Ierarhia Bisericeasca in Epoca PDF

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

”JUSTINIAN PATRIARHUL”
LUCRARE DE SEMINAR
IERARHIA BISERICEASCĂ ÎN
EPOCA APOSTOLICĂ
Coordonator ştiinţific:
Arhim. lect. univ. dr. Veniamin Goreanu
Masterand:
Gorbachevskiy Sergey Genrikh
Anul I de studii.
Anul universitar 2014-2015.
BUCUREŞTI
2014
Introducere
Biserica noastră dreptmăritoare a fost întemeiată de către Domnul şi Mântuitorul nostru
Iisus Hristos pe Cruce şi deplin la Cincizecime prin pogorârea Duhului Sfânt1. Până la acest
moment, adică între înălţarea Mântuitorului la cer şi praznicul Cincizecimii, creştinii2 se
împărţeau în Apostoli şi fraţi. Cei doisprezece apostoli având harul apostoliei prin venirea
Duhului Sfânt asupra lor, înveşmântându-se cu puterea deplină a harului lui Dumnezeu în a
cincizecea zi de la învierea Domnului au fost pregătiţi pentru ducerea la bun sfârşit a lucrării lor
apostolice, adică propovăduirea Evangheliei la toată făptura3. Cei care credeau în cuvântul lor,
adică în cuvântul Evangheliei, erau botezaţi, aşa cum a poruncit Hristos4, astfel prin botez
primind darul înfierii, făcându-se părtaşi împărăţiei cerurilor, devenind osebiţi de ceilalţi oameni,
fiind între ei fraţi într-un mod deplin, împărtăşindu-se cu darurile Duhului Sfânt şi vieţuind după
porunca lui Iisus5.
Îndeplinirea poruncii Mântuitorului de a vesti Evanghelia la toată făptura a fost cauza
rânduirii de către Apostoli a slujitorilor în cele trei trepte ale ierarhiei episcopi, preoţi şi diaconi
deoarece lor le era cu neputinţă a săvârşi singuri lucrarea de sfinţire, de păstorire şi de
propăvăduire în rândul credincioşilor din ţinuturile unde Apostolii întemeiau biserici, astfel, ca
după plecarea lor până la a doua venire a lui Hristos această întreită lucrare să fie continuată.
Aceşti slujitori potrivit harului dumnezeiesc primit, continuă lucrarea Domnului ca Arhiereu,
Profet şi Împărat.
În acest sens scrierile Noului Testament6 ne mărturisec că încă din perioada de început a
Bisericii, adică din cea Ierusalimiteană, s-a făcut simţită nevoia de slujitori pentru cuminecare şi
pentru agapa frăţească, amândouă făcând parte din cultul de atunci succedând ascultării
adevărului despre Iisus şi săvârşirii rugăciunilor în jurul Apostolilor în curtea Templului7.
Totuşi, izvoarele bisericeşti din perioada apostolică nu dau suficiente precizări cu privire
la dezvoltarea organismelor bisericeşti şi a funcţiilor de conducere cu excepţia câtorva expresii
sau manifestări ocazionale. Datorită acestei lipse de precizări a termenilor unii cercetători, mai
ales cei protestanţi, afirmau că primele comunităţi întemeiate de Sf. Apoostoli n-ar fi avut nici o
1
Fapt. 1, 1-4.
2
Deocamdată numai următori şi primitori ai cuvântului Evangheliei, nefiind încă creştini în chip deplin înainte de
pogorârea Duhului Sfânt.
3
Mc. 16, 15.
4
Mt. 28, 19.
5
Iustin Moisescu, Profesor la Institutul Teologic din Bucureşti, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Editura
Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955, p. 5.
6
Fapt. 2, 42, 46.
7
2
organizare, că ei, şi cu atât mai mult Mântuitorul, nu s-au îngrijit să dea o organizare bisericilor,
lăsând în seama fiecăreia modul de organizare după cel al oraşelor unde erau înfiinţate8. Astfel,
susţinându-se lipsa succesiunii apostolice a episcopatului, protestanţii au emis ipoteza că
Biserica nu este instituită divin, ci de către comunitate, pentru ei Ea fiind mai mult o asociaţie, o
confederaţie a comunităţilor chiar, creată de jos în sus, funcţiile ei fiind strict administrative.
Crearea Ei s-ar fi făcut de către credincioşi din motive practice în concordanţă cu necesităţile
vieţii pământeşti. În consecinţă, în secolul XIX se ajunge la diferite ipoteze în legătura cu
originea organizării bisericii, şi anume:
1. Sinagoga iudaică din diaspora. Titlul de presbiter a condus la această presupunere făcută de
Hugo Grotius, R Rothe căutând să derive din iudaism toate elementele organizării creştine
episcopat, presbiterat, diaconat, punerea mâinilor.
2. Colegiile religioase greco-romane. G.B. de Rossi în lucrarea sa “Roma Sotteranea” susţine
faptul că creştinii din primele trei veacuri se prezintă în faţa legilor romane ca “collegia
funeratica”, lucru necesar pentru a fi toleraţi.
3. Ipoteza mixtă, unul dintre susţinătorii căreia este Carl Weizsäcker, care susţine că Biserica şi-a
format o organizare autonomă, nefiind propusă de Domnul Iisus Hristos, împrumutând cele
potrivite de la organizarea iudaică şi cea greco-romană.
În concluzie, trebuie de menţionat faptul că aceste asemenări între Biserică şi Sinagogă
sau Colegii sunt de natură generală, chiar însuşi G. Boissier – adept al teoriei lui De Rossi-
susţinând că organizarea Bisericii primare este o creaţie originală a creştinismului 9. În ciuda
acestor ipoteze protestante cu privire la aceste influenţe iudaice sau greco-romane asupra
organizării Bisericii primare şi în ciuda afirmaţiilor că toate comunităţile întemeiate de către
Apostolul neamurilor nu ar fi avut nici o constituţie, nici o lege, nici o tradiţie, rămâne în
picioare afirmaţia ortodoxă, pe baza epistolelor Sf. Ap. Pavel mai ales, că de la început
comunităţile creştine, despărţite de păgânism şi separate de iudaism, au avut propria lor viaţă
religioasă şi o organizare internă specială. Astfel, în textele pauline găsim următoarele
argumente pentru susţinerea poziţiei ortodoxe10:
1. Comunităţile aveau o lege, un sacrificiu, anumite principii disciplinare (I Cor.).
2. Primele comunităţi erau o singură familie, intrarea în ea făcându-se prin botez, existând o
masă zilnică comună şi împărtăşire cu Sf. Taine (Fapt. 2, 44-47; 4, 32-37).
8
Diacon Dr. Gh. I. Soare, Forma de conducere în Biserica creştină în primele 3 veacuri, Tipografia „Carpaţi”, P.
Bărbulescu, Bucureşti, 1938, p. 16.
9
Bărbulescu, Bucureşti, 1938, pp. 16-22.
10
3
3. La început, la Ierusalim toată puterea era concentrată în mâinile Sf. Apostoli, comunitatea
fiind condusă de colegiul apostolic. Pe măsură ce comunitatea creştea, în strânsă legătură cu
nevoile practice zilnice, iau naştere şi celelate trepte ierarhice cum ar fi cea a diaconiei prin
punerea mâinilor (Fapt. 6, 1-6). Exista şi un sfat al presbiterilor care asista pe Sf. Apostoli în
conducerea Bisericii, ei participând la sinodul din Ierusalim (Fapt. 15, 2, 4, 6, 22, 23).
Demnitatea episcopală, concentrată la Apostoli până la plecarea lor, corespunde Sf. Iacov,
fratele Domnului – conducătorul comunităţii din Ierusalim. (Fapt. 12, 17 – anunţarea de către
Petru despre propria ieşire din închisoare; Fapt. 15, 13-21 - cuvântul lui Iacov luat după Petru;
Fapt. 21, 17-18 – înfăţişarea lui Pavel în faţa lui iacov la venirea celui dintâi la Ierusalim şi
adunarea presbiterilor cu această ocazie; Gal. 1, 19 – mărturia lui Pavel că la venirea sa la
Ierusalim l-a văzut numai pe Iacov).
4. În toate oraşele, pe unde au trecut Sf. Ap. Barnaba şi Pavel a fost constituită câte o comunitate
creştină sub conducerea presbiterilor hirotoniţi de ei (Fapt. 14, 23).
5. Comunităţile formate aveau un mod de vieţuire superior celorlalte comunităţi, formând o
societate completă, fiind compuse din membrii cetăţeni ai imperiului supuşi legislaţiei romane,
dar care totdeauna preferau judecata organizată comunitară (Const. Apost. 2, 45,46.).
6. Nu toţi membri puteau fi apostoli, profeţi sau învăţători pentru că nu toţi aveau aceleaşi daruri
(I Cor. 12, 4-30). În consecinţă, de la început în Biserică unii erau îndrumători iar alţii
ascultători, unii erau conducători iar alţii conduşi, unii erau clerici alţii laici. Această deosebire
pregnantă între ierarhia conducătoare şi credincioşi este foarte bine arătată în scrierile pauline (I
Tesal. 5, 12-13 şi Filipeni 1, 1).
4
I. Ierarhia biseicească în timpul sfinţilor Apostoli. Considerente generale.
I.1. Precizare de termeni11.
Numele date de către creştini slujitorilor Bisericii erau diferite în epoca apostolică
referindu-se fie la întreaga lucrare religioasă împlinită de către ei în biserică, fie la locul deosebit
pe care îl ocupă în rândurile credincioşilor, fie la unele dintre îndatoririle lor. În terminologia
bisericească dintre denumirile ostenitori, povăţuitori şi îtâistătători s-a păstrat numai cea din
urmă - προϊςηάμενος – termen menţionat printre harismatici12, el nefiind utilizat pentru
desemnarea uneia dintre cele trei laturi ale slujirii. La fel şi termenul de cârmuitor – ἡγούμενος
– folosit des de Sf. Ap. Pavel în epistola către Evrei13 datorită faptului că era folosit în mod
obişnuit pentru o categorie de conducători ai statului cum înfăţişează atât unele scrieiri profane
ale vremii cât şi scrierile Vechilui şi Noului Testament14.
Cuvântul grecesc πρεζβύηερος de la πρέζβσς – bătrân, vârstnic, de mult, era folosit nu
numai cu înţelesul de înaintat în vârstă dar şi cu cel de căpetenie, mai mare în popor, mai ales la
plural - οἱ πρεζβύηεροι - pretutindeni în lumea veche. În Palestina, Asia Mică, Grecia, Egipt în
vremea Mântuitorului acest nume era dat de popor tuturor cărmuitorilor sau unei anumite
categorii ai lor în înţelesul de căpetenii ale poporului, chiar dacă vârsta lor nu era
corespunzătoare uneia înaintate. Primii creştini (din Biserica Ierusalimului) au împrumutat acest
termen de la evreii din Palestina aşa cum se vede din Evangheliile sinoptice. În decursul întregii
istorii lui Israel οἱ πρεζβύηεροι alcătuiau o adunare a mai marilor poporului – în număr de
şaptezeci15 - luând parte conducerea statului, fiind în jurul conducătorilor poporului evreiesc,
singuri sau alături de alte categorii mai mari leviţi16, conducătorii seminţiilor (θύλαρτοι),
judecătorii (κριηαί) şi cărturarii (γραμμαηοειζαγογεὶς) în timpul lui Moise sau alături de senat
(γεροσζία) pe vremea Macabeilor17. În timpul Mântuitorului, οἱ πρεζβύηεροι alcătăiau
sinedriului celor 71, împreună cu arhiereii, care-şi dobândeau locul lor datorită demnităţii lor
sacerdotale şi cărturarii18 aleşi ca buni cunoscători ai Legii. Οἱ πρεζβύηεροι în sinedriu erau
rânduiţi ca reprezentanţi ai poporului, fiind practic mai marii poporului, οἱ πρεζβύηεροι ηοῡ
11
Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955, pp. 7- 14.
12
Rom. 12, 8.
13
Evrei 13, 7, 24.
14
I Mac. 9, 30; II Mac. 4, 16; Fapt. 7, 10.
15
Ieşire 24, 1; Num. 9, 16-17, 24-25.
16
Deut. 31, 9.
17
III Mac. 1, 8.
18
Mt. 16, 21; Mc. 8, 31; Lc. 9, 22, etc.
5
λαοῡ19. În afără de aceasta, însăşi instituirea lor avea un caracter sacru 20; ei împlineau alături de
preoţi unele acte din cultul mozaic21, hotărau împreună cu ceilalţi membri ai sinedriului atât în
chestiunile obşteşti dar şi în celel religioase. Toate acestea i-au determinat pe primii creştini să le
dea cârmuitorilor bisericeşti numele de πρεζβύηεροι.
În cărţile Noului Testament termenul:
I. πρεζβύηερος este folosit în următoarele sensuri:
1. Mai înalt în vârstă (Lc. 15, 25; In. 8, 9; Fapt. 2, 17; I Tim. 5, 1,2).
2. Străbunul sau bătrânul (Mt. 15, 2; Mc. 7, 3,5; Evrei 11, 2; Apoc. 4, 4, 10; 5, 5, etc.).
3. Căpetenii ale poporului iudeu, mai marii între creştini, slujitori bisericeşti – preoţi.
4. Preot al Bisericii – sens în limba română - (Iacob 5, 14) – o categorie aparte de credincioşi,
înzestraţi cu har dumnezeiesc pentru a împlini sarcini alese.
5. Slujitor bisericesc22 (diacon, preot, episcop) – sens în limba română : preot.
* Traducerea în limba română a acestui cuvânt în unele ediţii ale Noului Testament trebuie
evitată cu sensul de:
- mai mari, căpetenii, cârmuitori (cu îsemnătate în lumea veche)
- bătrân – cuvântul grecesc mai potrivit fiind γέρων. Traducerea cu acest cuvânt (bătrân) este
îngăduită de unele culte creştine care, depărtându-se de adevărul evanghelic, lipsesc pe slujitorii
lor de harul care se coboară peste credincios prin taina hirotoniei.
II. ἱερεύς – termenul obişnuit în limba greacă folosit pentru noţiunea de preot este folosit în
următoarele sensuri:
1. Preot al Legii Vechiului Testament (Mt. 8, 4; 12, 4, 5; Mc. 1, 44; 2, 26; Lc 1, 5; 5; 14; 6; 4; 10;
31; 17; 14; In 1; 19; Fapt. 4, 1; 6, 7).
2. Preot păgân (Fapt. 14, 13).
Creştinii la început evitau să dea acest nume slujitorilor bisericeşti pentru a nu se face
confuzie între preotul lui Hristos înzestrat cu har dumnezeiesc şi preotul mozaic sau păgân. Mai
târziu, însă, nemaifiind pericolul confuziei, termenul a pătruns în vocabularul creştin desemnând
slujitorul bisericesc mai ales în treapta a doua a ierarhiei.
19
Mt. 21, 23; 26, 3, 47; 27, 1.
20
Num. 9, 16-17, 24-25.
21
Lev. 4, 15; Deut., 31, 9.
22
Fapt. 11, 30; 14, 23; 15, 2, 4, 6, 22, 23; 15, 41; 16, 4; 20, 17; 21, 28; I Tim. 5, 17, 19; Tit I, 5; Iacob 5, 14; I Petru,
5, 1; II Ioan 1, 1; III Ioan, 1.
6
III. ἀπόζηολος este folosit în următoarele sensuri:
1. Apostol (Lc. 6, 13) – trimis pentru a da mărturie despre Iisus în toată lumea (Mt. 28, 18, 20;
Mc 16, 15; Lc 24, 47-48). Această trimitere –ἀποςηολή – este latura esenţială a slujirii
apostolice.
2. Preot (I Petru 5, 1; II In 1; III In, 1) deoarece au dobândit plinătatea harului Duhului Sfânt
pentru a sfinţii pe credincioşi. Argumente scripturistice:
- Mântuitorul este numit ἀπόζηολος καί ἀρτιερεύς – Apostol şi Arhiereu (Evrei 3, 1).
- Lucrarea pentru care a fost ales Matia, după cele spuse de Sf. Ap. Petru, este de slujire şi
apostolie – διακονία καί ἀποςηολή (Fapt. 1, 25).
- Sf. Ap. Pavel vorbeşte despre propria sa apostolie şi slujire (Rom. 11, 13) sau despre harul şi
apostolia sa – τάρις καί ἀποςηολή (Rom. 1, 5).
IV. ἀδελθοί este folosit în următorul sens:

Credincioşi. Argumente scripturistice:
- Epistola trimisă de către Biserică din Ierusalim credincioşilor din Antiohia, Siria şi Cilicia, care
începe aşa: „ Apostolii, şi preoţii şi fraţii către fraţii dintre neamuri” 23.
I.2. Concluzii24.
Datorită multiplelelor sensuri date în Sfânta Scriptură celor trei trepte ale preoţiei precum
şi traducerea inexactă a acestor termeni în unele ediţii ale Noului Testament în limba română
prilejuitoare de nedumeriri în ceeace priveşte problema dogmatică a ierarhiei bisericeşti se
impun unele lămuriri:
1. Despre existenţa diaconilor şi a preoţilor se vorbeşte clar în Faptele Apostolilor (6, 1 sq. şi
respectiv 9, 30) înainte de sinodul de la Ierusalim.
2. Cele două categorii de la punctul 1 nu puteau, prin urmare, fi incluse în rândul fraţilor, care
erau simplii credincioşi, deorece se deosebeau de ei prin slujirea împlinită de ei în Biserică în
urma ridicării lor în treaptă prin sfânta tăină a hirotoniei.
3. De asemenea preoţii nu puteau fi incluşi nici în rândul Apostolilor cum nici Iacob nu a fost
inclus nici în ceata Apostolilor (deoarece nu făcea parte din cei doisprezece). Ca episcop al
Ierusalimului, Iacob nu putea fi pomenit laolaltă cu fraţii. Astfel el putea face parte decât din
ceata mare a preoţilor, care cuprinde pe diaconi, preoţi şi episcopi.
4. Termenul πρεζβύηερος s-a extins asupra Apostolilor în decursul timpului dar s-a şi restrâns
asupra diaconilor şi a preoţilor.
23
Fapt. 15, 23.
24
Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955, pp. 14-15.
7
5. Termenul πρεζβύηερος, după ce slujitorii bisericeşti din treapta de jos a ierarhiei au dobândit
numele de diaconi iar cei din cea mai înaltă, în diferite regiuni, şi-au legat numele lor de
termenul episcop, a rămas slujitorilor din treapta a doua, care caracterizează latura principală a
lucrării ierarhiei bisericeşti – sfinţirea.
II. Episcopii.
II.1. Terminologie.
Termenul ἐπίζκοπος în lumea greacă era folosit cu sensul de ocrotitor, supraveghetor,
observator, păzitor, purtător de grijă. Această utilizare a lui se făcea atât în domeniul profan cât
şi în cel religios, spre exemplu25:
1. Zeii grecilor în calitate de ocrotitori ai oamenilor, ai cetăţilor, ai popoarelor erau numiţi
episcopi .
2. Bărbaţi de frunte într-un stat care se îngrijeau de nevoile altora sau de treburile obşteşti.
3. Funcţionar superior al statului, al comunei sau al templului.
4. Dumnezeu în sens de cercetător sau judecător (Ier. 20, 29), sau cunăscător (Înţelep. 1, 6
„cunoscător al inimii”). Acest termen în sens de cunoscător a toate – Θεός πανεπίζκοπος - se
folosea des în epoca naşterii creştinismului.
După cum s-a văzut, când Sfimţii Apostoli conduceau ei înşişi Biserica, îi aveau în
calitate de colaboratori în misiunea, slujirea şi administraşia bisericească pe presbiteri. Aceştia
conduceau comunităţile, săvârşeau rugăciuni şi sf. taine, învăţau sub conducerea directă a Sf.
Apostoli26.
În cărţile Noului Testament, termenul de episcop se întâlneşte numai de cinci ori: I Petru
2, 25; Fapt. 20, 28; Filip. 1, 1. I Tim. 3, 2; Tit 1, 7. În textul din I Petru 2, 25: „...v-aţi întors
acum la păstorul şi episcopul sufletelor voastre” păstor şi episcop este numit Mântuitorul. În
celelalte texte preoţii sunt numiţi episcopi. Astfel, în Noul Testament termenul ἐπίζκοπος nu se
întâlneşte niciodată în sensul restrâns de azi putând denumi slujitorii din cele 2 trepte superioare.
Totuşi, acest termen nu se extindea nici asupra Apostolilor a căror misiune era strâns legată de
noţiunea de trimis pentru a vesti Evanghelia, nici asupra diaconilor întrucât ei slujeau ca ajutători
a preoţilor şi episcopilor. Pe măsură ce terminologia bisericească începe să precizeze numele
slujitorilor din cele trei trepte ale preoţiei se leagă de principalele îndatoriri corespunzătoare
fiecăreia dintre ele. Astfel, numle de episcop în sens de păstor, îndrumător, supraveghetor al
preoţilor, diaconilor, credincioşilor dintr-o anumită regiune a devenit denumirea proprie a
slujitorului din treapta superioară a ierarhiei. În consecinţă, avem următoare relaţie de
25
Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955, p. 50, notele 1-6.
26
Fapt. 18, 18, 19; I Petru 5, 1, 2; Iacov 5, 14; I Tim. 5, 17-18.
8
cauzalitate: slujirea deosebită încredinţată la hirotonie → îndatoririle sau lucrările deosebite →
numirile deosebite ale slujitorilor bisericeşti (I Cor. 12, 4-6). Insistăm asupra faptului că
niciodată, în ciuda existenţei la început a numelor comune pentru treptele ierarhiei, nimeni nu a
pretins că diaconii şi preoţii sau preoţii, diaconii şi episcopii împlinesc aceeaşi slujire. Chiar dacă
în cărţile Noului Testament cei dintâi episcopi sunt numiţi altfel, informaţiile păstrate acolo sunt
preţioase27.
II.2. Episcopatul. Instituire, funcţii, cerinţe şi prerogative.

Discipolii Sfinţilor Apostoli ne relatează şi ei despre rânduirea conducătorilor Bisericii.
Clement Romanul în I –a sa epistolă către Corinteni ne relatează că Apostolii dorind să
prevină certurile ce vor fi asupra episcopatului le-au dat dreptul „cârmuirii împreună” pentru ca
după moartea lor (a Apostolilor) să ia slujba lor ca bărbaţi încercaţi prin ei, ei neputând fi, astfel,
destituiţi deorece au lucrat cu consimţământul întregii Biserici. Fiecare comunitate avea un
episcop care era dator să săvârşească Sf. Liturghie28 şi să administreze bunurile bisericeşti. În
concluzie, Clement Romanul, la sfârşitul sec. I, ne arată funcţia ierarhică a episcopatului ca o
instituţie divină, care avea menirea de a conduce Biserica, funcţie în care chiar Sf. Apostoli au
aşezat pe cei dintâi discipoli ai lor29.
Învăţătura celor 12 apostoli ne arată datoria comunităţilor de „a-şi alege episcopi şi
diaconi”, menţionând ca datorii esenţiale ale episcopilor săvârşirea euharistiei şi administrarea
bunurilor bisericeşti30. Îndatorirea principală era cea de învăţător, care hrăneşte turma cu
cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta devine cea mai importantă pe măsură ce apostolii, profeţii şi
învăţătorii harismatici dispar. Funcţia învăţătorească s-a dezvoltat alături de cea apostolică şi ca
o înlocuire a acesteia. Aceste atribuţii presupuneau anumite calităţi:
a) Neprihănit în viaţa casnică şi în cele băneşti.
b) Blând şi milostiv.
c) Învăţat.
d) Având autoritate şi în afara comunităţii.
e) Nu neofit. Dacă se poate recrutat din rândul presbiterilor.
27
28
Can. 3 apost.
29
Bărbulescu, Bucureşti, 1938 , p. 81-82, notele 307-309.
30
Const. apost. II, 25.
9
Astfel, vedem că episcopatul este cea mai înaltă treaptă în Biserică, deosebită de cea a
presbiterilor şi diaconilor, deorece necesită o hirotonie specială şi i se atribuie o autoritate
apostolică cum este înfăţişată şi de Sf. Apostoli31.
Prerogativele principale ale autorităţii episcopale care s-au manifestat chiar de la început
sunt32:
1) Succesiunea apostolică. Aceasta se vede în listele episcopale care s-au păstrat din
timpurile primare ale Bisericii alcătuite pe baza cercetărilor lui Hegesip şi a lui Eusebiu de
Cezareea, având următoarele însemnătăţi:
a) Istorico-tradiţională:
-Episcopul - centrul unităţii şi armoniei care exista în comunitate.
-Episcopul - martor autorizat al adevăratei tradiţii apostolice şi doctrine, prin care era respinsă
orice învăţătură greşită (ereziile gnostice sau montaniste în sec. II) în condiţiile în care încă nu
exista sau nu era dezvoltat un sistem de învăţătură desăvârşit, succesiunea apostolică fiind cea
mai puternică armă împotriva ereticilor deoarece episcopii sunt bărbaţi puşi de Sf. Apostoli.
b) Canonică – succesiune a drepturilor apostolice:
- Primii episcopi se numesc Apostoli, cum este cazul lui Epafrodit episcopul Filipenilor33,
deorece sunt continuatorii slujbei apostolice, fiind instituiţi de către Apostoli, înzestraţi cu
puterea apostolică, fiind deosebiţi de presbiteri. Ulterior ei din smerenie au renunşat la acest
titlu.
- Cu toate acestea nu erau succesorii apostolilor în toate privinţele deoarece:
* nu earu trimişi extraordinari şi rânduiţi în chip nemijlocit de Hristos, demnitatea aceasta fiind
primită de la Apostoli.
* nu erau martori imediaţi ai doctrinei şi învierii Mântuitorului.
* nu primiseră harul, în chip extraordinar, ca sfinţii Apostoli pri pogorârea Sf. Duh.
* nu erau pentru toată creştinătatea fieacre primind o biserică şi o jurisdicţie.
2) Plenitudinea harului sfinţitor.
34
- Dreptul de a hirotonii preoţi şi de a săvârşii alte lucrări sfinţitoare cum ar fi Sf. Botez care
îniţial era săvârşit numai de episcop. Episcopul putea să încredinţeze săvârşirea acestuia de către
preot sau diacon.
- Dreptul de a împuternici preoţii de a săvârşi lucrările sfinte.
- Dreptul de a hotărî în toate problemele ce apar în sânul Bisericii păstând neatinsă şi
neschimbată învăţătura Ei.
31
I Tim. 4, 14; 5, 22; 5, 19; Tit 1, 5.
32
33
Filip. 2, 25.
34
I Tim. 5, 22.
10
3) Autoritatea supremă în predarea învăţăturii şi în conducerea Bisericii.
II.3. Primii episcopi ai Bisericii.

II.3.1. Sfântul Iacob.
1. Sfânta Tradiţie îl numeşte ca primul episcop al Bisericii Ierusalimului35.
a) Hagisip după o ştire păstrată de Eusebiu de Cezareea că după înălţarea Mântuitorului Iacob a
urmat la conducerea Bisericii împreună cu Apostolii.
b) Clement de Alexandria ne spune că Petru, Iacob a lui Zevedeu şi Ioan l-au rânduit după
înălţare pe Iacob.
c) Alţi autori relatează că Iacob a fost rânduit episcop de Apostoli în general.
d) Mai târziu apar ştiri că el a fost aşezat episcop de către Apostoli şi Mântuitorul sau numai de
Mântuitorul.
e) Fericitul Ieronim afirmă că Iacob „ a cârmuit Biserica Ierusalimului, vreme de treizeci de ani
până în al şaptelea an al domnie lui Nero”, adică în anul 61. Asta înseamnă că Iacob devine
episcop în anul 30 sau 31.
2. El, ca frate (rudă) al Domnului împreună cu Născătoarea de Dumnezeu şi fraţii era
alături de cei 11 Apostoli în aşteptarea Pogorârii Duhului Sfânt36.
3. După înviere, Iisus s-a arătat şi lui Iacob37.
4. Alături de cei 12 Apostoli Sfântul Iacob ocupă un loc de frunte în rândul
credincioşilor:
a) Sf. Ap. Pavel vorbind despre călătoria sa la Ierusalim aminteşte pe Iacob îndată după
Apostoli38.
b) În anul 44 la a sa ieşire din închisoare Sf. Ap. Petru trimite veste lui Iacob39.
c) Spre sfârşitul anului 49 Sf. Apostol Pavel îi întâmpină pe cei trei stâlpi ai Bisericii: Iacob,
Petru şi Ioan. De această dată Sf. Iacob este pomenit înaintea Apostolilor deorece aici este vorba
despre Biserica Ierusalimului40.
d) În sinodul apostolic de la Ierusalim în calitate de întâistătător al Cetăţii Sfinte el rezumă
dezbaterile propunând soluţia finală41.
35
Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955, p. 53, notele 3-8; p. 54, nota 1.
36
Fapt. 1, 14.
37
I Cor. 1, 17-19.
38
Gal. 1, 17-19.
39
Fapt. 12, 2, 17.
40
Gal. 2, 9.
41
Fapt. 15, 23-29.
11
e) În anul 58, când Pavel şi însoţitorii lui în călătoria a treia misionară ajung la Ierusalim, Iacob
se înfăţişează înaintea lor înconjurat de preoţi ca păstor al Bisericii din Cetatea Sfântă şi
ţinuturile vecine42.
II.3.2. Sfântul Simeon43.

1. Era fratele lui Iacob şi fiul lui Cleopa.
2. După Hagesip, tradiţia spune că după moartea martirică a lui Iacob Apostolii rămaşi în viaţă,
rudeniile dup trup ale domnului au ţinut sfat pentru alegerea succesorului lui Iacob. De aici se
vede, ca şi în cazul Sf. Iacob, că aşezarea episcopului se făcea de adunarea Apostolilor.
II.3.3. Sfântul Tit44.

1. Era de origine greacă, probabil din Antiohia, pe la anul 50 era fruntaş în rândul creştinilor
dintre păgâni.
2. Pomenit numai de Sf. Apostol Pavel dintre autorii Noului Testament ca harnic şi vrednic
slujitor al credinţei. Deseori este alături de pavel lucrând la propovăduirea Evangheliei şi la
organizarea Bisericii printre păgâni45.
3. Apostolul neamurilor nu pomeneşte niciodată numele demnităţii lui Tit, numindu-l fiu (Tit 1,
4), frate (II Cor. 2, 13), tovarăş împreună lucrător cu el (II Cor. 8, 23).
4. Demnitatea lui de episcop se deduce din:
a) Afirmaţia lui Pavel că l-a lăsat pe Tit în insula Creta ca să pună rânduială în cele ce lipsesc şi
să aşeze preoţi în fiecare cetate46.
b) Înfăţişarea lui ca întâistătător în Creta.
c) Îndatoririle de a propovădui cu toată puterea, de a păstori întreagă Biserică din latura aceea şi
de a hirotonii preoţi în fiecare cetate.
5. Părinţii şi scriitorii bisericeşti:
a) Mărturisesc că Tit a fost primul episcop al Cretei (Eusebiu de Cezareea şi Teodoret al Cirului).
b) Îl socotesc chiar că avea sarcina de a cârmui alţi episcopi fiind echivalentul unui arhiepiscop
sau mitropolit de mai târziu (Sfântul Ioan Hrisostom şi Ecumeniu).
6. În concluzie, opinia romano-catolică că Tit nu a fost episcop ci numai locţiitor apostolesc în
Creta este greşită.
42
Fapt. 21, 18.
43
Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955 , p. 54.
44
Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955, 1955, pp. 54-55.
45
Gal. 2, 1, 3; II Cor. 2, 13; 7, 6, 13-14; 8, 6, 16, 23; 12, 18; II Tim. 4, 10, etc.
46
Tit. 1, 5.
12
II.3.4. Sfântul Timotei.
1. Născut din tată grec şi mamă evreică în Listra Licaoniei.
2. Primeşte botezul în timpul clei dintâi călătorii a Sf. Apostol Pavel în Asia Mică47.
3. Tovăraş de lucrare evanghelică în a doua călătorie a lui Pavel. Cel mai iubit ucenic al lui.
4. De atunci şi până la adormirea Apostolului Neamurilor Sfântul Timotei este lângă el ajutându-
l la:
a) Propovăduirea cuvântului, la organizarea Bisericilor întemeiate în cetăţile păgâne Filipi,
Tesalonic, Bereia, Corint, Efes.
b) Scrierea unora dintre epistolele sale (II Cor., Filip., Colos., I-a şi a II-a Tesalonicieni,
Filimon).
5. Diacon, apoi preot iar după ieşirea Apostolului din închisoarea de la Roma, Timotei rămâne în
cetatea Efesului ca întâistătător al bisericilor din acele părţi ale Asiei îndrumând slujitorii
bisericeşti cu privire la propovăduirea Evangheliei48, având putere de a rândui cele cuvenite în
cultul bisericesc49, având darul de a hirotoni diaconi50, fiind judecătorul lor şi păstor al celor din
partea Efesului, adică episcop.
6. Numele pe care le dă Sf. Ap. Pavel lui Timotei nu includ pe cele de „Apostol” şi „episcop”
fiind următoarele:
a) „Fratele” 51.
b) „Rob a lui Iisus Hristos” 52.
c) „Fiu” 53.
d) „Diacon a lui Dumnezeu”54.
6. A ajuns la treapta de episcop în Efes deoarece:
a) Îndruma slujitorii Bisericii cu privire la propovăduirea Evangheliei.
b) Rânduieşte cele cuvenite în cult.
c) Judecătorul clericilor şi păstorul tuturor credincioşilor în părţile Efesului.
7. În tradiţia bisericească veche se pomeneşte despre Timotei ca cel dintâi episcop al Efesului55:
a) Eusebiu de Cezareea susţine că Timotei a fost episcop în Efes ca şi Tit în Creta.
47
Fapt. 16, 1.
48
I Tim. 1, 3-4;
49
ITim. 2, 1-15.
50
ITim. 3, 1-16.
51
II Cor. 1, 1.
52
Filip. I, 1.
53
I Tim. 1, 2.
54
I Tes. 3., 2.
55
Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955, p. 56-57.
13
b) Sf. Ioan Hrisostom spune că Sf. Apostol Pavel le-a trimis epistole pentru că ei aveau
însărcinarea de a păstori aceste Biserici; deasemenea spune clar că Timotei a fost hirotonit
episcop.
c) Teodoret al Cirului, Ecumeniu, Teofilact şi alţii vorbesc în mai multe rânduri despre faptul că
Timotei slujea în Biserica din Efes ca episcop.
d) Din epistolele Sfântului Ignatie de Antiohia aflăm că spre sfârşitul sec. I Policarp era episcop
în Smirna, Onisim în Efes, Damas în Magnezia, Poliviu în Tnales.
e) Hagisip, Irineu, Eusebiu au păstrat listele celor dintâi episcopi ai principalelor centre creştine
vechi începând cu cei Hirotoniţi de către Apostoli.
8. Teoria romano-catolică cu privire la faptul că Timotei a fost numai locţiitor apostolesc este,
prin urmare, greşită.
II.4. Concluzii56.
1. Episcopii au existat încă din timpul apostolilor, formând o treaptă ierarhică deosebită
de presbiteri şi diaconi, cărora le erau superiori.
2. Episcopii au primit prin succesiunea apostolică puterea de a conduce Biserica pentru
totdeauna.
3. Pe lângă succesiunea apostolică aveau şi prerogativele plenitudinii harului sfinţitor şi a
autorităţii supreme în predarea învăţăturii şi în conducerea Biserici.
4. În fiecare comunitate era un singur episcop ci nu mai mulţi. Iniţial, nuami episcopul
săvârşea Sf. Euharistie.
5. Candidaţii la hirotonie, ca şi în cazul preoţilor şi a diaconilor trebuiau să răspundă
anumitor cerinţe.
6. Episcopul conducea Biserica în înţelegere şi armonie deplină cu slujitorii celorlalte
trepte înferioare – presbiterii şi diaconii – în conformitate cu învăţătura Sf. Scripturi şi în limitele
fixate de autoritatea bisericească superioară – sinodul tuturor episcopilor.
III. Prezbiterii.
III.1. Terminologie57.
Sensurile termenilor πρεζβύηερος şi ἱερεύς au fost arătate în subcapitolul I.1.
Aici ne vom opri numai la sensul de slujitori bisriceşti din treapta a doua a ierarhiei.
În secolul apostolic numele ἐπίζκοπος şi πρεζβύηερος până la fixarea terminologiei
bisericeşti erau folosite într-o oarecare măsură unul pentru altul, în comun, fiind strâns legate de
56
A se vedea şi Diacon Dr. Gh. I. Soare, Forma de conducere în Biserica creştină în primele 3 veacuri, Tipografia
„Carpaţi”, P. Bărbulescu, Bucureşti, 1938, p. 92-93.
57
14
lucrarea religioasă a slujitorilor bisericii. Cercetarea atentă a textelor Noului Testament, în care
sunt menţionaţi slujitorii bisericeşti arată că termenul πρεζβύηερος este stâns legat, mai ales, de
lucrarea de sfinţire iar temenul ἐπίζκοπος este strâns legat, mai ales, de cea de păstorire.
Bineînţeles, că şi episcopii, şi preoţii, şi diaconii participă în măsura cuvenită treptei lor la
întreita slujire de propovăduire a adevărului, de sfinţire şi de păstorire.
La Ierusalim, unde s-au pus bazele terminologiei bisericeşti, lucrarea de propovăduire
era săvârşită, mai ales, de Sfinţii Apostoli, rămânând preoţilor şi diaconilor cele de sfinţire şi de
păstorire a credincioşilor.
Şi credincioşii, în funcţie de provenienţa lor etnico-religioasă, îi receptau pe slujitorii
Bisericii diferit:
1. Evreii, căutând spre harul divin, îi vedeau în primul rând sfinţitori. Astfel, în Palestina,
slujitorii erau caracterizaţi ca preoţi chiar şi atunci când erau episcopi.
2. Păgânii, manifestând nevoia de îndrumare pe calea unei noi trăiri, îi vedeau ca păstori.
Astfel, în lumea păgână, slujitorii erau caracterizaţi ca episcopi chiar dacă erau preoţi.
Nu peste mult timp în Efes, Creta, Roma, alături de diaconi şi preoţi, ca şi în Cetatea
Sfântă, Apostolii au rânduit slujitori bisericeşti în cea mai înaltă treaptă a preoţiei. Aceştia
puteau fi numiţi şi preoţi în sensul larg, dar termenul de πρεζβύηερος devine, în timp, numele
slujitorilor din treapta a 2-a a preoţiei, slujitorul căreia avea ca îndatorire principală pe cea de
a sfinţi pe credincioşi, termenul de ἐπίζκοπος fiind mai potrivit pentru slujitorii din cea mai
înaltă treaptă a ierarhiei bisericeşti, deorece ei îndrumau şi supravegheau pe preoţi şi diaconi,
păstorind Bisericile dintr-o anumită regiune.
Al treilea episcop al Romei, Clement, într-o epistolă către Corinteni uneori dă slujitorilor
bisericeşti numele de ἡγούμενοι ca şi cârmuitorilor civili sau militari ai statului, alteori îi
numeşte πρεζβύηεροι sau ἱερεϊς. Totuşi, când se referă la treptele ierarhiei, îi împarte în
diaconi, preoţi cărora le dă numele de episcopi şi alţii bărbaţi eminenţi. Astfel, Clement numeşte
pe preoţi episcopi ca şi Sf. Ap. Pavel în epistola către Filipeni (I,1).
În Învăţătura celor 12 Apostoli şi în Păstorul lui Herma diaconii şi preoţii sunt numiţi
episcopi stând sub îndrumarea Apostolilor, profeţilor şi învăţătorilor harismatici.
Policarp al Smirnei în epistola către Filipeni îi numeşte pe preoţi şi diaconi
πρεζβύηεροι.
15
III.2. Prezbiterul. Instituire, funcţii, cerinţe58˒ 59.
III.2.1. Prezbiterul. Generalităţi.
În Noul Testament prima oară se vorbeşte despre preoţi, în sensul menţionat
anterior, în cartea Faptelor Apostolilor 11, 30 cu prilejul trimiterii de ajutoare prin Barnaba şi
Saul creştinilor din Ierusalim de către cei din Antiohia, ajutoare necesare pentru combaterea
efectelor foametei, vestită de Agav, în Antiohia, ce cuprinsese diferite zone ale imperiului
roman pe vremea lui Claudiu, inclusiv Palestina, în anii 45-46. Argumente pentru afirmaţia că
aici este vorba de slujitorii din treapta a 2-a:
1.Deşi în I Petru 5, 1 şi în II In. şi III In. unii Apostoli sunt numiţi preoţi, aici, în vremea
venirii lui Barnaba şi a lui Saul la Ierusalim cei 12 constituiau un grup aparte, cum reiese din
Fapt. 15, 2 şi mai departe. Prin urmare, ei nu sunt cuprinşi în ceata preoţilor menţionaţi aici.
Apostolii, după cum ne spune Tradiţia erau deja plecaţi (cam la 12 ani după Înălţare) din
Ierusalim ca să vestească Evanghelia. Plecarea a fost temporară, unii dintre ei întorcându-se
treptat. Astfel, acest pasaj din Fapte dovedeşte că Apostolii au lăsat în seama preoţilor îngrijirea
de cele necesare vieţii de toate zilele a credincioşilor.
2. Diaconii conform canonului 4 apostolic nu puteau primii daruri pentru Biserică şi nu
participau la administrarea bunurilor bisericeşti fără a fi îndrumaţi de preoţi sau episcop.
3. Sf. Ap. Iacob ca episcop al locului, nefiind menţionat aici, nu este considerat prezbiter
în sensul larg de slujitor bisericesc.
III.2.2. Instituirea prezbiterilor.

Instituirea prezbiterilor, după cum ne arată Sf. Evanghelist Luca în istorisirea despre
răspândirea ceştinismului printre păgâni, avea loc înaintea de despărţirea Apostolilor de
credincioşii cetăţii respective în care poposeau. Aşa vedem că Pavel şi Barnaba, trecând prin
ţinuturile Asiei Mici pentru vestirea cuvântului lui Dumnezeu au hirotonit preoţi în Listra, Iconiu
şi Antiohia Pisidiei în întâia călătorie misionară – „hirotonindu-le lor preoţi în fiecare biserică,
rugându-se cu posturi”60. Astfel, vedem din acest pasaj – unul dintre cele mai vechi şi mai
lămurite temeiuri ale treptei a 2-a - referitor la aşezarea preoţilor următoarele:
1. Aşezarea lor în slujba Bisericii să făcea prin punerea mâinilor şi rugăciune, adică prin
taina hirotoniei.
2. După o perioadă de post.
58
59
60
Fapt. 14, 23.
16
3. Nu era vorba nici de diaconi, care când sunt amintiţi singuri, nu sunt numiţi niciodată
prezbiteri, nici de episcopi, care nu puteau fi rânduiţi pentru fiecare din micile obşti de atunci din
oraşele Asiei ci de preoţi.
La sfârşitul sec. I locul presbitreilor ca slujitori ai altarului este înfăţişat într-un mod
precis, fiind aşezaţi din porunca lui Hristos, cum spune Sf. Ignatie în epistola către Filadelfieni.
Preoţii formează coroana Bisericii, cum spune acelaşi Sfânt în epistola către Magnezieni.
Episcopul şade în chipul Mântuitorului Hristos, prezbiterii în chipul sfinţilor Apostoli,
închipuind colegiul Apostolilor (Ignatie: epistola către Smirneni), trebuind a fi cinstiţi întocmai
ca Apostolii. Preoţii erau primele roade ale predicii Apostolilor.
III.2.3. Funcţiile prezbiterilor.
1) Slujirea de sfinţire – acţiunea centrală a misiunii slujitorului din treapta a 2-a.

Este evidenţiată mai ales de Sf. Ap. Pavel în I Cor. 9, 13: „ Nu ştiţi că cei ce săvârşesc cele sfinte
mănâncă de la templu şi cei ce stau lângă jertfelnic au parte de la jertfelnic”.
În perioada apostolică preoţii săvârşeau Sf. Euharistie împreună cu episcopul sau ca delegaţi şi
suplinitori ai acestuia.
2) Slujirea de propovăduire a Evangheliei.
Menţionată în special în I Tim. 5, 17: „Preoţii care îşi ţin bine dregătoria să se învrednicească
de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura”.
Din acest pasaj rezultă următoarele:
a) Preoţii care-şi ţin bine dregătoria (adică cei care stau în fruntea celorlalţi) să primească două
părţi în raport cu văduvele, diaconii şi ceilalţi preoţi din darulrile aduse de credincioşi la biserică
şi împărţite celor lipsiţi şi slujitorilor.
b) Preoţii cînd primeau cele necesare traiului zilnic erau împărţiţi în două categorii:
- πρεζβύηεροι şi πρεζβύηεροι προεζηῶηες adică preoţii care-şi împlinesc în chip cuvenit
îndatoririle şi întâistătătorii (care îşi ţin bine dregătoria), adică preoţii care stau în fruntea
celorlalţi preoţi.
c) Latura (propovăduirea adevărului) în care preoţii de frunte puteau să-i depăşească pe ceilalţi.
3) Slujirea de păstorire a credincioşilor.
Evidenţiată de:
- Sf. Ap. Pavel în anul 58, după sărbătoarea Paştilor. Poposind în drum spre Filipi la Milet, îi
cheamă la sine pe preoţii Bisericii (Fapt. 20, 17). Când i-a întâlnit (Fapt. 20, 28) li se adresează
cu termenul de episcopi. Astfel, aceiaşi slujitori sunt numiţi şi preoţi şi episcopi. Aici nu poate fi
vorba de cele două trepte distincte deoarece nu a fost rânduit încă Timotei ca episcop la Efes şi
nu există date că ar fi rânduiţi episcopi în satele dintre Efes şi Milet.
17
* Astfel consideră şi Teodoret al Cirului, aici „pe aceiaşi i-a numit şi preoţi şi episcopi” .
* Ecumeniu spune că în Fapte, în epistolele către Filipeni, I-a către Timotei şi către Tit Noul
Testament numeşte „preoţi pe episcopi şi episcopi pe preoţi”.
De menţionat că în cunoscutul pasaj de la I Timotei 3, 1-2 – „ Este prea adevărat cuvântul: de
râvneşte cineva păstorie (ἐπιζκοπής) bun lucru pofteşte. Se cuvine deci ca episcopul (păstorul)
să fie fie fără prihană, bărbat...” „episcopia” cu care suntem obişnuiţi are sens de „păstorie”.
- Sf. Ap. Petru în întâia sa epistolă sobornicească, capitolul 5, versetele 1-4. Aici, însă, οἱ
πρεζβύηεροι apar ca ἐπιζτοποῦνηες, adică ca împlinitori ai lucrării preoţeşti de păstorire. Deşi
unii comentatori ca Teofilact consideră că aici Sf. Ap. Petru face referire la episcopi, lucrurile nu
stau deloc aşa deoarece izvoarele vechi nu vorbesc despre existenţa episcopilor în acea vreme în
Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia - regiuni către creştinii cărora a fost trimisă epistola,
aici Apostolul referindu-se la lucrarea de cârmuire a fiecărei Biserici din satele şi oraşele acelor
părţi ale lumii de către preoţi ca păstori.
În primele trei veacuri, deci şi în perioada apostolică, parohia era condusă de episcop.
Preoţii, în consecinţă erau întru totul sub ascultarea acestuia. Canonul 31 apostolic opreşte pe
presbiter să ridice altar deosebit de episcopul său. Canonul 39 apostolic porunceşte ca preoţii şi
diaconii să nu facă nimic fără ştirea episcopului. Astfel, ei formau consiliul lui în întreagă
administraţie bisericească şi ajutau pe episcop în conducerea generală a Bisericii. Participau
activ împreună cu episcopul la instruirea catehumenilor. La vacantarea scaunului episcopal, ei se
îngrijeau de treburile bisericeşti, fiind obligaţi să dea socoteală capului comunităţii cum vedem
din scrisoarea presbiteriului roman către Ciprian. Tot ei pregăteau noua alegere a episcopului.
O dată cu organizarea parohiei ca unitate administrativă, autoritatea presbiterilor în ceea
ce priveşte păstorirea devine mai simţită, deorece începând cu jumătatea secolului al III-lea
serviciul divin public nu se mai săvârşea exclusiv la catedrală de către episcop înconjurat de
presbiteri şi diaconii lui datorită creşterii numărului de credincioşi şi înmulţirea comunităţilor,
care se ramificau din oraşul principal. Astfel prin mahalalele oraşelor şi în alte localităţi
dependente de oraşele de reşedinţă apar biserici pentru a fi mai accesibile credincioşilor care
locuiau la distanţe mari de catedrală.
III.2.4. Cerinţele la care trebuiau să răpundă candidaţii şi cei hirotoniţi61.

1. Neprihănit, bărbat al unei femei.
2. Avănd fii credincioşi, nu sub învinuire de desfrânare sau neascultători.
3. Neîngâmfat.
4. Nu grabnic la mânie, paşnic, nedeprins să bată.
61
Tit 1, 6- 9, Tim. 3, 2-4.
18
5. Nu dat la băutură, nepoftitor de câştig urât, neiubitor de argint.
6. Iubitor de străini.
7. Iubitor de bine, bine chivernisând casa lui.
8. Înţelept, drept, cuvios, cumpătat, ţinându-se de cuvântul cel drept al învăţăturii.
După o amănunţită cercetare a candidaţilor, pe care o făceau presbiterii şi diaconii
rezultatele ei erau trimise horepiscopilor şi aceştia le trimiteau episcopilor (Can. 89 a Sf. Vasile
cel Mare).
III.3. Sancţiuni62.
Sf. Ap. Pavel în I Tim. 5, 19-20 evidenţiază a 3-a categorie de preoţi, căzuţi în păcat,
îndeamnându-l pe Timotei să-i certe înaintea tuturor ca să aibă frică.
III.4. Concluzii.
1. După cum am văzut în Faptelele Apostolilor, presbiterii apar ca slujitori bisericeşti,
care aveau următoarele obligaţii:
a) Slujirea liturgică şi cea a rugăciunii.
b) Slujirea învăţăturii.
c) Păzirea dogmelor credinţei rânduite şi explicate de Sf. Apostoli.
2. Treapta prezbiterilor este deosebită de cea a episcopatului, fiind o treaptă mijlocie,
intermediară a ierarhiei nu independent conducătoare ca cea a episcopului dar nici numai
slujitoare ca cea a diaconilor deoarece:
a) Sfinţii Apostoli ”au hirotonit prezbiteri în fiecare biserică” 63.
b) Sfinţii Apostoli recomandă episcopilor ”să aşeze presbiteri în fiecare cetate”64.
c) Sf. Timotei primeşte recomandare de la Sf. Ap. Pavel ca preoţii să primească îndoita
cinstire, mai ales cei care se ostenesc în lucrarea de propovăduire, adică în misiune, putând să-i
sancţioneze prin cearta în faţa tuturor numai după o reclamaţie făcută de doi sau de trei martori
din Biserică65.
d) Sf. Ap. Pavel chema de la Efes la Milet pe preoţii Bisericii, numindu-i apoi în
cuvântare episcopi dorind să evidenţieze latura de păstorire a slujirii preoţeşti66.
3. Candidaţii la hirotonie în această treaptă trebuiau să aibă anumite calităţi67. Intrarea în
cler se făcea după o cercetare amănunţită.
62
Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955, pp. 43, 44.
63
Fapt. 14, 23.
64
Tit 1,5.
65
I Tim. 5, 17, 19.
66
Fapt. 20, 17.
67
Tit 1, 6- 9, Tim. 3, 2-4
19
4. Presbiterii luau parte la conducerea spirituală şi administrativă a Bisericii împreună
cu episcopul locului, având de la început un grad de autoritate conducătoare pe care o exercită
asupra credincioşilor şi slujitorilor inferiori din turma încredinţată lor.
5. O dată cu formarea parohiei ca entitate administrativă distinctă şi instituirea oficiului
de paroh pe la anul 250 d. Hr., autoritatea prezbiterilor asupra credincioşilor şi slujitorilor
inferiori creşte.
IV. Diaconii.
IV.1. Terminologie68.
Cuvântul διάκονος înseamnă slujitor. Verbul διάκονεὶν înseamnă slujire, fiind alcătuit
din prepoziţia διά şi verbul κονεϊν – un cuvânt vechi ionic cu semnificaţie literară: a fi organul
prin care se face o lucrare şi multă vreme a avut semnificaţia generală de a lucra în folosul
altuia, a ajuta, a sluji cuiva. Substantivul ἡ διακονία înseamnă slujire. Astfel, διάκονος din
vechime era numit:
1. Cel care purta de grijă de treburile casei, în general, ajutând pe stăpân.
2. Cel care îndeplinea anumite sarcini, spre exemplu, cu prilejul ospeţelor.
3. Purtătorul unei solii, trimisul cuiva, fiind alături de vestitori (ᾶγγελοι) şi crainici
(κήρσκες).
4. Slujitor al statului care îndeplinea un serviciu de seamă în folosul cetăţenilor.
5. Slujitor la templu alături de preoţi, preotese şi diaconiţe; slujitor al zeilor.
După cum se vede termenul diacon înseamna în lumea greacă păgână nu numai un
slujitor la un ospăţ, cum susţin protestanţii, ci şi slujitorul care împlinea o lucrare atât în folosul
semenilor cât şi pentru stat sau divinitate.
În Septuaginta termenii διακονία şi διάκονος se întâlnesc rar şi numai în sens profan în
Vechiul Tesatament:
1. I Mac. 9, 58 – διακονία – ajutoare sau daruri.
2. Est. 6, 3, 5. – οἱ ἐκ ηῆς διακονίας – cei din slujbă. Această expresie înlocuieşte în unele
manuscrise ale Septuagintei termenul διάκονοι – slujitori.
3. Prov. 10, 4 – διάκονος – slujitor. Est. 1, 10 – διάκονος – termen dat celor 7 eunuci ai regelui
Artaxerxes sau tuturor slujitorilor de la curtea lui (Est. 2, 2.).
Verbul διάκονεὶν nu există, noţiunea de a sluji fiind exprimată prin verbele δοσλεύειν –
îndatorile exercitate de o slugă şi prin verbele λαηρεύειν şi λειηοσργείν – slujire în legătură cu
practicile de cult.
68
20
În scrierile Noului Testament vedem că încă din epoca apostolică termenii διάκονεὶν,
διακονία şi διάκονος, pe lângă semnificaţia lor de a sluji, slujire şi slujitor în sens larg, ajung
să fie utilizaţi din ce în ce mai mult pentru a exprima noţiuni cu caracter religios.
Verbul διάκονεὶν în cărţile Noului Testament are următoarele sensuri:
1. Lucrare săvârşită în folosul altora (Mt. 8, 15; 25, 44; 27, 55; Mc., 1, 31; 15, 41; Lc, 4, 39; 8,
3; 10; 40; 12, 37; 17, 8; 22, 26, 27; In. 12, 2).
2. Acţiune de ajutorare a credincioşilor (Rom. 15, 25; II Cor. 8, 19-20; Evrei 6, 10).
3. Lucrarea îngerilor în raport cu Mântuitorul (Mt. 4, 11; Mc. 1, 13).
4. Lucrarea profeţilor (I Petru 1, 12).
5. Lucrarea Mântuitorului în lume (Mt. 20, 28; Mc. 10, 45).
6. Lucrarea credincioşilor în raport cu Mântuitorul (In. 12, 26).
7. Diferite feluri de lucrare a slujitorilor bisericeşti în funcţie de harul primit de fiecare (I Petru
4, 10-11):
a) Lucrarea Apostolilor (II Cor. 3, 3).
b) Lucrarea celor care-i ajutau (Fapt. 19, 22; II Tim. 1, 18; Filimon 13).
c) Lucrarea diaconilor (Fapt. 6, 2; I Tim. 3, 13).
Substantivul διακονία în cărţile Noului Testament are următoarele sensuri:
1. Împlinirea datoriei de ajutorare a fraţilor în lipsuri materiale ( Fapt. 11, 29; 12, 35; Rom. 15,
31; I Cor. 16, 15; II Cor. 8, 4; 9, 1, 12, 13).
2. Lucrarea spirituală pe care Biserica o săvârşeşte, prin slujitorii ei, pentru mântuirea
credincioşilor:
a) Lucrarea îngerilor pentru mântuirea credincioşilor (Evrei 1, 14).
b) Lucrarea Bisericii de împlinire a operei Mântuitorului de împăcare a omului căzut cu
Dumnezeu (II Cor. 5, 18 – slujirea împăcării).
c) Lucrarea Bisericii de zidire a trupului tainic a lui Hristos ( Efes. 4, 11).
d) Lucrarea slujitorilor bisericeşti în general:
- slujirea cuvântului ( Fapt. 6, 4).
- slujirea de a mărturisi Evanghelia harului lui Dumnezeu (Fapt. 20, 24).
e) Lucrarea slujitorilor bisericeşti în funcţie de harul primit de fiecare ( I Cor. 12, 5; Rom. 12,
7).
- apostolie (Fapt. 1, 17, 25; 21, 19; Rom. 11, 13; II Cor. 4, 1; 6, 3; 11, 8; I Tim. 1, 12; II Tim. 4,
11).
- alte slujiri ( II Tim. 4, 5; Col. 4, 17).
Substantivul διάκονος în cărţile Noului Testament are următoarele sensuri:
1. Slugă (Mt. 20, 13, 26; 13, 11; Mc. 9, 35; 10, 43; In. 2, 5, 9).
21
2. Slujitor al autorităţii de stat (Rom. 13, 4).
3. Slujitori ai lui Satan şi ai dreptăţii (II Cor. 11, 15).
4. Slujitorul păcatului (Gal. 2, 17).
5. Cel care împlineşte o slujire religioasă:
a) Slujitor al tăierii împrejur - Hristos (Rom. 15, 8).
b) Slujitor(i), diacon(i) – Apostolii şi cei dimpreună cu ei, care s-au ostenit în slujba
Bisericii (I Cor. 3, 5; I Tim. 4, 6):
- ai Noului Testament (II Cor. 3, 6).
- ai lui Dumnezeu (II Cor. 6, 4).
- ai lui Hristos ( I Cor. 11, 23).
- al Evangheliei – Pavel (Efes. 3, 7; Col. 1, 23).
- al Bisericii – Pavel (Col. 1, 25).
c) Unii membrii ai ierarhiei bisericeşti (Filip. 1, 1; I Tim. 3, 8, 12):
- Timotei (I Tes. 3, 2; Fapt. 19, 22).
- Erast (Fapt. 19, 22).
- Tihic (Efes. 6, 21; Col. 4, 7).
- Epafras (Col. I,7).
d) Diaconiţă – Febe (Rom. 16, 1).
După cum vedem, la început termenul de diacon în zorile perioadei apostolice avea o
folosire destul de largă însemnând, în general, un ostenitor care şi-a închinat viaţa operei de
mântuire a lumii. Încet-încet acest termen îşi restrânge sfera noţiunii sale denumind pe slujitorii
unei singure trepte a ierarhiei Bisericii, care ajutau pe preot sau pe episcop.
IV.2. Diaconul. Instituire, ipoteze cu privire la alegerea numărului de 7 în cazul hirotoniei

diaconilor pentru slujirea la mese, funcţii, cerinţe.
IV.2.1. Instituirea diaconilor69.

Instituirea se făcea după o atentă cercetare a vieţii candidatului. Viaţa neprihănită nu-l
facea automat membru al ierarhiei, ci îl arăta vrednic de a putea deveni slujitor al Bisericii.
Intrarea în treapta diaconiei se făcea prin hirotonie (punerea mâinilor şi rugăciune- Fapt. 6,6).
Nu există în cărţile Noului Testament ştiri despre hirotonia celor dintâi diaconi, cum se întâmplă
şi în cazul preoţilor şi a episcopilor. Cunoscuta pericopă de la Fapt. 6, 1-6, în care se
istoriseşte despre alegerea celor 7 diaconi, nu este de fapt relatarea hirotoniei primilor
diaconi din istoria Bisericii cum s-ar crede, ci este numai prima pomenire a hirotoniei întru
69
22
diacon. Argumentele pentru această afirmaţie reies din următoarele relaţii de cauzalitate care au
dus la săvârşirea acestei hirotonii:
Relaţia I.
1. Agapele, mesele dragostei, aveau loc în cadrul liturgic.
↓
2. Slujirea la ele avea caracter religios, neputând fi împlinită de simplii credincioşi.
↓
3. Această slujire trebuia săvârşită de către membrii ierarhiei (Apostoli în cazul de faţă), care
trebuiau să stăruiască ”în rugăciune şi în slujirea cuvântului (lucrarea de propovăduire)”.
↓
4. Slujitori la aceste agape au fost rânduiţi încă din primele zile ale Bisericii.
↓
5. Au fost rânduiţi pentru slujirea la aceste agape 7 bărbaţi ”încercaţi” (cercetaţi).
şi
Relaţia II.
1. Văduvele eleniştilor erau trecute cu vederea la aceste agape cultice (”la slujirea cea de toate
zilele70” , ”la slujirea evreilor71”).
↓
2. Eleniştii (evreii din diaspora vorbitori de greacă) cârtesc împotriva evreilor creştini.
↓
3. Existau deja diaconi hirotoniţi dintre evrei, care slujeau la agapele cultice.
↓
4. Hirotonia celor 7 diaconi (6 elenişti, 1(Nicolae) dintre păgâni).
Din toate acestea conchidem că la Ierusalim existau diaconi înainte de hirotonia celor 7.
Motivele pentru care Sf. Luca istoriseşte amănunţit hirotonia celor 7 sunt:
1. Arată cititorilor săi dintre păgâni că slujitorii nu erau aleşi numai dintre evrei.
2. Pregăteşte înţelegerea pericopei din Fapt. 6, 7 – 7, 60 în care se vorbeşte despre Sf. Ştefan.
IV.2.2. Ipotezele cu privire la opririea Apostolilor la numărul de 7 cu prilejul hirotoniei

diaconilor elenişti72.
1. Valoare simbolică a acestui număr în lumea ebraică73. Ipoteză apuseană.
70
Fapt. 6, 1.
71
Vezi condicele D (Bezae Cantabrigiensis, sec. VI) unde se găseşte această întregire a versetului 1.
72
23
2. Adunările de cârmuire a satelor şi a oraşelor erau alcătuite din 7 bărbaţi.
3. Paralelă cu septemviri epulones de la ospeţele romane.
4. Nevoile Bisericii din acele vremuri.
5. Ierusalimul era, probabil împărţit în 7 sectoare sau erau 7 case unde se adunau creştinii la
slujbă.
Oricum, după moartea lui Ştefan ei au rămas 6, niciodată slujind în sobor asemenea
Apostolilor. Fiind rânduiţi pentru nevoile credincioşilor numărul lor putea să scadă sau să
crească.
Totuşi, Biserica veche a fost influenţată de textul de la Fapt. 6, 1-6, pe alocuri existând 7
diaconi cum era la Roma spre sfârşitul sec. I, spre exemplu, lucru văzut în Liber Pontificalis.
După cum ne spune Eusebiu de Cezareea, această rânduială exista la Roma şi în veacul al III-lea.
După sec. IV-V numărul de diaconi a fost sporit după nevoi. În Biserica Răsăriteană canonul 15
al sinodului de la Neocezareea Pontului (315) decide numărul de 7 diaconi. Cu toate acestea
numărul diaconilor în marile oraşe din Răsărit era mai mare de şapte: la Alexandria (sec. IV)
peste 9, la Edesa (sec.V) 39, la Constantinopol (sec. VI) 100, 150 în secolul VII. De ce ? Pentru
că în prima parte acest canon se referă la diaconii care împlineau îndatoriri asemănătoare celor 7
din Fapte, adică la cei care se îngrijeau de suferinzi şi de cei în lipsuri. La Roma această
categorie de diaconi se numea regionari (după cele 7 sectoare bisericeşti). Diaconii care aveau
îndatoriri strict liturgice se numeau palatini.
Următoarea întrebare, care se pune este: În ce treaptă au fost hirotoniţi cei şapte în
condiţiile în care nu au fost numiţi diaconi în pericopa de la Fapt. 6, 1-6 ? Filip, spre exemplu, a
fost numit evanghelist de către Sf. Luca fiind unul dintre cei 7 (Fapt. 21, 8). Dar nu acesta a fost
numele celor 7 căci nu acesta a fost scopul (Slujirea la Sf. Taine) pentru care au fost hirotoniţi ci
pentru acela de a ajuta la agapele din cadrul cultului, după cum am văzut. Teofilact în prima
redactare a comentariului său la Fapte înclină să creadă că cei 7 au fost preoţi; Sf. Ioan
Hrisostom şovăie, spunând numai pentru care trebuinţă au fost hirotoniţi aceştia şi că această
slujire nu era nici a diaconilor nici a preoţilor; Ecumeniu îi numeşte diaconi dar cu îndatoriri
speciale – împărţirea hranei văduvelor şi orfanilor.
Răspunsul ni-l dă canonul 16 al Sinodului V-VI (01.09.691-31.08.692) care, printre altele,
a revăzut şi înterpretat canonul 15 al sinodului de la Neocezareea concluzionând că nu există nici
o contradicţie între rânduiala tradiţională a Bisericii şi hotărârea sinodului din 315, statornicind
pe temeiul cuvintelor lui Hrisostom că cei 7 diaconi au avut ca principală îndatorire purtarea de
grijă de cele de trebuinţă la agapele frăţeşti: „ Deci, potivit acestora, declarăm şi noi că acei
şapte diaconi amintiţi mai sus să nu fie socotiţi ca slujitori la Taine, ci că ei au fost cei cărora li
73
Fac. 21, 28; Ieşire 37, 23; Isaia 11, 2, etc.
24
s-a încredinţat purtarea de grijă la trebuinţa comună a celor ce se adunau atunci; aceştia s-au
făcut nouă pildă oarecum de râvnă şi dragoste faţă de cei lipsiţi”.
Astfel, vedem din cele expuse anterior că cei 7 nu fac parte dintr-o categorie deosebită de
cele 3 trepte ierarhice ci o categorie aparte în rândul diaconilor dobândind prin taina hirotoniei
puterea de a sluji ca ajutoare ale preoţilor şi episcopilor la săvârşirea întregii lucrări preoţeşti.
IV.2.3. Funcţiile diaconilor74.

1) Slujirea de sfinţire.
a) Slujirea la agapele din cadrul cultului divin public care aveau loc în biserică după cuminecare
fiind o continuare a ei75.
b) Împărţirea Sf. daruri la împărtăşire76. Duceau Sf. Taine acasă la credincioşi.
c) Slujirea şi la săvârşirea celorlalte taine77.
2) Slujirea de propovăduirea a Evangheliei78.
3) Slujirea de păstorire a credincioşilor.
- Purtarea de grijă faţă de cei în lipsuri şi suferinţe împărţind hrană celor nevoiaşi şi suferinzi mai
ales la mesele comune.
IV.2.3.1. Treapta diaconiei în Tradiţia Bisericii79.
Sfinţii părinţi, şi scriitorii bisericeşti cum ar fi Sf. Ignatie al Antiohiei, Sf. Ciprian al
Cartaginei, fer. Ieronim îi înfăţişează pe diaconi în toate epistolele sale ca a treia treaptă ierarhică
lângă preoţi şi episcopi:
1. Servitori ai Bisericii lui Dumnezeu ci nu ai mâncărurilor şi băuturilor:
a) Primeau darurile care veneau la biserică.
b) Pomeneau înaintea presbiterilor, la proscomidie, numele celor care aduceau darurile.
c) Menţineau ordinea şi anunţau poporului adunările religioase şi ordinea rugăciunilor în ele.
d) Înălţau rugăciuni din partea poporului, către Dumnezeu.
e) Citeau Sf. Evanghelie.
f) Instruiau catehumeni.
g) Asigurau destinaţia corectă a ajutoarelor, înscriind într-un registru numele săracilor care
meritau să fie ajutaţi. În concluzie, ajutau episcopii la administrarea şi repartizarea fondurilor.
74
75
Fapt. 2, 42, 46; I Cor. 19, 20.
76
Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955, p. 24, nota 1.
77
Fapt. 8, 32.
78
Fapt. 6, 10; 7, 2-63; 8, 5, etc.
79
Bărbulescu, Bucureşti, 1938, pp 107- 110.
25
h) Această culegere de informaţii despre cei care urmau să fie ajutaţi a făcut ca diaconii să fie
numiţi „urechea, ochiul, gura, inima şi sufletul episcopului”.
2. Trebuiau împreună cu episcopul şi preoţii respectaţi căci fără ei nu există Biserică.
3. Fără ei şi fără episcop nu trebuia a se face ceva.
4. Împreună cu episcopul slujeau la un singur altar.
IV.2.4. Cerinţele la care trebuiau să răspundă candidaţii şi cei hirotoniţi80.

1. Neprihănit, bărbat al unei femei.
2. Fii credincioşi, nu sub învinuire de desfrânare sau neascultători.
3. Neîngâmfat.
4. Nu grabnic la mânie, paşnic, nedeprins să bată.
5. Nu dat la băutură, nepoftitor de câştig urât, neiubitor de argint.
6. Iubitor de străini.
7. Iubitor de bine, bine chivernisând casa lui.
8. Înţelept, drept, cuvios, cumpătat, ţinându-se de cuvântul cel drept al învăţăturii.
9. Cucernici.
10. Nu vorbind în două feluri.
11. Păstrând taina credinţei în cuget curat.
12. Încercaţi şi apoi diaconiţi dacă se dovedesc a fi fără prihană.
IV.3. Diaconiţele81.
Începutul istoriei lor este socotit textul din Rom. 16, 1, în care se vorbeşte de diaconiţa
Febe prezentată ca διάκονος a Bisericii din Chenhreea. Ele, însă, sunt mult mai vechi în Biserică
deorece purtarea de grijă - διακονία – de cele trebuinciose traiului încă din timpul vieţii
Mântuitorului era săvârşită de multe femei cucernice: Maica Domnului, Maria lui Iacob, Maria
Magdalena, Ioana lui Huza, Salomeia, Suzana, Marta, împreună cu multe altele.
Acest termen διακονία se întâlneşte o singură dată în Evanghelii la Lc. 10, 40 unde se
spune că după intrarea Mântuitorului în casă Marta se zbătea cu multe treburi. De cele mai
murte ori această purtare de grijă este exprimată prin verbul διάκονεὶν (Mt. 8, 15; Mc. 1, 31; Lc.
4, 39: soacra lui Petru „slujea lui”; Mt. 27, 55). Este de înţeles că după numele dat lucrării,
aceste femei puteau fi numite diaconiţe - αἱ διάκονοι sau διακόνιζζαι. După învierea
Mântuitorului aceste femei rămân lângă Apostoli stăruind în fapte bune82 şi anume:
80
Tim. 3, 2-4, 8-10.
81
82
Fapt. 1, 14.
26
1. Purtând grijă de Apostoli şi de ceilalţi slujitori ai Bisericii cum a făcut Lidia, deschizându-şi
casa ei la Filipi pentru Pavel şi însoţitorii lui83.
2. Iau parte la lucrarea de propovăduire a Evangheliei cum făcea Priscila84. Acest lucru era
foarte important mai ales în ghinecee unde femeia antică era silită să-şi petreacă aproape toată
viaţa şi unde bărbaţii nu aveau acces. Astfel, diaconiţele ajutau la catehizarea şi botezul femeilor
sub îndrumarea ierarhiei.
3. Se îngrijesc de fraţii săraci, de bolnavi şi de orfani cum făceau Febe şi Tavita85.
4. Erau slujitoare ale Bisericii cum este prezentată Febe. Ajutoare ale diaconilor86.
În legătură cu faptul că Febe era slujitoare îndeplinind anumite sarcini în Biserica din
Chenhreea trebuie precizat faptul că ea nu a fost ridicată în treapta diaconiei prin hirotonie, prin
urmare, nu a făcut parte din ierarhia bisericescă. Din acest motiv Pavel, deşi o numeşte
διάκονος, nu cere credincioşilor de la Roma să o primească ca pe un slujitor bisericesc, ci ca pe
o creştină, „cum se cuvine sfinţilor” deorece foloseşte acest termen cu semnificaţia lui generală.
Prin comparţie se vede diferenţa între felul în care trebuie primită Febe „sora noastră” şi
Timotei (I Cor. 16, 10-11) sau Epafrodit ( Filip. 2, 29-30). Mai mult, în Vulgata termenul grecesc
διάκονος este tradus diferit şi anume: când se referă la diaconii propriu-zişi – ca diaconus, iar
când se referă la slujitorii bisericeşti în sens larg – ca minister. Când se referă la Febe nu
foloseşte nici măcar termenul de ministra ci „ Febe, sora noastră, care este în slujba Bisericii
din Chenhreea”. Astfel, διάκονος, când era folosit în înţelesul de slujitor în treapta de jos a
preoţiei, asemenea femei nu mai purtau acest nume. Ca dovadă pentru acest lucru Sf. Ap. Pavel,
când vorbeşte la I Tim. 3 despre însuşirile viitorilor preoţi, episcopi şi diaconi, în versetul 11
pomeneşte şi despre femeile, văduvele sau fecioarele care slujeau Biserica, dându- le aici numele
de γσναὶκες ci nu de διάκονοι ferindu-se, astfel, să numească cu acest cuvânt comun ca înţeles
cu numele dat treptei diaconiei din ierarhie pe aceste slujitoare într-un text unde sunt înşirate
cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească viitorii clerici tocmai ca să nu se creeze confuzii.
IV.4. Concluzii.
1. Diaconii, treapta de jos a ierarhiei, erau instituiţi prin hirotonie.
2. Slujirea lor, potrivit harului, era întreită: sfinţitoare, de propovăduire, de păstorire, dar ca
ajutore ale preoţilor şi episcopilor cum se vede din cărţile Noului Testament şi din Constituţiile
Apostolice (VIII, 28).
3. Numărul lor era stabilit în funcţie de nevoile Bisericii.
83
Fapt. 16, 15.
84
Rom. 16, 3.
85
Fapt. 9, 36.
86
Const. Apost. II, 26; III, 16; VIII, 28.
27
4. Cerinţele pentru candidaţi erau aceleaşi ca şi pentru episcopi şi preoţi.
5. Diaconiţele nu făceau parte din ierarhia bisericească.
V. Concluzii.
1. Ridicarea unui credincios în iearhia bisericescă s-a făcut în Biserica Ortodoxă întotdeuna prin
hirotonie.
a) Hirotonia preotului şi a diaconului era săvârşită de episcop.
b) Hirotonia episcopului se făcea numai de trei sau cel puţin doi episcopi.
2. Cei dintâi preoţi şi diaconi, cum este arătat în Noului Testament, erau hirotoniţi:
a) De către Apostolul care punea temeliile Bisericii dintr-o anumită localitate.
b) De către episcopul care păstorea Biserica din acea regiune.
3. Episcopii erau hirotoniţi de mai mulţi Apostoli (Petru, Iacob şi Ioan) cum a fost în cazul Sf.
Ap. Iacob, ruda Domnului, Sf. Simeon şi Timotei.
4. Treapta prezbiterilor este deosebită de cea a episcopatului, fiind o treaptă mijlocie,
intermediară a ierarhiei nu independent conducătoare ca cea a episcopului dar nici numai
slujitoare ca cea a diaconilor.
5. Presbiterii luau parte la conducerea spirituală şi administrativă a Bisericii împreună cu
episcopul locului, având de la început un grad de autoritate conducătoare pe care o exercită
asupra credincioşilor şi slujitorilor inferiori din turma încredinţată lor.
6. Slujirea diaconilor, potrivit harului, era întreită: sfinţitoare, de propovăduire, de păstorire, dar
ca ajutore ale preoţilor şi episcopilor cum se vede din cărţile Noului Testament şi din
Constituţiile Apostolice.
7. Numărul diaconilor era stabilit în funcţie de nevoile Bisericii.
8. Candidaţii la hirotonie în cele trei trepte ale ierarhiei precum şi cei deja hirotoniţi trebuiau să
aibă anumite calităţi: generale – de ordin moral, cerute şi minerilor şi speciale în raport cu harul
treptei.
9. Intrarea în cler se făcea după o cercetare amănunţită.
10. Diaconiţele nu făceau parte din ierarhia bisericească.
11. Diferiţi termeni comuni pentru slujitorii din trepte diferite nu schimbau cu nimic
caracteristicile treptei.
28
Bibliografie
1. Moisescu, profesor la Institutul Teologic din Bucureşti, Iustin, Ierarhia bisericească în epoca
apostolică, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955.
2. Soare, diacon, doctor în teologie, Gh. I. , Forma de conducere în Biserica creştină în primele
3 veacuri, Tipografia „Carpaţi”, P. Bărbulescu, Strada Academiei No. 2, Bucureşti, 1938.
29
Cuprins
Introducere………………………………………………………………………...2
I.Ierarhia biseicească în timpul sfinţilor Apostoli. Considerente generale........5
I.1.Precizare de termeni.............................................................................................5
I.2.Concluzii..............................................................................................................7
II.Episcopii................................................................................................................8
II.1Terminologie........................................................................................................8
II.2.Episcopatul. Instituire, funcţii, cerinţe şi prerogative.........................................9
II.3.Primii episcopi ai Bisericii................................................................................11
II.3.1.Sfântul Iacob..................................................................................................11
II.3.2.Sfântul Simeon...............................................................................................12
II.3.3.Sfântul Tit......................................................................................................12
II.3.4.Sfântul Timotei..............................................................................................13
II.4.Concluzii...........................................................................................................14
III.Prezbiterii.........................................................................................................14
III.1.Terminologie...................................................................................................14
III.2.Prezbiterul. Instituire, funcţii, cerinţe..............................................................16
III.2.1.Prezbiterul. Generalităţi................................................................................16
III.2.2.Instituirea prezbiterilor.................................................................................16
III.2.3.Funcţiile prezbiterilor...................................................................................17
III.2.4.Cerinţele la care trebuiau să răpundă candidaţii şi cei hirotoniţi.................18
III.3.Sancţiuni..........................................................................................................19
III.4.Concluzii..........................................................................................................19
IV.Diaconii.............................................................................................................20
IV.1.Terminologie...................................................................................................20
IV.2.Diaconul. Instituire, ipoteze cu privire la alegerea numărului de 7 în cazul
hirotoniei diaconilor pentru slujirea la mese, funcţii, cerinţe.................................22
IV.2.1.Instituirea diaconilor....................................................................................22
30
IV.2.2.Ipotezele cu privire la opririea Apostolilor la numărul de 7 cu prilejul
hirotoniei diaconilor elenişti...................................................................................23
IV.2.3.Funcţiile diaconilor......................................................................................25
IV.2.3.1.Treapta diaconiei în Tradiţia Bisericii.....................................................25
IV.2.4.Cerinţele la care trebuiau să răspundă candidaţii şi cei hirotoniţi...............26
IV.3.Diaconiţele.....................................................................................................26
IV.4.Concluzii........................................................................................................27
V.Concluzii............................................................................................................28
Bibliografie............................................................................................................29
Cuprins..................................................................................................................30
31

Ierarhia Bisericeasca in Epoca PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ierarhia Bisericeasca in Epoca PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

IV. ἀδελθοί este folosit în următorul sens:

II.2. Episcopatul. Instituire, funcţii, cerinţe şi prerogative.

II.3. Primii episcopi ai Bisericii.

II.3.2. Sfântul Simeon43.

II.3.3. Sfântul Tit44.

III.2.2. Instituirea prezbiterilor.

III.2.3. Funcţiile prezbiterilor.

1) Slujirea de sfinţire – acţiunea centrală a misiunii slujitorului din treapta a 2-a.

III.2.4. Cerinţele la care trebuiau să răpundă candidaţii şi cei hirotoniţi61.

IV.2. Diaconul. Instituire, ipoteze cu privire la alegerea numărului de 7 în cazul hirotoniei

IV.2.1. Instituirea diaconilor69.

IV.2.2. Ipotezele cu privire la opririea Apostolilor la numărul de 7 cu prilejul hirotoniei

IV.2.3. Funcţiile diaconilor74.

IV.2.4. Cerinţele la care trebuiau să răspundă candidaţii şi cei hirotoniţi80.

S-ar putea să vă placă și