), libertatea mișcărilor, rezistența la murdărie și electrizare.
Funcțiile informațional-estetice cuprind:
Funcția informațională comunică celorlalți informații despre persoană (profesia, gradul de
cultură, starea socială, bunul gust, simțul estetic, nivelul de informare cu privire la modă, etc.),
îmbrăcăminte (stil, originalitate, actualitate, mod de întreținere, producător etc.).
Funcția estetică indică capacitatea îmbrăcămintei de a înfrumuseța și a avantaja trăsăturile
fizice deosebite ale persoanei. Astfel, această funcție se referă la corespunderea hainelor cu
trăsăturile fizice ale persoanei, acuratețea și precizia de confecționare și finisare a îmbrăcămintei.
Produsele vestimentare se pot clasifica astfel:
După vârstă și sex: îmbrăcăminte pentru sugari, copii, adolescenți, femei, bărbați
După materia primă utilizată: îmbrăcăminte din țesături de bumbac, lână, mătase, in, cânepă,
fibre sintetice, fire în amestec.
După destinație: îmbrăcăminte de zi – pentru utilizarea zilnică în condiții casnice și sociale
(îmbrăcăminte pentru casă, lenjerie de corp, mănuși, ciorapi, etc.), de lucru – pentru protecția
corpului de acțiunea factorilor nefavorabili care pot apărea la locul de muncă (halate, salopete,
mănuși de protecție etc.), sport – pentru practicarea sportului, protejarea corpului uman de
traume mecanice, ocazie – pentru festivități (de ex. nuntă, cumetrie, bal de absolvire, etc.).
Clasa îmbrăcămintei de zi se divizează în următoarele subclase:
a) Îmbrăcăminte ușoară – se confecționează din materiale subțiri și se poartă în special în perioada
caldă a anului (bluze, cămăși, rochii, fuste, șorturi, etc.)
b) Îmbrăcăminte intermediară – se confecționează din materiale de grosime medie și sunt destinate
pentru sezonul primăvară-toamnă (jachete, sacouri, veste, etc.)
c) Îmbrăcăminte exterioară – se confecționează din materiale groase și este destinată pentru
perioada rece a anului (trenciuri, paltoane, pardesiuri, scurte, cojoace, etc.)
După anotimp: îmbrăcăminte pentru sezonul primăvară-toamnă; vară; iarnă; pentru toate
anotimpurile – lenjeria de corp.

4
 După modul de sprijin pe corp:
 Îmbrăcămintea cu sprijin pe umeri sunt produsele vestimentare care acoperă partea superioară a
corpului, cu suprafața de sprijin pe umeri, baza gâtului, proeminența toracelui și al omoplaților
(cămașă, bluză, sarafan, jachetă, trenci, palton etc.)
 Îmbrăcămintea cu sprijin pe talie sunt produsele vestimentare care acoperă partea inferioară a
trunchiului și picioarele, parțial sau total. Suprafața de sprijin este pe talie, pe proeminența
abdomenului și cea a feselor (fustă, pantalon, șorț etc.).
Creația vestimentară
De-a lungul istoriei omenirii, moda a avut un rol deosebit de important, fiind expresia
mentalităţii fiecărei epoci în parte, reflectând cât se poate de bine principiile moralei vremurilor
respective. S-ar părea că oamenii au fost mereu victimele capriciilor modei: ea a determinat
purtarea de corsete sau crinoline imense, pantaloni scurţi sau lungi, bufanţi sau mulaţi, pene sau
fructe la pălării, bocanci de soldat la fuste de voal. Modei, însă nu i se poate nega meritul de a
înfrumuseţa persoana fizică, de a exprima sentimentele, de a educa gustul estetic.
Fiecare stil se caracterizează prin calitatea creaţiei artistice. Unele stiluri, de o unitate
aproape perfectă, au avut uneori o durată de câteva decenii sau mai puţin. Stilurile contemporane
pun accent, în primul rând, pe corelaţia dintre estetic şi funcţional.
Vestimentaţia, prin tot ceea ce reprezintă ea, intră în sfera de activitate a designerilor.
Totuși designerii sunt în fapt cei care combină materialele, culorile, stilurile şi “look”-ul dorit şi
acceptat de un număr mare de clienţi. Și se poate afirma că adevăratul creator al modei este
clientul, designerul fiind cel care dă replica materială a dorinţelor şi necesităţilor acestuia. Pe de
altă parte, de multe ori, tonul în modă este dat de personalităţile cu înalt statut social şi de
evenimentele majore din lumea afacerilor, show-business-ului, sportului, politicii sau artei.
Moda reflectă, de asemenea, răspunsul populaţiei la modificările sociale şi economice.
Au apărut, de pildă, magazine specializate în îmbrăcăminte pentru femei aflate în faze diferite ale
carierei lor profesionale. Similar, se poate vorbi despre anti-instituţionala modă a anilor ’60-
’70, aşa numitul “hippie-look”, expresie a luptei tineretului împotriva instituţiilor şi o reacţie
împotriva nepopularului război din Vietnam. Noua dezvoltare tehnologică cauzează deseori o
nouă modă. Multe articole îşi au originea în crearea de noi fibre sintetice, în utilizarea de noi
procese tehnologice de producţie a ţesăturilor. Fibrele sintetice au dezvoltat o întreagă industrie a
costumelor de baie, a ciorapilor de damă ş.a.m.d. Alte exemple abundă, precum popularitatea

5
pieselor de îmbrăcăminte tip strech sau proliferarea graficii pe tricouri. Se fac
eforturi considerabile pentru dezvoltarea unor noi materiale, diferite sub aspect şi proprietăţi
de cele tradiţionale (fibre capabile să convertească energia solară în energie termică, destinate
echipamentelor pentru alpinişti sau schiori; fibre capabile să absoarbă transpiraţia, având în
acelaşi timp efecte dezodorizante sau chiar fibre impregnate cu parfum). Se caută, de asemenea,
materiale sintetice cu aspectul celor naturale (lână, bumbac, mătase, piele), dar având calităţi
îmbunătăţite de rezistenţă, purtabilitate şi întreţinere. Producătorii de confecţii vestimentare au la
dispoziţie o gamă largă de materiale, caracterizate de structuri, culori şi desene diferite;
combinate sau nu, aceste materii prime dau posibilitatea realizării unor efecte estetice inedite..
Stilurile vestimentare în modă
În moda secolului al XX-lea s-au format și s-au stabilit ferm următoarele stiluri
vestimentare de bază: clasic, romantic, sport, eclectic și folcloric.
Stilul clasic a început să se formeze la sfârșitul secolului al XIX-lea și s-a definitivat
către anii ’30 ai secolului al XX-lea. Îmbrăcămintea de stil clasic este elegantă, rafinată,
modernă, are linii simple și curate, croială laconică. Hainele urmează linia corpului sau sunt
fluide, niciodată mulate sau transparente. Stilul clasic se distinge printr-o gamă cromatică
delicată, unde predomină culorile uni. Îmbrăcămintea se confecționează din țesături calitative,
fine și nobile, cum ar fi lâna pură, mătasea, inul, precum și din țesături artificiale, asemănătoare
la proprietăți cu țesăturile naturale. Vestimentația clasică nu se demodează niciodată,
demonstrând că poate persista de-a lungul anilor. Din piesele-cheie fac parte jachetele, vestele,
cardiganele, completate cu fuste stricte de diverse croieli, pantalonii clasici și fustele-pantalon.
Accesoriile caracteristice care completează îmbrăcămintea clasică sunt cravatele, eșarfele,
pălăriile și accesoriile „masculine” (butonii, acele pentru cravată etc.).
Stilul romantic este unul dintre cele mai feminine și delicate stiluri vestimentare.
Îmbrăcămintea se caracterizează printr-o combinație de culori liniștitoare, imprimeuri florale,
buline sau forme neregulate. Hainele în acest stil au forme fluide, croieli care accentuează talia și
decolteul, linii rotunjite, ornamente tip volănașe, volane, jabouri, dantele, broderii etc. Cele mai
des utilizate materiale sunt țesăturile ușoare, transparente, plastice (mătase naturală, șifon,
catifea, viscoză), dar și țesăturile rigide care oferă volum (brocart, atlas, capron etc.). Gama
cromatică variază de la culori deschise, pastelate, până la culori aprinse, saturate. Accesoriile

6
sunt delicate, dar extravagante: diamante, eșarfe de mătase, corsaje de flori, perle, bijuterii vechi,
broșe.
Stilul sport a început să se contureze la sfârșitul secolului al XIX-lea, când a apărut
pentru prima dată îmbrăcămintea destinată practicării sportului. Aceasta se distinge prin
capacitatea de a asigura libertatea mișcărilor, ceea ce a influențat liniile din vestimentația sport,
care pune accent pe confort și mai puțin pe silueta feminină și frumusețea ei. Este vorba de un
stil sport elegant, ce reprezintă o ținută ideală pentru cluburi, nu neapărat pentru orele de
antrenament sportiv. Îmbrăcămintea în stil sportiv se produce, de regulă, din fibre naturale și în
amestec (bumbac, in, lână, mai rar – mătase). Gama cromatică este foarte variată – culori
aprinse, vii, contrastante. Pentru stilul sportiv este caracteristică și utilizarea furniturii
„atractive”: buzunare aplicate, fermoare, capse, nasturi metalici, epoleți, centuri, fermoare cu
dantură metalică etc. Piese-cheie: tricouri simple, salopete, rochii blazer, pantaloni largi cargo,
pantaloni din jerse, hanorace, pantofi sport și balerini.
Stilul folcloric a început să se manifeste în moda contemporană la începutul secolului al
XX-lea, fiind inspirat din costumele tradiționale ale diferitor popoare. Principalele trăsături sunt
simplitatea, croiala rațională, formele simple, dreptunghiulare și trapezoidale, precum și
ornamentarea abundentă. Țesăturile utilizate au culori naturale, care depind de specificul
național. Îmbrăcămintea în stil folcloric se completează cu accesorii tradiționale: bijuterii etnice,
eșarfe, marame, diverse acoperământe pentru cap, încălțăminte tradițională etc. Grație
tendințelor folclorice, în dulapurile moderne a intrat cu pas sigur o gamă largă de piese
vestimentare, de exemplu, poncho-ul mexican, fusta scoțiană kilt, vestele și bluzoanele specifice
tradițiilor orientale, centurile late cu șireturi, ia romanească, bubu-urile africane, saboții olandezi.
Destul de frecvent se face remarcată combinarea de diverse stiluri vestimentare, chiar
contrastante uneori. În modă acest fenomen se numește tendință eclectică/difuză. Îmbrăcămintea
în stil eclectic se distinge printr-un mix uimitor de culori, materiale și texturi.

7
Calitatea și confortul vestimentației
O atenţie deosebită se acordă pregătirii materialului textil în vederea valorificării maxime
din punct de vedere economic, dar şi estetic, a evitării defectelor neadmise pe produsul
confecţionat. Abaterile materiei prime ca şi abaterile de confecţionare (nesimetrie a reverelor, a
butonierelor, a tighelelor, piese montate greşit, butoniere amplasate greşit sau incomplet
festonate ş.a.m.d.), influenţează negativ calitatea estetică a produsului finit. Atracţia exercitată de
un asemenea produs asupra consumatorului depinde în mare măsură de calitatea finisajului.
Acesta constituie tocmai operaţia care asigură fixarea aspectului final al produsului, contribuind
la înnobilarea lui. Cu cât factorul estetic este mai pregnant, însemnătatea finisajului sporeşte.
Calitatea produsului de îmbrăcăminte trebuie planificată şi controlată în timpul fabricaţiei
şi purtării acestuia. De asemenea calitatea produselor vestimentare este determinată de cerinţele
purtătorului, materiile prime folosite şi posibilităţile tehnice ale producătorului.
Criterii de alegere şi analiză a materialelor destinate confecţionării produsului derivă din
funcţiile impuse în principal de cerinţele estetice, de funcţionalitate şi de disponsibilitate ale
purtătorului, fără a neglija cerinţele tehnico-economice ale producătorului.
Cerinţele estetice impun alegerea culorii şi a desenului de structură sau de culoare ale
materialelor. Aceste cerinţe sunt strict influenţate de modă, dar depind şi de gusturile
segmentului de populaţie care va purta produsul, de nivelul lor de cultură în materie de design
vestimentar. Cerinţele de funcţionalitate implicate în alegerea materialelor vizează asigurarea
unei stări de confort termofiziologic, psihosenzorial şi dinamic al purtătorului.
Confortul termofiziologic este asigurat în măsura în care principalele caracteristici de
asimilare şi transfer de căldură, umiditate şi de aer sunt în limite corespunzătoare destinaţiei
produsului, astfel încât excesul de căldură, de umiditate şi dioxidul de carbon din spaţiul
subvestimentar să fie eliminate în mediu.
Ca urmare materialele din structura produsului trebuie să aibă capacitate de izolaţie
termică, capacitate de absorbţie şi transfer a umiditaţii şi capacitate de ventilare. Nivelele
dimensiunilor acestor caracteristici sunt impuse de condiţii de purtare determinate de starea
individului (repaus, efort de diferite intensităţi) şi de parametrii climatici ai mediului
(temperatură, umiditate, viteza vantului, eventuale intemperii).
Confortul psihosenzorial este determinat de totalitatea senzaţiilor percepute la contactul
direct al pielii umane cu suprafaţa materialului textil. Factorii obiectivi ce detemină şi

8
influenţează confortul psihosenzorial sunt caracteristicile materialelor definite cu noţiunea de
tuşeu. Acestea din urmă sunt determinate şi influenţate de starea suprafeţei materialului, de
mărimea suprafeţei de contact cu pielea, de tratamentele de finisare superficială suferită de
material.
Cerinţele de disponibilitate vizează fiabilitatea, mentenanţa şi siguranţa produsului în
timpul purtării. Fiabilitatea este definită de caracteristicile fizico-mecanice ale materialelor,
mentenanţa este definită de posibilitatea menţinerii funcţiilor la nivelele proiectate precum şi
posibilitatea remedierii unor defecte apărute în purtarea produsului, iar siguranţa în purtarea
produselor uzuale este determinată în special de rezistenţa la aprindere a materialelor textile.
Cerinţele şi funcţiile ergonomice se referă la asigurarea mobilităţii corpului şi sunt
satisfăcute de următoarele funcţii: concordanţa în formă şi dimensiuni a produsului la corp,
uşurinţă în imbrăcare-dezbrăcare, accesibilitatea în utilizarea unora din elementele de produs,
protecţia corpului, conţinerea sau purtarea de alte obiecte, fixarea pe corp.
Îmbrăcămintea poate contribui la confortul personal în condiţiile în care se potriveşte,
dacă nu incomodează, dacă este placută pentru piele, dacă atrage plăcut atenţia prin linie sau
culoare, precum şi dacă menţine echilibrul termic al corpului.
La locurile de muncă îmbrăcămintea este folosită având un rol de protecţie împotriva
toxinelor, radiaţiilor, a focului, chiar şi în aceste condiţii extreme, am putea să le denumim,
impunându-se realizarea stării de confort.
Cu toate că organismul omului produce căldură în mod continuu, totuşi în aceeaşi măsură
o şi pierde dacă nu sunt luate anumite măsuri. Cercetările efectuate au arătat că datorită
îmbrăcămintei, organismul uman poate păstra aproximativ o treime din totalul energiei calorice
pe care o produce. De fapt nu produsul vestimentar apără organismul de rigorile frigului sau ale
căldurii, ci stratul de aer cu rol izolator, între suprafaţa pielii şi îmbrăcăminţii, strat care se
’’mulează’’ perfect pe relieful corpului şi vestimentaţiei formând un microclimat subvestimentar.
Valoarea structurii vestimentare este apreciată în primul rând după gradul de a conduce
căldura, deziderat ce are o legatura strânsă cu posibilităţile produselor vestimentare legate de
porozitate, permeabilitate la aer, umiditate şi posibilitatea de a facilita procesul de evaporare.
În aprecierea calităţii produselor vestimentare culoarea joacă un rol destul de important,
deoarece nu este utilă numai pentru efectele estetice pe care le crează, ci şi pentru confortul optic
şi de apărare de caldură pe durata verii sau în condiţii de climat secetos.

9
Vopsirea țesăturilor
Coloranți
Procesul de vopsire implică utilizarea coloranţilor şi a unui număr mare de substanţe
chimice şi auxiliari. Noțiunea de colorant este indispensabil legată de culoare. Un colorant este o
substanță organică sintetică sau naturală, care are culoare proprie, și care are proprietatea de a
colora substraturile pe care este aplicată (textile, ceramică, piele, hârtie etc.). Pentru ca o
moleculă organică să posede o culoare proprie bine definită, ea trebuie să includă în structură
grupe de atomi, numite grupe cromofore sau cromofori. În general existența culorii este legată de
prezența dublelor legături conjugate într-o moleculă. Substanțele care conțin în molecula lor unul
sau mai mulți cromofori se numesc cromogene și sunt colorate. Pentru ca o substanță colorată să
devină și colorantă (să poată colora la rândul ei), trebuie să conțină în moleculă, pe lângă
cromofori și alte grupe, numite auxocrome. Grupele auxocrome imprimă substanței proprietatea
de a colora, produce totodată o intensificare a culorii și dau o nuanță mai închisă culorii existente
în absența lor. Coloranții organici pot fi clasificați după proveniența lor în: coloranți naturali și
coloranți de sinteză.
Coloranți organici naturali
Primii coloranți organici utilizați au fost produse naturale de origine vegetală și numai în
mică măsură de origine animală. Coloranții de origine vegetală provin din anumite plante:
garanța (roiba) obținută din rădăcinile plantelor din familia Rubiaceelor, indigoul (extras din
plante din familia Indigofera), colorantul albastru extras din lemnul de băcan. Garanța și
extractele de lemn de băcan vopsesc materialele textile numai în prezența unor substanțe numite
mordanți (oxizi și hidroxizi de aluminiu, fier, crom, etc). Dintre coloranții de origine animală
este cunoscută din antichitate purpura, extrasă din unele varietăți de melci răspândiți pe coastele
Mării Mediterane și carminul (extras dintr-un gândac parazit care se dezvoltă pe diverse specii de
stejar pitic răspândit în Asia și sudul Europei).
Coloranți organici de sinteză
Marea majoritate a coloranților folsiți în prezent în practica vopsirii sunt compuși de
sinteză. Aceștia sunt performanți, atât sub aspectul paletei coloristice, cât și al rezistențelor la
agenții exteriori: lumină, umiditate, gaze industriale, spălare etc.

10
 Primul colorant sintetic, moveina, a fost sintetizat în 1856 în Anglia de WH. Perkin.
Coloranţii organici de sinteză pot fi grupaţi în câteva categorii, în funcţie de modul general de
fixare pe suport textil:
– coloranţi uşor solubili în apă: au caracter ionic (cationic sau anionic) şi sunt adsorbiţi ca
atare din soluţia apoasă pe materialul textil sau pe piele. În această categorie sunt cuprinşi
coloranţii acizi (vopsesc fibre poliamide), direcţi sau substantivi (vopsesc fibrele celulozice) şi
bazici sau cationici (care vopsesc fibrele PNA);
– coloranţi greu solubili în apă (neionici): sunt adsorbiţi pe materialul textil din suspensii
apoase fin dispersate. Din această categorie fac parte coloranţii de dispersie, folosiţi pentru
fibrele de tip acetat şi triacetat de celuloză şi pentru fibrele sintetice din care se extrage un
colorant (poliesterice, poliamidice şi în mai mică măsură, pentru cele poliacrilonitrilice). Astfel
de fibre acţionează ca un solvent hidrofob care extrage colorantul greu solubil în apă;
– coloranţi insolubili în apă (neionici) care nu pot fi preluaţi ca atare de către materialul
textil. Ei trebuie transformaţi provizoriu într-o formă solubilă în apă , care este absorbită de către
materialul textil. Ulterior se reface colorantul iniţial printr-un tratament potrivit, el rămânând
fixat în suport. Din această categorie fac parte coloranţii de cadă şi coloranţii de sulf. Majoritatea
acestor coloranţi se utilizează pentru vopsirea fibrelor celulozice şi numai o parte pentru vopsirea
lânii;
– coloranţi insolubili în apă şi solvenţi, numiţi pigmenţi. Aceştia se folosesc sub formă de
amestecuri de particule mici dispersate în lichide peliculogene şi se numesc vopsele. Vopselele
sunt folosite pentru colorarea superficială, opacă a diverselor obiecte. Lichidele peliculogene pot
fi uleiuri sicative (de exemplu ulei de in) sau substanţe macromoleculare dizolvate în solvenţi
volatili. După evaporarea solventului aceste lichide lasă pe suprafaţa vopsită pelicula solidă în
care este înglobat colorantul. O altă posibilitate de utilizare a pigmenţilor este colorarea în masă
a unor materiale plastice, fibre şi a cauciucului. Operaţia are loc într-un malaxor în care se află
materialul care trebuie colorat.
Coordonarea culorilor
Pentru a crea o ținută elegantă și atractivă din punct de vedere compozițional, este
necesară căutarea celei mai potrivite forme, corespunzătoare unui corp proporțional. Există o
varietate de procedee compoziționale care avantajează silueta, creând o ținută echilibrată și
armonioasă.

11
 Alegerea și combinarea culorilor materialului în procesul de confecționare a
vestimentației poate fi un instrument de corectare a formei și conturului corpului, precum și un
instrument valoros de înfrumusețare și înviorare a îmbrăcămintei confecționate. Hainele care
conțin culori deschise creează o iluzie optică de mărire, iar cele de culori închise creează
impresia de înălțare și subțiere. O ținută vestimentară prea monotonă și rece din punct de vedere
coloristic obosește, în timp ce varietatea excesivă a culorilor poate ruina ținuta. Se recomandă
folosirea cu măsură a culorilor prin alegerea unei culori de bază, cu o prezenţă mai mare, şi a
unei culori complementare, care are rolul de a o scoate în evidenţă. La fel, pentru a echilibra
acest contrast puternic, se folosesc culorile acromatice (alb, negru) sau nuanţele de bej, crem,
maro și gri deschis. Albul are tendința de a scoate în evidență culorile asortate, în timp ce negrul
le ia din stridență.
Concluzie
Îmbrăcămintea reprezintă totalitatea obiectelor confecţionate de oameni din diverse
materiale având ca scop acoperirea corpului pentru a-l proteja împotriva agenţilor mediului
exterior, dar fără a-i perturba activitatea sau odihna.
În prezent, deşi strâns legată de transformările economice, evoluţia costumului depinde şi
de evoluţia condiţiilor sociale, a modului de viaţă, a ideilor politice etc. Moda în sine, nu are doar
un caracter de căutare estetică şi presupune modificări care nu sunt legate numai de necesitate ci
de moravurile societăţii ale cărei opinii le şi exprimă.
Veşmântul este, poate mai mult decât orice altceva, o prelungire a ceea ce “purtăm” în
interior, a sufletului, a caracterului, a prejudecăţilor, a libertăţilor, a restricţiilor noastre lăuntrice,
a eu-lui fiecăruia, a ceea ce suntem de fapt şi a ceea ce vrem să părem în ochii celorlalţi.
Astăzi, în lumea întreagă, moda este considerată o dovadă de civilizaţie şi progres.
Populaţia lumii diferă de la un continent la altul, de la o ţară la alta, de la un grup la altul. Fiecare
dintre noi avem valori diferite: unii suntem conservatori, alţii futurişti, unii materialişti, alţii nu.
Oricare ar fi valorile noastre şi stilul nostru de viaţă, îmbrăcămintea ne reflectă opţiunile.
Îmbrăcămintea trebuie să fie în concordanţă şi armonie cu caracterul purtătorului.
Culoarea, croiala, mărimea, concordanţa cu moda, toate acestea sunt aspecte de care trebuie ţinut
cont la alegerea vestimentaţiei. Un om îmbrăcat corespunzator pentru o ocazie poate să se simtă
mult mai stăpân pe sine, mai încrezător, deoarece confortul psihic este asigurat.

12
Bibliografie

https://ro.scribd.com/doc/203532451/Istoria-%C5%9Fi-evolu%C5%A3ia-
vestimenta%C5%A3iei

https://ro.scribd.com/doc/30119069/Designul-si-estetica-vestimentatiei-cap-11

https://docgo.net/view-doc.html?utm_source=designul-si-estetica-vestimentatiei

https://wol.jw.org/ro/wol/d/r34/lp-m/102007129

https://www.academia.edu/32643717/Pregatirea_materialelor_textile

http://www.scritub.com/diverse/Vopsirea-tesaturilor-din-fire-34156.php

https://chemistrywork.wordpress.com/2012/06/10/coloranti-naturali-si-sintetici-vopselele/

https://prezi.com/6cvqko9aizb9/coloranti-si-vopsele/

http://croitor.meseriamea.com/modul/descriere-2-7/

http://croitor.meseriamea.com/modul/descriere-2-8/

13