UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”

FACULTATEA DE LITERE
Specializarea: Literatură universală și comparată

Tristan și Isolda: elemente de mit și implicațiile sale în

literatura romantică și postromantică

Student:
Băducu (căs. Croitoru) Iulia-Maria

Iași
2019
 Gândirea mitică reprezintă începuturile cunoașterii umanității, iar mitul (din gr. mythos,
„poveste”, „legendă”) este o alegorie cu caracter sacru, o narațiune ce reflectă credințele și ideile
unui popor. Mitul are și caracter exemplar, reprezentând un model de comportament uman:
„Mitul se definește prin modul lui de a fi: nu se lasă surprins ca mit decât în măsura în care
revelează că ceva s-a manifestat deplin și această manifestare este în același timp creatoare și
exemplară, pentru că ea întemeiază la fel de bine și o structură a realului și un comportament
uman.”1.
Mitul își are rădăcina în real și subliniază anumite obiceiuri și trăsături ale umanului:
„Mitul ne permite să observăm dintr-o dată anumite tipuri de relații invariabile și să le
desprindem din mulțimea aparențelor cotidiene.”2.
Legenda iubirii fatale dintre Tristan și Isolda este considerată de unii exegeți un „grandios
mit european al adulterului”3. Contextul politic, social și religios favorizând apariția unor astfel
de texte prin obligativitatea unei căsătorii aranjate, lipsite de iubire.
De alți exegeți este considerată a fi o „adaptare celtică a complexului oedipian” 4. Această
interpretare se datorează instituției celtice a druizilor (un fel de tutori): „Astfel se explică și unele
dintre ițele faimosului roman tristanian, în care Marc îl considera pe Tristan, fiu, regele Marc
fiind tutorele nepotului, drept pentru care iubirea tânărului pentru Isolda devine incestuoasă și,
astfel, cu atât mai culpabilă.”5.
Cu toate acestea, fatalitatea iubirii-pasiune ce predomină povestea de dragoste dintre
Tristan și Isolda îl consacră ca mit al iubirii nefericite.
Denis de Rougemont identifică trei trăsături majore ale mitului în legenda lui Tristan și a
Isoldei: autorul anonim, prezența elementului sacru și obscuritatea.
Mitul, fiind o creație bazată pe realitatea colectivă, nu are un autor cunoscut, circulând în
mai multe variante: „Cele cinci versiuni ‹‹originale›› care s-au păstrat sunt prelucrări artistice ale
unui arhetip pierdut fără urmă.”6.
Elementul sacru este reprezentat de instituția medievală a cavaleriei, încărcată de ritualuri
și ceremonii.
1 Mircea Eliade, Mituri, vise și mistere, trad. Maria Ivănescu și Cezar Ivănescu, ed. Univers enciclopedic, București,
1998, p. 10.
2 Denis de Rougemont, Iubirea și Occidentul, trad. Ioana Cândea-Marinescu, ed. Univers, București, 1987, p. 10.
3 Idem., p. 9.
4 Constantin Dram, Ordinea iubirii: de la Banchetul la Robinson Crusoe, ed. Universitas XXI, Iași, 2009, p. 64.
5 Ibidem.
6 Denis de Rougemont, Op. cit., p. 11.
 Obscuritatea îi conferă mister și originalitate mitului, de aceasta depinzând chiar existența
mitului: „Ea se explică pe de o parte prin misterul originii sale, iar pe de altă parte prin
importanța vitală a faptelor pe care le simbolizează mitul. Dacă aceste fapte nu ar fi obscure, sau
dacă nu ar exista un anume interes pentru tăinuirea originii și semnificației lor, astfel încât să
poată fi apărate de critică, nu ar mai fi nevoie de mit.”7.
Povestea iubirii-pasiune, iubirii fatale dintre Tristan și Isolda reprezintă arhetipul iubirii
curtenești și a circulat în întreaga Europă, fondând astfel conceptul de iubire în mentalul
european. Mai întâi, s-a răspândit prin intermediul trubadurilor, apoi a circulat versiunea lui
Gottfried de Strasbourg (secolul al XIII-lea), urmată în secolul al XV-lea de versiunea în proză a
lui Thomas Malory și, astfel, a influențat toată lirica romantică de mai târziu: „Influența
romanului breton este atestată de sute de texte de-a lungul secolelor al XIII-lea, al XIV-lea și al
XV-lea. (...) Romanul lui Tristan este tradus în toate limbile Occidentului.8.
Tristan și Isolda poate fi considerat și un mit cultural construit în jurul a trei aspecte
importante: amestecul magiei în povestea de iubire dintre cei doi (licoarea magică de
îndrăgostire destinată Isoldei și soțului în ziua nunții, pe care Tristan și Isolda o beau din
greșeală), conflictul dintre datoria de cavaler și iubirea adulterină și pădurea Morrois (motivul
pădurii și al cadrului natural care a marcat epoca romantismului, care ar trebui să fie cadrul
natural, feeric, ce protejează îndrăgostiții, este prezentat realist și, de fapt, ajunge să-i despartă
din cauza greutăților vieții în natură).
Incipitul poveștii de dragoste dintre Tristan și Isolda stă la baza literaturii romantice și
constituie o sursă de inspirație pentru romanele despre dragostea fatală, dincolo de moarte:
„‹‹Boieri dumneavoastră, plăcu-vă să auziți o poveste frumoasă de dragoste și moarte. Este
despre Tristan și Isolda regina. Ascultați cum cu bucurie și cu mare durere se iubiră și dintr-
aceasta în aceeași zi muriră, el prin ea și ea prin el.›› (...) Mare parte din literatura occidentală de
dragoste poate fi plasată sub semnul acestui incipit (...)”9.
În același timp, prin prisma acestui faimos incipit, poate fi identificată și o asemănare cu
mitul androginului sau cu relația animus-anima ce nu pot trăi unul fără altul.

7 Idem., p. 12.
8 Idem., p. 215.
9 Constantin Dram, Op. cit., p. 177.
 Motivul triunghiului erotic vine pe filieră arabă, prin relațiile culturale dintre Orient și
Occident: „Ideea triunghiului erotic, care complică iubirea și face obligatoriu acceptul adulterinei
legături pare a fi, după Philippe Walter, inspirată de o poveste persană, despre Wis și Ramin,
foarte gustată în Evul Mediu.”10.
Petrarca cunoștea romanul și îl citează de mai multe ori, iar William Shakespeare
reiterează mitul în „singura tragedie curtenească”11, Romeo și Julieta.
Atât în Romeo și Julieta, cât și în Tristan și Isolda, noaptea este prietenoasă cu
îndrăgostiții, conferindu-le intimidate și siguranță.
Deși în ambele opere se regăsesc motivul iubirii curtenești şi idealul iubirii absolute
împlinite în moarte, cuplul Tristan și Isolda reprezintă arhetipul iubirii curtenesti, iar cuplul
Romeo și Julieta prefigurează ideologia dragostei romantice.
Tristan (1865) al lui Richard Wagner a influențat literatura modernă, deoarece pasiunea
lui Tristan s-a pretat unui alt imaginar al iubirii și al morții, propagat prin romantism și se
metamorfozează într-un imn al iubirii absolute, al iubirii interzise.
Concluzionând, fatalitatea asumată este cea care consacră mitul, aducându-l chiar până în
secolul XX. Asumându-și soarta fatală, Tristan și Isolda își răzbună condiționarea magică a
erosului, își obțin libertatea alegerii cu prețul vieții.

Bibliografie
10 Idem., p. 196.
11 Denis de Rougemont, Op. cit., p. 217.
 DRAM, Constantin, Ordinea iubirii: de la Banchetul la Robinson Crusoe, Editura
Universitas XXI, Iași, 2009;
ELIADE, Mircea, Mituri, vise și mistere, trad. Maria Ivănescu și Cezar Ivănescu, Editura
Univers enciclopedic, București, 1998;
ROUGEMONT, Denis de, Iubirea și Occidentul, trad. Ioana Cândea-Marinescu, Editura
Univers, București, 1987.