Lp 3 -2019

PRINCIPIILE ŞI REGULILE GENERALE DE PRESCRIERE A MEDICAMENTELOR

REŢETA - GENERALITĂŢI
Reţeta (cunoscută şi sub numele de "ordonanţă" medicală) este recomandarea scrisă a medicului
cuprinzand medicamentele ce trebuie administrate în tratamentul bolnavului. Menţionăm că în afară de
medicamente, medicul indică pentru aceasta şi anumite măsuri terapeutice cu caracter general (regim
alimentar dietetic, reglementarea repausului, respectiv a efortului, măsuri psihoterapeutice, procedee
balneo-fizioterapeutice sau climatologice). Toate acestea pot, de asemenea, să fie rezumate în scris pentru
uzul bolnavului.
Reţeta, înmanată de medic bolnavului, foloseşte acestuia pentru obţinerea medicamentelor din
farmaciile publice. In farmaciile care deservesc spitalele, medicamentele se eliberează pe bază de condici
completate de medici. Acest mod de prescriere mai poartă numele de "formula nosocomialis" de la
cuvîntul grecesc "nosocomium" care înseamnă spital.
Majoritatea medicamentelor se eliberează pe bază de reţetă.
Reţeta constituie un act medical dar, în acelaşi timp, este un document medico-legal care implică
responsabilitatea juridică a medicului (reţeta are valoare de probă în justiţie). Ea constituie totodată şi actul
legal de justificare şi contabilizare a unor medicamente cu regim special de eliberare (stupefiante şi
medicamente cu potenţial toxic supuse unor reglementări speciale). De aceea este necesar ca reţeta să
îndeplinască şi o serie de condiţii de formă, în afara celor legate de fond.
Reţeta se va scrie cu cerneală şi cat mai citeţ, pe formulare tip, de dimensiuni 19-21/10 cm; prevăzute
în partea superioară cu antet tipărit.
Reţetele indescifrabile nu sunt executate. Nu trebuie să existe nici o îndoială asupra identificării
medicamentelor sau a cantităţilor, pentru că nu este permis farmacistului să presupună sau să deducă
părţile neînţelese din reţetă. Nu este permisă efectuarea pe reţeta, odată redactată, de modificări de doze,
corecturi, ştersături, farmacistul fiind obligat să refuze astfel de reţete (ele ar putea reprezenta falsuri
comise de alte persoane în scopul obţinerii de cantităţi mai mari de medicamente, de ex. stupefiante).
Cand medicul constată la recitirea reţetei, lucru întotdeauna necesar, că s-au strecurat greşeli, este
recomandabil să o rescrie în forma corectă.
La fel ca în multe ţări, în care pentru scrierea reţetei se foloseşte limba naţională, la noi în ţară,
reţetele sunt scrise în mod obişnuit în limba română. In reţetă se folosesc însă şi o serie de prescurtări
provenite din limba latină, unele obligatorii, altele facultative şi, în sfîrşit, unele puţin recomandabile pentru
că îngreuiază înţelegerea fără să aducă informaţii utile.
In modul de redactare al unei reţete, pentru a se asigura succesul actului terapeutic, trebuie să se ţină
seama şi de unele cerinţe de ordin psihologic. Reţeta trebuie scrisă în prezenţa bolnavului, ceea ce îi
demonstrează acestuia că prescripţia este destinată să trateze boala sa particulară şi îi creşte încrederea
în medic şi în posibilităţile sale de vindecare. Trebuie scrisă fără ezitare, hotărît, ceea ce demonstrează
bolnavului competenţa profesională a medicului. Ştersăturile, tăieturile, petele de cerneală constituie greşeli
din punct de vedere psihologic, pe langă faptul că fac ca reţeta să nu fie acceptată de farmacist.
Reprezintă o greşeală majoră în practica medicală obiceiul de a compune din timp reţete în serie,
eventual bătute la maşină, care să poată fi aplicate în diferite situaţii clinice: în ulcer, bronşită, enterocolită .
Scrierea reţetelor constituie apanajul medicului, dreptul şi datoria sa, care nu pot fi delegate
personalului medical ajutător.
Pentru a putea fi executată de farmacist, dat fiind caracterul ei de document medico-legal, reţeta
trebuie să poarte data, semnătura medicului, parafa cu numele citeţ şi cu titlul acestuia (medic principal
de specialitate, medic primar etc.) şi ştampila unităţii unde îşi desfăşoară activitatea.

1
 Dacă prescripţia nu încape pe prima faţă a hîrtiei, ea se va continua pe verso, menţionandu-se în josul
primei pagini cuvîntul latin "verte" (întoarce) pentru a atrage atenţia că prescripţia nu s-a terminat.
Atunci cand aceluiaşi bolnav i se prescriu mai multe medicamente, ele pot fi trecute pe acelaşi
formular, cu numere de ordine, fiecare constituind o reţetă separată, cu toate părţile ei, în afară de
superscripţie, care este comună pentru toate.
Uneori, în cazuri bine justificate, pe reţetă pot figura şi anumite indicaţii de urgenţi (de care însă nu
trebuie abuzat), care impun farmacistului obligaţia de a prepara şi elibera rapid medicamentele prescrise.
Se poate scrie în româneşte "urgent" sau în latineşte "cito" (repede) "citissimo" (foarte repede) sau chiar
"statissimo" (pe loc).
In anumite situaţii, reţeta mai cuprinde şi indicaţia "repetatur" sau "iteretur", dacă indicaţia trebuie
repetată sau, din contră, "non repetatur", respectiv "non iteretur". In caz că pe reţetă nu există o astfel de
indicaţie, farmacistul va proceda conform reglementărilor în vigoare.
Insemnările pe care farmacistul le face pe reţetă constituie, în literatura farmaceutică, o parte separată
a reţetei numită adnotaţie (adnotatio). Este vorba de completări impuse de aplicarea unei tehnologii
adecvate formei farmaceutice care se prepară, de exemplu, adăugarea unor excipienţi sau a altor
substanţe ajutătoare (stabilizante, conservante etc). De asemenea se menţionează preţul medicamentelor,
calculat după tarifele în vigoare si se aplică ştampila farmaciei în care s-a executat reţeta.
Dacă în farmacie lipseşte vreuna din substanţele din compoziţia unui medicament, farmacistul este
obligat să ia legătura cu medicul căruia să-i propună să înlocuiască substanţa în chestiune cu una similară
de care dispune farmacia, substituţia propusă puundu-se efectua doar cu acordul medicului. Farmacistul nu
are dreptul să facă substituţii decat între substanţe cu activitate terapeutică identică, de exemplu între două
săruri ale aceluiaşi alcaloid: astfel cofeina citrat se poate înlocui cu cofeina natriubenzocă, codeina fosfat
cu codeina clorhidrat etc.
Atunci cand stabileşte cantităţile de medicamente prescrise în reţetă, medicul este obligat să nu
depăşească dozele maxime din farmacopee sau cele indicate in prospectul medicamentului.
Farmacistul este obligat să verifice dozele pentru o dată şi cele pentru 24 de ore, care rezultă din
cantităţile medicamentelor prescrise şi din modul de întrebuinţare a lor (instrucţia). El are obligaţia de a
compara aceste doze cu dozele maxime din farmacopee. În cazul în care aceste doze (şi mai ales cea
pentru 24 de ore) sunt depăşite, el trebuie să le reducă la valoarea maximă admisă. In caz contrar, dacă
apare un accident terapeutic ca urmare a supradozării, farmacistul este răspunzător în faţa legii, in mod
solidar cu medicul care a prescris reţeta. O excepţie o constituie acele situaţii, de exemplu în cazul instalării
unei stări de toleranţă (obişnuinţă), in care medicul consideră că este îndreptăţit să prescrie o doză mai
mare decit cea maximă admisă in farmacopee. In acest caz. pentru a semnala farmacistului că nu este
vorba de o greşeală, ci este o decizie a sa, motivată clinic, care trebuie respectată, medicul va menţiona
langă doza incriminată cuvintele latine "sic volo" (aşa doresc). Dacă doza maximă pentru o dată este
depăşită, dar cea pentru 24 de ore este respectată, farmacistul va lăsa prescripţia nemodificată.
Farmacistul mai este obligat să urmărească dacă in aceeaşi reţetă nu sunt prescrise substanţe cu
acţiuni similare. In acest din urmă caz trebuie să se ţină seama de doza totală a asociaţiei (de exemplu
asociaţia de codeină şi dionină dintr-un preparat antitusiv).
Reţeta a fost împărţită în mod convenţional în 4 părţi: superscripţia, inscripţia, subscripţia şi instrucţia.

1. Superscripţia- Superscripţia, prima parte a reţetei, este reprezentată de obicei printr-un antet
tipărit, care se completează de medic. Superscripţia cuprinde: denumirea instituţiei care acordă asistenţa
medicală, numele şi prenumele bolnavului, sexul, vârsta, domiciliul. Urmează numărul de ordine din
registrul de consultaţie sau cel al fişei medicale (eventual numărul foii de observaţie, în cazul bolnavilor
spitalizaţi). Pot fi specificate condiţii speciale de eliberare a medicamentelor (gratuit) pentru anumite
categorii de persoane. Toate aceste date sunt necesare pentru o evidenţă clară a bolnavilor şi pentru a
2
sublinia faptul că reţeta este strict individualizată, tratamentul indicat în ea adresându-se unei anumite
persoane, lucru extrem de important, dat fiind caracterul de document medico-legal al reţetei. In această
parte a reţetei se trece în mod obligatoriu diagnosticul bolii, într-o formă cât mai completă (entitate
nosologică, stadiu evolutiv, formă clinică), cu excepţia situaţiilor în care bolnavul nu trebuie să cunoască
diagnosticul sau acesta nu trebuie făcut public. In reţetă nu este permis să se precizeze nici un
medicament pentru care să nu existe ca justificare un diagnostic corespunzător.

2. Inscripţia. Inscripţia este partea principală a reţetei care cuprinde denumirea medicamentului sau a
medicamentelor recomandate şi cantităţile corespunzătoare, ca şi eventualele ingrediente cuprinse în
forma farmaceutică respectivă. Ea începe cu prescurtarea "Rp" a cuvantului latin "recipe" (primeşte), care
reprezintă o formulă de adresare a medicului către farmacist, acesta din urmă fiind solicitat să elibereze
bolnavului medicamentele din reţetă.
2.1. Reguli privind scrierea numelor medicamentelor. In inscripţie, numele fiecărui medicament
începe cu o majusculă şi se scrie de la capătul rândului, pe un singur rînd. Se folosesc denumirile oficinale
(prevăzute în farmacopee) sau denumirile comerciale (tipizate). Denumirea comună internaţională (D.C.I. -
denominatio communis in ternationalis), recomandată de O.M.S. nu este uzuală în reţete (ea se foloseşte
obligatoriu in literatura medicală ştiinţifică: excepţie fac situaţiile cand denumirea internaţională coincide cu
cea oficinală sau cu cea comercială). Denumirile chimice, de regulă complicate, nu sunt recomandabile, cu
excepţia unor substanţe simple, prevăzute ca atare în farmacopee. De asemenea nu se scriu în reţetă
formule şi simboluri chimice - de ex. nu se scrie NaHCOs, nici bicarbonat de Na, ci bicarbonat de sodiu. Nu
trebuie întrebuinţate nume populare - de ex. nu se scrie "sare amară", ci sulfat de magneziu.
Numele medicamentelor sau formele farmaceutice pot fi uneori prescurtate - astfel se poate prescrie
atropină sulf. (în loc de sulfat de atropină), codeină hidrocl. (în loc de clorhidrat de codeină), tlnct. sau tra.
(în loc de tinctură), extr. (în loc de extract) etc.
Nu sunt permise însă prescurtări care pot genera confuzii, mai ales dacă acestea pot fi cauză de
accidente grave. De ex., prescurtarea "bar. sulf* poate fi interpretată în două moduri diferite: 1) sulfat de
bariu (barii sulfas), substanţă de contrast în radiologie, un produs insolubil, netoxic, care se foloseşte pe
scară largă; 2) sulfura de bariu, o substanţă solubilă, foarte toxică. Este evident că această prescurtare
ambiguă trebuie evitată La fel, cand se prescrie clorură de potasiu (kalii chloridum) nu se admit prescurtări,
pentru a nu se confunda cu cloratul de potasiu (kalium chloricum), o substanţă toxică.
Medicamentele prescrise în reţetă pot fi clasificate după mai mute criterii, conform cerinţelor practicii
medicale şi farmaceutice. O clasificare importantă în practică ia în consideraţie disponibilitatea
medicamentelor în farmacie. Din acest punct de vedere, medicamentele prescrise în reţetă se împart în 3
categorii: magistrale, oficinale şi comerciale.
Medicamentele magistrale (neoficinale, extemporanee) sunt concepute de medic care selecţionează
substanţele medicamentoase, dozele şi forma farmaceutică, corespunzător situaţiei unui anumit bolnav.
Aceste medicamente se execută în farmacie, la cerere, pe baza reţetei. Substanţele medicamentoase
introduse sunt notate cu denumirile lor oficinale, prevăzute în farmacopee.
Medicamentele oficinale (preparate galenice) au o compoziţie bine definită, trecută în farmacopee.
In general, ele trebuie să se găsească gata preparate în farmacie, pentru a fi eliberate la cerere.
Iată unele medicamente oficinale mai importante din F. R.- oţet aromatic, liniment amoniacal (liniment
volatil), liniment de apă de var (linement oleocalcar), mucilag de gumă arabică 30%, mucilag de gumă
arabică diluat (julep gumos, potio gumosa), picături pentru ochi cu azotat de argint 1%, picături pentru ochi
cu sulfat de atropină 1%, picături pentru ochi cu azotat de pilocarpina 2%, pulbere alcalină (pentru soluţia
Bourget), pulbere laxativă efervescentă, pulbere de opiu şi ipoca (pulbere Dover), picături pentru nas cu
clorhidrat de nafazollnă 0,10 g%, săpun de potasiu (săpun moale, săpun verde), sirop de eter, sirop de
portocale, sirop de balsam de Tolu, sirop de beladonă, sirop de clorura feroasă 5%, sirop de opiu, sirop de
3
opiu diluat, soluţie alcoolică de eter 25% (spirt de eter), soluţie de aceto-tartrat de aluminiu (Burow), soluţie
de acetat de amoniu 15%, soluţie alcoolică de camfor 10% (spirt camforat), soluţie de colofoniu 45%,
soluţie conservantă, soluţie efervescentă (limonada gazoasă, poţiune Rivière), soluţie alcoolică de iod
iodurat (tinctură de iod), soluţie de citrat de magneziu (limonada Rogé), supozitoare de glicerina, tinctură
anticolerină (tinctură Davilla), tinctură de opiu, tinctură de nucă vomica, unguent de alcooli de lană
(unguent cu lanalcooli), unguent emulgator, unguent de glicerina (glicerolat de amidon), unguent cu oxid
galben de mercur 2%, unguent simplu, unguent cu oxid de zinc şi acid salicilic (pastă Lassar) ş.a.
In reţete, medicamentele din această categorie se prescriu folosind numele din farmacopee (oficinale),
după care urmează cantitatea dorită, fără a scrie compoziţia cand preparatul este compus din mai multe
substanţe medicamentoase. De ex. se scrie "Pulbere alcalină (pentru soluţia Bourget) pachete Nr..." fără a
se specifica conţinutul unui pachet, menţionat în farmacopee (sulfat de sodiu 2 g, fosfat de sodiu 4 g,
bicarbonat de sodiu 6 g).
Uneori preparatele oficinale nu se folosesc ca atare ci, asociate cu alte substanţe medicamentoase,
sunt înglobate în medicamente magistrale. Exemple: mucilag de gumă arabică (Julep gumos), sirop de
portocale, tinctură de opiu etc.
Medicamentele comerciale (industriale, tipizate, specialităţi farmaceutice), preparate în industrie sunt
livrate farmaciilor în forma în care se eliberează bolnavilor. Aceste medicamente primesc un nume
comercial (depus, înregistrat), propus de producător, care trebuie trecut pe reţetă, însoţit în mod obligatoriu
de forma farmaceutică şi uneori de cantitatea la o unitate de doză. Acest lucru este necesar pentru că
acelaşi medicament poate fi fabricat în mal multe forme farmaceutice şi/sau doze. De ex. pe reţetă trebuie
scris "Fenobarbital comprimate de 0,10 g" (există şi comprimate de 0,015 g, ca şi fiole). In schimb este
suficient să se scrie "Acid acetilsalicilic comprimate" (există doar de un singur fel, de 0,5 g).
Conform dispoziţiilor Ministerului Sănătăţii, medicamentele din nomenclator se împart în 3 categorii, în
raport cu modul lor de eliberare din farmacii:
 Medicamente ce se eliberează numai pe bază de reţetă ce se reţine la farmacie. Exemple: acid
folic, adrenalină, ampicilina, benzedrin, chinină, ergomet, kanamicină sulfat, etc.
 Medicamente ce se eliberează pe bază de reţetă ce nu se reţine la farmacie, valabilă cel mult 6
luni de la data emiterii. Exemple: acid nalidixic, aspatofort, clordelazin, emetiral, hipazin, meprobamat etc.
(in cazul produselor cifororm, mexaform şi saprosan drajeuri, reţeta este valabilă 10 zile).
 Medicamente ce se eliberează la cerere, fără prescripţie medicală. Exemple: acid acetilsalicilic,
calmogastrin, carbo medicinalis, sirogal, tablete expectorante, viplex etc.
Este de semnalat faptul că la noi în ţară, de multe ori, numele internaţional al unui medicament este
folosit atît în farmacopee (denumirea oficinală) cît şi pentru a denumi produsul comerciad românesc.
Exemple: fenobarbital, ciclobarbital, prednison, cortizon, acid acetilsalicilic, aminofenazonă, clofibrat etc.
O altă clasificare împarte medicamentele prescrise în reţetă, după compoziţia lor, în simple şi
compuse.
Medicamentele simple sunt alcătuite dintr-o singură substanţă medicamentoasă, de ex.: vitamina C
comprimate a 200 mg, digitalis comprimate etc.
Medicamentele compuse sunt alcătuite dintr-un amestec de două sau mai multe substanţe
medicamentoase. Exemplu: pulberea alcalină, pulberea de opiu şi ipeca.

Intr-un medicament compus, ordinea componentelor este, în mod tradiţional, următoarea:

 Medicamentul de bază (baza), cel mai important, cu acţiunea principală urmărită terapeutic în
cazul dat.
 Medicamentul ajutător (adjuvantul), care potenţează sau completează efectele bazei şi/sau îi
înlătură anumite reacţii adverse.

4
  Corectivele, îmbunătăţesc proprietăţile organoleptice ale preparatului, ameliorînd gustul sau
mirosul neplăcut al unor medicamente. In acest scop pot fi folosite siropul, apele aromatice.
Excipienţii, folosiţi pentru prepararea formelor farmaceutice solide sau semisolide (moi), vehiculul, în
cazul celor lichide; excipienţii sunt substanţe obişnuit inactive, care servesc la înglobarea substanţelor
active, la diluarea acestora, la formarea sau legarea masei preparatului farmaceutic - de ex., talc, vaselină,
lactoză, pulbere de licviriţie; vehicul - apă, alcool, ulei, propilenglicol etc. - serveşte la dizolvarea,
suspendarea sau diluarea substanţelor active. Oricare dintre aceste componente poate cuprinde două sau
mai multe substanţe, după cum, în cazul altor preparate, unele dintre aceste componente pot lipsi.
2.2. Reguli privind scrierea cantităţilor medicamentelor. Cantităţile se scriu în rând cu numele
medicamentului respectiv. Cifrele se scriu unele sub altele, ca la adunare: unităţi sub unităţi, zeci sub zeci
etc, iar virgula sub virgulă.
In general, în reţetă se folosesc cifrele arabe.
Cifrele romane se folosesc doar în 2 situaţii:
a) cand se scrie un număr de bucăţi dintr-o anumită formă farmaceutică, de ex., "Acid acetil-salicillc
comprimate Nr. X şi
b) cand se scrie, în inscripţie, o substanţă în picături, de ex., "Ulei de mentă, gtt II" ("gtt" este
prescurtarea cuvîntului latin "guttae" care înseamnă picături). In instrucţie, parte a reţetei care se
adresează bolnavului, numărul de picături, care urmează să se administreze, este indicat, pentru mai multă
claritate, cu cifre arabe.
In reţetă se folosesc, în general unităţi de măsură precise, iar în anumite cazuri, unităţi de măsură
aproximative.
Unităţi de măsură precise
Pentru măsurarea greutăţii se folosesc:
gramul (g),
miligramul (mg)= 10-3g şi
microgramul (μg) = 10 -6 g (această din urmă unitate era cunoscută în trecut şi sub numele "gama".
Exemplu: „Vitamina B12, fiole a 50 μ.g".
In scrierea cantităţilor substanţelor încadrate în grupa stupefiante sau toxice, după cantitatea de
substanţă exprimată în grame se va trece, alături, în paranteză, cantitatea de miligrame, exprimată în litere.
Exemplu: "Extract de opiu 0,10 g (o sută miligrame)".
Pentru măsurarea capacităţii se foloscesc mililitrul (ml) = 10-3 l şl microlitrul = 10-3 ml = 10-6 l.
F. R. X prevede următoarele modalităţi de notare a concentraţiilor formelor farmaceutice lichide:
1. % g/g: cantitatea în g de substanţă conţinută în 100 g de produs final. Farmacopeea prevede că
formele farmaceutice lichide pentru uz intern şi extern, indiferent de vehicul se prepară greutate la greutate
(g/g), de ex., 20 g sirop la 100 g poţiune.
2. % g/v: cantitatea în g de substanţă conţinută în 100 ml de produs final. In acest fel se notează
concentraţia soluţiilor injectabile, de ex., 0,5 g procaină clorhídrica la 100 ml soluţie apoasă injectabilă.
3. % v/v: volumul în ml conţinut în 100 ml produs final. De ex., alcoolul diluat conţine 70% (v/v) etanol.
4. % v/g: volumul în ml conţinut în 100 g produs final.

Unităţi de măsură aproximative

Uneori, pentru uşurinţa farmacistului sau a bolnavului, se folosesc, în inscripţie, dar mai ales în
instrucţie, unităţi de măsură aproximative.
Pentru măsurarea capacităţii se folosesc următoarele unităţi:
1 linguriţă = 5 ml
1 lingură de supă = 15 ml în cazul apei sau al soluţiilor apoase, cu densitate foarte apropiată de 1.
5
 valorile in greutate (g) corespund cu cele în volum (ml), pentru că 1 ml apă = 1 g.
La alte lichide intervi ne in calcul şi densitatea.
De exemplu, siropul simplu avînd densitatea d = 1,32, înseamnă că greutatea siropului conţinut într-o
linguriţă de 5 ml este 5 x 1,32 = 6,6 g: greutatea uleiului (d = 0,9) conţinut într-o linguriţă este: 5 x 0,9 = 4.5
g.

Putem scrie, prin urmare:

1 linguriţă = 5 ml = 5 g apă = 6,6 g I sirop = 4,5 g ulei.
1 lingură = 15 ml = 15 g apă = 20 g sirop = 13,5 g ulei.
Cu linguriţa, lingura şi cu varful de cuţit se pot administra şi pulberi, dar cantităţile din acestea pot
varia în limite destul de largi, în funcţie de densitatea pulberii şi de gradul de umplere.
Se apreciază astfel că:
-o linguriţă rasă de pulbere =1.5-2.5 g
-o linguriţă cu vîrf cu pulbere=2.5-5 g
-un vîrf de cuţit de pulbere=0,5-1 g

Alte unităţi de măsură aproximative, folosite rareori, sunt:

- ceaşca de cafea = 50 ml
- paharul de lichior = 15-20 ml
- paharul de vin = 100 ml
- paharul de apă = 200 ml
Există medicamente lichide care se administrează in picături. Atunci cand prescriem astfel de
medicamente, trebuie să cunoaştem numărul de picături în care poate fi împărţit un gram din lichidul
respectiv.
Picătura variază în dimensiuni, în funcţie de natura lichidului (greutate specifică, vascozitate),
temperatură, ca şi de orificiul picătorului şi de unghiul sub care acesta este ţinut De aceea, pentru a obţine
rezultate uniforme, se foloseşte un picător cu dimensiuni standard, numit "picător normal" (are diametrul
exterior de 3 mm şi cel interior de 0.6 mm).
1 g apă = 20 picături.
Subliniem faptul că datele de mai sus se referă la împărţirea în picături a unui gram de lichid. Cand se
foloseşte unitatea de volum (mililitrul) cifrele sunt diferite în cazul lichidelor cu altă densitate decît 1

Fig. 1. Picător normal

De exemplu:
1 g alcool diluat (d = 0,88) = 56 picături;
1 ml alcool diluat = 0,88 g = 50 picături.

6
 In legătură cu scrierea cantităţilor de medicamente, în inscripţie se folosesc, în mod curent, două
prescurtări provenite din limba latină : "aa" şi "q.s."
Dacă într-un medicament compus, două sau mai multe componente se prescriu în cantitate egală,
cantitatea respectivă, este trecută în dreptul ultimei substanţe precedată de prescurtarea aa (ana partes
aequales = din fiecare în părţi egale). De exemplu:

Codeină fosfat
Dionină clorhidrat . a a 0,20 g

Aceasta înseamnă că preparatul conţine codeină fosfat 0,20 g şi dionină clorhidrat 0,20 g
b) Prescurtarea q.s. (quantum sufficiat = cât trebuie, cantitatea necesară pentru) are două accepţii
diferite. Ea se foloseşte în cazul formelor farmaceutice solide (supozitoare, pilule) care conţin un excipient,
a cărui natură şi cantitate exactă nu necesită o specificare explicită, stabilirea lor fiind lăsată la latitudinea
farmacistului. In acest caz, după enumerarea substanţelor conţinute şi a cantităţilor corespunzătoare, se
trece cuvîntul "excipient", apoi prescurtarea q.s., urmată de indicarea formei farmaceutice aleasă de medic.
Ex: "...Excipient q.s. pentru un supozitor..."
Prescurtarea q.s. se foloseşte, de asemenea, cand se prescriu soluţii medicamentoase. In acest caz
se stabilesc în prealabil două elemente:
- volumul total al soluţiei (în ml), în cazul exprimării concentraţiei g/v, sau greutatea ei totală, cand
concentraţia se exprimă g/g;
- cantităţile de substanţe dizolvate, corespunzător concentraţiei ce se urmăreşte a fi realizate.
Să presupunem, de exemplu, că dorim să prescriem o soluţie apoasă injectabilă 0,5% (g/v) de
procaină clorhidrat, cu un volum total de 200 ml. Din calcul reiese că trebuie să punem 1 g procaină
clorhidrat
0,5 g procaină clorhidrat . . . 100 ml soluţie
X ........................................... 200 ml
0,5 x 200
x = --------------------------- --- = 1 g
100

Este foarte greu de stabilit (şi nu este necesar să ştim) ce volum de apă, în valoare absolută (număr
de ml) trebuie adăugat substanţei pentru a obţine soluţia de concentraţie dorită, cu volumul dorit

Tabel 1. Numărul de picături la un gram (la 20°C) pentru unele medicamente lichide, măsurat prin
scurgerea liberă a lichidului, cu picătorul normai (conform F.R.).
Denumirea Număr de picături pe gram
eter 90
alcool: 95% (v/v) 63
alcool diluat: 70% (v/v) 56
apă distilată 20
digitoxină soluţie 50
tinctură de beladonă 57
tinctură de opiu 56

7
 De aceea se foloseşte prescurtarea "q.s. ad" sau numai "ad" ceea ce înseamnă cat este necesar
pană la atingerea volumului total. In cazul exemplului ales putem scrie

Procaină clorhidrat ................ 1 g

Apă distilată q.s. ad (sau ad) . 200 ml

Fig. 2 Modul de realizare a unei soluţii de procaină clorhidrat 0,5% (g/v) în volum total de 200 ml.
Peste cantitatea de substanţă cantărită (1 g) se toarnă apă până la ("q.s.ad") diviziunea de 200 ml în
cilindrul gradat. Nu ne interesează câţi ml de apă au fost necesari pentru a realiza soluţia, ci doar volumul
ei total.
Iată acum un exemplu de prescriere a unei soluţii apoase pentru uz intern, a cărei concentraţia este
exprimată în modalitatea g/g.
Dorim să prescriem o soluţie 2% de codeină fosfat în greutate totală de 20 g. Din calcul reiese că
trebuie să punem 0,4 g codeină fosfat:
2 g codeină fosfat ................100 g soluţie
x.........................................20 g
2x20
x =------------= 0,4 g
100

Pentru a evita menţionarea în reţetă a cantităţii de apă, în valoare absolută (număr de g), ce trebuie
adăugată substanţei pentru a obţine soluţia de concentraţie dorită, cu volumul dorit, este suficient să
folosim aceeaşi prescurtare, în felul următor:
Codeină fosfat .................. .......400 mg
Apă distilată q.s.ad (sau ad)........20 g
3. Subscripţia. Subscripţia, a treia parte a reţetei, ce urmează după inscripţie, se adresează
farmacistului. Această parte a reţetei, cuprinde doar anumite recomandări strict indispensabile pentru
prepararea sau eliberarea medicamentelor prescrise. Astfel, subscripţia precizează forma farmaceutică,
eventual ambalajul (în cazul preparatelor comerciale) şi cantitatea ce trebuie eliberată bolnavului. In cazul
medicamentelor

8
 Fig. 3. Modul de realizare a unei soluţii de codeină fosfat 2% (g/g) în greutate totala de 20 g. Peste
cantitatea de substanţă cântărită (0,4 g) se toarnă apă până la ("q.s.ad") atingerea unei greutăţi de 20 g.
Nu ne interesează cate g de apă au fost necesare pentru a realiza soluţia, ci doar greutatea ei totală

magistrale, menţiunea privind prepararea de către farmacist constă în prescurtarea "f.as" (de la "faci
asemenea"). Exemplu: "... pentru un supozitor, f. as. nr. XX". Uneori în loc de "f.as." se poate scrie şi
prescurtarea latină "d.t.d." (datur tales doses = dă asemenea doze).
Ex.: "... pentru un supozitor "d.t.d. nr. XX". Această prescurtare este mai puţin folosită. Numărul de
bucăţi se notează cu cifre romane.
Prescurtarea "f.as." nu se foloseşte în cazul medicamentelor comerciale. De ex., este greşit să se
scrie "Acid acetilsalicilic comprimate, f.as. nr. XX".
In uzul obişnuit, în partea precedentă a reţetei, inscripţia, este trecută compoziţia unei singure bucăţi
din forma farmaceutică aleasă, urmată de indicarea, în subscripţie, a numărului total de bucăţi necesare
tratamentului.
Exista însă şi altă modalitate, mai puţin întrebuinţată, şi anume: în inscripţie se trece cantitatea totală
de substanţă necesară tratamentului, care este împărţită în mod egal, într-un anumit număr de bucăţi din
forma farmaceutică respectivă, număr ce figurează în subscripţie, după prescurtarea latină "div." (de la
divide) sau, mai complet, "Div.in part. aeq." (divide în partes aequales = împarte în părţi egale).
Ex."... div. în XX supozitoare".
In cazul unei soluţii injectabile, preparate în farmacie, se precizează obligaţia pe care o are farmacistul
de a efectua sterilizarea soluţiei, sub menţiunea: "steril".
Cand este cazul, în subscripţie se dau indicaţii suplimentare în legătură cu ambalajul sau cu modul de
prezentare: în flacon picător; în flacon brun (pentru pentru azotatul de argint, de exemplu, care trebuie ferit
de lumină) etc.
In trecut se foloseau o serie de prescurtări, din latineşte, ce cuprindeau anumite indicaţii de preparare
şi de eliberare a medicamentelor. Aceste indicaţii, în măsura în care nu aduc informaţii indispensabile, nu
sunt strict necesare, de aceea, nu sunt obligatorii.
4. Instrucţia. Instrucţia (signatura), a patra şi ultima parte a reţetei, cuprinde recomandări pentru
bolnav, privind modul de administrare a medicamentelor prescrise, pe care farmacistul le notează pe

9
etichetă sau pe ambalajul preparatului eliberat. Medicul este întotdeauna obligat să scrie în reţetă
recomandările asupra administrării medicamentelor pe care nu le poate înlocui cu indicaţia vagă "după
aviz".
Instrucţia începe cu prescurtarea latinească "D.s." = "datur signatur* sau "da signa", care înseamnă
"dă şi semnează", "eliberează şi etichetează" sau "notează modul de administrare".
Urmează apoi specificarea căii de administrare:
intern sau oral (ingestia medicamentelor în vederea absorbţiei, mai ales din intestin),
perlingual,
injectabil intramuscular,
subcutanat,
intravenos,
extern în cazul aplicării pe piele sau unele mucoase, de exemplu
intrarectal (supozitoare sau clisme medicamentoase),
intravaginal,
prin inhalaţii etc.
Medicamentele magistrale pentru uz intern se eliberează din farmacie cu etichetă cu chenar albastru
pe fond alb, cu menţiuna "Intern", iar cele pentru uz extern cu eticheta cu chenar roşu pe fond alb,
prevăzută cu menţiunea "Extern".
Medicamentele care conţin substanţe cu potenţial toxic, în cantităţi mari. de ex. picături pentru ochi cu
sulfat de atropină 1% sau cu azotat de pilocarplnă 2% (oflcinale), se eliberează cu eticheta "Otravă" pentru
a atrage atenţia pacientului că trebuie să le manipuleze cu grijă şl să nu le lase la îndemîna copiilor.
Recomandările pentru bolnav se referă, în primul rand, la cantitatea de medicamente care trebuie
luată o dată şl la intervalul dintre două administrări consecutive, sau la numărul maxim de administrări pe zi
(24 de ore). In această ordine de idei trebuie semnalat faptul că există o serie de medicamente, în special
din grupa analgeticelor, care se administrează "la nevoie". In acest caz este obligatoriu să se specifice în
paranteză cantitatea maximă admisă, care trebuie să fie inferioară sau cel mult egală cu doza maximă
prevăzută în farmacopee, pentru 24 de ore.
Aceasta se notează folosind formula "a nu se depăşi... pe zi".
Este obligatoriu ca în instrucţie să se recomande o doză precisă de medicament şi nu o gamă de
doze, din care bolnavul urmează să-şi aleagă una, la latitudinea sa. Este, prin urmare, greşit să scriem, de
exemplu:
Rp.
Diazepam – comprimate..............10 mg
I cutie
D.s. intern cate 1/2-1 comprimat la nevoie, fără a se depăşi 3 pe zi

Medicul este acela care trebuie să selecţioneze, din această gamă de doze (în cazul considerat între
1/2-3 comprimate pe zi), întâlnită în literatura de specialitate (agende, prospecte), care se referă la întreaga
populaţie de bolnavi, pe aceea care se potriveşte situaţiei concrete a bolnavului considerat (în funcţie de
varstă, sex, boală, formă clinică, stadiu evolutiv, patologie asociată etc).
Exemplul de mai sus se poate scrie, corect astfel:
Rp.
Diazepam – comprimate..............10 mg
I cutie
D.s intern, cîte 1 comprimat seara la culcare

10
 In continuare, în instrucţie se notează, dacă este cazul, perioada zilei când trebuie administrat
medicamentul: de exemplu "dimineaţa la micul dejun", "cu un sfert de oră înaintea mesei de prînz", "la o
oră după mesele principale", "seara la culcare".
De asemenea sunt specificate, în unele situaţii, anumite modalităţi de administrare, de exemplu
"intravenos lent", se dizolvă într-un pahar cu apă călduţă".
Nu trebuie să uităm că instrucţia este partea reţetei care se adresează bolnavului. De aceea ea
trebuie să fie perfect inteligibilă pentru acesta, indiferent de nivelul său de pregătire. Din această cauză nu
se recomandă folosirea de prescurtări, de ex.: "de 4 x/zi", "la fiecare 4 h" (ore) etc. Tot din acelaşi motiv nu
se folosesc cifre romane şi, obişnuit, nici prescurtări latineşti. Totuşi în unele ţări asemenea prescurtări sunt
utilizate şi figurează ca atare în literatura medicală, de aceea ele trebuie cunoscute

11