UNIVERSITATEA TRANSILVANIA – BRAŞOV

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

SPECIALIZAREA : PEDAGOGIE
ANUL : II

Psihodiagnostic. Perspective psihologice şi educaţionale.

TESTE PROIECTIVE

STUNDEŢI : Andronescu Andreea

Bîrloiu Mădălina
Clopotaru Paulina
Duţa Bianca
Fulea Roxana
Oncioiu Andreea
Popa Teodora
Tudorie Liliana
 CUPRINS

I. INTRODUCERE
II. CARACTERISICILE SITUAŢIEI PROIECIVE
III. CLASIFICARE
- Teste fundamentate pe imaginaţie liberă.
- Testele bazate pe introiecţie si identificare.
- Testele bazate pe atitudini reacţionale.
- Teste bazate pe rationalizare.
IV. TIPURI DE TESTE PROIECTIVE
- Testul Rorschach
- Testul de apercepţie tematică (TAT).
- Testul de complemntare a fazelor
- Testul “construiţi un tablou povestire”
- Testul de asociere a cuvintelor
- Testul “casă-pom-persoană”.
V. TESTUL RORSCHACH
- Administrarea testului
- Categorii de răspunsuri şi semnificaţia lor
1.Localizarea răspunsurilor
2. Determinanţii
3. Conţinutul
4. Factori adiţionali
- Interpretarea rezultatelor
VI. AVANTAJELE ŞI LIMITELE TESTELOR PROIECTIVE
- Avantajele testelor proiective
- Dezavantajele (limitele) testelor proiective
I. INTRODUCERE

Psihodiagnosticul poate fi definit ca act sintetic de analiză psihologică a unui caz

şi de reconstituire logică a structurii armonice sau dizarmonice a unei personalităţi, care
poate fi exprimată grafic în profilul psihologic, foi descriptive de psihodiagnostic, foi de
testare.
(P.Popescu-Neveanu, 1978)

O serie de autori printre care şi C. Enachescu, autorul cărţii “Elemente de

psihologie proiectivă” (1963) consideră că am putea defini un sector aparte al psihologiei,
anume psihologia proiectivă.
Psihologia proiectivă reprezintă analiza globală a personalităţii din punct de
vedere structural şi dinamic, ea apelând în scopul descifrării mecanismelor profunde ale
personalităţii la fenomenul proiectiv. Psihologia proiectivă este pe de o parte o concepţie
teoretică privind personalitatea, iar pe de altă parte reprezintă un ansamblu de tehnici şi
de analiză psihodiagnostică şi evaluare a personalităţii. Aceste tehnici reprezintă, în unele
situaţii si o formă de psihoterapie, adeseori nonverbală pentru că prin proiecţie are loc
fenomenul de catharsis de care vorbea Freud, de eliberare a tensiunilor psihice interne.
Primul care a utilizat termenul de test proiectiv a fost L.A .Frank deşi fenomenul
proiecţiei, ca atare, a fost teoretizat de către S. Freud şi mai ales de Ana Freud (fiica
acestuia) care s-a preocupat pe larg de mecanismele de aparare a Eului, proiecţia fiind
unul dintre ele. În privinţa testelor proiective primii care încearcă să elaboreze astfel de
teste sunt R.B. Cattell în Anglia şi Frank în America. De fapt, ei nu-şi puneau problema
legăturii dintre fenomenul proiecţiei, asa cum a fost teoretizat de Freud şi probele
proiective. Ei mai degrabă au creat o serie de teste fie în forma frazelor fară final, fie în
forma unor sarcini de desen, care permiteau exprimarea, obiectivarea unor conţinuturi
psihice interne.
Testele proiective sunt metode orientativ-sintetice de analiză psihodiagnostică a
personalităţii, sunt metode standardizate, cu sarcină precisă, care urmăresc să pună în
evidenţă anumite aspecte ale personalităţii, sunt probe dirijate, impunând prin aceasta o
anumită conduită subiectului respectiv.
II. CARACTERISICILE SITUAŢIEI PROIECIVE

1) Libertatea de expresie. Subiectul supus unui test proiectiv se găseşte într-o stare
de libertate de acţiune, dar care nu este de durată. Subiectul este liber să spună sau să facă
orice doreşte pornind de la materialul care îi este prezentat şi de la tipul de activitate care
îi este propus. În situaţia în care se găseşte el, nu există răspunsuri bune sau rele, fixate
dinainte. Prima idee care îi vine în minte este cea bună.
2) Libertatea de timp. Există un număr limitat de şedinţe, în general una singură,
pentru aplicarea unui test proiectiv. În schimb, durata de aplicare a unui test proiectiv este
nelimitată: subiectul nu are limită de timp, el dispune de oricât timp doreşte pentru a
răspunde testului.
3) Datorită faptului că, în cazul testului proiectiv totul se “joacă“ într-o singură
şedinţă, “asociaţiile libere“ ale subiectului trebuie provocate. Aşadar, este necesar un
material care să declanşeze aceste asociaţii. Materialul este cât mai inform sau ambiguu
cu putinţă: pete de cerneală, gravuri vagi, cuvinte polimorfe, desene schiţate. Consemnele
trimit subiectul la propria lui voinţă: să deseneze un arbore, un personaj cum doreşte; să
combine cartonaşele colorate sau elementele unui joc de construcţie aşa cum doreşte; să
aleagă, dintre mai multe fotografii, pe cele care-i plac şi pe cele care-i displac.
4) Necesitatea unei anchete, atunci când testul este terminat, pentru a discerne pe
viu dinamica psihică personală care l-a condus pe subiect la furnizarea răspunsurilor pe
care tocmai le-a oferit.
5) În situaţia proiectivă există 2 reguli fundamentale cu valoare restrictivă,
constrângătoare pentru subiect :
a) regula nonomisiunii;
b) regula abstinenţei.
6) Psihologul este frustrant pentru subiect. El îl obligă pe acesta să dezvăluie
dorinţa, dar refuză să o preia. Adoptă o atitudine de neutralitate binevoitoare. Între el şi
cel testat se instituie o relaţie transferenţială, mai mult sau mai puţin manifestă şi mai
mult sau mai puţin scurtă, care, după cum este ea pozitivă sau negativă, stimulează
producţiile subiectului sau blocajele sale şi care susţine conţinutul anumitor răspunsuri.
 7) Materialul propus subiectului constituie o mediere între cel care testează şi cel
testat. Subiectul nu-şi dezvăluie dorinţa decât în mod indirect psihologului; el îi vorbeşte
acestuia prin elaborarea pe care o face asupra materialului prezentat.
8) Testul proiectiv prezintă avantajul că subiectul rămâne mai liber (faţă de
situaţia din transfer, din cura psihanalitică). El se angajează repede, intens, dar pentru
puţin timp, se simte mai liniştit datorită faptului că se poate elibera, imediat ce proba se
încheie.
9) La modul figurat, faptul că cel testat se află în poziţie şezândă, are semnificaţia
unei plonjări scurte în inconştient: îi lasă mijloacele de a reveni rapid.
10) Structurarea inconştientă a materialului, libertatea răspunsurilor şi a timpului,
ambiguitatea relativă a consemnelor fac din situaţia proiectivă o situaţie relativ “vidă”,
vid pe care subiectul trebuie să-l umple făcând apel nu atât la aptitudinile şi inteligenţa sa,
cât la resursele profunde ale personalităţii sale. Această situaţie vidă are ca efect de a
înteţi, de a spori conflictele psihice, de a declanşa angoasa şi regresia. Angoasa este
asociată cu reprezentări fantasmatice inconştiente, care transpar deci în conţinutul
răspunsurilor subiectului, în timp ce mecanismele de apărarea ale Eului împotriva
angoaselor şi împotriva fantasmelor se manifestă mai degrabă în caracteristicile formale
ale răspunsurilor.
La modul general, situaţia proiectivă provoacă regresia în aparatul psihic, de la
procesele secundare, fundamentate pe identitatea gândirii şi pe principiul realităţii, la
procesele primare, fundamentate pe identitatea percepţiei şi pe principiul plăcerii.
În concluzia consideraţiilor privind caracteristicile situaţiei proiective, putem
spune că specificitatea situaţiei proiective decurge din:
a) calitatea particulară a materialului prezentat, deopotrivă ambiguu şi
concret;
b) solicitarea asociaţiilor verbale pornind de la acest material prezentat.
c) crearea unui câmp relaţional original între subiect şi examinator, în
prezenţa unui obiect mediator, reprezentat de către test.
d) consemnele au ca sarcină declanşarea mobilizării conduitelor perceptive
şi a conduitelor proiective, prin aceea că cer să se imagineze pornind de la
imagine, de la ceea ce se vede.
 e) Testele proiective testează
- calitatea raportării la real;
- integrarea unei realităţi psihice în sistemul de gândire al
subiectului.
Subiectul este confruntat cu exigenţele unor presiuni interne şi externe. Testele
proiective ne arată în ce măsură şi cum se organizează el pentru a face faţă deopotrivă
lumii sale interioare şi mediului său. Aceasta înseamnă conformarea la limitele impuse de
realitate, lăsând totodată loc posibilului, imaginarului, fantasmelor şi afectelor.
Testul proiectiv se defineşte prin apelarea la un mod dublu de funcţionare :
- referinţa la real;
- recursul la imaginar.
Obiectivele figurate pe planşă sunt identificate ca forme banale, apropiate de real,
şi în acelaşi timp, investite ca suport al unui scenariu fantasmatic, al unui sistem de
reprezentări şi de afecte a căror conotaţie subiectivă şi apartenenţă la domeniul iluziei
sunt admise de către subiect.
III. CLASIFICARE

- Teste fundamentate pe imaginaţie liberă.

Nu prezintă o situaţie experimenală bine definită.Un exemplu il reprezinta TAT.
Este in acelasi timp o proba de imaginatie libera, dar si o proba proiectiva; se
caracterizeaza printr-o slaba structurare a temelor sale pentru a stimula subiectul
sa introducă el însuşi în interpretare o modalitate de structurare a
materialului aperceptiv.Aperceptia, termen introdus de Herbart, desemnează
fenomenul psihic princare o experienta noua este interpretata prin prisma unor
experiente trecute
-Testele bazate pe introiecţie si identificare.
Introiecţia, dintr-o perspectivă abisală este autoatribuirea aceloraşi
calităţi ale unei persoane, valorizate ca model, de o altă persoană. Investigând din
acest punct de vedere ce admiră o persoană, aflam în mare parte ceea ce ea a introectat,
doar în parte, deoarece nu tot ceea ce este admirat este şi introectat.
- Testele bazate pe atitudini reacţionale.
Atitudinile reacţionale ca şi mecanisme de aparare determină trăsături de caracter,
exact inversele celor care s-ar dezvolta dacă nu ar fi blocată natura esenţială a individului,
a persoanei. Atitudinile reactionale pot fi supracompensate sau pot sa reprezinteo inhibare
excesiva a unor tendinte puternice. In astfel de teste se obisnuieste a fi incluse diverse
aprecieri morale in raport cu sine si cu ceilalti, subiectuluicerandu-i-se sa indice
importanta unor inhibitii.
- Teste bazate pe rationalizare.
Folosesc ca itemi înlocuirea unor legături logice cu altele iluzorii. O altă
modalitate de clasificare, după materialul utilizat, îi aprţine lui John Bell. El utilizează
asociaţii de cuvinte, stimuli vizuali, utilizarea miscărilor expresive, a jocurilor.Alţi autori
utilizează o altă modalitate de clasificare şi anume după natura reacţiei subiectului faţă de
stimulii proiectivi şi disting din acest punct de vedere:
-teste constitutive - subiectul aplică o structură la un material nestructurat;
-teste constructive - subiectul realizează structuri mai largi pornind de la un
material definit;
 -teste intepretative - subiectul dă semnificaţii unei experienţe proprii,
ointerpretează;
-teste catartice.
Interiorizarea tensiunilor emotionale în faţa stimulilor productivi produce
reducerea tensiunilor psihice şi în general armonizarea trăirilor subiectului cu fenomenele
din viaţa internă, le pune în consonanţă (imaturitatea emoţională). Celelate aspecte care
ţin de dezechilibrul emotional se caracterizează prin acest baleiaj al emoţiilor care nu
însoţeste semnificaţia reala a evenimentelor, ele fiind mult mai puternice în raport cu
evnimente minore, sau dimpotrivă.
Un alt tip de clasificare facută de Eysesck este după natura sarcinii pe care
subiectul o îndeplineşte deosebind astfel trei mari tipuri:
- teste de completare: Testul “Cine sunt eu?”
- teste de producţie: Testul arborelui, Satului, Omului ş.a.
- teste de observare: Testul Rorschach.
IV. TIPURI DE TESTE PROIECTIVE

TESTUL RORSCHACH. Acest test proiectiv constă în a da subiectului să

examineze 10 cartonaşe standard cu desene, fiecare conţinând o pată de cerneală. Diferite
aspecte ale răspunsurilor subiectului contribuie la interpretare: continutul asocierilor
libere ale subiectului cu privire la petele de cerneală; factori ca formă, culoare sau umbre;
faptul dacă se foloseşte culoarea întregă sau numai o parte din ea, fiecare pată de cerneală
are semnificaţii conventionalizate minime; răspunsurile reprezintă funcţii ale
personalităţii proprii bolnavului. Sentimente şi motivaţii care sunt profunde sau
inconştiente pot stimula raspunsuri deformate la test. Susţinerea utilităţii unei astfel de
tehnici proiective pentru evaluarea unei leziuni cerebrale organice se bazează pe
constatările de repetare, perplexitate, raspunsuri stereotipe şi confuzie la astfel de bolnavi.
TESTUL DE APERCEPŢIE TEMATICĂ (TAT). Autorul acestui test este
Henry Murray. La elaborarea lui a participat şi colaboratoarea sa Cr. Morgan. Este un test
proiectiv de personalitate. Acesta este un test proiectiv care se bazează pe povestirea
relatată de subiect la vizualizarea materialului- test constând din 20 cartonase cu imagini
selectionate adecvat pentru varstă şi sex. Imaginile diferă unele de altele şi sunt în mod
intentionat neclare şi ambigue. Pentru fiecare imagine subiectul construieşte o intrigă
(actiune) sau o povestire imaginară. Temele acestor povestiri pot dezvălui atitudini,
tendinţe şi conflicte, deoarece temele transpuse în povestiri sunt deseori legate de teme
analoage din viaţa subiectului. Continutul povestirilor dă indicaţii cu privire la modul de
a percepe şi de a gândi al subiectului, precum şi la temerile, nevoile şi speranţele
subiectului. Pentru utilizarea la copii s-a elaborat o variantă cunoscută sub denumirea de
Test de aperceptie la copii (CAT).
TESTUL DE COMPLETARE A FAZELOR. Subiectului i se cere să
completeze un număr de fraze incomplete. Se consideră ca modul în care sunt completate
frazele dezvăluie dorintele, nevoile şi sentimentele subiectului. Deoarece personalităţile
prezintă diferente caracteristice de performantă ţi deoarece testul în sine este simplu, de
scurtă durată şi flexibil, este larg utilizat ca test de coroborare.
TESTUL “CONSTRUIŢI UN TABLOU POVESTIRE”. Materialele- test
constau dintr-un numar mare de figuri decupate. Subiectul selectionează figurile, le
aranjează şi apoi spune o povestire în legătură cu aranjamentul. Selectionarea şi aranjarea
materialelor de către subiect şi povestirile inventate pot dezvălui nevoile şi sentimentele
conştiente şi inconştiente ale subiectului.
TESTUL DE ASOCIERE A CUVINTELOR. Subiectului i se prezintă o serie
de cuvinte stimuli şi se consemnează timpul de reacţie, conţinutul răspunsului şi emoţia
asociată cu fiecare cuvânt. Cuvintele selecţionate sunt neutre şi alese pentru a da un
ajutor diagnostic pe baza raportului între răspunsurile normale şi cele anormale. Exemple
de cuvinte folosite la aceste teste sunt alb, întuneric, femeie, doctor, supărare, speriat.
TESTUL “CASĂ- POM- PERSOANĂ”. Subiectului i se cere să deseneze cu
mâna liberă o casă, un pom şi o persoană. Pe baza desenelor se pot deduce informaţii
privind maturitatea, sensibilitatea, flexibilitatea şi integrarea personalităţii subiectului.
V. TESTUL RORSCHACH

ADMINISTRAREA TESTULUI
Cuprinde două momente distincte: administrarea efectivă a planşelor şi ancheta.
Material: testul cuprinde 10 planşe sau imagini.
- Prima este neagră.
- Următoarele două sunt în negru şi roşu.
- Planşele a patra, a cincea, a şasea şi a şaptea sunt negre.
- Ultimele trei planşe sunt colorate.
Planşele prezintă şi o semnificaţie analitică, pusă în evidenţă de D.Anzi şi M.Monod:
- Planşa I: angoasa pierderii obiectelor;
- Planşa II: scena primitivă, cuplul originar;
- Planşa III: situaţia oedipiană;
- Planşa IV: Supraeul patern;
- Planşa V: imaginea mamei falice;
- Planşa VI: bisexualitatea;
- Planşa VII: separarea de partenerul matern;
- Planşa VIII: mediul exterior, străin de familie;
- Planşa IX: pulsiunea morţii;
- Planşa X: (angoasa de) îmbucătăţire, distrugerea ansamblului, cu păstrarea
disponibilităţii reîntregirii şi reglării.
Semnificaţiile arhetipale puse în evidenţă de către McCully, în interiorul planşelor
Rorschach:
- Planşa I: autoritate feminină matriarhală („The Great Mother”, Anima);
- Planşa II: ideea naşterii, continuitatea vieţii, elemente bisexuale, separarea
originară om-animal;
- Planşa III: complexele personale, psihismul individual profund;
- Planşa IV: principiul masculin, puterea, virilitatea (Animus);
- Planşa V: psihismul personal primar, imaginea de sine;
- Planşa VI: funcţionarea principiului masculin, investirea energiei masculine;
- Planşa VII: arhetipul feminităţii, energia şi funcţionarea principiului feminin;
 - Planşa VIII: disponibilităţile adaptative ale subiectului, natura lor, lumea
exterioară mediului familial, străină;
- Planşa IX: transpersonalul, uniunea marilor categorii de opoziţii, angoasa
morţii;
- Planşa X: arhetipul-sursă, inconştientul, principiul inconştientului în sens larg
(sursa inconştientă profundă, simbolic: principiul marin, acvatic).
Consemnul nu este imuabil, ci se adaptează după vârsta, patologia, gradul de
instrucţie al subiectului. Subiectul trebuie să consimtă la îndeplinirea probei. Un consemn
impersonal ar fi: „vă rugăm să spuneţi tot ceea ce vedeţi în aceste „pete”, oferind în felul
acesta şansa de a stimula subiectul fără a-l orienta.
Este important să i se precizeze subiectului că durata este liberă, că fiecare poate
vedea ceea ce doreşte, că toate răspunsurile sunt bune, fără a furniza subiectului nici un
exemplu de răspuns.
Planşele au o poziţie normală (sus-jos) şi se prezintă subiectului în această poziţie.
Nu este necesar ca subiectul să fie invitat să le modifice poziţia; se aşteaptă ca el să o facă
spontan sau i se permite acest lucru dacă cere permisiunea.
Examinatorul notează toate răspunsurile subiectului, ca şi comentariile şi
comportamentul său, durata pentru fiecare planşă şi timpul de latenţă, care se scurge între
prezentarea planşei şi primul răspuns efectiv al subiectului. Ansamblul acestor timpi va
permite examinatorului să vadă la care dintre planşe se îndepărtează subiectul cel mai
mult de media sa obişnuită şi, în consecinţă, ce puncte vulnerabile au fost atinse în el.
Al doilea timp al administrării, ancheta, începe în momentul în care s-a încheiat
aplicarea efectivă a fiecărei planşe. Examinatorul revine asupra fiecărui răspuns, pentru a
afla de la subiect unde şi cum l-a văzut. Ancheta este indispensabilă pentru a cota fiecare
răspuns. Răspunsurile subiectului la întrebările examinatorului presupun un efort de
introspecţie şi de analiză asupra a ceea ce s-a întâmplat cu el în momentul confruntării cu
planşa.
Examinatorul notează toate schimbările în poziţia, întoarcerea planşelor semnifică
fie un spirit metodic, care explorează sistematic toate posibilităţile planşei, fie o atitudine
de opoziţie, care constă în a face altceva decât ţi se cere. Pentru eficientizare,
examinatorul poate folosi foi de despuiere imprimate dinainte şi care conţin reproducerea
în miniatură a planşelor.
Durata aplicării unui Rorschach variază de la o jumătate de oră la două ore.
Examinatorul trebuie să se asigure că subiectul are la dispoziţie acest timp.

CATEGORII DE RĂSPUNSURI ŞI SEMNIFICAŢIA LOR

Numărul total de răspunsuri R – situat între 20 şi 30 la populaţia generală. La
populaţia cu instrucţie superioară, creşte la 40-50. O producţie net superioară mediei,
denotă dorinţa de a ieşi bine în ochii examinatorului şi de a-i dovedi acestuia inteligenţa,
cooperând bine cu el. O producţie inferioară poate avea mai multe semnificaţii: subiectul
nu doreşte să realizeze proba, blocaj emoţional, depresie, retard intelectual, tulburări
psihiatrice.
Timpul per răspuns T/R, numit încă timp de reacţie, este în medie de 45 secunde.
Alungirea sa poate fi efect al inhibiţiei, excesul de rapiditate fiind semn de slăbiciune în
controlul ideilor. Examinatorul notează timpul subiectului pentru fiecare planşă. Fiecare
răspuns se cotează după trei criterii: localizarea sa, determinantul său şi conţinutul său.

1.Localizarea răspunsurilor. Se referă la tipul de aprehensiune al subiectului, adică

modul său de a percepe, de a intra în contact cu realitatea, la raportul său cu lumea.
A.) Răspunsurile globale G privesc totalitatea petei negre sau colorate. Au fost definite
mai multe tipuri de răspunsuri G:
a) G simple – abordează planşa printr-o lectură directă a materialului, fără
diferenţierea prealabilă a detaliilor. Sunt favorizate în cazul planşelor compacte
(Exemplu: „liliac”- planşa I şi V; piele de animal – planşele IV şi VI);
- sunt semne ale unei adaptări perceptive de bază, arată calitatea raportării la real,
garantând (când sunt în număr suficient şi când sunt asociate cu percepţii corecte)
caracterul adaptativ al funcţionării cognitive.
b) G secundare apar când există o succesiune de operaţii mentale în
elaborarea răspunsurilor.
 -G confabulate (DG, DdG) – prin generalizare sau prin extinderea de la
un singur detaliu la tot ansamblul, fără a ţine cont de alte detalii (I-am văzut mai
întâi cleştii, apoi m-am gândit la un crab).
-G contaminate (GG sau GD), după Beizmann, care sunt rezultatul
combinării absurde a două percepţii parţiale, pe care subiectul nu a reuşit să le
distingă în timp şi să le separe în răspunsul său. Sunt semn de schizofrenie la
adult.
B.) Răspunsurile detaliu mare D sunt constituite din decupaje care, în fiecare planşă, sunt
cel mai frecvent interpretate. Practicienii Rorschach-ului au căzut de acord asupra unor
liste provizorii de D.
C.) Răspunsurile detaliu mic Dd reprezintă decupaje parţiale altele decât detaliile D sau
blanc. Klopfer distinge detalii Dd normale (peninsulare sau insulare), care sunt cele mai
frecvente, Dde, de margine, Ddi interioare masei planşei, şi Ddr, decupaje rare, originale
sau autistice, tipice pentru artişti sau pentru incoerenţa schizofrenă. Acest tip de
răspunsuri are fie o semnificaţie intelectuală, fie afectivă, trăsătura lor comună fiind
spiritul minuţios.
D.) Răspunsurile detaliu a spaţiilor albe Dbl nu sunt cotate ca atare decât
dacă decupajul este situat în întregime în spaţiu alb. Dacă albul este integrat într-o parte a
petei, răspunsul este cotat DDbl sau DdDbl, după importanţa acestei părţi. Detaliile Dbl
pot fi susţinute de o angoasă de castrare (secundară), condiţia pentru ele fiind de a figura
întotdeauna o rană, o lipsă, o absenţă.
E.) Detaliul oligofren Do este introdus de Rorschach şi folosit doar de elveţieni şi de
francezi. Subiectul operează asupra unui dat care i se prezintă şi din care nu percepe decât
o parte redusă. Do este un caz particular de Dd, cotarea sa cerând două condiţii: una de
decupaj, una de conţinut. Do este un Dd dat acolo unde în mod obişnuit subiectul vede un
D şi atunci conţinutul este o parte a conţinutului în mod obişnuit văzut în D. Do este
absent în protocolul normal. Este prezent mai frecvent în planşele III, IV şi VI. Este un
semn de inhibiţie afectivă.
Rezultatele privind localizarea răspunsurilor sunt grupate într-o formulă pe care
Rorschach o numea tip de aprehensiune. Succesiunea logică a răspunsurilor pentru
fiecare planşă ar fi: G-D-Dd-Dbl, subiectul interpretând mai întâi ansamblul, apoi
decupajele naturale, apoi cele câteva mici detalii, apoi fondul. Această ordine este un
indicator de rigoare a gândirii, de disciplină logică.

2. Determinanţii. Reprezintă forma, sau mişcarea sau culoarea, sau estompajul, adică ce
anume a determinat răspunsul, ce a declanşat percepţia sa.
a) Răspunsurile formă F sunt cele mai numeroase în testul Rorschach, având ca
explicaţie efortul subiectului de a stăpâni caracterul haotic al petelor printr-un act
„formativ”.
F% Fx100 / R - indică capacitatea subiectului de a se orienta către viaţă, de a se
adapta la realitatea exterioară graţie activităţii regulatoare a raţiunii şi gândirii. Trebuie
precizat dacă este vorba despre forme corect percepute (F+) sau eronate (F-), pentru care
există de asemenea liste.
Mai există o formă F±, în care forma obiectului este văzută ca imprecisă, nedeterminată
(Exemplu: nori).
Semnificaţiile esenţiale ale răspunsurilor formale ar fi, deci:
- mod de funcţionare curent, banal, normal, care constă în înţelegerea realităţii prin
constatare, descriere, lectură, rămânând degajate de implicaţiile fantasmatice şi
emoţionale;
- insuficienţa lor traduce slăbiciunile în ceea ce priveşte inserţia socială;
- relevă conduitele de control ale realităţii externe percepute obiectiv, pe de o parte,
iar pe de altă parte, ale realităţii interne ale cărei manifestări sunt reduse.
- fac dovada aptitudinii subiectului de a da lucrurilor un contur limitant, stabilind
limite clare între înăuntru şi în afară.
b) Răspunsurile mişcare sau kinestezice se subdivid în două categorii: kinestezii
mari K (fiinţe umane în întregime) şi kinesteziile mici k (fiinţe umane parţiale, animale
sau obiecte văzute în mişcare). Kinestezia relevă tendinţele introversive, orice subiect
inteligent dând cel puţin un răspuns K. Se vorbeşte la acest nivel de kinesteziile de
extensie (K active-după Rorschach), care indică o mare vitalitate, o viaţă interioară care
se deschide către lume, şi constituie un bun indicator al vindecării şi kinesteziile de flexie
(K pasive – după Rorschach), denotând o slabă vitalitate, o tendinţă de a se replia departe
de lume, lăsându-se în voia dificultăţilor interioare.
 Kinestezia nu este dată de planşă. Ea este o proiecţie pură a vieţii inconştiente,
dorinţele profunde, nerealizate în viaţa cotidiană ale subiectului. Kinestezia ar reprezenta
viaţa imaginară, în măsura în care aceasta este o compensare a eşecurilor, a privaţiunilor
şi a frustrărilor.
În ceea ce priveşte micile kinestezii, se disting aici kinestezia parţială,Kp, care
denumeşte o mişcare umană când fiinţa umană nu este întreagă sau când decupajul este
minuscul; kinestezia animală, Kan, care desemnează orice animal întreg văzut într-o
mişcare ce-i este naturală, denotând tendinţele care au rămas infantile la subiect şi
spontaneitatea sa în expresia dorinţelor; kinestezia de obiect,
Kob, exprimă o mişcare violentă a planşei mergând de la bază spre partea de sus sau de la
centru spre periferie (după Oberholzer). În conţinuturile asociate Kob se regăseşte
dualismul pulsiuni ale vieţii/pulsiuni ale morţii, care poate avea valenţă destructivă,
punând în problemă integritatea psihică sau corporală.
c) Răspunsurile culoare cotate de Rorschach FC, CF sau C, după cum forma a fost
- un element preponderent, secundar sau absent, în elaborarea unui răspuns declanşat
de culoarea petelor.Semnificaţia răspunsurilor de acest tip a fost stabilită de către
Rorschach:
 FC – afectivitate socialmente adaptată şi acceptată de către subiect;
 CF – afectivitate egocentrică, narcisism, instabilitate;
 C – denotă impulsivitate, absenţa controlului.
d) Răspunsurile clar-obscur FClob, ClobF sau Clob constituie un criteriu de
angoasă patologică, caracteristică nevrozei şi care dispar în psihoze. Răspunsurile Clob
sunt declanşate de masa neagră a petei şi posedă o tonalitate disforică explicită.
- Fclob+ - subiectul îşi domină reacţiile la angoasă;
- FClob- şi ClobF – stăpânire insuficientă;
- Clob pur – absenţă completă a energiei de control.
e) Tipul de rezonanţă intimă (TRI) este furnizat printr-o formulă pusă la punct de
Rorschach. ea stabileşte proporţia atitudinilor introversive şi extratensive la subiect,
adică, indică modul în care subiectul resimte şi nu neapărat în care acţionează. Este
constituită din suma răspunsurilor kinestezie mare umane comparată la suma ponderată a
răspunsurilor culoare:
 - ΣK> ΣC: introversiv, pur sau dilatat, după cum ΣC=0 sau ΣC>0;
- ΣK< ΣC: extratensiv, pur sau dilatat, după cum ΣK=0 sau ΣK> 0;
- ΣK= ΣC: ambiegal;
- ΣK/ΣC: I/I: coartativ;
- ΣK/ΣC: 0/0: coartat.

3. Conţinutul
A) Răspunsuri umane, de trei categorii:
-H: orice fiinţă umană văzută în întregime – exprimă capacitatea individului de a se
identifica cu o imagine umană, deci de a se reprezenta pe sine într-un sistem de relaţii clar
definit în ceea ce priveşte identitatea de bază.
-Hd: o parte a corpului uman extern (braţ, cap etc.)
-(H): personaje mitice sau nereale (diavoli, vrăjitoare, zâne, zei etc.) – traduc o viţă
imaginativă bogată. Unele asemenea imagini, prin dimensiunea lor ameninţătoare, pot
traduce o trăire persecutorie, chiar paranoidă.
B) Răspunsuri animale:
-A: animale întregi sau piei de animale;
-Ad: partea exterioară a unui animal;
-Pentru unii şi (A): monstru, animal mitologic, desen animat, caricatură de animal.
C) Răspunsuri anatomice Anat. – dorinţa de a sclipi intelectual, apărând ca o
deformaţie profesională la unele categorii de subiecţi. Exprimă o preocupare pentru
sănătatea fizică sau un ecran aruncat peste punctele slabe ale propriei personalităţi.
D) Răspunsuri natură – Natură.

4. Factori adiţionali
A) Răspunsurile banale Ban – revin o dată la trei răspunsuri după Rorschach, o
dată la şase, după succesorii săi. Semnifică adaptarea socială elementară, conformismul
social, participare la gândirea colectivă. Numărul lor variază de la 5 la 7, cu variaţii în
plus sau în minus.
Răspunsurile originale Orig- cele care revin mai rar decât o dată la o sută de
răspunsuri. Orig.+ este semn al creativităţii; Orig- este un semn patologic.
 B) Şocurile sunt reacţii de „stupoare afectivă” (Rorschach), de perturbare
emoţională profundă provocată subiectului de particularităţile anumitor planşe. Această
perturbare antrenează o dezorganizare a gândirii raţionale şi a controlului pe care aceasta
o exercită asupra personalităţii.
Indicii care denotă existenţa unui şoc:
- scăderea randamentului cantitativ sau calitativ la o anumită planşă;
- creşterea supracompensatoare a numărului de răspunsuri;
- schimbarea în modul de aprehensiune;
- iregularitatea succesiunii;
- absenţa răspunsurilor culoare la planşele colorate;
- absenţa răspunsurilor uzuale la o planşă, mai ales a răspunsurilor Ban;
- sărăcirea conţinuturilor: G primare;
- creşterea timpului de latenţă;
- manipularea agitată a planşei; ezitare, linişte; denegare, refuz;
- exclamaţii emoţionale de dezaprobare sau de aprobare a planşei;
- remarci critice sau autocritice;
- răspunsuri bizare, infantile;
- răspunsuri exprimând simbolic problemele subiectului.
Cele mai importante şocuri sunt:
- şocul culoare (în ordinea descrescătoare a frecvenţei II, IX, VIII; X). Este
legat mai ales de culoarea roşie; subiectul refulează mişcările pulsionale
evocate de această culoare, sursă de sentimente de culpabilitate.
- şocul la negru (mai ales la IV şi la VI, dar şi la V, VII, I). Este mai durabil
şi mai difuz decât celălalt, denotând dezordinea şi destructurarea interioară.
Subiectul îşi verbalizează suferinţa prin remarci disforice.
Au fost evidenţiate şi alte tipuri de şocuri:
- şoc iniţial (Mohr) la I – dificultate de a intra în sarcină;
- şoc la vid (Orr) la VII, IX – caracterizează fobiile cu nucleu pregenital,
perturbările precoce în relaţiile cu imago-ul matern etc.;
 - şoc la alb (Bohm, la I, II sau mai degrabă şoc la gaură (= simbol sexual
feminin): teamă de femei şi de contact sexual la bărbaţi; de protest viril la
femeie;
- şoc kinestezic (Loosli Usteri) la III, ca şi la I, II, IX – defensă contra angoasei
prin rigiditate;
- şoc sexual, la VI – preocupări privind probleme sexuale nerezolvate.
C) Refuzul – atunci când subiectul nu dă nici o interpretare pentru o planşă.
Planşele cele mai refuzate sunt, în ordine descrescătoare: IX, VII, VI, IV şi II. Subiectul
este incapabil să surmonteze inhibiţia provizorie declanşată de determinantul principal
sau de simbolismul planşei. Uneori, blocajul poate fi surmontat, fiind legat de un conflict
psihic. În alte cazuri, el nu poate fi surmontat, ţinând de structura mentală a subiectului.
Un refuz unic se poate întâlni la un subiect normal, dar emotiv.

INTERPRETAREA REZULTATELOR
Cele patru faze ale interpretării, după Marguerite Loosli Usteri, sunt:
 Prima fază – analiza şi interpretarea aspectului formal – sunt analizate toate datele
cotabile şi, în consecinţă, sesizabile cantitativ (numere brute, procente şi formule).
În cursul acestei faze este necesară folosirea unei foi de cotare, care facilitează
localizarea trăsăturilor pozitive şi negative.
 A doua fază – căutarea şi interpretarea şocurilor şi fenomenelor de interferenţă.
Această fază este decisivă pentru înţelegerea problemelor afective ale subiectului,
presupunând căutarea oricărui semn de perturbare majoră sau minoră.
 Faza a treia– căutarea interpretărilor susceptibile de a fi încărcate de simbolism,
mai ales interpretările cu conţinut individual.
 Faza a patra – elaborarea psihogramei (sinteza rezultatelor), care este faza
creatoare a elaborării rezultatului.

După Bohm, o schemă de interpretare ar arăta astfel:

1. Apreciere cantitativă a inteligenţei (grad de inteligenţă), eventual indici ai
unei oligofrenii (lipsă de inteligenţă) sau de demenţă (deficit de inteligenţă); eventuale
inhibiţii afective ale inteligenţei (nevrotice, depresive).
 2. Apreciere calitativă a inteligenţei (forma de inteligenţă), adică descrierea
modului de lucru specific şi eventuale talente particulare (abstracte, tehnice, artistice);
imaginaţia şi particularităţile sale (creativitate, originalitate, excentricitate, îndepărtare în
raport cu realitatea, siguranţă, eventual tendinţe mitomane etc.).
3. „Afectivitate”, adică structură şi control (frânare şi inhibiţie) a sentimentelor şi
a afectelor. „Contactul social” este în raport cu afectivitatea.
4. „Atitudini generale”, cum ar fi: ambiţie (cantitativă şi calitativă), nevoie de
prestigiu, sentimente de inferioritate, agresivitate, încăpăţânare, inhibiţie a agresivităţii
etc.(Aceste trăsături pot fi tratate, de asemenea, în raport cu forma de inteligenţă, cu
afectivitatea sau cu o eventuală nevroză).
5. Dispoziţie (neutră, exaltată, deprimată, anxietate etc.). poate fi mai adecvată
tratarea dispoziţiei în raport cu dispoziţia şi cu afectivitatea.
6. Trăsături nevrotice, tip, structură şi particularităţi.
7. Diagnostic psihiatric (oligofrenie, psihoză, deficite sau sechele organice,
nevroză, psihopatie).
8. Particularităţi constituţionale, eventual decelabile.
9. Raport de investigaţii complementare eventuale (alte teste etc.).
10. Informaţii complementare eventuale, anamneze familiale, obişnuinţe de
viaţă, conflicte etc., destinate medicului.
11. Remarci eventuale privind prognosticul şi indicaţia anumitor metode
psihoterapeutice.
12. Sugestii de examene complementare într-o direcţie precisă (indicaţii pentru
investigare a posibilelor sindroame organice).

Putem conchide astfel că specificitatea testului Rorschach constă în:

- materialul perceptual-imagistic, nonverbal, fără o structură formală determinată,
care să ceară o semnificaţie determinantă;
- consemn care propune o maximă libertate de alegere;
- stimulul are o ambiguitate maximă, ceea ce forţează la o atitudine semantică (de
atribuire de semnificaţii);
- percepţia este doar momentul de intrare în situaţia proiectivă, blocajele care apar
la acest nivel fiind primele semne de avertisment asupra unei probabile teme
profunde dominante;
- proba şi consemnul ei provoacă o relaxate a controlului conştient şi, de aici, fie o
relaxare a cenzurii, fie o intensificare a acesteia şi o manifestare a rezistenţelor;
- stimulează regresia şi mobilizează mecanisme profunde împotriva unei angoase
primitive originare; planşele trimit la diferite stadii de organizare şi evoluţie a
fiinţei, pe parcursul ontogenezei.
VI. AVANTAJELE ŞI LIMITELE TESTELOR PROIECTIVE

Avantajele testelor proiective

1) Caracterul mult mai “liber” al subiectului supus testării de a acţiona, de a-şi
alege conduita. Maniera de a se exprima a subiectului nu are rigori stricte, permiţând o
afirmare liberă, deşi în cadrele tematicii. Însă, trebuie ştiut că sarcinile testelor proiective
au un caracter aparent liber. Ele pot fi considerate ca “modele-capcană”, ca “pretexte”,
care declanşează conduite complexe, răspunsuri speciale ale subiectului.
2) Antrenarea globală a personalităţii, la care participă sferele senzorial-
perceptivă, imaginaţia, reprezentările, afectivitatea, pulsiunile, sfera ideativ-simbolică,
expresia subiectului.
3) Au valoare psihoterapeutică; probele, aducând la suprafaţă, în sfera
extrapsihică, conflicte şi complexe inconştiente, latente, produc o stare de uşurare
catarctică.
4) Are aplicaţie atât în domeniul normalului, cât şi în domeniul
psihopatologicului.

Dezavantajele (limitele) testelor proiective

În general, nu există contraindicaţii de aplicare a lor în psihodiagnoza
personalităţii. Această opinie a dus la utilizarea abuzivă a acestora, deseori neautorizată şi
interpretată eronat.
Testele proiective de personalitate trebuie aplicate în scopul obţinerii unor date
suplimentare, mai precise sau pentru a se pune în evidenţă aspectele psihice ale
personalităţii care prin alte mijloace nu pot fi relevate.
Dintre dezavantajele aplicării testelor proiective, cele mai importante ar fi:
1) în psihopatologie: în stările de negativism psihotic, stările obsesivo-fobice,
delir, stări de agitaţie, oligofrenii de gradul II şi III, demenţe avansate.
2) apariţia unor situaţii în care utilizarea testelor proiective are implicaţii negative
din punct de vedere deontologic (D. Anzieu), în legătură cu datele psihocaracteriale pe
care le obţinem prin test. Se cer tact, răbdare, discreţie şi mai ales o selectare riguroasă a
probelor pe care le va folosi experimentatorul.
 3) absenţa competenţei ştiinţifice la unii dintre cei care creează sau aplică testele
proiective sau situaţii în care unele teste standard, de largă răspândire, sunt modificate ad-
hoc, nejustificat şi arbitrar.
4) posibilitatea apariţiei influenţei experimentatorului asupra răspunsurilor pe care
subiectul le dă la proba respectivă. Rezultă de aici necesitatea păstrării unei atitudini
foarte corecte privind dinamica relaţiilor interpersonale.
5) un singur test nu este suficient pentru aprecierea structurii şi dinamicii
personalităţii. Este necesară aplicarea unui set de teste proiective.
6) apar obiecţii privind validarea şi eşantionarea testelor proiective. Demersurile
de validare a testelor proiective diferă de cele ale celorlalte probe (Mary D.Ainsworth,
1950). Testele proiective nu explorează o variabilă unică, ci descriu individul în termenii
unei scheme dinamice de variabile aflate ele însele în intercorelaţie. Validarea lor nu mai
constă în a verifica dacă indivizii testaţi se dispun după gradul în care posedă această
variabilă unică. Ea seamănă, mai degrabă, cu procesul ştiinţific de validare a ipotezelor.
Un test proiectiv implică transformarea unei mase de date calitative (răspunsurile libere
ale subiectului) într-o formă utilizabilă, manipulabilă; înainte de a putea lucra cu cifre,
trebuie distinse categoriile fundamentale după care vor fi cotate răspunsurile.
7) în condiţiile experimentului psihopatologic, asistăm la unele aspecte
particulare, care se ivesc datorită transformării personalităţii subiecţilor supuşi testării:
atitudinea bolnavilor faţă de test, forma şi conţinutul răspunsurilor, conduita lor în timpul
testării. Devine, deci, necesară stabilirea unui acord între rigorile impuse de test şi
tendinţa subiecţilor de a se “abate liber” de la rigorile testului. Aceste manifestări nu
trebuie barate, ci canalizate în direcţia cerută de normele standard ale testului respectiv,
“căutând să le includem în test”, deoarece ele constituie indicii preţioase pentru un
psihodiagnostic psihopatologic. Ele constituie noutatea, elementele “originale“, specific
morbide, ca manifestare şi conţinut, cu care se poate face o analiză minuţioasă a
personalităţii bolnavului.
.