Poemul "Luceafarul"

Sursa de inspiraţie

Poemul a fost publicat în 1883 în Almanahul Societăţii Academice Social Literare

“România Jună” la Viena. A fost apoi reprodus în revista Convorbiri literare (august 1883) şi în
prima ediţie a Poesiilor alcătuită de Titu Maiorescu (decembrie 1883).

Există mai multe surse de inspiraţie:

A. . MITOLOGICE

Sunt utilizate motive din mitologia greacă, indiană şi creştină.

B. BIOGRAFICE

Propria-i viaţă este ridicată la rang de simbol.

C. Izvoare folclorice

. Poemul "Luceafarul" are ca sursa principala de inspiratie basmul popular romanesc "Fata in
gradina de aur", cules de germanul Richard Kunisch intr-o peregrinare a sa prin Oltenia.
Eminescu ia cunostinta de acest basm din cartea de calatorie a folcloristului german, inca din
timpul studentiei sale la Berlin, il versifica intre anii 1870-1872, pastrandu-1 in manuscris. Mai
tarziu, poetul creeaza cinci variante succesive ale basmului, intre 1880 si 1883, mai intai
versificandu-1 si schimbandu-i finalul, apoi, imbogatindu-1 cu idei filozofice reflectand conditia
geniului in lumea superficiala si meschina, transformandu-1 intr-un poem filozofic de unica
valoare ideatica si artistica.

in basm, Zmeul, care ceruse Creatorului sa fie dezlegat de nemurire, pentru a-si putea implini
iubirea pe care i-o purta fetei de imparat, dar aceasta se indragosteste de un pamantean, Florin,
intorcandu-se, Zmeul ii vede impreuna si, ca sa se razbune, pravaleste o stanca peste fata
necredincioasa, lasandu-i iubitul sa traiasca mai departe, chinuit si neconsolat. De durere, Florin
moare si el langa stanca sub care zacea iubita lui. in varianta versificata, Eminescu modifica
razbunarea Zmeului, acesta capatand detasarea superioara specifica geniului, transformand-o
intr-un blestem: "Fiti fericiti - cu glasu-i stins a spus -/ Atat de fericiti, cat viata toata/ Un chin s-
aveti: de-a nu muri deodata".

. Mitul "Zburatorului" este valorificat in primul tablou al poemului "Luceafarul", prin visul erotic
al fetei de imparat care, ajunsa la varsta dragostei, isi imagineaza intruparea tanarului in ipostaza
angelica si in ipostaza demonica, pentru a putea dialoga cu acesta dupa legile pamantene.

D. Izvoare filozofice

. Atras de conceptia filozofica a lui Arthur Schopenhauer (1788-1860), Mihai Eminescu preia din
lucrarea intitulata "Lumea ca vointa si reprezentare" viziunea antitetica dintre omul obisnuit si
omul de geniu, fiecare dintre cei doi fiind particularizat prin trasaturi definitorii:
- omul obisnuit, muritorul de rand se caracterizeaza prin mediocritate, atitudine subiectiva in
perceperea realitatii, neputinta de a-si depasi sfera limitata de actiune, dorinta oarba de a trai si a
fi fericit in sensul pragmatic, imediat al indeplinirii scopurilor omenesti si excesul de socializare;

- geniul se particularizeaza prin inteligenta profunda si meditativa, sete de cunoastere cu aspiratie

spre absolut, atitudine obiectiva asupra realitatii, puterea de sacrificiu de sine pentru implinirea
idealurilor, solitudine si capacitatea de a-si depasi limitele conditiei umane prin cugetare asupra
gravelor probleme si legi care guverneaza universul.

. Motive mitologice preluate din sistemul de gandire al filozofilor greci Platon si Aristotel, din
"Poemele Vedelor" apartinand filozofiei indiene si din mitologia crestina, mai ales notiunea de
"pacat originaj;" si viziunea cosmogoniei crestine si a apocalipsei.

Titlul

Titlul avertizează asupra naturii duale a geniului care participă la două ordini: cea divină şi cea
umană, poetul operând o fuziune de două vechi mituri:

Mitul popular românesc – cu o posibilă deformare fonetică de la Lucifer, eroul

mitului biblic iudeo – creştin – legat de cunoscuta stea a ciobanului, statornic far
al serii, prielnic pământenilor

Mitul lui Hyperion cu surse din mitologia greacă; Hyperion – Hesperus = fiu al
lui Uranus şi al Geei, al cerului şi pământului, condamnat prin originea sa la un
echilibru precar al fiinţei, între latura sa de lumină celestă, uranică şi cea de
întuneric, telurică. Prin natura sa, el se poate înălţa sau coborî.

La Eminescu, bivalenţa eroului Luceafăr – Hyperion, impune o structură bipolară, de

stricte simetrii ale poemului, având ca sursă gândirea kantiană: după cum priveşte, spre pământ
sau cer, eroul se va ipostazia într-o înfăţişare sau alta:

Faţa întoarsă spre pământeni, faţa pe care aceştia o văd prin prisma simţurilor
lor, şi pe care o numesc Luceafăr, reprezintă fenomenul, aparenţa – fanicul.
(Lucian Blaga)

Faţa ascunsă simţurilor umane, necognoscibilă, ştiută doar de Demiurg,

Hyperion, reprezintă numenul, esenţa, cripticul. ( Lucian Blaga)

Această structură bipolară impune şi două valenţe specifice eroului romantic:

Luceafărul – capacitatea nemăsurată de iubire, faţa îndreptată spre viaţa şi

dragostea care îl cheamă irezistibil.

Hyperion – capacitatea de cunoaştere filozofică specifică divinităţilor din prima

creaţie pe care demiurgul le întruchipează simbolic.

Hesperus – Luceafărul este cel mai însemnat simbol ceresc – Rudolf Wustmann