1 INDREPTATIREA PRIN CREDINTA

2 NEPRIHANIREA LUI HRISTOS

Din nou şi din nou, mi-a fost prezentat pericolul de a susţine, ca popor, idei false cu privire la
îndreptăţirea îndreptăţirea prin credinţă credinţă. De ani de zile mi-a fost arătat că Satana va lucra în
mod special pentru a încurca minţile asupra acestui subiect. Legea lui Dumnezeu a fost tratată pe larg şi
a fost prezentată în adunări, aproape la fel de lipsită de cunoaşterea lui Isus Hristos şi a legăturii Sale cu
Legea, cum a fost jertfa lui Cain. Mi-a fost arătat că mulţi au fost ţinuţi departe de credinţăcredinţă, din
cauza ideilor confuze şi amestecate cu privire la mântuire şi a modului greşit în care au lucrat pastorii
pentru a ajunge la inimi. Ideea care mi-a fost prezentată cu insistenţă timp de mulţi ani este neprihănirea
lui Hristos atribuită. M-am mirat că acest subiect nu a fost tema predicilor din bisericile noastre de
pretutindeni din ţară, în ciuda faptului că mie mi-a fost prezentat în mod continuu şi insistent, iar eu am
făcut din el tema aproape a fiecărei predici şi cuvântări adresate oamenilor. {Credinta si Faptele 18.1}
La cercetarea scrierilor mele din ultimii cincisprezece, douăzeci de ani, am constatat că ele prezintă
subiectul în aceeaşi lumină — şi anume că aceia care se angajează în această lucrare de slujire solemnă
şi sfântă ar trebui să fie pregătiţi în aşa fel încât să cunoască principiile vii ale evlaviei practice din
învăţăturile Domnului Hristos şi ale apostolilor. Ei trebuie să fie educaţi îndeosebi cu privire la lucrurile
care constituie acea credinţă serioasă şi vie. {CF 18.2}

Cu privire la î îndreptăţireandreptăţirea prin credinţă,credinţă, există pericolul de a-i atribui un merit

credinţei. Când luaţi neprihănirea lui Hristos ca pe un dar, sunteţi îndreptăţiţi fără plată, prin
răscumpărarea lui Hristos. Ce este ccredinţă,redinţa? „Şi credinţă, credinţa este o încredere neclintită
în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.” (Evrei 11, 1.) Este un
asentiment intelectual faţă de faptele lui Dumnezeu, care angajează inima într-o consacrare de bunăvoie
şi în slujire adusă lui Dumnezeu, Cel care a dat înţelegerea, a impresionat inima, a atras la început
atenţia spre Hristos, ca să-L vadă pe crucea Golgotei. credinţă,Credinţa înseamnă a-I da lui Dumnezeu
puterile intelectuale, a-I încredinţa lui Dumnezeu mintea şi voinţa şi a-L face pe Hristos unica poartă de
intrare în împărăţia cerurilor. {CF 25.2}
Când oamenii vor înţelege că nu pot câştiga neprihănirea prin meritele faptelor proprii, şi când îl vor
căuta pe Domnul Isus Hristos cu o dependenţă deplină şi fermă de El, ca fiind singura lor speranţă, nu va
mai exista atât de mult eu şi atât de puţin Isus. Sufletele şi trupurile sunt întinate şi murdărite de păcat,
inima este înstrăinată de Dumnezeu, şi totuşi mulţi luptă, cu puterile lor limitate, să câştige mântuirea prin
fapte bune. Isus, cred ei, va face o parte din mântuire, iar ei trebuie să facă restul. Aceşti oameni trebuie
să înţeleagă prin credinţă că neprihănirea lui Hristos este singura lor speranţă pentru prezent şi pentru
veşnicie. {Credinta si faptele 25.3}

Capitolul 15 — Aceasta este îndreptăţirea prin credinţăcredinţă*

Când păcătosul care se pocăieşte este smerit înaintea lui Dumnezeu, când înţelege ispăşirea făcută de
Domnul Hristos pentru el şi acceptă această ispăşire ca fiind singura lui speranţă pentru viaţa aceasta şi
pentru cea veşnică, păcatele lui sunt iertate. Aceasta este
îndreptăţirea îndreptăţirea prin credinţăcredinţă. Fiecare credincios trebuie să-şi conformeze pe
deplin voinţa proprie cu voinţa lui Dumnezeu şi să rămână într-o stare de pocăinţă şi părere de rău,
exercitându-şi ccredinţăredinţa în meritele ispăşitoare ale Mântuitorului şi înaintând din putere în putere
şi din slavă în slavă. {CF 103.1}
Iertarea şi îîndreptăţireandreptăţirea sunt unul şi acelaşi lucru. Prin credinţăcredinţă, cel
credincios trece din starea de răzvrătit, de copil al păcatului şi al lui Satana, în starea de supus loial al lui
Isus Hristos, nu datorită unei bunătăţi aflate în el însuşi, ci pentru că Domnul Hristos îl primeşte să fie
copilul Său prin adopţie. Cel păcătos primeşte iertarea de păcate, pentru că aceste păcate sunt purtate
de înlocuitorul şi de Garantul lui. Domnul îi vorbeşte Tatălui Său ceresc, spunându-I: „Acesta este copilul
Meu. Îl scutesc de condamnarea la moarte şi îi dau viaţa Mea ca poliţă de asigurare — viaţa veşnică —,
deoarece Eu am luat locul lui şi am suferit pentru păcatele lui. El este chiar fiul Meu preaiubit.” În felul
acesta, omul, iertat şi îmbrăcat cu hainele frumoase ale neprihănirii lui Hristos, stă fără vină înaintea lui
Dumnezeu. {{Credinta si Faptele 103.2

Adevărul central al soliei îngerului al treilea — Mai multe persoane mi-au scris, întrebându-mă dacă
adevărul despre îndreptăţirea prin credinţă este solia îngerului al treilea, iar eu am răspuns: „Acesta
este adevărul central al soliei îngerului al treilea.” — The Review and Herald, 1 aprilie,
1890. {Evanghelizare 190.3}

Solia aceasta îl prezintă pe Mântuitorul cel înălţat — Această solie a avut scopul de a-L aduce în
atenţia oamenilor pe Mântuitorul înălţat ca jertfă pentru păcatele întregii lumi. Ea a
prezentat îîndreptă prin credinţă în Garantul divin, a invitat oamenii să primească neprihănirea lui
Hristos, care se manifestă prin ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu. Mulţi L-au pierdut din vedere
pe Domnul Isus. Ei aveau nevoie să li se îndrepte privirile spre Persoana Sa divină, spre meritele Sale şi
spre iubirea Sa neschimbătoare faţă de familia omenească. Toată puterea este dată în mâinile Sale, ca
să le poată împărţi oamenilor daruri bogate, împărtăşindu-i omului neajutorat darul nepreţuit al neprihănirii
Sale. Aceasta este solia pe care Dumnezeu ne-a poruncit s-o vestim lumii. Este solia îngerului al treilea,
care trebuie să fie proclamată cu glas tare şi să fie însoţită de revărsarea Duhului Său într-o mare
măsură. {Ev 190.4}

În marea Sa îndurare, Domnul i-a trimis poporului Său o solie foarte preţioasă prin fraţii (E. J.)
Waggoner şi (A. T.) Jones. Această solie a fost vestită pentru a-L evidenţia şi mai mult pe Mântuitorul
înălţat, jertfa adusă pentru păcatele lumii întregi. Ea a prezentat îndreptăţirea prin ccredinţa în Cel ce S-
a pus chezaş pentru noi şi i-a invitat pe oameni să primească neprihănirea lui Hristos, care se dovedeşte
prin ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu. {EUZ 200.1}
Mulţi L-au pierdut din vedere pe Isus. Ei au avut nevoie să li se îndrepte privirile spre Persoana Sa
divină, spre meritele Sale, spre iubirea Sa neschimbătoare faţă de familia omenească. Toată puterea a
fost încredinţată în mâinile Sale, ca El să le poată împărţi daruri bogate oamenilor, acordându-i fiinţei
umane, neputincioase, darul de nepreţuit al îndreptăţirii Sale. Dumnezeu a poruncit să fie vestită această
solie în lumea întreagă. Solia îngerului al treilea este solia care trebuie vestită cu tărie şi care este însoţită
de o mare măsură a revărsării Duhului Său. — Testimonies to Ministers and Gospel Workers, 91, 92
(1895). {Evenimentele Ultimelor Zile 200.2}
Conferinţa Generală din anul 1888
Conferinţa Generală din anul 1888 a fost convocată la Minneapolis, Minnesota, în perioada 17
octombrie 4 noiembrie. Aceasta a fost precedată de un seminar biblic de o săptămână, în care au avut loc
dezbateri cu privire la huni şi alemani, ridicându-se întrebarea care dintre ei trebuie să constituie una
dintre cele zece împărăţii din Daniel, capitolele 2 şi 7, şi Apocalipsa, capitolul 13. Uriah Smith, editor al
revistei Review and Herald, adoptase o anumită poziţie, iar A. T. Jones, editor la Signs of Times,
adoptase o altă poziţie. E. J. Waggoner, de asemenea de la Pacific Press, a condus o serie de studii cu
privire la ispăşire şi Legea lui Dumnezeu, iar fratele Jones a prezentat subiectul neprihănirii prin credinţă.
Aceste dezbateri au continuat şi în timpul sesiunii propriu-zise, iar ocazional au avut loc dispute aprige.
Unii dintre pastori veniseră la sesiunea Conferinţei Generale în scopul de a discuta anumite probleme
practice, nu pentru a studia adevărul. Ellen White era acolo şi a apelat la toţi cei prezenţi să abordeze
aceste subiecte cu inima şi cu mintea deschise. Ea a îndemnat la un studiu atent şi cu rugăciune al
subiectelor aflate în dezbatere. {MP xxiii.1}
Treptat, subiectele au ajuns să fie identificate cu anumite persoane. Solia neprihănirii prin credinţă a
pătruns în inima multora, determinând un răspuns sincer, care a condus la o experienţă biruitoare în viaţa
creştină. Totuşi alţii s-au asociat cu câţiva conducători conservatori şi precauţi de la Battle Creek, care
considerau că unele dintre învăţăturile prezentate conţin idei periculoase. Când Conferinţa a ajuns
aproape de încheiere, aceşti oameni nu au reuşit să primească binecuvântarea pe care Dumnezeu o
pregătise pentru ei. {MP xxiii.2}
Cu excepţia cuvântărilor lui Ellen White, nu există niciun raport al celor discutate la acea conferinţă,
deoarece în vremea aceea nu era obiceiul de a publica prezentările din cadrul Conferinţei Generale. Deşi
a fost publicat un Buletin al Conferinţei Generale,acesta a fost o simplă foaie cu ştiri despre evenimentele
legate de conferinţă şi o expunere a adunărilor elective. Referitor la subiectele biblice discutate nu s-a
luat nicio decizie. {MP xxiii.3}
La aceea întrunire, fratele O. A. Olsen a fost ales preşedinte al Conferinţei Generale, dar el s-a aflat în
Europa pe toată durata Conferinţei. În 27 noiembrie 1888, William C. White, membru al comitetului
Conferinţei Generale, i-a scris fratelui Olsen, relatându-i că „la încheierea sesiunii, delegaţii au plecat cu
păreri foarte diferite. Mulţi au considerat că a fost una dintre cele mai valoroase sesiuni la care au
participat vreodată, iar alţii că a fost cea mai nefericită sesiune care s-a ţinut vreodată.” {MP xxiv.1}
Atitudini diferite cu privire la neprihănirea prin credinţă
În următorii doi ani, Ellen White a fost implicată mult în activitatea din diferite teritorii, străduindu-se să
conducă bisericile şi conferinţele la o mai adâncă şi deplină înţelegere a importantei solii a neprihănirii
prin credinţă. Ea a declarat despre acest adevăr biblic că deşi „era nou pentru multe minţi”, în realitate,
constituia „un adevăr vechi, prezentat într-o nouă înfăţişare”. — Ellen G. White, The Review and Herald,
July 23, 1889, retipărit în Selected Messages, 1:355. {MP xxiv.2}

În timpul următoarei sesiuni a Conferinţei Generale, desfăşurată la Battle Creek, în perioada 18

octombrie-5 noiembrie 1889, Ellen White a putut să declare; „La această adunare nu se repetă spiritul
care a existat la Minneapolis. Toţi conlucrează în armonie. Numărul delegaţilor este mare. Întrunirea
noastră de la ora cinci dimineaţa se bucură de o bună participare, iar adunările sunt bune. Toate
mărturiile pe care le-am ascultat au un caracter nobil. Delegaţii spun că anul care a trecut a fost cel mai
bun din viaţa lor. Lumina care străluceşte din Cuvântul lui Dumnezeu — îndreptăţirea prin credinţă,
Hristos, Neprihănirea noastră — este înţeleasă distinct şi clar. Experienţele au fost foarte
interesante. {MP xxiv.3}
Am participat la toate întrunirile, cu excepţia a două adunări de dimineaţă. La ora opt, fratele Jones
vorbeşte despre subiectul îndreptăţirii prin credinţă şi se manifestă un mare interes. Are loc o creştere a
credinţei şi a cunoaşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos”. — Ellen G. White, Manuscript 10,
1889, publicat în Selected Messages, 1:361. {Marturii pentru Pastori si slujitorii evangheliei xxv.1}

Ce este îndreptăţirea prin credinţă? Este lucrarea lui Dumnezeu care coboară în ţărână slava
omenească şi face pentru om lucrarea pe care el nu are puterea să o facă singur. — Special Testimonies
to Ministers and Workers, Seria A, 9:61 (1897). {Marturii pt Pastori 456.3}

În toamna anului 1888, s-a ţinut la Minneapolis, Minnesota, o importantă sesiune a Conferinţei
Generale. La această întâlnire a fost prezentată o concepţie mai largă a marelui adevăr al neprihănirii
prin credinţă. Eşecul unora de a-şi deschide inima în faţa luminii ce se afla acolo a făcut să lumineze atât
de strălucitor îndemnurile Ellenei White, încurajându-i la o zeloasă studiere a Bibliei şi la dărâmarea
barierelor ce stăteau în calea înaintării în înţelegerea adevărului. La sesiunea Conferinţei Generale din
anul următor, 1889, lucrătorii şi membrii laici, deopotrivă, au raportat la întâlnirile sociale că „anul trecut” a
fost „cel mai bun din viaţa lor; lumina ce a strălucit din Cuvântul lui Dumnezeu a fost clară şi distinctă
— îndreptăţirea prin credinţă şi Domnul Hristos, neprihănirea noastră.... Mărturia generală a celor care
au luat cuvântul a fost aceea că această solie de lumină şi adevăr care a fost revărsată asupra poporului
nostru este exact adevărul pentru timpul acesta şi, oriunde mergeau prin comunităţi, lumina, mângâierea
şi binecuvântarea lui Dumnezeu erau, în mod sigur, prezente.” (E. G.White, Manuscript 10, 1889, citat
în Roadele Darurilor Spirituale — The Fruitage of Spiritual Gifts, Pag. 234). Solia lui Dumnezeu către
poporul Său s-a transformat într-o glorioasă biruinţă asupra valului ce ameninţa cu înfrângerea. {5M 6.2}
Pe când scrierea acestui volum se apropia de sfârşit, o criză ameninţa Statele Unite sub forma
propunerii unei legi naţionale duminicale. În legătură cu aceasta, Ellenei White i-a fost prezentată
viziunea unui conflict iminent, cum şi probleme pe care biserica trebuie să le întâmpine, în timp ce
protestantismul apostat se uneşte cu catolicismul pentru a impune măsuri opresive. Letargia patetică a
celor ce înţeleg problemele a fost în mod clar înfăţişată şi s-a adresat chemarea la acţiune. {5M 7.1}
În volumul 5 este o mare diversitate de subiecte, mai mare decât în toate cele nouă volume
ale Mărturiilor (Testimonies). Acesta a fost ultimul din grupa volumelor de Mărturii (Testimonies) care
cuprind „mărturii personale”, adresate diferitelor persoane. O perioadă de unsprezece ani avea să treacă
până la publicarea volumului 6 al Mărturiilor (Testimonies). {5M 7.2}
Acest volum are o mare valoare pentru biserica de astăzi, datorită naturii practice a avertizărilor şi
sfaturilor venite la timp. În tot volumul sunt subliniate declaraţiile solemne ce scot în evidenţă apropierea
sfârşitului şi pregătirea necesară în lumina conflictului ce stă să vină. Pastorii sunt chemaţi la o profundă
consacrare. Administratorii sunt mustraţi. Medicii sunt sfătuiţi. Profesorii sunt avertizaţi împotriva adoptării
de principii lumeşti şi sunt încurajaţi să-şi călăuzească studenţii în lucrarea de câştigare de suflete.
Colportorii evanghelişti sunt chemaţi la un standard mai înalt de calificare. Părinţii sunt învăţaţi cu privire
la viaţa de cămin şi educaţia copiilor. Aceia care au aşa-numita lumină nouă, dar care cuprinde un mesaj
contrar doctrinei fundamentale, sunt mustraţi. Toţi, mic şi mare, sunt chemaţi la reînviorare şi
reformă. {5M 7.3}

şcoala de Sabat ar trebui să fie locul unde se caută bijuteriile adevărului, unde acestea sunt scoase din
cadrul lor eronat în care erau aşezate şi plasate la locul arătat de Evanghelie. Preţioasele nestemate,de 1

1 mult pierdute din vedere să fie aduse înaintea copiilor. Teme

ca îndreptăţirea prin credinţă,neprihănire; lui Isus să fie prezentate în şcolile noastre ca tinerii să ajungă
să înţeleagă aceste subiecte importante, ea toţi, mici şi mari să cunoască calea salvării. Principiile sacre
şi veşnice legate de planul salvării au fost pierdute din vedere, iar ele trebuiesc aşezate la locul lor în
planul mântuirii, făcute să apară în lumina lor cerească şi să pătrundă întunecimea în care este înfăşurată
lumea. {Sfaturi pentru Scoala de Sabat 12.2}

Iertarea păcatului, îndreptăţirea prin credinţa în Isus Hristos, accesul la Dumnezeu numai printr-un
mijlocitor, din cauza stării lor pierdute, a vinovăţiei şi păcatului lor — acestea sunt adevărurile pe care
poporul le cunoştea foarte puţin. Oamenii pierduseră într-o mare măsură cunoaşterea lui Dumnezeu şi a
singurei căi prin care puteau să se apropie de El. Ei pierduseră aproape orice înţelegere cu privire la ce
era păcatul şi ce era neprihănirea. Iertarea de păcat prin Hristos, Mesia cel făgăduit, pe care Îl
reprezentau jertfele lor, era înţeleasă doar vag. {SAa 116.3}
Apostolul Pavel a declarat: „Fiindcă avem, dar, o astfel de nădejde, noi [239] lucrăm cu multă
îndrăzneală şi nu facem ca Moise, care îşi punea o maramă peste faţă, pentru ca fiii lui Israel să nu-şi
pironească ochii asupra sfârşitului a ceea ce era trecător. Dar ei au rămas greoi la minte: căci până în
ziua de astăzi, la citirea Vechiului Testament, această maramă rămâne neridicată, fiindcă marama este
dată la o parte în Hristos. Da, până astăzi, când se citeşte Moise, rămâne o maramă peste inimile lor.
Dar, ori de câte ori vreunul se întoarce la Domnul, marama este luată” (2 Corinteni 3,12-15). {SAa 116.4}
Iudeii au refuzat să-L primească pe Hristos ca fiind Mesia şi nu puteau să înţeleagă faptul că serviciile
lor ceremoniale sunt lipsite de sens, că jertfele şi darurile lor şi-au pierdut semnificaţia. Marama pe care
au adus-o peste ei, prin necredinţa lor încăpăţânată continuă să se afle în mintea lor. Ea ar fi înlăturată,
dacă L-ar primi pe Hristos, neprihănirea Legii. {Solii Alese Vol 1 116.5}

62 - ÎNDREPTĂŢIREA PRIN CREDINŢĂ 76

Când îl iartă pe cel păcătos, Dumnezeu retrage pedeapsa pe care acesta o merită şi îl tratează ca şi
când nu ar fi păcătuit niciodată, îi oferă favoarea divină şi îl îndreptăţeşte prin meritele neprihănirii lui
Hristos. Cel păcătos poate să fie îndreptăţit prin credinţa în ispăşirea făcută de Fiul cel iubit al lui
Dumnezeu, care a fost jertfa pentru păcatele lumii vinovate. Nimeni nu poate să fie îndreptăţit prin niciuna
dintre faptele proprii. El poate să fie eliberat de vinovăţia păcatului, de condamnarea Legii şi de pedeapsa
pentru nelegiuire numai prin meritele suferinţei, morţii şi învierii lui Hristos. Credinţa este singura condiţie
pe baza căreia poate fi obţinută îndreptăţirea, iar credinţa include nu numai o convingere, ci şi
încrederea. {SAa 192.1}
Mulţi au o credinţă formală în Hristos, dar nu ştiu nimic despre dependenţa vitală de El, o dependenţă
prin care credinciosul îşi însuşeşte meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat. Despre
această credinţă formală, Iacov spune: „Tu crezi că Dumnezeu este unul, şi bine faci; dar şi dracii cred...
şi se înfioară! Vrei, dar, să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică?” (Iacov 2,19.20).
Mulţi recunosc faptul că Isus Hristos este Mântuitorul lumii, dar, în acelaşi timp, [390] stau departe de El,
nu se pocăiesc de păcatele lor şi nu Îl primesc pe Isus ca Mântuitor personal. Credinţa lor este pur şi
simplu un consimţământ al minţii şi o judecare a adevărului, dar adevărul nu este adus în inimă, ca să
poată sfinţi sufletul şi să poată schimba caracterul. „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi
hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi născut dintre mai
mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi
socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit” (Romani 8,29.30). Chemarea
şi îndreptăţirea nu sunt unul şi acelaşi lucru. Chemarea este atragerea celui păcătos la Hristos şi este o
lucrare săvârşită de Duhul Sfânt asupra inimii, convingând de păcat şi invitând la pocăinţă. {SAa 192.2}
Mulţi sunt încurcaţi cu privire la ce anume constituie primii paşi în lucrarea mântuirii. Se crede că
pocăinţa este o lucrare pe care cel păcătos trebuie să o facă singur, ca să poată veni la Hristos. Ei cred
că păcătosul trebuie să ajungă singur să fie pregătit pentru a obţine binecuvântarea harului lui
Dumnezeu. Deşi este adevărat că pocăinţa trebuie să preceadă iertarea, deoarece numai o inimă frântă
şi smerită este vrednică să fie primită de Dumnezeu, totuşi cel păcătos nu poate să ajungă singur la
pocăinţă şi nici să se pregătească singur pentru a veni la Hristos. Dacă nu se pocăieşte, cel păcătos nu
poate să fie iertat, însă întrebarea este dacă pocăinţa este lucrarea celui păcătos sau este darul lui
Hristos. Oare păcătosul trebuie să aştepte până când este plin de remuşcări pentru păcatul lui, înainte de
a veni la Hristos? Chiar primul pas spre Hristos este făcut pentru că Duhul lui Dumnezeu îl atrage, iar
omul răspunde şi înaintează spre Hristos, ca să poată să se pocăiască. {SAa 192.3}
Cel păcătos este reprezentat ca fiind o oaie pierdută, iar o oaie pierdută nu se întoarce niciodată la
staul, dacă nu este căutată şi adusă înapoi de păstor. Prin puterea proprie, nimeni nu este în stare să se
pocăiască şi să se facă vrednic de a primi binecuvântarea îndreptăţirii. Domnul Isus caută fără încetare
să impresioneze mintea celui păcătos şi să-i atragă privirile spre Sine, spre Mielul lui Dumnezeu, care
ridică păcatele lumii. [391] Noi nu putem face niciun pas în viaţa spirituală, decât dacă Isus atrage şi
întăreşte sufletul şi ne conduce la experienţa unei pocăinţe de care nu trebuie să ne pară rău. {SAa
192.4}

Când a fost adus înaintea preoţilor celor mai de seamă şi a saducheilor, apostolul Petru a prezentat cu
claritate faptul că pocăinţa este darul lui Dumnezeu. El a vorbit despre Hristos, spunând: „Dumnezeu L-a
înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor”
(Fapte 5,31). Pocăinţa nu este darul lui Dumnezeu mai puţin decât sunt iertarea şi îndreptăţirea şi nu
poate fi experimentată dacă sufletul nu a primit-o de la Hristos. Noi suntem atraşi la Hristos prin puterea
şi virtutea Sa. Harul smereniei vine prin El şi tot de la El vine şi îndreptăţirea. {SAa 192.5}

Adevărata credinţă

Apostolul Pavel scrie: „Pe când iată cum vorbeşte neprihănirea pe care o dă credinţa: «Să nu zici în
inima ta: Cine se va sui în cer? (Să pogoare adică pe Hristos din cer). Sau: Cine se va coborî în Adânc?
(Să scoale adică pe Hristos din morţi)». Ce zice ea deci? «Cuvântul este aproape de tine: în gura ta şi în
inima ta.” Şi cuvântul acesta este cuvântul credinţei pe care-l propovăduim noi. Dacă mărturiseşti deci cu
gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci
prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire”
(Romani 10,6-10). {SAa 193.1}
Credinţa care duce la mântuire nu este o credinţă ocazională, ea nu este un simplu consimţământ
intelectual, ci este credinţa înrădăcinată în inimă, care Îl primeşte pe Hristos ca Mântuitor personal, cu
asigurarea că El poate să-i mântuiască până la capăt pe toţi cei ce vin la Dumnezeu prin El. Dacă tu crezi
că El îi va mântui pe alţii, dar nu te va mântui pe tine, aceasta nu este o credinţă adevărată; dar, dacă
sufletul se bazează pe Hristos ca fiind singura lui speranţă de mântuire, aceasta este credinţa adevărată.
Credinţa aceasta îl determină pe cel ce o are să îşi îndrepte toate simţămintele inimii spre Hristos.
Gândirea lui este sub controlul Duhului Sfânt, iar caracterul lui este modelat după chipul divin. Credinţa lui
nu este o credinţă moartă, ci o credinţă care lucrează prin dragoste şi îl [392] conduce să contemple
frumuseţea lui Hristos şi să ajungă asemenea caracterului divin. [Deuteronomul 30,11-14]. „Domnul,
Dumnezeul tău, îţi va tăia împrejur inima ta şi inima seminţei tale şi vei iubi pe Domnul, Dumnezeul tău,
din toată inima ta şi din tot sufletul tău, ca să trăieşti” (Deuteronomul 30,6). {SAa 193.2}
Dumnezeu este acela care taie inima împrejur. Întreaga lucrare este a Domnului, de la început şi până
la sfârşit. Păcătosul care piere poate să spună: „Eu sunt un păcătos pierdut, dar Hristos a venit să-i caute
şi să-i mântuiască pe cei pierduţi. Hristos spune: «Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi,
ci pe cei păcătoşi» (Marcu 2,17). Eu sunt un păcătos, iar El a murit pe crucea de pe Golgota pentru a mă
mântui pe mine. Nu trebuie să mai rămân nemântuit nici măcar o clipă. El a murit şi a înviat pentru
îndreptăţirea mea şi mă va mântui acum. Primesc iertarea pe care a făgăduit-o El.” {SAa 193.3}

21 - RAPOARTELE LUI ELLEN G. WHITE CU PRIVIRE LA

CONFERINŢA DE LA MINNEAPOLIS
O declaraţie care prezintă contextul istoric

Capitolul acesta prezintă o declaraţie pe care Ellen White a pregătit-o la câteva săptămâni după
încheierea Conferinţei Generale din 1888. Ea priveşte înapoi asupra evenimentului şi descrie ce a avut
loc. Adunările de la Minneapolis au ajuns să fie privite într-o perspectivă mai bună pe măsură ce lunile au
trecut, iar declaraţia lui Ellen White este cât se poate de iluminatoare şi de semnificativă. Ea prezintă o
revizuire succintă a contextului istoric. {SA3 83.1}
Conferinţa de la Minneapolis a fost remarcabilă pentru studiile şi dezbaterile biblice cu privire la Legea
din Galateni şi cu privire la neprihănirea lui Hristos, primită prin credinţă. {SA3 83.2}
Această sesiune, la care au participat nouăzeci şi unu de delegaţi, a avut loc în perioada 17 octombrie
— 4 noiembrie, în Minneapolis, Minnesota, în biserica noastră construită recent. Ca de obicei, au fost
prezenţi şi numeroşi adventişti de ziua a şaptea care nu erau delegaţi. Sesiunea a fost precedată de un
curs pastoral de şapte zile, care a ţinut din 10 până în 16 octombrie. Studiile biblice începeau în cadrul
acestui curs şi, în unele cazuri, continuau pe parcursul Sesiunii Conferinţei Generale, ocupând ora pentru
studiul biblic. {SA3 83.3}
Ellen White a fost prezentă şi a participat atât la curs, cât şi la sesiunea de nouăsprezece zile.
Sesiunea în sine a fost destul de obişnuită, cu un program de rutină, dar constructivă. Au fost prezentate
rapoarte şi au avut loc adunări ale diferitelor asociaţii, cum ar fi Şcoala de Sabat, [157] Sănătate şi
Temperanţă, Societatea Misionară. Pastorilor le-au fost încredinţate districte, au fost făcute planuri pentru
progresul lucrării, au fost aleşi conducători administrativi şi au fost numite comitete. {SA3 83.4}
Avem o expunere de la faţa locului din partea lui William C. White, care i-a scris cu două zile înainte de
încheierea sesiunii unui coleg pastor, care lucra în statele din sud: {SA3 83.5}
„Tocmai ne aflăm la încheierea unei alte Sesiuni a Conferinţei Generale şi, peste câteva zile, delegaţii
vor merge fiecare în câmpul său; a început un nou an de activitate. Aceasta a fost o conferinţă foarte
interesantă şi, deşi nu a fost însoţită de toată pacea şi armonia care s-au manifestat uneori, este probabil
la fel de folositoare ca orice altă adunare care a fost organizată vreodată, deoarece au fost scoase în
evidenţă multe principii importante şi s-a ajuns la unele concluzii care vor fi de o mare valoare, deoarece
pot să influenţeze lucrarea noastră viitoare. Mulţi pleacă de la această adunare cu hotărârea de a studia
Biblia ca niciodată mai înainte, iar acest fapt va avea ca urmare o predicare mai clară. {SA3 83.6}
Aşa cum ai observat fără îndoială din buletin, au fost făcuţi mulţi paşi înainte cu privire la acţiunile
misiunilor din străinătate şi, de asemenea, au fost luate câteva decizii bune pentru progresul lucrării din
Sud.” — Scrisoarea lui William C. White către Smith Sharp, scrisă de la Minneapolis, Minnesota, 2
noiembrie 1888 {SA3 83.7}
Se va observa că, împreună cu raportul lui cu privire la progres, William White a menţionat lipsa de
„pace şi armonie care s-a manifestat uneori” în sesiunile Conferinţei Generale. El s-a referit la dezbaterile
teologice care au făcut ca sesiunea din 1888 să fie deosebită de oricare altă sesiune a Conferinţei
Generale din istoria adventistă. {SA3 83.8}

2 Aceste dezbateri au început în timpul săptămânii cursului pastoral, când, în conformitate cu

agenda, au fost discutate subiecte cum ar fi cele zece împărăţii, divinitatea lui Hristos, vindecarea rănii de
moarte şi îndreptăţirea prin credinţă. Dezbaterea cu privire la cele zece împărăţii a ajuns conflictuală şi
a consumat o parte din timp disproporţionat de mare. Unele dintre subiectele planificate au fost scoase de
pe listă. Aproape de încheierea cursului, [158] E. J. Waggoner, editor asociat la Signs of the Times, a
început o serie de studii cu privire la Legea din Galateni, care au inclus prezentarea credinţei creştinului
în neprihănirea lui Hristos. Aceste studii au continuat pe parcursul primei săptămâni a Sesiunii Conferinţei
Generale. {SA3 83.9}
Această serie de studii, îndeosebi cele care au atins subiectul controversat al Legii din Galateni, a fost
aceea care a stârnit conflictele ce au urmat. Nu a fost făcută nicio transcriere a dezbaterilor, dar notiţele
succinte ale unuia sau doi delegaţi, rapoartele lui Ellen White şi amintirile multora dintre cei prezenţi dau
pe faţă amărăciunea controversei şi efectele dăunătoare ale atitudinii negative manifestate de câţiva
conducători de seamă ai bisericii. {SA3 84.1}
Chiar înainte ca delegaţii să se adune la Minneapolis, timp de câţiva ani, a existat o dispută asupra
acestor importante subiecte teologice. De asemenea, în inima unora s-a format o atitudine de împotrivire,
de neacceptare a soliilor de mustrare şi avertizare adresate de Ellen White. Ea a observat imediat o
atitudine ciudată şi contradictorie manifestată faţă de ea de către unii dintre pastorii de seamă. {SA3 84.2}
Când E. J. Waggoner a condus un studiu cu tema „Legea în Galateni şi mântuirea prin credinţă”, unele
dezbateri au fost dominate de un spirit de controversă. Faptul acesta a tulburat-o mult pe Ellen White.
Deşi ea nu a fost de acord imediat cu E. J. Waggoner cu privire la toate detaliile prezentărilor lui în
legătură cu Legea din Galateni, inima ei a fost încălzită de claritatea cu care el a formulat principiile
îndreptăţirii prin credinţă şi ale neprihănirii obţinute prin credinţa în Hristos. Ea a vorbit de douăzeci de ori
la Minneapolis şi, îndeosebi în adunările de dimineaţa ale pastorilor, a pledat pentru un studiu fără
prejudecăţi al Bibliei. Ea însăşi nu a vorbit despre subiectul neprihănirii prin credinţă. {SA3 84.3}
Reacţiile faţă de aspectele principale ale acestui adevăr vital au fost diverse. La Sesiunea Conferinţei
Generale din 1893, A. T. Jones a vorbit despre primirea adevărurilor prezentate la Minneapolis, spunând:
„Ştiu că unii de acolo le-au primit, iar alţii le-au respins în întregime. Voi ştiţi la fel de bine. [159] Alţii au
încercat să adopte o poziţie de mijloc.” — General Conference Bulletin, 1893, p. 185 {SA3 84.4}

3 Uneori, dezbaterile au fost aprinse. Unii s-au temut că noile accente vor slăbi poziţia puternică a
bisericii cu privire la Legea lui Dumnezeu, îndeosebi cu privire la adevărul despre Sabat, şi s-au opus cu
putere soliei neprihănirii prin credinţă. Sesiunea nu a luat nicio hotărâre cu privire la subiectul acesta sau
cu privire la vreun alt subiect adus în atenţie de aceste studii biblice. {SA3 84.5}
Într-o scrisoare pe care a scris-o în ultima zi a sesiunii şi care apare în secţiunea aceasta, Ellen White a
spus: „Curajul şi credinţa mea au fost bune”, în ciuda „conflictelor decisive şi aproape de neînţeles” prin
care au trecut şi, deoarece privea pe termen lung, ea şi-a exprimat convingerea că „adunarea va avea ca
rezultat un mare bine” (Scrisoarea 82, 1888). La câteva săptămâni după aceea, Ellen White a scris o
declaraţie, privind înapoi către Sesiunea Conferinţei Generale de la Minneapolis, iar o mare parte din
această declaraţie se află în secţiunea prezentă. {SA3 84.6}
În săptămânile şi lunile de după sesiune, în Battle Creek, la sediul central al bisericii şi în trei dintre
instituţiile ei principale, s-a dezvoltat un grup puternic de opoziţie. Ellen White a lipsit adesea de la Battle
Creek, deoarece a călătorit pentru a le vesti bisericilor solia. Uneori, ea a colaborat cu pastorii Jones şi
Waggoner şi toţi trei s-au angajat în prezentarea adevărurilor preţioase ale Evangheliei. În ianuarie 1889,
ea a condus o adunare pastorală importantă şi de mare succes la South Lancaster, în care mulţi au fost
„binecuvântaţi într-o mare măsură”. În acest capitol este inclus un raport cu privire la această
adunare. {SA3 84.7}
Arhivele scrierilor lui Ellen G. White conţin o prezentare foarte convingătoare a principiilor fundamentale
ale mântuirii prin credinţă, care a fost făcută la adunarea de tabără din Ottawa, Kansas, în 11 mai 1889.
Această prezentare, precum şi raportul ei cu privire la răspunsul ascultătorilor se află în cartea Credinţa şi
faptele, la paginile 63-84. {SA3 84.8}
În Chicago, precum şi în Denver, Colorado, unde a avut loc o adunare de tabără organizată în
septembrie 1889, a fost o biruinţă, iar ea le-a vorbit lucrătorilor despre nevoia de a avea concepţii corecte
cu privire la neprihănirea prin credinţă. Cuvântarea de la Denver este redată în această secţiune. {SA3
85.1}
[160] În timp ce participa la Sesiunea Conferinţei Generale din 1889, care a avut loc doar la un an după
cea de la Minneapolis, ea a raportat următoarele: {SA3 85.2}
„Avem adunări excelente. Spiritul care s-a manifestat la adunarea de la Minneapolis nu este prezent
aici. Toate lucrările se desfăşoară în armonie. Delegaţii participă în număr mare. Adunarea de la ora cinci
dimineaţa are o participare bună, iar adunările sunt bune. Toate mărturiile pe care le-am ascultat au avut
 4 un caracter înalt. Oamenii spun că ultimul an a fost cel mai bun din viaţa lor, că lumina care
străluceşte din Cuvântul lui Dumnezeu a fost clară şi distinctă — îndreptăţirea prin credinţă, Hristos,
neprihănirea noastră. Experienţele au fost foarte interesante.” — Manuscrisul 10, 1889 (publicat în Solii
alese, cartea 1, p. 361; în ediţia în limba română, p. 313, 314) {SA3 85.3}
În 3 februarie 1890, Ellen White li s-a adresat pastorilor adunaţi la Battle Creek, revizuind experienţele
ei din teritoriu în cursul anului 1889. Declaraţia ei constituie o parte potrivită din această introducere: {SA3
85.4}
„Am călătorit în toate locurile diferite în care s-au desfăşurat adunări, pentru a putea să stau alături de
solii lui Dumnezeu, despre care am ştiut că sunt mesagerii Săi şi despre care am ştiut că aveau o solie
pentru poporul Său. Mi-am prezentat mărturia alături de ei, în armonie cu solia pe care o vesteau ei. Ce
am văzut noi? {SA3 85.5}
Am văzut o putere care însoţea solia. Am lucrat continuu — iar unii ştiu cât de serios am lucrat — cred
că am lucrat o săptămână întreagă la Chicago, de dimineaţa devreme până seara târziu, în scopul de a
putea să sădim aceste idei în minţile fraţilor. {SA3 85.6}
Diavolul a lucrat timp de un an pentru a împiedica vestirea tuturor acestor idei. Este nevoie de o lucrare
serioasă pentru a schimba vechile păreri ale oamenilor. Ei cred că trebuie să se încreadă în neprihănirea
proprie, în cuvintele proprii, să continue a privi la ei înşişi, şi nu să îşi însuşească neprihănirea lui Hristos,
aducând-o în viaţa şi în caracterul lor. Noi am lucrat acolo timp de o săptămână. (...) A trecut o săptămână
întreagă fără să se fi făcut pauză, iar puterea lui Dumnezeu s-a revărsat asupra adunării aceleia
asemenea valurilor unei maree. [161] Vă spun că lucrarea aceasta a avut scopul de a-i elibera pe oameni
şi de a-i îndruma către Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. {SA3 85.7}
Apoi, la South Lancaster, s-au manifestat lucrările puternice ale Duhului lui Dumnezeu. Unii dintre cei
prezenţi aici au participat la acea adunare. Dumnezeu Şi-a descoperit slava şi fiecare student de la
colegiu a fost condus la pocăinţă, iar lucrarea Duhului Sfânt s-a manifestat acolo. {SA3 85.8}
Aşa a fost din loc în loc. Pretutindeni unde am mers, am văzut lucrarea Duhului lui Dumnezeu. {SA3
85.9}
Credeţi că voi rămâne tăcută, asemenea celor zece leproşi, şi nu îmi voi ridica vocea pentru a cânta
neprihănirea lui Dumnezeu şi pentru a-L lăuda şi a-I da slavă? Încerc să vă prezint aceste lucruri ca să
puteţi înţelege dovezile pe care le înţeleg eu, dar se pare că vorbele mele sunt în zadar şi nu ştiu cât timp
vor mai fi astfel. Cât timp vor mai continua oamenii care se află la centrul lucrării să I se împotrivească lui
Dumnezeu? Cât timp vor mai continua cei de aici să-i susţină în lucrarea lor? Daţi-vă la o parte din cale,
fraţilor! Luaţi-vă mâna de pe chivotul lui Dumnezeu şi lăsaţi Duhul lui Dumnezeu să vină şi să lucreze cu
putere!” — Manuscrisul 9, 1890 {SA3 85.10}
Observaţi sentimentul din ultimul paragraf tocmai citat. Deşi unii dintre participanţii la Sesiunea
Conferinţei Generale de la Minneapolis s-au împotrivit soliei mântuirii prin credinţă, iar alţii au acceptat-o
în zilele de după aceea, împotrivirea s-a întărit rapid la sediul central al lucrării. Aşa cum a raportat Ellen
White, în bisericile locale, membrii au primit solia cu totul altfel. Împotrivirea încăpăţânată la care au luat
parte „unii” (vezi Mărturii pentru pastori, p. 363) dintre cei aflaţi chiar în conducerea bisericii a întârziat
mult progresul lucrării pe care Domnul a intenţionat să o îndeplinească. {SA3 85.11}
Spre încheierea anului 1890, Ellen White a scris despre acest fapt următoarele: „Prejudecăţile şi
părerile care au predominat la Minneapolis nu au dispărut în niciun fel. Seminţele semănate acolo în
unele inimi sunt gata să răsară şi să aducă un seceriş asemănător.” (Mărturii pentru pastori, p. 467) {SA3
86.1}
În legătură cu acelaşi subiect, ea a scris: „Unii nu au reuşit [162] să facă deosebire între aurul curat şi
arama sclipitoare şi ieftină.” (Ibid.). Ea a adăugat: „Adevărata religie, singura religie a Bibliei, care ne
învaţă că iertarea este primită numai prin meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat şi care susţine

5 neprihănirea prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, a fost dispreţuită, combătută, ridiculizată şi
respinsă.” (Ibid., p. 468) {SA3 86.2}
În cartea sa, Thirteen Crisis Years, pastorul A. V. Olson redă istoria şi documentele cu privire la
schimbarea treptată în bine care s-a dezvoltat într-o perioadă de cinci sau şase ani după
Minneapolis. {SA3 86.3}
În ciuda acestui fapt, a fost un regres tragic în lucrarea lui Dumnezeu. Ellen White a recunoscut acest
lucru şi l-a menţionat uneori, de obicei în ocazii întâmplătoare. Totuşi ea nu a susţinut şi nu a declarat
niciodată că din partea conducătorilor bisericii a existat o respingere oficială a soliei preţioase aduse în
atenţia Conferinţei Generale din 1888. Dimpotrivă, în 19 decembrie 1892, la numai patru ani după acea
conferinţă importantă, într-o scrisoare adresată „iubiţilor fraţi de la Conferinţa Generală”, ea a declarat
triumfător: {SA3 86.4}
„Dacă ne gândim la istoria noastră din trecut, după ce am înaintat pas cu pas, până la poziţia în care ne
aflăm în prezent, eu pot să spun: Lăudat să fie Dumnezeu! Când văd ce a făcut Dumnezeu pentru noi,
sunt plină de uimire şi de încredere în Domnul Hristos, în calitate de Conducător. Nu avem niciun motiv
de teamă pentru viitor, decât acela de a uita cum ne-a condus Domnul şi învăţătura Sa din istoria noastră.
Acum suntem un popor puternic dacă ne punem încrederea în Domnul, deoarece avem adevărurile
puternice ale Cuvântului lui Dumnezeu. Avem toate motivele să fim plini de recunoştinţă pentru acest
fapt.” — General Conference Bulletin, 1893, p. 24 (vezi Schiţe din viaţa mea, p. 196; Mărturii pentru
pastori, p. 31) {SA3 86.5}
În 1907, ea a scris din nou: „Biserica trebuie să-şi sporească activitatea şi să-şi extindă graniţele. (...)
Deşi au fost lupte grele în efortul de a ne păstra caracterul nostru distinct, totuşi noi am câştigat mereu
teren în calitate de creştini ai Bibliei.” — Scrisoarea 170, 1907 (Solii alese, cartea 2, p. 396, 397; în ediţia
în limba română, p. 346) {SA3 86.6}
[163] În contextul acesta, prezentăm capitolul istoric al secţiunii prezente. {SA3 86.7}
Compilatorii

2NEPRIHANIREA LUI HRISTOS

Când profetul Daniel a privit slava ce înconjura pe solul ceresc care a fost trimis la el, a fost copleşit de
simţământul propriei sale slăbiciuni şi imperfecţiuni. Descriind efectul acestei scene minunate el spune:
„Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit şi am pierdut orice vlagă”. (Daniel 10, 8.)
Sufletul mişcat în acest fel va urî egoismul, va detesta iubirea de sine şi va căuta:
prin neprihănirea Domnului Hristos: acea curăţie a inimii care este în armonie cu legea lui Dumnezeu şi
cu caracterul Domnului Hristos. {CH 29.2}

6 Aproape de mijlocul celor două decenii reprezentate în acest material, la Minneapolis, Minnesota,
în anul 1888 a avut loc Sesiunea Conferinţei Generale, precedată de o adunare pastorală. La aceste
întruniri, au fost accentuate adevărurile fundamentale cu privire la neprihănirea prin credinţă. Ellen White
a caracterizat aceste dezbateri ca fiind o reînviorare a unor adevăruri în mare parte pierdute din vedere.
În cadrul Conferinţei, ea nu a avut nici o prezentare cu privire la acest subiect. Mesajul principal al
cuvântărilor ei a fost ca toţi cei prezenţi să-şi păstreze inima deschisă pentru a primi lumina din Cuvântul
lui Dumnezeu, aşa cum era prezentată de fraţii E. J. Waggoner şi A. T. Jones. Primirea acestui accent
nou a fost diversă. Unii dintre ascultători l-au acceptat cu bucurie şi pe deplin, alţii au luat o poziţie neutră,
iar alţii l-au respins. Rapoartele spun cu claritate că mulţi s-au întors de la acea Conferinţă, ducând cu ei
o experienţă nouă şi plină de slavă în Hristos Isus. {CF 13.2}

7 Adevărurile fundamentale conţinute în doctrina despre neprihănirea prin credinţă sunt atât de
simple, încât nu a fost necesar ca Ellen G. White să scrie nici o carte detaliată pentru a le expune. Totuşi
subiectul apare frecvent în multe dintre cărţile ei, cu ilustraţii sugestive, care se regăsesc ici şi colo în
diferite locuri. în anul 1893, ea a publicat un articol intitulat „Îndreptăţit prin credinţă”. Acest articol apare în
secţiunea de cincizeci de pagini din Selected Messages, cartea 1, intitulată „Hristos,
neprihănireanoastră”. Vă recomandăm întreaga secţiune. {CF 13.3}
 Experienţa trăirii în căldura acceptării neprihănirii lui Hristos poate fi împărtăşită astăzi şi pierdută
mâine, prin neglijenţă sau prin încumetare. Este o experienţă personală de acceptare simplă şi de
încredere şi poate fi destul de fragilă. Această experienţă poate fi spulberată prin disputele cu privire la
unele aspecte teologice subtile. Ellen White observa: {CF 14.1}
Mulţi fac greşeala de a încerca să definească în amănunţime punctele subtile de deosebire dintre
îndreptăţire şi sfinţire. In definiţiile date acestor doi termeni, adesea ei includ propriile idei si speculaţii. De
ce să încercăm să fim mai precişi chiar decât inspiraţia cu privire la subiectul vital al neprihănirii prin
credinţă? De ce să încercăm să prelucrăm fiecare detaliu, ca şi când mântuirea ar depinde de faptul de a
avea cu toţii exact aceeaşi înţelegere a acestui subiect? Nu toţi pot vedea în aceeaşi direcţie. (Manuscript
21, 1891; de asemenea, în SDA Bible Commentary 6:1072.) {CF 14.2}
Sperăm ca numeroasele abordări ale adevărurilor prezentate aici de solul Domnului să menţină
subiectul vital al neprihănirii prin credinţă clar, echilibrat şi necomplicat. {CF 14.3}
Editorii si Consiliul de administraţie al Fundaţiei Ellen G. White,
Washington, D.C.,
7 decembrie 1978

8 Aceasta este neprihănirea prin credinţă

Ce înseamnă a crede? Înseamnă a accepta pe deplin că Isus Hr Hristosistos a murit ca jertfă pentru noi,
că El a ajuns să fie blestem pentru noi, a luat păcatele noastre asupra Sa şi ne-a atribuit n
neprihănirea Sa. Prin urmare, noi cerem această neprihănire a lui Hristos, credem în ea, şi că
este neprihănirea noastră. El este Mântuitorul nostru. El ne mântuieşte, pentru că a spus că va face aşa.
Avem noi de gând să căutăm tot felul de explicaţii ale modului în care El ne poate mântui? Avem, în noi
înşine, evlavia care să ne facă mai buni şi să ne curăţe de petele păcatului, făcându-ne în stare să venim
la Dumnezeu după aceea? Pur şi simplu, nu putem face lucrul acesta. {CF 70.2}
Nu ştiţi că, atunci când tânărul a venit la Domnul Hristos şi L-a întrebat ce trebuie să facă pentru a avea
viaţa, Hristos i-a spus să păzească poruncile? El a zis: „Le-am păzit”. Atunci, Domnul a dorit să conducă
învăţătura în punctul în care trebuia. „Ce-mi mai lipseşte? Sunt desăvârşit.” (Matei 19, 20.) El nu
înţelegea că exista un lucru care îi lipsea şi nu înţelegea nici de ce nu va avea viaţa veşnică. „Le-am
păzit”, a spus el. Prin urmare, Domnul Hristos atinge locul dureros din inima lui. El îi spune: „Vino după
Mine şi vei avea viaţa”. {CF 70.3}
Ce a făcut tânărul? A plecat foarte trist, pentru că avea bogăţii mari. {CF 70.4}
Aşadar, el nu respectase poruncile întru totul. Ar fi trebuit să-L accepte pe Isus HristosHristos ca
Mântuitor al lui şi să se încreadă în neprihănirea Sa. Apoi, după ce ar fi avut n
neprihănireaeprihănirea lui Hristos, ar fi putut să respecte Legea Iui Dumnezeu. Tânărul nu ar mai fi putut
să calce Legea în picioare. El trebuia să o respecte şi să o iubească. Atunci, Domnul Hristos ar fi adus
puterea divină pentru a se uni cu eforturile omului.{CF 70.5}
Domnul Hristos a luat asupra Sa natura omenească pentru noi. El şi-a înveşmântat natura divină în
natura omenească, iar natura divină şi cea omenească s-au unit. El a arătat că Legea despre care
Satana declarase că nu putea să fie respectată, putea totuşi să fie respectată. Domnul Hristos a luat
natura umană pentru a rezista aici, în lumea noastră, pentru a arăta că Satana minţise. El a luat natura
omenească asupra Sa pentru a demonstra că, prin unirea naturii divine cu cea omenească, omul poate
să respecte Legea lui Iehova. Dacă despărţiţi natura omenească de cea divină, puteţi încerca să vă
realizaţi propria neprihănire de acum şi până va veni Domnul Hristos, dar nu va fi altceva decât o
nereuşită. {CF 71.1}
Printr-o credinţă vie, prin rugăciune stăruitoare către Dumnezeu şi prin dependenţa de meritele lui Isus,
noi suntem îmbrăcaţi în neprihănirea Sa şi suntem mântuiţi. „Oh, da”, spun unii, „noi suntem mântuiţi
fără să facem nimic. De fapt, eu sunt mântuit. Nu trebuie să respect Legea lui Dumnezeu. Sunt mântuit
prin neprihănireaneprihănirea lui Isus H Hristosristos.” Domnul HristosHristos a venit în lumea noastră
pentru a-i aduce pe toţi oamenii înapoi la ascultarea de Dumnezeu. A adopta poziţia că poţi să calci
Legea lui Dumnezeu, pe motiv că Domnul Hristos Hristos a făcut totul, înseamnă a adopta o poziţie a
morţii, pentru că eşti la fel de păcătos ca oricare altul. {CF 71.2}
Prin urmare, care este poziţia corectă? Să asculţi şi să vezi că prin neprihănirea lui Hristos Hristos,
pe care o susţii prin credinţă, prin ne neprihănire lui Hristosrihănirea oferită de eforturile şi de puterea Sa
divină, poţi să respecţi poruncile lui Dumnezeu. {CF 71.3}
 Prin urmare, fraţilor, noi avem nevoie de credinţă, este nevoie să ne educăm sufletul în credinţă, fiecare
pas trebuie să fie un pas al credinţei. Avem nevoie să credem în această jertfă care a fost adusă pentru
noi. „Bunătatea şi credincioşia se întâlnesc, dreptatea şi pacea se sărută”. (Psalmii 85, 10.) Aşadar, când
vedem o rază de lumină, trebuie să ne prindem de ea. Diavolul a lucrat împotriva ei tot timpul. Pe crucea
Golgotei, Domnul Isus H Hristosristos a mărturisit despre credinţa care lucrează din iubire. El a avut
această iubire faţă de sufletul meu. Domnul HristosHristos a murit pentru mine. El m-a răscumpărat cu
un preţ infinit şi a făcut ispăşire pentru tot ce este ofensator faţă de El. Eu trebuie să fiu un împreună
lucrător cu El. Trebuie să iau jugul Său asupra mea. Să port jugul lui HristosHristos. Să ridic poverile
Sale. Trebuie să-i învăţ pe alţii cum să fie ridicaţi din starea păcătoasă în care am fost eu şi să primească,
printr-o credinţă vie, nep neprihănirearihănirea care este în H Hristosristos Isus. Aceasta este singura
cale prin care păcătosul poate să fie mântuit. {CF 72.2}

Gustul sării reprezintă puterea de viaţă a creştinului, iubirea lui Isus în inimă, neprihănirea lui Hristos,
care străbate viaţa. Iubirea lui Hristos este molipsitoare şi impunătoare. Dacă locuieşte în noi, ea se va
revărsa şi asupra altora. Noi ne vom apropia de ei, până ce inimile lor vor fi încălzite de interesul şi
iubirea noastră, lipsite de orice egoism. Credincioşii sinceri împrăştie în jurul lor energie plină de viaţă,
care pătrunde şi dă puteri morale sufletelor pentru care ei lucrează. Nu puterea omului, ci puterea
Spiritului Sfânt e ceea ce săvârşeşte lucrarea transformatoare. {CMF 36.2}

Acest Nume este sfinţit de îngerii din ceruri, de locuitorii lumilor necăzute. Când te rogi: „Sfinţească-se
Numele Tău”, tu ceri ca El să poată fi sfinţit în lumea aceasta, sfinţit în tine însuţi. Dumnezeu te-a
recunoscut înaintea oamenilor şi înaintea îngerilor, ca fiind un copil al Său. Roagă-te să nu aduci nici o
dezonoare frumosului nume pe care-L porţi. (Iacov 2, 7.) Dumnezeu te trimite în lume ca reprezentant al
Său. În fiecare faptă a vieţii tale, trebuie să se dea pe faţă Numele lui Dumnezeu. Această cerere te
obligă să ai caracterul Lui. Nu poţi să sfinţeşti Numele Lui, nu poţi să-L reprezinţi în faţa lumii, decât dacă,
prin viaţa şi caracterul tău, reprezinţi însăşi viaţa şi caracterul lui Dumnezeu. Poţi face aceasta numai
dacă primeşti harul şi neprihănirea Domnului Hristos. {CMF 107.1}
HristosHristos şi n neprihănireaeprihănirea Sa — H Hristosristos şi neprihănireaneprihănirea Sa
— aceasta trebuie să fie temelia şi însăşi esenţa credinţei noastre. — The Review and Herald, 31 august,
1905. {Ev 190.2}

9 Adevărul central al soliei îngerului al treilea — Mai multe persoane mi-au scris, întrebându-
mă dacă adevărul despre îndreptăţirea prin credinţă este solia îngerului al treilea, iar eu am răspuns:
„Acesta este adevărul central al soliei îngerului al treilea.” — The Review and Herald, 1 aprilie, 1890. {Ev
190.3}
— Această solie a avut scopul de a-L aduce în atenţia oamenilor pe Mântuitorul înălţat ca jertfă pentru
păcatele întregii lumi. Ea a prezentat îndreptăţirea prin credinţa în Garantul divin, a invitat oamenii să
primească Solia aceasta îl prezintă pe Mântuitorul cel înălţat neprihănirea lui Hristos, care se
manifestă prin ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu. Mulţi L-au pierdut din vedere pe Domnul Isus.
Ei aveau nevoie să li se îndrepte privirile spre Persoana Sa divină, spre meritele Sale şi spre iubirea Sa
neschimbătoare faţă de familia omenească. Toată puterea este dată în mâinile Sale, ca să le poată
împărţi oamenilor daruri bogate, împărtăşindu-i omului neajutorat darul nepreţuit al neprihănirii Sale.
Aceasta este solia pe care Dumnezeu ne-a poruncit s-o vestim lumii. Este solia îngerului al treilea, care
trebuie să fie proclamată cu glas tare şi să fie însoţită de revărsarea Duhului Său într-o mare măsură. {Ev
190.4}

Esenţa ultimei solii a lui Dumnezeu

Mai multe persoane mi-au scris, întrebându-mă dacă solia îndreptăţirii prin credinţă este solia îngerului
al treilea, şi eu am răspuns: „Este cu adevărat solia îngerului al treilea”. — Selected Messages 1:372
(1890). {EUZ 199.4}
 10 În marea Sa îndurare, Domnul i-a trimis poporului Său o solie foarte preţioasă prin fraţii (E. J.)
Waggoner şi (A. T.) Jones. Această solie a fost vestită pentru a-L evidenţia şi mai mult pe Mântuitorul
înălţat, jertfa adusă pentru păcatele lumii întregi. Ea a prezentat îndreptăţirea prin credinţa în Cel ce S-a
pus chezaş pentru noi şi i-a invitat pe oameni să primească neprihănirea lui Hristos, care se dovedeşte
prin ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu. {EUZ 200.1}

11 Rugăciunile Fariseului pocăit nu au fost în zadar. Gândurile şi simţămintele cele mai profunde
ale inimii sale au fost transformate prin harul dumnezeiesc şi însuşirile lui nobile au fost aduse în armonie
cu planurile veşnice ale lui Dumnezeu. Hristos şi n neprihănirea Lui au devenit pentru
Saul de mai mare preţ decât lumea întreagă. {FA 120.1}
Convertirea lui Saul este o dovadă izbitoare despre puterea minunată a Duhului Sfânt de a-i convinge
pe oameni de păcat. El crezuse în adevăr că Isus din Nazaret nesocotise Legea lui Dumnezeu şi că
învăţase pe ucenicii Lui să o socotească fără valoare. Dar, după convertirea sa, Saul a recunoscut în Isus
pe Acela care a venit în lume tocmai pentru apărarea Legii Tatălui Său. El era convins că Isus Se afla la
temelia întregului sistem iudaic al jertfelor. El a văzut că la cruce tipul s-a întâlnit cu antitipul şi că Isus
împlinise profeţiile Vechiului Testament cu privire la Răscumpărătorul lui Israel. {FA 120.2}

„În Numele Meu”, i-a îndemnat Hristos pe ucenici să se roage. În Numele lui Hristos vor sta urmaşii
Lui în faţa lui Dumnezeu. Datorită valorii jertfei aduse pentru ei, au şi ei valoare în faţa Domnului. Pentru
că li se atribuie neprihănirea lui Hristos, sunt priviţi ca având preţ. Pentru Numele lui Hristos, Domnul
iartă pe aceia care se tem de El. El nu vede în ei ticăloşia păcatului. El recunoaşte în ei asemănarea cu
Fiul Său, în care aceştia cred. {HLL 667.5}

Prezentaţi-L pe Hristos şi iubirea Lui care topeşte — Sunt multe suflete care tânjesc nespus după
lumină, asigurare şi tărie, dincolo de ceea ce au fost în stare să înţeleagă. Aceştia să fie căutaţi şi să se
lucreze cu ei în mod răbdător şi perseverent. Rugaţi stăruitor pe Domnul prin rugăciuni fierbinţi pentru
ajutor. Prezentaţi-L pe Isus pentru că îl cunoaşteţi ca Mântuitorul vostru personal. Dragostea Lui care
topeşte, harul Său bogat să curgă de pe buze omeneşti. Nu aveţi nevoie să prezentaţi puncte de doctrină
decât dacă sunteţi întrebaţi. Luaţi însă Cuvântul şi, cu o dragoste gingaşă şi plină de dor pentru suflete,
arătaţi-le neprihănirea preţioasă a lui Hristos la care voi şi ei pot veni pentru a fi mântuiţi. — Manuscript
27, 1895. {LB 92.2

Acuzaţiile nu vin de la Dumnezeu

Dumnezeu are un popor asupra căruia este îndreptat interesul întregului cer şi care este singurul obiect
drag inimii Sale, pe întregul pământ.9 Toţi cei care citesc aceste cuvinte să se gândească bine la ele,
pentru că eu le-aş întipări adânc în fiecare minte, în Numele lui Isus. Când cineva se ridică, indiferent
dacă este din mijlocul nostru sau dinafară, şi, pretinzând că are de prezentat o solie, declară că poporul
lui Dumnezeu face parte din Babilon şi îi cheamă cu insistenţă pe cei credincioşi să iasă din el, puteţi fi
siguri că nu rosteşte o solie adevărată. Să nu-l primiţi şi să nu-i daţi crezare, pentru că Dumnezeu nu
vorbeşte prin el şi nici nu i-a încredinţat vreo solie, ci a pornit fără să fi fost trimis. Solia conţinută de
articolul „Strigătul cu glas tare” este o amăgire. Asemenea solii vor mai veni în viitor şi se va susţine că
sunt trimise de Dumnezeu, dar pretenţia va fi falsă, deoarece nu aduc lumină, ci întuneric. Împotriva
poporului lui Dumnezeu vor fi întotdeauna solii de acuzare, asemenea lucrării lui Satana care acuză
poporul lui Dumnezeu. Aceste solii vor fi proclamate chiar în timpul în care Dumnezeu îi vorbeşte
poporului Său, chemându-l: „Scoală-te, luminează! Căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare peste
tine. Căci iată, întunericul acoperă pământul şi negură mare popoarele, dar peste tine răsare Domnul, şi
slava Lui se arată peste tine.” {MP 41.1}
12 Solia îndreptăţirii prin credinţă
În marea Sa milă, Domnul Hristos a trimis solia cea mai preţioasă prin fraţii Waggoner şi
Jones.11 Această solie a avut scopul de a-L aduce în atenţia oamenilor pe Mântuitorul înălţat ca jertfă
pentru păcatele întregii lumi. Ea a prezentat îndreptăţirea prin credinţa în Garantul divin, a invitat oamenii
să primească neprihănirea lui Hristos, care se manifestă prin ascultarea de toate poruncile lui
Dumnezeu. Mulţi L-au pierdut din vedere pe Domnul Isus. Ei aveau nevoie să li se îndrepte privirile spre
Persoana Sa divină, spre meritele Sale şi spre iubirea Sa neschimbătoare faţă de familia omenească.
Toată puterea este dată în mâinile Sale, ca să le poată împărţi oamenilor daruri bogate, împărtăşindu-i
omului neajutorat darul nepreţuit al neprihănirii Sale. Aceasta este solia pe care Dumnezeu ne-a poruncit
s-o vestim lumii. Este solia îngerului al treilea, care trebuie să fie proclamată cu glas tare şi să fie însoţită
de revărsarea Duhului Său într-o mare măsură. {MP 91.2}
În toate domeniile lucrării lui Dumnezeu este nevoie de oameni care acţionează în armonie cu
îndrumările Lui, deoarece puterea şi succesul în lucrare pot fi obţinute numai prin cooperarea
dintre uman şi divin. Nimeni nu ar trebui să fie autorizat să se ocupe de activităţile legate de lucrarea de
salvare a sufletelor pentru care a murit Domnul Hristos, dacă nu există cele mai clare dovezi că înţelege
lucrurile cereşti şi veşnice. Mult prea multă autoritate le-a fost încredinţată unor mâini şi minţi nesfinţite şi
s-au întreprins acţiuni foarte neînţelepte, care nu se aflau în armonie cu voinţa şi căile Domnului. {MP
348.2}

Nimeni nu este potrivit să judece îndatoririle altuia. Omul este răspunzător înaintea lui Dumnezeu, iar
când nişte făpturi omeneşti limitate şi supuse greşelii îşi asumă jurisdicţia asupra semenilor lor, ca şi cum
Domnul le-ar fi încredinţat misiunea de a înălţa sau de a umili pe cineva, întreg Cerul se umple de
indignare. Unii au stabilit principii ciudate cu privire la controlul asupra minţi şi activităţii altora, ca şi când
aceşti oameni limitaţi ar fi fost dumnezei. {MP 348.3}