Alfred Adler – complexul de inferioritate şi compensarea sa

Introducere
Atât conceptul de sentiment, sau mai grav, complex de inferioritate, cât şi cel de compensare, îşi au
originea în teoriile lui Alfred Adler, psiholog austriac care a trăit în perioada1870 – 1937.
Complexul de inferioritate este evoluţia negativă de la sentimentul de inferioritate spre un sentiment
acut de inferioritate.
Pentru Adler, sentimentul de inferioritate şi corelatul său, aspiraţia spre autoafirmare, reprezintă două
din formele de bază sub care poate să apară sentimentul valorii proprii. Prima formă este
caracteristică, în general, vârstei copilăriei, când mica fiinţă umană constată cu durere cât de puţin
pregătită este, în comparaţie cu adulţii, să răspundă adecvat cerinţelor complexe ale mediului social.
Acest sentiment poate fi accentuat de o constituţie fizică anormală (o infirmitate), de o situaţie
economică şi socială precară, de o educaţie deficitară, etc.
În înţelesul acordat de Adler, complexul de inferioritate este un efect fatal al unei comparaţii, este un
simptom maladiv, un semn de tulburare a tendinţei normale de autovalorificare.
Depăşirea sentimentului de inferioritate se realizează frecvent prin mecanismul compensării.
Fenomenul compensării, ca proces de contrabalansare a unei deficienţe, insatisfacţii sau nerealizări, a
fost generalizat de Adler pentru întreaga dezvoltare psihică a persoanei. În opinia sa, compensarea
are caracterul unei legi de bază a vieţii psihice şi desemnează acea reacţie a individului ca întreg la o
lipsă oarecare. La baza reacţiei de compensare, Adler pune simţul imperfecţiunii care antrenează şi
mobilizează posibilităţile ascunse, profunde, ale organismului şi le dirijează spre compensarea
deficienţei respective: “Defectele constituţionale şi alte stări analoage”, spune Adler, “fac să apară un
sentiment de inferioritate, care impune compensarea în sensul unei exaltări a sentimentului
personalităţii…Forţele compensaţiei creează dispozitive interne în acest scop.”
• Sentimentul şi complexul de inferioritate
Sentimentul de inferioritate nu apare numai atunci când ne autosubestimăm, ci şi atunci când suntem
apreciaţi sub nivelul la care credem că avem dreptul. În acest caz, este vorba de o neconcordanţă
între autoapreciere şi opinia celorlalţi. Din acest conflict se naşte nevoia de protest şi de compensare.

a) Depresia
În unele cazuri, sentimentul de inferioritate poate evolua spre starea de complex, spre instalarea unui
profund sentiment de neputinţă, de incapabilitate care poate se poate prelungi prin dezvoltarea unei
reacţii de introversiune exagerată, de abandon şi care poate crea ca boală, depresia. Aceasta se
manifestă, de obicei, prin stări obsesivo-fobice, în special teama de necunoscut, de viitor, lipsă de
conştientizare a propriei valori, autoînvinuire, pierderea energiei. Lipsa de încredere în sine este
rezultatul unei greşite autoaprecieri în raport cu alţii, fapt care va duce la formarea, pe de o parte, a
convingerii că nu poţi reuşi acolo unde alţii reuşesc cu uşurinţă, iar pe de alta, la apariţia fricii de a
mai încerca. Teama crează, în general, inhibiţii, dar în cazul celui neîncrezâtor în el însuşi, sarcina care
îi stă în faţă la un moment dat îi poate părea irealizabilă şi o refuză. Teama de insucces pe care o
resimte o astfel de persoană poate avea ca efect (în scop de apărare) şi scăderea aşteptărilor
persoanei (mai preferabil decât decepţia). Plasată din nou în situaţii capabile de a o conduce la eşec,
persoana în cauză poate reacţiona printr-o şi mai accentuată stare de anxietate. Ea ar dori să
stabilească un scop mai ridicat dar se teme de neîmplinirea lui. Depresivul ar dori, de exemplu să nu
se mai simtă incapabil şi mizerabil, inferior şi fără valoare şi să aibă un viitor normal, o viaţa după
standardele pe care societatea le cataloghează drept fireşti, dar se teme de slăbiciunea lui şi mai ales
de a face parte dintr-o familie. Pentru că se simte inferior şi confuz, relaţia sănătoasă de cuplu,
familie, copii, pe care îi doreşte, îl sperie căci nu se poate vedea decât incapabil şi slab, nepregătit de
a îşi asuma responsabilităţi sau riscuri şi atunci preferă izolarea. Depresivul, “ascuns” în singurătate,
meditează mult, dar această manifestare îmbracă forma unei suferinţe personale, îşi trăieşte îndelung
amintirile, reale sau modificate, amplificate negativ de imaginaţia sau de memoria selectivă şi
subiectivă (în sensul negativ), dându-le, de regulă, o notă gravă şi deprimantă: exagerarea eşecurilor
şi a greşelilor proprii îi crează un sentiment de insatisfacţie pentru trecut care generează descurajare
şi teamă pentru viitor. Se spune că analiza lucidă a unei emoţii puternice sau a unui sentiment astenic
(depresiv), duce la scăderea tensiunii afective negative. Totuşi, analiza nu anulează sentimentele
pesimiste, poate pentru că nu poate fi, în nici într-un caz vorba de analiza lucidă despre care se spune
că este necesară ci de una marcată de spiritul critic, sau mai mult autocritic al persoanei depresive. În
plus, introspecţia profundă şi repetată crează un cerc vicios în care cauzele se transformă în efecte şi
efectele în cauze. De exemplu, o persoană care suferă un eşec sentimental poate deveni, pentru o
perioadă, depresivă. Analizând, disecând în mod excesiv şi autocritic slăbiciunea sa, depresia,
persoana poate să se îndepărteze de realitate într-o lume a construcţiilor subiectiviste (şi cum
depresia se manifestă prin autoacuzare, fiind o cauză a unui complex de inferioritate) să se
autoconvingă de imposibilitatea unor contacte afective sănătoase cu cei din jur chiar din cauza faptului
că se consideră o persoană bolnavă, depresivă. Efectul (depresia) se poate aşadar transforma în cauză
şi poate determina alte efecte, opuse celor aşteptate.
b) Hipermotivarea
În alte cazuri însă, sentimentul de inferioritate poate determina acţiuni energice de depăşire a
deficienţei. Este vorba de hipermotivitate, acea trăire care îl face pe individ să reacţioneze intens la
evenimente şi situaţii nesemnificative pentru alţii. El are ceva de demonstrat lui însuşi, deci nu poate fi
vorba, deşi pare, că personalitatea sa este mai puternică decât a depresivului doar pentru că luptă. În
esenţă, el este tot nemulţumit şi frustrat. Emoţia puternică de care este cuprins hipermotivatul are
caracter negativ şi pentru că îl determină să îşi imagineze urmări şi pericole (nu doar piedici sau
emoţii) deosebit de grave. Cercetările demonstrează faptul că, în comparaţie cu un ne-emotiv de
inteligenţă egală, cel emotiv nu are nici o şansă în condiţii de competiţie. Totuşi, nu toţi oamenii se
emoţionează la fel. Cei caracterizaţi prin excitabilitate emotivă manifestă tendinţa de a se tulbura
puternic, de a se emoţiona uşor pentru lucruri neînsemnate. La colerici, emoţia este orientată spre
exterior, în vreme ce la melancolici este orientată spre interior, spre autoanaliză, generând o tensiune
nervoasă permanentă care duce la uzură nervoasă şi la pasivitate. Desigur, gradul emotivităţii
persoanei este în funcţie şi de experienţele conflictuale şi frustrante anterioare, care, au sensibilizat
persoana în cauză într-o manieră mai mult sau mai puţin generalizată.
c) Deformarea caracterului
În alte cazuri, complexul poate deforma caracterul înspre egoism, invidie, răutate. În general,
persoanele lipsite de forţa de a învinge, de a depăşi obstacolele întâlnite şi care nu găsesc mijloacele
adecvate de satisfacere a scopurilor şi nevoilor lor realizează substituiri. Poate fi vorba de o “mască”
compensatoare, un fel de schimbare la nivelul personalităţii, mai mult sau mai puţin superficială.
Există indivizi care realizează amintitele substituiri doar la nivel imaginar, adică, ceea ce nu a putut
realiza în faptă, realizează prin intermediul visului, nu necesar nocturn, ci mai degrabă o formă de
visare cu ochii deschişi, care implică o stare de conştienţă. Desigur, se poate să fie vorba şi de un vis
pe timpul nopţii, dictat de subconştient şi se poate ca la nivel conştient, persoana în cauză să nu
realizeze aceste frustrări. Adler a pus în evidenţă, în mod convingător, modul de echilibrare (prin
compensare) a sentimentului de inferioritate prin tendinţa de superioritate şi dominaţie. Din păcate,
compensările realizate prin această tendinţă nu sunt întotdeauna pozitive. Acesta este şi cazul despre
care aminteam la începutul paragrafului. Aceste trăsături, de exemplu, invidia se pot manifesta printr-
un sentiment care degajă superioritate, care sfidează, cu toate că în interior, invidiosul nu se simte
deloc fericit şi superior cum încearcă să pară jignind pe alţii mai fericiţi dar şi mai vulnerabili. Uneori,
se dezvoltă un comportament mult mai agresiv, când individul chiar ajunge să aibă credinţa că e
superior, poate fi vorba chiar de atitudini megalomanice, ca de exemplu Hitler. Adler explică acest gen
de comportamente astfel: dacă persoana care suferă de nevoia compensării inferiorităţii ei fizice sau
sociale prin „setea după superioritate” este şi cu instincte agresive puternice, atunci tendinţa de
superioritate este însoţită şi de voinţa de putere. Dacă, însă, gradul de agresivitate al persoanei este
mai scăzut, putând fi controlat, atunci individul respectiv păstrează numai megalomia. Adler observă
faptul că această pornire după superioritate este însoţită, de obicei, de un sentiment al persecuţiei,
care se dezvoltă ca urmare a faptului că cei din jur nu recunosc dreptul la superioritate al celui în
cauză.
Prin urmare, analizând cele trei cazuri, putem atinge concluzia că din aprobarea sau dezaprobarea
socială reies sentimente de îndrăzneală şi respectiv de deprimare sau dezolare, de orgoliu, vanitate,
dar şi de umilinţă, modestie, timiditate.
• Compensarea
Cum spuneam, complexul de inferioritate deformează caracterul, de aceea, compensarea este
necesară, pentru că, uneori contribuie la procesul de echilibrare interioară. Conform concepţiei lui
Adler, fenomenul compensaţiei reprezintă un instrument special al tendinţei de afirmare proprie.
Compensaţia poate fi de mai multe feluri. Adler o împarte în directă sau indirectă.
a) Compensaţia directă
Compensaţia directă tinde spre înlăturarea defectului prin manifestări în direcţia inferiorităţii
respective. Aceasta include efortul de a depăşi o inferioritate prin ea însăşi, de exemplu, cel lipsit de
simţ muzical perseverează, totuşi, în a face muzică instrumentală sau vocală
b) Compensaţia indirectă
Ori de câte ori personalitatea depăşeşte un eşec printr-un succes obţinut în planul altor activităţi decât
cel în care s-a înregistrat eşecul, avem de-a face cu un fenomen de compensaţie indirectă. Spre
deosebire de compensaţia directă, cea indirectă caută să depăşească inferioritatea prin activităţi de alt
ordin, care să umbrească defectele simţite.
„Măştile” compensatorii implică fenomenul de substituire, atunci când o tendinţă sau trebuinţă
individuală nu poate fi satisfăcută prin obiectul adecvat ei, ea se poate îndrepta asupra altui obiect,
mai mult sau mai puţin înrudit cu primul, de calitate superioară sau inferioară.
Substituirea motivului, Adler a subliniat acest gen de reacţii: oamenii care au o inferioritate vădita tind
să şi-o compenseze, cautând să-i domine pe ceilalţi într-un domeniu sau altul.
c) Compensaţia deviatoare
Compensaţia deviatoare este şi ea foarte frecventă la persoanele care suferă de un acut sentiment de
inferioritate în raport cu ceilalţi. Nevoia de realizare este o condiţie vitală pentru orice om, dar greu de
satisfăcut pe căi normale de către persoana complexată de sentimentul de inferioritate. Astfel, aceasta
îşi creează mecanisme de compensaţie deviatoare prin care să îşi câştige stima şi preţuirea celor din
jur, adică, va recurge la mască pentru a-şi crea iluzia că este ceea ce ar vrea să fie.
d) Compensaţia consolatoare
Ca şi compensaţia deviatoare, compensaţia consolatoare creează mai mult satisfacţii fictive. André
Berge constata că cel care se laudă, în general, nu e prea sigur pe sine însuşi. El simte nevoia să îşi
menţină echilibrul interior printr-o imagine măgulitoare privind propria-i persoană, ceea ce reprezintă
întrucâtva o compensaţie a lipsei sale de încredere în sine, lipsă în urma căreia suferă.
Nevoia de demnitate personală, de preţuire şi de apreciere din partea celorlalţi, îi determină pe unii
oameni să adopte roluri fictive, să recurgă la „teatrul” de compensaţie pentru a-şi crea iluzia că, cel
puţin in parte, dorinţa lor intimă a fost atinsă. Multe dintre aceste persoane nu cred, de obicei, în
aceste false compensări, produse într-un plan pur imaginativ, dar recurg totuşi, în mod deliberat la
ele, din nevoia de a se fortifica şi echilibra sufleteşte. A trăi pentru alţii, prin alţii, prin impresia şi
atitudinea lor, căci dacă ei te respectă şi te consideră superior, atunci te simţi aşa, chiar dacă nu eşti.