IMOBILUL DE RAPORT 
De  la  modelul  teoretic  al  lui  Marcel  Iancu  la  posibilitățile  de 
aplicare ale acestuia în Bucureștiul Interbelic 
 
 
 
 
 

Modele Globale. Arhitecturi Locale 2018-2019 

Lucrare întocmită de: stud. arh. Ana-Maria Simona Dobrin, grupa 42 
Îndrumător: lect. dr. arh. Toader Popescu 
SUMAR 
 
 
 
CONTEXT 
ROMÂNIA DUPĂ PRIMUL RĂZBOI MONDIAL 

MODELUL TEORETIC 
MARCEL IANCU - ​UTOPIA BUCUREȘTILOR 

POSIBILITĂȚI DE APLICARE 
UTOPIA URBANISMULUI LIBER  
CONTEXTUL LEGISLATIV AL PERIOADEI INTERBELICE 
PLANIFICAREA URBANĂ ÎN PERIOADA INTERBELICĂ 
INSERAREA NOII ARHITECTURI ÎN FONDUL CONSTRUIT EXISTENT 

ANEXĂ FOTOGRAFICĂ   

1 
CONTEXT 
ROMÂNIA DUPĂ PRIMUL RĂZBOI MONDIAL 

Ca  urmare  a  eforturilor  naționale  începute  încă  din  secolul  al  XIX-lea,  Bucureștiul  devine  în 
1918  capitala  unui  tânăr  stat  format  în  urma  Marii  Uniri.  Astfel,  putem  afirma  că  România 
Mare  a  secolului XX, din punct de vedere politic, nu ar fi putut exista fără conștiința colectivă 
marcată de patriotismul poporului român ce a îndurat multe pentru a-și atinge țelul. 

Marea  Unire  este  urmată  de  două  decenii  de  pace,  marcate  de  stabilitate  și  chiar 
prosperitate  pe  plan  politic,  economic,  intelectual,  și  cultural;  Reforma  Agrară  din  1921  - 
este  menită  să  susțină  pătura  socială  formată  din  țărani,  muncitori  ai  pământului,  prin 
împărțirea  terenului  agricol  în  mod  cât  mai  echitabil;  iar  Constituția  din  192​3  -  contribuie  la 
definitivarea sistemului de guvernare și la coerența legislativă a țării.  

Astfel,  industrializarea  ce  marcase  secolul  trecut  restul  Europei  își  face  simțită prezența din 
ce  în  ce  mai  puternic  în  țară,  având  în  vedere  producția  majoră  aferentă  agriculturii,  și  se 
conturează  două  mari  direcții  pe  plan  politic:  “dezvoltarea  pe  cont  propriu“  și  susținătorii 
legăturilor  externe.  1  Fiind  acum  o  țară  cu  o  perspectivă  de  dezvoltare  economică 
importantă  la  nivelul  Europei,  Criza  mondială  din  1929-1933  nu  are  repercursiuni 
semnificative asupra societății românești. 2 

Condus  timp  de  secole  de  Imperiul  Otoman,  ce  interzicea  construcția  de  fortificații, 
Bucureștiul  nu  a  avut  parte  de  vreo  delimitare  defensivă  -  ceea  ce  i-a  permis  să se extindă 
liber.  Astfel,  începutul  secolului  XX  surprinde  capitala  României  sub  o  formă  construită 
semi-rurală,  cu  multe  suprafețe  verzi,  grădini  și  vaste  suprafețe  de  teren  viran.  Vegetația 
domină;  oamenii  nu  își  doresc  neapărat  case  cu  gradină,  ci  mai  degrabă  grădini  care  să 
protejeze casele dinăuntrul lor. 3 

Generația  Marii  Uniri  cunoaște  o  mare  deschidere  a  culturii  naționale,  tinerii  alegând  să 
studieze  în  străinătate  și  să  călătorească  foarte  mult  în  afara  țării.  Dezvoltarea  pe  plan 
intelectual  și  cultural  capătă  astfel  proporții  semnificative.  Pătrunderea  noilor  curente 
artistice  în  România  găsește  în  țară  și  în  special  în  București  o  arhitectură  eterogenă, 
caracterizată  prin  coexistența  stilurilor  neoclasice,  bizantin  sau  eclectic,  la  care  se  alătură 
stilul  neoromânesc,  prelucrând  arhitectura  populară  și  religioasă  românească  -  simbol  în 
aspirația către idealul de unire națională. 4 

În  acest  spațiu  definit  pe  de  o  parte  de  o  situație  economică  prosperă,  de  o  societate 
deschisă  spre  emancipare  și  pe  de  altă  parte  de  arhitectura conservatoare a începutului de 

1
MACHEDON, Luminița, SCOFFHAM, Ernie, ​Romanian Modernism: The Architecture of Bucharest 1920-1940​, Ed. 
Mitt Press, London, 1999, p.14-17 
2
***, ​București anii 1920-1940: între avangardă și modernism,​ Ed. Simetria, București, 1994, p.69 
3
idem 1, p.27 
4
idem 2, p.70 

2 
secol,  are  loc  procesul  de  infiltrare  a  curentului  modernist  în  mediul  tinerei  generații  de 
arhitecți. 5 

“Fapt  este  că  Bucureștii  mai  mult  fără  voia  Bucureștilor,  decât  din  nepricepere,  și-a  schimbat 
firea  și  cine  îl  vede  azi  după  o  lipsă  de 20 ani, aproape că nu-l mai recunoaște. Hotărât, orașul 
nostru  a  optat  pentru  o  formă  de  viață nouă, neglijând chiar prea mult acele câteva vestigii de 
arte  ale  trecutului  cari  l-ar  fi  împodobit,  cum  era  vechea  biserică  Sft.  Gheorghe  sau  turnul 
Colței. 

Suntem  azi  într-o  fază  de  refacere  completă.  Centrul  comercial  crește în înălțime, casele vechi 
lipsite  de  confort,  fac  loc  în  centru  “blochausurilor“,  iar  puținele  curți  și grădini dispar în fiecare 
ceas. 

Cu  ritmul  în  care  am  pășit  de  la  războiu  încoace  ne  vom  pomeni  peste  câțiva  ani  într-un  oraș 
fără  monumentele  și  vestigiile  de  artă  ale  occidentului,  dar  cu  toate  ponoasele  lor:  lipsă  de 
lumină,  de  verdeață,  circulație  imposibilă,  accidente  necontenite  și  parcelare  infinită  cu  străzi 
multe,  stradele  înfundate  și  imposibilitate  economică  de  a urmări cu lucrările edilitare această 
întindere.“ 6 

   

5
idem 2, p.71 
6
​ rticolul ​Utopia Bucureștilor​, Ed. Ziarul Tribuna Edilitară, 
IANCU, Marcel, ​Către o arhitectură a Bucureștilor, a
București, 1934, p.9-10 

3 
MODELUL TEORETIC 
MARCEL IANCU - ​UTOPIA BUCUREȘTILOR 

Am fost dintre cei ce au isbutit să descifreze stilul unei epoci și să-i găsească un glas. 7 

Profund  marcat  de  trăsăturile  caracterului  său,  modelul  teoretic  propus  de  Marcel  Iancu 
pentru  Bucureștiul  interbelic  cunoaște  pragmatismul  de  investigator  frecvent  al  drumurilor 
puțin  bătătorite  căruia  îi  trebuia  terenul  ferm  al  acțiunii  pentru  a-și  pune  în  valoare 
impetuozitatea  temperamentală,  opțiunile  îndrăznețe,  resursele  de  vrednic  catalizator. 
Opacități,  rezerve,  animozități  întâmpinate  pe  parcurs  sunt  de  înțeles  din  partea  mediului 
românesc  încă  blocat  în  tabu-uri,  acestea  abia  stimulează  înclinațiile  ofensive ale lui Marcel 
Iancu. 8 

“Ceea ce se poate azi face în București, nu se va mai putea realiza vreodată. 

Stilul modern cere urbanismul modern. 

E  ora  hotărâtoare  care  trebuie  să  decidă  ossatura,  baza  geometrică,  linia  de  continuitate 
pentru desvoltarea urbană a Bucureștilor.“ 9 

În  linii  mari,  acesta  tratează  problema  reorganizării  capitalei  în  spiritul  epocii  moderne, 
pentru  a  crește  confortul  și  eficiența  locuirii  urbane, urmând astfel principiile propuse de Le 
Corbusier  în  organizarea  orașului:  înlăturarea  delimitărilor  la  nivelul  insulei/parcelei  urbane 
și  dispunerea  liberă  a  fondului  construit  dezvoltat  pe  verticală  în  cadrul  unor  vaste  grădini, 
dispunerea  concentrică  a  funcțiunilor  în  raport  cu  centrul  orașului  și  încurajarea  traiului  în 
colectivitate, prin îndepărtarea proprietății private la nivelul solului.  

“Bucureștii  astfel  refăcut  va  fi  în  50  de  ani  un  oraș fericit și sănătos, un oraș grădină cu parcuri 
și  palate,  iarăși  un  oraș  grădină  cum  se  potrivește  climei  noastre.  Fiecare  timp  are  pitorescul 
său  și  oricât  de  înduioșător  ar  fi  pitorescul  ruinelor,  noi  optăm  pentru  pitorescul  vieții  care  are 
destulă culoare. Nu e timpul să bocim trecutul, avem datoria să pregătim viitorul … 

E ceasul să facem operă de urbanism, profetică și luminoasă.“​ 10 

Întâia  problemă  ridicată  în  cazul  Bucureștiului  constă  în  faptul  ca  acesta  este  un  oraș  cu 
rădăcini  adânci  în  stiluri  arhitecturale  diverse,  depășite  pentru  nevoile  contemporane  și 
organizare  spațială  nepotrivită  pentru  circulația  mașinii,  ce  a  dus  la  schimbări  rapide  în 
societatea  românească  și stilul de viață propriu Bucureștiului de până atunci, care - conform 
arhitectului - funcționa mai degrabă ca o semi-urbă. 

7
​“Noi“​ ​Contimporanul,​ nr. 100, 1931 (oct. - noe.), p.1 - articol-manifest semnat de colectivul de redacție 
8
***, ​Centenar Marcel Iancu 1895-1995,​ Ed. Simetria, București, 1996, p.17 
9
idem 6, p.11 
10
idem 6, p.20 

4 
“(...)  dacă  scrutăm  bine  trecutul  din  punct  de  vedere  urbanistic,  constatăm  că  formațiile 
orășenești  erau  foarte  asemănătoare  până  în secolul trecut. Orașele cunoșteau un traseu mai 
geometric  și  mai  logic  altădată,  casele  erau  însă  întotdeauna  în  marginea  drumurilor, 
trotuarele  erau  cunoscute  și  în  Pompei.  În  ce  privește  piețele,  Romanii  și  Grecii  au  cunoscut 
forme de mare splendoare. 

(...)  orașele evului mediu pe cari occidentul le moștenește azi (...) se aseamănă în concepție unor 
sate  mari,  ași  spune  unor  semi-urbe.  (...)  Deodată  către  jumătatea  secolului  trecut,  bătrâna 
semi-urbă  e  zdruncinată  din  temelii,  de  mașină.  Strada  devine  prea  strâmtă,  populația 
înmulțită  se  îndeasă  în  vechile  cartiere,  centrul  atrage  tot  comerțul.  (...)  În  timp  ce  tehnica, 
automobilele,  electricitatea,  betonul  armat  își  impuneau  cuceririle  zi  de  zi,  planul  orașului, 
proecțiunea  orizontală  a  proprietăților  rămânea  identică.  (...)  Astfel  satul  cel  mare  sufocat  de 
techina  mașinei  cu  aceleași  drumuri  întortochiate  și  imposibile  pentru  circulație  și  viteză,  n-a 
înțeles  să  adopte  forma  cuvenită  pentru  a  putea  respira  și  primi  o  desvoltare  conformă  cu 
știința care i-a premovat progresul.“​ 11 

Astfel,  imobilul  de  raport  în  viziunea  lui  Marcel  Iancu  respectă  principiile  arhitecturale 
formale,  dictate  de  ordine  prin  geometria  simplă,  lipsa  ornamentelor  și  marcarea  unor 
accente  relevante  în  funcționalitatea  clădirii,  precum  și  eficiența  și  confortul  sporit  al 
apartamentelor.  Acesta  este menit a face față modificărilor apărute odată cu industrializarea 
și  mai  ales  a  creșterii  populației  urbane,  prin  utilizarea  cât  mai  eficientă  a  spațiului  -  pe 
verticală - fără a priva locuitorii de intimitatea spațiului exterior colectiv. 

   

11
idem 6, p.12-13 

5 
POSIBILITĂȚI DE APLICARE 
UTOPIA URBANISMULUI LIBER  

Considerând  urbanismul  ​“arhitectură  dirijată“  și  de  o  foarte  mare  importanță,  Marcel  Iancu 
afirmă  că  principiul  urbei  moderne  ​“se  poate  realiza  numai  printr-un  program  de  construcții 
înalte  și  aceasta  în  raport  cu  prețul  terenurilor.  Casa  se  ridică  în  înălțime  lăsând  terenul  liber 
grădinilor în mijlocul orașului. (...) Aceste construcții concentrate colective dau: 

1. posibilitatea de lărgire a drumurilor, 

2. reducerea străzilor inutile, 

3. grădini între locuințe concentrate în înălțime, 

4. reducerea suprafeței orașului, prin îndesire, 

5. condițiuni economice, sanitare și de confort necunoscute în zilele noastre.“​ 12 

Urmând  astfel  modelul  propus  de  le  Corbusier,  susține  ca  arterele  de  circulație  trebuie  să 
fie  șosele  late  până  la  70  de  metri,  etajate,  cu  distribuția  verticală  a  traficului  în  funcție  de 
intensitatea  acestuia  și  drumuri  pietonale  sub  formă  de  poteci  în  cadrul  grădinilor. 
Distribuirea  fondului  construit  este  una  de  tip  concentric:  centru  comercial și administrativ - 
raza  locuințelor  centrale  -  raza  locuințelor  ieftine  -  cartiere  industriale,  iar  la  nivelul 
delimitărilor  de  proprietate  susține  lipsa  acestora,  orașul  devenind  astfel  un  mare  parc 
“semănat  cu  locuri  de  jocuri  și  sport,  statui  și  fântâni“,  marcat  de  proprietatea  comună  și 
înlesnirea  contactului  direct  al  pietonului  cu  orașul,  conferind  astfel  acestuia  din  urmă  un 
caracter cu adevărat urban.  

CONTEXTUL LEGISLATIV AL PERIOADEI INTERBELICE 

Din  punct  de  vedere  legislativ,  noua  Constituție,  promulgată  în  1923,  promovează,  printre 
alte  inovații,  o  concepție  mai  puțin  rigidă  decât  până  atunci  referitoare  la  garantarea 
proprietății  private  -  subordonată  interesului  național.  Legea  pentru  organizarea 
administrației  municipiului  București,  din  1929,  prevede,  pe  lângă  situațiile  de  expropriere 
pentru  cauze  de  utilitate  publică  -  ​“căile  de  comunicație,  salubritatea  publică  și  interesul 
cultural“  -  și  posibilitatea  ca prin planul de sistematizare să fie comasate proprietățile pentru 
unificare  administrativă,  acest  lucru  permițând  realizarea  unor  intervenții  urbanistice  de 
amploare  și,  în  general,  pentru  ordonarea  țesutului  urban.  Formularea  neclară  a  acestor 
principii face însă ca ele să fie inoperante din punct de vedere juridic. 13 

12
idem 6, p.13-14 
13
LASCU, Nicolae, ​Legislație și dezvoltare urbană, București 1831-1952​, Teză de doctorat, București, 1997, 
p.109-114 

6 
Prin  dimensiunile  acordate  problemei  locuinței  în  textele  de  legi  după  1920,  acest  program 
devine,  și  pentru  București,  una  dintre  problemele  urbanistice  esențiale  ale  orașului 
modern,  întrucât  în  perioada  de  după  război  afluxul  spre  București  ajunge  la  cote 
nemaiîntâlnite  până  atunci  într-un  timp  foarte  scurt. Legea pentru împroprietărirea anumitor 
categorii  sociale,  permite,  din  1921,  vinderea  loturilor  de  casă  în  parcelări  special  întocmite, 
pe  care  acestea  să-și  construiască,  în  decurs  de  8  ani,  locuințe  după  propriile  posibilități, 
fără a prevedea și mijloacele financiare de sprijinire a construirii locuințelor. 

Având  în  vedere  sporirea  fondului  locativ,  pot fi desprinse două direcții principale: creșterea 

densității  locuibile  pe  terenurile  existente,  respectiv  ocuparea  intensivă a proprietăților (prin 
construcții  noi,  pe  suprafața  liberă,  uneori  insuficientă  a  terenului)  și  mărirea  gradului  de 
utilizare  a  clădirilor  existente  (prin  supraetajări,  locuirea  subsolurilor  “desfundate“  etc.).  14
Astfel,  preocuparea  pentru  eventuale  intervenții  urbanistice  de  amploare  se  rezumă  la 
exproprieri  în  vederea  lărgirii  și  alinierii  arterelor  de  circulație,  acest  lucru  fiind  insuficient 
pentru  transformarea  Bucureștiului  în  orașul-grădină  eliberat  de  construcții  dezvoltate  pe 
orizontală  ce  înghesuie  parcelele  și  existența  delimitărilor  urbane  de  proprietate  privată  la 
nivelul solului. 

PLANIFICAREA URBANĂ ÎN PERIOADA INTERBELICĂ 

În  1927,  comisia  de  planificare  urbană  începe  demersurile  pentru  un master plan modern al 
capitalei.  Rezultatul  -  definitivat  în  1934  -  Planul  Director  de  Sistematizare  a  Municipiului 
București  devine  cel  mai  semnificativ  pas  în  urbanismul  României  interbelice  și  este  menit 
să răspundă nevoilor contemporane de locuire urbană.  

Astfel,  forma  radial-concentrică  a  capitalei  este  asimilată  în  distribuția  funcțiunilor:  zona 
centrală,  zonele  rezidențiale,  industriale  și  arterele de circulație, precum și suprafețe verzi și 
de  recreere  -  concentrate  în  partea  de  nord  a  capitalei,  urmând  a  fi  apoi  introduse  și  spre 
centrul acesteia, de-a lungul marilor bulevarde, în parcuri și piețe. 

Sunt  adoptate  sloganuri  precum  ​“Tot  ceea  ce  este  acceptabil  trebuie  păstrat“  și  ​“Viața  în 
mijlocul  naturii“,​   modelul  fiind în mod evident cel al orașului-grădină - foarte potrivit de altfel 
și  în  cazul  Bucureștiului:  care  prin  țesutul  său  semi-rural  deja  era  un  oraș  în  cadrul  unei 
grădini.  Prin  completarea  axei  nord-sud  a  Bucureștiului,  au  apărut  primele  imobile 
moderniste ce au dus la unitatea bulevardului. 15 

Prin  legile  administrative  ulterioare  (din  1936  și  1938)  s-a  accentuat  dependența  oricărei 
intervenții locale, publice sau private, de conținutul planului de sistematizare. 16 

14
​LASCU, Nicolae, ​Legislație și dezvoltare urbană, București 1831-1952,​ Teză de doctorat, București, 1997, 
p.117-118
15
idem 1, p.82-90 
16
idem 14, p.114 

7 
INSERAREA NOII ARHITECTURI ÎN FONDUL CONSTRUIT EXISTENT 

Una  din  principalele  probleme  puse  în  discuție  de  modelul  teoretic  al  lui Marcel Iancu este 
cea  a  fondului  construit  existent  și  a  valorilor  istorice,  fiind  tipică  pentru  București 
sedimentarea  diferitelor  perioade  de  edificare  și  transformare ale acestuia. Astfel, arhitectul 
propune  păstrarea  valorilor  cu  adevărat  relevante  și  deschiderea  către  renunțarea  la 
elementele depășite în favoarea proiectării pentru nevoile prezente și viitoare: 

“A  iubi  trecutul  nu  înseamnă  a  paraliza  viața.  (...)  Bucureștii  au  norocul  de  a fi un oraș tânăr, la 
începutul  formărei sale urbane, ferit de supradesvoltarea defectuasă arhitectonică, nehigienică 
și suprapopulată a secolului trecut din centrele mari occidentale.“ 17 

Imobilul  de  raport  este  descris  în  relație  cu  orașul  astfel:  ​“Locuințele  imobilelor  sunt întoarse 
cu  spatele  către  circulația  mare  și cu fața spre grădini interioare și formează printr-o dispoziție 
ingenioasă  cu  retrageri  și  eșiri  ritmice,  un  efect  plastic  deosebit,  așa  încât  strada  nu  mai  e  un 
culoar anodin, ci o alee între grădini.“ 18 

La  nivelul  societății  se  remarcă  puternic  factorul  colectiv:  ​“Acest  oraș  este  o  grădină 
miraculoasă  unde  omul  se  apropie  de  om  fără  să  se  îngrămădească,  unde  sentimentul 
colectiv  își  ia  forma  lui  cea  mai  superioară,  unde  confortul  și  sănătatea,  economia  și  estetica, 
viteza  și  sportul  vor  da acele forme de viață superioară cari întrunesc perfecțiunea materială și 
spirituală. 

(...)  individul  (...)  înțelege  că  în  acest  fel  cu  toată  sărăcia  lui,  are  beneficiile  unei  economii 
comune și poate locui pe bulevarde. Are curte și nu o poate îngrădi. Are casă și nu poate dănțui 
până  dimineața.  E  a  lui  și  e  a  tuturor.  Și  orașul  e  al  lui  și  e  al  tuturor.  Și  strada  e  a  tuturor. 
Libertatea e îngrădită pentru binele colectiv.“ 19 

Se  pune  așadar  în  discuție  problema  spațiului  intim,  privat  și  conștiința  civico-urbană  pe 
care  oamenii  trebuie  să  și-o  asume  prin  acceptarea  unor  norme  sociale  aferente  traiului  în 
colectivitate:  

“O  soluție  ar  fi:  comuna  cu  propriile  ei  mijloace,  ridică  pe  un  loc  propriu,  afectat  locuințelor 
eftine,  un  mare  pateu  de  400  x  200  m,  cu  grădini  frumoase  și  locuri  de  odihnă  în  care  să 
găzduiască  o  mahala  întreagă  de  25  -  30  000  de  suflete,  expropriindu-le  casele.  Contra  unei 
cocioabe  cu  trei  chilii,  fără  ferestre  și  fără  aer,  se  va  da  un  apartament  de  3  sau  2  camere  cu 
bucătărie și calorifer, spălătorii comune, băi, closete, apă la robinet și grădină minunată.“ 20 

În cazul parcelelor și a proprietății private,  soluția propusă rămâne însă doar la nivel de idee, 
întrucât  nu  este  susținută  pe  deplin  nici  legislativ,  nici  economic  -  aceasta ar fi presupus nu 
doar  asigurarea  unei  contravalori  tot  în  sfera  programului  de  locuire,  ci  și  asigurarea  unor 

17
idem 6, p.10-11 
18
idem 6, p.15 
19
idem 6, p.16-17 
20
idem 6, p.19 

8 
locuințe  temporare  pe  durata  construcțiilor, administrația locală neputând menține pasul cu 
fluxul abundent de oameni implicați. 

Concomitent  are  loc  pătrunderea  noilor  tehnologii  de  construcție,  în  principal  folosirea  pe 
scară  largă  a  betonului  armat.  Toate  acestea  se  conjugă,  așa  cum  o  consemnează 
observatorii  epocii,  cu  spiritul  progresist  al  investitorilor,  care  vor  considera  că  arhitectura 
modernă  răspunde  exigențelor  de  confort  și  că  echivalează  performanțele  civilizației  vest 
europene,  permițând  în  același  timp  realizarea  unor  investiții  eficiente  din  punct  de  vedere 
economic, prin utilizarea tehnologiilor eliberate de decorativismul costisitor și laborios. 21 

 
   

21
idem 2, p.69 

9 
ANEXĂ FOTOGRAFICĂ 
 

Le Corbusier - la Ville Radieuse   

10 
 ​ 0 de-a lungul Bd. Tache Ionescu - Ion C. Brătianu 
Imobile construite în anii​ ‘3  

11