Purceluşul Roz, găinuşa Co şi iepuraşul Codiţă Stufoasă locuiesc pe o câmpie largă, plină

cu flori, în mijlocul căreia se înalţă un stejar bătrân.

Nici unul din ei nu are o căsuţă a sa.

De plouă, de bate vântul, de e arşiţă – prietenii se adăpostesc sub ramurile primitoare ale
stejarului.

– Oh, zice într-o zi iepuraşul, ar fi bine să ne gândim la un cuibuşor al nostru. În vara

asta, dacă sunteţi de acord, hai să-i punem temelia!

– Nu, zice găinuşa. Eu vreau să am propria mea casă.

– Nici eu nu sunt de acord, se alătură găinuşei purceluşul Roz. Trei căsuţe e mai bine
ca una singură.

– Atunci… să desenăm viitoarele noastre căsuţe, propune Codiţă Stufoasă.

Găinuşa desenă o căsuţă mică, dar foarte frumoasă. Acoperişul din paie de aur, pereţii
vopsiţi în alb, ferestrele – în albastru, iar la ferestre – perdeluţe de culoarea grâului copt. Pe
prispă – saci cu seminţe. În curte – troscot, nalbă şi multe căpşoare aurii.

– Aceştia sunt viitorii mei puişori, şopteşte nu fără mândrie găinuşa Co.

Iepuraşul desenă o căsuţă mai mare. Acoperişul căsuţei – portocaliu, pereţii – curechierii,
ferestrele – vopsite în roşu, draperiile – verzui, iar pe prispă – saci cu morcovi. În curte –
straturi de zarzavaturi. Printre zarzavaturi – multe, multe urechiuşe de iepuraşi.

– Ăştia sunt viitorii mei puişori, zice cu mândrie Iepuraşul.

– Frumoase căsuţele voastre, constată Purceluşul Roz. Eu însă vizez la altceva. Visez
să găsesc o apă mare, mare. La malul apei – un munte. În vârful muntelui – un castel… Acel
castel va fi al meu. Nu mă las până nu găsesc apa, muntele, până nu-mi construiesc
castelul. De aceea trebuie să vă anunţ că mâine plec… În căutarea visului meu.

– De ce? Întrebă nedumerită găinuşa. Nimic mai frumos decât câmpia cu flori.

Construieşteţi o căsuţă alături… Te vom ajuta.

 – Mulţumesc, însă deja am hotărât şi îmi voi respecta decizia, rămase neclintit
purceluşul. La ce bun să visezi dacă nu-ţi îndeplineşti visele? Visele neîmplinite sunt
pierdere de timp. Timpul însă trece repede şi nu toate visele încap în el. Ca să reuşeşti –
trebuie să te grăbeşti.

A doua zi, cu o raniţă-n spate în care avea doar cele două desene ale prietenilor săi,
purceluşul porni la drum. Iepuraşul şi găinuşa îi fluturară la revedere până nu-l pierdură în
zare.

Purceluşul Roz merse zile, săptămâni, luni în şir. Pielea i se încreţi de la arşiţă,
picioarele i se umflară, trăgea foame, sete, dar nu se oprea din drum. Gândul că visele
neîmplinite sunt pierdere de timp îi dădea putere. Şi iată că în sfârşit i se deschise în faţă o
apă mare căreia nu i se vedea capătul. La mal – un vaporaş cu pânzele roze.

– Urcă! auzi un glas şi purceluşul se urcă pe puntea vaporaşului. Intră într-o cămară în
care găsi apă şi mâncare. Bău şi mâncă pe săturate, apoi se culcă şi adormi buştean. Când
se trezi văzu că vaporaşul pluteşte şi că de jur împrejur e apă. Era noapte. Luna se bălăcea
printre valuri, iar stelele parcă-i ziceau:

– Bravo, Roz. La ce bun să trăieşti dacă în afară de o câmpie de flori nu vei vedea
nimic altceva în viaţă?

Zilele se schimbau cu nopţile, nopţile – cu zilele, corăbioara plutea ducându-l pe purceluş

departe, departe. Într-o noapte cerul şi apa porniră să se clatine. Străbătut de fulgere, cerul
se împreună cu marea într-o încleştare nebună. Mica corăbioară părea un fir de nisip în
această încleştare. Dar aşa mică cum era, zbura de pe val pe val, se pomenea acoperită de
ape, apoi iar în vârf şi iar acoperită. Pentru prima dată purceluşului îi păru rău că nu
rămase cu prietenii săi.

– Acum, aici vor lua sfârşit toate visele mele, oftă Roz.

Trecu un timp însă şi cerul se potoli. Furtuna încetă şi, gemând, marea se aciuă şi ea. Mica
corăbioară îşi urmă liniştită cursul. Spre dimineaţă soarele strălucea, cerul era albastru,
albastru. În zare purceluşul observă creste de munţi.

– Iată visul meu! Îl văd cu ochii! Am reuşit, strigă el şi porni să danseze de bucurie.

Corăbioara ancoră şi Roz coborî fără să observe că micul vaporaş cu pânzele roze imediat
făcu cale întoarsă. Malul era tivit cu munţi şi purceluşul purcese să facă cunoştinţă cu acest
ţinut uimitor. De-a lungul lanţului de munţi, la tarabe fiinţe ciudate târguiau mulţime de
bucate. Lui Roz i se făcu foame. Încercă să ia o tartină de pe o măsuţă, dar fu plesnit peste
lăbuţă.

– Totul costă, i se spuse. Nimic nu se dă de pomană. Dacă nu ai bani, caută-ţi de

treabă!
În raniţă Roz avea doar cele două desene. Vru să le propună în schimbul unui pahar cu apă,
dar se răzgândi.

– Nu se poate să vinzi, să mănânci sau să-ţi bei amintirile.

Soarele se ascunse după munţi. Noaptea îşi întindea năframa violetă peste malul auriu.
Flămând şi însetat purceluşul se gândi că nu-i rămâne altceva de făcut decât să-şi
găsească un culcuş în care să se adăpostească. Se strecură în adâncitura unei peşteri. Mare
îi fu mirarea când văzu că acolo era lumină ca ziua. Lumina venea din tavan. Într-un colţ
văzu o măsuţă. Se repezi spre ea crezând că va găsi ceva de-ale gurii, dar nu descoperi
decât un bileţel:

– Cine va merge până la celălalt capăt al peşterii – va da de o comoară, citi Roz.

– O comoară înseamnă apă şi pâine, înseamnă realizarea tuturor viselor. Voi găsi
comoara, hotărî purceluşul şi înaintă prin peşteră. La început podeaua era caldă, plăcută,
apoi brusc deveni sticloasă. Picioruşele îi lunecau în toată direcţiile. Cădea pe brânci, pe
burtă, pielea îl ustura, dar nu dădea înapoi. Drumul sticlos luă sfârşit şi Roz călcă peste
pietroaie ascuţite care îi răneau tălpile. Scrâşnind din dinţi purceluşul continuă să meargă.

Trecu şi de această porţiune de drum. În faţă i se deschise o fâşie albă, strălucitoare.

Începu să-l usture tot corpul căci fâşia albă se dovedi a fi formată din sare. Îi venea să urle
de durere. Rănile umplute cu sare îl dureau atât de tare încât i se întunecă în faţa ochilor.
Închise ochii şi mai mult leşinat continuă să păşească prin peşteră.

Deodată auzi un şuierat supărător care îl făcu să deschidă ochii. Din pereţii peşterii,
din tavan se întindeau spre el gata, gata să-l înghită mulţime de şerpi enormi şi hidoşi.
Doar prin mijloc şerpuia o cărăruşă prin care şerpii nu l-ar fi ajuns. Atent, foarte atent, Roz
merse pe cărăruşă. Şi de data asta scăpă viu şi nevătămat. Când şerpii rămaseră în urmă –
răsuflă uşurat. De bucurie parcă îi mai trecură şi durerile. Dar drumul se termină şi acum
dintr-un perete în altul peştera era doar o apă adâncă din care ieşeau aburi.

– Mdaaa, îşi zise purceluşul, pare-se că goana după comori a luat sfârşit. Va trebui să
fac cale întoarsă. În spatele său observă târându-se o şerpoaică.

– Ce vrei?! Strigă Roz înfuriat. Hai! Mănâncă-mă! Mănâncă-mă! Să ştiu că am scăpat

de chinuri.

– Vai, mic purceluş, linişteşte-te! o auzi vorbind pe şerpoaică. Nu am de gând să te

mănânc. Permite-mi doar să-ţi ling rănile. Să ţi le tămăduiesc.

– De ce? întrebă uimit Roz.

– Am fost blestemată, mic purceluş. Am făcut mult rău în viaţa mea. Acum până nu
fac un bine – nu pot trece de această apă, nu pot zbura pe celălalt tărâm, la puii mei.

– Fă ce vrei, răspunse ursuz purceluşul.

Era convins că şerpoaica îl va înghiţi fără să stea mult pe gânduri. Dar şerpoaica se apropie,
îi linse atentă rănile şi imediat lui Roz îi trecură toate durerile.

– Acum, mic purceluş, vorbi şerpoaica, continuă-ţi drumul. Îţi mulţumesc că m-ai
ajutat. În curând îmi voi vedea puişorii.

– Să-mi continui drumul? oftă purceluşul. Cum să trec de această apă fierbinte? Ar
trebui să zbor, dar nu am aripi…

– Nici o grijă, mic purceluş. Te voi trece eu. Şi cît ai clipi şerpoaica îl înghiţi pe Roz
până la jumate. Apoi îşi făcu avânt, se înălţă şi în câteva clipe ambii se aflau dincolo de
apă.

– Ei, vorbi şerpoaica, azi am o zi plină. Datorită ţie am făcut de două ori bine. Rămâi
sănătos. Voi trece de această uşă. Dincolo e un tărâm cum nu s-a mai văzut de frumos.
Acolo e o grădină cu pomi de aur unde mă aşteaptă puii mei.

Abia acum Roz observă că se află chir la celălalt capăt al peşterii. O uşiţă
întredeschisă ducea undeva. Roz vru să privească prin uşă, dar şerpoaica îl opri:

– Nu se poate să priveşti până nu te hotărăşti dacă mergi sau ba pe celălalt tărâm. Nu

am timp să aştept. Dacă te hotărăşti – mă vei găsi oricum. Îmi vei fi oaspete drag. Vino!

Şerpoaica dispăru şi purceluşul îşi aminti că făcuse atâta drum pentru o comoară.

– Unde e comoara? se întrebă el. Într-un colţ observă o măsuţă asemănătoare cu cea
de la intrare. Se apropie şi văzu pe măsuţă un bănuţ de aur.

– Aceasta e comoara pe care o cauţi, scria pe un bileţel.

– Drace! strigă purceluşul. Atâta chin doar pentru un amărât bănuţ? Stătu un pic pe
gânduri. Nu ştia cum e mai bine: să facă cale întoarsă ori să treacă prin uşa întredeschisă.
Îşi aminti că la intrarea în peşteră îi rămăsese raniţa cu cele două desene.

– Oricare ţi-ar fi visele, se gândi Roz, de amintiri nu trebuie să te desparţi. Mai ales
dacă acestea sunt frumoase. Şi purceluşul se înturnă cu spatele spre uşă. Mare îi fu mirarea
când în drumul său îndărăt nu întâlni nici apă, nici şerpi, nici sare sau pietroaie ascuţite. În
câteva clipe se pomeni lângă raniţa sa. Răsuflă uşurat. Îi era foame, sete, îi era somn şi se
gândi că dacă în loc de bănuţ ar fi găsit o hrincă de pâine, acum ar fi fost cel mai fericit
purceluş de pe lume. Scoase bănuţul, îl privi şi de necaz îl duse la gură muşcându-l cu
dinţii.

– Zurrrr! pe podea se rostogoli un alt bănuţ. Bănuţul de aur se dovedi a fi o adevărată

comoară. În scurt timp la picioarele purceluşului se formă o moviliţă strălucitoare.

– Sunt un purceluş bogat! strigă Roz şi acoperind bănuţii cu pietre se culcă şi adormi
uitând de foame şi sete.
A doua zi, cu raniţa-n spate, se plimba mândru pe nisipul fierbinte. Se ghiftui cu de toate
şi îi părea rău că are doar un singur stomac. Nu mult după asta în vârful muntelui Albastru
se înălţă o minunăţie de castel cum nu mai văzuse nici cerul, nici muntele, nici marea. Era
castelul purceluşului Roz. Acum Roz trăia în sfârşit ca în sânul lui Dumnezeu. Avea de
toate. Avea o mulţime de prieteni. Chefuia zi de zi. Bănuţii dispăreau, apăreau, prietenii se
înmulţeau ca bănuţii. Părerile lui de rău se dublară. Deja îi părea rău de două lucruri: că are
doar un singur stomac şi că, având o mulţime de odăi, visează şi doarme doar într-una
singură, doar într-un singur pătuc.

Roz nu observa că odată cu trecerea timpului devenea obez, se mişca greu, iar slănina
de pe burtă – îi atârna până la podea. Era mulţumit de viaţa sa. Totuşi avea senzaţia că ceva
foarte important îi lipseşte. Uneori îşi alunga prietenii ca să rămână singur. Se aşeza pe
terasa cu vederea spre mare şi ore-n şir privea depărtările. Adesea vedea cum marea se lua
la harţă cu Cerul. Valuri spumoase se zbăteau înnebunite de pereţii munţilor. Se înălţau
atât de sus de parcă vroiau să atingă Cerul. Ştergeau totul în calea lor. Lui Roz nu-i păsa.
Până la el nici o picătură din spuma Mării nu avea cum să ajungă.

Într-o noapte cu furtună, stând pe terasă brusc se văzu zbătându-se în mijlocul

valurilor.

– Amintirile! Sări în picioare Roz. Îmi lipsesc amintirile!

Nu-şi mai amintea de unde venise, cum nimerise pe acest mal, pe acest munte. Îşi amintea
doar de o furtună pe mare. Mai ştia că are un bănuţ pe care dacă îl atingi cu dinţii – îţi
aduce alţi bănuţi.

– De fapt… La ce mi-ar servi de exemplu să-mi amintesc că am fost cândva un

prăpădit care nu avea o leţcaie în buzunar? Care murea de foame, de sete? Ca atâţia alţii ce
mişună jos? Nu, hotărî purceluşul, nu am nevoie de amintiri!

Şi totuşi cu trecerea timpului golul care i se formase în suflet din pricina lipsei amintirilor
nu se umplea. Într-o zi, umblând din odaie în odaie, minunându-se de bogăţia ce-l
înconjoară, zări într-un ungher o raniţă veche. O atinse cu dispreţ vrând s-o arunce, dar
din raniţă căzură două desene. Roz le privi şi îşi dădu seama că nimic mai frumos nu
văzuse până atunci. Erau două căsuţe. Ca două jucării. Ridicate pe o pajişte verde, plină cu
flori, alături de un stejar bătrân. Cele două căsuţe mişcară ceva în sufletul purceluşului.

– De unde aceste desene, se întreba la nesfârşit Roz. Întrebarea îl chinui multe zile în
şir.

Într-o zi, stând pe terasă observă cum de mal se apropie o mică corăbioară cu pânzele
roze. Şi Roz brusc îşi aminti totul. Îşi văzu viaţa ca în palmă. Rapid îşi luă raniţa, bănuţul de
aur şi alergă la talpa muntelui. Corăbioara îl aştepta. Imediat ce puse picioruşele pe punte
vaporaşul se smulse din loc şi porni în larg. Pluti îndelung. Avu parte de zile cu soare, trecu
prin furtuni, văzu moartea cu ochii, dar gândul că în curând va fi pe acea câmpie verde îl
făcu să reziste.

Şi iată-l pe Roz acolo de unde pornise cândva. Nu găsi nici o schimbare. Doar că
alături de stejarul bătrân se înălţau acum două căsuţe leite acelora din desenele sale.
Inspiră adânc aer în piept şi bătu în portiţa primei căsuţe.

– Cine bate? întrebă cineva.

– Sunt eu, purceluşul Roz! Vreau să o văd pe găinuşa Co!

– Găinuşa Co e plecată la puii ei. Va fi peste două luni…

Bătu la cea de-a doua căsuţă. Dar şi iepuraşul Codiţă Stufoasă era plecat. Purceluşul se
odihni un pic, apoi îşi suflecă mânecile şi în scurt timp alături de cele două căsuţe se mai
înălţa una. Mai masivă, mai spaţioasă, dar fără pretenţii de castel. Aştepta cu nerăbdare să-
şi îmbrăţişeze prietenii.

– Ce bine că amintirile m-au adus acasă, se gândi Roz. Nimeni nu cunoaşte ce se va

întâmpla peste o clipă. Dar tot ce a fost o clipă în urmă – rămâne amintire. Fără de amintiri
nu simţi că trăieşti. Nu-i mai părea rău că are doar un singur stomac. Nu-i părea rău că
oricât de multe pătucuri ar avea în casă, când vine noaptea îşi poate odihni trupul doar pe
unul singur. Îi părea rău că prea multă vreme a trăit în uitare.