''Toiagul Pastoriei'' este o piesa de rezistenta a lui Ion Druta, reconfirmind aplecarea

lui spre structurile baladesti si spre parabola moderna. Prozatorul s-a consacrat ulterior
unor specii de mai larga respiratie, dupa care a revenit iarasi la sugestivitatea nuvelei si a
nuveletei. Aparitia ''Toiagului...'' inseamna deci continuarea unui program artistic, a unor
referinţe afirmate anterior. Scrisă în 1984 şi publicată cîţiva ani mai tîrziu în ‘’Literatura si
arta’’, lucrarea a ramas fara ecoul critic meritat si e pacat, pentru ca s-au conturat in ea
citeva din ideile lui despre viata si om.
Citind “Toiagul Pastoriei”, raminem uluiti de simplitatea subiectului,cu toate
atributele ambiguitatii ; plin de cotituri imprevizibile, subiectul este totusi simplu-
continutul lucrarii ar putea incapea in citeva fraze: a fost o data un pastor care… Totusi,
reala avergula a textului si sensurile lui adevarate sunt mai largi si ar fi greu sa fie intelese
fara insistente si dezghiocari analitice.
Conflictul: omul si destinul; omul si timpul; omul si oamenii.
Subiectul: traseul unui destin. Subiectul are un bogat plan subtextual, cu implicari etice
adinci- in acest plan trebuie cautate sensurile.
Perioada: anii ’40; ’60; ’70; ’80.
Centrul de interes: destinul uman si problema lui; omul nedreptatit de soarta, de timp, de
semeni; neintelegerea umana; surzenia spirituala.
Toiagul are si el un sens, in buna masura, simbolic, fiind, in primul rind, o emblema a
ciobaniei. In mod obisnuit, toiagul este un bat lung si drept de care se serviste cineva la
mers sau pentru a se apara; este un fel de baston, simbol al unei demnitati, dar, mentiona
Lucian Blaga, “cuvintul toiag are alta sarcina mitica decit baston, care e desertat de orice
asemenea sarcina. Ciobanii isi sprijina si ei in toiag singuratatea si dorul. Protagonistul
nuvelei s-a sprijinit pe bunatate si credinta; pe omenire si putere launtrica. Toiagul fiind si
un sprijin tainic, un suport launtric, acest suport al Pastorului este dragostea de pamintul
natal, un legamint trainic, prezent pina la ultimul pilc de iarba. Este apoi acel multrabdator
“bine” care ilustreaza intelepciunea si puterea acestui om inofensiv, interiorizat care
seamana cu dealul sau, cu cimpurile, cu pamintul… Toiag mai inseamna luminarea
incolacita, care trebuie aprinsa timp de 40 de zile, presupunindu-se ca sufletul celui plecat
mai dainuie pe undeva pe-aproape.
Toiagul este, in sens figurat, un CREZ in care s-a sprijinit in vremi pastorul, un suport
spiritual. Departe de a fi neutru si perfect transparent, titlul acesta isi releva integra
semnificatie abia dupa ce am parcurs si am inteles subiectul. Titlul scrierii aminteste de
« Povara bunatatii noastre », de « Piept la piept » sau «Malul de piatra », fiind si el o
metafora ce vizeaza un anume mod de existenta, rezistenta omului in fata furtunilor si a
destinului.
In ‘’toiagul pastoriei’’ mai putin consemna desfasurarea narativa si poetica a baladei,
ritmul si frazarea, tonalitatea baladesca, dramatismul de balada atmosfera, starea de cintec-
plutire…
Subiectul nuvelei ” Toiagul pastoriei” ne duce cu actiunea in cadrul rustic, in vatra
satului, o vatra a fiintarii, matricei spirituala mioritica despre care vorbea Lucian Blaga.
Este si spatiu geografic, si abianta spirituala, si locus-ul ontologic al misterului, si lume
conventional-metaforica.
S-ar putea afirma ca “Toiagul Pastoriei” are un obiectiv, un univers dual. Pe de o parte,
este vocata o lume concreta, banal-realista- satul basarabian de dupa razboi, un cadru

1
aspru, care limiteaza, nedreptateste, reprezintind marasmul existentei imediate- absurde,
terne, pocive- o lume aproape de erou la nivelul perceptiei senzoriale. Dar- absurda cum
este-lumea aceasta e patria lui, a Pastorului. Pe de alta parte, se configureaza, o lume
imaginara- cea a visului, a posibilui,- un departe salvator, orizontul deschis spre lumina,
traducind nostalgia dupa un tinut visat, frumos, cald. E nostalgia paradisului, un “dincolo”
mistic care ispiteste. De aici impresia de plutire incerta, de visare, de suspas existential. In
consecinta si figuratiile spatiale capata alte conturi.
Filonul epic nu este prea bogat, desi subiectul cuprinde o intreaga viata de om. Dar
autorul nu amanunteste relatarea,nu evoca actiuni concrete si intilplari cotidiene:el
incifreaza compartimente,atitudini si situatii cu un mare grad de ganeralitate si relateaza nu
intimplarea unui personaj concret,ci ale unui personaj “arhetipal”.
In “Toiagul pastoriei” este evocat tocmai acest “suflet de tip pastoral”, motiv din care sint
atit de vizibile nuantele baladesti la care ne-am referit. Pastorul intruchipeaza mentalitatea
unui om al naturii, produs al unei civilizatii de tip pastoral, in care Calinescu vedea un
semn al vechimii unui popor.
Subiectul evolueaza o buna masura dupa logica alegoriei: episoadele articulate simbolic
si alegoric in subtext sensuri mai adinci,iar in modul de a inbina realul concret cu
suprarealitatea imaginata, fictiva autorul afla o cheie subtila de incifrare a sensurilor si de
largire al lor.
“Toiagul Pastoriei” este o nuveleta condensata, cu evidente trasaturi de balada, de
parabola,si de elegie.
“Si n-avea oi”, asa incepe lucrarea (in balada populara oile au ramas fara cioban, pe cind
la Druta – ciobanul a ramas fara oi). Cu atit mai dureroasa este constatarea ca a fost
invidiat,urmarit,nedreptatit doar pentru presupusele turme. De fapt le avea in amintire si
imaginatie, turmele acestea. Pastorul a pus in bataie acelorasi pericole, care sunt invidia,
lacomia, rea-vointa…
In “Toiagul Pastoriei” nu se realizeaza o intoarcere prea adinca in timp, dar povestea
pilduitoare a pastorului mioritic este dispersata in nucleul narativ al nuvelei, fapt care ne
permite sa vorbim si noi despre originalitate. Sint folosite modalitatea folclorica a spunerii
in pilde – istorii, textualzarea sensului de a fi si a ramine. Indeletniciri pastoresti, lexic
mioritic, sentimental apartinentei la un spatiu si un spirit autohton, nedefinita si incerta
existenta a unei lumi prinse in citeva semne, o substanta ideatica de tip folcloric – si
acestea apropie nuvela de balada.
Conflictul mioritic (dintre pastori) lipseste, dar conotatia transgresiva a relatiilor
pastorului cu satul substituie acest conflict; cadrul insusi e conflictual = lupta pentru
supravietuire. Lipseste si gestul testamentar din “Miorita”, dar pastorul si-a dorit toata viata
lui intre /linga cei dragi – casa / stina, fluier, foc, aer, iarba; toata viata lui a fost o
indrumare a limitei, viata insasi fiind o forma de testament, de inscriere a dorintei
individului. Axa subiectului sa putut observa, o constituie traseul existential, drumul –
odisee, viata care este o cursa cu obstacole, o rezistenta indirjita in fata agresiunii
demonice a timpului, a destinului, a mortii.
Avind in obiectiv traiestoria punctuala a unui destin, subiectul se dezvolta dupa un
scenariu arhetipal: omul si lumea. Lumea il invinge (prin insensibilitate si indiferente), dar
si omul triumfa “cu moarte pre moarte calcind”. Spatiul si atmosfera baladesca sint
respectate deci pina la pragul ultim al pastorului, moartea lui fiind proiectata in afara unui

2
orizont motivational concret (cind, cum, de ce?). Finalul acesta, important pentru
deslusirea semnificatiilor operei, aduce un panteism cu nuante romantice si releva
imaginatia mistica a povestitorului: se vehiculeaza o sugestie vazind osmoza mioritica,
contopirea cu cosmosul, dainuirea.
Moartea un face decit sa disocieze inmanunchierea fortelor vitale intr-o organizare
individualizata, intr-o convergenta unitara, adica in individualitate, liberind anonim,
divergent si fara coeziune ceea ce era mai inainte ordonat si in echilibru. Prin moarte se
termina ciclul individualitatii organice, care se incheie definitiv; lantul transformarilor
energetice si continua insa la nesfirsit in alte cadre, inaintea ciclurilor de evolutie. Pastorul
poate “dainui in cosmos”, floare fiind, mugur si radacina, pilc de iarba…
“Locul acela sfint unde fusese pina mai nu demult mormintul singuraticului de la marginea
cimitirului (…) acum statea de jur imprejur acoperit cu o patura de iarba deasa, iarba
marunta, iarba frumoasa ca matasa ”.
Ingropat “aici, pe aproape”, in locul ultim al solitudinii sale, pastorul isi continua post-
existenta in simbolicul pilc de iarba, realizindu-se astfel legamintul nuptial cu un “dincolo”
mistic, cu metafizicul, acea osmoza mioritica la care ne-am referit. Pilcul simbolic de iarba
vine si ca o replica la indiferenta imorala a satului. In plan etic individual este aici superior
colectivitatii.
In contextul eroilor drutieni, pastorul se distinge, in primul rind, prin faptul ca ne trimite la
o sursa arhetipala. Etern repetitiv, arhetipalul cuprinde niste particularitati care ramin
indiferent de circumstantele social-istorice concrete. Pastorul este un apostol al tolerantei,
ingaduintei si iubirii pentru aproapele, este capacitatea de a ramine neclintit in fata vietii si
a destinului. Este un arhetip al pastorului.
Toate dramele păstorului au fost o punere la încercare (a creaţiei a credinţei, a puterii
lăuntrice); sub raport moral el rămîne virtutea incoruptibilă. Totodată este o întrupare a
unei vinovăţii publice (a ficăruia pentru toţi şi a tuturor pentru toate). Bunăvoinţa
ingenuitatea, tăria interioară a celui care ştie să înţeleagă şi să ierte, milosîrdia
creştinească, el reprezintă un temparament, un invers afect, un anumit tip de moralitate. Nu
ştie ce-i pornirea răutăcioasă. Blînd şi mărinimos, inzestrat din belşugcu comprehensiune,
dar şi cu tărie lăuntrică, el se întrudeşte cu tipurile sadoveniene, fiind-ca şi acestea-plin de
condoare şi căldură, înduioşătorprin capacitatea de a trece peste obodie neînţelege şi
ranchiune. Personajul lui Ion Druţă a suferit şi el „asprimele cerului şi pămîntului”, are şi el
ceva din „tărie de rob” şi din ingenuitatea primordială. El crede statornic în puterea de
rezistenţă a binelui, urmăreşte spectacolul lumii ca o privire inocentă şi iertătoare... Îl
caracterizează credinţa sinceră şi neştirbită în oameni, blîndeţea şi bunătatea...
Itirinerariul lui este o viaţă în care a trecut cu demnitate aîntre Scilia şi Caribda, între
limitele (limitările) unei lumi nedrepte, pe care însă o iartă şi o suportă.
În plan general păstorul este omul între oameni. În plan social este un ţăran moldovean,
pe care teroarea istoriei a încercat să-l desfiinţeze prin surghiun siberian. În plan psihologic
este însinguratul, romanticul interiozat, taciturn, inadaptat. În sens religios este omul
credinţei creştine care le suuportă poe toate cu înţelepciune şi stoicism, e ascetul biblic de
tip arhaic. „Dar a-l considera doar sub acest aspect, defeinţă primară, a orizontului
partriarhal, ar însemna să îngustăm percepţia,neîngăduit, la detalii de suprafaţă,
-menţionază Anton Cosma într-un studiu despre romanul contemporan. –Pentru
personajullui Ion Drtuţă este însă esenţial tocmai substartul sufletes, imperioritatea cea mai

3
ascunsă numai rareori şiinsuficient luminată în raza conştiinţei lucide.” Păstorul este o
condensare emblematică de virtuţi. Păstorul e un taciturd: „se mai zicea că e mul prea
zgîrcit la vorbă şi atunci cînd nu vrea el, nu poţi scoate cu cleştele vorba dintr-însul. Şi se
mirau sătenii-pentru ce o fi adunat el acolo în sufletul lui cuvînt la cuvînt, glumă la glumă,
ce are el de gînd să facă cu dînsele la bătrîneţe?”. Muţenia carpatină a omului şi a
peisajului este un motiv pe care îl întîlnim adesea la Ion Druţă.
În „Toiagul păstoriei” elementele sunt aceleaşi (agresatul şi păstorul), universul se
constituie după simetriile lui, natura fiind pentru eroii săi şi o substanţă vitală, care
hrăneşte, ocroteşte, dar şi ceva mai mult. Acolo, pe deal, păstorul există fizic-imaginar, el
există în altă lume! O lume cu mioare, cu pasiune, cu poteci de munte, cu pravile eterne...
Păstorul este un romantic, un visător care trăieşte amintiri despre o turmă de altă dată
(reală sau visată), despre locuri şi timpuri pe care le recheamă în memorie. Romanticul se
lasă legănat de reveria vaporoasă, uneori confuză, fără obiect, şi contururi precise, reverie
în timpul căreia conştiinţa se lasă invadată de glasurile naturii ambiante sau de fluxul
memoriei.
Bucuria Păstorului e bucuria unui ţăran care trăieşte armonia şi plinătaea naturii
strălucirea şi profunzimile ei, dar e şi bucuria artistului! El păstrează gîndul că o dată şi o
dată, de peste munte, va porni iară cu turma pe poteci, tot aşa cum Ruta visează să mai
vadă o dată fîlfîind deasupra satului aripa de cucor... Timpul îl vămuieşte pe păstorului; îl
gîrboveşte nu numai fizic, ci şi –parţial- lăuntric. Drumul prin viaţă al păstorului, mai mult
sugerat, de cît urmărit în concreteţia s, este destinul unui om dintr-un tipm anume- anii 30'-
60', cu neguri şi înseninări, cu drumurile forţate spre Siberia şi înapoi, cu excesele lui:
timpul vitreg l-a lipsit de turmă (la propriu şi la figurat), timpul a adus înstrăinarea dintre
om şi om, dintre om şi sat. Iar din toate se configurează nu numai timpul eroilor, ci şi
semne din biografia morală a epocii. „Crestul pe lîngă stînă sub pupola albastră a cerului,
de dimineaţă pînă sara, de cu primăvară pînă toamna tîrziu, an cu an o fi ajuns singur cu
mintea lui la cel mare adevăr ca nimic nu e veşnic pe lume-toate sunt trecătoare”.Se trece
cu păstorul. Şi n-ar fi atît de dureroasă trecerea aceasta dacă n-am simţi fiorul rece al
singurătăţii. Păsatorul e singur. Cuvintele „singur”, „singuratic” „singurătate” se întîlnesc
în puţinele pagini ale lucrării mai bine de zece ori, în forme şi contexte diferite, de la
sublinierea faptului că „o fi ajuns singur cu mintea lui la acel adevăr” şi „a ţinut morţiş să
le facă pe toate singur cu mîna lui” pînă la a mi se spune: „Ca toţi ciobanii coborîţi din
singurătatea dealurilor, chiar şi atunci cînd es pomenea în mijlocul mulţii, rămînea oare
cum sub ocrotirea propriei singurătăţi”. „Nu avea nevastă, nu avea copii. Şi n-ar fi putut să-
i aibă, pentru că păstorul nu e atît o îndeletnicire, cît o vacaţie, un destin, o cruce pentru
toată viaţa şi cel care a luat toiagul, îndemnînd turma în urma lui, nu va mai putea nici el
fără turmă, nici turma fără el ”. Subiect singurătatea –destin, acceptată în mod conştient
retragerea voluntară, conştienţă a omuli care, deşi, participă la bucutiile şi necazurile
aproapelui, rămîne totuşi oarecum izolat, suportînd resemnat, consecinţele acestei izolări.
Apare (ce e drept, camuflat, sugerat, subînţeles) motivil vinei- sentimentul cuplei şi
infuzeză treptat, astfel încît la sfîrşitul lecturii trăim şi noi durerea pentru destinele umane
nerealizate. „Toiagul păstoriei” amărăciunea, tensiunea dramatică sporeşte spre final,
autorul reprezentînd însă o risipire dramatică, lipsa punţilor de comunicare afectivă între El
şi Celălalt. Am aşteptat finalul ca pe împlinirea unui act de dreptate; actul nu s-a produs –
autorul a voit să ne demonstreze pînă la sfîrşit imoralitatea indiferenţei. În final se face

4
simţit un fel de fatalism sirdinzat, atmosfera capătă un gust de resemnare, vibrează în
subtext tema aspitaţiilor zadarnice...
Încă un motiv druţian, la care ne-am referit cu un alt prilej: Focul. În faţa focului
vibrează rugi li dorinţe nespuse, atunci se naşte cîntecul, mirosin şi el a flacără, a veşnicie;
cîntecul care răscoleşte orizonturile, coboară în vale, îmbrăţişînd rădăcinile satelor, troenite
de vreme, topindu-se în existenţa lor şi, poate, îmblînzindu-le destinul. Căci dăinuie în
doinele Păstorului pămîntul, cerul, anotimpurile, păsările. Şi fireşte, turmele. Căci era un
foc sub cerul curat, cu măturături de prin ogradă, ca la stînă... „Cînd umbrele amurgului
ajungeau pînă la picioarele lui, îl găseau şezind în pilrostrii, lîngă cele trei petroaie calde,
cu fluierul la gură, şi, ca să-i mai treacă din urît, cum fac, de obicei, ciobanii, depăna acolo
cîte-o zdreanţă de cîntec...”. Omului îi plăcea să-şi trăiască viaţa aşa cum i-o cere inima şi
aceste popasuri lîngă foc erau, defapt, nişte gesturi ale sufletului. Pentru păstor casa este un
spaţiu al statorniciei şi purităţii, al sguranţei şiu al retragerii în intimitate. În „toiagul
păstoriei”, forţele „adverse” sunt opuse mai puţin ostentativ, dar ele există şi se
configurează suficient de limpede. Nu sunt ciocniri violente, dar...însă o permanenţă
tematică din proza lui Ion Druţă ar fi această confruntare:legea- fără-de legea (legile
pămîntului, legile credinţei şi ale omeniei, tradiţia ş.a). „toiagul păstoriei” este aşa dar un
poem filozofic şi parabolic un fel de mit invidual construit înlăuntrul unui cunoscut mit
naţional: o uşoară aură de semifantastic (fantasticul baladesc) înconjurîndu-i şi pe eroi, şi
acţiunea-pînă la pulverizarea contururilor concrete. Subiectul cuprinde mai multe episoade
la graniţa realului cu ficţiunea, a trăirii imediate şi a imaginarului. Lutul ca simbol al
fertilităţii telurice, dealul-înălţarea spirituală, casa- lăcaş, iarba semnificînd permanenţa,
neuitarea, dăinuirea-toate sunt simboluri care transcriu acelaşi sentiment al contopirii
fascinante cu elemntele, sentiment pe care ni-l transmite poezia populară.

Pastorul. Un om ciudat la prima vedere, prin felul de a fi al caruia scriitorul a exprimat o

seama de adevaruri crunte referitoare la noi si la istoria noastra. Era nalt si zdravan cat un
munte, caci de acolo, de la munte, o fi coborat neamul lor pentru a se capatui pe dealurile
noastre. Era tacut, trist... Masurat la umblet, masurat la catatura, masurat in toate pornirile
sale... . Nimeni n-a zarit in ograda lui oi, nu l-a vazut sa manance branza, si totusi il
credeau bogatas, chiabur, in listele in care oamenii puterii notau averile
Pastorului vecinii au introdus atatea oi, incat bietul lor consatean s-a pomenit dator statului
cu lana, branza si pielicele.
Ar fi putut Pastorul sa le spuna oamenilor, inclusiv func tionarilor cu recensamantul
averilor, ca n-are oi, ca nici nu le-a avut vreodata?
In realitate asa ar fi procedat oricine, in nuvela personajul e acela care la orice intrebare
raspunde cu un singur cuvant: Bine

El este acela care-i incearca de minte si pe consateni, si pe oame nii puterii: nevazand oaie
la casa lui, vor indrazni oare sa-l con sidere bogatas? Oamenii au indraznit. Vor indrazni
sa-l deporteze ca pe un contra ? Au indraznit si l-au deportat. A venit timpul reabilitarilor si
a fost reabilitat. Apoi a fost barfit din nou, acum ca o fi adus aur de pe unde fusese
deportat.
Ion Druta a explorat aici cateva situatii absurde, intemeiate pe zvonuri si presupuneri, fara
sa-si puna personajul sa se injosea sca demonstrand la stanga si la dreapta ca n-are oi si ca
a fost calomniat. Si ne-a aratat ce fel de oameni suntem noi atunci cand numai in vorbe ne
5
numim frati, surori, oameni de acelasi neam etc. Ne-a aratat cat loc ramane in viata noastra
pentru barfeli, pentru tradari, pentru o totala lipsa de omenie.
Concluzii cu atat mai justificate si mai dureroase, cu cat
Pastorul a fost un om de mare omenie, unul care n-a facut nimanui nici un rau, ci
dimpotriva a lecuit oile pe care i le aduceau satenii, i-a ajutat pe acestia cu sfaturi bune, a
pastrat cantece batranesti.
Nuvela Toiagul pastoriei este o inversare a genialei idei mi oritice. O inversare pe cat de
neasteptata, pe atat de fireasca
(Grigore Vieru). Nu oile raman fara pastor, ci pastorul ramane fara oi. Acelasi confrate de
breasla a facut observatia surprin zatoare ca Pastorul urca pe deal... pentru a vedea mai clar
si mai profund dramele care se intampla in vale , urmata de o concluzie care merita toata
atentia: Pastorul reconstruieste, pe de o parte, secventele dramatice din viata poporului. Pe
de alta, el construieste prin Cantec misterul protector, misterul miscand idei. Gasim in viata
pastorului doua pozitii active superioare, prin care el devine un personaj national .
Nuvela este o parabola sugestiva, din al carei final intelegem ideea daruirii de sine a
Pastorului, de vreme ce el si dupa moarte bucura ochiul consatenilor si ii imbie pe unicul
covoras de iarba verde, asternut intr-o primavara devreme in cimitirul de la margi nea
satului. Or, mai ales finalul adevereste caracterul preponderent semanatorist al lucrarii, ca
si acceptarea de catre personaj a des tinului harazit.
Prin operele sale de rezistenta scriitorul se implica in istoria zbuciumata a oamenilor
acestui pamant si ramane alaturi de toti acei care pe-a lor spinare tara tin (Alexei
Mateevici).

În realitate, păstorul lui Druţă este o copie fidelă a oierului din Mioriţa, la fel de pasiv şi
cuminte. El crede în viaţa de apoi şi ignoră vicisitudinile vieţii de aici (deportarea în
Siberia, ostilitatea oamenilor). Contextul este, bineînţeles, altul, de unde şi absenţa oilor.
Iată de ce ciobanul lui Druţă visează la cadrul pastoral originar. Spre deosebire de ciobanul
mioritic, protagonistul nuvelei Toiagul păstoriei este foarte singuratic, nu are nici o mioară
care să-i furnizeze informaţii, măicuţa lipseşte şi ea. Criticii interriverani sunt de părere că
Druţă ne descrie aici un univers terifiant/kafkian, în care individul suprimat de diabolicul
sistem social rezistă prin recuperarea "izvoarelor" mioritice. Or, personajele lui Kafka
caută (cu înfrigurare) soluţii şi nu le găsesc, pe când cele ale lui Druţă le au oricând la
îndemână. Ciobanul din Toiagul păstoriei se simte în siguranţă, ca şi ciobanul din Mioriţa,
pentru că are în buzunar "soluţia" metafizică, el crede în perpetuarea vieţii. Dacă există
însă soluţia, înseamnă că şi rezistenţa ciobanului nu mai e tragică, iar universul "plămădit"
de Druţă nu este câtuşi de puţin înfricoşător. Iată de ce ciobanului "nu-i plăcea groaza; nici
să fie cuprins de groază, nici să vâre groaza în alţii nu-i plăcea..." Şi, bineînţeles, el nici nu
este îngrozit: "Era tăcut... iar când totuşi scotea o vorbă, glasul îi era sonor, senin, cu
unduiri de glume adunate de prin cântece vechi". În cel mai bun caz, Toiagul păstoriei este
o pastişă a Mioriţei care ne îndeamnă să fim pasivi în plan social-politic, de parcă viaţa de
aici şi acum nu are importanţă, să fim mioritici într-o lume care nu este (doar) mioritică.
Nu mă miră faptul că şi acest cioban este idealizat, că el se vrea păstrător al tradiţiei şi în
acelaşi timp ignoră cu seninătate toate inconvenientele de provenienţă socială.

Avem de-a face cu o cacealma. "Las că-i bine" este o găselniţă care convine atât
6
sămănătoriştilor, cât şi fosilelor realismului socialist. Creând aceste personaje resemnate /
senine / evlavioase, preocupate de creşterea animalelor şi cultivarea pământului, Druţă a
reuşit să "recruteze" adepţi în două tabere inamice. Din "hăţişurile" sămănătoriste ţăranii
smeriţi ai lui Druţă par "patrioţi" ai satului şi "paznici" ai "specificului naţional", pe când
de pe "baricadele" realismului socialist ei sunt văzuţi ca nişte aborigeni năstruşnici, dar
loiali puterii sovietice. Druţă a profitat din plin de pe urma acestor personaje "enigmatice",
ambigue. "Aşa e viaţa" înseamnă pentru sămănătorişti o "condensare" a filosofiei
strămoşilor, iar pentru "mastodonţii" realismului socialist – acceptarea ideologiei sovietice.
Ţăranii lui Druţă parcă nu participă la edificarea socialismului, dar parcă nici nu i se
împotrivesc. Nu întâmplător Druţă este astăzi scriitor canonic nu numai la Chişinău, ci şi în
"rezervaţia" comunistă din stânga Nistrului. La Chişinău Onache Cărăbuş e considerat
martir al neamului moldovenesc sau românesc (în funcţie de cultura şi opţiunea politică ale
cititorilor), iar la Tiraspol – internaţionalist, prieten al poporului rus / sovietic, un "urmaş"
destoinic al personajelor lui Ion Canna. Spunea Druţă, nu mai ţin minte unde, că
"pământul, istoria şi limba sunt, în esenţă, cei trei stâlpi pe care se ţine neamul". Adevărul
este că pământul lui Druţă se termină la Prut, limba în care scrie prozatorul de la Moscova
este moldovenească, iar istoria noastră, aşa cum ne-o repovesteşte acesta, este "făurită" de
Potiomkin (vezi romanul Biserica albă (1981,1987). După ce analizează cu "acribie" opera
lui Druţă de după 1960, N. Bileţchi trage concluzia că aceasta "mai conţine un suport tot
atât de temeinic ca şi cele trei - religia" (11). Aşa o fi fiind, numai că religia la Druţă e
subordonată panslavismului, redusă la banalul "aşa e viaţa". De aceea, supoziţia lui Mihai
Cimpoi din volumul Mărul de aur (1998), aceea că "şansa basarabenilor de a intra în
Europa ar putea fi sacrul şi eticul lui Druţă", mi se pare de-a dreptul ciudată. Bănuiesc că
între timp şi-a revizuit-o el însuşi. S-o spunem tranşant: Druţă e un scriitor minor, un "idol"
şmecher ale cărui picioare de lut sunt înfipte în două "parcele" literare anacronice. Cu
"sacrul şi eticul" lui Druţă poţi intra doar în Transnistria lui Igor Smirnov, în nici un caz în
Europa.