Asistența socială în Anglia secolului al-

XVI-lea (vagabondajul)
 Din toate timpurile au existat persoane ale căror nevoi nu erau satisfacute
corespunzător, erau persoane care nu se puteau integra, dar în acelaşi timp există dovezi că
întoate societăţile acestea erau ajutate: iniţial doar de familie şi de comunitatea restrânsă, apoi
şide către stat. Familia şi vecinii constituie primele comunităţi în care orice fiinţă umană
seintegrează, sunt comunităţile în care se pun bazele socializării, bazele devenirii ca persoană ale
fiecărui om. Tot ele sunt primele care îl ajută la necaz, aşa încât putem spune că asistenţasocială
ca idee şi demers este la fel de veche precum este şi societatea omenească. Societateaperfectă, în
care toţi oamenii sunt fericiţi, toate funcţionează optim, rămâne în continuare unideal utopic, dar
unul spre care tindem constant. Studiul evoluţiei istorice a societăţiloromeneşti evidenţiază nu
numai deficienţele acestora, ci şi modul prin care s-a încercatajutorarea membrilor
defavorizaţi.

Deşi recentă ca activitate formală, instituţionalizată, ca activitate informală, asistenţa

socială este prezentă chiar şi în cele mai vechi comunităţi omeneşti, cunoscând o marevarietate
de manifestări, aflate în strânsă dependenţă de mentalităţile şi atitudinile existenteprivitor la
persoanele vulnerabile, precum şi de obiceiurile locale.

Istoria popoarelor antice ne furnizează informaţii bogate despre modul in

caresocietăţile şi comunităţile de atunci tratau persoanele aflate în incapacitate de a-şi
satisfacenevoile elementare la un nivel considerat acceptabil. Mijloacele de asistare erau diferite,
cum diferite erau şi categoriile de persoane considerate ca necesitând ajutor. Erau ajutaţi de
regulăcopiii orfani, cei care aveau o infirmitate, cei extrem de săraci, bătrânii neputincioşi,
bolnavii,dar se întâlnesc diferenţe accentuate de la un popor la altul.

Evul Mediu, din punct de vedere al asistenţei sociale, este marcat de

activitateafilantropică intensă a Bisericii, realizată la nivelul mănăstirilor, episcopiilor şi
parohiilor. Totacum, sub influenţa preceptelor creştine, dar şi din raţiuni de orgoliu
sau prestigiu se înmulţesc actele caritabile ale nobililor. Suveranii înfiinţează adesea aşezăminte
sociale, darnu exista încă o acţiune unitara, planificată şi eficientă.

Asistenţa socială apare relativ târziu în istorie ca domeniu profesionalizat.

Începutulinstituţionalizat al asistenţei sociale poate fi considerat apariţia legii elisabetane a
sărăciei, în1601 (The Poor Low). „ Legea săracilor din Marea Britanie enunţa responsabilitatea
statului pentru persoanele dependente în general, dar activităţile concrete de prevenire a
cerşitului şide atragere a săracilor în activităţi lucrative reveneau în grija
comunităţilor locale, aparohiilor.”1Ca profesie,asistenţa socială se cristalizează abia către
sfârşitul secolului al XIX-lea, debutul fiind realizatde către americani. După cum se poate
constata originile asistenţei sociale moderne se află în ţările democratice occidentale. Astăzi
toate ţările civilizate au sisteme de protecţie şi asistenţăsocială, care se cer perfecţionate şi
adaptate continuu la cerinţele unor societăţi aflate înpermanent progres şi dezvoltare, pe multiple
planuri.

Cazul englez :

În Anglia, aceasta politică ia o nouă dimensiune odata cu ,,taxa săracilor" (sau statutul
reginei Elisabeta), pusă în aplicare in 1601 si reluată sub forme mai modeste in Norvegia,
Suedia, Olanda, Danemarca, Belgia, in statele germane, o parte din Elvetia si in Scotia. In
Anglia, aceasta taxa este consecinta unei secularizari a manastirilor si abatiilor de catre Henric al
VIII-lea. Biserica este atunci lipsita de mijloacele care sa-i permita sa-si indeplineasca functiile
sale traditionale de asistenta. Problema este cu atat mai acuta cu cat cresterea demografica este
puternica si cersetoria si vagabondajul s-au accentuat brutal sub efectul ingradirilor care au sporit
numarul taranilor fara pamant.

Legea încredințează parohiilor conducerea politicii sociale. Taxa impozată în fiecare

parohie tuturor contribuabililor (este vorba despre o impozitare a locuinței și chiriilor) si
controlata de inspectori benevoli asigura nevoiasilor valizi o munca la domiciliu; invalizilor si
copiilor li se asigura ajutoare.Taxa stabileste in favoarea saracilor un fel de ,,drept" la asistenta.
De la caritatea privata se trece atunci la ceea ce liberalii numesc ,,caritatea legala" pentru ca
binefacerea publica actioneaza in virtutea unei legi care o obliga la aceasta si cu ajutorul unor
fonduri speciale. Legea raspunde de asemenea vointei de a controla piata fortei de munca si
pretul ei. In afara de aceasta, numeroase societati caritabile, inspirate de etica protestanta, lupta
impotriva relelor sociale.

1
Sorescu Maria Emilia, „Asistenţă socială: sistem şi profesie”, Craiova, Ed.Universitaria, 2005,p. 23
 Originea politicilor sociale care vizează săracii din spațiul englez poate fi identificată
avându-se în vedere consecințele socio-economice ale Marii Ciume de la mijlocul secolului al
XIV-lea. Dintre acestea, o importanță deosebită le-au avut disoluția sistemului feudal (și mai ales
dispariția sistemului de obligații feudale reciproce care legau seniorul de vasalii săi) și apariția
unui tip uman nou, așa-numitul ”om fără stăpân”, care nu era proprietar de pământ și care migra
dintr-un teritoriu într-altul fără a avea o sursă de subzistență sigură.

Acești indivizi, numiți cu dispreț de către contemporani drept ”vagabonzi”, erau priviți
drept o amenințare de către ceilalți membri ai comunității și erau catalogați drept delincvenți[1].
Legislația de secol XIV a încercat să rezolve această problemă a vagabondajului, acționând în
două moduri:pe de-o parte, au fost stabilite valori fixe pentru salarii;pe de-altă parte, migrația a
fost interzisă. Aceste măsuri urmăreau să oprească deplasarea continuă a celor lipsiți de loc de
muncă. Marea Ciumă dintre anii 1348 și 1350 a creat un deficit de mână de lucru important, a
dus la destructurarea sistemului feudal (în interiorul căruia lucrătorii erau legați de pământul pe
care îl exploatau) și a condus la creșterea mobilității indivizilor.2

Legile din anii 1349 și 1351, în acest sens, vor încerca să atenueze efectele acestor noi
realități sociale. Astfel, ele interziceau datul de pomană cerșetorilor care erau apți pentru muncă
și care refuzau acest lucru, au stabilit un nivel al salariilor care era similar celui anterior Ciumei,
au restricționat mobilitatea geografică și ocupațională și au stabilit valori maxime ale salariilor
pentru anumite ocupații. De asemenea, măsurile coercitive s-au înăsprit:pentru anul 1361, plata
unei amenzi pentru vagabondaj este înlocuită cu trimiterea în închisoare și marcarea cu fier
încins pe frunte a literei ”F” (prescurtare pentru ”falsitate”).3

Represia vagabondajului incepe cu legi împotriva leneșilor și cerșetorilor, ceea ce îl face

înca o data pe Vexliard să spună că adevarata cauză a represiunii este instalarea sistemului
salarial, asta chiar daca suntem înca in sistemul feudal. Începind cu secolul XV pedepsele
aplicate celor care nu muncesc, lenesilor, sînt din ce in ce mai grave: bataia, insemnarea cu fierul
rosu, trimiterea la galere si chiar pedeapsa cu moartea. Aplicarea acestor legi nu a fost insa la fel
de drastica ca continutul lor, din fericire pentru numerosii dezradacinati care erau in afara
posibilitatii de a-si utiliza forta de munca. Caci in acea perioada, desi sanctionati pentur lenevie,

2
John Guy, Tudor England, Oxford UniversityPress, Oxford, 1998, p. 403
3
Ibidem, p. 405
adevaratele cauze ale marginalizarii erau de fapt structurale. In Aglia aplicarea legilor a fost mult
mai dura decît in alte parti, si se ajungea chiar pina la pedeapsa cu moartea. O "persoana suspecta
care traia in conditii suspecte" era condmnata mai intii la cîteva zile de inchisoare pt ca in caz de
recidiva sa se ajunga la marcarea unui V sau unui S si devenin astfel sclavi pentru o perioada de
doi ani si in caz de recidiva, sclavi pe viata. In functie de monarhul care lua decizia duritatea
deciziilor oscila, jungindu-se (de exemplu, pe timpul Elisabetei (1572) pâna la moarte.

La o privire de ansamblu asupra tabloului legislativ din acea perioadă, Vexliard observă
ca sistemul legislativ este adesea contradictoriu. Legile contra cerșetorior si vagabonzilor sînt
dublate de legi de asistenta sau caritabile. Însa forma de asistență este deficitara, din ce motiv
anume ramâne de discutat, din moment ce și atunci si acum vagabonzii prefera inchisoarea
azilului, spune mai departe Vexliard.In cuvintele lui: " Pentru vagabond nu e mare doferenta
intre ordonantele represiva luate impotriva lui si masurile zis-caritabile. El adesea le prefera pe
primele." Despre vagabondul Evului Mediu Vexliard spune ca : " este cu totul altul, mult mai
bine adaptat la realitatea sociala. Asta datorita faptului ca aceasta realitate este facuta dupa
imaginea sa: este nesigura, instabila, bulversata in mod constant. Este epoca vagabondajului
"vesel". Vagabondul este gratificat si aprobat de societatea in care evolueaza. El aduce in in
schimb societatii anumite servicii, reale sau imaginare, ca mesager divin sau soldat. Daca devine
brigand (haiduc) anumite populatii il aclameaza ca pe un liberator de sub teroarea sniorala. (.)
Vagabondul optimist va lasa o urma profunda în traditiile ratacîtorilor din viitor, la fel cum
pesimismul ascetic, anarhic, nihilist, a lasat-o pe a sa."4

În ceea ce privește actele de caritate, s-a produs în epocă o distincție clară între două
categorii de săraci:săracii îndreptăți să primească de pomană și cei care refuzau să muncească și
deci, care nu meritau să fie ajutați de către comunitate.

În Anglia secolului al XVI-lea, săracii erau văzuți ca un grup social omogen și capabil de
acte destabilizatoare. Însă, unele delimitări în interiorul acestui grup social au fost făcute chiar de

4
Vexliard, Alexandre, Introduction a la sociologie de vagabondage, Paris; Montreal, L’Harmattan, 1998,pp.68-81
către contemporani. Astfel, cei mai vizibili membri ai acestui grup erau, la începutul secolului al
XVI-lea, așa-numiții vagabonzi. Datorită faptului că migrau în grupuri restrânse, în căutare de
locuri de muncă sau de hrană, ei au devenit un fel de țapi ispășitori pentru toate problemele
societății engleze. Este de necontestat faptul că o parte din acești vagabonzi erau infractori;însă,
o bună parte erau oameni onești care își pierduseră locul de muncă sau pământul și care căutau
fie mila comunității, fie un loc de muncă stabil mai ales în orașe5. O a doua categorie de săraci îii
cuprinde pe cei bolnavi, pe bătrâni, pe văduve și pe orfani. A treia categorie era formată din
familii care nu își mai puteau asigura subzistența datorită unor calamități naturale, a bolilor sau a
ciumei. În fapt, cei sărăciți nu vor beneficia de prea mult ajutor din partea autorităților engleze pe
parcursul secolului al XVI-lea;acestea își vor concentra eforturile mai ales pentru prinderea și
pedepsirea amintiților vagabonzi.6

Anglia dinastiei Tudorilor au fost adoptate în timpul lui Henric al VII-lea (1485-1509). O
lege votată de către Parlamentul englez în anul 1495 obliga autoritățile locale să rezolve
problema așa-zișilor ”vagabonzi”, prin arestarea tuturor persoanelor despre care se știa sau care
erau suspectate că trăiesc pe străzi. Aceste persoane urmau să fie cazate în spații special
amenajate timp de trei zile, timp în care erau hrănite numai cu apă și cu pâine. După trei zile de
cazare forțată (în fapt, detenție), vagabonzii urmau să fie eliberați și le interzicea accesul viitor în
orașe.

Această lege nu propunea însă o soluție viabilă și reală pentru cei catalogați drept
vagabonzi, cea mai importantă consecință a ei fiind crearea unui flux migrator de săraci care
treceau dintr-un oraș în altul. De asemenea, legea nu crea o distincție între adevărații vagabonzi
(cei care își aleseseră un stil de viață nomad și care își asigurau subzistența prin cerșetorie) și
persoanele sărace, care doreau să-și găsească un loc de muncă și să trăiască conform normelor
sociale ale timpului. Ambele categorii de săraci erau etichetate de către autorități drept vagabonzi
sau cerșetori care trebuiau închiși și apoi alungați7. Mai mult, o a treia categorie de săraci, cea
care îi cuprindea pe bolnavi, persoane cu dizabilități sau bătrâni, era în mare măsură ignorată.
Legea amintită proteja doar femeile însărcinate și persoanele grav bolnave, care nu trebuiau să

5
Peter M. Solar, Poor Relief and English Economic Development Before the Industrial Revolution, în, Economic
History Review, I, 1995, pp. 2-6
6
Idem
7
Felicity Heal, Hospitality in Early Modern England, Oxford University Press, Oxford, 1990, p.17
fie închise și obligate să părăsească orașul. Însă, deși excluse din calea cestor măsuri coercitive,
aceste persoane nu beneficiau de nici un fel de asistență din partea autorităților. De altfel,
majoritatea actelor legislative din primele decenii ale dinastiei Tudorilor nu făceau distincții între
diferitele categorii de săraci, sărăcia însăși fiind percepută ca un delict ce trebuia pedepsit și nu
ca o realitate socială care trebuia ameliorată.

Pe parcursul anilor 1530 pot fi observate primele indicii ale unei schimbări de atitudine a
autorităților față de problema sărăciei. Regimul lui Henric al VIII-lea a sesizat inadvertențele
legii din 1531, o nouă lege (creată de William Marshall, un apropiat al lui Thomas Cromwell –
principalul consilier al monarhului) creată în anul 1535 recunoștea numărul insuficient de locuri
de muncă valabile pentru săraci. Această problemă urma să fie soluționată prin demararea unui
plan administrativ ambițios, care viza crearea de șantiere publice pentru construirea de drumuri,
fortărețe, porturi și pentru amenajarea cursurilor râurilor8. Locurile de muncă libere urmau să fie
anunțate public, săracii apți pentru muncă urmând să primească un salariu decent, în timp ce
infirmii, bolnavii și bătrânii erau îngrijiți de către parohiile locale. Fondurile necesare acestui
proiect ambițios urmau să fie colectate prin impunerea unei taxe speciale pe venituri. S-a creat
chiar și o agenție specializată în demararea acestui proiect, numită Consiliul pentru anularea
vagabondajului (The Conciul to avoid vagabons). Măsurile care formau această lege anticipează,
astfel, multe dintre politicile de asistență socială care se vor cristaliza către secolul al XIX-lea și
chiar al XX-lea (o paralelă poate fi făcută cu programul New Deal al președintelui american F.D.
Roosevelt).

Următorul act legislativ care va încerca să remedieze problema săracilor va fi elaborat în

timpul protectoratului ducelui de Somerset și va fi publicat în anul 1547. Conform acestei noi
legi, vagabondajul urma să fie limitat (dacă nu eradicat) printr-o serie de măsuri draconice.
Astfel, vagabonzii prinși de către autorități erau transformați în sclavi ai Coroanei engleze vreme
de doi ani. De asemenea, aceste persoane erau marcate cu un fier încins, fiindu-le înscrisă pe
piept litera ”V”. Dacă sclavul încerca să fugă de autorități în acești doi ani, sentința se prelungea
pentru tot parcursul vieții sale, la care se adaugă marcarea literei ”S” pe frunte9. A doua încerca
de a fugi se pedepsea prin condamnarea la moarte.

8
A.L. Beier, Masterless Men:The Vagrancy Problem in England, Methuen, 1985, p.24
9
A.L. Beier, op.cit.p.28
 Singurul aspect pozitiv al acestei legi ținea de prevederea că cerșetorii incapabili de a
munci să fie îngrijiți de către parohiile de care aceștia țineau, mijloacele pentru îngrijirea lor
urmând să fie organizate în urma unor campanii de strângeri de fonduri organizate de către
bisericile locale.10Eșecul legii din anul 1547 a constat în lipsa unui aparat coercitiv care să
sprijine aplicarea pedepselor amintite. Judecătorii de pace, a căror îndatorire era de a veghea la
aplicarea legii, erau reticenți în a executa pedepsele inumane la care trebuiau să fie supuși
săracii. Legea din 1547 va fi înlocuită de un alt act legislativ, în anul 1550.

Această lege venea în continuare celor din anii 1531 și 1536 și recunoștea severitatea cu
care actul legislativ precedent hotărâse să pedepsească vagabonzii. Un nou act legislativ, votat în
anul 1552, obliga autoritățile parohiale și municipale să numească doi perceptori care să strânge
de la membrii comunității donații pentru ajutorarea săracilor11. Aceste donații aveau, în fapt, un
caracter obligatoriu, în sensul că perceptorii trebuiau să îi ”sfătuiască” să contribuie pe cei care
refuzau acest lucru. Dacă membrii comunității îi refuzau pe perceptori, datoria încasării
donațiilor cădea în sarcina vicarului sau altui membru al Bisericii. Dacă puterea lor de
persuasiune se dovedea a fi insuficientă, se putea ajunge ca însuși episcopul să intervină pentru
a-i convinge pe cetățenii intransigenți. Legea din 1552 condamna, de asemenea, cerșitul ca
activitate independentă și descuraja pomenile individuale în favoarea donațiilor colectate și
gestionate de către autorități.12

Perioada de domnie a reginei Elisabeta I (1558-1603) a reprezentat intradevar un avantaj

pentru cei săraci. atitudinea guvernării față de problema săracilor și a vagabondajului nu diferea
foarte mult de principiile statuate de legea din 1531. Însă, o serie de mutații notabile s-au produs
în anii 1563 și 1572. În anul 1563, primii pași către instituirea unei rate obligatorii de ajutoare
pentru săraci. Aceste măsuri au fost luate în lumina slabelor performanțe pe care sistemul de
donații voluntare instituit de legile din 1536 și 1552 le-a oferit. Începând cu anul 1563, enoriașii
care refuzau să facă donații pentru săraci putea fi aduși în fața justiției de către episcop, iar
pentru cei care refuzau în mod repetat să facă aceste donații se putea institui pedeapsa cu
închisoarea. Enoriașul putea fi eliberat numai după ce accepta să contribuie la fondurile pentru
săraci. Aceste noi prevederi legale nu au reușit să-și atingă pe deplin scopul, deoarece valoarea

10
Ibidem
11
Paul Slack, Poverty and Social Regulation, în, The Reignof Elizabeth I, 1984
12
Ibidem
donației era stabilită de către fiecare individ. Principial, însă, noile prevederi au reușit să impună
idee obligativității contribuției personale a enoriașilor în vederea ajutorării săracilor. În următorii
ani, însă, se va produce o reinstalare a metodelor severe de a pedepsi vagabondajul.

La începutul anilor 1570, devenise suficient de clar pentru autoritățile engleze că

acțiunile voluntare de ajutorare a săracilor nu erau suficient de eficace. Societatea engleză de
sfârșit de secol XVI devenise densă, iar mobilitatea și numărul tot mai mare al săracilor nu
puteau fi administrate de puținele acțiuni filantropice individuale. În acest sens, responsabilitatea
pentru asistarea săracilor va fi asumată în mai mare măsură de către stat. Între anii 1569 și 1572 a
fost demarată o campanie de încurajare a Judecătorilor în vederea aplicării de sancțiuni severe
săracilor. Astfel, în anul 1572 va fi votată o lege care aplica pedepse aspre pentru cerșit, printre
care se numără găurirea urechilor drept primă sancțiune, putându-se ajunge și la pedeapsa
capitală pentru cei ce recidivau (cea mai recurentă metodă fiind spânzurarea)13. Astfel, numai
legea din 1547 stipula pedepse mai aspre pentru cerșetori. Sper deosebire de legea din 1547,
există dovezi că cea din 1572 a fost aplicată cu mai multă strictețe – documente din arealul
Middlesex datând dintre 1572 și 1574 atestă faptul că un număr de 44 de vagabonzi au fost
pedepsiți prin marcarea cu fierul încins, 8 au primit pedeapsa de a intra în sclavie, iar 5 urmau a
fi spânzurați14. Această lege va inaugura și un sistem național de colectare de taxe pentru săraci.
Un corolar al acestei prevederi este faptul că optica asistenței socială s-a deplasat de la
încurajarea de pomeni și donații particulare către un sistem public de colectare a donațiilor mult
mai disciplinat și mai bine organizat. Judecătorii de pace trebuiau să întocmească liste cu săracii
din fiecare parohie, să estimeze sumele de bani care urmau să asigure subzistența fiecărui sărac și
să numească observatori care să vegheze asupra fluxului de venituri, astfel încât sumele care
depășeau necesitățile de îngrijire a săracilor să fie redirecționate către crearea de școli de corecție
pentru vagabonzi.

Regimul elisabetan recunoscuse, deci, că există oameni apți pentru muncă, dar care nu
avea un loc de muncă, fără ca acest lucru să depindă de ei (să fie din vina lor). În ciuda

13
Peter M. Solar, Poor Relief and English Economic Development Before the Industrial Revolution, în, Economic
History Review, I, 1995, pp. 10-12
14
Ibidem ,p.13
importanței acestui act legislative, există cel puțin două aspecte în care acesta nu a fost eficient.
În primul rând, autoritățile nu au fost capabile să susțină numărul mare de săraci apți pentru
muncă, dar neangajați. Acest aspect va fi parțial remediat printr-un nou act legislativ, votat în
anul 1576, prin care au fost create stocuri de cânepă, in și de fier pe care aceștia urmau să le
prelucreze.15

De altfel, preambulul acestei legi recunoștea faptul că unii indivizi nu lucrau datorită
neșansei mai degrabă decât din pricina lenei, fapt care demonstrează o importantă modificare la
nivelul mentalității epocii legată de statutul social al săracilor. În al doilea rând, aparatul
administrativ care urma să aplice noile prevederi legislative nu a funcționat corespunzător.
Singura funcție nou-creată a fost cea de supraveghetor al săracilor, care era numit anual din
rândurile gospodăriilor înstărite de la nivelul fiecărei parohii.16

Pe tot parcursul secolului al XVI-lea, numeroasele inițiative legislative au încercat să

rectifice și să completeze măsurile de asistare a săracilor de proveniență medievală. O importantă
reușită a acestor legi este aceea că s-a realizat o distincție clară între diferitele categorii de săraci
– între cei care nu erau capabili de a munci, cei care nu aveau un loc de muncă și cei care refuzau
să muncească. Mai mult, legile din perioada Tudorilor au creat un aparat administrativ și fiscal
care, deși în multe momente ineficient sau depășit de numărul mare de cazuri care trebuiau a fi
rezolvate, a creat un pivot esențial în calea aplicării politicilor de asistență socială. Cu toate
acestea, o componentă importantă a procesului de asistare a săracului a reprezentat-o donația cu
caracter personal, în acest sens parohii și comunitățile locale păstrând chiar și spre începutul
secolului al XVII-lea întâietatea față de inițiativele tot mai ambițioase ale administrației centrale.

15
Sidney &Beatrice Webb, English Local Government:The English Poor Law History, p. 29
16
Idem
Bibliografie
1.Beier A.L, Masterless Men:The Vagrancy Problem in England, Methuen

2.Guy John, Tudor England, Oxford UniversityPress, Oxford

3.Slack Paul, Poverty and Policy in Tudor and Stuart England, Oxford University Press, Oxford

4.Webb Sideny &Beatrice, English Local Government:The English Poor Law History