2.

METODA ELEMENTELOR FINITE – CONCEPTE FUNDAMENTALE –

SCURTĂ RECAPITULARE. EFICIENłA MODELĂRII CU ELEMENTE
FINITE

Simplitatea conceptelor de bază ale metodei elementelor finite (MEF) este unul dintre avantajele
importanate ale acesteia. ImportanŃa însuşirii şi a înŃelegerii corecte a acestora rezultă din faptul că
aceste concepte includ anumite ipoteze, simplificări şi generalizări a căror ignorare poate duce la erori
grave în modelarea şi analiza cu elemente finite (FEA). Se prezintă, în continuare, cele mai importante
dintre conceptele de bază ale MEF.

Structura
Pentru a avea o eficienŃă cât mai ridicată, în FEA se utilizează un concept de structură mai general
şi mai simplu decât în mod obişnuit. Uzual în FEA prin structură (de rezistenŃă) se înŃelege un
ansamblu de bare, plăci, învelişuri şi volume (solide). De exemplu , o structură poate fi batiul unui
strung paralel, trenul de aterizare al unui avion, braŃul unei balanŃe, carcasa unui reactor nuclear,
corpul unui submarin, o reŃea de conducte etc.
Definită astfel, noŃiunea de structură implică acceptarea ipotezei secŃiunii plane, a lui Bernoulli,
pentru bare şi a ipotezei normalei rectilinii, a lui Kirchhoff, pentru plăci şi învelişuri. Acceptarea
acestor ipoteze face posibilă, în MEF şi FEA – pentru bare şi plăci - înlocuirea forŃelor exterioare reale
prin rezultantele interne – eforturile N, T, M – cu care sunt static echivalente, ceea ce nu este permis în
teoria elasticităŃii. În analiza structurilor se poate deci introduce conceptul de forŃă concentrată, fără ca
prin aceasta să se producă câmpuri de tensiuni, deformaŃii şi (sau) deplasări cu singularităŃi, aşa cum se
întâmplă în teoria elasticităŃii, când aplicarea unei forŃe concentrate într-un punct al semispaŃiului
elastic (problema lui Boussinesq) duce la producerea unor tensiuni şi deplasări infinite în punctul
respectiv. De asemenea, conceptul sau noŃiunea de structură, definită ca mai sus permite stabilirea
teoremelor deplasării unitate şi a forŃei unitate – ale lui Maxwell – precum şi a teoremelor lui
Castigliano, care au un înŃeles clar în rezistenŃa materialelor şi în teoria structurilor, dar nu şi în teoria
elasticităŃii.

Modelul de calcul

Pentru a putea efectua o analiză cu elemente finite a unei structuri, demersul hotărâtor care trebuie
întreprins este elaborarea modelului de calcul al structurii respective. Toate aspectele privind acest
proces se prezintă în detaliu într-un paragraf separat, datorită importanŃei subiectului.
Modelele MEF sunt modele matematice aproximative ale structurii care urmează să fie analizată.
Pentru trecerea de la structura reală la modelul ei de calcul nu există algoritmi şi metode generale
care să asigure elaborarea unui model unic, care să aproximeze, cu o eroare prestabilită, cunoscută,
structura care urmează să se aproximeze. În general este posibil ca pentru o structură să se elaboreze
mai multe modele, toate corecte dar cu performanŃe diferite. Modelul pentru calculul de rezistenŃă al
unei structuri se elaborează pe baza intuiŃiei, imaginaŃiei şi experienŃei anterioare a celui care face
modelarea. Modelul trebuie să sintetizeze eficient toate informaŃiile disponibile referitoare la structura
respectivă.
Elaborarea unui model de calcul corect şi eficient depinde de anumiŃi factori şi trebuie să
îndeplinească anumite condiŃii. Toate aceste aspecte se prezintă detaliat în cadrul capitolului 7 .
 Discretizarea
Modelul de calcul al structurii care urmează să fie supusă analizei cu elemente finite, în cazul
general, este format din linii, care sunt axele barelor structurii, din suprafeŃe plane şi curbe, care sunt
suprafeŃele mediane ale plăcilor componenete ale structurii şi volume, care sunt corpurile masive ale
structurii. În această etapă a elaborării, modelulul este un continuu, cu o infinitate de puncte, ca şi
structura dată. Discretizarea este demersul fundamental cerut de MEF şi constă în trecerea de la
structura continuă (cu o infinitate de puncte) la un model discret, cu un număr finit de puncte (noduri).
Această operaŃie se face “acoperind” modelul cu o reŃea de dicretizare şi se justifică prin aceea că din
punct de vedere practic, ingineresc, sunt suficiente informaŃiile privind structura (ca de exemplu,
cunoaşterea valorilor deplasărilor şi ale tensiunilor) într-un număr oarecare de puncte ale modelului,
numărul acestora putând fi oricât de mare.
Metoda elementelor finite, în mod obişnuit, defineşte necunoscutele (deplasări sau eforturi) în
punctele modelului şi calculează valorile lor în aceste puncte. În aceste condiŃii, rezultă că dicretizarea
trebuie făcută astfel încât să se definească un număr suficient de mare de puncte în zonele de interes,
pentru ca aproximarea geometriei structurii, a condiŃiilor de rezemare şi a condiŃiilor de încărcare să fie
satisfăcătoare pentru scopul urmărit de FEA. Din cele menŃionate rezultă importanŃa deosebită a
modului cum se face dicretizarea modelului, motiv pentru care toate detaliile procesului de discretizare
se prezintă cadrul unui capitol special, care este capitolul 6.

Nodul
Punctele definite prin reŃeua de dicretizare se numesc noduri. În noduri se definesc necunoscutele
nodale primare, ale căror valori sunt rezultatele FEA. Necunoscutele asociate nodurilor pot fi
deplasările, caz în care MEF se numeşte model deplasare, sau eforturile, când MEF se numeşte model
echilibru. Relativ rar se foloseşte şi modelul mixt. Pentru modelul deplasare se admite că forma
deformată a structurii, ca urmare a unei solicitări oarecare, este definită de deplasările tuturor nodurilor
în raport cu reŃeaua nodurilor înainte de deformare, fiecare nod putând avea maximum şase
componente ale deplasării, denumite deplasări nodale, în raport cu un reper global (la care este
raportată structura în ansamblu): trei componente u, v, w ale deplasării liniare şi trei rotiri ϕx, ϕ y, ϕz.
Componentelor nenule ale deplasărilor pe care le poate avea un nod al modelului structurii în procesul
de deformaŃie li se asociază un versor denumit grad de libertate geometrică – DOF al nodului, care are
valoarea DOF=0, dacă pe direcŃia respectivă componenta deplasării este nulă sau cunoscută şi valoarea
DOF=1, dacă deplasarea este necunoscută. Se pot defini gradele de libertate geometrică ale structurii
în totalitate. Rezultă că numărul total al necunoscutelor care trebuie determinate prin calcul este egal
cu numărul gradelor de libertate geometrică cărora le sunt ataşate necunoscute (care au DOF=1),
pentru toate nodurile modelului structurii.
Unele din gradele de libertate ale modelului trebuie “eliminate” deoarece unele noduri sunt “legate”,
reprezentând reazeme şi deci deplasările lor sunt nule sau au valori cunoscute, impuse şi nu mai
trebuie calculate.

Elementul finit
Procesul de discretizare are drept urmare împărŃirea modelului structurii într-un număr oarecare de
fragmente sau elemente, aşa cum, de exemplu, zidul unei clădiri poate fi privit ca fiind format din
cărămizile utilizate la construcŃia sa. De exemplu, recipientul din figura 2.1, executat din table
asamblate prin sudură, poate fi descompus sau discretizat într-un număr de elemente patrulatere şi
triunghiulare - denumite elemente finite - ca în figura 2.2. Elementele finite se leagă între ele prin
nodurile comune, care sunt vârfurile patrulaterelor sau triunghiurilor (sunt şi tipuri de elemente care au
noduri şi pe laturi).
Un element finit poate fi privit ca o “piesă” de sine stătătoare, interacŃionând cu celelalte elemente
numai în noduri. Studiul structurii reale se înlocuieşte cu studiul ansamblului de elemente finite obŃinut
prin discretizare, care devine astfel o idealizare a structurii originare şi este un model de calcul al
structurii date. Pentru ca rezultatele analizei să fie cât mai precise trebuie ca procesul de idealizare al
structurii date să fie cât mai “performant”, ceea ce implică respectarea unor regului şi exigenŃe privind
discretizarea, elaborarea modelului de calcul şi - printre altele - utilizarea unor elemente finite
adecvate. În principiu, dimensiunile elementelor finite pot fi oricât de mici, dar trebuie totdeauna să fie
finite, adică nu poate fi făcută o trecere la limită prin care dimensiunile acestora să tindă spre zero.
Figura 2.1 Figura 2.2

Din nefericire, nu se poate concepe un element finit general, care să aibă o utilitate universală.
Pentru a putea fi implementat într-un program MEF şi utilizat pentru un model de calcul, elementul
finit trebuie în prealabil “proiectat” în toate detaliile, adică trebuie definit din punct de vedere
geometric, fizic, matematic etc.
Privit din punct de vedere informaŃional, un element finit este un “dispozitiv” - sau un model – care
trebuie să poată prelucra cât mai precis un volum cât mai mare de informaŃii, pentru un set de condiŃii
impuse. Aceasta presupune ca elementul de o anumită formă geometrică, de exemplu triunghiulară, să
aibă un număr cât mai mare de noduri, fiecare nod să aibă un număr cât mai mare de grade de libertate
geometrică, iar funcŃiile de interpolare să fie cât mai complexe, adică să aibă un număr cât mai mare
de parametri. Desigur că menŃiunile anterioare sunt de principiu, deoarece cu cât creşte
“complexitatea” elementului finit cresc şi dificultăŃile de calcul, astfel încât pentru fiecare situaŃie
concretă în parte se caută o soluŃie de compromis când se “concepe” un element finit de un anumit tip.
O consecinŃă nefastă a acestei situaŃii este că programele MEF au biblioteci cu un număr relativ mare
de tipuri de elemete finite, pentru a satisface un număr cât mai mare de cerinŃe, cât mai diverse.
Ideea de bază a MEF este că, pentru un element de un tip oarecare, trebuie făcută ipoteza că
deplasările din interiorul elementului variază după o lege “cunoscută”, aleasă apriori, determinată de o
funcŃie de interpolare. ConsecinŃa acestui demers este că, local, acolo unde se va afla plasat elementul
finit, în urma procesului de discretizare, acesta va aproxima starea de deplasări a structurii prin legea
de interpolare implementată în elementul respectiv.

Figura 2.3

FuncŃiile de interpolare au frecvent forma unor polinoame. Alegerea gradului polinomului şi

determinarea valorilor coeficienŃilor acestora trebuie să asigure o cât mai bună aproximare a soluŃiei
exacte – necunoscute – a problemei date. În figura 3 se prezintă schematic modul în care polinoamele
de gradul zero, unu şi doi – respectiv cu unu, doi şi trei termeni - pot aproxima o stare de deplasări
oarecare.
Elementele care au aceleaşi tipuri de funcŃii (de obicei polinoame), atât pentru definirea geometriei
elementului (de exemplu, pentru laturile sale), cât şi pentru definirea deplasărilor în interiorul său
(funcŃia de interpolare), se numesc elemente izoparametrice şi sunt cele mai eficiente şi folosite
elemente finite în practica MEF.
Elementele finite se pot clasifica după diverse criterii, dintre care cele mai importante sunt:
Tipul de analiză. Pe o reŃea de discretizare se pot defini elemente finite care au “incluse” diverse
proceduri matematice destinate unor analize diverse, ca, de exemplu: liniar elastică, neliniară, transfer
de căldură, mecanica fluidelor, electro magnetism, electro magnetism de înaltă frcvenŃă etc.
Rolul funcŃional. Elementele finite utilizate pentru modelarea unei structuri trebuie să poată
asigura cât mai bine “rolul funcŃional” al structurii date, adică, de exemplu, o grindă cu zăbrele trebuie
modelată cu elemente de tip bară, un capac din tablă subŃire trebuie modelat prin elemente de tip placă,
o fundaŃie prin elemente de tip cărămidă etc. Din aceste considerente elementele sunt de tip punct
(element de masă sau de tip arc), de tip linie (elemente de bare drepte sau curbe, în plan sau în spaŃiu)
de tip suprafaŃă (elemente de plăci plane sau curbe, groase sau subŃiri, în plan sau în spaŃiu, elemente
axial simetrice, de membrană etc) sau de tip volum (elemente spaŃiale, - 3D – pentru structuri “solide”,
compozite, cu număr variabil de noduri, pentru fluide, piezoelectrice, magnetice etc). Fiecare din
categoriile de elemente enumerate au mai multe variante, numărul acestora putând ajunge la câteva
zeci. De asemenea, categoriile prezentate includ şi elemente cu rol funcŃional special, ca de exemplu:
rigid, de contact, de frecare, de legătură, definit prin matricea de rigiditate etc.
Forma geometrică. Elementele finite au, în general, forme simple ca, de exemplu, linie dreaptă
sau arc de cerc, triunghi, patrulater oarecare, tetraedru, hexaedru etc. De asemenea, unele caracteristici
geometrice pot fi constante sau variabile, ca secŃiunile barelor sau grosimile plăcilor.
Numărul nodurilor. Pentru unele dintre elemente, o formă geometrică dată, de exemplu un
triunghi, poate avea mai multe variante în ceea ce priveşte numărul de noduri, deoarece în afara
nodurilor din vârfuri mai pot exista noduri şi pe laturi şi (sau) în interior. De asemenea se pot utiliza
noduri şi în interiorul elementului, pentru rezultate. Se utilizează şi elemente cu număr variabil de
noduri, ca, de exemplu, pentru plăci groase elementul poate avea între 8 şi 48 de noduri.
Numărul gradelor de libertate ale fiecărui nod. Nodurile elementelor au ataşate, implicit,
unele DOF din cele şase posibile, deci se poate opera şi cu numărul total de DOF pentru un element,
care este numărul nodurilor înmulŃit cu numărul DOF pe nod.
Gradul polinomului de interpolare. Fiecare element finit are “implementate” polinoame de
interpolare de un anumit grad, începând cu gradul întâi. Cu cât gradul polinoamelor este mai ridicat cu
atât creşte cantitatea de informaŃii cu care elementul operează şi deci el este, în general, mai
performant.
Caracteristicile materialului. În practica FEA, materialul elementului finit poate fi omogen şi
izotrop sau cu o anizotropie de un anumit tip. De asemenea, constantele elastice şi fizice ale
materialului pot fi dependente de temperatură sau solicitare.
Trebuie făcută precizarea că descrierea de mai sus a elementelor finite nu este exhaustivă, ci că ea
doar semnalează unele aspecte importante din practica MEF. În concluzie, se menŃionează că fiecare
tip de element finit este un ansamblu de condiŃii şi ipoteze şi el trebuie privit ca un întreg şi folosit ca
atare, numai după ce s-a studiat temeinic documentaŃia care îl însoŃeşte. De exemplu, din parametrii
care definesc elementul rezultă comportarea sa la solicitare, tipul stării de tensiuni, interacŃiunea sa cu
celelalte elemente etc.
Programele MEF care se folosesc în practica FEA au biblioteci cu un număr impresionant de tipuri
de elemente finite, la care se adaugă periodic elemente noi. Pentru a ilustra dinamica dezvoltării MEF,
se citează articolul [1], în care încă din anul 1984 se identificaseră 88 de variante ale elementelor finite
de placă.
 Aproximarea şi interpolarea

Un model matematic pentru analiza unei structuri de rezistenŃă implică determinarea unui număr de
variabile şi funcŃii u*( ξ) reprezentând deplasări, deformaŃii, tensiuni etc, ξ fiind funcŃii de coordonate
ξ(x,y,z), definite în punctele domeniului pe care este definită structura. Dacă soluŃia exactă u*(ξ) nu se
cunoaşte şi u(ξ) este o aproximare a acesteia, funcŃia eroare e(ξ) este

e(ξ) = u(ξ) - u*(ξ). ( 2.1)

Pentru constituirea unei soluŃii aproximative este suficient să se descrie o expresie care să conŃină n
parametrii de aproximare ai

u(ξ) = u(ξ, a1, a2, …,an)

şi să se determine aceşti parametri pe baza relaŃiei (2.1) şi a unui criteriu de convergenŃă adecvat.
În MEF aproximarea este nodală şi are forma
u1 
u2 
 
u( ξ) = [ N1(ξ) N2(ξ) … Nn (ξ) ]  .  = [N]T{u n},
. 
 
un 
în care: u i sunt parametrii nodali ai aproximării şi au o semnificaŃie fizică concretă (deplasări nodale,
temperaturi nodale etc); Ni(ξ) - funcŃii de interpolare sau de aproximare, care de regulă au forme
polinomiale.
SoluŃiile aproximative u(ξ) pot fi construite pe întreg domeniul V de definiŃie a structurii sau pe
subdomenii elementare Ve – ale elementelelor finite - ceea ce înseamnă că Σ Ve ≡ V . În MEF
aproximaŃia nodală se face pe subdomenii Ve, care sunt de fapt elementele finite, valorile funcŃiilor
aproximative ui( ξ) = u*(xi) fiind variabilele nodale ale problemei iar xi, coordonatele nodurilor.
În mecanica structurilor se poate construi o funcŃională π care este energia potenŃială totală a
structurii. Impunând acestei funcŃionale condiŃia de staŃionaritate

δπ = W = 0,
se obŃine ecuaŃia caracteristică

W(u) = ∫ R(u)wdV
V
= ∫ w(L(u)
V
− f v ) dV = 0

în care: L(u) este soluŃia exactă a problemei; fV – soluŃia aproximativă; R(u) = (L(u) - fV) - funcŃia
reziduu; w - funcŃii pondere, denumite şi funcŃii de corecŃie.
Precizia soluŃiei u depinde de alegerea funcŃiilor de pondere w, care au uzual forma
k
w = ∑ βiψi ,
i=1

în care: ψi sunt un set de funcŃii liniar independente; βi - coeficienŃi numerici arbitrari. Presupunând
că soluŃiile aproximative u satisfac condiŃiile de margine ale structurii, eroarea de aproximare
reprezentată de rezidul R(u) este ponderată (distribuită) prin multiplicare cu funcŃiile de pondere w,
pe întreg domeniul V.
Dacă funcŃionala structurii este π (u) aceasta se poate aproxima prin procesul de discretizare,
devenind
π(u) = π[u (a1, a2, …,an)],
 ∂π ∂π ∂π
sau δπ = δa1 + δa2 + .... + δan.
∂a1 ∂a2 ∂an
Se obŃine sistemul de ecuaŃii
∂π
= 0, i =1, 2, ..., n ,
∂ai
prin rezolvarea căruia se determină parametrii ai ai aproximării şi se rezolvă problema MEF.

Tabelul 2.1

CondiŃiile
Principiul Tipul funcŃiilor impuse Necunoscutele
Metoda varaiŃional Din interiorul în lungul din sistemul
elementelor finite elementului frontierelor final de ecuaŃii
dintre elemente
Model deplasare, cu Minimum Deplasări Compatibilitatea Deplasările
elemente conforme energiei continue deplasărilor nodale
potenŃiale
Minimum Tensiuni Echilibrul a. Deplasări
Model echilibru energiei continue aflate eforturilor de pe generalizate
complementare în echlibru frontiere b. Eforturi
parametrice
H Metoda hibridă Energia Tensiuni Compatibilitatea Deplasările
a eforturilor complementară continue aflate deplasărilor nodale
I modificată în echlibru

B Metoda hibridă Energia Deplasări Compatibilitatea Deplasările

a deplasărilor potenŃială continue deplasărilor nodale
R (1) modificată
Metoda hibridă Energia Deplasări Echilibrul Deplasările
I a deplasărilor potenŃială continue eforturilor de pe nodale şi
(2) modificată frontiere eforturile de pe
D Frontiere
Metoda lui Continuitatea Combinarea Combinarea
M Principiul lui Reissner Eforturilor şi eforturilor şi eforturilor şi
Reissner modificată de FuncŃii ale deplasărilor de deplasărilor
Herrmann deplasărilor pe frontiere
I Multiplicatorii Deplasările
Metoda Energia Deplasări Lagrange pentru nodale şi
generalizată a potenŃială continue eforturi Multiplicatorii
X deplasărilor modificată Lagrange

Metoda Energia Tensiuni Multiplicatorii Deplasările

T generalizată a complementară continue aflate Lagrange pentru nodale şi
eforturilor modificată în echlibru Deplasări Multiplicatorii
Lagrange

Varaiante conceptuale de formulare a MEF

Când a apărut MEF, prin anii “60, fundamentarea matematică era foarte sumară, utilizarea metodei
făcându-se mai mult intuitiv. Ulterior, pe măsura clarificării conceptelor de bază, MEF a fost formulată
în diverse variante, dintre care cele mai cunoscute au fost trecute în revistă în lucrarea [2], în anul
1969 şi în lucrarea [1], în 1984, din care se reproduce Tabelul 2.1.
Se menŃionează faptul că şi în prezent se utilizează mai multe formulări ale MEF, fiecare variantă
având avantajele, dezavantajele, susuŃinătorii şi utilizatorii ei. Dar aceste aspecte aparŃin mai ales
speculaŃiilor matematice şi nu fac obiectul prezentei lucrări. În programele MEF actuale se foloseşte
mai ales modelul deplasare, pentru care neconoscutele sunt deplasările nodale.

EFICIENłA MODELELOR CU ELEMENTE FINITE

Modelul elaborat pentru o structură oarecare, în vederea realizării unei analize cu elemente finite
(FEA), trebuie să asigure obŃinerea unor rezultate corecte şi sigure, pe de o parte, iar pe de alta, el,
modelul, trebuie să fie eficient. Principalele condiŃii pe care trebuie să le îndeplinească modelul pentru
a fi eficient sunt:
- elaborarea modelului să se facă cu un volum de muncă rezonabil;
- modelul să valorifice toate informaŃiile disponibile privind structura care se analizează;
- volumul informaŃiilor obŃinute în urma FEA să fie suficient de mare şi cu un nivel de încredere
acceptabil, având în vedere scopul urmărit, destinaŃia informaŃilor şi modul de valorificare a acestora.
În vederea satisfacerii acestor ceriŃe, la dispoziŃia fiecărui utilizator se află diverse şi nenumărate căi
şi mijloace, cele mai importante fiind:

ConfiguraŃia discretizării. Este comod şi raŃional ca reŃeaua de discretizare a modelului să fie cât
mai simplă şi cât mai uniformă, ca, de exemplu, cea a unui recipient, din figura 11.1. Dar acest
deziderat este în contradicŃie cu cerinŃa de eficienŃă a modelului. Se impune ca discretizarea să aibă în
vedere configuraŃia estimată a stării de tensiuni a structurii şi deci şi a modelului, adică în zonele cu
gradienŃi mari ai stării de tensiuni discretizarea să fie fină, iar în celelalte zone mai grosieră. Trecerea
de la elemente cu dimensiuni mici la unele cu dimensiuni mari trebuie să se facă progresiv, ca, de
exemplu, în figura 11.2, pentru fundul aceluiaş recipient, în varianta cu elemente shell patrulatere şi
triunghiulare.

Figura 11.1 Figura 11.2

Numărul nodurilor modelului. În principiu, este bine ca modelul să aibă un număr de noduri cât mai
mare, deoarece rezultatele FEA sunt mai precise şi volumul informaŃiilor obŃinute este mai mare.
CerinŃa de a discretiza structura printr-o reŃea cât mai fină, cu un număr cât mai mare de noduri,
trebuie privită critic, cu foarte multă prudenŃă şi discernământ deoarece creşterea excesivă a numărului
de noduri nu duce la îmbunătăŃirea soluŃiei. În general mărirea numărului de noduri este eficientă
pentru un model cu număr relativ mic de noduri. După ce acesta a atins un anumit prag, creşterea
numărului de noduri nu mai duce la îmbunătăŃirea soluŃiei FEA. În ceea ce priveşte numărul de
elemente ale modelului acesta are o dependenŃă liniară în funcŃie de numărul nodurilor, dacă tipurile
elementelor nu se schimbă.
Pentru o discretizare cvasi uniformă a unui model, alura obişnuită a curbelor care reprezintă
dependenŃa, de exemplu, a valorilor maxime ale deplasării nodale rezultante (totale), δ şi a tensiunii
echivalente (von Mises) pe element σech se prezintă în figura 11.3. Pentru o creştere de patru ori a
numărului de noduri, se obŃine:
- în partea stângă a figurii, adică pentru valori mici ale numărului de noduri, creşterea valorii
deplasării δ este de 24 %, iar pentru valoarea tensiunii σech creştera este de 70 %;
- în partea dreaptă a figurii, adică pentru valori mari ale numărului de noduri, creşterea valorii
deplasării δ este de 8 %, iar pentru valoarea tensiunii σech creştera este de 23 %.

Figura 11.3

Se ajunge la concluzia că pentru o aceeaşi creştere a numărului de noduri, efectul asupra rezultatelor
FEA este de trei ori mai mic pentru valori mari decât pentru valori mici ale numărului de noduri.
Pentru a asigura o creştere a eficienŃei modelului este preferabil ca o mărire moderată a numărului de
noduri şi de elemente ale acestuia să fie însoŃită şi de o discretizare neuniformă, adaptată configuraŃiei
stării de tensiuni a modelului.
Forma curbelor din figura 11.3 sugerează întrebarea dacă acestea tind fiecare către o asimptotă şi
dacă asimptotele respective corespund sau nu soluŃiei exacte a problemei analizate. Un răspuns
categoric nu poate fi formulat în cazul general al FEA.

Dimensiunile elementelor finite. O alternativă la cerinŃa privind numărul de noduri este cea a
dimensiunilor elementelor, aceste două aspecte ale modelării fiind strâns legate între ele. Pentru
structura supusă FEA se vor stabili, în funcŃie de configuraŃia acesteia şi de scopul analizei,
dimensiunile maxime şi minime ale elementelor finite ale modelului. Desigur că acestă operaŃie
presupune că anterior s-au stabilit tipurile elementelor ce se vor utiliza pentru diversele regiuni ale
modelului şi că utilizatorul cunoaşte foarte bine proprităŃile şi performanŃele lor. Dimensiunile maxime
ale elementelor se vor stabili având în vedere că elementele “mari” aproximează, în general, mai prost
geometria şi starea de tensiuni decât cele “mici”, dar acestea au dezavantajul că pot deveni excesiv de
numeroase. În concluzie, intuitiv trebuie găsită o soluŃie de compromis în ceea ce priveşte
dimensiunile maxime şi minime ale elementelor şi aceasta pentru diversele regiuni ale modelului. Se
menŃionează faptul că diversele variante ale procedurilor de discretizrie automată, implementate în
programele MEF, au în vedere definirea ca parametrii ai procesului fie numărul nodurilor, fie
dimensiunile (maxime sau minime) ale elementelor.

Generarea automată. Pentru ca elaboarea modelului să se facă cu un volum de muncă minim, adică
pentru ca demersul să fie cât mai eficient, programele MEF au implementate proceduri de generare
“dirijată” a nodurilor şi elementelor, altele decăt cele de discretizare automată. După ce s-au definit
unele dintre nodurile si elementele modelului, flosindu-se de acestea ca “surse”, utilizatorul dispune de
o mulŃime de comenzi prin care poate “genera” noi noduri şi elemente. Cele mai utilizate comenzi de
generare automată sunt:
a. atât pentru noduri cât şi pentru elemente:
- copiere, repoziŃionare, mutare, alipire; operaŃii care constau în modificarea poziŃiei nodurilor şi
elementelor “sursă” prin operaŃii de translaŃie şi rotaŃie corespunzătore, pentru obŃinerea nodurilor şi
elementelor “generate”, dorite;
- simetrie faŃă de un punct, o direcŃie sau un plan; se generează noduri şi elemente simetrice cu cele
“sursă”;
- schimbarea scalei; constă în multiplicarea cu un factor a valorilor coordonatelor nodurilor şi
elementelor “sursă”;
b. numai pentru elemente:
- “extrudare”, “alunecare”, “măturare”, “târâre”; operaŃii care duc la “acoperirea” suprafeŃelor sau
“umplerea” volumelor obŃinute, cu elementele generate şi, implicit, cu nodurile corespuzătoare.
Fiecare procedeu se defineşte într-un mod oarecare în programele MEF.
Genearea implică şi operaŃia de numerotare automată a noilor noduri şi elemente.

Tipurile elementelor finite. Programele destinate FEA au biblioteci cu sute de tipuri de elemente
finite, dintre care utilizatorul trebuie să le aleagă pe cele mai eficiente pentru modelarea structurii date.
Alegerea se face pe baza intuiŃiei şi experienŃei utilizatorului. MEF nu conŃine “indicaŃii” sau restricŃii
în această privinŃă. Pentru a asigura eficienŃa modelului, trebuie ca tipurile de elemente să fie alese în
funcŃie de numeroşi factori şi condiŃii, dintre care primul este funcŃionalitatea, adică elementele să
poată “simula” cât mai bine: principiile constructive, preluarea şi transmiterea sarcinilor, reproducerea
stărilor de deplasări şi de tensiuni, asigurarea condiŃiilor de rezemare, libertatea producerii anumitor
deplasări şi împidicarea altora etc. De exemplu, pentru o construcŃie realizată din profile laminate se
vor folosi elemente de tip bară, pentru un utilaj exectutat din table sudate se vor alege elemente de tip
placă sau înveliş, iar pentru o reŃea de conducte se vor utiliza elemente de tip Ńeavă.
Pentru ilustrarea unora dintre aspectele menŃionate mai sus privind eficienŃa modelului de calcul, în
figura 11.4 se prezintă un răcitor de gaz de mari dimensiuni (diametrul conductei 2.5 m şi înălŃimea
totală ≈7 m). În figura 11.5 se prezintă modelul de calcul, discretizat cu elemente shell cu patru şi trei
noduri (fig. 11.5.a), şi numai cu elemente shell cu trei noduri (fig. 11.5.c). În figurile 11.5.b şi 11.5.d se
prezintă detalii ale discretizării în zona reazemelor. Solicitarea răcitorului constă în: presiune
exterioară de 1 bar = 0.1 N/mm2 (vacuum), greutatea proprie, sarcină verticală pe flanşa superioară şi
o forŃă concentrată verticală, aplicată într-un nod, în zona inferioară. Fixarea este asigurată de cele
patru reazeme.
Ambele modele au avut 932 de noduri. Modelul din figura 11.5.a a avut 896 de elemente shell cu
patru noduri şi 36 de elemente shell cu trei noduri, folosite numai pentru unele zone de trecere, cu
scopul de a obŃine o discretizare cu o configuraŃie cât mai simplă. Modelul din figura 11.5.c, cu 1828
elemente shell triunghiulare, a fost obŃinut din modelul din figura 11.5.a astfel: cele 896 elemente shell
patrulatere au fost împărŃite în câte două triunghiuri, obŃinându-se astfel 2*896 = 1792 triunghiuri, la
care s-au adăgat cele 36 inŃiale, rămase nemodificate. ReŃeaua de discretizare (coordonatele nodurilor)
a rămas nemodificată.
 Figura 11.4

a. b. c. d.
Figura 11.5

S-au efectuat cinci rulări pentru cele două modele astfel: o rulare pentru modelul cu elemente
triunghiulare şi patru rulări pentru celălalt model (fig. 11.5a), corespunzătoare celor patru variate de
utilizare ale elementelor shell4 şi anume: un singur patrulater, descompus în două triunghiuri,
descompus în patru triunghiuri şi varianta când pentru solicitarea de membrană se folosesc polinoame
de grad superior. Pentru elementele folosite s-a avut în vedere faptul că acestea sunt implementate în
programele destinate FEA în două variante: ca elemente de placă curbă subŃire (thin shell) şi ca
elemente de placă curbă groasă (thick shell). Datele de intrare şi informaŃiile furnizate de cele două
tipuri de elemente shell (subŃiri şi groase) sunt identice. În diversele programe trebuie văzut cum au
fost concepute, ce asemănări şi deosebiri au cele două tipuri de elemente. În teoria plăcilor plane şi
curbe (a învelişurilor) nu este foarte clar cum se defineşte placa subŃire şi cea groasă. În principiu
diferenŃirea lor se face în funcŃie de valoarea raportului dintre raza de curbură medie R şi grosimea h.
Curent dacă R/h ≥ 10 placa se consideră subŃire. Pentru structura prezentată R=1250 mm şi h=10 şi 20
mm, deci învelişul este subŃire.
Rezulatele obŃinute se prezintă în tabelul 11.1. Se dau valorile maxime ale tensiunilor echivalente
von Mises σech în noduri şi în elemente, valorile deplasărilor nodale rezultante maxime δrez , valorile
factorului de estimare a erorii, precum şi valorile multiplicatorului sarcinilor la flambaj pentru primul
mod de pierdere a stabilităŃii, adică valorile a cinci mărimi.

Tabelul 11.1
V Tensiunea Facto-
a σech. max. Depla- rul
r Elemente Tipul [N/mm2] sarea de Multi-
i rezul- esti- plicatorul
a finite elementului σech/ σech/ tantă mare sarcinii la
n nod elem. maximă a flambaj
t δrez. erorii
a [mm] [%]
1828 Triunghi subŃire 63.34 41.83 2.755 38.89 3.388
1 elemente shell3 sau
triunghiulare shell3T gros 36.96 43.08 2.819 36.44 3.366

896 P Un patrulater subŃire 69.30 35.97 2.551 38.54 3.371

2 elemente a gros 46.06 48.34 2.214 52.32 3.543
patrulatere t Descompus în subŃire 64.44 36.82 2.081 34.00 3.383
3 shell4 sau r 2 triunghiuri gros 37.87 33.16 2.109 29.29 3.469
shell4T u Descompus în subŃire 64.38 33.40 2.408 31.72 3.408
4 şi 36 l 4 triunghiuri gros 35.98 33.89 2.436 28.66 3.389
elemente a
Polinoame de
triunghulare t
grad superior subŃire 68.31 36.02 2.566 38.44 3.356
shell3 sau e
5 pentru
shell3T r
solicitarea de gros 48.21 48.84 2.227 52.93 3.527
e
membrană

Pentru cele 10 variante ale FEA ar fi trebuit; în principiu, să se obŃină rezultate foarte apropiate. Din
analiza valorilor prezentate în tabelul 11.1 se pot formula următorele concluzii şi observaŃii:
- VariaŃiile maxime ale celor cinci mărimi calculate sunt:
σech/nod = 92.61 %;
σech/element = 47.28 %;
δrezultant = 35.46 %;
factorul de estimare a erorii = 84.68 %;
multiplicatorul sarcinii la flambaj = 5.57 %.
Se poate trage concluzia că variaŃiile maxime ale celor cinci mărimi sunt foarte mari, mai ales,
pentru tensiunea echivalentă în noduri.
- VariaŃiile tensiunilor din noduri şi elemente (pentru aceeşi variantă de calcul):
[σech/nod / σech/element] maxim = 92.75 % pentru elemente shell4 (subŃiri), descompuse în
patru triunghiri (varianta 4 de calcul);
[σech/nod / σech/element] minim = - 1.29 % pentru elemente shell4T (groase), cu polinoame
de grad superior pentru solicitarea de membrabnă (varianta 5 de calcul);
Se constată că modelarea cu elemente shell subŃiri sau groase duce la rezultate foarte diferite.
- VariaŃiile maxime ale celor cinci mărimi calculate pentru elementele shell4 subŃiri (thin) sunt:
σech/nod = 9.41 %;
σech/element = 25.24 %;
δrezultant = 32.39 %;
factorul de estimare a erorii = 22.60 %;
multiplicatorul sarcinii la flambaj = 1.55 %.
- VariaŃiile maxime ale celor cinci mărimi calculate pentru elementele shell4T groase (thick) sunt:
 σech/nod = 33.99 %;
σech/element = 47.28 %;
δrezultant = 33.66 %;
factorul de estimare a erorii = 84.68 %;
multiplicatorul sarcinii la flambaj = 5.26 %.
Marea varietate a tipurilor de elemente finite disponibile şi uşurinŃa cu care acestea se pot schimba
(se schimbă doar numele sau varianta tipului) oferă utilizatorului posibilitatea de a obŃine un mare
număr de variante ale modelului, în vederea alegerii configuraŃiei optime a acestuia. Din nefericire, nu
este evident totdeauna care este modelul optim şi deci cel eficient.

Concluzie. VariaŃia foarte mare a valorilor obŃinute pentru modele la care s-au folosit diferite tipuri
de elemente finite – circa 100 % pentru tensiunile în noduri şi aroximativ 30 % pentru deplasări –
atrage încă o dată atenŃia asupra importanŃei felului cum a fost elaborat modelul de calcul.

Bibliografie
1. Hrabok M. M., Hrudey T. M., A review and catalogue of plane bending finite elements. Comput.
Structures, 19 (3), 479-495 (1984).
2. Pian H.H., Tong P., Basis of finite element methods for solid continua. Int. J. Numer. Meth.
Engng. 1 (1), 3-28 (1969).