Sunteți pe pagina 1din 11

Violenta si dialog inter-religios in captivitatea

otomana a Sf. Grigorie Palama


CrestinOrtodox.ro
m.crestinortodox.ro

Violenta si dialog inter-religios in captivitatea otomana a Sf. Grigorie


Palama

Violenta si dialog inter-religios in captivitatea otomana a Sfantului Grigorie


Palama

Viata Sfantului Grigorie Palama (1294-1357) si controversele teologice in jurul


isihasmului si teologiei energiilor necreate (1337-l368) sunt un capitol studiat intens
si relativ bine cunoscut.

Dupa condamnarea lui Varlaam din Calabria de Sinodul Costantinopolitan din 1341,
urmatorii sase ani au fost o perioada critica pentru Sfantul Grigorie Palama si adeptii
sai, intrucat disputele teologice s-au complicat cu evenimentele dramatice ale
razboiului civil bizantin din anii 1341-l347 purtat intre Ana de Savoia, Ioan
Apokaukos si patriarhul Ioan XIV Calecas care domneau la Constantinopol in
numele minorului Ioan V paleologul (1341-l391), si marele domestikos Ioan
Cantacuzino care s-a proclamat in 1341 coimparat ca Ioan VI (1341-l355). Din
ostilitate fata de Ioan Cantacuzino care-i sustinea pe monahii isihasti si pe Grigorie
Palama, patriarhul Ioan Calecas si Ana de Savoia il vor sprijini pe adversarul
teologic al acestuia, Grigorie Akindynos.

Acesta din urma, desi initial prieten si ucenic al lui Grigorie Palama si rezervat fata
de Varlaam din Calabria, devine, in 1341, dupa condamnarea si plecarea acestuia
din urma in Italia, principalul oponent al teologiei energiilor necreate (in care vedea o
cadere in diteism) si adversar declarat al Sfantului Grigorie Palama. Ramas in
Constantinopol, ieromonahul Grigorie Palama este arestat in mai 1343, iar in
noiembrie 1344 este chiar excomunicat ( impreuna cu prietenul sau Isidor ales, dar
nehirotonit, mitropolit al Monemvasiei). Grigorie Akindynos e hirotonit preot iar
patriarhul Ioan XIV Cakecas (1334-l347) voia sa-l promoveze episcop, situatie la
care nu s-a ajuns pentru ca intre timp patriarhul a intrat in dizgratia imparatesei Ana
care a regizat depunerea patriarhului de catre sinod la sfarsitul lui 1346.

Patriarhul va mai fi depus o data in februarie 1347 (murind in exil in decembrie) de


un nou sinod convocat de data aceasta de Ioan VI Cantacuzino care intrase
victorios in Constantinopol. Sinodul a reafirmat tomosul Sinodului din 1341 si i-a
excomunicat pe Akindynos (care va muri in exil cateva luni mai tarziu) si pe adeptii
sai. Noul patriarh ecumenic, Isidor (17 mai 1347 - 2 decembrie 1349), va oficia
ecleziastic triumful palamismului inlocuind ierarhia bizantina cu 32 de monahi
prieteni si fideli ai Sfantului Grigorie Palama. Patriarhul Isidor il hirotoneste astfel
acum pe Sfantul Grigorie Palama arhiepiscop al Tesalonicului, iar pe prietenul
apropiat al acestuia, Filotei Kokkinos, ca mitropolit al Heracleei.

Disputele si triumful palamismului s-au desfasurat insa pe fundalul sumbru al


situatiei grave create pentru statul bizantin de nesfarsitele razboaie civile care au
zguduit Imperiul romeilor in cursul secolului XIV. Inca din 1300 emiratele turcilor
selgiucizi ocupasera practic intreg teritoriul Asiei Mici, cu exceptia catorva cetati
porturi si a marilor orase fortificate: Niceea, Nicomidia, Brusa, Sardes, Magnisia si
Filadelfia. Profitand de un prim razboi civil dintre Paleologii Andronic II si Andronic III
dintre anii 1320- 1328, turcii otomani condusi de Orkhan (1299-l326) ocupa in 1326
Brusa, iar sub conducerea emirului Orkhan (1326-l359) cuceresc in 1331 Niceea, si
apoi in 1337 Nicomidia. Asia Mica era definitiv pierduta de Imperiul bizantin care
incepand din 1330 pierde, cu exceptia Traciei, dominatia si asupra Peninsulei
Balcanice intrate sub hegemonie sarba incepand cu domnia regelui (kral) Stefan IV
Dusan (1331-l355). In 1345 acesta va cuceri Macedonia si Albania, in 1348 Epirul si
Tesalia (nereusind in 1349 sa ocupe Tesalonicul) dupa ce in 1346 se proclamase
imparat (tar) al sarbilor si grecilor.

In 1355 cucereste Adrianopolul, dar moare in drum spre Constantinopol unde voia
sa se instaleze. Razboiul civil din anii 1341- 1347 dintre Ioan V si Ioan VI va impinge
Imperiul pe marginea catastrofei. Ioan V se va alia impotriva lui Ioan VI Cantacuzino
cu sarbii, iar Ioan VI, pentru a rezista, va fi nevoit sa se alieze cu turcii; in 1346, Ioan
VI Cantacuzino va pecetlui aceasta alianta dandu-si pe fiica sa Teodora drept sotie
emirului Orkhan. Intre anii 1342-l350 Tesalonicul va cunoaste regimul social
revolutionar antiaristocratic al zelosilor. Abia la inceputul anului 1350 va reusi Ioan
VI Cantacuzino sa intre in Tesalonic si sa-l instaleze aici coimparat pe Ioan V
Paleologul, casatorit intre timp cu fiica sa Elena, si pe mama acestuia Ana de
Savoia, iar ca arhiepiscop efectiv pe Sfantul Grigorie Palama.

Ales si hirotonit inca din mai 1347, acesta nu fusese primit in oras de zelosi si
refuzase sa se lase manevrat de Stefan IV Dusan, care in 1349 incercase fara
succes sa ocupe Tesalonicul. Instalat in acest al doilea oras al Imperiului, Sfantul
Grigorie Palama va fi absorbit de o intensa activitate pastorala, liturgica si sociala in
comunitatea ravasita de excesele regimului popular zelot si de exploatarea
nemiloasa a aristocratilor. Intre primavara lui 1350 si februarie 1354, Grigorie
Palama n-a mai parasit Tesalonicul decat in mai-iulie 1351 pentru a lua parte la
marele sinod constantinopolitan, al treilea sinod care va condamna pe Nichifor
Gregoras si adeptii sai si va sanctiona dogmatic definitiv in tomosul sau teologia
energiilor necreate, ca invatatura oficiala a Bisericii bizantine. Intors de la
Constantinopol in iulie 1351, Grigorie Palama isi va vedea din nou refuzata intrarea
in oras de catre Ioan V aliat temporar cu sarbii (care voia sa scape de un partizan al
lui Ioan VI), si nu va reusi sa intre in Tesalonic decat abia dupa trei luni. In 1352-
l353 se va imbolnavi grav, ajungand aproape de moarte, restabilindu-se insa in mod
neasteptat.

Intre timp, razboiul civil intre Ioan V si Ioan VI reizbucnise din nou. Dupa incercarea
nereusita din martie 1353 a tanarului Ioan V Paleologul de a intra in Constantinopol
cu sprijin italian, pe 13 aprilie a aceluiasi an, Ioan VI Cantacuzino proclama
coimparat pe fiul sau, Matei Cantacuzino. Acesta va fi incoronat efectiv in februarie
1354 de noul patriarh ecumenic Filotei Kokkinos (1354-l355, 1364-l376) impus de
Ioan VI. Acesta il depusese in august 1353 pe fostul patriarh Calist I (1350-l354,
1355-l363) care din fidelitate fata de dinastia paleologa refuzase sa faca acest gest.
Incoronarea lui Matei Cantacuzino echivala insa practic cu detronarea din calitatea
de coimparat a lui Ioan V Paleologul. Aflat la Tesalonic, Ioan V il trimite la
Constantinopol, intr-o misiune de mediere politica pe langa Ioan VI Cantacuzino, pe
arhiepiscopul Grigorie Palama.

Ioan V si Grigorie Palama pleaca impreuna in februarie 1354 cu o nava imperiala


pana pe insula Tenedos. Aici Ioan V va rezolva revolta guvernatorului Pergamenos
si se va intalni cu patriarhul depus, Calist I. Pe 2 martie 1354, in noaptea de
sambata spre Duminica Ortodoxiei, zona Helespontului va fi zguduita de un puternic
cutremur de pamant care a distrus fortificatiile orasului port Kallipolis (Galipoli).
Situat pe tarmul european al Dardanelelor, acesta era cheia strategica prin care
bizantinii controlau militar accesul dinspre Marea Egee in Marea Marmara. Profitand
de ocazie, Suleiman, fiul mai mare al lui Orkhan, ocupa acest punct-cheie, ceea ce
va permite prin acest cap de pod instalarea definitiva a turcilor in Europa. Imperiul
bizantin era de-acum inainte condamnat din punct de vedere militar, soarta sa fiind
pecetluita.

Nava care-l transporta pe Sfantul Grigorie Palama de la Tenedos la Constantinopol


va fi capturata langa Kallipolis de trupele otomane ale lui Suleiman. Pentru
arhiepiscopul Tesalonicului incepe acum o captivitate (aichmalosia) care avea sa
dureze un an intreg. Unele din evenimentele si episoadele acestei captivitati le
cunoastem din cateva documente: o lunga epistola scrisa de Sfantul Grigorie in iulie
1354 catre Biserica sa din Tesalonic, o epistola scurta catre un anonim (care
cuprinde o versiune prescurtata a capitolelor 18-30 ale epistolei catre Biserica sa) si
procesul verbal al unei discutii teologice purtate in aceeasi perioada intre Sfantul
Grigorie Palama si grupul enigmaticilor "chioni", iudaizanti dintre Brusa si Niceea.

Epistola catre Biserica din Tesalonic, documentul oficial al captivitatii, e un text


compozit, alcatuit din parti distincte redactate pe cat se pare separat. Introducerea
(1-4) si lungul epilog (31-35) parenetic incadreaza o cronica a primelor luni de
captivitate ( 15-l7) in care se afla inserate o discutie in contradictoriu cu Suleiman, o
lunga diatriba antiislamica, relatarea unei discutii cu Ismael, nepotul lui Orkhan, si
relatarea unei discutii cu un cleric musulman (tasiman) din Niceea (18-30). Din
introducere aflam in primul rand grija arhiepiscopului de a-si informa turma
ingrijorata de cele intamplate cu el. Interpretand acestea in spirit autentic crestin,
Sfantul Grigorie Palama, in varsta pe atunci de 60 de ani, vede dubla lucrare a
Providentei divine: pe de o parte o edeapsa purificatoare pentru pacatele si greselile
sale personale din trecut, iar pe de alta parte, un mijloc ales de Dumnezeu de a
descoperi ferocilor "barbari" musulmani adevarul religiei lui Iisus Hristos (3).

Captivitatea otomana e astfel inteleasa de Sfantul Grigorie ca o experienta ascetica


si apostolica in acelasi timp, ca o sansa de desavarsire duhovniceasca personala si
o ocazie misionara unica: de a purta de grija pastoral de crestinii aflati sub ocupatia
musulmana si de a-i evangheliza pe ocupantii islamici. Cronica detaliata a primelor
luni de captivitate pare a urmari atat informarea exacta a turmei de soarta pastorului
ei, cat si risipirea calomniilor proferate de adversarii sai, mai ales de Nichifor
Gregoras, pe seama acestui episod, in Istoria bizantina (29, 6-l1) a acestuia din
urma il vedem pe Gregoras relatand cu nedisimulata satisfactie captivitatea
otomana a lui Grigorie Palama, in care vede o pedeapsa a lui Dumnezeu pentru
ereziile acestuia, si despre care profereaza versiuni fanteziste si tendentioase
menite sa-l discrediteze personal pe arhiepiscopul Tesalonicului: astfel, dupa
Gregoras, scopul venirii lui Grigorie Palama la Constantinopol era acela de a-l
monta pe Ioan VI Cantacuzino impotriva lui Ioan V Paleologul si a lui Gregoras
insusi; capturandu-l, turcii ar fi gasit la Palama foarte mult aur, i-ar fi aruncat in mare
cartile, ingroziti de ereziile lui, Si, mai mult, l-ar fi supus pe batranul arhiepiscop unei
agresiuni homosexuale dezonorandu-l. Relatarea lui Palama insusi din Epistola
catre Biserica sa este mult mai sobra si credibila. El ne spune ca, dupa ce in primele
zile ale lui martie a fost capturat de otomani langa Kallipolis, a fost trecut impreuna
cu suita sa la Lampsakos, oras situat pe tarmul asiatic al Dardanelelor (in fata cetatii
Kallipolis aflata pe malul european) unde se afla cartierul general al lui Suleiman.
Aici a ramas sapte zile, timp in care turcii au exercitat presiuni asupra sa pentru a
obtine un pret de rascumparare cat mai ridicat.

Tot aici arhiepiscopul captiv are si o discutie cu Suleiman, care i-a argumentat
superioritatea islamului asupra crestinismului prin superioritatea militara a islamului
asupra crestinilor (7). Sfantul Grigorie a profitat de sederea la Lampsakos pentru a-i
incuraja in credinta prin discutii pe crestinii din oras. Dupa sapte zile a fost dus la
Pegai, resedinta lui Suleiman, unde a ajuns dupa trei zile de drum greu. Si aici e
supus unor noi presiuni din partea otomanilor, dar se bucura de ospitalitatea
eteriarhului Mavrozumis, nobil bizantin local ramas in regiune si dupa ocuparea ei
de catre turci, si de caldura comunitatii crestine careia ii predica si slujeste,
intarindu-o in credinta (10-11).

Dupa trei luni de sedere in Pegai, la mijlocul lui iunie 1354 e adus, dupa un drum de
sase zile, la Brusa, capitala emiratului otoman condus de Orkhan (12), de unde
dupa doua zile e trimis in satul de munte Maleghina in care se afla resedinta de vara
a lui Orkhan. Aici poarta o discutie pe teme teologice cu nepotul acestuia, Ismael
(13-l5), iar seara e dus la emirul Orkhan insusi. Sfantul Grigorie Palama nu ne
spune ce anume a vorbit cu acesta; Gregoras (39, 12) scrie ca Orkhan l-ar fi primit
rau si Palama ar fi facut tot felul de compromisuri ca sa-si salveze viata. Din ordinul
lui Orkhan, arhiepiscopul e trimis intr-un sat vecin, locuit de crestini, unde-i
intalneste pe ambasadorii lui Ioan VI Cantacuzino, veniti sa negocieze o intalnire
personala intre imparatul bizantin si emirul otoman, in scopul retrocedarii Traciei
catre Imperiu si, poate, chiar al rascumpararii arhiepiscopului Tesalonicului. Sfantul
Grigorie, care suferea din pricina climatului aspru al regiunii ce-i afecta sanatatea
deja subrezita, primeste permisiunea de a se stabili la Niceea gratie interventiei lui
Taronites, medicul grec al lui Orkhan pe care-l trata de o boala de ficat. Inainte de a
pleca la Niceea, Palama sustine din ordinul emirului o disputa teologica cu
misteriosii "chioni" (17), discutie al carei proces verbal intocmit de medicul Taronites
ni s-a pastrat. Ajuns la Niceea, Sfantul Grigorie se stabileste in regim de domiciliu
obligatoriu la manastirea Sfantul Iachint, centrul spiritual al comunitatii crestine din
oras (18-l9). In iulie 1354 asista la o inmormantare musulmana in afara zidurilor
Niceei (20-21), dupa care are loc o lunga disputa teologica cu clericul musulman
("tasimanul") care oficiase funeraliile (22-29). Aceasta discutie e ultimul episod al
captivitatii otomane a Sfantului Grigorie Palama pe care il cunoastem, intrucat
relatarea se opreste aici, epistola incheindu-se cu un patetic indemn adresat
crestinilor din Tesalonic la seriozitate in angajamentul credintei lor (30-35).

Captivitatea arhiepiscopului Tesalonicului avea sa mai dureze opt luni; vorbind


despre captivitatea Sfantului Grigorie Palama, patriarhul Filotei Kokkinos spune ca a
durat "un an intreg" (heniautos holos), deci pana in primavara lui 1355, probabil
pana in lunile martie-aprilie. Desi sursele nu ne spun direct acest lucru, putem
presupune ca Ioan VI Cantacuzino a incercat sa-si elibereze prietenul, dar probabil
suma ceruta de otomani era mult prea mare pentru vistieria secatuita a Imperiului.
Mai mult, pe 26 noiembrie 1354, Ioan V Paleologul intra pe neasteptate in
Constantinopol, iar Ioan VI Cantacuzino abdica si se retrage intr-o manastire
(devenit monahul Ioasaf, el a continuat sa joace un important rol in discutiile si
problemele religioase). Schimbarea de putere de la Constantinopol a facut ca
sperantele eliberarii arhiepiscopului Tesalonicului sa se reduca dramatic; era
limpede ca Ioan V nu era dispus sa plateasca pretul cerut de otomani si ca atunci,
probabil, pretul cerut de acestia s-a putut reduce. Atunci cand se parea ca orice
sperante au disparut, intervin miraculos, "inspirati de Dumnezeu", sarbii (tribalii, cum
spunea in stilul sau arhaizant patriarhul Filotei Kokkinos) care platesc
rascumpararea si-l elibereaza pe arhiepiscopul Tesalonicului din captivitate. E foarte
probabil ca, asa cum crede parintele J. Meyendorff, tarul sarb Stefan Dusan, aflat in
plina ofensiva asupra capitalei bizantine, sa fi incercat inca o data (cum mai facuse
in 1347) sa-l atraga de partea sa pe arhiepiscopul Tesalonicului.

Versiunea lui Nichifor Gregoras (29, 42) ca insusi fostul imparat Ioan VI Cantacuzino
ar fi platit suma ceruta de Orkhan, pentru ca situatia palamistilor din Constantinopol
ar fi devenit dificila, e putin credibila fiindca in "Istoria" sa bizantina Ioan VI Ioasaf nu
ne spune nimic in acest sens. Cert este ca in primavara lui 1355 Sfantul Grigorie
Palama se afla din nou si pentru ultima data la Constantinopol, unde, in fata
imparatului Ioan V Paleologul si a legatului latin Paul, va avea o ultima disputa
publica cu Nichifor Gregoras. Disputa aceasta, al carei proces verbal ni s-a pastrat,
va declansa o ultima polemica intre Grigorie Palama si Nichifor Gregoras,
arhiepiscopul Tesalonicului raspunzand cu 4 "Antiretice" (ultima sa scriere)
impotriva versiunii tendentioase asupra desfasurarii disputei difuzate de egolatrul
umanist bizantin. In august 1355, Palama se afla inca in Constantinopol, pe care l-a
parasit definitiv la sfarsitul verii. Reintors la Tesalonic, avea sa mai supravietuiasca
doar doi ani, murind epuizat de eforturi, dupa o noua si grava suferinta, pe 14
noiembrie 1357.

Dosarul captivitatii otomane a Sfantului Grigorie Palama a fost intens studiat de


istorie, pentru ca el ofera savantilor sansa nesperata de a arunca o privire asupra
societatii crestine din Bithynia la o generatie dupa ocuparea regiunii de otomani.
Cele doua comunitati par sa fi gasit un modus vivendi acceptabil. Sfantul Grigorie
Palama nu face aluzie la nici un fel de persecutii sau presiuni din partea
musulmana, iar crestinii, chiar daca redusi numeric si saraci, grupati in jurul unor
biserici si manastiri, se bucura de libertate religioasa si de un fel de organizare
proprie. Reprezentanti ai aristocratiei bizantine au ramas in regiune in serviciul
turcilor, dar episcopii lipsesc, turmele crestine neavand sprijinul unor arhipastori
(acestia fie nu erau primiti de otomani, fie se temeau sa-si viziteze turmele de teama
persecutiilor si executiilor indrumandu-si credinciosii la rezistenta religioasa si
martiriu prin scrisori). Pe ansamblu, daca crestinii dau dovada de supunere si
resemnare, musulmanii manifesta o remarcabila toleranta si moderatie (contrastand
cu prozelitismul si persecutiile latinilor din regiunile grecesti ocupate de acestia).

Toleranta musulmana nu inseamna indiferenta, turcii provocand si incurajand


disputele teologice intr-un spirit uimitor de conciliant, si aparand mult mai putin
intransigenti decat Grigorie Palama insusi. Intratabil cand e vorba de evaluarea
teologica a islamului in lumina Ortodoxiei si fara a face nici cel mai mic compromis
dogmatic sau concesie strategica, arhiepiscopul Tesalonicului pare sa aprecieze
toleranta de care dau dovada turcii si sa conteze chiar pe posibilitatea unei
convertiri prin convingere a musulmanilor la crestinism (cf. 29), ca o posibila
consecinta providentiala a cuceririi otomane a Asiei Mici. Acesta pare, in orice caz,
sa fi fost sensul atitudinii filoturce de care il acuza pe Palama un Akindynos sau
Gregoras.

Documentele din "dosarul" captivitatii Sfantului Grigorie Palama ne redau trei astfel
de dispute teologice (ele vor fi transcrise si in Enkomion-ul biografic al patriarhului
Filotei Kokkinos). Laitmotivul acestora este din partea musulmana intrebarea care
revine mereu: "Noi cinstim ca profet pe Iisus, voi, crestinii, de ce nu cinstiti ca profet
pe Mahomet?", precum si replica reiterata constant in aceste discutii de Sfantul
Grigorie Palama: "Voi, musulmanii, sunteti in contradictie: daca L-ati cinsti cu
adevarat pe Iisus ca si Cuvant al lui Dumnezeu si Judecator al lumii (cum spune
Coranul) L-ati accepta ca Dumnezeu-om si n-ati urma unui simplu om muritor si
ingropat, care nu poate mantui pe nimeni". Exista trei discutii teologice in "dosarul"
captivitatii, fiindca discutia cu Suleiman nu este de fapt o discutie: Suleiman ii opune
arhiepiscopului argumentul fortei: victoria militara a musulmanilor asupra crestinilor
e dovada superioritatii religiei islamice. (7) Replica lui Grigorie Palama e aici la fel
de transanta: musulmanii se lauda de fapt cu rautatea lor; ca si paganii, desi-L
cunosc pe Hristos, nu-L cinstesc ca Dumnezeu si urmeaza unui simplu om muritor,
drept pentru care Dumnezeu i-a lasat la voia mintii lor (cf. Rm 1, 24-28), iar ei au
cazut in patimi de rusine: violenta, crime, devastari, desfrauri, homosexualitate etc,
ne-avand de fapt cu ce sa se laude ( 8).

Intrerupta de o ploaie, prima discutie teologica, cea cu Ismael, nepotul lui Orkhan
(14-l5), e relatata extrem de succint: Sfantul Grigorie Palama inregistreaza
intrebarile si obiectiile musulmanului: de ce nu-l cinstesc si crestinii pe Mahomet?
Cum se face ca Iisus a fost rastignit? De ce se inchina crestinii semnului crucii? A
spune ca Iisus e Fiul lui Dumnezeu nu inseamna a-I da lui Dumnezeu o femeie?
Raspunsul e doar schitat sumar: crestinii nu-1 cinstesc pe Mahomet fiindca nu-i
cinstesc invataturile; Iisus patimeste ca om, nu ca Dumnezeu; crucea e stindardul
de biruinta al lui Iisus asupra mortii, iar cine cinsteste stindardul, cinsteste
comandantul; Iisus se naste din femeie ca om, ca Dumnezeu se naste doar din
Tatal ca un Cuvant coetern din Mintea divina.

Din porunca emirului Orkhan, Sfantul Grigorie a fost apoi trimis sa discute cu niste
"oameni intelepti si invatati": misteriosii "chionai" (17), discutie (dialexis) al carei
proces verbal intocmit de medicul Taronites ni s-a pastrat. La inceput "chionii"
incearca sa evite o disputa pe teme de credinta, dar tot ce reusesc sa obtina e ca
discutia sa nu aiba loc in fata emirului, ci a unui delegat al sau, Balaban (1). Dupa
care "chionii"se prezinta: au lasat vechea lor credinta [crestina], si cele 10 porunci si
"s-au facut turci" [s-au circumcis]. Cu alte cuvinte, "chionii" sunt renegati crestini -
de aici jena lor de-a discuta in fata emirului cu fostii compatrioti si coreligionari -
care, in incercarea disperata de a se apropia de ocupantii islamici fara a abandona
Scriptura venerata si de crestini, au adoptat practici si norme de comportament
iudaice pentru a se bucura de privilegiile sociale ale evreilor.

E fara indoiala un caz unic si dramatic in istoria relatiilor dintre islam, crestinism si
iudaism in Imperiul otoman. Dialogul consemnat de medicul Taronites e de fapt un
"trialog" purtat intre un crestin, iudaizanti si musulmani. Sfantul Grigorie incepe prin
a enumera trei motive pentru care ar fi trebuit sa refuze dialogul (pentru ca el insusi
nu este la inaltimea crestinismului, pentru ca judecatorii musulmani sunt partizani,
iar el nu este liber), pe care-l accepta totusi supunandu-se poruncii emirului, dar nu
justificandu-se in fata "chionilor" iudaizanti, pentru ca "discutia e cu turcii, nu cu
evreii" (4). Discutia este in esenta o demonstratie facuta de Palama a inconsistentei
teologice a pozitiei intermediare intre crestinism si islam revendicata de "chioni". Cu
argumente scripturistice si teologice inspirate din Marele cuvant catehetic
al Sfantului Grigorie al Nyssei, arhiepiscopul Tesalonicului ofera o demonstratie
biblica si rationala a monoteismului trinitar crestin (5-9: Dumnezeu, Minte Suprema,
nu este lipsit de un Cuvant si un Duh coeterne si consubstantiale cu El) si
demareaza o justificare teologica a necesitatii soteriologice a intruparii Cuvantului lui
Dumnezeu Care nu-l poate mantui pe om nici cu forta, nici de la distanta (10-l1); in
acel moment in discutie intervin turcii scandalizati de ideea intruparii: Hristos ca si
Cuvant al lui Dumnezeu e creat direct de cuvantul lui Dumnezeu, nu se naste din
femeie. El e cinstit de musulmani, dar Mahomet nu e cinstit de crestini. La aceste
obiectii Palama raspunde: in cazul in care Cuvantul lui Dumnezeu [Hristos] e creat
de Dumnezeu, atunci si pietrele si animalele create prin cuvantul lui Dumnezeu sunt
si ele- Cuvant al lui Dumnezeu (12); iar crestinilor le este interzis de Hristos si
Apostoli sa cinsteasca pe altcineva afara de Hristos (13). Se reia apoi discutia cu
"chionii". Acestia ii acuza pe crestini, pe de o parte, de abandonarea circumciziei pe
care Hristos a avut-o, si de incalcare a decalogului prin inchinarea la icoane.
Palama obiecteaza "chionilor" faptul ca nici ei nu tin jertfele si toate prescriptiile
Vechiului Testament, care erau doar o prefigurare a Noului Testament (13) si evoca
statuile si figurile din cultul mozaic prescrise de Moise, precum si regimul tranzitiv,
nu idolatru, al imaginii in crestinism (14-l5). in acel moment discutia e intrerupta de
notabilitatile otomane care-si iau ramas bun cu respect de la arhiepiscopul
Tesalonicului. Epilogul pune in evidenta contrastul dintre atitudinea ostila a
"chionilor" fata de Palama, pe care-l injura si lovesc, si a turcilor care-i opresc si
apara demnitatea crestinului (16).

S-a discutat mult intre istorici cu privire la originea misterioasa a "chionilor"


iudaizanti, emitandu-se tot felul de ipoteze. "Chionii" ar fi fost astfel evrei pe cale de
a se converti la islam (M. Jugie, 1932); evrei karaisi (G. Prohorov, 1972); ba chiar
teologi turci (G. Arnakis, 1947, 1951, 1952 si p Wittek, 1951). J. Meyendorff (1959,
1966), urmat de A Phillipidis-Braat (1979), a evidentiat insa faptul incontestabil ca
misteriosii "chioni" erau cazul unic al unui grup cu pozitie inter-religioasa miscandu-
se intre crestinism, iudaism si islam: fosti crestini renegati ("apostati", "tradatori",
pentru patriarhul Filotei) care au adoptat o serie de practici si norme de
comportament iudaizante ("o noua erezie si impietate" dupa acelasi Filotei). In 1979
A. Phillipidis-Braat considera ca problema "chionilor" ar fi una fara solutie in situatia
precara a informatiilor actuale: singura certitudine ar fi caracterul iudaizant al
miscarii; originea si etimologia ar fi probleme deschise. Raspunsul il va aduce in
1988 Panayotis Christou. El a aratat eroarea savantilor care au cautat numelui
"chionilor" o etimologie musulmana; or, numele este neindoielnic grec, iar "chionii"
erau elenofoni. Profesorul grec este de parere ca e vorba de membrii unei mari
familii grecesti din Brusa care ar fi incercat sa supravietuiasca in mediul islamic ca
un grup iudaizant fara a se converti la islam, dar beneficiind de privilegiile evreilor.
Pentru cultura lor greaca superioara traiau pe langa resedinta lui Orkhan fiind folositi
la diverse misiuni".

In fine, cea de-a treia disputa teologica e cea purtata de Sfantul Grigorie Palama la
Niceea cu "tasimanul" sau clericul musulman care tocmai oficiase funeraliile unui
credincios turc la care asistase si episcopul (Epistola catre Biserica sa, 20-21).
Palama isi exprima respectul fata de ritul oficiat (22) si incepe prin a arata ca
judecatorul mortilor e Hristos, Care ca atare (potrivit profetilor) este Dumnezeu. La
care "tasimanul" isi exprima nedumerirea: de ce, in vreme ce musulmanii ii primesc
pe profeti si pe Hristos si cele patru carti care au coborat de la Dumnezeu (Tora,
Psalmii, Noul Testament si Coranul), crestinii nu-l primesc pe Mahomet si Coranul
(23)? Cauza - raspunde Palama - e ca Hristos are marturie de la Moise si profetii
biblici, pe cand Mahomet nu. "Tasimanul" invoca atunci falsificarea Evangheliilor de
catre crestini (24), la care Palama replica evocand vechile traduceri si faptul ca si
ereticii folosesc acelasi Nou Testament ca si ortodocsii.

Numai Hristos, nu si Mahomet, a fost prezis de prorocii Vechiului Testament, iar


Hristos si Apostolii Lui au avertizat cu privire la aparitia dupa El a unor pseudoprofeti
si pseudomesia care nu trebuie urmati fiindca neaga intruparea (25-27). Desi
Mahomet si musulmanii au impus islamul prin violenta si momind cu placerea - care
ambele sunt de la diavolul -, n-au reusit sa cucereasca decat o parte a lumii;
crestinismul, care refuza violenta si abate de la placere, e credinta care a imbratisat
nu numai marginile lumii, dar a si biruit lumea (28). In acest moment, turcii incepand
sa se infurie, Palama isi intrerupe discursul si arata ca existenta unei unitati
dogmatice [henos dogmatos] intre crestinism si islamism presupune punerea de
acord intreolalta, "simfonizarea" discursurilor [kata tous logous symphonoumen].
Raspunzand la aceasta, un musulman isi exprima certitudinea venirii unei vremi in
care acest acord va fi realizat. Sfantul Grigorie Palama consimte, dar tine sa
precizeze ca a facut aceasta avand in vedere iminenta recunoastere universala a lui
Iisus Hristos ca Domn si Dumnezeu la a Doua Sa Venire eshatologica (29). Aici
trebuie amintite doua elemente: pe de o parte faptul ca bizantinii considerau ca
sfarsitul lumii si a Doua Venire a lui Iisus Hristos vor avea loc in anul 7000 de la
facerea lumii, sau 1492 de la Nasterea lui Hristos, iar pe de alta parte convingerea
constanta a Sfantului Grigorie Palama (argumentata inca de la primele schimburi de
scrisori cu Varlaam in anii 1337-l338) ca exista demonstratie in teologie, si ca prin
urmare adevarul si superioritatea Ortodoxiei si a crestinismului pot fi demonstrate
atat latinilor, cat si otomanilor printr-un discurs rational.

Disputa cu "tasimanul" s-a oprit aici, nu insa si scrisoarea Sfantului Grigorie Palama
catre Biserica sa, care se incheie cu un amplu epilog, de fapt cu o pareneza si
apostrofare morala adresata de arhiepiscopul Tesalonicului credinciosilor sai.
Constient de faptul ca explicatia succeselor militare ale islamului sta de fapt in
slabiciunile morale ale crestinilor, Sfantul Grigorie ii indeamna sa-si aduca aminte de
toate exigentele Evangheliei la care i-a indemnat mereu, cu riscul de a fi parut unora
aspru, fara a omite nimic (23). Credinta vie este credinta adevarata prin fapte si
virtuti (32). Riscul cel mai mare care-i pandeste pe crestini este acela de a adopta in
morala atitudinea contradictorie adoptata de musulmani in religie: asa cum
musulmanii il privesc pe Hristos ca si Cuvant al lui Dumnezeu, dar nu-L cinstesc ca
Dumnezeu, tot asa si crestinii accepta teoretic virtutile evanghelice, dar in practica le
contesta (33) si refuza sa-l imite pe Hristos (34) sau obiecteaza ca Acela le-a putut
realiza doar pentru ca era Dumnezeu.

Finalul scrisorii ni-l readuce pe Sfantul Grigorie Palama din ipostaza de apologet si
misionar in cea de pastor si moralist, dar si de teolog al harului si indumnezeirii.
Omului nu i se cere decat virtutea omeneasca naturala, adica inceputul ei prin
pocainta si faptele bune; desavarsirea virtutii sau virtutile dumnezeiesti
supranaturale vin prin salasluirea Duhului Sfant in noi. "Cine se alipeste de
Dumnezeu prin faptele virtutii se face un Duh cu Dumnezeu [cf. 1 Co 6,17]: asa se
indumnezeieste omul" (35).

Arhid. Conf. Univ. Dr. Ioan Ica jr.

11.04.2014