Identificarea urmelor lăsate de mănuşi

CIOACĂ CEZAR
Catedra de Criminalistică
Academia de Poliţie „Alexandru
Ioan Cuza”
Lucrare publicata in cartea editata de Asociatia
Criminalistilor si sustinuta la Simpozionul International din
data de 26/27.10.2005 cu tema Metode si tehnici de
identificare criminalistica ISBN 973-86931-7-9, la pag. 308 -
318

Mănusile sunt utilizate în viata de zi cu zi a oamenilor pentru a proteja derma

mâinilor acestora de acţiunile factorilor înconjurători, creaţi atât natural (frig, acţiunea
razelor solare, etc.) cât şi artificial (substanţe chimice, aşchii de diferite materiale etc.)
Pe lângă protecţia pe care o asigură faţă de factorii înconjurători, mănuşile pot
fi utilizate de către elemente infractoare pentru săvârşirea vreunei fapte ilicite ,
prevăzute de legea penală ; pentru a ascunde sau masca urmele lăsate de partea cea
mai expusă a corpului uman şi anume mâna .
Nimic nu este mai frustrant în activitatea poliţiei tehnico-ştiinţifice decât
descoperirea la locul săvârşirii vreunei infracţiuni a urmelor mănuşilor, specialistul
criminalist neputând astfel ajuta anchetatorul în activitatea ulterioară de investigare si
prindere a autorilor faptelor care încalcă legea penală.
Materialele din care sunt fabricate diferitele tipuri de mănuşi variază ca şi
activităţile pentru care sunt utilizate ; de la piele animală naturală până la fibre

1
naturale sau artificiale , cauciuc, plastic şi bineînţeles amestecurile care se realizează
din acestea.
Prin mânuirea constantă a unor obiecte precum clanţa uşilor, barele de metal a
mijloacelor de transport în comun s.a.m.d., mănuşa se impregnează cu grasime şi
murdărie, şi chiar urme de transpiraţie. De aceea atunci cănd o mănuşa intra în contact
cu o suprafaţă netedă şi dură, un strat din materia grasă creată la suprafaţa mănuşii se
depune adesea pe obiectele atinse într-un mod asemănător cu depunerea urmelor
lăsate de mâna umană (amprentă).
Deşi stratul de grăsime lăsat de mănuşă este prin natura sa, mult mai slab şi
mai puţin dens şi aderent decât cel lăsat de degete, este totuşi posibil să o descoperim,
relevând-o prin pudrare . Fiecare mănuşă poate fi individualizată în mai multe moduri
astfel : după materialul din care este făcută, după cusătura de unire efectuată la maşină
sau la mână,după tricotaj, după perforaţiile sale, după cutele şi formele particulare pe
care o folosire constantă au provocat-o, după deteliorările accidentale cauzate de
utilizatorul ei (tăieturi, arsuri sau puncte uzate). Este posibil să descoperim câteva sau
toate aceste particularităţi pe o urmă de mănuşă lăsată la locurile unei crime.

Mănuşi din piele

Sub denumirea generală de piele înţelegem toate pieile care păstrează mai mult
sau mai puţin intactă structura ei originală şi care a fost tratată prin anumite procedee
chimice pentru a împiedica putrezirea sau descompunerea acesteia.
Deşi este utilizată pielea oricărui animal, pasăre sau reptilă pentru a face rost
de o piele veritabilă, cea mai mare parte a mănuşilor care nu sunt fabricate industrial
(artificial), sunt din piele de berbec sau de porc.
Pielea de bună calitate, fără defecte, nu necesită alt tratament, după vopsire,
decât un lustruit în ultimul stadiu de fabricaţie.

2
 Foto.nr. 1 – Amprentă de mănuşă din piele vopsită, fără lustru
De multe ori pielea prezintă imperfecţiuni precum cicatrici, fibre de calitate
proastă ori vopsea inegal răspândită care sunt restaurate prin vopsire, vopsire care
poate ascunde aceste defecte.

Foto. nr.2 – Amprentă de mănuşă din piele vopsită şi lustruită

Tăbăcirea (baterea) pielii

Pentru a ascunde micile imperfecţiuni ale pielii putem apela la lovirea

suprafeţei pielii cu un dispozitiv ce prezintă câteva asemănări cu orificiile lăsate de
rădăcina porilor de porc sălbatic. Procesul de tăbăcire a pielii se realizează prin
introducerea pielii între tamburii ce prezintă puncte grupate în grupuri de câte 2, 3 sau
4 care formează o înşiruire de grupuri de găuri în piele prin batere. Această operaţiune
se realizează manual pielea fiind introdusă cu mâna între braţele tamburilor, fiind
indiferentă poziţia în care este prinsă mănuşa ( lăţime sau lungime, creând în acelaşi

3
timp un element bun pentru identificare. Această operaţiune este realizată de tăbăcar
sau mănuşar.
Înainte de tăbăcire, pieile sunt formate dintr-un strat epidermic ce au în
componenţa lor pori, pori ce sunt eliminaţi prin tăbăcire şi care se transformă într-un
strat aspru, plin de asperităţi. Natura acestui strat determină apariţia unei bucăţi de
piele, ea depinzând de anumite caracteristici ale vietăţii a cărei specie îi aparţine
pielea, de vârsta şi de sexul acesteia. Amprenta unei bucăţi de piele reprezintă un
ansamblu de desene dispuse neregulat după o linie ce nu se repetă, şi care furnizează
astfel un element valabil de identificare a unei mănuşi din piele.
Desenul papilar este constant şi dă întotdeauna aceeaşi aşezare chiar dacă
mănuşa este distrusă sau deteriorată. Unicitatea desenului papilar la pielea de animale
este acelaşi cu acela a pielii umane, neexistând nici o îndoială în acest sens ea putând
fi asemănată cu amprenta papilară umană. Singurul tip de piele animală care nu
prezintă granulaţii, este acela care a făcut obiectul unei finisări numită piele întoarsă
sau piele de căprioară. Pielea întoarsă nu este un termen particular ci mai degrabă un
termen vag utilizat care indică un tip de prelucrare a pielii. Prelucrarea constă în a
trece pielea pe o piatră de tocilă (moară) ce conţine praf abraziv sau carbonat de
siliciu necesar pentru a separa fibrele ceea ce face ca pielea să se catifeleze.
Mobilitatea fibrelor împiedică identificarea detaliilor pielii, dar deteriorările suprafeţei
cutate (dungile) şi punctele cusăturii pot servi la identificarea caracteristicilor unei
mănuşi din piele întoarsă.
O mănuşă din piele este compusă în general din 8 părţi componente după cum
urmează: palma şi dosul acesteia (o singură piesă), degetul mare, trei furci sau
furculiţe (bucăţi înguste de piele care formează marginea mănuşilor) şi trei părţi
pătrate sau în formă de diamant introduse în zona de jos a degetelor.

piele netăbăcită piele de porc

4
 piele vopsită, fără lustru piele de ovină
Pentru a croii mănuşi, putem decupa o formă dorită, un triunghi de piele la
dimensiunea dorită, manual, cu foarfece sau cu ajutorul unei matrice metalice pentru
mai multe croieli simultane. Cele două metode antrenează caracteristici care fac
posibilă identificarea.
Cusăturile
Pentru a asambla mănuşa avem nevoie să coasem cu mare atenţie mai întâi
degetul mare apoi falangele şi nu în cele din urmă să inserăm cupele în formă de
diamant. Cusătura se poate face atât manual cât şi automat, cu ajutorul maşinii de
cusut utilizând mai multe puncte de sprijin corespunzătoare tipului de mănuşă pe care
dorim să o coasem şi pentru fiecare punct de însăilare este diferit de celălalt şi prin
urmare preţios în a stabili o identificare.

Figura.nr.3 – Bucată de piele cusută la maşină. În acest tip de cusatură, o margine a

pielii o acoperă pe o alta iar cusătura se va crea într-un sistem de tip lanţ

5
Figura.nr.4 – Piele cusută prin metoda “Lovitura cu lovitura”. Cusătură este pe
exteriorul mănuşii si punctele trec pe deasupra celor doua margini ale pielii.

Figura.nr.5 – Metoda “Cusătura şelarului”. Cusătură la maşină care este reprezentată

prin crearea unui punct de bază - utilizat mai ales pentru mănuşile bărbăteşti – lasă
marginile brute ale pielii bine evidenţiate.

Deteriorările

Mănuşile din piele pot avea pe suportul acestora urme de neşters, cauzate de
tăieturi sau arsuri intr-un mod asemănător cu ceea ce se petrece cu pielea umană. O
asemenea deteriorare apare pe suportul din piele care prezintă o lipsă de detalii, urma
fiind clar definită. De asemenea o mănuşă foarte deteriorată va lăsa întotdeauna urme
făcând să apară aceleaşi defecte .
O cicatrice de pe o mănuşă este în general datorată unui accident provocat în
timpul utilizării acesteia, aceasta fiind un detaliu semnificativ în individualizarea şi
identificarea mănuşii creatoare de urmă.
O mare importanţă i se acordă şi desfacerii cusăturilor deoarece acestea pot
duce la identificarea obiectului creator de urmă(mănuşa).

6
 Fig.nr. 5 - 7 reprezintă cicatrici prezente pe suportul mănuşilor.

Fig.nr.8– zonă descusută a mănuşii Fig.nr.9 – Tighel al mănuşii refăcut

Perforaţiile
Mănuşile jucătorilor de golf, automobiliştilor, motocicliştilor şi eventual a
poliţiştilor sunt în general perforate printr-un procedeu denumit gol de ventilaţie.
Perforaţiile sunt dispuse în anumite figuri regulate şi pot ajuta specialiştii la
identificarea mănuşii, coroborate cu alte elemente de individuale de identificare.

Fig.nr.10 – Exemple de perforaţii de ventilaţie

Mănuşile din vinilin

7
 Materialul utilizat pentru fabricarea acestor mănuşi este ţesătura căptuşită cu
clorură de polivinil (P.V.C.) şi lovită într-un mod asemănător cu cea a pielii.
Procedeul de confecţionare este următorul: se trece materialul printr-o maşină care
este prevăzută cu un rulou gravat, maşină care are în componenţa sa un sistem de
încălzire a clorurii de polivinil înainte ca acesta să fie supus presiunii ruloului, ruloul
nefiind încălzit, ceea ce permite efectuarea simultană a lovirii şi încălzirii.
Motivele mănuşilor din vinilin se repetă, amprentele lor nu relevă faptul că
acest motiv lovit ne permite o identificare aşa de sigură ca la mănuşile din piele. Când
acest motiv este însoţit de alte elemente precum dungi , deteriorări ale suprafeţei
exterioare , individualitatea unei mănuşi poate fi stabilită. În general urma lăsată de
mănuşile din vinilin sunt uşor de recunoscut.

Fig. nr. 11 – Exemple de mostre ale mănuşilor din P.V.C.

În ceea ce priveşte deteriorările care pot surveni pe suprafaţa mănuşilor din

P.V.C. toate indicaţiile care se aplică mănuşilor din piele sunt aplicabile şi de această
dată.

Mănuşile din ţesătură

Toate mănuşile din ţesătură (tricotate, croşetate) au un punct comun: toate sunt
făcute să plece de la un fir. Rezistenţa la torsiune depinde de tipul materialului care a
fabricat firul. Fibrele destinate fabricării ţesăturilor netede fac obiectul mai multor
contururi de răsucire asemănătoare celor ce fac obiectul ţesăturilor moi. În fabricarea
de ţesături amestecul de fibre scurte şi răsucirea lor dau la fiecare punct un desen
particular în relief.
O mănuşă din ţesătură poate lăsa o amprentă la fel de individualizată ca a
mănuşilor din piele, ceea ce face ca aceasta să fie uşor de recunoscut decât o altă
mănuşă care ar lăsa o urmă asemănătoare.

8
 Fig.nr.12 – nylon obişnuit Fig.nr.13 – nylon simplu

Fig. nr. 14 – nylon simplu fin Fig.nr.15 – matrice de bumbac

Pentru ţesăturile moi, lânoase, identificarea trebuie să se sprijine pe desenul

ţesăturii, punctele decalate sau iregulate, precum şi deteriorările suprafeţei exterioare,
puncte, găuri, arsuri.

9
Fig. nr.16 – Exemple de desene anti-derapante

10
ANEXA

Piele tăbăcită – urmă în litigiu

Piele tăbăcită - amprentă de comparat

Indicele 2,6,7,10, 16-25 - punct;

3, 4, 5, 8, şi 9 - fragmente de instrument de lovire a pielii de porc;
1 şi 11 - fragmente de perforaţii;
12 şi 13 - fragmente de puncte de aliniere a cusăturii;
14 - desen anti - derapant;
15 - tighel (cusătură)

11
 Mănuşă din vynil – urmă în litigiu

Mănuşă din vynil – amprentă de comparaţie

Indicii 2-10, 14-19, 22-24, 26-35 - detalii ale desenului mănuşii din vynil;
1 şi 11 - cusătură de dublare a materialului ivit în
fantele mănuşii din vynil;
12,13, 20 şi 36 - riduri de periferie;
21 şi 25 - fragment de cusătură scăpată de la maşina de
cusut.

12