C CC PDF

CHIMIE*C* CC.
SUBSTANŢE CHIMICE ŞI STĂRI DE AGREGARE
CC.
SUBSTANŢE CHIMICE ŞI STĂRI DE AGREGARE
‐ 1 ‐
CHIMIE*C* CC. SUBSTANŢE CHIMICE ŞI STĂRI DE AGREGARE
CUPRINS
Introducere ...................................................................................................................................................... 3
Capitolul CC.01. Materia şi formele sale de existenţă ................................................................................... 4
Capitolul CC.02. Clasificarea şi proprietăţile substanţelor chimice ……………………………………....... 12
CC.02.1. Substanţe simple şi substanţe compuse ............................................................................... 12
CC.02.2. Compuşii anorganici ........................................................................................................... 13
CC.02.3. Compuşii organici ............................................................................................................... 15
Capitolul CC.03. Amestecuri de substanţe ..................................................................................................... 34
CC.03.1. Amestecuri omogene (soluţii) ............................................................................................. 34
CC.03.2. Amestecuri heterogene ........................................................................................................ 38
Capitolul CC.04. Stări de agregare ................................................................................................................. 40
CC.04.1. Starea gazoasă ..................................................................................................................... 40
CC.04.1.1. Gazul ideal (perfect). Legile gazelor ideale ......................................................... 40
CC.04.1.1.1. Legea Boyle-Mariotte (legea transformării izoterme) ......................... 41
CC.04.1.1.2. Legea Gay-Lussac (legea transformării izobare) ................................. 41
CC.04.1.1.3. Legea Charles (legea transformării izocore)......................................... 42
CC.04.1.1.4. Legea Avogadro – Cannizzaro ............................................................ 43
CC.04.1.1.5. Legea generală a gazelor ideale (ecuaţia Clapeyron – Mendeleev) .... 43
CC.04.1.1.6. O demonstraţie pentru legea generală a gazelor .................................. 45
CC.04.1.1.7. Legea lui Dalton .................................................................................. 46
CC.04.1.2. Teoria cinetică a gazelor ...................................................................................... 46
CC.04.1.2.1. Ipotezele teoriei cinetice a gazului ideal .............................................. 46
CC.04.1.2.2. Viteze moleculare................................................................................. 48
CC.04.1.2.3. Modelul gazului ideal aplicat la molecule cu mai mulţi atomi ............ 48
CC.04.1.3. Gazele reale .......................................................................................................... 51
CC.04.1.3.1. Coeficienţi viriali ................................................................................. 52
CC.04.1.3.2. Ecuaţia de stare a lui van der Waals .................................................... 54
CC.04.2. Starea lichidă ....................................................................................................................... 55
CC.04.2.1. Noţiuni introductive. Clasificarea lichidelor ....................................................... 55
CC.04.2.2. Modelul cinetic al lichidelor ................................................................................ 56
CC.04.2.3. Viscozitatea .......................................................................................................... 56
CC.04.2.4. Presiunea de vapori .............................................................................................. 57
CC.04.2.5. Modelul cristalin .................................................................................................. 59
CC.04.2.6. Tensiunea superficială ......................................................................................... 60
CC.04.3. Starea solidă ........................................................................................................................ 62
CC.04.3.1. Noţiuni introductive. Clasificare. Substanţe cristaline şi amorfe ........................ 62
CC.04.3.2. Reţele cristaline .................................................................................................... 63
CC.04.4. Transformări de stare .......................................................................................................... 68
Capitolul CC.05. Laborator ............................................................................................................................. 69
CC.05.1. Lucrare de laborator – Legile gazelor ideale I .................................................................... 69
CC.05.2. Lucrare de laborator – Legile gazelor ideale II ................................................................... 71
CC.05.3. Lucrare de laborator – Legile gazelor ideale III .................................................................. 72
CC.05.4. Lucrare de laborator – Legile gazelor ideale IV ................................................................. 73
Capitolul CC.06. Autoevaluare ....................................................................................................................... 76
Capitolul CC.04. Stări de agregare .................................................................................................... 76
● Exerciţii / probleme rezolvate …………………………………………………………………..... 76
● Exerciţii / probleme propuse spre rezolvare ……………………………………………………... 77
● Întrebări / chestiuni recapitulative .................................................................................................. 78
Capitolul CC.07. Bibliografie ......................................................................................................................... 80
‐ 2 ‐
Introducere
‐ 3 ‐
Capitolul CC.01. Materia şi formele sale de existenţă

Cuvinte-cheie
starea gazoasă, starea lichidă, starea solidă
Chimia studiază materia şi proprietăţile sale, modificările acesteia, precum şi energia asociată
acestor modificări. Pentru chimişti, un interes deosebit prezintă compoziţia materiei (tipul şi
cantitatea de substanţe mai simple din care aceasta este alcătuită).
În condiţii standard de temperatură şi presiune (298 K, 1 atm), substanţele pot exista în trei stări de
agregare: solidă, lichidă şi gazoasă. Prin modificarea temperaturii şi presiunii substanţele pot fi
aduse în oricare dintre cele trei stări, dar şi într-o a patra stare – cea de plasmă. Cele trei stări de
agregare uzuale, solidă, lichidă şi gazoasă, se caracterizează prin diferite grade de ordonare a
particulelor componente. Astfel, starea caracterizată de ordine perfectă este cea de cristal ideal
(întâlnită numai în apropiere de 0 K), pe când starea cu dezordine totală este cea de gaz ideal, ce
apare la temperaturi mari şi presiuni mici.
Solidele sunt caracterizate de volum şi formă proprii, particulele constituente prezentând numai o
mişcare de vibraţie. Particulele posedă energie potenţială maximă şi energie cinetică minimă.
Atomii, moleculele sau ionii care intră în componenţa unui solid pot fi aranjaţi ordonat sau
neregulat. Solidele cu un grad ridicat de ordonare a atomilor componenţi într-un aranjament
periodic sunt solide cristaline, iar cele care nu prezintă o ordonare la distanţă a particulelor
componente sunt solide amorfe. În timp ce solidele cristaline sunt caracterizate de puncte de topire
fixe la care substanţele trec din stare solidă în stare lichidă şi invers, la solidele amorfe trecerea de
la starea solidă la cea lichidă se realizează pe un interval de temperatură. În categoria solidelor
amorfe intră sticla şi materialele plastice.
În solidele cristaline se manifestă patru tipuri de legături:

‐ Legătura metalică, în metale şi aliaje; aceasta le conferă conductivităţi electrice şi termice
ridicate;
‐ Legătura ionică, în cristale ionice (NaCl, CaCl2, TiO2); nodurile reţelei sunt ocupate cu ioni
pozitivi şi negativi. Datorită legăturilor puternice de natură electrostatică, cristalele ionice posedă
temperaturi de topire şi de fierbere mari. Duritatea cristalelor ionice creşte odată cu scăderea
distanţei dintre ioni şi cu creşterea valorii absolute a sarcinii lor. De asemenea, cristalele ionice se
dizolvă în solvenţi polari, caracterizaţi de constante dielectrice mari; în soluţie ionii sunt solvataţi.
Conduc curentul electric în topitură şi în soluţie.
‐ Legătura covalentă, în cristale covalente (diamant, siliciu, CdS, ZnO); în nodurile reţelei se
află atomi. În general, cristalele covalente au puncte de topire şi de fierbere ridicate şi densităţi
mari. Nu conduc curentul electric şi nu se dizolvă în niciun solvent (pot însă reacţiona chimic cu
solvenţii).
‐ 4 ‐
‐ Legături intermoleculare, în cristale moleculare (zăpadă carbonică, gheaţă, S8, cristale unor
compuşi organici); nodurile reţelei sunt ocupate în acest caz de molecule. Cristalele moleculare au
punct de topire joase şi duritate mică şi sunt solubile în solvenţi nepolari.
Figura CC.01.1. Structura cristalină a TiO2 rutil.
Figura CC.01.2. TiO2 anatas.
Există însă şi reţelele stratificate, aşa cum este cazul grafitului, în care atomii din straturi sunt legaţi
prin legături covalente (grafit)sau ionice (ghips), în timp ce între straturi se manifestă acţiunea
forţelor van der Waals şi, respectiv, legături de hidrogen.
‐ 5 ‐
Figura CC.01.3. Structura cristalină a diamantului.
Figura CC.01.4. Structura cristalină a Si.
Celula elementară a unei structuri cristaline reprezintă cea mai mică unitate structurală prin a cărei
repetare periodică în cele trei direcţii din spaţiu se obţine întreaga reţea cristalină. Punctele din reţea
în care sunt dispuse particulele poartă numele de noduri, iar planurile în care se află nodurile se
numesc planuri reticulare. Descrierea completă a celulei elementare a unui solid cristalin se face cu
ajutorul a şase parametri: trei dintre aceştia reprezintă distanţele dintre planuri (a, b, c), iar ceilalţi
trei parametri sunt reprezentaţi de unghiurile dintre acestea (α, β, γ).
‐ 6 ‐
Cristalele prezintă elemente de simetrie: planuri, centru şi axă de simetrie, fiecăruia corespunzându-
i o operaţie de simetrie: de translaţie, de rotaţie, de reflexie şi de inversie. Combinarea operaţiilor de
simetrie duce la obţinerea diverselor sisteme cristalografice. Conform lui Bravais, există şapte
sisteme cristalografice: cubic, pătratic, ortorombic, hexagonal, romboedric, monoclinic şi triclinic.
Figura CC.01.5. Structura gheţii.
Figura CC.01.6. Structura S8.
Izomorfismul este proprietatea substanţelor cu compoziţie chimică diferită de a cristaliza în aceeaşi

formă cristalină. Un exemplu în acest sens este reprezentat de KCl şi KBr.
‐ 7 ‐
Polimorfismul este proprietatea unei substanţe de a cristaliza în mai multe forme cristaline. În cazul
substanţelor simple (elementelor chimice) polimorfismul poartă numele de alotropie. Exemplu:
carbonul în diamant are o reţea cubică, în timp ce în grafit are o reţea hexagonală stratificată.
Figura CC.01.7. Structura grafitului.
Figura CC.01.8. Structura ghipsului (CaSO4⋅2H2O).
‐ 8 ‐
Unele molecule pot exista în stare de cristal lichid, intermediară între starea solidă cristalină şi cea
lichidă. Cristalele lichide curg asemenea lichidelor, prezentând în acelaşi timp un anumit grad de
simetrie caracteristic solidelor cristaline.
Lichidele au volum propriu, dar nu şi formă proprie, luând forma vasului în care sunt introduse.
Lichidele sunt practic incompresibile şi curg. Starea lichidă este intermediară între stările solidă şi
gazoasă. Aceste proprietăţi macroscopice ale lichidelor sunt determinate de structura lor internă,
microscopică. Dacă în faza solidă moleculele execută numai oscilaţii în jurul poziţiilor lor de
echilibru, iar în faza gazoasă moleculele se deplasează aproape liber, forţele intermoleculare fiind
foarte slabe; în stare lichidă moleculele sunt mobile, dar interacţiile dintre ele sunt puternice. Forţele
de interacţiune care se manifestă între moleculele lichidului poartă numele de forţe de coeziune, iar
forţele de interacţiune dintre moleculele lichidului şi cele de pe suprafaţa peretelui vasului se
numesc forţe de adeziune. Aceste forţe de interacţiune pot explica meniscurile suprafeţei libere a
lichidelor. În cazul lichidelor care udă pereţii vaselor, formând meniscuri concave, rezultanta
forţelor de adeziune este mai mare în valoare absolută decât rezultanta forţelor de coeziune. În caz
contrar, lichidele formează meniscuri convexe şi ele nu udă pereţii vasului (Fig. CC.01.9). Unghiul
format de suprafaţa lichidului cu peretele vasului (ϕ) – numit unghi de racord – este o măsură a
umectării. Dacă ϕ < 90° lichidul udă pereții vasului (Fig. CC.01.9a). Este cazul apei şi etanolului în
contact cu sticla silico-calco-sodică sau cu cuarțul. Dacă ϕ > 90° lichidul nu udă pereții vasului
(Fig. CC.01.9b). Este cazul mercurului în contact cu sticla silico-calco-sodică.
Figura CC.01.9. Menisc (a) concav şi (b) convex.
Stratul de lichid cuprins între suprafaţa liberă şi planul paralel cu aceasta, situat la o distanţă egală
cu raza de acţiune moleculară (R0) se numeşte strat superficial. Pentru moleculele aflate în interiorul
lichidului, la o distanţă faţă de suprafaţa liberă a acestuia mai mare decât R0, rezultanta forţelor de
interacţiune cu moleculele vecine este nulă, datorită simetriei. În schimb, pentru moleculele din
stratul superficial rezultanta acestor forţe este orientată pe verticală în jos, valoarea cea mai mare
caracterizând moleculele situate în stratul exetern (pe suprafaţa liberă) (Fig. CC.01.10).
Moleculele din stratul superficial acţionează asupra lichidului cu o forţă care atinge valori foarte
mari, iar presiunea determinată de această forţă poartă numele de presiune internă. În cazul apei
presiunea internă este 11000 atm. Datorită valorii ridicate a presiunii interne lichidele sunt practic
‐ 9 ‐
incompresibile. Aducerea unei molecule din interiorul lichidului în stratul superficial se face cu
consum de energie, necesar învingerii rezultantei forţelor de coeziune. Prin urmare, energia sa
creşte. Cum condiţia de echilibru presupune ca energia potenţială a sistemului să fie minimă,
aceasta se traduce printr-un minim al suprafeţei stratului superficial. Pentru aceasta trebuie să se
manifeste forţe tangenţiale la suprafaţa liberă a lichidului, numite forţe de tensiune superficială.
Datorită acestor forţe picăturile de lichid iau formă sferică (sfera este corpul geometric cu suprafaţă
minimă pentru un volum dat). Creşterea temperaturii determină scăderea tensiunii superficiale,
aceasta anulându-se la temperatura de fierbere a lichidului.
Fig. CC.01.10. Reprezentarea acțiunii forțelor intermoleculare.
Creşterea temperaturii unui lichid duce la modificarea volumului său şi, în consecinţă, modificarea
densităţii acestuia. În general, creşterea temperaturii determină creşterea volumului şi scăderea
densităţii lichidelor, fenomen cunoscut sub numele de dilatare termică. O excepţie de la această
regulă o prezintă apa, în intervalul de temperatură 0 – 4 °C. În acest interval creşterea temperaturii
duce la contracţia volumului apei şi creşterea densităţii, care atinge un maxim la 4 °C.
Presiunea de vapori a unei substanţe reprezintă presiunea vaporilor acesteia, aflaţi în echilibru
termodinamic cu lichidul, într-un sistem închis. Presiunea de vapori este o măsură a volatilităţii
lichidului. Astfel, o substanţă caracterizată de o valoare mare a presiunii de vapori este volatilă.
Presiunea de vapori creşte cu creşterea temperaturii şi este exprimată cantitativ prin relaţia
Clausius-Clapeyron:
dP λ
=
dT T Δv
‐ P- presiunea de vapori a substanţei ; T- temperatura lichidului şi vaporilor;
‐ λ -căldura latentă de vaporizare a unităţii de masă de substanţă;
‐ Δv=v” – v’ variaţia volumului specific al substanţei la evaporare, adică diferenţa între

volumul substanţei în stare de vapori (v”) şi cel în stare lichidă (v’), la temperatura de vaporizare.
Temperatura de fierbere a unei substanţe reprezintă temperatura la care presiunea de vapori a

acesteia egalează presiunea mediului ambiant. Prin urmare, temperatura de fierbere a unui lichid
depinde de presiunea ambiantă, fiind o mărime caracteristică fiecărei substanţe. Temperatura de
fierbere a unui lichid în vacuum este mai mică decât temperatura la care lichidul fierbe la presiune
‐ 10 ‐
atmosferică, în timp ce la presiune superioară celei atmosferice lichidul fierbe la temperatură mai
mare.
Evaporarea este un proces endoterm (decurge cu consum de căldură). Căldura de vaporizare

reprezintă cantitatea de căldură necesară pentru vaporizarea lichidului (trecerea substanţei din stare
lichidă în stare de vapori, ce presupune învingerea forţelor de coeziune din interiorul lichidului).
Lichidul se poate transforma în vapori la temperaturi inferioare celei de fierbere printr-un proces de
suprafaţă numit evaporare. Fierberea este un proces care are loc în tot volumul lichidului.
Gazele nu au nici formă şi nici volum propriu, ocupând tot volumul pe care îl au la dispoziţie.
Moleculele substanţei în stare gazoasă se află într-o mişcare continuă, cu viteză dependentă de
temperatură, se deplasează haotic în spaţiul pe care-l ocupă, ciocnindu-se între ele şi cu pereţii
vasului.
Starea gazoasă este caracterizată prin câteva proprietăţi macroscopice: presiunea, volumul,
densitatea şi temperatura. Spre deosebire de stările condensate (solidă şi lichidă), în stare gazoasă
particulele sunt situate la distanţe mai mari, iar forţele intermoleculare sunt mult mai slabe. De
asemenea, gazele posedă valori foarte mici ale densităţii şi vâscozităţii.
Proprietăţile lor pot fi explicate pe baza teoriei cinetice a gazelor.
‐ 11 ‐
Capitolul CC.02. Clasificarea şi proprietăţile substanţelor chimice

Cuvinte-cheie
acizi, compuşi anorganici, hidroxizi, hidruri, oxizi, săruri,
substanţele compuse, substanţele simple
CC.02.1. Substanţe simple şi substanţe compuse
Materia poate fi clasificată în substanţe pure şi amestecuri. La rândul lor, substanţele pure pot fi
simple sau compuse. Substanţele simple constau din atomi sau molecule ale unui singur element
chimic. Majoritatea substanţelor simple (siliciu, carbon, cupru, gaze rare etc.) se găsesc în natură
sub formă de atomi. Există însă şi substanţe simple care se întâlnesc sub formă de molecule (oxigen
– O2, azot – N2, sulf – S8).
Figura CC.02.1. Clasificarea materiei.
După caracterul lor chimic, substanţele simple se clasifică în metale, nemetale şi semimetale.
Majoritatea substanţelor simple sunt metale (80 din cele 108). În general, metalele au
conductivitate electrică şi termică mare, iar densitatea lor este superioară celei caracteristice
nemetalelor. Excepţie fac metalele alcaline şi alcalino-pământoase care au valori mici ale densităţii,
durităţii şi punctelor de topire. Acestea sunt foarte reactive, fiind rareori întâlnite în stare
elementară. Din punct de vedere optic metalele sunt opace şi prezintă luciu metalic în tăietură
proaspătă. În stare fin divizată metalele au culoare neagră sau cenuşiu-închis (excepţie fac Cu şi Au
care îşi menţin culoarea şi în această stare). Temperaturile de fierbere şi de topire ale metalelor
variază în limite foarte largi, depinzând de volumul lor atomic (cresc odată cu scăderea acestuia).
Metalele sunt insolubile în solvenţii convenţionali, dizolvându-se numai în alte metale cu care
formează aliaje.
În categoria nemetalelor intră hidrogenul, carbonul, azotul, fosforul, calcogenii (oxigen, sulf,
seleniu), halogenii şi gazele nobile. Proprietăţile fizice ale nemetalelor depind foarte mult de
structura lor electronică a acestora şi sunt periodice (link la Periodicitatea proprietăților în SP).
‐ 12 ‐
Semimetalele (bor, siliciu, germaniu, arsen, stibiu, telur) ocupă o poziţie intermediară între metale şi
nemetale, datorită proprietăţilor lor. Astfel, semimetalele prezintă luciu metalic (asemenea
metalelor) şi alotropie, asemenea nemetalelor. Valorile densităţilor lor sunt mai mici decât cele ale
metalelor, dar mai mari decât densităţile caracteristice nemetalelor. În general sunt buni
semiconductori.
Substanţele compuse sunt alcătuite din două sau mai multe elemente legate chimic. Apa (H2O),
dioxidul de carbon (CO2), carbonatul de calciu (CaCO3) sunt numai câteva exemple de compuşi.
Elementele sunt prezente în structura unei substanţe compuse într-un anumit raport de masă,
datorită faptului că acesta conţine un număr fix de atomi ai elementelor componente.
Să luăm ca exemplu apa. Orice probă de apă conţine 16 părţi de masă oxigen şi 2 părţi de masă
hidrogen (H/O = 1/8). Ca urmare a acestui fapt şi având în vedere că masa unui atom de oxigen este
de 16 ori mai mare decât cea a atomului de hidrogen, o moleculă de apă va conţine 1 atom de
oxigen şi 2 atomi de hidrogen.
În plus, unele elemente se pot combina în rapoarte de masă diferite, ce corespund unor numere mici
şi întregi (legea proporţiilor multiple). Astfel, hidrogenul formează prin combinare cu oxigenul, pe
lângă apă, peroxid de hidrogen (H2O2 – apă oxigenată), în care raportul H/O este 1/16.
Substanţele compuse (mai simplu, compuşi) se obţin prin combinarea a două sau mai multe
substanţe simple, putând fi descompuse la rândul lor în substanţe simple sau în alte substanţe
compuse. O trăsătură caracteristică şi definitorie pentru o substanţă compusă este aceea că
proprietăţile sale sunt diferite de cele ale substanţelor simple din care se obţine.
Substanţele prezintă o mare varietate de caracteristici. În timp ce unele sunt toxice pentru om, altele
sunt esenţiale pentru viaţă. O mică modificare în compoziţie determină adesea variaţii sensibile ale
proprietăţilor substanţelor.
Există numeroase criterii de clasificare a substanţelor, determinate de numărul lor mare. După
natura legăturii existente între elementele constituente distingem: compuşi ionici (NaCl) şi compuşi
covalenţi (moleculari) (de exemplu H2O, CH4) .
O altă clasificare împarte compuşii în organici şi anorganici. Iniţial, diferenţa dintre cele două clase
de compuşi s-a făcut pe baza originii acestora. Astfel, compuşii organici erau consideraţi acele
combinaţii care provin din surse de origine biologică, toate celelalte combinaţii intrând în categoria
compuşilor anorganici. De-a lungul ultimului secol însă, importanţa acestei diferenţieri a scăzut,
majoritatea compuşilor cunoscuţi fiind sintetici şi nu naturali. Mai mult, cea mai mare parte a
compuşilor din sfera chimiei anorganice moderne conţine liganzi organici iar în organismul uman
există numeroşi compuşi ce conţin atomi grei. Domenii precum chimia organo-metalică şi chimia
bio-anorganică se află la graniţa dintre tradiţionalele chimie organică, chimie anorganică şi
biochimie.
CC.02.2. Compuşii anorganici
Compuşii anorganici conţin, în general, două sau mai multe elemente, excepţie făcând carbonul.
Există însă şi compuşi anorganici ce conţin carbon (precum cianuri, carbonaţi); din structura lor
‐ 13 ‐
lipsesc însă legăturile C-C. După compoziţia lor, compuşii anorganici se împart în: hidruri, oxizi,
acizi, hidroxizi, săruri.
Hidrurile sunt combinaţii ale hidrogenului cu alte elemente (mai puţin gazele rare). Astfel,
hidrogenul formează cu nemetalele hidruri covalente. Acestea sunt în general volatile, între
moleculele acestora manifestându-se interacţii de tip van der Waals. Hidrurile covalente sunt, în
condiţii standard de temperatură şi presiune, lichide sau gaze, fiind caracterizate de valori mici ale
punctelor de topire şi de fierbere. Excepţie fac acei compuşi între moleculele cărora apar legături de
hidrogen (H2O). Hidruri covalente formează şi elementele din grupa a III-a A (B, Al, Ga) şi Be.
Datorită deficitului de electroni ce îi caracterizează, aceşti compuşi formează dimeri sau polimeri.
Hidrogenul formează cu metalele alcaline şi alcalino-pământoase (cu excepţia Be) hidruri ionice.
Aceşti compuşi conţin anionul hidrură (H-) – o bază puternică. Prin reacţia acestor hidruri cu apa se
formează hidrogen molecular:
Prin urmare, hidrurile pot constitui surse portabile de hidrogen.
Metalele tranziţionale formează cu hidrogenul o gamă largă de compuşi cu compoziţie variabilă

(compuşi nestoechiometrici) numiţi hidruri interstiţiale, considerate a fi soluţii de hidrogen în
metal. Aceste hidruri sunt utilizate ca agenţi reducători în procesele metalurgice.
Oxizii sunt o clasă importantă de compuşi formaţi prin combinarea oxigenului cu un alt element
(excepţie făcând gazele rare). După modul în care reacţionează cu apa distingem:
‐ Oxizi acizi sau anhidride – sunt oxizi ai nemetalelor (SO3, SO2, NO2, CO2, P2O5), precum şi
oxizi ai unor metale cu valenţă variabilă, în stare superioară de oxidare (CrO3, Mn2O7). Prin
solubilizare în apă formează soluţii acide sau reacţionează pe cale uscată cu bazele, formând săruri.
‐ Oxizi bazici – sunt oxizi ai metalelor alcaline şi alcalino-pământoase, precum şi unii oxizi ai
metalelor tranziţionale în stare inferioară de oxidare (FeO, CrO). Aceştia reacţionează cu apa
formând baze (hidroxizi).
‐ Oxizii amfoteri – compuşi care se comportă ca acizii faţă de baze şi ca bazele faţă de acizi:
În această categorie mai intră Al2O3, Fe2O3, Cr2O3.

‐ Oxizi salini – sunt oxizi micşti ai metalelor care prezintă mai multe stări de oxidare. Rezultă
din combinarea unui oxid acid cu un oxid bazic: Fe3O4 (Fe2O3⋅FeO), Pb2O3 (PbO2⋅PbO), spineli.
‐ Peroxizii – conţin anionul peroxid ( ) şi cationi ai metalelor alcaline şi alcalino-
pământoase, precum şi ai Zn, Cd şi Hg. Peroxizii sunt agenţi oxidanţi puternici. Peroxidul de sodiu
(Na2O2) este utilizat ca agent de înălbire. Apa oxigenată (H2O2 – peroxid de hidrogen) este de
asemenea utilizată ca înălbitor, dar şi ca antiseptic şi dezinfectant.
‐ Superoxizii – conţin ionul superoxid ( ). K, Rb, Cs, Sr şi Ba formează superoxizi stabili
prin ardere în oxigen. Sunt agenţi oxidanţi puternici. Prin reacţie cu apa produc oxigen şi hidroxidul
metalului.
Acizii sunt, conform teoriei disociaţiei electrolitice, acei compuşi care la dizolvarea în apă formează
ioni hidroniu (H3O+). Conform teoriei transferului de protoni, acizii sunt compuşi care au tendinţa
de a pierde protoni, transformându-se într-o bază (baza conjugată a acidului).
‐ 14 ‐
După compoziţie, acizii se clasifică în:

‐ Hidracizi – ce conţin atomi de hidrogen şi atomii unui nemetal (HCl – acid clorhidric, H2S –
acid sulfhidric sau hidrogen sulfurat).
‐ Oxoacizi – care, pe lângă hidrogen şi nemetal conţin şi oxigen (H2SO4 – acid sulfuric, HNO3
– acid azotic). Dacă nemetalul are mai multe stări de oxidare el poate forma mai mulţi oxoacizi.
Astfel, în cazul clorului avem: HClO – acid hipocloros, în care Cl are valenţa +1, HClO2 – acid
cloros în care Cl are valenţa +3, HClO3 – acid cloric, în care Cl are valenţa +5, respectiv HClO4 –
acid percloric, în care valenţa Cl este +7.
Acizii sunt compuşi solubili în apă (soluția rezultată având pH < 7), au gust acru şi colorează
turnesolul în roşu, fenolftaleina lăsând-o incoloră. Reacţionează cu bazele, formând săruri şi apă.
Eliberează hidrogen prin reacţia cu metalele mai electropozitive decât acesta.
Hidroxizii sunt compuşi care au în structura lor gruparea hidroxid, HO-. Hidroxizii metalelor
alcaline sunt compuşi ionici, cristalini, caustici, solubili în apă şi alcooli. La încălzire se topesc fără
descompunere, topiturile formate conducând curentul electric. Hidroxizii metalelor alcaline sunt
baze tari.
Hidroxizii metalelor alcalino-pământoase sunt mai puţin solubili în apă şi sunt baze mai slabe
comparativ cu cei ai metalelor alcaline.
Hidroxizii de beriliu (Be(OH)2) şi de aluminiu (Al(OH)3) au caracter amfoter:
Sărurile sunt substanţe compuse ce se obţin prin reacţia dintre un acid şi o bază. Sărurile se
clasifică în săruri acide şi săruri neutre.
Sărurile neutre nu mai conţin în moleculă atomi de hidrogen (NaCl, Na2CO3 etc.).
Sărurile acide conţin în molecula lor unul sau doi atomi de hidrogen (NaHCO3 – carbonat acid de
sodiu sau bicarbonat de sodiu).
Marea majoritate a sărurilor sunt solide cristaline, solubile (cloruri şi azotaţi) sau cu solubilitate
redusă (unii sulfaţi) în apă. La dizolvare sărurile disociază în ioni, soluţiile rezultate putând conduce
curentul electric (conductori ionici).
CC.02.3. Compuşii organici
Compuşii organici sunt substanţe care conţin în structura lor un schelet de atomi de carbon. După
compoziţie, aceştia se clasifică în: hidrocarburi, compuşi organici cu funcţiuni simple, compuşi
organici cu funcţiuni mixte.
Hidrocarburile sunt compuşi ce conţin în molecula lor numai atomi de carbon şi hidrogen. La
rândul lor, acestea se clasifică în hidrocarburi alifatice şi hidrocarburi aromatice.
‐ 15 ‐
Figura CC.02.2. Clasificarea hidrocarburilor.
Alcanii sunt hidrocarburi saturate cu formula generală CnH2n+2, ce conţin numai legături simple.
Datorită reactivităţii lor scăzute se mai numesc şi parafine (= fără afinitate). Catena alcanilor poate
fi liniară sau ramificată.
CH4 CH3 – CH3 CH3 – CH2 – CH3 CH3 – CH2 – CH2 – CH3
Metan Etan Propan Butan
Metanul şi etanul sunt componenţii principali ai gazelor naturale, iar petrolul conţine alcani,
cicloalcani şi hidrocarburi aromatice. Propanul şi butanul pot fi lichefiaţi la presiuni relativ mici,
fiind principalii componenţi ai gazului petrolier lichefiat (GPL).
În condiţii standard, primii patru termeni ai seriei (de la CH4 la C4H10) sunt gazoşi, termenii ce
conţin în moleculă între 5 şi 17 atomi de carbon sunt lichizi, iar alcanii cu peste 18 atomi de carbon
în moleculă sunt solizi. Punctele de fierbere şi de topire cresc aproape liniar cu masa lor molară.
Acest comportament poate fi explicat prin intensificarea forţelor van der Waals ca urmare a creşterii
dimensiunii moleculelor. Alcanii cu catenă liniară posedă temperaturi de fierbere superioare celor
ale izomerilor lor ramificaţi, datorită suprafeţei mai mari dintre moleculele adiacente pe care
acţionează forţele van der Waals.
Alcanii sunt insolubili în solvenţi polari, cum este apa, fiind însă solubili în solvenţi nepolari.
Densitatea alcanilor este inferioară celei a apei, ea crescând odată cu creşterea numărului de atomi
de carbon din moleculă.
Cele mai importante surse de alcani sunt petrolul şi gazul natural. În rafinării, alcanii sunt separaţi
din petrol prin distilare fracţionată, rezultând diferite fracţii (http://en.wikipedia.org/wiki/Alkane;
http://authors.library.caltech.edu/25034/5/BPOCchapter4.pdf;
http://www.bp.com/liveassets/bp_internet/bpes_new/bpes_new_uk/STAGING/local_assets/downlo
ads/secondary_resources/en_bus_book_preview_071008.pdf):
‐ Fracţia gazoasă conţine alcani cu catenă liniară sau ramificată C1 – C4, cu temperaturi de
fierbere mai mici de 40 °C. Este folosită drept materie primă şi combustibil.
‐ Fracţia C5 – C6 este numită eter de petrol, fiind folosită drept solvent;
‐ Fracţia C6 – C10 (cu puncte de fierbere cuprinse în intervalul 40-180 °C) este numită fracţie
nafta şi reprezintă principalul constituent al benzinei. Benzina conţine peste 100 compuşi din
categoria alcani, cicloalcani şi alchil-benzen. Este de preferat ca în compoziţia benzinei să intre
alcani cu catene ramificate, deoarece aceştia sunt mai puţin sensibili la autoaprindere (care produce
‐ 16 ‐
detonaţia) decât omologii lor cu catenă liniară. O măsură a rezistenţei la autoaprindere a benzinei
este cifra octanică (CO). Prin convenţie, normal heptanului (n-C7H16) i se atribuie CO =0, în timp ce
izo-octanul (i-C8H18) (2,2,4-trimetilpentan) are CO = 100. Alcanii din această fracţie mai sunt
utilizaţi şi ca solvenţi pentru substanţe nepolare.
‐ Fracţia C11-C12, cu puncte de fierbere cuprinse între 180 °C şi 230 °C, este utilizată drept
combustibil în aviaţie sau la obţinerea unor alcani inferiori şi alchene prin cracare.
‐ Fracţia C13-C17, cu puncte de fierbere între 230 şi 305 °C, este utilizată drept carburant în
motoarele Diesel (motorină). Rezistenţa la autoaprindere a motorinei este caracterizată de cifra
cetanică (CC). Cetanul (C16H34) are o rezistenţa la autoaprindere mică, atrubuindu-se CC = 100. α-
metil-naftalina, pe de altă parte, este caracterizată de o rezistenţă mare la autoaprindere şi CC = 0.
CH 3
α-metil naftalina
‐ Fracţia C18-C35 (305 °C ≤ Tf ≤ 515 °C) este utilizată drept păcură şi lubrifianţi (parafină,
vaselină).
‐ Reziduurile de distilare sunt cunoscute sub numele de asfalt sau bitum.
În general, alcanii au o reactivitate scăzută, determinată de stabilitatea mare a legăturilor C-C.
Toţi alcanii reacţionează cu oxigenul (reacţie de ardere), cu formare de dioxid de carbon şi apă:
Arderea metanului:
Dacă oxigenul este insuficient, se generează monoxid de carbon:
sau funingine (C):
Arderea incompletă a metanului:
Prin reacţii de izomerizare şi reformare catalitică a alcanilor cu catenă liniară aceştia se transformă
în izomeri cu catenă ramificată şi, respectiv, în cicloalcani sau hidrocarburi aromatice, crescând
‐ 17 ‐
astfel cifra octanică a combustibililor (T. Loften, PhD Thesis ”Catalytic isomerization of light
alkanes”, Trondheim, 2004).
CO = 73
2-metil pentan
CO = 75
3-metil pentan
n-hexan
CO = 25 CO = 92
2,2-dimetil butan
CO = 101
2,3-dimetil butan
Cicloalcanii sunt hidrocarburi saturate, cu formula generală CnH2n (cu n ≥ 3), cu catenă ciclică.
Cicloalcanii cu 3 şi 4 atomi de C sunt instabili, în timp ce ciclurile de 5 şi 6 atomi de C sunt stabile.
ciclopropan ciclobutan ciclopentan ciclohexan
Hidrocarburile nesaturate conţin în molecula lor legături duble sau triple între atomii de carbon.
Alchenele sunt hidrocarburi nesaturate cu formula generală CnH2n ce conţin în molecula lor o dublă
legătură între doi atomi de carbon. Alchenele mai sunt cunoscute şi sub numele de olefine. Cel mai
simplu termen al seriei este etena (CH2=CH2).
‐ 18 ‐
CH2=CH2 CH2=CH – CH3 CH2=CH – CH2 – CH3 CH3 – CH=CH – CH3
Etena Propena 1-butena 2-butena
Etena (C2H4), propena (C3H6) şi butena (C4H8) sunt gaze în condiţii standard, alchenele cu catene
liniare C5 până la C16 sunt lichide, iar termenii superiori sunt solizi. Ca şi alcanii, alchenele sunt
insolubile în apă, dar solubile în solvenţi organici. Alchenele posedă temperaturi de fierbere mai
mici şi densităţi mai mari decât alcanii.
Reactivitatea alchenelor este mai mare comparativ cu cea a alcanilor datorită existenţei dublei
legături între atomii de carbon. Alchenele constituie materie primă pentru industria petrochimică.
Caracteristice alchenelor sunt reacţiile de adiţie la dubla legătură, reacţii ce presupun ruperea
legăturii π (vezi secţiunea “CB.04. Legături chimice”) din alchene şi a legăturii σ din şi formarea a
două legături σ. Cele mai importante reacţii de adiţie sunt:
(i) Adiţia hidrogenului (numită şi hidrogenare sau reducere)
Pt, Pd, Ni, Rh

H 2C CH2 + H H H3 C CH 3
etena etan
Hidrogenarea alchenelor este un proces exoterm. Reacţia necatalizată decurge cu viteză scăzută. În
prezenţa anumitor metale în stare fin divizată, viteza de reacţie creşte semnificativ. Cel mai utilizat
catalizator de hidrogenare a alchenelor este Pt.
(ii) Adiţia halogenilor (halogenare)
C C + X2 C C
X X
alchena halogen compus dihalogenat vicinal
Prin adiţia halogenilor la alchene se obţin compuşi dihalogenaţi vicinali (atomii de halogen se leagă
la doi atomi de carbon vecini). Adiţia clorului (Cl2) şi bromului (Br2) are loc rapid la temperatura
ambiantă, într-o gamă largă de solvenţi (acid acetic – CH3COOH, tetraclorură de carbon – CCl4,
cloroform – CHCl3, diclormetan – CH2Cl2). Reacţia alchenelor cu fluorul este violentă, greu de
controlat, fiind însoţită de substituţia hidrogenului cu fluorul. Diiodurile vicinale sunt instabile,
descompunându-se în iod (I2) şi alchenă.
Importanţă practică prezintă adiţia clorului la etenă, aceasta fiind una dintre etapele procesului de
obţinere a clorurii de vinil – utilizată pentru obţinerea policlorurii de vinil (PVC).
‐ 19 ‐
Reacţia alchenelor cu fluorul este violentă, greu de controlat, fiind însoţită de substituţia
hidrogenului cu fluorul. Diiodurile vicinale sunt instabile, descompunându-se în iod (I2) şi alchenă.
(iii) Adiţia hidracizilor (hidrohalogenare)
C C + H X C C
H X
alchena hidracid compus halogenat
Adiţia hidracizilor la alchene are loc rapid, în diverşi solvenţi (acid acetic, cloroform, diclormetan,
benzen – C6H6 etc.). Viteza de reacţie creşte în ordinea: .
Adiţia hidracizilor la alchenele asimetrice (pentru care cei doi atomi de carbon implicaţi în dubla
legătură au substituenţi diferiţi) se face conform regulii lui Markovnikov: la adiţia unui hidracid la
o alchenă, atomul de hidrogen se leagă la atomul de carbon ce posedă cel mai mare număr de
atomi de hidrogen.
H2C CH CH3 + HOSO2OH H3C CH CH3
OSO2OH
propena acid sulfuric sulfat acid de izopropil
Sulfaţii acizi de alchil se pot transforma în alcooli prin încălzirea lor în prezenţa apei (reacţie de
hidroliză):
(iv) Adiţia apei (hidratare)
Spre deosebire de adiţia acidului sulfuric concentrat la alchene (când rezultă sulfat acid de alchil),
adiţia apei are loc în mediu acid (diluat):
Reacţii de oxidare
(i) Epoxidarea reprezintă reacţia de formare a epoxizilor (compuşi ce conţin un ciclu de trei
atomi: 2 atomi de C şi un atom de O) din alchene. În laborator, epoxidarea alchenelor de realizează
prin reacţia acestora cu un peroxiacid:
‐ 20 ‐
Etilenoxidul şi propilenoxidul sunt cei mai utilizaţi epoxizi.
Pe scară industrială etilenoxidul se obţine prin trecerea unui amestec de etenă şi oxigen sau aer
peste un catalizator de argint:
Cea mai mare parte din producţia de etilenoxid este utilizată pentru producerea
etilenglicolului, în timp ce propilenoxidul constituie precursorul poliuretanilor.
(ii) Ozonoliza reprezintă reacţia alchenelor cu ozonul (O3), conducând la obţinerea ozonidelor:
Prin hidroliza ozonidelor se obţin compuşi carbonilici (aldehide şi/sau cetone):
R' O R'
R' H2O
R C C + O3 R CH C R C O + C O
H R" H
R" R"
O O
ozonida aldehida cetona
(iii) Hidroxilarea alchenelor cu formare de glicoli are loc în prenţa permanganatului de potasiu
(KMnO4) în mediu alcalin, la rece:
(iv) Oxidarea energică a alchenelor are loc în prezenţă de agenţi oxidanţi puternici: KMnO4/H+
sau K2Cr2O7 (bicromat de potasiu)/H+:
‐ 21 ‐
(v) Alchenele, fiind inflamabile, ard uşor în aer, formând dioxid de carbon şi apă:
Alchenele participă la reacţii de polimerizare.
( http://www.chemguide.co.uk/organicprops/alkenes/polymerisation.html)
Prin polimerizarea etenei se obţine polietilena:
unde n reprezintă numărul de unităţi de monomer din structura polimerului (n = 1000 – 5000).
Polietilena rezistă atacului chimic al majorităţii substanţelor. Este termoplastică (la încălzire se
înmoaie şi curge), putând fi turnată în diverse forme.
Proprietăţile sale sunt determinate de tipul de catalizator utilizat şi de condiţiile în care se realizează
polimerizarea. Astfel, la temperaturi de aprox. 200 °C, presiuni ridicate (∼ 2000 atm) şi în prezenţa
oxigenului în urme (iniţiator), rezultă polietilena de joasă densitate. Lanţul hidrocarbonat posedă
numeroase ramificaţii, ceea ce împiedică aranjarea compactă a lanţurilor polimerice prin diminuarea
atracţiilor van der Waals (vezi secţiunea “CB.04.3. Legături intermoleculare„). Polietilena de joasă
densitate este utilizată pentru fabricarea plaselor şi a altor obiecte flexibile din plastic.
La temperaturi de aprox. 60°C, presiuni joase (câteva atmosfere) şi în prezenţa catalizatorilor

Ziegler-Natta (un amestec format dintr-un compus al Ti – TiCl3, TiCl4 - şi Al(C2H5)3 – co-
catalizator) se obţine polietilena de înaltă densitate. Lanţurile polimerice ale acesteia sunt mai puţin
ramificate, atracţiile van der Waals mai puternice. Acest tip de pilietilenă este utilizat la
confecţionarea recipientelor de plastic pentru lichide, a ţevilor etc.
Polipropilena (PP) se obţine prin polimerizarea propenei în prezenţa catalizatorilor Ziegler-Natta

sau a altor catalizatori:
În funcţie de orientarea în spaţiu a grupărilor metil (- CH3) se pot distinge trei tipuri de
polipropilenă:
‐ Polipropilenă izotactică – în care grupările metil au aceeaşi orientare. Ca urmare, lanţurile

polimerice au un aranjament compact. Este utilizată la confecţionarea cutiilor şi cablurilor.
‐ 22 ‐
‐ Polipropilena atactică – în care grupările metil sunt orientate aleator. Forţele de atracţie de
tip van der Waals dintre lanţurile polimerice sunt mai slabe decât în cazul polipropilenei izotactice,
ceea ce face ca acest tip de PP să posede o rezistenţă mai mică. Reprezintă un produs secundar în
procesul de preparare a polipropilenei izotactice, utilizările sale fiind limitate: la fabricarea vopselei
pentru drumuri, a cartonului bituminat, precum şi în procesul de fabricare a unor masticuri şi
adezivi.
‐ Polipropilena sindiotactică – în care grupările metil sunt dispuse alternativ. Este utilizată la
confecţionarea ambalajelor şi a unor instrumente medicale.
Policlorura de vinil
Policlorura de vinil (PVC) se obţine prin polimerizarea clorurii de vinil:
Polimerul rezultat este în mare parte atactic, atomii de clor având o orientare aleatoare.
Policlorura de vinil pură este un solid alb, dur şi rigid. De aceea, este utilizată în costrucţii, ca
înlocuitor pentru cupru sau fier. Este insolubilă în alcool şi slab solubilă în tetrahidrofuran.
(http://en.wikipedia.org/wiki/Polyvinyl_chloride). Datorită costului scăzut şi rezistenţei sale
chimice şi biologice este utilizată pentru confecţionarea conductelor de canalizare.
Pentru flexibilizarea PVC-ului, în procesul de fabricare se adaugă plastifianţi (cei mai utilizaţi sunt
ftalaţii). În acestă formă este utilizată în industria textilă, ca izolator pentru cablurile electrice şi ca
înlocuitor al cauciucului în diverse aplicaţii.
Poliacrilonitrilul
Sinteza poliacrilonitrilului (PAN) are la bază procesul de polimerizare a acrilonitrilului:
PAN este un polimer versatil, utilizat pentru confecţionarea unei game largi de produse, precum:
membrane de ultrafiltrare, fibre tubulare pentru osmoză inversă. Totodată, fibrele de poliacrilonitril
constituie precursori ai fibrelor de carbon.
Politetrafluoretilena
Pilotetrafluoretilena (PTFE) se obţine prin polimerizarea tetrafluoretilenei:

‐ 23 ‐
Cea mai cunoscută denumire comercială a PTFE este Teflon (PTFE fabribată de DuPont). PTFE
este hidrofobă, caracteristică datorată prezenţei în moleculă a fluorului puternic electronegativ. De
asemenea, posedă un coeficient de frecare mic. Datorită reactivităţii sale scăzute (determinată de
tăria legăturilor C-F) este utilizată la confecţionarea recipientelor şi conductelor care stochează,
respectiv transportă, substanţe reactive sau corozive. Este folosită, de asemenea, ca lubrifiant,
reducând frecarea şi uzura diverselor utilaje.
Alchinele sunt compuşi cu formula generală CnH2n-2 ce posedă în structura lor o legătură triplă
între doi atomi de carbon. Ca şi celelalte hidrocarburi, alchinele sunt hidrofobe, având însă
reactivitate superioară alcanilor şi alchenelor.
Primul termen al seriei este acetilena ( ). În prezent acetilena se obţine în principal din
arderea parţială a metanului. Într-o altă metodă, acetilena se obţine prin hidroliza carbidului (CaC2 –
carbură de calciu):
Aproximativ 20% din cantitatea de acetilenă este utilizată pentru sudura oxiacetilenică, datorită
temperaturii mari atinse de flacăra oxiacetilenică. Arderea acetilenei în oxigen produce o flacără cu
temperatura de peste 3300 °C. Pentru astfel de aplicaţii este necesar controlul riguros ale presiunii
(la peste 15 psi acetilena se descompune exploziv). Pentru transportul şi depozitarea în siguranţă a
acetilenei se utilizează cilindri metalici cu umplutură poroasă, acetilena fiind dizolvată în acetonă
sau dimetilformamidă.
Alchinele participă la reacţii de adiţie cu multe dintre substanţele cu care reacţionează şi alchenele.
Astfel, adiţia hidrogenului la alchine poate decurge până la alchene sau până la alcani:
Pentru ca adiţia hidrogenului la alchine să se oprească la formarea alchenelor, se diminuează

activitatea catalizatorilor prin otrăvire.
Alchinele, asemenea alchenelor, reacţionează cu clorul şi cu bromul:
‐ 24 ‐
Alchinele reacţionează cu hidracizii (HX). Adiţia acidului clorhidric (HCl) şi acidului cianhidric
(HCN) la acetilenă conduce la clorură de vinil şi acrilonitril – utilizaţi la prepararea unor polimeri
de importanţă practică:
HC CH + HCl H 2C CH
Cl
acetilena clorura de vinil
HC CH + HCN H 2C CH
CN
acetilena acrilonitril
Hidratarea alchinelor are loc în prezenţa ionilor mercurici. Rezultă enoli care tautomerizează
spontan la cetone, excepţie făcând acetilena, prin a cărei hidratare se obţine acetaldehida:
tautomerizare
HC CH + H2O H 2C CH H 3C CH O
OH
acetilena alcool vinilic acetaldehida
(enol instabil)
Prin hidratarea propinei se obţine acetona:
Adiţia acidului acetic la acetilenă pe catalizator de sulfat de mercur şi în prezenţa unui exces de
acetilenă conduce la formarea acetatului de vinil – precursorul poliacetatului de vinil:
‐ 25 ‐
Polimerizare
La temperaturi mari (600-800 °C), acetilena se transformă într-un gudron al cărui component
principal este benzenul (C.D. Neniţescu, Chimie organică, vol.I, EDP, Bucureşti 1980, pag. 288):
HC H
C
CH HC CH
CH
HC CH
CH CH C
H
HC
benzen
Polimerizarea propinei (metilacetilenei) are loc în condiţii mai blânde, în prezenţa acidului sulfuric
concentrat, conduce la 1,3,5-trimetil-benzen (mesitilen):
H
HC C
C CH3 H3C C C CH3
H3C C
CH HC CH
CH C
C
CH3
CH3
1,3,5-trimetil-benzen
(mesitilen)
Alchinele cu tripla legătură marginală reacţionează cu metalele datorită caracterului acid al atomilor
de hidrogen legaţi la carbonul implicat în tripla legătură.
Alcadienele sunt hidrocarburi cu formula generală CnH2n-2 ce posedă în molecula lor două duble
legături. În funcţie de poziţia relativă a acestora, distingem:
‐ Alcadiene cu duble legături cumulate ( - C = C = C - )
‐ Alcadiene cu duble legături conjugate (- C = C – C = C - )
‐ Alcadiene cu duble legături izolate (cele două duble legături sunt mai îndepărtate în catenă).
Alcadienele sunt precursorii unor polimeri cu importanţă practică deosebită. Astfel, 1,3-butadiena
este precursorul cauciucului utilizat la confecţionarea pneurilor, în timp ce izoprenul constutuie un
‐ 26 ‐
precursor al cauciucului natural. Cloroprenul este precursorul neoprenului (policloropren), un

cauciuc sintetic caracterizat de o bună stabilitate chimică, ce îşi menţine flexibilitatea pe un
domeniu larg de temperatură. Printre altele, neoprenul este utilizat la confecţionarea curelelor de
ventilator ale automobilelor.
Hidrocarburile aromatice (arenele) sunt hidrocarburi ce conţin în molecula lor unul sau mai multe
nuclee benzenice. Compuşii aromatici pot fi monociclici şi policiclici. În condiţii standard de
temperatură şi presiune arenele sunt lichide sau solide, insolubile în apă dar solubile în solvenţi
organici.
Cea mai simplă hidrocarbură aromatică este benzenul (C6H6), utilizat în trecut pe scară largă ca
solvent. Este un lichid incolor şi inflamabil, cu miros dulceag. Datorită cifrei sale octanice mari,
benzenul este un component important al benzinei. În principal este precursor al unor produşi
chimici (etilbenzen, cumen).
Toluenul (metilbenzen) este un lichid transparent, insolubil în apă. Este utilizat ca materie primă la
obţinerea a numeroşi compuşi (benzen, benzaldehidă, acid benzoic etc.), precum şi ca solvent
pentru vopsele, pentru numeroşi reactanţi, cauciuc, adezivi, lacuri etc. Prin nitrarea toluenului cu un
amestec de acid azotic şi acid sulfuric se poate obţine trinitrotoluen (TNT):
Trinitrotoluenul este utilizat frecvent ca explozibil. Este foarte stabil (nu explodează la şocuri
uşoare), având nevoie de un detonator atunci când este la fabricarea unui explozibil. Astfel,
amatolul – un explozibil militar utilizat pe scară largă în secolul trecut – este un amestec de toluen
şi azotat de amoniu.
Reacţiile de descompunere care au loc la detonarea TNT sunt

(http://en.wikipedia.org/wiki/Trinitrotoluene):
‐ 27 ‐
După explozie, 1 g de TNT eliberează o cantitate de energie de 1 kcal (4184 J).
Etilbenzenul se obţine prin reacţia dintre benzen şi etenă, în cataliză acidă (alchilare Friedel-Crafts):
CH 2 CH3
+ H 2C CH 2
benzen etilbenzen
Prin dehidrogenarea catalitică a etilbenzenului se obţine stirenul – un precursor al polistirenului,

polimer omniprezent în viaţa noastră.
Cumenul (izopropil-benzen) se obţine prin comprimarea amestecului de benzen şi propenă la 30

atm şi 250 °C, în prezenţa unui catalizator reprezentat de un acid Lewis (ex. H3PO4):
‐ 28 ‐
Prin oxidarea cumenului cu oxigen se obţine hidroperoxidul de cumen, a cărui hidroliză în mediu
acid conduce la obţinerea fenolului şi acetonei:
OH
O
H3C CH CH3 H3C C CH3 OH
+ O2 + H3C C CH3
O
hidroperoxid de cumen fenol acetona
Naftalina (C10H8) este un solid cristalin de culoare albă, cu miros caracteristic, insolubil în apă, dar
solubil în solvenţi organici. Sublimează la temperatura camerei. În trecut era utilizată ca principal
component al produselor de combatere a moliilor. Datorită toxicităţii ei, a fost înlocuită cu alţi
compuşi. Este un precursor al unor produse chimice (coloranţi sintetici, solvenţi etc.).
Compuşii aromatici policiclici sunt poluanţi atmosferici importanţi, unii dintre aceştia dovedindu-se
a fi cancerigeni, mutageni şi teratogeni.
Compuşi organici cu funcţiuni simple
Compuşii hidroxilici (alcooli şi fenoli) sunt compuşi ce conţin în moleculă gruparea hidroxil (–
OH) legată de un atom de carbon alifatic (alcooli) sau aromatic (fenoli). Polaritatea moleculelor
acestor compuşi este datorată prezenţei grupării –OH.
Alcoolii inferiori (metanol, etanol, propanol) sunt miscibili cu apa, în timp ce butanolul este parţial
solubil în apă. Alcoolii ce conţin în molecula lor mai mult de 5 atomi de carbon sunt insolubili în
apă. Datorită prezenţei legăturilor de hidrogen între molecule, alcoolii prezintă temperaturi de
fierbere superioare hidrocarburilor corespunzătoare.
‐ 29 ‐
Metanolul (alcoolul metilic - CH3OH) este un lichid incolor, volatil, inflamabil, având o
temperatură de fierbere mai mică decât a etanolului. Este utilizat ca solvent, combustibil pentru
automobile şi materie primă. Spre deosebire de etanol este foarte toxic; ingestia a 10 mL de metanol
duce la orbire prin distrugerea nervului optic, iar 30 mL metanol produc decesul. Industrial,
metanolul se obţine din gaz de sinteză, în prezenţa unui amestec de cupru, oxid de zinc şi alumină
(catalizator):
Deoarece în gazul de sinteză raportul molar CO:H2 = 1:3, în reactor se introduce CO2 pentru a
reacţiona cu excesul de hidrogen:
Etanolul (alcoolul etilic - CH3CH2OH) este cel mai utilizat alcool. A fost produs şi consumat de
oameni din cele mai vechi timpuri, sub forma băuturilor alcoolice fermentate şi distilate. Reacţia
care are loc la fermentarea glucozei este:
Este un lichid incolor, inflamabil. Este utilizat ca solvent industrial, drept combustibil pentru
autovehicule şi materie primă în industria chimică.
Soluţia 50 % vol etilenglicol (HO – CH2 – CH2 – OH) în apă este cunoscută sub numele de antigel.
Glicerina (HO – CH2 – CH(OH) – CH2 – OH) este un lichid incolor, inodor, vâscos, solubil în apă.
Are gust dulce şi toxicitate scăzută. Este utilizată în industria alimentară şi în cea farmaceutică. Este
intermediar în procesul de sinteză al nitroglicerinei – un ingredient al diverşilor explozivi.
Fenolul (C6H5OH) este un solid cristalin la temperatura camerei. Are o aciditate superioară
alcoolilor şi o solubilitate apreciabilă în apă. Se obţine prin oxidarea cumenului. Constituie materia
primă pentru diverse materiale plastice, detergenţi neionici, medicamente, erbicide etc.
Compuşii carbonilici conţin în molecula lor gruparea C=O. În această categorie de compuşi intră
aldehidele şi cetonele.
Formaldehida (CH2O – metanal) este cea mai simplă aldehidă. Este un gaz incolor, precursorul a
numeroşi polimeri. Soluţia de formaldehidă în apă (37 % m) este cunoscută sub numele de formol şi
este utilizată ca dezinfectant şi pentru conservarea preparatelor biologice. Este o substanţă
cancerigenă.
Procedeul industrial de obţinere a formaldehidei constă în dehidrogenarea metanolului pe

catalizator de argint:
‐ 30 ‐
O mare parte din producţia de acetaldehidă este utilizată pentru obţinerea răşinilor sintetice de tipul
bachelitei:
Datorită rezistenţei sale mare (electrice, termice şi chimice) este utilizată pentru izolarea cablurilor,
la confecţionarea plăcuţelor de frână şi a altor componente din industria automobilelor.
Acetaldehida (CH3CHO – etanal) este un lichid cu temperatura de fierbere 20,2 °C. Este solubilă în
apă în orice proporţie. Cea mai mare parte din acetaldehida produsă la nivel mondial se obţine prin
oxidarea etenei. Acetaldehida este un precursor al acidului acetic şi al poliacetatului de vinil.
Acetaldehida are un efect iritant asupra tegumentelor, ochilor, mucoaselor şi tractului respirator.
Acetona este un compus organic cu formula (CH3)2CO. Cea mai simplă dintre cetone este un lichid
incolor şi inflamabil. Acetona este miscibilă cu apa, fiind ea însăşi un solvent. Se obţine, alături de
fenol, prin oxidarea cumenului (sintetizat din benzen şi propenă) cu aer.
Aproape 1/3 din producţia mondială de acetonă este utilizată ca solvent. Acetona este un bun
solvent pentru majoritatea materialelor plastice şi a fibrelor sintetice, inclusiv cele utilizate la
confecţionarea vaselor de laborator (polistiren, policarbonat, unele tipuri de polipropilenă). Este
utilizată drept component volatil în unele vopseluri. De asemenea, fiind un bun degresant, este
folosit pentru pregătirea suprafeţelor metalice înaintea vopsirii.
Acetona este extrem de inflamabilă. La temperaturi mai mari de – 20 °C, amestecurile aer-acetonă
cu o concentraţie de acetonă din domeniul 2,5 – 12,8 % vol pot exploda.
Aminele sunt compuşi organici ce conţin în moleculă un atom de azot care posedă o pereche de
electroni neparticipanţi.
Sunt compuşi cu caracter bazic, utilizaţi la obţinerea unor coloranţi azoici şi a unor medicamente.
Unele amine sunt utilizate pentru îndepărtarea dioxidului de carbon şi a hidrogenului sulfurat din
gazul natural şi din gazele rezultate în procesele de combustie.
Dimetilamina (amină secundară) este un gaz incolor şi inflamabil. Este precursorul unor
acceleratori de vulcanizare a cauciucului.
‐ 31 ‐
Alanina (fenilamina) este un lichid care proaspăt distilat este incolor, iar după expunerea în aer
devine brun. Este utilizată la prepararea unor coloranţi, medicamente, acceleratori de vulcanizare a
cauciucului etc.
Acizii carboxilici sunt compuşi organici ce conţin în moleculă o grupare carboxil (- COOH). Se
obţin prin oxidarea unor hidrocarburi, a alcolilor primari şi a aldehidelor, dar şi prin hidroliza
derivaţilor lor funcţionali (ca de exemplu, esteri). Sunt compuşi polari. În solvenţi nepolari, acizii
carboxilici formează dimeri datorită tendinţei de auto-asociere prin legături de hidrogen.
Acizii carbixilici cu 1 – 5 atomi de carbon în moleculă sunt solubili în apă, solubilitatea scăzând
odată cu creşterea numărului de atomi de carbon din moleculă. Au puncte de fierbere mai mari
decât apa, datorită tendinţei de a forma dimeri. Acizii carboxilici sunt acizi slabi. Ei reacţionează cu
bazele (hidroxizi, oxizi, amine, carbonaţi) rezultând săruri. Acizii tari pun în libertate acizii
carboxilici din sărurile lor. Gruparea carboxil (-COOH) din molecula acizilor saturaţi este rezistentă
la atacul acizilor tari. Acizii carboxilici stau la baza obţinerii unei game largi de derivaţi funcţionali
(amide, esteri etc.).
Sunt utilizaţi în procesele de producţie ale unor polimeri, medicamente, solvenţi şi aditivi
alimentari.
Acidul formic (HCOOH – metanoic) este cel mai simplu acid carboxilic. Este un important
intermediar în industria chimică de sinteză. Se găseşte în veninul de furnică (de aici a şi fost izolat
iniţial), de albină şi a altor insecte. Industrial se obţine prin reacţia monoxidului de carbon cu
hidroxidul de sodiu, la 200 °C şi 15 at, din care rezultă formiat de sodiu, din care ulterior se
eliberează acidul formic prin reacţia cu acid sulfuric:
Este un lichid incolor, solubil în apă şi în majoritatea solvenţilor organici. Este utilizat în industria
pielăriei şi pentru finisarea textilelor, dar şi drept coagulant în procesul de obţinere a cauciucului.
‐ 32 ‐
Soluţiile de acid formic sunt iritante şi corozive.
Acidul acetic (CH3COOH) este un lichid incolor – component al oţetului (4 – 8 %). Este precursor
al poliacetatului de vinil şi al acetatului de celuloză. Se obţine atât prin procedee chimice (cea mai
importantă fiind oxidarea acetaldehidei), cât şi prin fermentarea anaerobă a zaharurilor sau
fermentarea oxidativă a etanolului.
‐ 33 ‐
Capitolul CC.03. Amestecuri de substanţe

Cuvinte-cheie
amestec heterogen, amestec omogen, ppb, ppm
Majoritatea materialelor nu sunt formate din substanţe pure ci amestecuri a două sau mai multe
substanţe, simple sau compuse. Astfel, aerul, apa mărilor şi oceanelor, sângele sunt amestecuri. În
această categorie mai intră parfumurile şi medicamentele, dar şi aliajele metalice. Spre deosebire de
compuşii chimici, componenţii amestecurilor au compoziţie variabilă, pot fi separaţi prin procedee
fizice, iar proprietăţile lor sunt strâns legate de cele ale componenţilor şi de concentraţiile acestora.
Amestecurile se clasifică în amestecuri omogene şi amestecuri heterogene.
Amestecul heterogen este caracterizat de existenţa mai multor faze în volumul acestuia, compoziţia
sa nefiind uniformă. Exemple de amestecuri heterogene: suspensia formată de praf în aer, ceaţa
(suspensie de picături de apă lichidă în aer), un solid sau un gaz dispersate într-un lichid cum ar fi
apa tulbure ce conţine solid suspendat, bulele într-un lichid la fierbere etc.
Într-un amestec omogen nu există graniţe vizibile între componenţi, aceştia fiind amestecaţi la nivel
de particule elementare (molecule sau ioni). Adeseori semnificaţia noţiunii de soluţie este eronat
limitată la amestecurile omogene în stare lichidă. De fapt, soluţiile pot exista în toate cele trei stări
de agregare: solidă, lichidă şi gazoasă.
CC.03.1. Amestecuri omogene (soluţii)
Într-o soluţie, o substanţă numită solut este dizolvată într-o altă substanţă, numită solvent. De
obicei, solventul este considerat a fi substanţa prezentă în cea mai mare cantitate, sau substanţa care
îşi păstrează starea de agregare la formarea soluţiei. Ca regulă, starea fizică a solventului
corespunde celei a soluţiei. Exemplele sunt prezentate în tabelul CC.03.1.
Exprimarea cantitativă a compoziţiei unui amestec se face utilizând noţiunea de concentraţie. Există
mai multe moduri de exprimare a concentraţiei unui component într-un amestec.
Concentraţia procentuală masică, reprezintă masa de substanţă dizolvată în 100 g soluţie şi se

calculează din relaţia:
md
C (%) = ⋅100
mS
în care md este masa de substanţă dizolvată, iar mS masa soluţiei.
În acelaşi mod se definesc concentraţii procentuale molare sau volumice.
‐ 34 ‐
Concentraţia molară (cM) reprezintă numărul de moli de substanţă dizolvată în unitatea de volum
de amestec.
ni – cantitatea de substanţă dizolvată (în moli); V - volumul soluţiei. Unitatea de măsură S.I. pentru
exprimarea concentraţiei molare este mol/m3, însă în mod curent se utilizează unitatea de măsură
mol/L.
Tabelul CC.03.1. Exemple de soluţii.
Solvent Solut Exemple
gaz gaz Aerul - oxigen şi alte gaze dizolvate în azot
lichid gaz Oxigen în apă
Dioxid de carbon în apă (în acest caz dizolvarea CO2

este însoţită de reacţia chimică)
lichid Etanol în apă
solid Zahăr în apă
Clorura de sodiu (sarea de bucătărie) în apă
solid gaz Dizolvarea hidrogenului în metale (în mod special

Pd), determinată de volumul molecular mic al H2;
această proprietate este utilizată în aplicaţii ce
vizează stocarea hidrogenului
lichid Formarea amalgamului Hg-Au
Dizolvarea hexanului în parafină
solid Alama – aliajul Cu/Zn
Concentraţia molală reprezintă cantitatea de solut (mol) dizolvată într-un kg de solvent.
Unitatea de măsură pentru concentraţia molală este mol/kg solvent.
Fracţia molară reprezintă raportul dintre cantitatea (numărul de moli) de component şi cantitatea
totală, în moli, de amestec.
‐ 35 ‐
Fracţia molară este o mărime adimensională, subunitară şi pozitivă. Suma fracţiilor molare ale
componenţilor unui amestec este 1.
Prin multiplicarea fracţiei molare a unui component cu 100 (100·xi) se obţine concentraţia
procentuală molară a acestuia.
Titrul reprezintă masa de substanţă (g) dizolvată într-un mL de soluţie.
Concentraţia normală reprezintă numărul de echivalenţi-gram dintr-un litru de soluţie.
ppm (părţi per milion) reprezintă masa de solut (mg) dizolvată într-un kg de soluţie (echivalent cu
numărul de unităţi de masă solut dizolvate într-un milion unităţi de masă soluţie).
Moleculele constau dintr-un anumit număr de atomi, uniţi prin legături covalente. Dimensiunea
moleculelor variază de la valori foarte mici (egale cu dimensiunea atomilor, în cazul gazelor rare)
până la valori foarte mari (în cazul polimerilor, proteinelor, acizilor nucleici). Între moleculele unei
substanţe apar forţe de atracţie de diferite tipuri, dependente de structura chimică a acestora
(proprietăţile atomilor constituenţi): forţe de tip dipol-dipol la moleculele polare (vezi secţiunea
“CB.04. Legături chimice”), legături de hidrogen (o formă particulară a celor de tip dipol-dipol) şi
respectiv forţe de atracţie de tip van der Waals. Proprietăţile fizice ale substanţelor moleculare sunt
determinate într-o mare măsură de natura forţelor intermoleculare. Astfel, prezenţa legăturilor de
hidrogen între moleculele substanţei determină temperaturi de topire şi de fierbere ridicate. Pe de
altă parte, cu cât molecula este mai lungă, intensitatea forţelor de atracţie de tip van der Waals
creşte, fiind necesară o cantitate suplimentară de energie pentru a învinge aceste forţe.
Majoritatea substanţelor moleculare sunt insolubile sau slab solubile în apă. Substanţele moleculare
care se dizolvă în apă reacţionează adesea cu aceasta sau formează legături de hidrogen. Formarea
legăturilor de hidrogen între substanţă şi solvent explică dizolvarea etanolului şi zaharozei
(substanţe cu molecule polare) în apă, precum şi dizolvarea amoniacului. În acest ultim caz în
schimb, o mică parte din amoniac (maxim 1 %) reacţionează cu apa formând hidroxid de amoniu.
În ceea ce priveşte metanul şi, în general, hidrocarburile, acestea nu sunt solubile în apă, întrucât au
molecule nepolare sau cu polaritate foarte mică. Între moleculele de hidrocarburi şi apă se pot
stabili numai forţe de atracţie de tip van der Waals, forţe slabe, care nu pot să învingă legăturile de
hidrogen existente între moleculele de solvent.
Majoritatea solidelor ionice sunt solubile în apă şi în alţi solvenţi polari. Solubilizarea solidelor
ionice depinde de tăria interacţiilor atractive dintre moleculele de apă şi ioni. Dacă aceste forţe de
atracţie dintre solvent şi ionii din reţeaua cristalină sunt mai mari decât forţele de atracţie dintre
ionii din reţea, ionii trec în soluţie. În cazul solvenţilor nepolari, interacţiile dintre moleculele
acestora şi ionii din reţeaua cristalină sunt mai slabe decât cele ce se manifestă în reţea.
Există numeroşi factori externi care influenţează solubilitatea substanţelor:
• Presiunea are o influenţă importantă asupra solubilizări gazelor în lichide, fară a afecta în
mod semnificativ dizolvarea lichidelor şi solidelor în lichide. Creşterea presiunii determină o
creştere a solubilităţii gazelor în lichide, exprimată cantitativ prin legea lui Henry.
‐ 36 ‐
• Temperatura influenţează într-o măsură importantă solubilitatea substanţelor. De regulă,

solubilitatea solidelor în lichide şi solubilitatea reciprocă a lichidelor, cresc cu creşterea
temperaturii. Solubilitatea gazelor în lichide, scade, de regulă, cu creşterea temperaturii. Atunci
când procesul de dizolvare este însoţit de efecte termice (endoterm sau exoterm): creşterea
temperaturii favorizează solubilitatea substanţelor care se dizolvă endoterm şi scade solubilitatea
substanţelor a căror dizolvare este exotermă (conform principiului Le Chatelier). Procesele de
dizolvare nuloterme nu sunt influenţate de temperatură. Scăderea solubilităţii gazelor în lichide
odată cu creşterea temperaturii se explică în principal prin creşterea energiei cinetice a moleculelor,
ceea ce facilitează învingerea forţelor de atracţie între molecule şi părăsirea fazei lichide (explicaţie
asemănătoare cu cea a creşterii presiunii de vapori a lichidelor la creşterea temperaturii). În Fig.
CC.03.1 se prezintă, spre exemplificare, dependenţa de temperatură a solubilităţii oxigenului în apă
lichidă, la presiunea atmosferică. Există însă şi excepţii de la această regulă, în special la unii
solvenţi organici.
Figura CC.03.1. Variaţia solubilităţii oxigenului în apă cu temperatura la p∼1atm. (prelucrare după
http://www.cotf.edu/ete/modules/waterq3/WQassess3f.html)
• Natura solutului şi a solventului. Substanţele polare se dizolvă în solvenţi polari, iar

substanţele nepolare se dizolvă în solvenţi nepolari.
• Prezenţa ionului comun. În cazul compuşilor ionici, prezenţa în solvent a unui ion comun cu
ionul solvatului diminuează solubilitatea acestuia.
• Utilizarea unor reacţii chimice pentru a determina solubilizarea unor compuşi ionici în apă,
în cazul în care nu prezintă importanţă prezervarea stării chimice a solutului :
‐ Dizolvarea compuşilor ionici ce conţin anioni bazici cu ajutorul acizilor:
‐ Utilizarea agenţilor de complexare pentru ionii metalici:
• Utilizarea agenţilor tensioactivi pentru co-dizolvarea compuşilor polari şi nepolari
‐ 37 ‐
Viteza de dizolvare creşte odată cu creşterea temperaturii şi a vitezei de agitare şi odată cu scăderea
dimensiunii particulelor solide.
CC.03.2. Amestecuri heterogene
Un sistem format din cel puţin două faze (faza dispersată, discontinuă, numită dispersoid şi faza
dispersantă, continuă, numită mediu de dispersie) poartă numele de sistem dispers.
Există mai multe criterii de clasificare a sistemelor disperse. În tabelul CC.03.2 este prezentată
clasificarea sistemelor disperse după dimensiunea particulelor fazei dispersate.
Tabelul CC.03.2. Clasificarea sistemelor disperse după dimensiunea particulelor fazei dispersate
(după Mândru şi Ceacăreanu)
Cele trei tipuri de sisteme disperse identificate în tabel (macroscopic, microeterogen şi

ultramicroeterogen) se deosebesc între ele prin stabilitatea cinetică. Creşterea dimensiunii
particulelor fazei dispersate duce la micşorarea stabilităţii cinetice, crescând astfel tendinţa de
separare prin sedimentare.
Deoarece din punct de vedere al dimensiunilor particulelor dispersoidului sistemele coloidale ocupă
o poziţie intermediară între dispersiile grosiere şi cele moleculare, ele pot fi obţinute pe două căi:
prin condensarea (agregarea) moleculelor şi ionilor din soluţie în particule coloidale şi prin
dispersarea particulelor grosiere în particule de dimensiuni coloidale.
Un sistem dispers poate fi încadrat în categoria sistemelor coloidale dacă există o interfaţă
apreciabilă între mediul de dispersie şi faza dispersată, precum şi o organizare a acesteia din urmă.
Gradul de dispersie (inversul dimensiunii particulelor dispersoidului) şi suprafaţa interfazică cresc

odată cu trecerea de la sistemele grosier disperse la cele ultramicroeterogene; ca urmare are loc o
creştere a energiei libere a sistemului, din punct de vedere termodinamic sistemele coloidale fiind
instabile. Particulele dispersoidului vor avea tendinţa spontană de a se uni în agregate mai mari,
acest fenomen neconferind însă stabilitate sistemului coloidal, care se va distruge prin precipitarea
fazei disperse - generată de micşorarea stabilităţii sale cinetice. În scopul micşorării excesului de
energie superficială la obţinerea sistemului coloidal, pe lângă faza dispersă şi mediul de dispersie,
se adaugă şi stabilizatorul care, adsorbindu-se pe suprafaţa particulelor dispersoidului, micşorează
energia liberă superficială şi împiedică contopirea acestora.
După modul în care moleculele mediului de dispersie interacţionează cu particulele fazei dispersate,
sistemele disperse au fost clasificate în dispersii liofile, dispersii liofobe şi coloizi micelari de
asociaţie.
‐ 38 ‐
Dispersiile liofile s-au dovedit a fi soluţii reale (amestecuri omogene) ale unor compuşi
macromoleculari (polimeri neionici şi ionici). Acestea sunt stabile din punct de vedere
termodinamic.
Dispersiile liofobe sunt amestecuri heterogene caracterizate de insolubilitatea fazei dispersate în

mediul de dispersie, fiind instabile termodinamic. Unitatea structurală a dispersiilor liofobe
coloidale este micela – un agregat cu organizare superioară de molecule şi ioni.
Coloizii micelari de asociaţie sunt caracterizaţi de interacţiuni puternice cu mediul de dispersie,

fiind stabili din punct de vedere termodinamic.
După starea de agregare a fazelor componente, sistemele disperse se clasifică în opt categorii,
conform tabelului CC.03.3.
Tabelul CC.03.3. Clasificarea sistemelor disperse după starea de agregarea a fazelor componente
Mediul de dispersie Faza dispersată

Exemple
(faza continuă) (dispersoidul)
Solid Suspensii, soluţii coloidale
Lichid Lichid Emulsii (lapte, creme)
Gaz Emulsii gazoase, spume
Solid Soli solizi (sticla colorată)
Solid Lichid Geluri (incluziuni minerale)
Gaz Spume solide (bureţi, piatra ponce)
Solid Aerosuspensie (fum, praf)

Gaz
Lichid Aeroemulsie (ceaţă, nori)
‐ 39 ‐
Capitolul CC.04. Stări de agregare

Cuvinte-cheie
diagrama de fază, gazul ideal, legile gazelor, presiune de vapori,
reţele cristaline, substanţe cristaline şi amorfe, teoria cinetică a
gazelor, vîscozitate
CC.04.1. Starea gazoasă
CC.04.1.1. Gazul ideal (perfect). Legile gazelor ideale [,]
Cea mai simplă stare a materiei este starea gazoasă care se caracterizează prin faptul că nu au un
volum fix şi ocupă întregul volum disponibil.
Gazul ideal este ansamblul de molecule (atomi) care pot fi asimilate cu puncte materiale ce posedă
masă, au dimensiuni neglijabile, care se află în continuă mişcare dezordonată, haotică, şi între care
nu există forţe intermoleculare (interatomice) de atracţie şi respingere.
Spaţiul ocupat de o probă de gaz este volumul său V; numărul de molecule se exprimă prin
cantitatea de substanţă (numărul de moli) n; caracterizarea unui gaz mai impune specificarea
presiunii p şi a temperaturii T.
Starea fizică a unei probe se caracterizează prin proprietăţile sale fizice; două probe ale unei
aceleiaşi substanţe care au aceleaşi proprietăţi fizice sunt în aceeaşi stare.
Starea unui gaz pur este specificată prin valorile a trei parametri de stare independenţi (presiune,
temperatură, volum, densitate, cantitate de substanţă, număr de molecule, ş.a.m.d.).
Starea unui gaz oarecare este specificată de regulă prin valorile a trei sau patru parametri de stare.
O primă consecinţă este că nu toţi parametrii de stare sunt independenţi, aşa cum o dovedeşte şi
ecuaţia de stare a gazului ideal (ecuaţia Clapeyron-Mendeleev), care descrie un gaz la presiuni
scăzute:
n m
p= ·RT = ·RT = c·RT (CC.04.1)
V M
unde: p reprezintă presiunea gazului ideal, V volumul acestuia, n – numărul de moli, T –

temperatura gazului, m – masa gazului ideal, M – masa moleculară, c – concentraţia molară, R este
o constantă comună pentru toate gazele, numită constanta universală a gazelor perfecte.
pV 101325N / m 2 ⋅ 22, 41⋅10−3 m3 / mol

R= = = 8,31433 J/mol·K = 0,08205371 l.atm/mol.K
T 273,15K
(CC.04.2)
‐ 40 ‐
CC.04.1.1.1. Legea Boyle-Mariotte (legea transformării izoterme)
Robert Boyle [] a arătat, în 1661, că pentru o cantitate de gaz aflată la o temperatură constantă, între
presiunea şi volumul gazului există relaţia p·V = const. Într-o transformare izotermă, presiunea
gazului variază invers proporţional cu volumul acestuia.
În fig. CC.04.1 se prezintă dependenţa presiune (volum) pentru o cantitate de gaz aflată la diferite
temperaturi; fiecare curbă e o hiperbolă şi se numeşte izotermă.
Figura CC.04.1. Izotermele gazului perfect.
CC.04.1.1.2. Legea Gay-Lussac (legea transformării izobare)
J. L. Gay-Lussac [] a studiat efectul temperaturii asupra unei probe de gaz menţinută la o presiune
constantă şi a observat că V/T = const.
Variaţia relativă a volumului unui gaz, aflat la presiune constantă, este direct proporţională cu
temperatura.
În fig. CC.04.2 se prezintă dependenţa volumului în funcţie de temperatură pentru un gaz ideal la
diferite presiuni; fiecare dependenţă este liniară şi se numeşte izobară.
Cantitativ, legea se scrie:
V − V0
= α ⋅t
V0 (CC.04.3)
Utilizând scara Kelvin, legea lui Gay-Lussac devine mai simplă:

⎡ 1 ⎤
V = V0 ⎢1 + ⋅ ( T − 273,15 ) ⎥
⎣ T0 ⎦ (CC.04.4)
⎡ ⎤
1
(
V = V0 ⎢1 + ⋅ T − T0 ⎥ )
⎣ T0 ⎦ (CC.04.5)
‐ 41 ‐
⎡ 1 T ⎤
V = V0 ⎢1 + − 0 ⎥
⎣ T0 T0 ⎦ (CC.04.6)
⎡ 1 ⎤
V = V0 ⎢1 + − 1⎥
⎣ T0 ⎦ (CC.04.7)
T
V = V0 ⋅ ⇒
T0 (CC.04.8)
V V0
=
T T0 (CC.04.9)
La presiune constantă, raportul dintre volumul şi temperatura unui gaz rămân constante.
Figura CC.04.2. Izobarele gazului perfect.
CC.04.1.1.3. Legea Charles (legea transformării izocore)
Louis Charles a studiat efectul temperaturii asupra unei probe de gaz menţinută la un volum
constant şi a observat că p/T = const.
Variaţia relativă a presiunii unui gaz încălzit la volum constant este direct proporţională cu
temperatura.
p − p0
= β ⋅t (CC.04.10)
p0
Utilizând scara Kelvin, legea lui Charles devine mai simplă:
⎡ 1 ⎤
p = p 0 ⎢1 + ⋅ ( T − 273,15 ) ⎥
⎣ T0 ⎦ (CC.04.11)
⎡ 1 ⎤
p = p0 ⎢1 + ⋅ ( T − T0 ) ⎥
⎣ T0 ⎦ (CC.04.12)
‐ 42 ‐
⎡ 1 T ⎤
p = p 0 ⎢1 + − 0 ⎥
⎣ T0 T0 ⎦ (CC.04.13)
⎡ 1 ⎤
p = p 0 ⎢1 + − 1⎥
⎣ T0 ⎦ (CC.04.14)
T p p
p = p0 ⋅ ⇒ = 0
T0 T T0
(CC.04.15)
La volum constant, raportul dintre presiunea şi temperatura unui gaz rămân constante.
Explicaţia moleculară a legii lui Charles constă în faptul că prin ridicarea temperaturii unui gaz
creşte viteza medie a moleculelor sale, acestea se ciocnesc mai frecvent de pereţii vasului şi au
astfel un impact mai puternic, astfel creşte presiunea efectuată de moleculele gazului asupra
acestora.
Figura CC.04.3. Izocorele gazului perfect.
CC.04.1.1.4. Legea Avogadro – Cannizzaro
O ultimă informaţie experimentală importantă este că la presiune şi temperatură date, volumele

molare Vm ale tuturor gazelor sunt aproximativ aceleaşi iar pentru gazul ideal sunt identice. Această
observaţie duce la legea lui Avogadro:
V/n = const. (la p = const. şi T = const.) (CC.04.16)
care este formularea modernă a legii enunţate de Avogadro: "volume egale de gaze identice sau
diferite la aceeaşi presiune şi temperatură conţin acelaşi număr de molecule".
CC.04.1.1.5. Legea generală a gazelor ideale (ecuaţia Clapeyron – Mendeleev)
Cele patru observaţii experimentale prezentate mai sus, adică:
(Boyle-Mariotte): pV = const. (pentru n = const. şi T = const.)
‐ 43 ‐
(Gay-Lussac): V = T·const. (pentru n = const. şi p = const.)
(Charles): p = T·const. (pentru n = const. şi V = const.)
(Avogadro): V = n·const. (pentru p = const. şi T = const.)
pot fi combinate într-o singură expresie:
pV = nT·const. (CC.04.17)
Constanta s-a obţinut experimental, pentru toate gazele ce respectă modelul gazului perfect, se
notează cu R, iar expresia devine:
pV = nRT (CC.04.1)
Ecuaţia obţinută se numeşte ecuaţia gazelor ideale. Ea este o ecuaţie de stare aproximativă pentru
orice gaz.
Suprafaţa din fig. CC.04.4 este o diagramă a presiunii unei cantităţi fixe de gaz perfect reprezentată
în funcţie de volumul său şi de temperatura termodinamică conform ecuaţiei prezentate.
Figura CC.04.4. Suprafaţa stărilor posibile ale unui gaz ideal.
Două seturi de condiţii se folosesc curent ca „standard” pentru raportarea datelor:
Temperatura şi presiunea standard (PTS) care sunt 0˚C şi 1atm (273,15 K şi 101325 Pa);
Temperatura şi presiunea ambiantă standard (PTAS) care sunt 25˚C şi 105 Pa (298,15 K şi 0,9869
atm).
Volumele molare ale unui gaz perfect corespunzătoare se obţin prin înlocuirea în formula gazului
ideal şi sunt:
Vm(TPS) = 22,414 l·mol-1 şi Vm(TPAS) = 24,789 l·mol-1.
‐ 44 ‐
CC.04.1.1.6. O demonstraţie pentru legea generală a gazelor
Se porneşte de la expresia matematică a legii lui Gay-Lussac şi respectiv legea lui Charles.
Fie:
T = f(p,V) (CC.04.18)
Vrem să determinăm expresia lui f. Calculăm diferenţiala totală:
∂f ∂f
dT = dp + dV (CC.04.19)
∂p ∂V
Pentru:
p = const., T/V = const. ⇒ T = α(p)V ⇒ dT = α(p)dV, dp = 0 (CC.04.20)
Înlocuind în (CC.04.19) rezultă:
∂f ∂f
dT = dV ⇒ = α(p) ⇒ f(p,V) = α(p)V (CC.04.21)
∂V ∂V
Pentru:
V = const., T/p = const. ⇒ T = β(V)p ⇒ dT = β(V)dp, dV= 0 (CC.04.22)
Înlocuind în (CC.04.19) avem:
∂f ∂f
dT = dp ⇒ = β(V) ⇒ f(p,V) = β(V)p (CC.04.23)
∂p ∂p
Astfel:
α (p) β(V) β(V0 )

α(p)V = f(p,V) = β(V)p,∀p,V ⇒ = = =k (CC.04.24)
p V V0
Deci:
α(p) = kp, β(V) = kV, T = f(p,V) = α(p)V = β(V)p = kpV (CC.04.25)
Pentru n = const., s-a obţinut:
T = kpV sau γT = pV (γ=1/k) (CC.04.26)
Făcând acum n variabil, avem:
γ(n)T = pV sau V = γ(n)T/p (CC.04.27)
Utilizând Legea Boyle – Mariotte rezultă:
V γ (n ) T γ (n )
= ⇒ = const. ⇒ γ(n) = R·n (CC.04.28)
n n p n
‐ 45 ‐
Rezultă:
pV = γ(n)·T = n·R·T (CC.04.29)
Valoarea lui R se calculează experimental, R = 8,314 J·K-1·mol-1.
CC.04.1.1.7. Legea lui Dalton
Considerând un amestec de gaze care nu reacţionează între ele, proprietăţile amestecului se

manifestă prin ecuaţii similare cu cele ale unui singur gaz, deoarece fiecare gaz respectă legea
generală.
În secolul XIX, John Dalton a formulat legea []: presiunea exercitată de un amestec de gaze ideale
este suma presiunilor exercitate de gazele individuale dacă fiecare ar ocupa singur acelaşi volum.
Presiunea exercitată de un gaz j, dacă ar ocupa singur volumul vasului şi s-ar comporta ideal se
numeşte presiune parţială a gazului. Formula de calcul a legii lui Dalton pentru un amestec de gaze
J cu j componenţi este:
p = Σ j∈J p j (CC.04.30)
n jRT
unde: p j = .
V
La amestecuri de substanţe la care componenţii nu se influenţează reciproc (prin reacţii chimice)

fiecare component contribuie cu o valoare proprie la mărimile fizice ale amestecului. Compoziţia se
exprimă cantitativ cel mai frecvent cu ajutorul fracţiilor molare.
Astfel se obţin expresiile presiunilor parţiale:
pj = p·xj (CC.04.31)
unde: p este presiunea totală a amestecului iar xj reprezintă fracţia molară a componentului j.
De notat că presiunile parţiale se definesc prin relaţia (CC.04.31), indiferent dacă sunt gaze reale
sau gaze ideale.
CC.04.1.2. Teoria cinetică a gazelor
CC.04.1.2.1. Ipotezele teoriei cinetice a gazului ideal
Proprietăţile unui gaz ideal pot fi exprimate calitativ printr-un model în care moleculele de gaz se
află într-o continuă mişcare haotică. Teoria cinetică a gazelor [] pune bazele cantitative ale
exprimării proprietăţilor gazelor.
Ipoteza de lucru în cazul gazelor ideale este că nu există interacţiune între moleculele de gaz astfel
încât energia potenţială de interacţiune dintre molecule este neglijabilă în raport cu energia cinetică.
Ipotezele teoriei cinetice a gazului ideal []:
‐ 46 ‐
1. Gazul este alcătuit din molecule de masă m0, diametru d, în continuă mişcare haotică;
2. Dimensiunea moleculelor este neglijabilă (diametrele moleculelor sunt mult mai mici decât
distanţa medie parcursă între ciocniri);
3. Moleculele nu interacţionează, cu excepţia ciocnirilor perfect elastice, când distanţa între centrele
lor este egală cu d.
O ciocnire elastică se produce atunci când energia cinetică totală a sistemului de două molecule este
aceeaşi înainte şi după ciocnire (conservarea energiei cinetice). Tot în ciocnirile elastice se conservă
şi impulsul.
Considerând o ciocnire între o moleculă şi un perete perpendicular pe axa x, (fig. CC.04.5) variaţia
impulsului în ciocnirea perfect elastică a unei molecule de perete este 2m0|vx|.
Figura CC.04.5. Ciocnirea elastică a unei molecule de un perete.
Considerând că jumătate din particulele cu viteza |vx| aflate în vecinătatea peretelui |vx|Δt ciocnesc
peretele, avem expresia pentru variaţia totală a impulsului produsă asupra peretelui:
2 2
1 S⋅ | v x | ⋅Δt nN A m 0Sv x Δt nMSv x Δt
ΔP = F·Δt = ⋅ n ⋅ N A ⋅ ⋅ 2m 0 | v x |= = (CC.04.32)
2 V V V
de unde rezultă forţa cu care moleculele apasă asupra peretelui.
Raportând forţa la aria peretelui S, obţinem presiunea:

2
nMv x
p= (CC.04.33)
V
Mărimea vx2 este o valoare medie şi din acest motiv se notează cu <vx2>; ţinând seama că viteza
pătratică medie <v2> a moleculelor este dată de:
<v2> = <vx2>+<vy2>+<vz2> (CC.04.34)
Probabilitatea de mişcare este egală în lungul celor 3 axe, <vx2> = <vy2> = <vz2>. Acest considerent
se poate exprima şi prin echipartiţia energiilor cinetice:
‐ 47 ‐
m0·<vx2>/2 = m0·<vy2>/2 = m0·<vz2>/2 (CC.04.35)
Această relaţie reprezintă prima consecinţă a modelului gazului ideal. Ea este o consecinţă directă a
ipotezei 1 şi se extinde şi la modelele gazelor cu molecule cu mai mulţi atomi. Prin urmare:
1
pV = nM·<v2> (CC.04.36)
3
Dacă <v2> depinde numai de temperatură, atunci la T = const. ⇒ pV = const. (Boyle), ca o a doua
consecinţă a modelului gazului ideal.
Se foloseşte notaţia:
~
v = < v2 > (CC.04.37)
CC.04.1.2.2. Viteze moleculare
Aplicând ecuaţia obţinută:
1
pV = nM~
v2 (CC.04.38)
3
pentru gazele ideale ( pV = nRT ), obţinem:
1 3RT ~ 3RT 3kT

pV = nM~
v 2 = nRT ⇒ ~
v2 = , v= = (CC.04.39)
3 M M m0
Se observă că radicalul din viteza pătratică medie a moleculelor unui gaz ideal este proporţional cu
rădăcina pătrată a temperaturii şi invers proporţional cu rădăcina pătrată a masei molare []. În
ecuaţia (CC.04.39), constanta k = R/NA este constanta lui Boltzmann.
Energia cinetică a unei molecule ce rezultă din vitezele moleculare este:
3 3 R
Ec(m0) = m0·<v2>/2 = kT = ⋅ ⋅T (CC.04.40)
2 2 NA
de unde, pentru un mol (m = M, N = NA), energia cinetică totală a gazului este Ec = Ec(m0)·N,
1 3
Ec = ·M·<v2> = ⋅ RT (CC.04.41)
2 2
CC.04.1.2.3. Modelul gazului ideal aplicat la molecule cu mai mulţi atomi
În deducerea formulei pentru viteza pătratică medie a moleculelor unui gaz monoatomic s-a obţinut
ecuaţia:
~ 3RT 3kT
v2 = = (CC.04.42)
M m0
‐ 48 ‐
unde s-a considerat că gazul este alcătuit din molecule sferice. Coeficientul 3 s-a obţinut din
echipartiţia energiei pe cele trei grade de libertate (x,y,z).
Putem privi molecula dintr-un sistem de coordonate carteziene (Oxyz) sau sferice (ORθφ) (fig.
CC.04.6):
x= Rsinφcosθ
z
φ y = Rsinφsinθ
y R
x θ z = Rcosφ
Figura CC.04.6. Molecula în sistem de coordonate (a) carteziene, (b)

sferice, (c) relaţii de transformare de la coordonatele sferice la
coordonate carteziene.
Să considerăm acum un sistem format din două molecule sferice. Pentru acest sistem numărul
gradelor de libertate G(s) este suma gradelor de libertate corespunzătoare fiecărei molecule în parte
G(m1) şi G(m2) (fig. CC.04.7):
m1 m1
m2 m2
S S1
G(S)=G(m1)+G(m2)=3+3=6 G(S1)= G(m1)+G(m2)-NL(S1)=6-1=5
Figura CC.04.7. Aplicarea Teoremei lui Lagrange: (a) doi atomi

liberi, (b) molecula formată din cei doi atomi.
Dacă considerăm acum o moleculă compusă din două componente (atomi, ioni) sferice, pentru
calculul numărului gradelor de libertate se aplică Teorema lui Lagrange referitoare la sistemele cu
legături:
S = {m1,...,mn}; G(S) = Σ1≤i≤nG(mi)-NL(m1,...,mn) (CC.04.43)
unde NL reprezintă numărul de legături.
Pentru S1 un număr de G(S1) = 5 grade de libertate.

‐ 49 ‐
Acelaşi rezultat poate fi obţinut şi pe altă cale, demonstrând astfel teorema lui Lagrange, pornind de
la centrul de masă al sistemului de două particule (fig. CC.04.8):
m1 m1
m2 m2
m1+m2
S1 S2
G(S1) = G(m1)+G(m2)-NL(S1) = 6-1 = 5 G(S2)= G(m1+m2)+G(SCM) = 3+2 = 5
Figura CC.04.8. Calculul gradelor de libertate ale unei molecule: (a) aplicarea
Teoremei lui Lagrange (b) aplicarea Teoremei Centrului de Masă.
Pentru calculul gradelor de libertate ale sistemului (m1,m2) privit din sistemul centrului de masă se
realizează construcţiile din fig. CC.04.9:
m1 m1
m2 m2
m1+m2 m1 +m2 φ
R
θ
S2 S2
Figura CC.04.9. Gradele de libertate ale unei molecule cu centrul de masă fixat: (a)
sistemul centrului de masă (SCM), (b) rotaţia în SCM, (c) coordonate sferice în SCM.
când se observă că sistemul are exact două grade de libertate.
Deoarece sistemul centrului de masă are trei grade de libertate, însumând (mişcarea centrului de
masă şi mişcarea corpurilor păstrând centrul de masă fix sunt mişcări independente) rezultă cinci
grade de libertate.
Rezultatul obţinut este corect în ipoteza temperaturilor joase, în care moleculele posedă doar
energie de translaţie şi rotaţie în jurul centrului de masă.
La temperaturi înalte, apar încă două mişcări, de vibraţie în jurul poziţiei de echilibru şi de rotaţie a
atomilor pentru moleculele care permit acest lucru (cazul legăturilor σ).
Astfel, considerând o moleculă de hidrogen (H2) la temperaturi înalte (hidrogenul respectă acest
model la temperaturi de aproximativ 5000-7000 K), din legea echipartiţiei energiei aplicată în acest
caz va rezulta:
‐ 50 ‐
m0·<vx2>=m0·<vy2>=m0·<vz2>=m0·<vrφ,m2>=m0·<vrθ,m2>=m0·<vv,a2>= m0·<vr,a2> (CC.04.44)
unde: <vx2>, <vy2>, <vz2> reprezintă vitezele pătratice ale centrului de masă;
<vrφ,m2> şi <vrθ,m2> reprezintă vitezele pătratice în mişcarea de rotaţie a atomilor în jurul

centrului de masă;
<vv,a2> şi <vr,a2> reprezintă vitezele pătratice în mişcarea de vibraţie şi rotaţie a atomilor în

jurul poziţiei de echilibru faţă de centrul de masă. În acest caz avem şapte grade de libertate.
Figura CC.04.10. Vibraţia moleculară privită din (a) SCM, (b) SR legat de atomul (1).
După cum se poate observa şi din fig. CC.04.10, pentru determinarea numărului de grade de
libertate în mişcarea de vibraţie/rotaţie atomică, s-a ales un alt sistem de referinţă decât cel al
centrului de masă. Se alege un sistem de referinţă fixat pe molecula 1 unde numărul de grade de
libertate este egal cu numărul de posibilităţi de mişcare independente. Acest număr se poate obţine
alegând sistemul de referinţă pe moleculă astfel încât numărul de posibilităţi de mişcare identificate
să fie minim. Pentru sistemul de referinţă al centrului de masă se identifică patru posibilităţi de
mişcare (câte două pentru fiecare atom) în comparaţie cu sistemul de referinţă fixat pe unul din
atomi unde se identifică doar două posibilităţi de mişcare.
În concluzie, formula generală pentru viteza pătratică medie a moleculelor unui gaz ideal este:
~ i ⋅ RT i ⋅ kT
v2 = = (CC.04.45)
M m
unde: i numărul de grade de libertate ale unei molecule.
Temperaturile corespunzătoare fenomenelor de vibraţie şi rotaţie a atomilor în moleculă sunt proprii

fiecărui gaz, pot fi puse în evidenţă experimental şi se extrag din tabele.
CC.04.1.3. Gazele reale
Abateri de la modelul gazului ideal se observă îndeosebi la presiuni mari şi temperaturi scăzute.
Se consideră raportul:
pV pVm
Z= sau Z = (CC.04.46)
nRT RT
Reprezentând grafic Z = Z(p) la T = const. pentru diferite gaze, obţinem fig. CC.04.11.
Se poate observa din grafic şi din ecuaţia (CC.04.46) că la acelaşi p, pentru Z > 1, Vreal > Videal,
efect datorat respingerii intermoleculare. În mod analog se tratează celelalte cazuri.
‐ 51 ‐
La presiuni mari avem Z > 1; la presiuni foarte scăzute Z ≈ 1; la presiuni intermediare Z < 1. După
cum este uşor de observat din expresia de definiţie a lui Z (CC.04.46), acesta măsoară abaterea
gazului real de la modelul gazului ideal.
Figura CC.04.11. Diagrama de compresibilitate Z = Z(p).
CC.04.1.3.1. Coeficienţi viriali
Forma dependenţelor p = p(Vm) (fig. CC.04.12) care respectă dependenţa p = p(Vm) din legea
gazelor ideale doar la presiuni mici sugerează ecuaţii de forma:
pVm = RT (1 + B ' p + C ' p 2 + ...) sau
⎛ B C ⎞
pVm = RT ⎜1 + + 2 + ... ⎟ pVm = RT(1+B/Vm+C/Vm2+...) (CC.04.47)
⎝ Vm Vm ⎠
Cele două expresii sunt variante ale ecuaţiei viriale [] (din latinul forţă) de stare.
1, B, C, respectiv 1, B’, C’ sunt coeficienţii ecuaţiei viriale de stare. De obicei C/Vm2<<B/Vm.

Valoarea pentru coeficientul B este obţinută experimental şi depinde de temperatură.
Chiar dacă la limită, când p → 0, ecuaţia gazului real se poate aproxima prin ecuaţia gazului ideal,
nu toate proprietăţile la limită coincid.
Astfel,
∂Z ideal
Zideal = pVm/RT = 1; =0 (CC.04.48)
∂p
‐ 52 ‐
∂Z real
Zreal = pVm/RT = 1+B'p+C'p2; = B′ + 2pC′ + ... (CC.04.49)
∂p
şi:
⎛ ∂Zideal ⎞ ⎛ ∂Z real ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ = 0, ⎜⎜ ⎟⎟ = B′ (CC.04.50)
⎝ ∂p ⎠ p→0 ⎝ ∂p ⎠ p→0
Figura CC.04.12. Reprezentarea în coordonate (p,V) a abaterii gazului real de la legea Boyle-
Mariotte.
Analog:
⎛ ∂Z real ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ =B (CC.04.51)
⎝ ∂Vm ⎠ V→∞
Deoarece B şi B' depind de temperatură, temperatura la care B = 0 se numeşte temperatură Boyle.

La temperatura Boyle proprietăţile gazului real coincid cu cele ale unui gaz ideal.
Tabelul CC.04.1. Valoarea coeficientului virial B.
temperatură
273K 600K
gaz
Ar -21,2 11,9
CO2 -149,7 -12,4
N2 -10,5 -21,7
Xe -153,7 -19,6
La temperatura Boyle, ecuaţia virială devine:
‐ 53 ‐
⎛ C ⎞
pVm = RT (1 + C ' p 2 + ...) sau pVm = RT ⎜1 + 2 + ... ⎟ (CC.04.52)
⎝ Vm ⎠
ceea ce arată că dependenţa pVm ≈ RT este respectată mai bine.
Tabelul CC.04.2. Temperatura Boyle pentru câteva gaze.
gaz Ar CO2 He O2 aer
Temperatura Boyle 411,5 714,8 22,6 405,9 346,8
Există o temperatură de la care izoterma pVm nu mai respectă legea Boyle. Această temperatură se
numeşte temperatură critică. Explicaţia faptului constă că o parte din gaz se transformă în lichid.
Punctul de pe diagrama p = f(Vm) în care apare această anomalie se numeşte punct critic al gazului
şi se caracterizează prin presiune critică pc şi volum molar critic Vc.
Valorile critice sunt foarte utile în practică.
Tabelul CC.04.3. Valorile constantelor critice caracteristice pentru fiecare substanţă.
gaz pc (atm) Vc (cm3mol-1) Tc Zc
Ar 48 75,3 150,7 0,292
CO2 72,90 94 304,2 0,274
He 2,26 57,8 5,2 0,305
O2 50,14 78,0 154,8 0,308
O primă observaţie este că faza lichidă a unei substanţe nu se formează deasupra temperaturii critice
Tc. Condiţia pentru ca un gaz să poată fi lichefiat, acesta trebuie să se afle la temperaturi mai mici
decât temperatura critică, Tc, dar şi presiuni mai mari decât P corespunzătoare punctului triplu.
O a doua observaţie este că deasupra temperaturii critice substanţa este gaz. Faza situată la T > Tc
poate fi mult mai densă decât cea care se aproximează de legea gazului ideal. Din acest motiv, faza
pentru care T > Tc se numeşte fluid supercritic [].
CC.04.1.3.2. Ecuaţia de stare a lui van der Waals
Prin aproximarea volumului molecular neglijabil în modelul gazului ideal se produce o eroare de
aproximare. Ţinând seama de volumul tuturor moleculelor, mobilitatea moleculelor este restrânsă şi
moleculele sunt limitate la un volum mai mic, V-nb. Se corectează legea gazelor ideale prin:
nRT
p= (CC.04.53)
V − nb
‐ 54 ‐
Prin neglijarea forţelor de natură potenţială dintre molecule, proporţionale cantitativ cu concentraţia
molară n/V se produce o eroare de aproximare. Corecţia se face asupra presiunii, aceasta
reducându-se proporţional cu pătratul concentraţiei a(n/V)2.
Se corectează astfel legea gazului ideal:

2
nRT ⎛n⎞ RT a
p= − a⎜ ⎟ = − 2,
V − nb ⎝ V ⎠ Vm − b Vm
sau
⎛ a ⎞
⎜⎜ p + 2 ⎟⎟ · (Vm − b ) = RT (CC.04.54)
⎝ Vm ⎠
Relaţia (CC.04.54) reprezintă ecuaţia de stare van der Waals. Valorile a şi b se determină
experimental măsurând volumul în funcţie de presiune, a creşte odată cu dimensiunea moleculei iar
b creşte, dar într-o măsură mai mică; b se numeşte covolum.
Tabelul CC.04.4. Valorile lui a şi b, caracteristice fiecărui gaz şi independente de temperatură [].
Gaz He Ar H2 N2 CO2
a (atm·l2·mol-2) 0,034 1,345 0,244 1,39 3,59
b (10-2·l·mol-1) 2,372 3,22 2,663 3,914 4,27
CC.04.2. Starea lichidă
CC.04.2.1. Noţiuni introductive. Clasificarea lichidelor
Substanţele lichide nu au formă proprie şi sub acţiunea gravitaţiei iau forma recipientului în care se
află. Volumul lor este constant, la o temperatură dată, variază foarte puţin cu presiunea. Forţele care
acţionează între particule sunt puternice dar insuficiente pentru a împiedica mişcarea relativă a
particulelor. Existenţa unui volum propriu, densitatea mai mare la lichide decât la gaze, difuzia mai
lentă în lichide decât în gaze, vâscozitatea, sunt dovezi că în cazul lichidelor, moleculele sunt mai
apropiate decât la gaze, forţele de atracţie se manifestă mai intens, cauzând regiuni de aşezare
ordonată temporare.
Proprietăţile lichidelor variază sensibil cu temperatura. La temperaturi mult inferioare punctului

critic, există diferenţe între proprietăţile unei substanţe în stare lichidă şi cele ale substanţei în stare
gazoasă. Aceste diferenţe devin foarte mici în apropierea punctului critic. În mod similar, în
apropierea punctului de solidificare a unui lichid se manifestă asemănări între proprietăţile
lichidului şi cele ale solidului.
Mişcarea termică a lichidelor este o mişcare dezordonată ca şi la gaze, dar fiecare moleculă este în
interacţie simultană cu un număr de molecule vecine.
‐ 55 ‐
Astfel, starea lichidă este o stare a materiei, stabilă, intermediară între regiunea de stabilitate a stării
solide şi cea a stării gazoase pentru o densitate şi temperatură dată. Apa face excepţie de la această
regulă, având densitatea la 40C mai mare ca la 00C când se află în stare solidă.
Lichidele pot fi clasificate în şase mari grupe []:
1. lichide simple, formate din molecule sferice, cu forţe de interacţie de tip van der Waals,
nesaturate şi neorientate, fără momente dipolare (metalele lichide pure, Ar, CH4, etc.);
2. lichide formate din molecule biatomice, de tipul H2, N2, etc., similare cu cele de tipul a), însă
care pot avea momente cvadripolare;
3. metale în stare lichidă, de tipul Na, Hg, etc., în care forţele coulombiene dintre molecule joacă
un rol determinant;
4. lichide polare, de tipul HBr, ale căror molecule au momente dipolare electrice;
5. lichide asociate, ale căror molecule au punţi de hidrogen (H2O);
6. lichide formate din grupări mai de molecule, în care mişcarea internă joacă un rol determinant.
O caracteristică esenţială a lichidului este proprietatea lui de a curge. Viteza de curgere depinde de
natura lichidului şi de forţele care cauzează curgerea. Deplasării diferitelor straturi de lichid i se
opune frecarea internă sau vâscozitatea lichidului.
CC.04.2.2. Modelul cinetic al lichidelor
Teoria stării lichide s-a dezvoltat în 3 direcţii distincte, realizându-se 3 modele ale stării lichide care
să explice problemele specifice apărute.
Prima direcţie este cea în care starea lichidă se studiază în mod asemănător cu starea gazoasă şi
modelul lui van der Waals de la gaze joacă un rol esenţial [].
În acest model trecerea de la starea lichidă la cea gazoasă are loc în mod continuu, lichidele fiind
asimilate cu gaze condensate la care se păstrează noţiunea de drum liber mediu []. Acest model, în
care lichidele sunt studiate în mod asemănător cu gazele poartă numele de model cinetic. Teoria a
fost îmbunătăţită de Yvon în 1935 [], care a determinat probabilitatea unei configuraţii formate
dintr-un număr mic de molecule. Mai târziu a fost introdusă aproximaţia de superpoziţie, pe un
lichid ipotetic format din molecule sferice []. Modelul cinetic aplicat stării lichide la lichide
monoatomice a dus la rezultate bune în regiuni îndepărtate de punctele de solidificare []. Teoria
dezvoltată descrie în mod satisfăcător fenomenele de vâscozitate şi conductibilitate termică.
CC.04.2.3. Viscozitatea
Coeficientul de vâscozitate dinamică, η, reprezintă forţa de frecare ce se exercită între două straturi
paralele de lichid, în deplasare relativă şi pe unitate de suprafaţă, când diferenţa de viteze este egală
cu unitatea. Forţa de frecare dintre două straturi care se mişcă în aceeaşi direcţie cu viteze diferite
este:
‐ 56 ‐
dv
F = −ηS (CC.04.55)
dx
unde: η este coeficientul de vâscozitate (frecare internă), <η>SI = kg m−1 s−1 (<η>CGS = 1 poise = 0,1
kg m−1 s−1), S este suprafaţa de contact a straturilor şi dv/dx este variaţia vitezei de curgere pe o
direcţie perpendiculară pe direcţia mişcării straturilor.
Vâscozitatea scade odată cu creşterea temperaturii (ηapă la 100C = 0,0013 poise iar ηapă la 200C =
0,010 poise) [].
Inversul vâscozităţii 1/η se numeşte fluiditate.
O proprietate importantă este ionizarea lichidelor prin procese donor-acceptor pe baza căreia se
deosebesc reacţii protolitice (de transfer a unui proton) şi aprotice (de transfer al altui ion), molecule
bazice (donoare de electroni, respectiv acceptoare de protoni), acide şi amfotere.
Raportul dintre vâscozitatea dinamică şi densitatea ρ a fluidului:
η
ν= (CC.04.56)
ρ
se numește vâscozitate cinematică. În Sistemul Internațional, unitatea de măsură a vâscozității

cinematice este m². s−1. În sistemul CGS, unitatea de măsură a vâscozității cinematice este stokes
(St) (1 stokes = 1 cm2 s−1 = 0,0001 m2 s−1). În cazul în care densitatea fluidului depinde de presiune
și temperatură, vâscozitatea cinematică variază mult cu acești parametri, care trebuie precizați. La
suspensii, vâscozitatea variază cu procentul volumic al particulelor dispersate.
CC.04.2.4. Presiunea de vapori
Diagrama de fază a unei substanţe indică regiunile de presiune şi temperatură în care diferitele faze
sunt stabile termodinamic [].
Separarea acestor regiuni, denumite frontiere de fază, arată valorile p şi T la care două faze coexistă
în echilibru. Frontiera de faze lichid-vapori este o curbă a presiunii de vapori a lichidului în funcţie
de temperatură []. Frontiera de fază solid-vapori este o curbă a presiunii de vapori la sublimare în
funcţie de temperatură.
În fig. CC.04.13 se prezintă o diagramă de fază; sunt indicate regiunile de presiune şi temperatură la
care este stabil solidul, lichidul şi/sau gazul.
Deoarece starea lichidă este cuprinsă între starea gazoasă şi starea solidă, lichidele se deformează
continuu spre deosebire de solide care se deformează constant şi au o densitate mai mare şi o
compresibilitate mai mică la o distanţă considerabilă de punctul critic []. Lichidele au o proprietate
caracteristică, comparativ cu gazele, aceasta fiind suprafaţa liberă [].
Presiunea de vapori este valoarea presiunii la care coexistă în echilibru faza gazoasă și faza lichidă
sau solidă a unei substanțe, la o temperatură dată. Presiunea de vapori depinde de natura substanței
și de temperatură.
‐ 57 ‐
Figura CC.04.13. Schema unei diagrame de faze.
Fenomenul prin care se realizează vaporizarea numai la suprafaţa liberă a lichidului se numeşte
evaporare. Este cunoscut că dacă se lasă o farfurie cu apă, la temperatura camerei, dupăa un timp
apa dispare din farfurie, zicând ca apa s-a evaporat. Rufele ude, dacă sunt întinse, după un timp se
usucă datorită evaporarii apei.
Temperatura la care presiunea de vapori a unui lichid este egală cu presiunea externă se numeşte
temperatură de fierbere (la acea presiune). Pentru cazul special al presiunii de 1 atm se numeşte
punct de fierbere Tf. Dacă fenomenul are loc la 1 bar atunci se numeşte punct de fierbere standard.
Punctul normal de fierbere al apei este de 100ºC iar punctul său standard de fierbere este de 99.6 ºC.
Când un lichid se încălzeşte într-un vas închis, ca în figura anterioară, nu are loc fierbere, doar
evaporare. În acelaşi timp, densitatea lichidului scade ca urmare a dilatării sale. Se ajunge la un
stadiu în care presiunea vaporilor este egală cu cea a lichidului rămas şi suprafaţa între cele două
faze dispare. Această temperatură se numeşte temperatură critică Tc pe care am întâlnit-o şi la
gazele reale. Presiunea de vapori corespunzătoare se numeşte presiune critică pc.
Fiecărei presiuni îi corespunde o temperatură, temperatura de vaporizare (fig. CC.04.14).
Presiunea de vapori este independentă de volumul recipientului şi de cantitatea de vapori, depinde

de natura lichidului, şi creşte odată cu creşterea temperaturii. Vaporii în echilibru cu lichidul se
numesc saturanţi. La o temperatură dată există pentru fiecare substanţă, o presiune de saturaţie,
egală cu presiunea de vapori la acea temperatură. După ce tot lichidul s-a vaporizat şi dacă volumul
continuă să se mărească, presiunea scade sub presiunea de vapori a lichidului.
‐ 58 ‐
Figura CC.04.14. Variaţia presiunii de vapori la câteva substanţe [].
O mulţime de substanţe care condensează au o presiune care rămâne practic constantă până la
epuizare, aşa cum se poate observa şi din tabelul CC.04.5:
Tabelul CC.04.5. Presiunea de vapori pv a câtorva substanţe lichide la 20ºC.
Substanţa Cl2 NH3 SO2 CO2 CH3Cl CF2Cl2 H2O C2H5OH C3H6O C6H6
pv(atm) 6,6 8,5 3,2 56,5 4,7 5,8 0,023 0,057 0,243 0,098
CC.04.2.5. Modelul cristalin
Modelul cristalin este modelul în care starea lichidă este asimilată în mod asemănător cu starea
solidă. Întreg sistemul se presupune a fi alcătuit dintr-o reţea celulară, în fiecare celulă existând o
particulă de lichid. În funcţie de forma celulei, de modul cum se poate mişca particula în această
celulă s-au construit o serie de modele cristaline. Particulele se pot roti în celulă, se pot deplasa, dar
nu s-au luat în consideraţie corelaţiile care pot exista între particule.
În 1946, Frenkel [] a intuit deosebirea dintre un cristal în care apare o ordine la mare distanţă şi un
lichid în care ordinea este la mică distanţă.
Modelul celular, în forma sa iniţială, în care fiecare celulă este separată de o particulă, a trebuit să
sufere nişte modificări deoarece era echivalent cu o reţea cristalină. Astfel, Eyring [,] a luat în
‐ 59 ‐
consideraţie existenţa unor celule neocupate numite goluri. Mai târziu, Lennard – Jones şi
Devonshire [] au propus un model celular în care volumul unei celule este egal cu volumul per
moleculă şi astfel se elimină distribuţia golurilor din sistem. Teoria obţinută este bună în comparaţie
cu datele experimentale, exceptându-se presiunea critică, care este de patru ori mai mare decât
valoarea experimentală. Modelul celular a fost îmbunătăţit de Kirkwood, introducând o condiţie
suplimentară la teoria lui Lennard – Jones, şi anume: energia liberă a sistemului trebuie să fie
minimă.
Modelul celular poate fi aplicat în jurul punctului de topire dar nu poate explica fluctuaţiile de
densitate care au loc la lichide datorită mişcării lor termice şi nici nu poate descrie sistemele cu
densitate mică. Modelul este totuşi comod fiindcă este simplu, putând fi aplicat atât la lichide
monoatomice cât şi la soluţii [].
Modelul actual care descrie în mod corect starea lichidă, deoarece porneşte de la un model propriu
al lichidelor, bazat pe mişcarea termică din lichid, diferită de mişcarea termică a gazelor sau a
corpurilor solide, foloseşte funcţiile de corelaţie, acest model matematic fiind dezvoltat de
Bogoliubov, Born şi Green [].
CC.04.2.6. Tensiunea superficială
Tensiunea superficială a lichidelor este rezultanta forţelor de coeziune dintre moleculele unui
lichid, care, în lipsa exercitării unor forţe externe, determină lichidul să ia o formă geometrică de
arie minimă. Acest lucru determină ca porţiunea de suprafaţă a lichidului să fie atrasă de altă
suprafaţă.
Exemplu: fuzionarea picăturilor de apă sau mercur.
O serie de experimente pun în evidenţă efectul tensiunii superficiale de a micşora suprafaţa liberă
(fig. CC.04.15). Aerul din interiorul unui balon de apă cu săpun este la o presiune mai mare decât
cea atmosferică întrucât dacă se înţeapă balonul cu un ac, aerul din interior iese afară, balonul
micşorându-se până devine o picătură.
Figura CC.04.15. Efectul tensiunii superficiale de a micşora suprafaţa liberă.
Volumul ocupat de moleculele aflate în interacţiune cu o moleculă dată poartă numele de sferă de
acţiune moleculară, iar raza acestuia, egală cu d, se numeşte rază de acţiune moleculară [].
Dacă o moleculă se află în interiorul sferei de acţiune intermoleculare, asupra ei se exercită în mod
egal în toate direcţiile forţe de atracţie generate de moleculele înconjurătoare (fig. CC.04.16a),
astfel încât forţa rezultantă este nulă. Dacă o moleculă se află la suprafaţa lichidului, ea este atrasă
mai mult de către moleculele de lichid decât de moleculele de gaz, acestea fiind în număr mai mic şi
în consecinţă forţa rezultantă este îndreptată spre interior (fig. CC.04.16c). Dacă o moleculă se află
‐ 60 ‐
în apropierea suprafeţei de separaţie gaz-lichid, dar la o distanţă mai mică decât raza sferei de
acţiune a forţelor intermoleculare, ea este atrasă spre interiorul lichidului (Fig. CC.04.16b). Forţa cu
care o unitate din stratul superficial al unui lichid este atrasă spre interiorul lichidului reprezintă
presiunea internă sau presiunea moleculară.
Figura CC.04.16. Repartiţia forţelor de atracţie într-un lichid [].
Valoarea forţei de tensiune superficială depinde de lungimea „l” a conturului liber şi de coeficientul
de tensiune superficială σ ce este specific lichidului:
F = σ .l (CC.04.57)
Tensiunea superficială se măsoară în Newton (în SI) sau dyne (în CGS) şi acţionează pe o porţiune
de 1 m (SI) sau1 cm (în CGS), în sens tangenţial la suprafaţă.
Curbarea suprafeţei libere a unui lichid determină o tensiune superficială suplimentară ce se

manifestă printr-o presiune ce se exercită asupra lichidului orientată spre centrul de curbură al
suprafeţei. Pătura superficială are proprietatea de a se aşeza perpendicular pe rezultanta forţelor ce
intervin asupra ei. În urma interacţiunii suprafeţei libere a unui lichid cu pereţii vasului suprafaţa se
curbează încât se disting două tipuri de lichide: lichide care udă pereţii vasului (exemplu: apa) şi
lichide care nu udă pereţii vasului (exemplu: mercurul).
Figura CC.04.17. Lichide care udă pereţii vasului (menisc concav) şi lichide care nu udă pereţii
vasului (menisc convex).
‐ 61 ‐
În cazul în care forţele de coeziune sunt mai mari decât forţele de adeziune, suprafaţa de contact
dintre lichid şi solid are tendinţa de micşorare, iar unghiul de udare este mai mare decât π/2. Se
spune despre lichidele care sunt în această situaţie că nu udă pereţii vasului, iar suprafaţa lichidului
in apropierea vasului (meniscul) este convex.
În cazul în care forţele de coeziune sunt mai mici decât forţele de adeziune, unghiul de udare este
mai mic decât π/2. Se spune despre lichidele care sunt în această situaţie că udă pereţii vasului, iar
suprafaţa lichidului în apropierea vasului (meniscul) este concav.
Trebuie precizat că această comportare a suprafeţei libere a lichidului la suprafaţa de contact cu

solidul depinde (într-o mică măsură) şi de natura gazului aflat în contact cu lichidul. Un alt
parametru care influenţează forma meniscului este puritatea celor trei medii aflate în contact.
CC.04.3. Starea solidă
CC.04.3.1. Noţiuni introductive. Clasificare. Substanţe cristaline şi amorfe
Substanţele solide au formă şi volum propriu. Starea solidă se numeşte şi stare condensată, datorită
faptului că dintre cele 3 stări naturale ale substanţei, gazoasă, lichidă şi solidă, în starea solidă se
găseşte cel mai mare număr de particule din unitatea de volum. Solidele sunt elastice, adică revin la
forma iniţială după încetarea acţiunii acestor forţe; peste anumite limite ale forţelor de deformare,
ele devin plastice (nu-şi mai revin la forma iniţială). Solidele sunt foarte puţin compresibile [].
Starea frecventă a materiei solide este starea cristalină care este caracterizată printr-o regularitate în
distribuţia particulelor ce alcătuiesc substanţa, dar ea poate exista şi în stare amorfă []. Sticla, ceara,
răşina, deoarece au o anumită formă şi un anumit volum, se consideră substanţe solide, dar la
încălzire, aceste substanţe se înmoaie, trecând continuu în stare lichidă. Neavând un punct de topire
(p.t.) constant, aceste substanţe ocupă o poziţie intermediară între solide şi lichide, numindu-se
substanţe amorfe.
Substanţele cristaline există sub formă de cristale propriu-zise sau de agregate policristaline
(gheaţa, marmura, majoritatea metalelor). Au o aranjare ordonată a particulelor, în forme
geometrice regulate. Au un punct de topire caracteristic. Proprietăţile fizice variază vectorial (cu
direcţia) în afară de substanţele cristalizate în sistemul cubic. Starea cristalină (regulată) se poate
observa cu ochiul liber sau cu ajutorul radiaţiilor X.
Substanţele amorfe sunt alcătuite din particule cu dimensiuni foarte mari (macromolecule sau
macroioni) în comparaţie cu particulele constitutive ale solidelor cristaline. Aceste particule se
mişcă, însă nu atât de uşor ca la lichide, atribuindu-li-se şi denumirea de lichide subrăcite [].
Între substanţele cristaline şi cele amorfe există deosebiri:
• substanţele cristaline au p.t. bine determinate iar cele amorfe nu;
• proprietăţile fizice ale cristalelor au valori diferite după direcţie (anizotrope) iar substanţele
amorfe sunt izotrope (dilatarea termică, elasticitatea, solubilitatea, au aceleaşi valori în toate
direcţiile).
‐ 62 ‐
CC.04.3.2. Reţele cristaline
Conexiunile spaţiale ale atomilor şi forţele dintre atomi sunt determinantele gradului de perfecţiune,
ordinii şi simetriei structurii interne a cristalului.
Cristalele pot forma atomi, ioni, molecule sau complecşi prin dispunere ordonată şi simetrică în
spaţiu []. Ca urmare a ordinii şi simetriei structurii interne, sunt simetrice şi proprietăţile fizice ale
cristalelor şi formele lor poliedrice exterioare, vizibile cu ochiul liber.
Cristalografia este ştiinţa care descrie şi interpretează structura şi proprietăţile stării condensate a
substanţei şi legătura acestora cu conexiunile spaţiale ale atomilor şi forţele dintre atomi [].
Ordinea şi simetria structurii unui cristal sunt consecinţe ale echilibrului dinamic al unui mare
număr de forţe şi procese [].
Acţiunile exterioare cum ar fi câmpul electric, câmpul magnetic, solicitarea mecanică sau adaosul
de atomi străini modifică acest echilibru dinamic şi în consecinţă şi proprietăţile cristalului [].
Consecinţele ordinii şi simetriei structurii sunt omogenitatea, discontinuitatea şi anizotropia

cristalelor.
Punctele dintr-un cristal au proprietăţi diferite (fig. CC.04.18): într-un punct se află o particulă de
un anumit fel (Na+), în altul o particulă de alt fel (Cl−), într-un alt punct nu există nici un punct însă
există o valoare, dependentă de coordonatele punctului, a potenţialului electric.
Figura CC.04.18. Structura sării geme (NaCl): (a) model; (b) schemă.
Cu toate că structura cristalină este lacunară cristalul considerat ca întreg este omogen, adică orice
parte a sa nu este cu nimic mai bună sau mai rea decât alta [].
‐ 63 ‐
Aici trebuie să se menţioneze că ipoteza omogenităţii este adevărată la cristalul ideal. În orice cristal
real există însă defecte de creştere şi de istoria cristalului, adică de tratamentele termice, mecanice,
etc. la care a fost supus [].
Omogenitatea cristalului se defineşte prin existenţa razei de omogenitate R: există o rază R pentru
care oricare s-ar alege centrul acestei sfere pentru fiecare punct de pe această sferă există un punct
omolog lui ca proprietăţi. Aşa cum rezultă din analizele röntgenografice, raza de omogenitate R este
uzual de câţiva angströmi []. După cum s-a menţionat, cristalul este o structură discretă şi fiecare
punct din cristal poate fi înconjurat cu o sferă de discontinuitate care să aibă o dimensiune atât de
mică încât să nu mai existe puncte omoloage.
Există aşadar o abordare duală a stării cristaline: cristalele pot fi considerate în anumite situaţii
drept medii discrete (discontinue) iar în alte situaţii drept medii continue. Pentru a funcţiona ipoteza
continuităţii şi omogenităţii trebuie să referim volume mult mai mari decât volumul propriu al
particulei şi mult mai mici decât volumul cristalului în întregime.
Anizotropia este însuşirea care constă în faptul că aceleaşi proprietăţi se manifestă diferit pe direcţii
diferite. În cristale distanţele şi forţele dintre particule sunt diferite după direcţii diferite şi, ca şi
consecinţă a acestui fapt, aproape toate proprietăţile cristalului sunt diferite în direcţii diferite (şi
sunt aceleaşi pe direcţii simetrice).
Şi viteza de creştere a cristalului este anizotropă; când creşte un cristal particulele materiale se
depun pe suprafaţa cristalului astfel încât feţele cresc paralel cu ele însele. Se modifică aria feţelor,
forma lor, dar unghiul între feţe rămâne neschimbat. De aici concluzia (stabilită încă din 1669 prin
observaţii asupra cristalelor poliedrice naturale) că fiecare substanţă cristalină poate fi caracterizată
univoc prin unghiurile dintre feţele cristalului (legea constanţei unghiurilor cristalelor). Aceste
unghiuri se măsoară şi se determină astăzi cu ajutorul röntgenogramelor, indiferent dacă cristalul
are sau nu o formă exterioară regulată.
În procesul de creştere a unui cristal particulele se aranjează în şiruri şi reţele ordonate şi simetrice.
Distanţa cea mai scurtă dintre punctele omoloage dintr-un şir infinit se numeşte translaţia cea mai
scurtă sau translaţia fundamentală. În structura cristalului, aceasta este distanţa dintre atomi.
Şirurile, reţelele plane şi reţelele tridimensionale sunt considerate infinite. În majoritatea cristalelor,
distanţa dintre atomi este de 3-5Å şi într-un volum de numai 1 mm3 se află atunci aproximativ 1021
particule, ceea ce asigură practic ipoteza infinităţii.
Considerând o deplasare liniară a unui punct (sursă) până când proprietăţile observabile şi
măsurabile în acel punct devin din nou aceleaşi (destinaţie) obţinem o translaţie elementară []. Una
din caracteristicile unei translaţii elementare este şi aceea că ea este cea mai mică translaţie care
face repetarea proprietăţilor punctuale. Constanta de deplasare se notează de obicei cu a.
O pereche de translaţii elementare neparalele defineşte schema de repetare a punctelor omoloage

dintr-un plan. O a 3-a translaţie elementară necoplanară cu primele 2 generează o reţea
tridimensională de puncte omoloage. Constantele celor 3 deplasări elementare se notează de obicei
cu a1, a2 şi a3. Paralelipipedul translaţiilor elementare (a1, a2, a3) formează celula elementară.
‐ 64 ‐
Figura CC.04.19. Celula elementară cu notaţiile standard.
Se numeşte simetrie geometrică a spaţiului cristalin proprietatea spaţiului (figurii) de a coincide cu

el însuşi prin aplicarea unor transformări simetrice. Operaţiile (transformările) de simetrie sunt
reflexia, rotaţia şi translaţia [].
Se numeşte figură simetrică (poliedru simetric) acea figură (poliedru) care poate fi adusă să
coincidă cu ea însăşi prin transformări simetrice. În orice transformare simetrică toate distanţele
între punctele figurii rămân neschimbate (nu se produc întinderi, contracţii, încovoieri).
Elementele de simetrie (puncte, linii, drepte, planuri) sunt conceptele ajutătoare care relevă simetria
figurii.
Transformările simetrice pot fi:
• finite (punctuale) când un singur punct al figurii rămâne pe loc;
• infinite (spaţiale) când nu rămâne pe loc nici un punct al figurii.
Transformările simetrice finite corespund poliedrelor cristaline ideale iar cele infinite simetriei
structurilor.
Planul de simetrie (notat m) este planul care împarte figura în două părţi egale prin oglindire (cele
două părţi se află una de cealaltă ca obiectul faţă de imaginea lui în oglindă).
Axa de simetrie (notată n) este linia dreaptă în jurul căreia prin rotaţie se obţine aceeaşi figură.
Unghiul de rotaţie elementar (cel mai mic unghi de rotaţie care aduce figura în coincidenţă cu ea
însăşi) este un submultiplu al lui 2π. Numărul n se numeşte ordinul axei şi indică de câte ori se va
suprapune figura cu ea însăşi într-o rotaţie completă (cu unghiul 2π) în jurul axei.
În corpurile din natură (flori, fructe, scoici), în figurile geometrice, în operele de artă se găsesc axe
de simetrie de orice ordin de la 1 (asimetrie) la ∞ (simetrie totală, sfera). În formele geometrice ale
cristalelor sunt posibile axele de simetrie n = 1, 2, 3, 4 şi 6.
De remarcat că axa de ordinul 5, imposibilă în cristale, s-a pus în evidenţă în structurile biologice,
unde se crede că funcţionează ca un instrument al luptei pentru existenţă, împotriva împietririi într-o
reţea cristalină [].
Se numeşte centru de simetrie ( 1 ) un anumit punct din interiorul unei figuri care se caracterizează
prin faptul că orice dreaptă ce trece prin el intersectează figura în două puncte analoage.
‐ 65 ‐
Setul m, n, 1 epuizează elementele de simetrie simple posibile într-un cristal. O axă de simetrie
care nu se mai repetă în cristal se numeşte direcţie particulară.
În funcţie de simetria geometrică, formele de creştere şi de simetria proprietăţilor fizice, cristalele se

împart în categorii, sisteme şi sigonii [].
Categorii de cristale:
• categoria superioară conţine structurile care nu au direcţii unice şi există axe de simetrie de
ordin superior lui 2, de exemplu cubul;
• categoria medie conţine structurile cu o singură direcţie particulară care este o axă de simetrie
de ordinul 3, 4 sau 6, de exemplu prismele regulate;
• categoria inferioară conţine structurile care au mai mult de 1 direcţie particulară şi nu există
axe de simetrie de ordin mai mare ca 2, de exemplu prisma rombică.
Categoriile se pot mai apoi împărţi în sisteme sau sigonii (tabelul CC.04.6).
Tabelul CC.04.6. Categorii, sigonii şi sisteme în cristale.
Categoria Sigonia Sistemul
Triclinică Triclinic
Inferioară Monoclinică Monoclinic
Rombică Rombic
Hexagonal
Medie Hexagonală
Trigonal
Tetragonală Tetragonal
Superioară Cubică Cubic
Categoria inferioară se împarte în 3 sigonii:
• Triclinică, în care forma celulei elementare este o prismă cu baza un paralelipiped oblic şi
laturile şi unghiurile celulei elementare sunt toate diferite între ele: a ≠ b ≠ c; c ≠ a; α ≠ β ≠ 90; β ≠ γ
≠ π/2; γ ≠ α ≠ π/2;
• Monoclinică, în care forma celulei elementare este o prismă dreaptă cu baza un paralelogram şi
laturile celulei elementare sunt toate diferite între ele: a ≠ b ≠ c; c ≠ a; α = β = π/2 ≠ γ;
• Rombică, în care forma celulei elementare este un paralelipiped drept şi laturile celulei
elementare sunt toate diferite între ele: a ≠ b ≠ c; c ≠ a;
α = β = γ = π/2;
‐ 66 ‐
Categoria medie se împarte în 2 sigonii:
• Hexagonală, în care forma celulei elementare este o prismă cu baza un romb cu unghiul γ =
2π/3, cu laturile şi unghiurile celulei elementare în relaţiile: a = b ≠ c; α = β = π/2; γ = 2π/3;
• Tetragonală, în care forma celulei elementare este o prismă cu baza un pătrat, cu laturile şi
unghiurile celulei elementare în relaţiile: a = b ≠ c;
α = β = γ = π/2;
Categoria superioară are o singură sigonie:
• Cubică, în care forma celulei elementare este un cub, cu laturile şi unghiurile celulei elementare
în relaţiile: a = b = c; α = β = γ = π/2;
După sisteme, categoriile se împart după cum urmează:
• categoria inferioară, în 3 sisteme:
o triclinic, fără simetrie caracteristică;
o monoclinic, cu o axă de simetrie ordinul 2 şi/sau un plan de simetrie;
o rombic cu 3 axe de simetrie de ordinul 2 sau 3 planuri de simetrie;
• categoria medie, în 3 sisteme:
o trigonal, cu o axă principală de simetrie 3 sau 3 ;
o tetragonal, cu o axă principală de simetrie 4 sau 4 ;
o tetragonal, cu o axă principală de simetrie 6 sau 6 ;
• categoria superioară, 1 sistem:
o cubic, cu o 4 axe de simetrie de ordinul 3.
De remarcat că în cristalografie sunt extrem de importante regulile de aranjare, adică dispunerea

elementelor de simetrie după anumite axe de coordonate, deoarece de aceasta depinde univocitatea
indexării. Astfel, de exemplu pentru sistemul triclinic, nici o axă nu este dată prin elementele de
simetrie, ci axele se aleg după muchiile cristalului (fig. CC.04.19), cu condiţia obligatorie c < a < b
iar în sigonia monoclinică axa Y este paralelă cu axa 2 sau perpendiculară la m şi axele X şi Z sunt
în planul normal la Y dar dispunerea acestora şi unghiul dintre ele nu sunt date prin elementele de
simetrie ci se aleg după şirurile de atomi din structura cristalului.
Sistemele şi sigoniile structurilor cristaline generează prin aplicarea operaţiilor elementare de

simetrie de rotaţie un număr de 32 de clase punctuale de simetrie iar dacă se aplică translaţii se
obţin 14 grupuri de translaţie, care corespund la 14 reţele, numite reţele Bravais, iar dacă se
combină toate transformările de simetrie ale unei structuri cristaline se obţine un număr de 230
grupuri spaţiale de simetrie.
‐ 67 ‐
În condiţii obişnuite se obţin foarte rar cristale cu o formă regulată (numai în cazuri de cristalizări
lente); de obicei, din cauza creşterii neuniforme în timpul cristalizării, formele exterioare ale
cristalelor se abat de la formele geometrice clasice. Ceea ce rămân constante şi caracteristice pentru
un anumit tip cristalin sunt unghiurile dintre feţele cristalului. De aceea, măsurând unghiurile dintre
feţele unui cristal, se poate stabili sistemul cristalin şi clasa din care face parte cristalul.
Forţele de reţea, care leagă particulele în reţeaua cristalină sunt legături chimice şi intermoleculare.
Ele determină tipul reţelei cristaline şi proprietăţile cristalului. Astfel, atomii legaţi prin forţe
neorientate (legături ionice, metalice, van der Waals) se aranjează în structuri compacte []. Atomii
identici se vor aranja în reţele hexagonale sau cubice compacte (metalele). În cazul ionilor diferiţi,
tipul reţelei depinde de raportul razelor cationului şi anionului (halogenurile alcaline).
După cum se ştie, metalele sunt insolubile în dizolvanţi obişnuiţi, dar se dizolvă unele în altele în
stare topită, formând amestecuri omogene, cu câteva excepţii: Al–Sb, Fe–Pb, Al–Fe. Aceste
amestecuri prin solidificare dau naştere la soluţii solide, combinaţii intermetalice sau faze
intermediare. Materialele care sunt constituite din două sau mai multe elemente din care cel puţin
elementul predominant este metal se numesc aliaje [].
CC.04.4. Transformări de stare
Trecerile dintr-o stare de agregare în alta, prin modificarea condiţiilor externe (presiune şi
temperatură) se numesc transformări de stare.
Starea de dezordine a unui sistem este dată de o mărime numită entropie şi care se notează cu S.
S = k·lnW (CC.04.58)
unde: k constanta Boltzmann şi W numărul de moduri în care se poate rearanja energia sistemului
prin rearanjarea atomilor şi a moleculelor pe diferite stări accesibile. Din definirea entropiei pe baza
relaţiei (CC.04.58) rezultă şi unitatea de măsură a ei: <S>SI = JK-1.
În stare solidă particulele exercită numai mişcări de vibraţie şi rotaţie în jurul unei poziţii fixe. Prin
încălzire creşte energia cinetică a particulelor şi în momentul în care forţele de atracţie sunt depăşite
ca valoare, are loc trecerea în stare lichidă [,]. Fenomenul se numeşte topire, are loc la o
temperatură de topire (p.t.) şi necesită consumarea unei călduri latente de topire (căldură absorbită
la p.t. fără ca temperatura să se modifice). Fenomenul invers topirii se numeşte solidificare.
Continuând încălzirea, are loc trecerea în stare gazoasă (de vapori). Fenomenul se numeşte
vaporizare şi este opus lichefierii sau condensării. Dacă vaporizarea are loc lent, afectând succesiv
particulele, fenomenul poartă numele de evaporare.
Trecerea directă din starea solidă în cea gazoasă se numeşte sublimare.
‐ 68 ‐
Capitolul CC.05. Laborator
CC.05.1. Lucrare de laborator – Legile gazelor ideale I
Pentru a consulta documentaţia pentru aceaste lucrare de laborator aveţi următoarele două variante:
1. Faceţi click aici.
2. Citiţi în continuare.
Concepte teoretice
Starea fizică a unui gaz este determinată de trei parametri de stare: presiune, volum, temperatură
absolută, între care există o relaţie, numită ecuaţie de stare sau ecuaţie caracteristică:
F(p, V, T) = 0
Variaţia parametrilor de stare se numeşte schimbare de stare sau transformare de stare. În general,
într-o transformare de stare a unui gaz variază toţi cei trei parametrii de stare, însa pot avea loc şi
transformari simple, în care valoarea unuia dintre aceşti parametri de stare ramane constantă.
Transformările simple sunt următoarele:

- transformarea izotermă, în care variază presiunea şi volumul, iar temperatura absolută ramane
constantă;
- transformarea izobară, în care variază temperatura absolută şi volumul, iar presiunea ramane
constantă;
- transformarea izocoră, în care variază presiunea şi temperatura absolută, iar volumul ramane
constant.
Există legi care descriu comportamentul unui gaz ideal în astfel de transformari simple, precum şi
într-o transformare complexă, în care variază toţi parametrii de stare.
Un gaz care urmează aceste legi, pentru orice valori ale parametrilor de stare, se numeşte gaz
perfect sau gaz ideal. Gazele reale se abat de la aceaste legi; ele se apropie de idealitate cu cât
temperatura absolută este mai mare şi presiunea este mai mică.
Condiţii de lucru
Lucrarea se desfăşoară într-un mediu virtual (care se poate rula prin apelarea sa de la adresa
http://phet.colorado.edu/sims/ideal-gas/gas-properties_en.jnlp) care simulează comportamentul unei
cantitaţi de gaz introdus într-un recipient, prin vizualizarea mişcării moleculelor gazului. Pentru a se
putea realiza această vizualizare, în condiţiile respectării într-o măsura cât mai mare a adevarului
ştiinţific, dimensiunile recipientului au fost mărite într-o măsură foarte mare (de la nicel de nm la
nivel de cm) iar timpul a fost redus, de asemenea într-o măsură foarte mare (de la nivel de ps la
nivel de s). Simularea reduce mişcarea tridimensională a moleculelor într-un spaţiu bidimensional.
‐ 69 ‐
Componenţa principală mediului virtual este un recipient în care poate fi introdusă o cantitate de
gaz.
Sunt disponibile doua specii chimice diferite, denumite generic “specia grea” (cu masă moleculară
mai mare) si “specia uşoara” (cu masa moleculară mai mică). Introducerea gazului în recipient se
poate face cu ajutorul unei pompe. Selectarea speciei chimice se face din caseta “Gas in Pump”.
Introducerea gazului se poate realiza şi prin intermediul casetei “Gas in Chamber”, de unde se poate
stabili numarul de molecule de gaz dintr-o anumită specie care se introduc în recipient. Există un
capac detaşabil care permite evacuarea gazului, total sau parţial.
Recipientul este prevazut cu un termometru, pentru măsurarea temperaturii absolute a gazului din
recipient (in K), precum si cu manometru, pentru măsurarea presiunii acestuia (in atm).
Presiunea gazului în recipient nu poate depăşi valoarea de 6 atm; la atingerea acestei valori capacul
detaşabil se ridică în mod automat.
Volumul recipientului poate fi modificat prin deplasarea unuia dintre pereţii laterali. Volumul se
poate calcula ştiind că înalţimea recipientului este 5,30 nm iar adâncimea lui este 5 nm. Laţimea
recipientului (variabilă) se poate măsura cu ajutorul unei rigle, care poate fi activată prin bifarea
opţiunii “Ruler” din caseta “Tools”.
Există posibilitatea incălzirii sau răcirii gazului din recipient cu ajutorul aparatului special, care
poate ceda sau prelua căldura de la recipient. Funcţionarea acestui aparat poate fi controlată din
caseta “Heat Control”.
Există posibilitatea ca experimentul sa fie condus astfel încat unul dintre cei trei parametrii de stare
(presiune, temperatura absolută sau volum) sa fie menţinut constant. Acest lucru se stabileşte cu
ajutorul casetei “Constant Parameter”.
Temperatura absolută iniţială a gazului introdus în recipient se poate stabili de la opţiunea

“Temperature of new particles (K)” din caseta “Options”.
În desfăşurarea experimentelor se poate utiliza un cronometru, disponibil la opţiunea “Stopwatch”

din caseta “Tools”.
Pentru a înlesni procesul de culegere a datelor experimentale, timpul poate fi “îngheţat” cu ajutorul
instrumentului specific din partea de jos a ferestrei aplicaţiei.
Încetarea experimentului si readucerea sa la starea iniţiala se poate face de la butonul “Reset”.
Cerinţele lucrării şi modul de lucru
Legea Boyle-Mariotte ilustrează modul în care se modifică volumul unui gaz odată cu modificarea
presiunii acestuia (sau invers, cum se modifică presiunea odata cu modificarea volumului), în
condiţiile în care temperatura absolută este constantă (transformare izotermă).
Având la dispoziţie facilităţile mediului virtual determinaţi legea Boyle-Mariotte. Pentru a

determina relaţia dintre volum şi presiune, în condiţii de temperatură absolută constantă (legea
Boyle-Mariotte), se presupune ca aceasta are forma generala:
‐ 70 ‐
V = k T ⋅ p a1
unde kT si a1 sunt constante.
Pentru determinarea constantelor kT si a1 prelucraţi datele experimentale reprezentate de perechi de

valori presiune-volum obţinute pentru condiţii de lucru (specie chimică, cantitate de gaz,
temperatură absolută) stabilite. Realizaţi determinări pentru cel puţin 4 seturi de condiţii de lucru
diferite. Stabiliţi condiţiile de lucru astfel încat să aveţi presiuni cât mai mici şi temperaturi absolute
cât mai mari, pentru a fi cât mai aproape de idealitate.
Pentru fiecare set de condiţii realizaţi minimum 10 determinări.
Nu realizaţi determinări decât dupa ce vă asiguraţi că sistemul s-a stabilizat (de exemplu: la
modificarea volumului are loc şi o modificare a temperaturii absolute; daca a fost selectata opţiunea
“Temperature” din caseta “Constant Parameter” atunci gazul va fi răcit sau încalzit pentru a fi
reaudus la temperatura absolută iniţiala, proces ce nu are loc instantaneu ci trebuie sa treacă un
anumit timp până cand el se realizează).
Chiar dacă sistemul s-a stabilizat, presiunea indicată de catre manometru oscileaza în jurul unei
valori. În aceste condiţii, pentru a obţine o valoare cât mai exactă a presiunii, efectuaţi minimum 10
determinări (utilizaţi cronometrul şi instrumentul de “ingheţare” a timpului) din care calculaţi o
valoare medie.
Prelucrarea şi interpretarea datelor experimentale
După efectuarea lucrării de laborator răspundeţi la următoarele întrebări:
1. Constanta a1 depinde de conditiile de lucru?

(Răspuns corect: nu)
2. Constanta kT depinde de conditiile de lucru?

(Răspuns corect: da)
3. Care este valoarea constantei a1?

(Răspuns corect: -1)

CC.05.2. Lucrare de laborator – Legile gazelor ideale II
Concepte teoretice
Vezi „Concepte teoretice” din secţiunea “CC.05.1. Lucrare de laborator – Legile gazelor ideale I”.
Condiţii de lucru
Vezi „Condiţii de lucru” din secţiunea “CC.05.1. Lucrare de laborator – Legile gazelor ideale I”.
‐ 71 ‐
Legea Charles ilustrează modul în care se modifică volumul unui gaz odată cu modificarea
temperaturii absolute a acestuia, în condiţiile în care presiunea este constantă (transformare
izobară).
Având la dispoziţie facilităţile mediului virtual determinaţi legea Charles. Pentru a determina relaţia
dintre volum şi temperatura absolută, în condiţii de presiune constantă (legea Charles), se presupune
ca aceasta are forma generala:
V = k p ⋅ Ta2
unde kp si a2 sunt constante.
Pentru determinarea constantelor kp si a2 prelucraţi datele experimentale reprezentate de perechi de

valori temperatură absolută-volum obţinute pentru condiţii de lucru (specie chimică, cantitate de
gaz, presiune) stabilite. Realizaţi determinări pentru cel puţin 4 seturi de condiţii de lucru diferite.
Stabiliţi condiţiile de lucru astfel încat să aveţi presiuni cât mai mici şi temperaturi absolute cât mai
mari, pentru a fi cât mai aproape de idealitate.
Nu realizaţi determinări decât dupa ce vă asiguraţi că sistemul s-a stabilizat (de exemplu: la
modificarea temperaturii absolute are loc şi o modificare a presiunii; daca a fost selectata opţiunea “
Pressure” din caseta “Constant Parameter” atunci gazul va fi reaudus la presiunea iniţială prin
expansiunea sau prin comprimarea volumului recipientului, proces ce nu are loc instantaneu ci
trebuie să treacă un anumit timp până când el se realizează).

2. Constanta kp depinde de conditiile de lucru?


(Răspuns corect: 1)

CC.05.3. Lucrare de laborator – Legile gazelor ideale III
Concepte teoretice
Vezi „Concepte teoretice” din secţiunea “CC.05.1. Lucrare de laborator – Legile gazelor ideale I”.
‐ 72 ‐
Condiţii de lucru
Legea Gay-Lussac ilustrează modul în care se modifică presiunea unui gaz odată cu modificarea
temperaturii absolute a acestuia, în condiţiile în care volumul este constantă (transformare izocoră).
Având la dispoziţie facilităţile mediului virtual determinaţi legea Gay-Lussac. Pentru a determina
relaţia dintre temperatură absolută şi presiune, în condiţii de volum constant (legea Gay-Lussac), se
presupune ca aceasta are forma generala:
p = k V ⋅ T a3
unde kV si a3 sunt constante.
Pentru determinarea constantelor kV si a3 prelucraţi datele experimentale reprezentate de perechi de

valori presiune-temperatură absolută obţinute pentru condiţii de lucru (specie chimică, cantitate de
gaz, presiune) stabilite. Realizaţi determinări pentru cel puţin 4 seturi de condiţii de lucru diferite.
Stabiliţi condiţiile de lucru astfel încat să aveţi presiuni cât mai mici şi temperaturi absolute cât mai
mari, pentru a fi cât mai aproape de idealitate.
Nu realizaţi determinări decât dupa ce vă asiguraţi că sistemul s-a stabilizat.
Chiar dacă sistemul s-a stabilizat, presiunea indicată de catre manometru oscilează în jurul unei
valori. In aceste condiţii, pentru a obţine o valoare cât mai exactă a presiunii, efectuaţi minimum 10
determinări (utilizaţi cronometrul şi instrumentul de “ingheţare” a timpului) din care calculaţi o
valoare medie.

2. Constanta kV depinde de conditiile de lucru?


(Răspuns corect: 1)
CC.05.4. Lucrare de laborator – Legile gazelor ideale IV
Concepte teoretice
‐ 73 ‐
În lucrările de laborator “CC.05.1. Lucrare de laborator – Legile gazelor ideale I”, “CC.05.2.
Lucrare de laborator – Legile gazelor ideale II” şi “CC.05.3. Lucrare de laborator – Legile gazelor
ideale III” s-au dedus legile Boyle-Mariotte, Charles si Gay-Lussac:
p ⋅ V = kT
V = kp ⋅ T
p = kV ⋅ T
Prin combinarea celor trei relaţii se obţine legea combinată a gazelor:
p⋅V
= kV ⋅ kp ⋅ kT
T
sau, mai simplu:
p⋅V
=k
T
Legea Avogadro ilustrează relaţia dintre volumul ocupat de o cantitate de gaz şi numarul de
molecule pe care această cantitate îl deţine. Conform acestei legi, în condiţii de temperatură
absolută şi presiune identice, un volum de gaz, indiferent de natura acestuia, conţine acelaşi număr
de molecule. Cu alte cuvinte, numărul de molecule dintr-un volum de gaz nu depinde de mărimea
sau de masa moleculelor speciei chimice respective. Din punct de vedere matematic, legea se
exprimă astfel:
V
= k p,T
n
unde kp,T este o constantă, iar n este cantitatea de substanţă, exprimată ca număr de moli. Numărul
de molecule dintr-un mol de substanţă este de aproximativ 6,023*1023 molecule/mol, constantă
denumită numarul lui Avogadro.
Prin combinarea legii combinate a gazelor cu legea Avogadro se obţine legea gazului ideal:
p⋅V = n ⋅R ⋅T
unde R este o constantă, denumită constanta universală a gazelor.
Condiţii de lucru
Având la dispoziţie facilităţile mediului virtual decideţi modul în care trebuie condus experimentul
şi interpretate datele experimentale pentru a determina valoarea constantei universale a gazelor.
‐ 74 ‐
După efectuarea lucrării de laborator răspundeţi la următoarea întrebare:
1. Care este valoarea constantei R?

(Răspuns corect: 8314 J/(kmol*K))
‐ 75 ‐
Capitolul CC.06. Autoevaluare
Capitolul CC.04. Stări de agregare
● Exerciţii/ probleme rezolvate
1. Într-un proces industrial azotul este încălzit la 500 K, într-un vas de volum constant. Dacă el intră
în vas la o presiune de 100 atm şi temperatura de 300 K, ce presiune ar exercita la temperatura de
lucru, dacă s-ar comporta ca un gaz perfect?
Rezolvare:
p1V1 pV
=R= 2 2
T1 T2
de unde p2=500 K·100 atm/300 K=167 atm.
Experimental se constată că presiunea este de 183atm, ceea ce face ca ipoteza gazului perfect să
provoace o eroare de 10%.
2. Care ar fi temperatura aceleiaşi probe supusă la o presiune de 300 atm?

R: [900 K].
3. Un vas cu volumul de 10l conţine 1 mol N2 şi 3 moli H2 la 298K. Care este presiunea totală a
gazului şi presiunea fiecărui component, dacă fiecare component se comportă ca un gaz ideal?
Rezolvare: p = pA + pB = (nA + nB)·RT/V, RT/V = 2,45 atm·mol-1, p(N2) = 2,45 atm; p(H2) = 7,35
atm; p = 9,80 atm.
4. Compoziţia în procente de masă a aerului uscat la nivelul mării este aproximativ următoarea:
75,5%N2, 23,2%O2, 1,3%Ar. Care este presiunea parţială a fiecărui component, dacă presiunea
totală este de 1atm?
Rezolvare: se consideră x g aer; expresiile pentru numerele de moli sunt:
n(N2) = x·75,5/M(N2); n(O2) = x·23,2/M(O2); n(Ar) = x·1,3/M(Ar); Din sistemul periodic se extrag
valorile maselor molare: M(N2) = 2·14,01 = 28,02; M(O2) = 2·16 = 32; M(Ar) = 39,95, deci n(N2) =
x·2,7 moli; n(O2) = x·0,725 moli; n(Ar) = x·0,0325 moli; numărul total de moli este n = Σ1≤j≤3nj =
n(N2)+n(O2)+n(Ar) = x·3,4575 moli; aplicând formulele pentru fracţiile molare obţinem: x(N2) =
n(N2)/n = 0.780; x(O2) = n(O2)/n = 0.210; x(Ar) = n(Ar)/n=0.0096:
mărime \ gaz N2 O2 Ar
fracţie molară: 0,780 0,210 0,0096
presiune parţială (atm): 0,780 0,210 0,0096
5. Masa molară a CO2 este 44.01g·mol-1. Cât este radicalul vitezei pătratice medii la 298K?
‐ 76 ‐
3RT
Rezolvare: la 298K, ~
v= = 411ms-1.
M
● Exerciţii/ probleme propuse spre rezolvare
1. Să se calculeze presiunea totală când 1 mol N2 şi 1 mol O2 se adaugă în acelaşi vas cu azotul şi
hidrogenul din ex. 5.1.4.3 la 298K?
R: [17,1 atm].
2. Dacă se ţine seama şi de bioxidul de carbon, procentele de masă ale aerului uscat sunt:
75,52%N2, 23,15%O2, 1,28%Ar şi 0,046%CO2. Care sunt presiunile parţiale, dacă presiunea totală
este 0.9 atm?
R: 0,703atm (N2); 0,189atm (O2); 0,0084atm (Ar); 0,00027atm (CO2).
3. [] Volumul maxim de gaz care se degajă dintr-o masă dată de amestec bicarbonat/substanţă acidă,
corespunde unui raport dintre reactanţi:
molar 1:1 stoechiometric masic 1:1 exces acid exces bazic .
4. [] În cazul acidului citric ecuaţia globală a reacţiei de generare a dioxidului de carbon este:
C3H4OH(COOH)3 + 3 NaHCO3 → C3H4OH(COONa)3 + 3 H2O + 3 CO2
a. Care este masa acidului citric în plicul de 10 grame amestec, pentru volumul maxim de gaz
degajat ?
6,96g 5,33g 4,32g 3,64g 0,533g .
b. Care este masa NaHCO3 din plic în amestec cu acidul citric ?
5,68g 3,04g 4,67g 6.36g 9,47g .
c. Care este volumul maxim de gaz (în condiţii normale) care se poate degaja dintr-un plic de 10g
conţinând bicarbonat şi acid citric ?
0,81 dm3 1,25 dm3 1,70 dm3 1,51dm3 2,43 dm3 .
d. Care este volumul maxim de gaz care se poate degaja la temperatura cuptorului de 227°C, din 10
g amestec bicarbonat-acid citric (la o atm)?
1,34 dm3 2.77 dm3 1,25 dm3 1,70 dm3 2,02 dm3 .
5. [] O sticlă de 1 litru de apă carbogazoasă are inscripţionat pe etichetă un conţinut de 3000mg/l

CO2. Densitatea apei carbogazoase se ia pentru simplitate 1g/ml.
a. Care este concentraţia molară a CO2 în apa carbogazoasă?
3,00M 0,068M 0,100M 0,136M altă valoare .
b. Care este presiunea din interiorul sticlei cu apă carbogazoasă (se neglijează CO2 gazos din gâtul
sticlei) la 20°C?
2,76atm 3,0atm 22,4atm 1,78atm altă valoare .
c. La ce presiune trebuie să reziste pereţii sticlei de apă carbogazoasă, la 20° şi la nivelul mării ?
d. La ce presiune trebuie să reziste pereţii sticlei de apă carbogazoasă, dacă în cursul transportului
sticla se încălzeşte la 50°C, presiunea exterioară fiind de 1 atm?
‐ 77 ‐
● Întrebări/ chestiuni recapitulative
1. Transformarea prin care o substanţă trece din stare gazoasă în stare solidă se numeşte:
A. vaporizare;
B. condensare;
C. solidificare;
D.sedimentare;
E. nici unul dintre răspunsuri nu corespunde.
2. Materia în ...... are volum ...... şi forma ...... .

A. stare gazoasă___ nedefinit ___ nedefinită;
B. stare lichidă _____ nedefinită ___ definită;
C. stare solidă _____ nedefinită ___ nedefinită.
3. Alotropia este:
A. simetrie moleculară;
B. enantiomerie;
C. fenomenul prin care un element poate exista în diferite forme;
D. forma moleculară a unui ansamblu de molecule;
E. nici unul dintre răspunsuri nu este corect.
4. Indicaţi condiţiile în care relaţia pV = const. este valabilă:

A. la Q = 0;
B. la T = const.;
C. la timp şi compoziţie constante;
D. la ΔCT = const.;
E. în alte condiţii.
5. Care este ecuaţia de definiţie a legii Gay-Lussac, ştiind că compoziţia se menţine constantă:
A. pV = const.
B. p/T = const.
C. pV/T = const.
D. V/T = const.
6. Într-un proces industrial azotul este încălzit la 500K, într-un vas de volum constant. Dacă el intră
în vas la o presiune de 100atm şi temperatura de 300K, ce presiune ar exercita la temperatura de
lucru, dacă s-ar comporta ca un gaz perfect?
A. 100 atm.;
B. 1 atm.;
C. 167 atm.;
D. 183 atm.;
7. [] Care din următoarele afirmaţii sunt corecte:

A. Procesul de sublimare necesită un transfer de căldura mai mare comparativ cu cel de
topire şi respectiv solidificare;
B. Gheaţa este o substanţă care nu poate sublima;
‐ 78 ‐
C. Temperatura de topire nu este influenţată de parametrii de stare ai materialului studiat;

D. Temperatura de topire a unui material scade uşor cu creşterea presiunii exercitate asupra
acestuia.
E. Nici unul dintre răspunsuri nu corespunde.

A. Stratul superficial se comportă ca o membrană elastică;
B. În stare de echilibru, energia potenţială a stratului superficial este maximă;
C. În stare de echilibru, energia potenţială a stratului superficial este minimă;
D. Stratul superficial nu exercită nici o presiune asupra lichidului.

A. Lichidele sunt practic incompresibile datorită stratului superficial al acestora;
B. Forma sferică a picăturilor de lichid este determinată de proprietăţile stratului superficial
al acestora;
C. Coeficientul de tensiune superficială al apei creşte odată cu creşterea temperaturii;
D. Coeficientul de tensiune superficială scade odată cu scăderea temperaturii;

A. Vascozitatea unui fluid este determinată de frecările interne între straturile de lichid;
B. Coeficientul de vascozitate nu depinde de temperatura lichidului;
C. Coeficientul de vascozitate depinde de natura lichidului;
D. Felul în care curge un lichid depinde şi de viteza acestuia;
‐ 79 ‐
Capitolul CC.07. Bibliografie
[A01] Asimov I., The Search for the Elements, Fawcett World Library, N.Y., 1962
[A02] Atkins P. W., De Paula J., Chimie-Fizică, Ed. Agir, Bucuresti, 2002
[B01] Barker J. A., Lattice Theories of Liquid State, Pergamon Press, 1963
[B02] Beall H., Fine L.W., Chemistry for Engineers and Scientists, Saunders College Publishing, 1990
[B03] Becherescu D., Cristea F., Mark F., Menessy J., Winter F., Chimia stării solide, vol.I, Bucureşti, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983
[B04] Belov N.V., Mineral, sb. Lvovsk. gheol. ob-va, 16, 41, 1962
[B05] Beral E, Zapan M., Chimie anorganică, Bucureşti, Ed. Tehnică, 1977
[B06] Blanco L.H., Romero C.M., Vargas E.F., Liquid–Vapor Equilibria: Experimental Determination of the
P–X Diagram for a Binary System, Chem. Educator 6/3, 180-184, 2001
[B07] Born M., Green H., Study of Monatomic liquids, Proc. Roy. Soc. London, A188, 10, 1946, A189, 103,
1947
[B08] Bowen L.H., Benevides M.L., Critical point phase separation in binary liquid mixtures (TD), J.
Chem. Educ., 70, 775, 1993
[B09] Brush S. G., The Development of the Kinetic Theory of Gases: Randomness and Irreversibility, Arch.
Hist. Exact Sci. 12, 1974
[B10] Bryan G. H., The Kinetic Theory of Gases, Nat. 51, 1894
[B11] Bunget I., Burlacu L., Ciobotaru D. şi colab., Compendiu de fizică, Ed. Știinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1988
[B12] Buzdugan Gh., Rezistenţa materialelor, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1980
[C01] Chifu E., Chimie coloidală, EDP, Bucureşti, 1969
[C02] Constantinescu G.C., Roşca I., Jitaru I., Constantinescu C., Chimie anorganică şi analitică, EDP,
Bucureşti, 1983
[C03] Cristea V., Fizica corpului solid, Bucureşti, Ed. Tehnică, 1988
[C04] Cuardos F., Mulero A., Rubio P., The Perturbative Theories of Fluids as a Modern Version of van der
Waals Theory, J. Chem. Ed., 71, 956, 1994
[D01] Dadmun M., Handbook of Liquid Crystal Research (edited by Peter J. Collings and Jay S. Patel), J.
Chem. Ed., 75, 1220, 1998
[E01] Egelstaff D.A., An introduction to the Liquid State, London, New York, Academic Press, 1967
‐ 80 ‐
[E02] Enskog D., Kgl. svenska Veteask, Akad. Handl., 63, 4, 1921
[E03] Eyring H., J. Chem. Phys., 4, 283,1936
[E04] Eyring H., J. Chem. Phys., 41, 249,1937
[F01] Frenkel J., Kinetic Theory of Liquids, Oxford, 1946
[G01] Gănescu I., Pătroescu C., Răileanu M. şi colab., Chimie pentru definitivat, EDP, Bucureşti, 1989
[G02] Gehman W.G., Standard ionic crystal structures, J. Chem. Ed., 40, 54, 1963
[G03] Georgescu L., Petrea I., Borşan D., Fizica stării lichide, Bucureşti, Ed. Did. şi Ped., 1976
[G04] Groth C. P. T., Kinetic Theory of Gases, Courses in Fluid Dynamics, University of Toronto Institute
for Aerospace Studies, 2000
[I1] Isac V., Onu A., Tudoreanu C., Nemţoi G., Chimie fizică. Lucrări practice, Ed. Știinţa, Chişinău, 1995
[J1] Jesse E., A bonding parameter. II, Rock salt and cesium chloride crystal structures, J. Chem. Ed., 46,
28, 1969
[K1] Kirkwood I., J. Chem. Phys., 9, 514, 1941
[K2] Kirkwood J. G., Boogs E. M., Superposition approximation in kinetic model of liquids, J. Chem. Phys.,
10, 394, 1942
[L1] Landau L. D., Lifşiţ E. M., Fizica Statistică, Bucureşti, Ed. Tehnică, 1988
[L2] Lazăr I., Biofizică, Ed. Tehnopress, Iaşi, 2003
[L3] Legrouri A., Marakchi Experience: In the Teaching of Crystal Structures (L), J. Chem. Ed., 72, 860,
1995
[L4] Lennard-Jones J.E., Devonshire A.F., Proc. Roy. Soc., 165, 1, 1938
[M1] Mann A.W., Models for simple, close-packed crystal structures, J. Chem. Ed. 50, 652, 1973
[M2] Mândru I., Ceacăreanu D.M., Chimia coloizilor şi suprafeţelor. Metode experimentale, Ed. Tehnică,
Bucureşti, 1976
[M3] Meagaw H., Cristallographic Book List, Int. Union of Cristallography, 1965
[M4] Moţoc C., Muscutariu I., Introducere în fizica cristalelor lichide, Timişoara, Ed. Facla, 1986
[N1] Neniţescu C.D., Chimie generală, EDP, Bucureşti
[N2] Neniţescu C.D., Chimie organică vol. I, EDP, Bucureşti, 1980
[N3] Niac G., Niac V., Probleme de chimie culese din viaţa de toate zilele, Ed. Emia, Deva, 2005
[N4] Nicholas K., Journey around a Phase Diagram, J. Chem. Ed., 71, p. 1052, 1994
[P1] Phillips F. C., An introduction to Cristallography, J. Wiley, New York, USA, 1963
‐ 81 ‐
[R1] Robinson William R., Tejchma Joan F.A., Window on the Solid State: Part I: Structures of Metals; Part
II: Unit Cells of Metals; Part III: Structures of Ionic Solids; Part IV: Unit Cells of Ionic Solids (Abstract of
Volume 5D, Number 2), J. Chem. Ed., 74, 1245, 1997
[S1] Sirotin I.I., Şaskolskaia M.P., Fizica Cristalelor, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981
[S2] Smith W. R., Missen R. W., Chemical Reaction Equilibrium Analysis: Theory and Algorithms, Krieger
Publishing, Malabar, Fla, 1991
[S3] Stoica L., Constantinescu I., Naşcu H. şi colab., Chimie generală şi analize tehnice, EDP, Bucureşti,
1991
[T1] Tolédano P., Theory of the amorphous solid state: Non-directional elastic vortices and a superhard
crystal state, A Letter Journal The Frontiers of Physics, 78, 2007
[U1] Ungureşan M.-L., Jantschi L., Chimie-Fizică. Termodinamică şi Cinetică Chimică, Ed. Mediamira,
Cluj-Napoca, 2005
[V1] Vivek U., Interpretation of Second Virial Coefficient, J. Chem. Ed., 2000
[Y1] Yvon J., La théorie statistique des fluides et l’écuation d’état, Hermann, Paris, 1935
[Z1] Zelek H. S., Ionic Crystals: A Simple and Safe Lecture Demonstration of the Preparation of NaI from
Its Elements, J. Chem. Educ., 77, 619, 2000
[Z2] Zet Gh., Ursu D., Fizica stării solide, aplicaţii în inginerie, Bucureşti, Ed. Tehnică, 1989
[Z3] ***, Boyle's law, The Macmillan Encyclopedia, Market House Books Ltd, 2001
[Z4] ***, Britannica Online Encyclopedia, http://www.britannica.com/ (ianuarie 2013)
[Z5] ***, Centrale termice pe gaz, http://www.centrale-termice-gaz.ro/pompe-circulatie.html (ianuarie 2013)
[Z6] ***, Fenomene moleculare în lichide,

http://cadredidactice.ub.ro/mihaelalazar/files/2011/03/cap3lichide.pdf (ianuarie 2013)
[Z7] ***, physical properties of molecular substances,

http://www.chemguide.co.uk/atoms/structures/molecular.html (ianuarie 2013)
[Z8] ***, Wikipedia, the free encyclopedia, http://en.wikipedia.org/wiki/ (ianuarie 2013)
‐ 82 ‐

C CC PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

C CC PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CHIMIE*C* CC.

SUBSTANŢE CHIMICE ŞI STĂRI DE AGREGARE

SUBSTANŢE CHIMICE ŞI STĂRI DE AGREGARE

Capitolul CC.01. Materia şi formele sale de existenţă

În solidele cristaline se manifestă patru tipuri de legături:

Figura CC.01.1. Structura cristalină a TiO2 rutil.

Figura CC.01.2. TiO2 anatas.

Figura CC.01.3. Structura cristalină a diamantului.

Figura CC.01.4. Structura cristalină a Si.

Figura CC.01.5. Structura gheţii.

Figura CC.01.6. Structura S8.

Izomorfismul este proprietatea substanţelor cu compoziţie chimică diferită de a cristaliza în aceeaşi

Figura CC.01.7. Structura grafitului.

Figura CC.01.8. Structura ghipsului (CaSO4⋅2H2O).

Figura CC.01.9. Menisc (a) concav şi (b) convex.

Fig. CC.01.10. Reprezentarea acțiunii forțelor intermoleculare.

‐ P- presiunea de vapori a substanţei ; T- temperatura lichidului şi vaporilor;

‐ λ -căldura latentă de vaporizare a unităţii de masă de substanţă;

‐ Δv=v” – v’ variaţia volumului specific al substanţei la evaporare, adică diferenţa între

Temperatura de fierbere a unei substanţe reprezintă temperatura la care presiunea de vapori a

Evaporarea este un proces endoterm (decurge cu consum de căldură). Căldura de vaporizare

Proprietăţile lor pot fi explicate pe baza teoriei cinetice a gazelor.

Capitolul CC.02. Clasificarea şi proprietăţile substanţelor chimice

CC.02.1. Substanţe simple şi substanţe compuse

Figura CC.02.1. Clasificarea materiei.

CC.02.2. Compuşii anorganici

Prin urmare, hidrurile pot constitui surse portabile de hidrogen.

Metalele tranziţionale formează cu hidrogenul o gamă largă de compuşi cu compoziţie variabilă

În această categorie mai intră Al2O3, Fe2O3, Cr2O3.

După compoziţie, acizii se clasifică în:

Hidroxizii de beriliu (Be(OH)2) şi de aluminiu (Al(OH)3) au caracter amfoter:

CC.02.3. Compuşii organici

Figura CC.02.2. Clasificarea hidrocarburilor.

Metan Etan Propan Butan

În general, alcanii au o reactivitate scăzută, determinată de stabilitatea mare a legăturilor C-C.

Dacă oxigenul este insuficient, se generează monoxid de carbon:

sau funingine (C):

Arderea incompletă a metanului:

ciclopropan ciclobutan ciclopentan ciclohexan

CH2=CH2 CH2=CH – CH3 CH2=CH – CH2 – CH3 CH3 – CH=CH – CH3

Etena Propena 1-butena 2-butena

(i) Adiţia hidrogenului (numită şi hidrogenare sau reducere)

Pt, Pd, Ni, Rh

H2C CH CH3 + HOSO2OH H3C CH CH3

(iv) Adiţia apei (hidratare)

Etilenoxidul şi propilenoxidul sunt cei mai utilizaţi epoxizi.

Prin hidroliza ozonidelor se obţin compuşi carbonilici (aldehide şi/sau cetone):

ozonida aldehida cetona

Alchenele participă la reacţii de polimerizare.

Prin polimerizarea etenei se obţine polietilena:

La temperaturi de aprox. 60°C, presiuni joase (câteva atmosfere) şi în prezenţa catalizatorilor

Polipropilena (PP) se obţine prin polimerizarea propenei în prezenţa catalizatorilor Ziegler-Natta

‐ Polipropilenă izotactică – în care grupările metil au aceeaşi orientare. Ca urmare, lanţurile

Policlorura de vinil (PVC) se obţine prin polimerizarea clorurii de vinil:

Sinteza poliacrilonitrilului (PAN) are la bază procesul de polimerizare a acrilonitrilului:

Pilotetrafluoretilena (PTFE) se obţine prin polimerizarea tetrafluoretilenei:

Pentru ca adiţia hidrogenului la alchine să se oprească la formarea alchenelor, se diminuează

Alchinele, asemenea alchenelor, reacţionează cu clorul şi cu bromul:

Prin hidratarea propinei se obţine acetona:

precursor al cauciucului natural. Cloroprenul este precursorul neoprenului (policloropren), un

Reacţiile de descompunere care au loc la detonarea TNT sunt

După explozie, 1 g de TNT eliberează o cantitate de energie de 1 kcal (4184 J).

Prin dehidrogenarea catalitică a etilbenzenului se obţine stirenul – un precursor al polistirenului,

CHIMIEC CC.