Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului

Coordonator: Elisaveta Roşu

 Material finanţat de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului
prin Ordin de Ministru nr. 2730/03.12.2007.

Se distribuie gratuit, în regim de bibliotecă.

 Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului

Coordonator: prof.dr.Roşu Elisaveta

Educaţie ecologică
şi de protecţie a mediului

Ghid metodic pentru cadrele didactice

Învăţământ gimnazial
Disciplina opţională „Educaţie ecologică şi de protecţie a mediului” este
aprobată de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului cu Ordinul
nr.1862/30.08. 2007

Autori:
prof. Antonescu Liliana Sanda- inspector şcolar general, I.S.J Bihor
prof. Citrea Luminiţa- Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu” Oradea
ing. Felicia Enache- consilier principal, A.P.M. Bihor
instit. Gherghel Marcela- Şc. Nr.11 Oradea
prof. Ivan Lucica- Şc. Borod
prof. pr.Negruţiu Florin- inspector de specialitate, I.S.J. Bihor
prof. Oprea Adriana- Şc. „Andrei Mureşanu” Oradea
prof. Petrila Tatiana- Şc.”Nicolae Bălcescu” Oradea
prof.dr.Roşu Elisaveta- inspector de specialitate, I.S.J Bihor
prof. Szabo – Osvat Eva- Colegiul Tehnic Vadu Crişului
prof. Szucs Lucia- Şc. „Avram Iancu” Oradea
prof. Venczel Ilona- Şc.nr.11 Oradea
prof. Vidican Elena- Şc.nr.11 Oradea
prof. Zbârcea Claudia- Şc.”Oltea Doamna” Oradea
prof. Zsejki Lucreţia- Şc. Nr.11 Oradea

Colaboratori: Pàsztor Gabriella, Ghitea Mircea, Mocan Călin, Şereş Ioan, Tiurbe Verghelia,
Sadoveanu Georgeta, Jurjac Mariana, Pop Victoria, Puskas Carol

Referenţi ştiinţifici: prof. dr. Călugăru Daniela- inspector general, M.E.C.T.

prof. univ. dr. Măhăra Gheorghe- Universitatea din Oradea

2
 CUPRINS

1. Argument (Liliana Sanda Antonescu) 5

2. Educaţie ecologică şi de protecţie a mediului în învăţământul preuniversitar
(Daniela Călugăru) 7
3. Notă de prezentare (Elisaveta Roşu) 11
4. Programa pentru învăţământ gimnazial: obiective cadru, obiective de referinţă,
tipuri de activităţi, conţinuturi (Elisaveta Roşu) 12
5. Recomandări metodologice (Elisaveta Roşu) 23
6. Sugestii metodologice (Liliana Sanda Antonescu, Elisaveta Roşu) 26
7. Calendarul evenimentelor ecologice (Adriana Oprea, Elisaveta Roşu, Florin
Negruţiu, Victoria Pop) 32
8. I. NOŢIUNI ELEMENTARE DE CUNOAŞTERE ŞI PROTECŢIA
MEDIULUI (Adriana Oprea, Elisaveta Roşu, Tatiana Petrila,
Claudia Zbârcea, Luminiţa Citrea, Eva Szàbo, Mircea Ghitea) 35
I.1. Delimitări conceptuale 35
I.2. Istoricul Ecologiei 36
I.3. Istoricul Geografiei mediului 36
I.4. Contribuţii româneşti la dezvoltarea Ecologiei 37
I.5. Contribuţii româneşti la dezvoltarea Geografiei mediului înconjurător 37
I.6. Conceptul de mediu 38
I.7. Factorii abiotici 38
I.7.1. Apa 38
I.7.1.1. Circuitul apei în natură 39
I.7.1.2. Proprietăţile fizice observabile ale apei 39
I.7.2. Aerul 40
I.7.2.1. Proprietăţile fizice observabile ale aerului
atmosferic 41
I.7.3. Solul 42
I.7.3.1. Proprietăţile fizice observabile ale solului 42
I.8. Factorii biotici 43
I.9. Factorii abiotici şi biotici din orizontul local 43
I.10. Relaţiile organismelor cu factorii abiotici 44
I.10.1. Relaţii interspecifice în ecosisteme 45
I.10.2. Relaţii intraspecifice în ecosisteme 45
I.11. Ecosistem complex- Pădurea: funcţii, măsuri de protecţie 46
I.12. Instituţii cu atribuţii în protecţia mediului în România 51
9. II. INFLUENŢA OMULUI ASUPRA MEDIULUI (Elena Vidican, Marcela
Gherghel, Tatiana Petrila, Elisaveta Roşu, Felicia Enache) 58
II. 1.Tipuri de mediu: natural, antropizat, antropic 58
II.2. Mediul ambiental 59
II.3. Intervenţia antropică asupra mediului: modalitţi, consecinţe 59
II.4. Biodiversitatea: prezent şi perspective 61
II.5. Degradarea mediului din orizontul local (judeţul Bihor) 64
II.6. Degradarea mediului în România 64
II.7. Arii protejate 66

3
 II.8. Managementul ariilor protejate. Cadrul organizatoric al ariei
protejate. Gestionarea resurselor naturale din ariile protejate. Acţiuni
de propagandă şi educaţie. 70
10. III. IGIENA MEDIULUI (Lucreţia Zsejki, Ilona Vènczel, Felicia Enache,
Elisaveta Roşu, Victoria Pop) 75
III.1. Poluarea. Surse de poluare. Clasificare. Tehnici de inventariere a
surselor de poluare 75
III.2. Surse de poluare şi repartiţia poluanţilor în orizontul local- judeţul
Bihor 77
III.3. Poluarea aerului, apei, solului 78
III.4. Poluarea în orizontul local 84
III.5. Poluarea fonică şi biologică 87
III.6. Poluarea radioactivă 88
11. IV. PROTECŢIA MEDIULUI (Lucia Szücs, Elisaveta Roşu, Eva Szàbo,
Ilona Vènczel, Lucreţia Zsejki, Felicia Enache) 92
IV.1. Conceptul de “protecţia mediului” 92
IV.2. Delimitări conceptuale: ocrotire şi conservare a mediului 93
IV.3. Măsuri ameliorative pentru reducerea dagradării factorilor de mediu 93
IV.4. Artificializarea mediului de viaţă 97
IV.5. Deşeurile: definiţie, clasificare. Impactul deşeurilor asupra
factorilor de mediu 97
IV.6. Ameliorarea impactului deşeurilor asupra mediului 99
IV.7. Principii ale managementului deşeurilor 99
IV.8. Valorificarea deşeurilor 100
IV.9. Reciclarea şi tratarea deşeurilor 100
IV.10. Metoda chestionarului fenologic în investigarea unui areal posibil
de “adoptat”: parcul 103
IV.11. Investigarea unui areal posibil de “ adoptat”: livada 107
IV.12. Investigarea unui areal posibil de “ adoptat”: balta 109
IV.13. Modele de bune practici în areale “ adoptate” 111

12. Proiectul (Florin Negruţiu) 120

13. Mic dicţionar de ecologie şi protecţie a mediului 124
14. Bibliografie selectivă (Florin Negruţiu, Roşu Elisaveta) 127

4
 ARGUMENT

În contextul societăţii cunoaşterii, şcoala de mâine se construieşte din transformări

progresive ce alimentează continuitatea în schimbare. Ea are pecetea democratizării prin
adaptarea curriculum-ului la specificul local şi asigură caracterul integrat conţinuturilor
multidimensionale.
Registrul bogat al „noilor educaţii” permite deschiderea şcolii spre problematica lumii
contemporane.
Protecţia mediului, prioritate a lumii contemporane, regăsită în Strategia de la Lisabona
şi Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene este însuşită de Guvernul României,
exprimată prin promovarea unor politici sustenabile în ceea ce priveşte capitalul uman şi natural
şi asumată prin acceptarea principiilor documentului UNESCO „Carta Pământului”, ca
instrument educaţional în contextul Decadei pentru Educaţie pentru Dezvoltare Durabilă.
Educaţia ecologică, sau educaţia relativă la mediu, răspunde acestei cerinţe, investind în
dezvoltarea gradului de conştiinţă şi a simţului responsabilităţii tuturor oamenilor faţă de mediu
şi problemele sale; vizează în egală măsură asimilarea de cunoştinţe, formarea de atitudini şi
comportamente dezirabile, clarificarea valorilor, precum şi un demers practic eficient.
În acest context, rolul educaţiei ecologice şi de protecţie a mediului înconjurător este
evident, el se concentrează pe modelarea viitorului cetăţean capabil de a-şi forma un punct de
vedere obiectiv asupra realităţii înconjurătoare, de a-l incita la participare, devenind astfel
conştient de viitor şi de faptul că viaţa generaţiilor de mâine depinde într-o mare măsură de
opţiunile sale.
Educaţia ecologică este o educaţie prin şi pentru valori, care poate dobândi forme
concrete de realizare, la diferite nivele de şcolaritate, livrând conţinuturi informaţionale în
modalitate transdisciplinară, în context formal sau nonformal.
A promova în spaţiul şcolar o disciplină opţională care să transpună în practică
obiectivele educaţiei ecologice şi de protecţie a mediului este un demers necesar, prezentat ca
atare în Protocolul încheiat între Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Ministerul Mediului şi
Gospodăririi Apelor în 2005.
În colaborare cu Comisariatul Bihor al Gărzii Naţionale de Mediu, Inspectoratul Şcolar
Bihor şi-a asumat responsabilitatea coordonării unor activităţi teoretice şi practice vizând
promovarea educaţiei pentru mediu şi formarea unor comportamente responsabile în rândul
preşcolarilor, elevilor, cadrelor didactice şi al comunităţii.
Demersul s-a concretizat în elaborarea unei oferte de disciplină opţională „Educaţie
ecologică şi de protecţie a mediului” ce se adresează nivelelor de şcolaritate preşcolar, primar
şi gimnazial (cls. V-VII), cuprinzând: programe şcolare şi materiale auxiliare (Ghiduri pentru
cadrele didactice, caiete pentru preşcolari şi elevi).
Prin conţinuturile diverse, cu înalt grad de aplicabilitate şi utilitate, care răspund
intereselor de cunoaştere ale elevilor, prin modalităţile de abordare a acestora, prin utilizarea
unor strategii didactice interactive, prin promovarea unor valori care ţin de şcoala comunitară
cerută de societate, disciplina opţională „Educaţie ecologică şi de protecţie a mediului”
constituie un element valoros al curriculum-ului la decizia şcolii, un punct de întâlnire cu direcţii
promovate de alte sisteme educative europene.
Pilotarea disciplinei opţionale “Educaţie ecologică şi de protecţie a mediului“ pe
parcursul anului şcolar 2006/7, în 47 de unităţi de învăţământ din judeţul Bihor a avut un impact
pozitiv asupra elevilor, cadrelor didactice şi părinţilor, aspect relevat de chestionarele aplicate.
Pentru a veni în întâmpinarea dorinţei elevilor, cadrelor didactice şi a părinţilor de etnie
maghiară şi a asigura echitatea în educaţie, Inspectoratul Şcolar Bihor s-a preocupat de

5
traducerea în limba maghiară a suportului informativ aferent disciplinei opţionale „Educaţie
ecologică şi de protecţie a mediului“.
Aceste aspecte ne dau speranţa unei atitudini favorabile din partea d-voastră în sensul de
a studia oferta noastră şi a recomanda spre implementare cadrelor didactice, elevilor şi părinţilor
disciplina opţională “Educaţie ecologică şi de protecţie a mediului“.

Inspector şcolar general,

Prof. LILIANA ANTONESCU

6
 Educaţie ecologică şi de protecţie a mediului în învăţământul
preuniversitar
Politica educaţională actuală acordă o atenţie deosebită educaţiei ecologice. Pentru
atingerea acestui obiectiv este necesar să-i facem pe elevi să conştientizeze că omul, ca specie
biologică, este dependent de natură şi că nu poate trăi în afara ei.
Educaţia ecologică şi de protecţie a mediului în învăţământul preuniversitar începe o dată
cu învăţământul preşcolar şi se continuă în învăţământul primar, gimnazial şi liceal, în şcoala de
arte şi meserii şi în învăţământul postliceal, în cadru instituţionalizat – în şcoală (curricular şi
extracurricular) şi extraşcolar prin cercurile de ecologie şi protecţia mediului ce se desfăşoară în
Palatele şi Cluburile Copiilor, astfel:
A) În învăţământul preşcolar programa cuprinde la capitolul activităţi complementare şi
educaţia ecologică, care are ca obiective generale:
- educarea conştientă faţă de mediul înconjurător şi cunoaşterea concretă a locului pe
care îl ocupă omul în lumea vie;
- educarea copilului în spiritul responsabilităţii faţă de natură şi viaţă, pentru păstrarea
echilibrului natural.
Aceste obiective se regăsesc în obiectivele particulare ca:
- să înţeleagă ce înseamnă sănătatea;
- să ştie că planeta pe care locuim împreună cu milioane de oameni este un sistem viu;
- să conştientizeze că o sursă importantă de viaţă şi energie pentru tot ce este viu o
reprezintă aerul, care trebuie păstrat nepoluat;
- să ştie că deşeurile sunt nocive pentru viaţa oamenilor, animalelor şi plantelor;
- să-şi formeze şi să-şi consolideze deprinderi de a se apăra de zgomot, care îi poate
afecta sănătatea;
- să ştie că apa este un factor esenţial al vieţii.
B) În învăţământul şcolar primar, domeniul educaţiei ecologice este atins pe parcursul
claselor I-IV, prin ariile curriculare “Om şi societate”, “Consiliere şi orientare”, iar
în clasele III-IV prin aria “Ştiinţele naturii”. La acest nivel are loc o sensibilizare şi
conştientizare a elevilor cu privire la frumuseţile naturii, dezvoltându-se gustul
pentru a cerceta tainele naturii.
C) În învăţământul gimnazial şi liceal, educaţia ecologică se realizează interdisciplinar
şi de sine stătător în cadrul disciplinelor biologice, geografie, educaţie civică.
Interdisciplinar se desfăşoară în cadrul multor discipline astfel:

C1. În cadrul ariei curriculare “Matematică şi ştiinţe”:

C1.1. La disciplina Fizică, în noua programă obiectivul cadru este “Formarea atitudinii
critice faţă de efectele ştiinţei asupra dezvoltării tehnologice şi sociale, precum şi a interesului
faţă de protejarea mediului înconjurător”.
™ Pentru clasele VII-VIII, acest obiectiv cadru are ca obiective de referinţă:
- conştientizarea caracterului deschis şi contextual al descoperirilor ştiinţifice;
- argumentarea avantajelor şi dezavantajelor actuale şi de perspectivă pentru viaţa şi
protecţia mediului;
Ex.:”Impactul pozitiv şi negativ al construirii unui lac de acumulare”- temă cls. a
-VII-a.
Obiectivele de referinţă se regăsesc şi în programele de liceu.
C1.2. La disciplina Chimie, la fiecare temă de chimie organică şi anorganică se introduc
elemente de ecologie şi protecţia mediului prin semnalizarea acţiunii substanţelor chimice, în
special a celor nocive, unde se abordează şi acţiunea lor poluantă. De asemenea, sunt prezentate

7
şi marile combinate chimice şi influenţa lor asupra mediului. În actualele programe, la cls. VIII-
IX şi XI-XII, există capitole “Noţiuni de biochimie şi ecologie”.

C1.3. La disciplina Biologie, în clasele de gimnaziu, la “Botanică”, “Zoologie”,

“Anatomia şi Fiziologia Omului” (cls. V-VII), se fac observaţii asupra naturii, se studiază relaţia
om-natură, variaţii ale condiţiilor de mediu, adaptările plantelor şi animalelor, circuitul materiei
în natură, rolul omului în biosferă etc. La clasa a VIII-a se studiază disciplina “Ecologie”, în care
sunt incluse noţiuni generale de ecologie (ce este ecologia, biotopul, biocenoza, lanţuri şi reţele
trofice, relaţii interspecifice şi rolul lor, ecosistemul şi tipuri de ecosisteme, biosfera, ecosfera,
deteriorarea mediului, principalele tipuri de poluare, efecte ale poluării asupra organismelor,
protecţia şi conservarea mediului, noţiuni generale despre evoluţionism etc.).
Din studiul botanicii, elevii cunosc diversele grupe de plante, care permit existenţa
tuturor celorlalte organisme, inclusiv omul. Prin procesul de fotosinteză, plantele asigură
oxigenul necesar respiraţiei şi, în parte, hrana, energia calorică etc. necesare vieţii omului. Prin
temele de zoologie şi anatomie comparată se dau informaţii cu privire la rolul animalelor în
natură şi în viaţa omului. La studiul insectelor, polenizarea arată că în lipsa acestora, polenizarea
şi fructificarea plantelor entomofile nu sunt posibile. De asemenea, animalele contribuie la
transformarea şi circulaţia energiei acumulate de plantele verzi, prin participarea lor la
numeroasele reţele şi lanţuri trofice. Prin exploatarea abuzivă, unele specii animale şi-au redus
substanţial efectivul sau au dispărut din fauna Terrei.
Temele de anatomia şi fiziologia omului, precum şi cele de igienă sunt axate şi pe
probleme ecologice şi de ocrotire a naturii. Dezvoltarea armonioasă fizică şi intelectuală a
omului este posibilă numai în mediul natural, curat, lipsit de poluare, în care natura şi societatea
sunt în deplină armonie. Vicierea mediului de viaţă prin zgomote, praf, substanţe toxice etc.,
reprezintă tot atâtea cauze de creştere a frecvenţei unor boli. Prin temele de genetică şi
evoluţionism, elevii sunt informaţi că toate speciile de plante cultivate şi de animale domestice
îşi au originea în flora şi fauna sălbatică. Crearea de noi soiuri de plante şi rase de animale mai
productive şi mai rezistente la diverşi factori abiotici şi biotici este posibilă numai dacă vom
proteja speciile sălbatice înrudite cu acestea.
Programele de biologie şi geografie pentru liceu şi gimnaziu, includ noţiuni extinse de
ecologie şi protecţia mediului şi noţiuni mult mai detaliate pe acest domeniu, în cadrul
disciplinelor opţionale.
În fiecare unitate de învăţământ se realizează activităţi de protecţie a mediului în cadrul
disciplinelor opţionale.

C1.4. La disciplina Geografie, încă de la învăţământul primar se introduc noţiuni de

protecţia şi conservarea calităţii mediului. La gimnaziu există teme cu conţinut referitor la
conservarea şi ocrotirea mediului înconjurător. La clasa a VIII-a se studiază Geografia României,
unde se fac referiri cu privire la formele de ocrotire cele mai importante şi necesitatea protecţiei.
La clasa a IX-a, capitolul “Biogeografie” din cadrul Geografiei Fizice Generale, se referă la
vegetaţie şi faună şi problemele legate de acestea la nivel de glob. La clasa a X-a, la Geografie
Umană şi Economică mondială, există capitole legate de: “Impactul industriei asupra mediului”
şi “Peisaje agrare”, ca lecţie de sinteză la cap.” Geografia Agriculturii, Ecologie urbană şi
rurală”. La cls. a XI-a, la Geografia mediului înconjurător, în totalitatea conţinutului se dezvoltă
geoecologia la nivel terestru (noţiunile cu care se operează sunt: mediul înconjurător, mediul
geografic, mediul ecologic, mediul terestru, peisajul geografic, geosistemul, peisajul urban,
agrar, mediul antropic). Elementele componente ale mediului terestru sunt grupate în primare,
derivate, antropice, care definesc unicitatea mediului terestru în sistemul solar. Se studiază tipuri
de relaţii în alcătuirea mediului înconjurător, evoluţia mediului terestru de-a lungul timpului
geologic, tipuri de medii geografice pe glob, mediul antropic cu efectele la nivelul mediului
urban şi rural, consecinţe, relaţia dintre dezvoltarea industriei, exploatarea resurselor materiale,
urbanizare şi extinderea aşezărilor urbane (în relaţie cu componentele mediului, prin prisma

8
efectelor). Cap.”Protecţia mediului”, cuprinde conservarea şi ocrotirea naturii (rezervaţiile
bioseferei, Parcurile Naţionale, monumentele naturii).
C2. Din aria curriculară “Om şi Societate” fac parte şi disciplinele socio-umane.
La nivelul învăţământului primar şi gimnazial, precum şi al şcolilor profesionale,
disciplina socio-umană inclusă în Curriculum-ul nucleu este Educaţia/Cultura civică.
Programa acestei discipline include obiective cadru şi de referinţă care vizează explicit
sau implicit – educaţia ecologică, cultivarea receptivităţii elevilor faţă de problematica ecologiei,
educarea sensibilităţii şi atenţiei lor pentru protejarea calităţii mediului în oricare din activităţile
private sau publice. La nivelul învăţământului liceal, disciplinele socio-umane incluse în
Curriculum-ul nucleu sunt: Logica şi argumentare, Psihologie, Sociologie, Economie, Filosofie,
Estetică, Educaţie antreprenorială.
Programele acestor discipline conţin, printre altele, următoarea competenţă generală:
“Raportarea critică, adecvarea conştientă la mediul social şi întemeierea raţională a deciziilor”.
În mod explicit, programa de Economie conţine referiri la “Aspecte ecologice ale activităţii
economice”.
De asemenea, toate celelalte discipline corelează abordarea raţionalităţii
comportamentului uman cu problematica ecologică, a protejării mediului şi păstrării calităţii
vieţii – sub toate aspecte ei.
Pe lângă disciplinele incluse în Curriculum-ul nucleu, există numeroase discipline
opţionale, parte a Curriculum-ului la decizia şcolii, care, prin problematica şi modalităţile de
realizare vizează obiective ale educaţiei ecologice şi de protecţie a mediului, integrate în educaţia
pentru drepturile omului, educaţia globală, educaţia interculturală.
La liceele de profil: agricol, silvic, sportiv etc. se studiază discipline de specialitate care
abordează şi aspecte ale educaţiei ecologice.

În învăţământul liceal, Ecologia este studiată obligatoriu în liceele teoretice, specializările

matematică-informatică şi ştiinţele naturii în clasa a XII-a, în liceele tehnice, specializările
turism şi alimentaţie publică, agricol, agromontan, veterinar, silvic şi prelucrarea lemnului şi în
liceele vocaţionale cu program sportiv şi militare, cu specializarea matematică-informatică. În
aria curriculară tehnologii, ecologia este obiect de studiu în liceele tehnologice, specializările
industrie alimentară, chimie industrială şi protecţia mediului, agricol, agromontan şi veterinar,
silvic şi prelucrarea lemnului, însă acest obiect nu este obligatoriu decât maxim trei ani, din cei
patru ani de liceu. Tot cu conţinut ecologic este şi opţionalul dezvoltat în cadrul Programului
„GLOBE”, prevăzut a se desfăşura din clasa a V-a până în clasa a XII-a, şi care încă din anul
şcolar 1999-2000, a început să se desfăşoare în centrele „Globe” din judeţele Cluj, Prahova,
Constanţa şi Bucureşti.

D). În şcolile de arte şi meserii care pregătesc meseriaşi şi şcolile postliceale care
pregătesc specialişti, există la profilul agricol specializările: pentru anul I de studiu tehnician
„Conservarea cerealelor şi prepararea nutreţurilor combinate”, „Controlul calităţii produselor
agricole”, iar pentru anul II „Protecţia plantelor”, „Ecologia şi Protecţia Mediului”, sunt
specializări de sine stătătoare, care se studiază în 90 de ore/an. Aceste activităţi se derulează prin
programul Phare Vet.
E). În cadrul orelor de dirigenţie, componenta educaţională de mediu este abordată pe
parcursul a 3-4 ore/an, alături de alte componente educaţionale, distribuirea orelor rămânând la
aprecierea dirigintelui.
F). Extracurricular şi extraşcolar, în cadrul activităţilor cercurilor de ecologie şi protecţie
a mediului din unităţile de învăţământ şi din Palatele şi Cluburile elevilor din toată ţara, se
desfăşoară o intensă activitate de educaţie ecologică, concretizată prin proiecte şi acţiuni de
prevenire a degradării mediului.

9
 Anual, se organizează tabere de ecologie în cadrul cărora se desfăşoară concursuri pe
teme ecologice, unde elevii sunt supuşi unor testări teoretice şi practice. Anual, cu ocazia “Zilei
Internaţionale de Protecţie a Mediului”, “Zilei Emisiilor de CO2” “Ziua Apei” etc. se organizează
concursuri de afişe, mese rotunde, simpozioane şi concursuri de proiecte de mediu cu participări
naţionale şi internaţionale, de ex. Olimpiada Internaţională de Proiecte de Mediu de la Istanbul,
unde România a avut 10 participări din cele 14 ediţii, şi unde proiectele s-au bucurat de un larg
interes, fiind recompensate cu numeroase premii şi medalii.
În foarte multe şcoli, cluburi şi palate ale elevilor există numeroase reviste editate de
către aceştia, care au caracter ecologic: “Eco,”Univers Ecologic”, “Prietenii naturii” etc.
De asemenea, o serie de acţiuni cu caracter educativ în spirit ecologic sunt realizate în
colaborare cu Organizaţii-Nonguvernamentale, ex.”Şcoala naturii în natură”,”Oamenii şi mediul
înconjurător”, “Scutul Verde”, Centrul de Informare, Educare şi Resurse pentru Marea Neagră
etc.
Aceste ONG-uri, pe lângă acţiuni educative, editează reviste în care se popularizează
rezultatele obţinute de elevi în domeniul ecologic, precum şi preocupările lor concrete în vederea
protejării mediului înconjurător. Ex. de publicaţii: “Atlas Supermagazin”, “Perspective”,
“Rhododendron” etc.
Din anul 1999 şi până în prezent, cu ocazia “Zilei Internaţionale a Mediului”,
Ministerului Educaţiei şi Cercetării a organizat prima ediţie a “Concursului Naţional de Proiecte
de Mediu” în tabăra Muncelul din judeţul Iaşi. Acest concurs s-a bucurat de un real succes, aici
fiind prezentate cele mai bune lucrări din fiecare judeţ care au surprins problemele locale legate
de conservarea şi protecţia mediului.
Acest concurs şi-a propus implicarea elevilor în găsirea unor soluţii pentru protejarea
mediului la nivel local şi chiar naţional. Elevii au fost capabili să prezinte cazuri de poluare a
mediului sau de degradare a acestuia din localităţile lor, reuşind să facă distincţie între poluarea
şi degradarea mediului, identificând factorii care au contribuit la degradarea mediului.
De asemenea, s-au realizat schimburi de experienţă pe problematica mediului cu experţi
din Olanda, realizându-se prin cercurile de ecologie din cadrul şcolilor şi cluburile copiilor din
judeţele Covasna, Mureş, Cluj, activităţi concrete de cunoaştere, conservare şi protecţie a
mediului. Educaţia ecologică în Olanda acoperă în proporţie de 70% educaţia adulţilor, copiilor
şi tinerilor.
Din proiectele prezentate şi în special din cele premiate, a rezultat faptul că elevii
înţeleg responsabilitatea omului faţă de natură. Varietatea temelor abordate, precum şi modul de
abordare şi soluţionarea a dus la concluzia că rolul educaţiei în rândul elevilor în special şi a
întregii societăţi în general, este esenţial.
Pentru a se eficientiza educaţia pentru mediu – educaţie pentru o dezvoltare durabilă, se
are în vedere extinderea legăturilor Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului (a
învăţământului preuniversitar cu cel universitar) cu alte ministere, cu organizaţii guvernamentale
şi nonguvernamentale din ţară şi din străinătate.
Inspector general M.E.C.T,
prof.dr. Daniela Călugăru

10
 NOTĂ DE PREZENTARE

Curriculum-ul la decizia şcolii reprezintă un prim pas al procesului de descentralizare al

sistemului de învăţământ, prin dreptul conferit unităţii şcolare de a decide asupra unui segment al
Curriculumului naţional.
Libertatea de decizie la nivelul şcolii reprezintă şansa de adecvare la un sistem deschis,
cu opţiuni multiple, flexibile, în funcţie de aşteptările elevilor şi priorităţile sistemului
educaţional şi permite crearea unui etos propriu.
Integrat comandamentului actual, de responsabilizare a tuturor actorilor domeniului
educativ faţă de problemele de mediu, opţionalul ”Educaţie ecologică şi de protecţie a
mediului”, are un caracter interdisciplinar, adresându-se unui segment educaţional generos, de la
preşcolar la gimnazial.
Proiectat pentru o oră pe săptămână, vizează copiii/elevii din învăţământul preşcolar,
primar şi gimnazial, cadrul didactic având posibilitatea organizării conţinuturilor în unităţi de
învăţare, în concordanţă cu specificul local şi particularităţile de vârstă şi individuale ale
elevilor.
Întregul demers al instruirii este generat de sistemul: obiective – conţinuturi – activităţi de
învăţare care converg spre formarea de capacităţi.
Obiectivele generale şi obiectivele de referinţă conduc la formarea unor deprinderi şi
atitudini referitoare la problemele ecologice şi de protecţie a mediului. Prin strategii interactive,
elevii sunt puşi în situaţia de a observa, analiza, investiga, fenomene şi procese din mediu,
exersând deprinderile de muncă intelectuală, concomitent cu formarea unui comportament
responsabil, implicat, în relaţiile cu mediul înconjurător.
Pledoaria pentru “bune practici”, în viaţa cotidiană, creşte gradul de aplicabilitate al
conţinuturilor propuse şi oferă copiilor/elevilor posibilitatea implicării efective în efortul de
protecţie a mediului.
Activităţile propuse valorizează creativitatea, imaginaţia, spiritul de echipă, competiţia,
oferind elevilor oportunitatea de a-şi asuma roluri şi responsabilităţi în comunitate, de a oferi
soluţii viabile pentru păstrarea unui mediu de viaţă optim.
Evaluarea autentică este un deziderat a cărui împlinire depinde de direcţionarea acestui
proces către afirmarea performanţelor elevilor în contexte cât mai apropiate de viaţa cotidiană,
dobândite prin sarcini de lucru complexe.
Pentru atingerea finalităţilor propuse, schimbări comportamentale ca urmare a asumării
rolului participativ de către copil/elev în procesul de predare – învăţare - evaluare, autorii propun
un set de materiale auxiliare: Ghiduri metodologice şi caiete ale preşcolarului/ elevului (formă
tipărită şi electronică), pentru fiecare nivel de învăţământ, ce oferă posibilitatea unei abordări
personalizate, selective, în funcţie de expertiza cadrului didactic, receptivitatea copiilor/elevilor,
baza materială şi oportunităţile unităţii şcolare.
Sugestiile metodologice sunt orientative, iar prezentarea unor posibile unităţi de învăţare
şi a unor metode/ tehnici instrumente de evaluare, facilitează adecvarea la realităţile concrete ale
grupei/ clasei şi unităţii de învăţământ.

11
 ÎNVĂŢĂMÂNT GIMNAZIAL (V-VII)

EDUCAŢIE ECOLOGICĂ ŞI DE PROTECŢIE A MEDIULUI

(Disciplină opţională)

12
 OBIECTIVE CADRU

1. Utilizarea unor noţiuni, concepte şi principii specifice educaţiei pentru protecţia

mediului.

2. Dezvoltarea capacităţii de investigare a realităţii.

3. Asumarea şi punerea în practică a unui comportament responsabil faţă de mediul

înconjurător.

13
 OBIECTIVE DE REFERINŢĂ ŞI EXEMPLE DE ACTIVITĂŢI DE ÎNVĂŢARE
Clasa a V-a

1.Utilizarea unor noţiuni, concepte şi principii specifice educaţiei pentru protecţia mediului

Obiective de referinţă Activităţi de învăţare

La sfârşitul claselor a V-a elevul
va fi capabil:
1.1. să identifice componentele mediului
Pe parcursul clasei a V-a se
recomandă următoarele activităţi:
• observarea şi descrierea factorilor de
mediu;
• realizarea unor hărţi conceptuale
referitoare la mediu;

1.2. să ierarhizeze factorii poluanţi după • participarea la excursii de documentare;

criterii diferite • realizarea de portofolii, pliante,
expoziţii;

1.3. să identifice sursele de informare • vizionarea de filme didactice;

corectă în probleme de conservare şi
protecţie a mediului
• iniţierea şi desfăşurarea unor ”procese”
ale naturii,
• consultarea diferitelor surse de informare
şi discutarea pe marginea “calităţii”
informaţiei.

2. Dezvoltarea capacităţii de investigare a realităţii

Obiective de referinţă Activităţi de învăţare

La sfârşitul claselor a V-a elevul Pe parcursul clasei a V-a se
va fi capabil: recomandă următoarele activităţi:
2.1. să investigheze starea factorilor de • investigarea componentelor mediului din
mediu prin metode ştiinţifice orizontul apropiat (clasă, locuinţă, şcoală);
(experiment, modelare, studiu de caz) • investigarea factorilor poluanţi din
orizontul local şi întocmirea unor fişe de
observaţie;
• realizarea unui studiu de caz: determinări
ale gradului de poluare;
• realizarea unui studiu de caz: investigarea
tipurilor de mediu din orizontul local;
• realizarea unui studiu de caz: determinarea
tipurilor de deşeuri şi a surselor
generatoare în orizontul local;
• investigarea unui areal posibil de
“adoptat”;

• amenajarea ambientului clasei (colţul viu,

2.2. să ofere soluţii practice pentru acvariu);
ameliorarea calităţii mediului ambiant
• realizarea unor miniproiecte individuale

14
 sau de grup;
• confecţionarea de afişe, postere, pliante
cu mesaje de sensibilizare a comunităţii;
• formularea şi rezolvarea unor situaţii
problemă privind calitatea mediului.

3. Asumarea şi punerea în practică a unui comportament responsabil faţă de

mediul înconjurător

Obiective de referinţă Activităţi de învăţare

La sfârşitul claselor a V-a elevul Pe parcursul clasei a V-a se
va fi capabil: recomandă următoarele activităţi
3.1. să conştientizeze impactul • elaborarea unor ghiduri de “bune practici”
dezechilibrelor mediului asupra omului referitor la relaţia om-mediu în areale
“adoptate”;
• realizarea unor miniproiecte individuale
sau de grup;

3.2. să-şi asume responsabilitatea • participarea la concursuri de colectare

ameliorării factorilor de mediu selectivă a deşeurilor şi refolosirea
acestora;
• elaborarea de modele de “bune practici” în
areale “adoptate”;

3.3. să manifeste un comportament etic, • participarea la campanii de conştientizare a

civic şi a unor deprinderi de ocrotire a comunităţii privind degradrarea mediului.
naturii.

15
CONŢINUTURI

Noţiuni elementare de cunoaştere şi protecţie a mediului

Delimitări conceptuale: Ecologia şi Geografia mediului.
• Conceptul de mediu. Factorii abiotici şi biotici.
• Circuitul apei în natură.
• Instituţii cu atribuţii în protecţia mediului.

Influenţa omului asupra mediului.

• Tipuri de mediu: natural, antropizat, antropic.
• Mediul ambiental.

Igiena mediului
• Poluarea. Surse de poluare. Clasificare. Tehnici de inventariere a surselor de poluare.
• Surse de poluare şi repartiţia poluanţilor în orizontul local.

Protecţia mediului.
• Conceptul de “protecţia mediului”.
• Deşeurile: definiţie, clasificare. Impactul deşeurilor asupra factorilor de mediu. Tipuri de
deşeuri şi surse generatoare în orizontul local.

16
 OBIECTIVE DE REFERINŢĂ ŞI EXEMPLE DE ACTIVITĂŢI DE ÎNVĂŢARE
Clasa a VI-a

1.Utilizarea unor noţiuni, concepte şi principii specifice educaţiei pentru protecţia mediului

Obiective de referinţă Activităţi de învăţare

La sfârşitul clasei a VI-a elevul va Pe parcursul clasei a VI-a se
fi capabil: recomandă următoarele activităţi:
1.1. să descrie, în limbaj adecvat, • observaţii şi studii asupra degradării
componentele mediului şi modificările mediului din orizontul local (judeţ);
produse de intervenţia antropică

1.2 să identifice relaţii interspecifice • exerciţii de identificare a relaţiilor dintre

dintre componentele mediului
1.3. să elaboreze referate, proiecte,
portofolii, utilizând noţiuni, concepte,
principii specifice
componentele mediului, prin observaţii
directe sau indirecte;
• întocmirea unor scheme grafice,
diagrame, privind relaţiile interspecifice şi
intraspecifice în ecosisteme;
• vizionarea de filme didactice;
• iniţierea şi desfăşurarea unor ”procese”
ale naturii.
• miniproiecte individuale sau de grup;
• concursuri de referate şi comunicări pe
teme de poluare, reciclarea deşeurilor etc.

2. Dezvoltarea capacităţii de investigare a realităţii

Obiective de referinţă Activităţi de învăţare

La sfârşitul clasei a VI-a elevul va Pe parcursul clasei a VI-a se
fi capabil: recomandă următoarele activităţi
2.1. să determine gradul de poluare a • investigarea factorilor poluanţi din
aerului, apei, solului orizontul local şi întocmirea unor fişe de
observaţie;
• realizarea unor studii de caz: determinări
ale gradului de poluare a aerului, apei,
solului;
2.2. să reprezinte grafic informaţia
dobândită prin observaţii directe şi • identificarea şi analiza relaţiilor dintre
indirecte biocenoză-biotop-ecosistem;
• realizarea unor miniproiecte individuale
sau de grup;
• confecţionarea de afişe, postere, pliante
cu mesaje de sensibilizare a comunităţii;

17
 2.3. să exerseze într-un areal analize
empirice şi/ sau holistice
• realizarea unor studii de caz: calitatea
aerului, apei şi a solului în Oradea;
• prelucrarea informaţiilor rezultate din
aplicarea chestionarului fenologic în
investigarea unui areal posibil de “adoptat”:
parcul.

3. Asumarea şi punerea în practică a unui comportament responsabil faţă de

mediul înconjurător

Obiective de referinţă Activităţi de învăţare

La sfârşitul claselor a VI-a elevul Pe parcursul clasei VI-a se recomandă
va fi capabil: următoarele activităţi:
3.1. să promoveze un comportament • întreţinerea unor areale “adoptate”;
echilibrat între individ şi mediul natural • elaborarea unor ghiduri de “bune practici”
referitor la relaţia om-mediu în areale
“adoptate”(livada, grădina);

3.2. să aprecieze efectele pozitive şi • prezentarea unor analize comparative

negative ale intervenţiei antropice asupra pentru localitatea/ judeţul de origine;
mediului • descrierea unor situaţii limită de poluare a
aerului, apei, solului;

3.3. să formuleze măsuri de prevenire şi • proiecte cuprinzând măsuri de prevenire şi

protecţie a mediului în areale concrete reducere a poluării în areale concrete;
• campanii de colectare selectivă a
deşeurilor şi refolosirea acestora;
• implicarea, alături de comunitate, în
activităţi de voluntariat vizând protecţia
mediului.

18
CONŢINUTURI

Noţiuni elementare de cunoaştere şi protecţie a mediului

• Istoricul Ecologiei şi al Geografiei mediului.
• Factori abiotici şi biotici în orizontul local (şcoală, curtea şcolii).
• Relaţiile organismelor cu factorii abiotici: relaţii interspecifice şi intraspecifice în ecosisteme.

Influenţa omului asupra mediului

• Intervenţia antropică asupra mediului: modalităţi, consecinţe.
• Biodiversitatea: prezent şi perspective.
• Degradarea mediului din orizontul local (judeţ).
• Degradarea mediului în România.

Igiena mediului
• Poluarea aerului, apei, solului.
• Poluarea în orizontul local.

Protecţia mediului
• Delimitări conceptuale: ocrotire şi conservare a mediului.
• Măsuri ameliorative pentru reducerea degradării factorilor de mediu.
• Ameliorarea impactului deşeurilor asupra mediului.
• Metoda chestionarului fenologic în investigarea unui areal posibil de “adoptat”: parcul.

19
 OBIECTIVE DE REFERINŢĂ ŞI EXEMPLE DE ACTIVITĂŢI DE ÎNVĂŢARE
Clasa a VII-a

1. Utilizarea unor noţiuni, concepte şi principii specifice educaţiei pentru

protecţia mediului

Obiective de referinţă Activităţi de învăţare

La sfârşitul clasei a VII-a elevul Pe parcursul clasei a VII-a se recomandă
va fi capabil: următoarele activităţi:
1.1. să descrie conceptele: ecosistem, • exersarea observării şi descrierii structurate;
fenofaze, managementul deşeurilor, • descrierea unor modalităţi de rezolvare a
managementul ariilor protejate, utilizând unor probleme cu caracter ecologic;
limbajul specific

1.2. să exprime idei, opinii, ipoteze • întocmirea unor tabele comparative

argumentate cu privire la situaţii -
problemă determinate de poluare
1.3. să realizeze prezentări multimedia
referitoare la problemele identificate
cuprinzând impactul factorilor poluanţi asupra
mediului;
• realizarea unui studiu de caz: Rolul pădurii
în reducerea efectului de seră;
• realizarea unui studiu de caz: Poluarea
radioactivă în zona Băiţa-Ştei, judeţul Bihor”;
• dezbaterea unor situaţii - problemă: poluarea
radioactivă;
• realizarea unor miniproiecte individuale sau
de grup;
• participarea la concursuri de referate şi
comunicări pe teme de poluare, reciclarea
deşeurilor etc.

2. Exersarea capacităţii de investigare a realităţii

Obiective de referinţă Activităţi de învăţare

La sfârşitul clasei a VII-a elevul Pe parcursul clasei a VII-a se recomandă
va fi capabil: următoarele activităţi:
2.1. să efectueze determinări ale • culegerea de date şi întocmirea unor fişe de
parametrilor factorilor de mediu dintr-un observaţie, tabele grafice, diagrame, albume
areal (mediul umed - balta) tematice etc.;

2.2. să realizeze o activitate de • investigarea unui areal posibil de “adoptat”:

investigare independentă în orizontul balta (mediul umed);
local • activităţi practice de investigare a factorilor
poluanţi din orizontul local;
• determinarea proprietăţilor fizice
observabile, ale apei, aerului, solului;
• experimente pentru determinarea
temperaturii şi vitezei de circulaţie a aerului;

20
2.3. să experimenteze soluţii proprii de • realizarea unui studiu de caz: “adoptarea”
ameliorare a impactului antropic negativ unui areal.
într-un “areal adoptat”

3. Asumarea şi punerea în practică a unui comportament responsabil faţă de

mediul înconjurător.

Obiective de referinţă Activităţi de învăţare

La sfârşitul clasei a VII-a elevul Pe parcursul clasei a VII-a se recomandă
va fi capabil: următoarele activităţi:
3.1. să dezvolte comportamente şi • evocarea observaţiilor proprii şi dezbaterea
atitudini responsabile, prin raportarea la acestora în “focus- grupuri”;
normele juridice din domeniul mediului • popularizarea unor modele de “bune practici”
înconjurător prin joc didactic, proces didactic etc;

3.2. să ia decizii responsabile şi corecte • realizarea unor scheme decizionale privind

privind comportamentul ecologic
3.3. să demonstreze înţelegerea
consecinţelor propriului comportament în
raport cu starea de sănătate a mediului
atitudinile şi acţiunile proprii;
• elaborarea unui set de reguli privind protecţia
mediului;
• realizarea unui studiu de caz: deşeuri
periculoase şi gestionarea acestora în
Oradea;
• realizarea unui studiu de caz: reciclarea şi
tratarea deşeurilor în judeţul Bihor.
• participarea la dezbateri tip Karl-Popper;
• participarea la activităţile de parteneriat cu
instituţii şi ONG-uri, pentru conservarea şi
protejarea mediului în arealul “adoptat”.

21
CONŢINUTURI

Noţiuni elementare de cunoaştere şi protecţie a mediului

• Contribuţii româneşti la dezvoltarea Ecologiei şi a Geografiei mediului înconjurător.
• Proprietăţile fizice, observabile, ale apei, aerului, solului.
• Ecosistem complex – pădurea: funcţii, măsuri de protecţie.

Influenţa omului asupra mediului

• Arii protejate.
• Managementul ariilor protejate. Cadrul organizatoric al ariei protejate. Gestionarea resurselor
naturale din ariile protejate. Acţiuni de propagandă şi educaţie.

Igiena mediului
• Poluarea fonică şi biologică.
• Poluarea radioactivă.

Protecţia mediului
• Artificializarea mediului de viaţă.
• Principii ale managementului deşeurilor.
• Valorificarea deşeurilor.
• Reciclarea şi tratarea deşeurilor.

22
RECOMANDĂRI METODOLOGICE

MACROPROIECTAREA INSTRUIRII
Clasa a V-a

Nr. UNITATEA DE DETALIERI DE CONŢINUT OB. NR. TEHNICI/

crt. ÎNVĂŢARE DE ORE INSTRUMENTE
REF DE EVALUARE
1. Noţiuni elementare • Delimitări conceptuale: 1.1 5 observarea
de cunoaştere şi Ecologia şi Geografia sistematică;
protecţie a mediului. mediului. 2.2 proba practică;
• Conceptul de mediu. Factorii 3.3 portofoliul;
abiotici şi biotici. chestionarea orală;
• Circuitul apei în natură. 1.3 referatul.
• Instituţii cu atribuţii în
protecţia mediului.
2. Influenţa omului • Tipuri de mediu: natural, 1.1 6 interevaluarea;
asupra mediului. antropizat, antropic. 2.1 autoevaluarea;
• Mediul ambiental. 2.2 chestionarea orală;
3.1 proiectul.
3. Igiena mediului. • Poluarea 1.2 13 observarea
o surse de poluare; 2.2 sistematică;
clasificare. 2.1 chestionarea orală;
o tehnici de inventariere interevaluarea;
a surselor de poluare. 3.1 proba practică;
• Surse de poluare şi repartiţia 3.2 portofoliul.
poluanţilor în orizontul 3.3
local.

4. Protecţia mediului. • Conceptul de “protecţia 1.2 13 chestionarea orală;

mediului”. autoevaluarea;
• Deşeurile: definiţie, 2.2 proba practică;
clasificare. referatul;
• Impactul deşeurilor asupra 3.1 portofoliul.
factorilor de mediu. 3.2
• Tipuri de deşeuri şi surse 3.3
generatoare în orizontul local.

23
 MACROPROIECTAREA INSTRUIRII
Clasa a VI-a

Nr. UNITATEA DE DETALIERI DE CONŢINUT OB. NR. TEHNICI/

crt. ÎNVĂŢARE DE ORE INSTRUMENTE
REF DE EVALUARE
1. Noţiuni elementare • Istoricul Ecologiei şi al 1.1 7 observarea
de cunoaştere şi Geografiei mediului. 1.2 sistematică;
protecţie a mediului. • Factori abiotici şi biotici în 1.3 chestionarea orală;
orizontul local (şcoală, curtea 3.1 interevaluarea;
şcolii). 3.2 proba practică;
• Relaţiile organismelor cu 2.1 referatul.
factorii abiotici.
o Relaţii interspecifice în 2.2
ecosisteme. 2.3
o Relaţii intraspecifice în 3.3
ecosisteme.
2. Influenţa omului • Intervenţia antropică asupra 1.2 12 autoevaluarea;
asupra mediului. mediului: modalităţi, 1.3 chestionarea orală;
consecinţe. portofoliul;
• Biodiversitatea: prezent şi 2.1 proba practică;
perspective. 2.2 proiectul.
• Degradarea mediului din 2.3
orizontul local (judeţ). 3.1
• Degradarea mediului în 3.2
România. 3.3
3. Igiena mediului. • Poluarea aerului, apei, solului. 2.1 8 chestionarea orală;
• Poluarea în orizontul local. 2.3 observarea
3.1 sistematică;
3.3 interevaluarea;
3.4 proba practică.
4. Protecţia mediului. • Delimitări conceptuale: 10 chestionarea orală;
ocrotire şi conservare a autoevaluarea;
mediului. 1.1 interevaluarea;
• Măsuri ameliorative pentru 1.3 proba practică;
reducerea degradării factorilor 2.1 proiectul;
de mediu. 2.2 portofoliul.
• Ameliorarea impactului 2.3
deşeurilor asupra mediului. 3.1
• Metoda chestionarului 3.2
fenologic în investigarea unui 3.3
areal posibil de “adoptat”:
parcul.
• “Bune practici” în areale
“adoptate”: livada, grădina.

24
 MACROPROIECTAREA INSTRUIRII
Clasa a VII-a

Nr. UNITATEA DE DETALIERI DE OB. NR. TEHNICI/

crt. ÎNVĂŢARE CONŢINUT DE ORE INSTRUMENTE
REF DE EVALUARE
1. Noţiuni elementare • Introducere. Contribuţii 1.1 8 observarea
de cunoaştere şi româneşti la dezvoltarea 1.2 sistematică;
protecţie a mediului Ecologiei şi a Geografiei 1.3 chestionarea orală;
mediului înconjurător; proba practică;
• Proprietăţile fizice, 2.1 interevaluarea;
observabile, ale apei, 2.2 proiectul.
aerului, solului; 2.3
• Ecosistem complex – 3.1
pădurea: funcţii, măsuri de 3.2
protecţie. 3.3

2. Influenţa omului • Arii protejate; 1.1 12 observarea

asupra mediului • Managementul ariilor 1.2 sistematică;
protejate: 1.3 chestionarea orală;
o Cadrul organizatoric al 2.2 proba scrisă
ariei protejate; 2.3 (chestionarul,
o Gestionarea resurselor 3.1 eseul);
naturale din ariile 3.2 referatul;
protejate; 3.3 interevaluarea.
o Acţiuni de propagandă
şi educaţie.

3. Igiena mediului • Poluarea fonică şi biologică; 1.1 5 chestionarea orală;

• Poluarea radioactivă. 2.2 proba practică;
3.1 autoevaluarea;
3.2 interevaluarea.
4. Protecţia mediului • Artificializarea mediului de 1.1 11 autoevaluarea;
viaţă; 1.2 proba scrisă
• Principii ale 1.3 (chestionarul,
managementului deşeurilor; 2.1 eseul);
• Valorificarea deşeurilor; 2.2 chestionarea orală;
Reciclarea şi tratarea 2.3 interevaluarea;
deşeurilor. 3.1 portofoliul;
3.2 proiectul.
3.3

25
 Sugestii metodologice

Asigurarea succesului demersului instructiv- formativ- educativ, din perspectiva

standardelor educaţionale, raportat la statutul de disciplină opţională, depinde de calitatea
motivaţiilor învăţării şi disponibilitatea cadrului didactic pentru promovarea unui învăţământ
centrat pe elev, realizat prin metode, predominant interactive şi evaluat prin tehnici
complemetare.
Sugerăm ca metode didactice:

¾ Metoda conversaţiei
Conversaţia, ca metodă de instruire, constă în dialogul dintre profesor şi elevi pe o temă
anume. Pentru reuşita conversaţiei, profesorul va ţine cont de următoarele cerinţe
psihopedagogice:
• întrebările să fie formulate clar şi precis, fără ambiguităţi;
• să se adreseze cu precădere gândirii, nu memoriei; renunţarea, pe cât posibil la conversaţia
catehetică;
• să fie astfel formulate încât să nu-i inhibe pe elevi, ci să stimuleze spiritul critic şi
creativitatea acestora;
• întrebările să permită răspunsuri pe baza cunoştinţelor şi experienţei elevilor;
• să nu ducă la răspunsuri monosilabice;
• să se adreseze întregului grup de elevi şi apoi să se fixeze cine răspunde;
• să nu se pună întrebări „viclene”,”cursă”, voit greşite, care pot induce în eroare elevii;
• să se pună întrebări suplimentare, atunci când se consideră necesar.
Principalele avantaje ale conversaţiei sunt:
• îi motivează pe elevi să înveţe, deoarece îi incită la dialog, la reflecţie personală, în legătură
cu subiectul abordat;
• învăţarea este mai temeinică şi mai durabilă.
¾ Metoda descoperirii
Învăţarea prin descoperire sau prin investigare constituie o modalitate de lucru prin care
elevii sunt puşi în situaţia de a descoperi adevărul reconstituind drumul elaborării cunoştinţelor
printr-o activitate proprie. În funcţie de demersul logic-euristic descoperirea poate fi: inductivă
(analiza unei resurse materiale şi sesizarea particularului unui fenomen), deductivă (formulare de
concluzii, pornind de la legităţi generale), analogică (analiza resursei, comparaţia informaţiilor),
transductivă (legităţi generale ale unor fenomene din domenii diferite - ex.algoritmul cauze-
consecinţe).
Avantajele învăţării prin descoperire:
• dezvoltarea gândirii productive, a creativităţii, capacitatea de a oferi mai multe soluţii
aceleiaşi probleme;
• formarea motivaţiei învăţării, prin stimularea încrederii în propriul potenţial intelectual;
• asigurarea trăiniciei cunoştinţelor;
• formează atitudini şi determină modificări comportamentale, având ca sursă efortul propriu.
¾ Metoda problematizării
Instruirea prin problematizare orientează şi activează gândirea elevilor în procesul
învăţării dirijate a cunoştinţelor, prin faptul că îi conduce la rezolvarea unor situaţii conflictuale
reale sau aparente. Elevul este pus în situaţia de a analiza, restructura, reactualiza, compara,
selecta informaţiile şi de a proiecta soluţii, argumentând alegerea sa. Pentru a dobândi un
caracter problematizat, o temă trebuie să trezească o reacţie de uimire din partea elevului.
Se folosesc mai multe tipuri de problematizare:

26
 • întrebarea-problemă - presupune existenţa unui sistem de cunoştinţe dobândite anterior
(premisa) şi întrebarea în sine- „de ce?” - care pretinde un efort mintal din partea elevilor,
de a căuta, alege răspunsul;
• problema - concretizată într-un dezacord între vechile cunoştinţe şi cerinţele impuse de
rezolvarea unei probleme noi;
• situaţia - problemă-include un sistem de probleme ce trebuie rezolvate; elevul este solicitat
„să vadă” dinamica mişcării în statica unei scheme (ex. dispariţia pădurilor tropicale).
Prin problematizare, elevul ajunge să depăşească treapta concretului, ridicându-se la
nivelul de abstractizare şi apoi de generalizare, ducând la însuşirea de noţiuni şi concepte.
Ridicarea gândirii la treapta noţiunii cu ajutorul întrebărilor-problemă, constituie o etapă
superioară în însuşirea cunoştinţelor de către elevi. A opera cu noţiuni înseamnă a atinge stadiul
logic al cunoaşterii.
¾ Brainstorming-ul sau „asaltul de idei”, este o metodă de grup ce stimulează gândirea
divergentă şi imaginaţia constructivă.
Metoda constă în a supune atenţiei membrilor grupului o temă sau o problemă în legătură
cu care să emită idei, nestingheriţi. Profesorul intervine în discuţie ulterior (evaluarea critică
amânată), pentru a nu influenţa sau inhiba elevii. Metoda, bazată pe teoria lui Einstein, potrivit
căreia imaginaţia este mai importantă decât cunoştinţele, pune accent pe dezvoltarea creativităţii
elevilor.
Ex. Care sunt efectele încălzirii globale ?
Se impun a fi respectate reguli, precum:
• lăsaţi imaginaţia să lucreze nestingherită pentru a produce soluţii/idei;
• preluaţi mental ideile celorlalţi, reformulaţi-le ca într-o reacţie în lanţ;
• nu se exprimă evaluări negative în timpul formulării ideilor;
• nu există răspunsuri greşite sau absurde;
• fiecare are dreptul la opinie personală;
• fiecare ascultă şi respectă părerea celorlalţi.
Elevii:
• învaţă diferite comportamente: ascultare atentă, respect faţă de ideile celorlalţi, comunicare
calmă şi fără reţineri a ideilor proprii;
• colaborarea cu ceilalţi membri ai grupului;
• la nivel cognitiv, învaţă să emită păreri pe baza cunoştinţelor anterioare, să compare
informaţiile, să argumenteze şi să contraargumenteze, să facă judecăţi de valoare asupra
informaţiilor, să decidă.
Brainstorming-ul are anumite limite:
-reprezintă doar o etapă a procesului de rezolvare creativă a unei probleme;
-soluţiile propuse nu au totdeauna aplicabilitate practică;
-condus în mod diletant, exclude o parte dintre elevi de la procesul de emisie a ideilor şi poate
deveni plictisitor, incoerent, obositor;
-este consumator de timp.
¾ Metoda „studiului de caz” sau metoda „Harvard”
Studiu de caz este o metodă euristică şi aplicativă bazată pe cunoaşterea inductivă care
facilitează trecerea de la particular la general. O situaţie reală, un „caz”, este oferit elevilor
pentru analiză, identificarea elementelor implicate, determinarea cauzelor şi a efectelor sociale,
formularea unei opinii (a unui diagnostic) şi a unei prognoze, propunerea unor soluţii de
rezolvare şi decidere a soluţiei optime precum şi verificarea experimentală a acesteia.”Cazul”
reprezintă o situaţie-problemă particulară, autentică sau ipotetică, modelată sau simulată, care
există sau poate exista într-un sistem natural, social sau economic, şi care necesită un diagnostic
şi o decizie.

27
 Avantajele metodei „studiului de caz”:
• elevii se confruntă direct cu o situaţie desprinsă din realitate, prezentată în dimensiunile ei
caracteristice;
• apropie procesul de învăţare de viaţa cotidiană;
• utilizează eficient şi creativ cunoştinţele teoretice pentru rezolvarea practică a cazului;
• iau decizii şi le argumentează;
• îşi asumă responsabilitatea;
• îşi dezvoltă capacităţi de examinare critică a strategiilor de soluţionare, de anticipare a
evenimentelor, de organizare, de conducere, de cooperare în echipă.
¾ ”Jocul de rol”, este o metodă didactică voluntară ce vizează formarea comportamentului
uman, pornind de la simularea interacţiunii (funcţii, relaţii, activităţi) ce caracterizează o
structură, relaţie sau situaţie socială de grup, prin distribuirea la elevi a unui set de statusuri
precizate şi relaţionate între ele. Succesul „jucării rolurilor” depinde de pregătirea atentă, de
dirijarea, derularea şi evaluarea jocului.
Avantajele „jocului de rol”, sunt:
• permite manifestarea deprinderilor practice, exprimarea ideilor şi sentimentelor prin simularea
unei experienţe reale de viaţă;
• stimulează dialogul, acţiunea şi interacţiunea elevilor;
• facilitează formarea spiritului de echipă;
• formează atitudini pozitive faţă de oameni şi problemele reale cu care se confruntă;
• permite observarea modului corect sau incorect de comportare a indivizilor în anumite situaţii;
• determină modificarea conduitei şi asumarea responsabilităţii;
• facilitează răspunsul spontan şi reacţia adecvată într-o situaţie;
• primirea unui feed-back despre comportamentul şi competenţa personală.
¾ Dezbaterea de tip Karl Popper, se bazează pe abordarea unei moţiuni într-un format
foarte structurat, care opune echipe de câte trei vorbitori. Metoda are forma unui joc de rol în
care înveţi să câştigi sau să pierzi.
Tema dezbaterii (moţiunea), se anunţă cu mult timp înainte, pentru ca elevii să se
documenteze pe marginea ei. Organizarea şi derularea dezbaterii presupune parcurgerea unor
secvenţe:
• secvenţa pregătitoare - elevii sunt familiarizaţi cu algoritmul de lucru şi cu metoda
dezbaterilor; una dintre echipe va susţine moţiunea prin argumente, iar cealaltă echipă va
nega moţiunea prin contraargumente;
• se explică sarcinile de rol ale vorbitorilor şi se va preciza calitatea de arbitru (juriu) a celorlalţi
elevi;
• fiecare echipă, sub îndrumarea profesorului, va construi două sisteme de argumentare: unul
care să susţină tema - ex.”Renunţarea la combustibilii solizi este justificată”, şi unul care
susţine contrariul;
• desfăşurarea dezbaterii, cu argumente şi contraargumente din partea celor două echipe;
• juriul înregistrează argumentele şi timpul necesar.
După încheierea dezbaterii juriul se retrage pentru a decide echipa câştigătoare şi ierarhia
concurenţilor, ce va fi apoi anunţată.
Avantajele metodei:
• este stimulativă, motivantă şi interesantă pentru elevi;
• determină modificări comportamentale: să fie un bun ascultător, să accepte punctul de vedere
al adversarului;
• formează capacitatea de a-şi susţine argumentat opiniile.

28
 ¾ Metoda simulării se bazează pe reproducerea sau imitarea în condiţii de laborator, a
unor situaţii reale, dând astfel posibilitatea celor care învaţă să se comporte identic sau aproape
identic ca în realitate.
Avantajele metodei simulării:
• are valoare formativă, solicitând elevii să investigheze, să caute, să selecteze, să descopere
adevărul prin raţionament analogic;
• mediază înţelegerea unor fenomene şi procese greu accesibile elevilor.
¾ Experimentul, este o variantă a simulării, ce presupune provocarea unor fenomene sau
procese cu scopul studierii acestora. În funcţie de obiectivul didactic urmărit, experimentul
poate fi:
-demonstrativ;
-de aplicare;
-de cercetare;
-de evaluare.
Evocarea unui fenomen din realitate, „poluarea fonică”, provoacă interesul elevilor
pentru a formula idei şi a le exprima, argumentându-le.
Avantajele metodei:
• fenomenele sunt cunoscute prin „descoperire” proprie;
• utilizarea cunoştinţelor anterioare;
• stimulează activitatea de grup.

Evaluarea va avea un caracter predominant formativ, facilitând motivarea învăţării,

evidenţiind progresul unui elev sau diagnosticând lacunele şi obstacolele sale în învăţare.
Aceasta are ca scop principal furnizarea feed-back-ului, necesar în vederea creşterii
performanţei şcolare.
Evaluarea formativă trebuie să fie un proces continuu, permanent şi va consta în pregătirea
unor fişe de lucru, referate, proiecte, portofolii şi activităţi practice.

™ Evaluarea autentică este un concept relativ nou şi se referă la evaluarea performanţelor

elevilor prin sarcini de lucru complexe. Modul de administrare a evaluării autentice nu este unul
strict formal. Elevii vor rezolva sarcinile nu numai în clasă, ci şi acasă, iar perioada de timp este
flexibilă: de la câteva ore/zile, până la câteva luni sau chiar un an şcolar (portofoliul). Evaluarea
autentică are în vedere atât aprecierea procesului care conduce la realizarea sarcinii, cât şi
evaluarea produsului final.
Evaluarea autentică se realizează prin metodele complementare:
¾ Observarea sistematică a comportamentului elevilor, în timpul activităţii didactice,
furnizează o serie de informaţii, greu de obţinut pe alte căi. Pentru a înregistra aceste informaţii,
profesorul are la dispoziţie:
-fişa de evaluare (calitativă);
-scara de clasificare;
-lista de control/verificare.
Prin observarea sistematică se facilitează obţinerea (observarea) comportamentelor în
relaţie cu finalităţile propuse:

29
Finalităţi Comportamente
Cunoştinţe şi capacităţi • Vorbire, ascultare, realizarea unor investigaţii pe baza
surselor disponibile;

Atitudinea faţă de • Eficienţa planificării, utilizarea resurselor, demonstrarea

desfăşurarea unei activităţi unor abilităţi precum: iniţiativa, creativitatea, perseverenţa,
încrederea în sine;

Atitudini sociale • Respect faţă de norme, instrucţiuni, lege, respectul faţă de

ceilalţi; dorinţa de a contribui la soluţionarea unor probleme
ale grupului;
Atitudini ştiinţifice • Receptivitate faţă de nou, sensibilitate la relaţii de tip cauză-
efect; creativitate;
Interese • Urmărirea atitudinilor, pentru diferite activităţi educaţionale,
estetice, ştiinţifice, de protecţie a mediului;
Aprecieri • Exprimarea unor sentimente de apreciere şi satisfacţie
pentru natură;
• Relaţia cu colegii, reacţia la laudă şi critici, reacţia faţă de
Adaptări/ajustări
autoritatea profesorului, emotivitatea, adaptarea socială.

¾ Investigaţia
Activitatea durează una-două ore de curs şi se desfăşoară astfel: elevul primeşte o
sarcină prin instrucţiuni precise, pe care trebuie să o înţeleagă şi apoi să o rezolve demonstrând o
serie de cunoştinţe şi capacităţi. Investigaţia reprezintă o posibilitate pentru elev, de a aplica în
mod creativ cunoştinţele şi de a explora situaţii noi.
Se recomandă ca notarea să se realizeze holistic, dar separat pentru fiecare din
următoarele domenii:
• strategia de rezolvare;
• aplicarea cunoştinţelor, principiilor, regulilor;
• acurateţea înregistrării şi prelucrării datelor;
• claritatea argumentării şi forma prezentării.
¾ Proiectul, reprezintă o activitate mai amplă care începe în clasă prin definirea şi înţelegerea
sarcinii, eventual şi prin începerea rezolvării acesteia, se continuă acasă pe parcursul câtorva zile
sau săptămâni, timp în care elevul are permanente consultări cu profesorul, şi se încheie tot în
clasă prin prezentarea în faţa colegilor a unui raport asupra rezultatelor obţinute şi, dacă este
cazul, a produsului realizat.
Printre capacităţile care se evaluează în timpul realizării proiectului enumerăm:
• alegerea metodelor de lucru;
• utilizarea corespunzătoare a bibliografiei;
• utilizarea corespunzătoare a resurselor disponibile;
• corectitudinea soluţiei;
• organizarea materialului într-un raport;
• calitatea prezentării.
¾ Portofoliul
Portofoliul reprezintă un instrument de evaluare complex, care include rezultatele
relevante obţinute prin celelalte metode şi tehnici de evaluare. Acesta este „cartea de vizită” a
elevului, urmărindu-i progresul de la un semestru la altul, de la un an şcolar la altul. W. Popham
face următoarea paralelă între caracteristicile portofoliului şi ale unui test scris:

30
Portofoliul
▪Angajează elevii în evaluarea programului
propriu şi furnizează un feed-back formativ;
▪Măsoară achiziţiile fiecărui elev, dar permite
şi evaluarea diferenţelor dintre elevi;
▪Reprezintă o metodă colaborativă de
evaluare;
▪Unul dintre scopuri este autoevaluarea;
▪Evaluează achiziţiile, efortul şi atitudinea;
▪Realizează o legătură foarte bună între
predare-învăţare-evaluare.
Testul
-Elevii primesc note, cu puţine explicaţii din
partea profesorului;
-Evaluează toţi elevii în aceeaşi manieră;
-Evaluarea nu este colaborativă;
-Autoevaluarea nu reprezintă un scop;
-Evaluează doar achiziţiile;
-Separă evaluarea de predare şi învăţare.

Structura portofoliului este definită de către profesor, dar elevii au libertatea să pună în
propriul portofoliu materialele pe care le consideră necesare şi reprezentative pentru sine.
În evaluarea portofoliului, profesorul trebuie să aibă în vedere:
• să se asigure că portofoliul este realizat de către elev şi nu de către o altă persoană;
• să colecteze şi să arhiveze anumite portofolii pentru realizarea de comparaţii între
generaţii;
• să ceară elevilor să-şi facă autoevaluarea protofoliilor;
• să informeze părinţii asupra portofoliului elevilor.
¾ Autoevaluarea
Elevii au nevoie să se autocunoască. Aceasta le va da încredere în sine şi îi va motiva
pentru îmbunătăţirea performanţelor şcolare. Profesorul îi va ajuta pe elevi să-şi dezvolte
capacităţile de autoevaluare, să-şi compare nivelul la care au ajuns în raport cu obiectivele şi
standardele educaţionale şi să-şi impună un program propriu de învăţare.

™ Rezultatele evaluării reprezintă indicatorul cel mai relevant privind calitatea şi eficienţa
procesului didactic. Nicolae Ilinca include „produsele” activităţii de instrucţie şi educaţie în
patru categorii:
• Cunoştinţe dobândite:
- Memorarea unor fapte, evenimente, procese, date, trebuie să fie urmată de
reproducerea, aplicarea, transferul, efectuarea unor operaţii logice asupra
conţinutului asimilat, respectiv: analiză, comparaţie, sinteză, generalizări, clasificări.
• Dezvoltarea capacităţilor intelectuale, are în vedere:
-deprinderea elevilor de a gândi;
-modul în care gândesc elevii;
-disponibilitatea elevilor pentru formarea continuă.
Acest criteriu este relevant în aprecierea eficienţei activităţii didactice.
• Capacitatea de aplicare a cunoştinţelor, rezidă în:
-reuşita elevilor de a-şi însuşi cunoştinţele noi, mai complexe;
-folosirea cunoştinţelor asimilate, în rezolvarea unor probleme teoretice, în acţiuni
practice.
• Trăsăturile de personalitate şi conduita elevilor se transpun în atitudini şi convingeri pe
fond afectiv, care le pot influenţa randamentul şcolar.

Această succintă prezentare nu epuizează multitudinea metodelor de instruire interactive

şi a celor de evaluare. Fiecare cadru didactic are posibilitatea unei abordări personalizate a
curriculum-ului, atât ca strategii cât şi ca evaluare, raportându-se însă la standardele
educaţionale.

31
Calendarul evenimentelor ecologice

DATA EVENIMENTUL ANIVERSAT

02 - Februarie Ziua Mondială a Zonelor Umede,
Convenţia Ramsar

15 Martie- 15 Aprilie Luna Pădurii

22 Martie Ziua Mondială a Apei

23 Martie Ziua Mondială a Meteorologiei

01 Aprilie Ziua Păsărilor

17 Aprilie Ziua Mondială a Sănătăţii

22 Aprilie Ziua Pământului

24 Aprilie Ziua Mondială a Protecţiei

Animalelor de Laborator

10 Mai Ziua Păsărilor şi Arborilor

15 Mai Ziua Internaţională de Acţiune

pentru Climă

32
24 Mai Ziua Europeană a Păsărilor

05 Iunie Ziua Mediului

08 Iunie Ziua Mondială a Oceanelor

17 Iunie Ziua Mondială pentru Combaterea

Deşertificării

21 Iunie Ziua Soarelui

11 Iulie Ziua Mondiala a Populaţiei

09 August Ziua Internaţională a Grădinilor

Zoologice şi Parcurilor

16 Septembrie Ziua Internaţională a Stratului de

Ozon

18 Septembrie Ziua Mondială a Geologilor

23 Septembrie Ziua Mondială a Curăţeniei

25 Septembrie Ziua Internaţională a Mediului

Marin

33
26 Septembrie Ziua Mondială a Munţilor Carpaţi

01 Octombrie Ziua Mondială a Habitatului

04 Octombrie Ziua Mondială a Animalelor

08 Octombrie Ziua Mondială pentru Reducerea

Dezastrelor Naturale

16 Octombrie Ziua Internaţională a Alimentaţiei

17 Octombrie Ziua Internaţională pentru

Eradicarea Sărăciei

31 Octombrie Ziua Internaţionlă a Mării Negre

08 Noiembrie Ziua Internaţională a Zonelor

Urbane

10 Decembrie Ziua Mondială a Drepturilor

Omului

14 Decembrie Ziua Internaţională de Protest

Împotriva Reactoarelor Nucleare

29 Decembrie Ziua Internaţională a Biodiversităţii

34
 I. NOŢIUNI ELEMENTARE DE CUNOAŞTERE
ŞI PROTECŢIE A MEDIULUI

I.1 Delimitări conceptuale

Educaţia cu privire la mediu presupune, pentru început, transmiterea unor cunoştinţe,
informaţii despre starea actuală a mediului, despre dimensiunile degradării sale şi tendinţele
acestui fenomen, consecinţele pe care acesta îl are asupra vieţii oamenilor. Una din trăsăturile de
bază ale eco-educaţiei constă în interdisciplinaritatea sa generală la imperativul considerării
mediului ca o totalitate de elemente naturale şi sociale în viaţa umanităţii.
Evoluţia societăţii umane a accelerat procesul de transformare a mediului natural prin
practicarea agriculturii, popularea unor spaţii, despăduriri, defrişări, desecări, regularizări de albii
ale râurilor, irigaţii. A neglija sau a minimaliza limitele Pământului, însemană a crea posibilitatea
dezechilibrării unor procese naturale sau acţiuni umane cu repercusiuni greu de anticipat.
Depăşirea capacităţii de autoepurare a apelor prin supraîncărcarea cu reziduuri, deteriorarea
fertilităţii naturale a solurilor prin acţiuni agrotehnice neraţionale, au consecinţe nu numai asupra
societăţii actuale, ci şi asupra generaţiilor viitoare.
„În perioada contemporană, problematica mediului este legată strâns de creşterea
demografică şi de evoluţia urbanizării, de nivelul evoluţiei tehnice, cu toate extremele lor
valorice şi disparităţile teritoriale” (Irina Ungureanu, 2005).
Cunoaşterea probelemelor complexe ale mediului, presupune conlucrarea mai multor
ştiinţe, care să ofere nu numai cunoaşterea analitică a componentelor acestuia, ci şi problemele
de ansamblu, modul de funcţionare a acestor elemente, geneza situaţiilor de criză, posibilităţi şi
forme de redresare. Mai apropiate de necesităţile unei abordări integrate a mediului, sunt
sistemica, ecologia şi geografia.
Sistemica, întemeiată pe teoria generală a sistemelor, valorificând acumulările viziunii
globale asupra lumii, ce cuprinde progresele în domenii diverse precum istoria, filosofia,
biologia, fizica, cibernetica, telecomunicaţiile, etc., se apropie cel mai mult şi mai obiectiv de
necesitatea cunoaşterii ştiinţifice, rapide, a mediului.(Irina Ungureanu, 2005).
Ecologia, apărută ca expresie a dezvoltării biogeografiei, se preocupă de structurile vii, în
schimburile lor complexe cu arealul (abiotic) în care trăiesc. Aceasta are ca obiect de studiu
ecosistemul.
Sub aspectul practic, ecologia este importantă pentru că: prezintă omului efectele
concrete ale intervenţiei sale nechibzuite în natură, precizează căile de oprire a deteriorării
naturii, prognozează consecinţele foarte grave pentru viaţă care ameninţă planeta, educă omul în
spiritul respectului, al griji şi al dragostei pentru natură.
Geografia se situează la interferenţa ştiinţelor naturii cu ştiinţele sociale. Din această
perspectivă, Geografia a evoluat, încă de la început, în direcţia cunoaşterii simultane a unor
fenomene variate, legăturile reciproce dintre acestea, combinaţii structurale şi funcţionale. Având
în centrul preocupărilor Pământul, în calitatea sa de suport al vieţii şi al activităţilor social-
economice, Geografia a manifestat deschidere spre interpretarea şi valorificarea integrală a
informaţiei disponiblile. Din această perspectivă Geografia mediului este o dimensiune a
Geografiei care studiază spaţiul geografic, peisajul cu componenta sa umană, ca mediu uman
(Irina Ungureanu, 2005).

I.2. Istoricul Eologiei

În contextul dezvoltării biogeografiei, în Germania, în deceniul şapte al secolului al XIX-
lea a apărut ecologia. Biologul evoluţionist german Ernst Haeckel (1834-1919), a definit-o ca
fiind „domeniul de cunoaştere privind economia naturii – investigarea tuturor relaţiilor
animalelor cu mediul lor anorganic şi organic”. Termenul de ecologie fusese folosit cu un an

35
înainte de către K.Reiter, care s-a limitat la explicarea etimologică a noţiunii: oikos = casă şi
logos = ştiinţă.
Ecologia a trecut prin câteva etape în evoluţia sa, depăşind orientarea exclusiv biocentrică
iniţială şi incluzând în sfera sa de preocupări problematica bio-umană. Constatând relaţiile
interactive ale omului cu celelalte forme de viaţă, ecologia insistă asupra lanţurilor trofice şi a
impactului antropic negativ asupra ecosistemelor.
1. Etapa de conturare, consemnează printre realizări: identificarea conceptului de
biocenoză, consecinţele stratificării termice a apelor asupra grupării organismelor, conceptele de
habitat şi ecosistem. S-au remarcat, prin cercetările lor: Karl Mobius, F.A. Forel, F.E. Clemens,
F. Dahl şi E. Warming.
2. Etapa ecologiei trofice, dominată de Ch. Elton care, prin lucrarea sa „Ecologia
animală” pune bazele ecologiei trofice. În aceeaşi etapă, V Shelford stabileşte „legea toleranţei”,
iar R. Chapman formulează conceptul de „rezistenţă a mediului”. Valorificarea concepţiei
trofice se realizează şi în domeniul reglajelor numerice ale populaţiilor. Apare ecologia
demografică în urma cercetărilor despre numărul de indivizi dintr-o populaţie biologică sau mai
multe, făcute de R. Chapman, V. Volterra, G.F. Gause, etc.
3. Etapa trofo-energetică este dominată de rezolvarea unei probleme esenţiale pentru ca
explicaţiile ecologiei trofice să fie utilizabile la nivelul de profunzime al abordării care fusese
atins. S-a impus caloria ca unitate energetică, ceea ce a permis o integrare valorică şi a factorilor
fizico-chimici în ecosistem.
Obiectivele fundamentale ale ecologiei trofo-energetice sunt de a explica structurarea şi
funcţionarea ecosistemului pe baza schimbului de energie, ceea ce oferă posibilitatea unei juste
aprecieri a producţiei populaţiilor biologice componente. Cercetări în acest sens au făcut G.L.
Clarke, Ch. Juday, A.J. Nicholson, D Chitty, etc.
4. Etapa integrării şi modelării pe calculator începe odată cu Programul Biologic
Internaţional iniţiat de U.N.E.S.C.O. în 1964. În urma desfăşurării sale s-a luat iniţiativa
publicării a 30 de manuale, pentru unificarea metodelor de cercetare ecologică de vârf alcătuite
sub coordonarea unor ecologi de prestigiu cum ar fi: R.A. Vollenweider, A. Macfadyen, G.G.
Windberg, W.E. Ricker, I. Sorokin, etc.
Cercetările din această perioadă au fost orientate în direcţia studierii productivităţii
sistemelor ecologice. Întrucât problema a impus o complexitate nebănuită anterior, nici tehnicile
rafinate de măsurare şi nici catalogarea parametrilor energetici pentru majoritatea grupurilor
ecologice, nu ar fi permis a se ajunge la rezultate fructuoase fără intervenţia modelărilor pe
calculator.
Deşi se preocupă de problemele naturii, inclusiv de degradarea condiţiilor biologice ale
existenţei umane, situându-se în avangarda unor acţiuni de protecţie, ecologia nu se poate
substitui unei ştiinţe totale a mediului.

I.3. Istoricul Geografiei mediului

Strabo considera că Geografia trebuie să se preocupe “de studiul scoarţei pământului, al
plantelor, al animalelor”, ca premisă a orientării cetăţenilor spre înţelegerea vieţii politice.
La începutul epocii moderne, B. Varenius, în „Geographia generalis”, atribuia acesteia
capacitatea de a interpreta distribuţia spaţială a fenomenelor naturale şi umane, prin valorificarea
informaţiilor astronomice, fizice, geologice, geomorfologice, botanice, antropologice, sociale.
Alexander von Humboldt, prin viziunea unui Univers structurat ca ansamblu sistemic de
relaţii reciproce, a orientat cercetarea ştiinţifică spre condiţiile în care se desfăşoară procesele
reale din natură, în cadrul structurilor naturale şi umane, intercondiţionările şi efectele omului
asupra peisajelor naturale.

36
 „Geoecologia” a apărut ca un revers al preocupărilor ecologiei biologice, centrată pe
relaţiile dintre organisme şi dintre acestea şi mediu, comportamentul şi modul lor de adaptare la
mediu.
Geoecologia, abordează problemele ecologice de pe poziţii geografice, având în atenţie
„analiza naturii relaţiilor mediului cu vieţuitoarele, a mecanismului proceselor de mediu ce
generează influenţe asupra vieţuitoarelor şi a naturii relaţiilor pe care acestea le impun mediului,
ca parte componentă a mediului”, (Alexandru Roşu, Irina Ungureanu, 1977).
Spre deosebire de Ecologie, care porneşte în studiu de la vieţuitoare spre mediu,
Geoecologia, porneşte de la mediu spre vieţuitoare.
„Geografia mediului înconjurător” răspunde imperativului de analiză globală, fiind o
ştiinţă a organizării şi utilizării teritoriului, ca instrument de conservare dirijată a mediului.
Disciplina ca atare, a parcurs o anume evoluţie, ezitările în fixarea obiectului de studiu
întârziind momentul recunoaşterii acesteia ca ştiinţă geosistemică.
F. von Richthoffen a promovat ca obiectiv al geografiei studiul suprafeţei Pământului şi
fenomenele aflate în legătură cauzală cu aceasta.
P. Vidal de la Blache era convins că fenomenele umane sunt în legătură cu un anumit
ansamblu terestru, cu influenţă limitată, omul având capacitatea, nu doar să se adapteze mediului
fizic, ci şi să-l modifice.

I.4. Contribuţii româneşti la dezvoltarea Ecologiei

Grigore Antipa (1866-1944) – contribuţii esenţiale în dezvoltarea ecologiei aplicate,
probată asupra apelor dunărene şi marine. Expunerea diferitelor animale naturalizate în mediul
lor de viaţă cât şi întreaga concepţie de organizare a muzeului din Bucureşti, care îi poartă
numele, este o prioritate românească.
Emil Racoviţă (1868-1947) este o personalitate a biologiei care a analizat trei categorii
majore de medii de viaţă: marea, extremul antarctic şi domeniul subteran. Este fondatorul
biospeologiei ca ştiinţă şi a înfiinţat primul institut de biospeologie din lume la Cluj-Napoca.
Andrei Popovici-Bâznoşanu (1876-1969) a făcut prima clasificare de biotopuri de la noi
din ţară, introducând conceptul de bioscenă, ce reprezintă biotopul elementar de existenţă a
indivizilor. A întemeiat în 1922 prima Staţiune zoologică, la Sinaia.
Alexandru Borza (1887-1971) este creatorul şcolii româneşti de geobotanică şi fondator
al Grădinii botanice din Cluj-Napoca. Sub raport ecologic este de remarcat tratatul său
„Introducere în studiul covorului vegetal”.

I.5. Contribuţii româneşti la dezvoltarea Geografiei mediului

înconjurător:
Simion Mehedinţi (1868 - 1962) a precizat obiectul de studiu al Geografiei care a
devenit ştiinţă a Pământului, considerat în relaţia reciprocă a maselor celor patru învelişuri,
atât din punct de vedere static (al distribuţiei în spaţiu), cât şi din punct de vedere dinamic (al
transformării în timp), a societăţii umane şi a relaţiilor reciproce om- natură.
Constantin Brătescu (1882 – 1945) a orientat analiza spre „efectul transformat multiplu al
oricărei modificări de structură ori stare a unui înveliş geografic” (Irina Ungureanu, 2006).
George Vâlsan (1885 – 1935) considera că Geografia trebuie să-şi asume obligaţia de a
cerceta elementele naturale ale Pământului, intacte sau transformate, omul şi viaţa sa psiho-
socială, totul în permanente relaţii reciproce şi modificări în timp şi spaţiu.
Vintilă Mihăilescu (1890 – 1978) aprecia că mediul nu poate fi decât obiectul nedisociat
şi nedisociabil al Geografiei.
Geografia este de drept o ştiinţă a mediului în accepţiunea cea mai largă a acestui
termen(Irina Ungureanu, 2005).

37
 Geografia oferă modalitatea de cunoaştere cea mai adecvată analizei geosistemice şi
construirii unor sinteze care apropie cât mai mult ceea ce reprezintă ansamblul, unitatea.

I.6. Conceptul de mediu

În accepţiunea cea mai mai răspândită, conceptul de mediu reprezintă un ansamblu
spaţio-temporal al factorilor naturali şi al celor creaţi prin acţiuni antropice, care influenţează şi
este influenţat de viaţă, de om, de dezvoltarea societăţii.
Mediul (înconjurător, ambiant, ecologic, de viaţã) reprezintã totalitatea factorilor fizici,
chimici, meteorologici, biologici dintr-un loc dat, cu care un organism vine în contact. Aceşti
factori sunt: temperatura, umiditatea, solul, apa, magnetismul terestru, peisajul, alte organisme.
Între fiecare organism şi mediu existã influenţe reciproce complexe. Mediul influenţeazã
organismele, dar şi acestea (inclusiv omul) modificã mediul.
Ca realitate ce ne înconjoară, mediul este nu numai un ansamblu de elemente materiale,
ci şi „reprezentarea mintală, imaginea colectivă, ecoul psihic al legăturilor oamenilor,
comunităţilor sau grupurilor, cu locul”(Irina Ungureanu, 2005).
Perioada actuală se caracterizează prin faptul că mediul îşi arată limitele, nu doar pe
anumite spaţii, ci la nivel global, pentru că Pământul funcţionează ca o entitate complexă. În
acelaşi timp însă, societatea conştientizează această situaţie şi îşi asumă responsabilitatea
situaţiei create, angajându- se în soluţionarea unor probleme de mediu.

I.7. Factorii abiotici

Mediul înconjurător este format din elemente naturale (abiotice), elemente ale biosferei
(biotice) şi elemente antropice. Componentele abiotice (lipsite de viaţă) formează mediul abiotic,
iar cele biotice (cu viaţă) formează mediul biotic.
Totalitatea factorilor abiotici dintr-un ecosistem constituie biotopul.
Elementele componente ale biotopului provin şi aparţin litosferei, hidrosferei şi
atmosferei.
Apa, aerul şi solul, elemente constituente ale biosferei, sunt cunoscute sub denumirea de
factori de mediu. Factorii abiotici sunt diferiţi şi specifici pentru anumite zone de longitudine,
altitudine şi relief. Ei determină particularităţile fiecărui biotop.
Biotopul cuprinde:
• natura substratului;
• tipul de sol, textura şi componentele
minerale;
• tipul de apă;
• factorii geografici;
• factorii mecanici;
• factorii fizici;
• factorii chimici.

Faunei şi florei specifice acestora trebuie să li se asigure un mediu ambiant cât mai curat
şi sănătos.

I.7.1. Apa
Apa este compusul cel mai des întâlnit pe Pământ şi are o
importanţă deosebită pentru viaţa omului, a plantelor şi a
animalelor. Fără apă plantele se ofilesc şi mor; animalele
erbivore mor fără hrană, determinând şi moartea animalelor
carnivore.

38
 Omul nu poate trăi fără apă, pe care o ia din natură. Apa pură este fără miros, fără
culoare, fără gust. În general, apa nu este pură. Pe Glob există cantităţi enorme de apă în
învelişurile lui externe. Învelişul de apă al Pământului, Hidrosfera, este alcătuit din oceane, mări,
lacuri, ape curgătoare, ape subterane, zăpezi şi gheţari. Din suprafaţa Terrei, 71 % este acoperită
cu apă, iar uscatul reprezintă 29 %. Din volumul masei terestre, apa reprezintă doar 7 %, iar
uscatul 93 %.

Suprafaţa Terrei Masa Terrei

Apă
Uscat
Apă
Uscat

I.7.1.1.Circuitul apei în natură

În natură, apa se găseşte într-un circuit continuu, condiţionat de radiaţia solară şi forţa
gravitaţională. Drumul apei din oceane în atmosferă, apoi din atmosferă pe uscat şi de pe uscat
înapoi în oceane, poartă numele de circuitul apei în natură.
În acest circuit, apa trece prin cele trei stări de agregare: lichidă, solidă şi gazoasă. În
permanenţă din mări şi oceane, din cauza căldurii solare, se evaporă o cantitate mare de apă,
care, ajunsă în atmosferă, se transformă în nori. Din nori, o parte a apei se întoarce iarăşi în
ocean, sub forma precipitaţiilor. O altă parte cade pe uscat sub formă de ploi şi ninsori. Apa
ajunsă pe uscat se reîntoarce în atmosferă datorită evaporării şi respiraţiei plantelor şi animalelor,
se infiltrează în sol, ieşind la suprafaţă sub formă de izvoare sau colectată de râuri şi fluvii care o
transportă din nou în mare.
Procesul cuprinde:
• evaporarea;
• transportul vaporilor de apă prin
intermediul circulaţiei atmosferice;
• condensarea vaporilor de apă;
• căderea precipitaţiilor;
• infiltrarea apei în sol;
• scurgerea subterană;
• scurgerea de suprafaţă spre ocean.

Circuitul apei într-o pădure

Circuitul apei în natură nu se întrerupe niciodată. Cantitatea de apă nici nu creşte, nici nu
scade, ci se realizează mici schimburi permanente de apă între mări, oceane, atmosferă şi
continente.

I.7.1.2. Proprietăţile fizice observabile ale apei

Apa se găseşte în toate stările de agregare: gazoasă, lichidă,
solidă. Starea gazoasă, sub formă de vapori, condiţionează
umiditatea aerului, fiind prezentă chiar şi în aerul foarte uscat. În
stare lichidă, apa se regăseşte sub formă de picături foarte fine
(ceaţă, nori) sau mai mari (burniţă, ploi). Starea solidă a apei o
reprezinţă acele fine de gheaţă şi fulgii de zăpadă, în norii aflaţi la

39
înălţimi mari sau în straturile reci de aer. La temperatura obişnuită, apa se găseşte în stare lichidă
Caracteristicile apei lichide:
• îşi menţine constant volumul şi-şi păstrează proprietăţile;
• are forţă de adeziune mare, ia forma vasului în care se găseşte şi se lipeşte de pereţii
acestuia;
• are tensiune superficială mare, putând urca în vasele capilare;
• este bun solvent pentru substanţele minerale;
• din punct de vedere biologic, întreţine toate procesele fizico – chimice care se petrec
în celula vie, asigurând termoreglarea organismului.
Caracteristicile gheţii:
• este mai uşoară decât apa în stare lichidă;
• prin îngheţ, apa se dilată.
De reţinut!
Trecerea dintr-o stare de agregare în alta se face prin modificarea temperaturii. La
temperaturi mai mici de 0 grade Celsius, apa îngheaţă, devine solidă. Când temperatura creşte
peste 0 grade Celsius, prin topire, apa trece în stare lichidă, iar la temperaturi mai mari începe
să se evapore, trecând în stare gazoasă. Vaporii de apă revin la starea lichidă prin condensare,
atunci când temperatura scade.

Aprofundare: Importanţa hidrosferei

Fiecare din componentele hidrosferei îşi are rolul său pe pământ:
• oceanele: - au rolul unui mare rezervor de căldură acumulată de la Soare;
- sunt mari rezervoare de săruri minerale şi alte substanţe.
• curenţii marini distribuie căldura acumulată de la latitudini joase la latitudini mari;
• apa din precipitaţii erodează rocile şi solul, contribuind la formarea reliefului;
• apele de suprafaţă sunt folosite în agricultură şi industrie;
• apele subterane constituie rezerva de apă potabilă.
Apele de suprafaţă şi cele subterane reprezintă numai o mică parte din apa dulce lichidă
care poate fi folosită de om. Sursele de alimentare sunt precipitaţiile, însă căderea lor nu
poate fi controlată de om.

I.7.2. Aerul
Aerul constituie învelişul gazos al Pământului,
înveliş numit Atmosferă.
Atmosfera este alcătuită din mai multe straturi:
• troposfera se întinde până la 16 km de la suprafaţa
Pământului; conţine toată umiditatea atmosferică,
straturile şi tipurile de nori;
• stratosfera se desfăşoară până la 35 km; conţine
pătura de ozon care filtrează radiaţiile ultraviolete de la Soare;
• mezosfera şi termosfera sunt straturile externe ale Com poziţia naturală a aerului
Atmosferei, unde densitatea gazelor este mult
mai mică şi nu permite supravieţuirea
organismelor. Oxigen
Compoziţia naturală a aerului Azot
Aerul conţine: Alte gaze

• Oxigen - 21 %;
• Azot - 78 %;
• alte gaze - 1%: dioxid de carbon, heliu, argon, neon, xenon, vapori de apă.

40
 Aerul conţine:
• componenţi permanenţi: azot, oxigen, gaze rare;
• componenţi variabili: dioxid de carbon, dioxid de sulf, amoniac, vapori de apă;
• componenţi întâmplători: praf, fum, smog.
Oxigenul
• determină în cea mai mare măsură însuşirile fizice şi chimice ale aerului, însuşiri care
fac din acesta un scut protector la adăpostul căruia se desfăşoară viaţa pe Pământ;
• prezintă importanţă biologică deoarece influenţează toate procesele fundamentale
care au loc la nivelul regnului animal sau vegetal;
• este parte componentă a materiei din organismele vii.
Azotul
• este cel mai răspândit gaz din atmosferă;
• are un rol important în viaţa plantelor şi animalelor, fiind în compoziţia tuturor
celulelor vii, proteinelor şi acizilor nucleici;
• animalele şi plantele au nevoie de azot pe care plantele îl iau din sol.
Azotul intră în sol pe două căi:
- prin intermediul unor bacterii fixatoare de azot care utilizează acest element la
sinteza unor compuşi azotaţi;
- prin dizolvarea unor compuşi ai azotului în apa de ploaie.
Dioxidul de carbon
• este principalul purtător al carbonului în natură;
• provine din arderea combustibililor, putrezirea plantelor, animalelor şi a bacteriilor
moarte; erupţiile vulcanilor; respiraţia vieţuitoarelor.
Ziua, concentraţia CO2 scade datorită fotosintezei, iar noaptea creşte datorită respiraţiei
vieţuitoarelor şi absenţei fotosintezei.
CO2 participă la procesul de fotosinteză prin care plantele verzi transformă energia solară
în energie chimică.
Circuitul carbonului cuprinde toate procesele prin care carbonul trece în atmosferă în
oceane şi în corpul vieţuitoarelor.

I.7.2.1. Proprietăţile fizice observabile ale aerului atmosferic:

- gaz incolor, inodor (fără miros), fără gust;
- este expansibil şi compresibil;
- este puţin solubil în apă;
- întreţine arderea.
Ştiaţi că…
Ozonul
● Este un gaz având molecula formată din trei atomi de oxigen (O 3 )?
● Rolul ozonului în straturile superioare ale Atmosferei este de a proteja Terra de razele
ultraviolete ale Soarelui?
● Viaţa vegetală s-a adaptat la un anumit nivel de radiaţii ultraviolete?
● Sporirea cantităţii de radiaţie poate provoca distrugerea treptată a lumii vii?
● Fără stratul de ozon nu ar fi posibilă viaţa?
• În straturile de jos ale Atmosferei ozonul are un rol distrugător, el atacă celulele plantelor
inhibând fotosinteza şi intensifică efectele nocive ale smogului?

De reţinut!
În lipsa aerului, razele Soarelui ar încălzi ziua suprafaţa Terrei până la peste 100
grade Celsius, iar noaptea ar scădea până la -100 grade. În aceste condiţii nu s-ar forma
norii şi nu ar mai exista râuri, mări şi oceane.

41
 I.7.3. Solul
Solul este stratul afânat şi fertil de pe suprafaţa pământului care asigură hrana florei,
faunei şi omului.
Formarea solului este un proces îndelungat care depinde de climă şi vegetaţia sub
care se află, dar şi de roca pe care se formează.
Stratul de sol se formează în urma dezagregării fizice şi alterării chimice a rocilor
precum şi prin descompunerea materialelor organice vegetale şi animale.
Experiment: Componentele solului
Solul se compune din:
• parte anorganică (minerale, apă, aer).
• parte organică (origine vegetală şi animală).
- Partea anorganică cuprinde: pietriş, nisip, praf, argilă şi săruri
care servesc plantelor drept hrană; apa; aerul din sol, conţine mai mult
dioxid de carbon şi mai puţin oxigen decât aerul atmosferic.
- Partea organică descompusă la suprafaţa solului formează
humusul de culoare brună până la neagră, rezultat din descompunerea
organismelor vegetale şi animale. Humusul se descompune în substanţe
nutritive pentru plante. Fertilitatea solului depinde în mare măsură de
bogăţia lui în humus.

I.7.3.1. Proprietăţile fizice observabile ale solului:

Culoarea – oferă informaţii referitoare la modul de formare şi la
compoziţia solului. Variaţia de nuanţe de la alb, prin brun, până la negru
reflectă creşterea conţinutului de humus, respectiv a fertilităţii. Culorile
galben şi roşu, specifice solurilor din zonele calde şi umede, indică
prezenţa unor compuşi ai fierului.
Textura – se referă la proporţia în care nisipul, praful şi argila sunt
prezente în componenţa solului. În funcţie de textură se stabileşte
permeabilitatea solului.
Structura – reflectă modul de grupare al particulelor solide din sol, cu ajutorul unor lianţi
(humus, oxizi). Structura- grăunţoasă, prismatică, lamelară-, este importantă din perspectiva
capacităţii de absorbţie a apei de către sol, a uşurinţei cu care poate fi lucrat şi a sensibilităţii la
eroziune.
ph-ul - măsoară aciditatea şi alcalinitatea solului, reprezentând cantitatea de ioni de
hidrogen (H+) din soluţia solului, raportată la ionii de hidroxil (OH-). Pentru că plantele, în
funcţie de specie, prezintă adaptări la soluri cu ph diferit, cunoaşterea acestuia este foarte
importantă.
Aprofundare: Tipuri de soluri:
• în funcţie de climă, vegetaţie şi relief:
- soluri puţin fertile (sub păduri de foioase şi conifere);
- soluri brun roşcate (sub păduri de foioase);
- soluri bogate în humus (cernoziomuri).
• în funcţie de culoare, solurile variază de la:
- alb la negru;
- galben la roşu.
• în funcţie de textură:
- soluri lutoase;
- soluri nisipoase;
- soluri argiloase.

42
 I.8. Factorii biotici
Totalitatea plantelor şi a animalelor care trăiesc pe
planeta noastră formează învelişul numit Biosferă. Existenţa
vieţii pe planeta noastră este posibilă datorită mai multor
condiţii: poziţia faţă de Soare, o atmosferă nici prea densă, dar
nici prea rarefiată, existenţa stratului de ozon, prezenţa
oxigenului şi a dioxidului de carbon, existenţa apei.
Vieţuitoarele sunt foarte numeroase şi variate, de la fiinţe
invizibile cu ochiul liber până la cele mai mari plante şi animale.
Învelişul Biosferă pătrunde în toate celelalte învelişuri ale
planetei. În atmosferă zboară păsări şi insecte care, pentru a se odihni şi a se înmulţi, vieţuiesc şi
pe uscat.
Pe uscat, plantele şi animalele au o răspândire extrem de mare, în funcţie de zonele de
climă, de relief şi de soluri.
În scoarţa terestră trăiesc mai puţine vieţuitoare. În oceane şi mări se găsesc alge, variate
animale, iar la adâncimi mari există animale microscopice. Pentru a putea trăi, organismele vii au
nevoie de aerul din atmosferă, de apa hidrosferei şi de substanţele minerale ale litosferei.
De aceea existenţa Biosferei depinde de toate celelalte învelişuri ale Pământului.
Mediul de viaţă cuprinde scoarţa terestră cu diferitele sale forme de relief, aerul, apa,
mulţimea de vieţuitoare, precum şi omul, cu tot ceea ce a construit. Modul în care aceste
elemente se întrepătrund face ca înfăţişarea Terrei să difere de la un loc la altul.
Componenta vie a ecosistemului o constituie biocenoza. Ecologul Karl Mobius definea
biocenoza ca “o grupare de fiinţe vii corespunzând prin poziţia sa, prin numărul de specii şi de
indivizi, la anumite condiţii de mediu, grupare de fiinţe legate printr-o dependenţă reciprocă şi
care se menţin pentru reproducere într-un anumit loc în mod permanent”. După originea lor,
biocenozele sunt:
• naturale, în care nu a intervenit omul;
• semiartificiale - cuprind comunităţi biologice în care omul a intervenit profund, dar
care mai păstrează unele specii din biocenozele naturale;
• artificiale, constituite în întregime de om.
Biodiversitatea este reprezentată de ansamblul faunei şi florei de pe Glob. Speciile şi
ecosistemele sunt produsul a milioane de ani de evoluţie. Creşterea populaţiei şi a activităţii
economice au determinat descreşterea biodiversităţii.
Cea mai frecvent studiată dintre categoriile de biodiversitate este cea interspecifică, care
evidenţiază numărul de specii dintr-o regiune, dintr-o biocenoză sau dintr-un biotop ori tip de
ecosistem.

I.9. Factori abiotici şi biotici în orizontul local

Bune practici: Colţul viu al clasei
„Natura vie” facilitează însuşirea şi consolidarea cunoştinţelor referitoare la condiţiile
de creştere şi dezvoltare a unor plante şi animale pe care le puteţi observa permanent.
Colţul viu al clasei ocupă un spaţiu care este luminos, cald şi bine aerisit. Întreţinerea
unor plante decorative înfrumuseţează mediul ambiant.
Materialele necesare pentru plante: ghivece, suporturi, etajere, pământ şi stimulente
minerale. Plantele au nevoie de căldură şi umezeală. Plantele cu frunze mici iubesc lumina, iar
cele cu frunze mari sunt mai puţin pretenţioase la lumină.
De reţinut!
Feriţi plantele de curenţii de aer reci.
Folosiţi plante pe care le obţineţi din înmulţire vegetativă.
Primăvara devreme puteţi observa florile de la ghiocei şi viorele.

43
 Colţul viu al clasei poate avea şi un acvariu apmlasat în faţa ferestrelor pe stative
speciale.
Proporţia dintre plantele şi peştii din acvariu trebuie să fie echilibrată.

„Bune practici”: Curtea pentru recreere şi zona verde

În afara clădirii propriu-zis, şcoala are în jurul ei şi:
• spaţiul de recreere în pauze;
• teren de sport;
• spaţii verzi.
Zona verde are o importanţă igienico-sanitară deosebită:
• modifică microclimatul, creşte umiditatea, reduce intensitatea radiaţiilor calorice şi
diminuează variaţiile de temperatură;
• protejează mediul înconjurător faţă de diverşi poluanţi, putând reţine diferite pulberi,
reduce concentraţia gazelor din aer şi scade intensitatea zgomotelor;
• are rol estetic, intervenind ca un factor decorativ şi arhitectonic de importanţă
majoră pentru igiena habitatului;
• acţionează favorabil asupra stării neuropsihice a omului, a capacităţii de muncă şi a
stării de sănătate în general.
„Bune practici”:
- Amenajaţi şi întreţineţi curtea şcolii, terenul de
sport şi spaţiul verde.
- Folosiţi în curtea şcolii pentru igienizare:
coşuri, mături, lopeţi, saci şi mănuşi
ecologice, depozitaţi deşeurile în
pubele, selecţionaţi hârtia şi peturile.
- Realizaţi o acţiune de colectare selectivă a
deşeurilor.
- Intreţineţi terenul de sport pentru a preveni
accidentele, respectaţi normele de
folosire corectă a terenului de sport.
- Amenajaţi şi întreţineţi spaţiul verde al şcolii.
- Realizaţi o grădină cu flori în scopul relaxarii în urma orelor de curs.

I.10. Relaţiile organismelor cu factorii abiotici

În natură, biotopul şi biocenoza se întrepătrund atât
de puternic, încât separarea lor în spaţiu este imposibilă.
Este de neconceput biotopul fără biocenoză şi biocenoza
fără biotop, un spaţiu abiotic nefiind un biotop.
Ecosistemul este unitatea fundamentală şi funcţională
a biosferei în care se realizează o corespondenţă între
biotop şi organismele vii care îl populează. Ca părţi ale
naturii, ecosistemele sunt unităţi funcţionale şi structurale,
generate de integralitatea biocenezelor şi biotopurilor.
O baltă, o pădure reprezintă ecosisteme. Ele posedă
un fond de substanţe abiotice, pe care se întemeiază
procesele biologice. Factorii abiotici au o mare influenţă
asupra organismelor vii, fiecare organism desfăşurându-şi
existenţa numai între anumite limite ale factorilor: un
minim şi un maxim.

44
 I.10.1. Relaţii interspecifice în ecosisteme
Între diferite specii ce intră în alcătuirea biocenozelor se pot stabili următoarele tipuri de
relaţii:
• relaţii interspecifice directe- se referă la interacţiunea dintre două populaţii biologice; în
natură există rareori zone populate doar de indivizii a două specii diferite;
• relaţii interspecifice bilaterale- se stabilesc între două specii diferite care se
influenţează reciproc în sens stimulativ (relaţii bilateral pozitive) sau în sens
inhibitor (relaţii bilateral negative).

I.10.1.1. Relaţii bilaterale pozitive

Din această categorie de relaţii fac parte simbioza şi
mutualismul, precum şi asociaţia dintre insectele
polenizatoare şi plantele entomofile.
Simbioza este o relaţie interspecifică bilaterală pozitivă
ce constă în convieţuirea permanentă a două organisme din
specii diferite, în avantajul ambelor. Un exemplu de simbioză
îl oferă plantele leguminoase şi bacteriile din nodozităţi între
care se stabileşte o relaţie de ajutor reciproc: bacteriile
fixează azotul molecular din aerul din sol, necesar plantelor
iar plantele le asigură nutriţia.
Mutualism în lumea animală este cel dintre termitele şi
protozoarele flagelate care trăiesc în intestinul acestora sau
cel dintre crocodili şi pasărea crocodilului.
Nodozităţi cu bacterii fixatoare de azot
I.10.1.2. Relaţii bilaterale negative
Sunt acele relaţii prin care două specii diferite se inhibă reciproc prin activitatea lor. În
această categorie intră relaţiile de competiţie sau de concurenţă.
Competiţia este o relaţie interspecifică antagonistă în care două specii luptă pentru aceleaşi
resurse de mediu (stăncuţa intră în concurenţă cu guguştiucul pentru resturile de mâncare din
gospodăria omului).
Concurenţa are efect negativ asupra ambelor specii. Ea este asociată cu stânjenirea reciprocă
a concurenţilor. De obicei, specia mai slabă îşi caută alt loc de viaţă.

I.10.2. Relaţii intraspecifice în ecosisteme

Între indivizii unei specii se stabilesc relaţii intraspecifice care au ca rezultat o mai bună
exploatare a resurselor de hrană, apărarea indivizilor, asigurarea reproducerii.
La plante aceste relaţii sunt mai puţin evidente. Plantele se asociază mai bine împotriva
vântului sau a altor factori abiotici.
De cele mai multe ori animalele trăiesc singure şi numai în perioada împerecherii îşi caută
partenerul (insecte, melci, reptile, rozătoare, carnivore). La păsări şi mamifere relaţiile sunt mult
mai complexe fiind legate de: procurarea sau depozitarea hranei, creşterea şi îngrijirea puilor,
anunţarea unor pericole, apărarea eficientă împotriva duşmanilor, migraţia.

45
 I.11. Ecosistem complex – pădurea: funcţii, măsuri de protecţie

„Pădurile absorb miasmele vătămătoare,

însănătoşesc aerul şi devin pentru lucrătorul câmpurilor
şi cel al oraşelor o garanţie de salubritate, de sănătate şi
fericire”.
(Ion Ionescu de la Brad)

Pădurea, ecosistemul natural cel mai complex

din mediul terestru, cuprinde în alcătuirea sa factori:
• abiotici: sol, apă, aer, lumină;
• biotici: vieţuitoare, organizaţi în structuri spaţiale
dispuse atât pe orizontală, cât şi pe verticală.

Pădurile optim structurate sub raport ecologic şi

capabile de autoreglare sunt polivalente funcţional,
caracterizându-se printr-o„gospodărire funcţională
diferenţiată” (Popescu – Zeletin, 1973).

I.11.1.Funcţiile pădurii
(după C. Chiriţă, 1981) pot fi încadrate în trei grupe
mari, fiecare cu subgrupele specifice:
• Funcţia de producţie:
- de biomasă vegetală (1);
- de biomasă animală (2).
• Funcţia de protecţie a mediului:
- hidrologică (3);
- antierozională (4);
- climatică (5).
• Funcţii sociale de protecţie:
- sanitară - igienică (6);
- recreativă (7);
- estetică – peisagistică (8);
- ştiinţifică (9).

I.11.1.1. Funcţia de producţie

Funcţia de producţie a biomasei vegetale
Fotosinteza, proces biologic complex, asigură sinteza de substanţe organice la organismele
vegetale cu conţinut de clorofilă, conform schemei:
6CO2 + 6 H2O ⎯energie ⎯⎯⎯ ⎯ ⎯ ⎯ ⎯→ C6H12O6
lu min oasa , clorofila
+ 6 O2
substanţe anorganice, glucoză,
cu conţinut scăzut de energie substanţă organică,
cu conţinut ridicat de energie
Prin absorbţia razelor de lumină de către moleculele de clorofilă are loc fixarea cuantelor
de lumină şi convertirea energiei luminoase în energie chimică.
Acest proces grandios, asigurând nutriţia autotrofă, determină creşterea şi dezvoltarea
organismelor vegetale fotosintetizatoare, deci sporirea biomasei vegetale a producătorilor,
numită şi producţie primară brută (P.P.B).
Ştiaţi că... din 1,8 t CO2 intrate ca materie primă în fotosinteza arborilor se obţine 1t de
biomasă lemnoasă?

46
 Funcţia de producţie a biomasei animale
Biomasa vegetală a producătorilor va constitui hrană pentru consumatorii primari
erbivori, care, în funcţie de părţile vegetale consumate pot fi: fitofagi, cranivori, frugivori. În
urma proceselor de ingerare, digestie şi absorbţie, biomasa vegetală a producătorilor (PPB) se
transformă în biomasa animală a producătorilor primari numită şi producţie secundară brută
(PSB). În continuare, biomasa animală a consumatorilor primari erbivori va constitui hrană
pentru consumatorii secundari carnivori sau omnivori. Prădătorii prin excelenţă, consumând doar
biomasa animală a consumatorilor secundari carnivori, devin consumatori terţiari carnivori şi se
situează în vârful piramidei trofice, constituind ultima verigă a unui lanţ trofic.
De reţinut! Dacă apa, aerul sau/şi solul unei păduri nu sunt poluate, se constată o creştere
a biomasei vegetale, respectiv animale.
Poluarea determină descreşterea biomasei vegetale şi animale.

I.11.1.2. Funcţia de protecţie a mediului

Funcţia hidrologică a pădurii
Circuitul apei în natură este influenţat de procesele hidrologice la care participă pădurea:
intercepţia apei din ploi şi zăpezi, evapotranspiraţia, scurgerea de suprafaţă.
• Intercepţia apei din ploi şi zăpezi: depinde de capacitatea de reţinere a ploii sau zăpezii de către
coronamentul şi trunchiul arborilor, având loc umezirea acestora până la limita de
saturaţie, de la care apa în stare lichidă sau solidă cade pe sol.
• Evapotranspiraţia: asigură întoarcerea în atmosferă a unei anumite cantităţi de precipitaţii, prin
desfăşurarea concomitentă a două procese:
- evaporarea: volatilizarea superficială neproductivă;
- transpiraţia: volatilizarea productivă prin plante, eliminarea apei sub formă
gazoasă (vapori de apă), prin ostiolele stomatelor din structura frunzelor.
• Scurgerea de suprafaţă: cantitatea de apă provenită din precipitaţii (ploi, zăpezi) care nu s-a
întors în atmosferă prin evapotranspiraţie şi nu s-a infiltrat în sol.

Ştiaţi că... defrişarea pădurii pe terenurile în pantă declanşează rapid forţele distrugătoare
ale naturii?
Funcţia antierozională a pădurii
Pădurea are rol în formarea şi evoluţia solului datorită unor factori biotici şi abiotici
proprii (plante verzi, animale, microorganisme, climat, ape subterane, ape de suprafaţă), care
creează sub pădure condiţii şi procese de solidificare activă. Astfel, un proces de despădurire pe
versanţi va declanşa o eroziune accelerată în suprafaţă şi în adâncime.

Ştiaţi că... în urma unei despăduriri este absolut necesară demararea unei acţiuni
restauratoare prin plantare de puieţi şi reconstrucţii ecologice?
Funcţia climatică a pădurii
În funcţie de gradul de dezvoltare a coronamentului arborilor, pădurile manifestă o
influenţă deosebită asupra regimului climatic al zonei prin efecte climatice, cum ar fi: reflectarea,
diminuarea pătrunderii şi absorbţia radiaţiilor, atenuarea extremelor de temperatură, distribuţia
precipitaţiilor, reducerea evaporaţiei, creşterea umidităţii atmosferice, atenuarea intensităţii
vânturilor.

I.11.1.3. Funcţii sociale de protecţie

Funcţia sanitară – igienică a pădurii
Creşterea gradului de puritate al mediului înconjurător este asigurată de păduri prin:
• oxigenarea atmosferei, exemplu: 1,8 t CO2 intrate în fotosinteza arborilor asigură obţinerea a
1,3 t O2; un fag înalt de 25 m şi cu diametrul coroanei de 15 m produce ziua 1,7 kg O2,
care asigură ventilaţia pulmonară a unui om pe 3 zile;
• consumul CO2 prin fotosinteză asigură menţinerea echilibrului ecologic în natură;

47
• particulele de praf reţinute de frunziş sunt spălate ulterior de apa ploilor şi zăpezilor;
• reţinerea şi neutralizarea unor poluanţi gazoşi determină reducerea poluării chimice Æ
păduri= perdele de protecţie împotriva poluării;
• atenuarea intensităţii zgomotului contribuie la reducerea poluării sonore;
• îmbogăţirea aerului în ioni negativi utili sănătăţii oamenilor, exemplu: prin eliminarea
fitoncidelor combate microbii unor boli grave.
Funcţia recreativă a pădurii
Pădurea asigură omenirii un spaţiu de mişcare şi agrement contribuind la menţinerea
sănătăţii prin călirea organismului la aer curat, raze solare şi activităţi sportive. Ea asigură astfel
posibilitatea de evadare din mediul marilor oraşe poluate chimic, fizic şi biologic, determinând
reducerea stresului şi un bun prilej de descoperire a tainelor mediului înconjurător.
De reţinut!
- Ocrotirea parcurilor şi rezervaţiilor naturale este de o deosebită importanţă pentru
conservarea bogăţiilor forestiere şi prevenirea dispariţiei din natură a unor specii de plante şi
animale.
Funcţia estetică – peisagistică a pădurii
În zonele caracterizate prin nonintervenţia omului, pădurea poate îndeplini o funcţie
bivalentă:
- estetică: „element prin excelenţă al frumosului natural”;
- peisagistică: „element superlativ al peisajului frumos”. (C. Chiriţă, 1981)

Aceasta îi este asigurată de marea diversitate a speciilor aparţinătoare, de complexa ei

organizare şi de armonia îmbinării factorilor abiotici şi biotici.
De reţinut! menţinerea curăţeniei pădurii este de importanţă vitală pentru om.

Funcţia ştiinţifică a pădurii

Pădurea constituie un excelent obiect de studiu pentru cercetare, oferind o multitudine de
informaţii ştiinţifice referitoare la:
• diversitatea, morfologia, structura, fiziologia, comportamentul şi importanţa unor specii
vegetale şi animale;
• relaţiile intra - şi interspecifice stabilite în cadrul biocenozelor forestiere;
• funcţia de autoreglare în vederea menţinerii echilibrului ecologic;
• condiţiile de realizare a unor păduri gospodărite;
• rolul pădurii în reducerea poluării mediului.

Ştiaţi că...
„Omul va supravieţui pe Terra numai în alianţă cu Pădurea, fără de care se va pierde mai
întâi controlul asupra naturii, apoi controlul asupra sistemului social?“ (V.Giurgiu).

Factorul principal care determină caracterul pădurilor este climatul. Prezenţa unor
formaţiuni silvice pe o configuraţie geografică concretă este urmarea unui proces îndelungat de
evoluţie. De-a lungul secolelor, clima s-a schimbat, iar odată cu ea – şi particularităţile solului şi
regimul hidric.
Factorul antropogen constituie activitatea omului cu impact asupra mediului de viaţă al
speciilor de plante şi animale. Omul a cauzat în mediu modificări de o amploare, profunzime şi
rapiditate fără precedent.
În prezent, soarta tuturor speciilor de organisme se află în mâinile societăţii umane.
Datorită omului, cele mai mari păduri ale lumii sunt în grav pericol. Jumătate din
suprafaţa iniţială de pădure a fost distrusă şi lucrurile sunt pe cale să se înrăutăţească, dacă rata
actuală de despădurire nu este încetinită.

48
 Ştiaţi că... În fiecare minut, 26 de ha de pădure sunt pierdute?
Distrugerea unor mari suprafeţe de pădure a dus la:
• dereglarea regimului hidrologic al unor întregi zone geografice;
• deşertificarea acestora, la secătuirea şi la pierderea solurilor fertile;
• degradarea generală a mediului de viaţă al omului.
¾ Efectul cel mai dezastruos pe care l-ar putea avea defrişarea este impactul asupra climei
planetei.
¾ Distrugerea pădurilor ar produce un imens dezechilibru în cantitatea de dioxid de carbon
produs şi reciclat, aspect care duce la acumularea acestuia în atmosferă, la accentuarea
efectului de seră şi de încălzire globală.

I.11.2. Măsuri de protecţie a pădurii

Pădurea prin funcţiile îndeplinite este un ecosistem de importanţă vitală pentru om,
asigurându-i sursă de oxigen, hrană, materii prime pentru diverse ramuri ale industriei, de
sănătate şi înfrumuseţare a peisajului natural.
Ocrotirea pădurii este responsabilitatea instituţiilor guvernamentale şi
nonguvernamentale, a agenţilor economici şi a fiecăruia dintre noi.
¾ Ne preocupă însănătoşirea mediului ambiant şi stabilirea unui echilibru natural,
propice sănătăţii populaţiei.

Sugerăm ca măsuri de protecţie a pădurii:

• promovarea unei politici forestiere, care să ţină cont de recomandările forurilor
internaţionale de specialitate;
• completarea şi modificarea legislaţiei în domeniu, introducerea unor noi instrumente
economice, financiare, tehnico-normative, penale în raporturile dintre instituţiile silvice şi
persoanele fizice şi juridice;
• extinderea suprafeţelor silvice prin împădurirea tuturor sectoarelor cu soluri degradate,
improprii pentru agricultură;
• protecţia nu numai a unor păduri reprezentative, ci a întregului fond forestier actual;
• monitorizarea exploatărilor forestiere, în sensul respectării legilor în vigoare;
• elaborarea şi implementarea unui sistem permanent de evidenţă şi monitoring a pădurilor;
• responsabilizarea societăţii civile prin derularea unor programe de conservare şi protejare
a pădurii, în parteneriate cu instituţii şi ONG-uri.

49
 10 motive pentru a ocroti pădurea

1. Pădurea furnizează cea mai mare cantitate de oxigen; astfel aproximativ 2/3 din oxigenul
consumat de oameni, animale, microorganisme, industrie, agricultură, sunt preluate din
atmosferă, prin aprovizionarea acesteia de către arbori şi arbuşti (vegetaţie).

2. Absoarbe o importantă cantitate de CO2 (gaz cu efect de seră), contribuind la reducerea

poluării şi având o influenţă benefică asupra mediului.

3. Fixează solul, împiedicând alunecările de teren şi eroziunea provocată de ploaie sau vânt.

4. Filtrează apa provenită din precipitaţii, prin scurgerea acesteia printre straturile de muşchi şi
frunze moarte, asigurând o apă limpede şi curată.

5. Reduce mult din mărimea viiturilor, în cazul ploilor torenţiale, prin reţinerea unei mari
cantitaţi de apă în coronament şi litieră şi cedarea acesteia treptat.

6. Reprezintă un sistem ecologic complex care adăposteşte numeroase specii de plante şi

animale, multe dintre ele fiind ameninţate cu dispariţia, datorită adaptării la condiţiile specifice
de aici.

7. Este o sursă, insuficient valorificată, de medicamente şi remedii naturale.

8. Are un mare impact estetic, peisajele în care apar păduri fiind de preferat terenurilor ocupate
de culturi agricole sau alte amenajări antropice.

9. Este un loc apreciat de recreere şi cu efecte terapeutice recunoscute.

10. Are o mare importanţă educativ - ştiinţifică, atât pentru noi cât şi pentru generaţiile
următoare.

50
 I. 12. Instituţii cu atribuţii în protecţia mediului

Potrivit legislaţiei in vigoare, în România, instituţiile cu atribuţii în protecţia mediului,

sunt :
● MINISTERUL MEDIULUI ŞI DEZVOLTĂRII DURABILE - autoritatea publică
centrală pentru protecţia mediului
• Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului sau respectiv Agenţiile regionale
pentru protecţia mediului şi Agenţiile Judeţene pentru Protecţia Mediului
• Administraţia Rezervaţiei Biosferei «Delta Dunării»
• Garda Naţională de Mediu şi structurile teritoriale ale acesteia

MINISTERUL MEDIULUI ŞI
DEZVOLTĂRII DURABILE

Ministerul Mediului şi Dezvoltării

Durabile, autoritatea publică centrală
pentru protecţia mediului în România,
aplică strategia şi Programul Guvernului,
în vederea promovării politicilor în
domeniile mediului şi gospodăririi apelor.

Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile, realizează politica în domeniile mediului şi

gospodăririi apelor la nivel naţional, elaborează strategia şi reglementările specifice de
dezvoltare şi armonizare a acestor activităţi în cadrul politicii generale a Guvernului, asigură şi
coordonează aplicarea strategiei Guvernului în domeniile respective, îndeplinind rolul de
autoritate de stat, de sinteză, coordonare şi control în aceste domenii.

Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile, este autoritatea de management pentru

infrastructura de mediu.

Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile, ca organ de specialitate al administraţiei

publice centrale, are următoarele atribuţii principale:

51
 I. În domeniul protecţiei mediului:
organizează activităţile de monitorizare a stării mediului şi a resurselor naturale,
elaborează şi publică informaţii şi rapoarte privind starea mediului, participă la programele
subregionale, regionale şi globale de monitorizare a stării mediului şi a resurselor naturale,
asigură elaborarea de cercetări, studii, prognoze, politici şi strategii în domeniul protecţiei
mediului, în scopul obţinerii datelor şi informaţiilor necesare în vederea fundamentării deciziilor
privind mediul şi dezvoltarea durabilă, precum şi al promovării programelor de dezvoltare în
domeniul protecţiei mediului, coordonează implementarea legislaţiei naţionale armonizate cu
prevederile şi cerinţele legislaţiei comunitare de mediu şi urmăreşte îndeplinirea prevederilor
planurilor de investiţii specifice, elaborează şi promovează proiecte de acte normative, norme
metodologice şi instrucţiuni de aplicare în domeniul protecţiei mediului pentru armonizarea
legislaţiei naţionale cu cerinţele acquisului comunitar, răspunde de protecţia şi conservarea

habitatelor naturale, de conservarea diversităţii biologice şi utilizarea durabilă a componentelor

acesteia, dezvoltarea şi buna administrare a reţelei naţionale de arii protejate, în acord cu
politicile şi cu practicile specifice aplicate la nivel european şi global, prin crearea
administraţiilor proprii pentru parcurile naţionale, parcurile naturale şi rezervaţiile biosferei,
aprobarea regimului de administrare a celorlalte categorii de arii naturale protejate din reţeaua
naţională, supraveghează şi controlează aplicarea reglementărilor în domeniul protecţiei
mediului, organizează şi coordonează activitatea de elaborare a procedurilor de acreditare a
laboratoarelor în domeniul mediului şi gospodăririi apelor şi de certificare a sistemelor de
management de mediu, promovează instrumentele juridice, economice şi financiare pentru
stimularea introducerii tehnologiilor şi produselor curate, schimbarea modelelor de producţie şi
de consum, susţinerea şi consolidarea mecanismelor pieţei libere şi a concurenţei loiale.

II. În domeniul gospodăririi apelor:

stabileşte regimul de utilizare a resurselor de apă şi asigură elaborarea de cercetări, studii,

prognoze şi strategii pentru domeniul gospodăririi cantitative şi calitative a apelor, precum şi
elaborarea programelor de dezvoltare a lucrărilor, instalaţiilor şi amenajărilor de gospodărire a
apelor , coordonează activitatea de avizare şi de autorizare, din punct de vedere al gospodăririi

52
apelor, al lucrărilor care se construiesc pe ape sau în legatură cu apele, coordonează
implementarea legislaţiei naţionale armonizate cu prevederile şi cerinţele în domeniul apelor şi
urmăreşte lucrările de infrastructura publică specifice, activitatea de avizare a documentaţiilor de
evaluare

evaluare a stării de siguranţă în exploatare a barajelor existente şi a proiectelor barajelor noi,

precum şi activitatea de emitere a autorizaţiilor de funcţionare în condiţii de siguranţă a barajelor
aflate în exploatare şi a acordurilor de funcţionare în siguranţă pentru barajele noi, colaborează

cu celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale pentru amenajarea complexă a
bazinelor hidrografice, valorificarea de noi surse de apă în concordanţă cu dezvoltarea
economico-socială a ţării, protecţia apelor împotriva epuizării şi degradării, precum şi pentru
apărarea împotriva efectelor distructive ale apelor, stabileşte strategia organizării la nivel
naţional a activităţilor de meteorologie, hidrologie şi hidrogeologie, a sistemului de informare,
prognoză şi avertizare asupra fenomenelor hidrometeorologice periculoase şi a sistemului de
avertizare în caz de accident la construcţiile hidrotehnice, elaborează şi promovează normele de
calitate a resurselor de apă legate de funcţiile apei privind calitatea apei brute pentru apa
potabilă, calitatea apei necesare susţinerii peştilor şi crustaceelor, elaborează şi promovează,
potrivit legii, proiecte de acte normative, regulamente, instrucţiuni şi norme tehnice specifice
domeniilor meteorologiei, hidrologiei, hidrogeologiei, gospodăririi apelor şi siguranţei în
exploatare a barajelor.

53
 AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU
PROTECŢIA MEDIULUI

,, Pentru un mediu sănătos nu e foarte important să tragi concluzii,

ci să oferi soluţii! ”

Agenţia Naţională
pentru Protecţia Mediului
este o instituţie publică cu
personalitate juridică şi
exercită, în condiţiile legii,
atribuţii privind
planificarea strategică,
monitorizarea factorilor de
mediu, autorizarea
activităţilor cu impact
asupra mediului,
implementarea legislaţiei şi politicilor de mediu la nivel naţional, regional şi local, stabilite de
către Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile prin regulamentele de organizare şi
funcţionare.

Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, ca autoritate de execuţie şi implementare a

Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile, îndeplineşte în principal atribuţii privind
asigurarea suportului tehnic pentru fundamentarea actelor cu caracter normativ, a strategiilor şi
politicilor sectoriale de mediu armonizate cu acquis-ul comunitar şi bazate pe conceptul de
dezvoltare durabilă, implementarea legislaţiei din domeniul protecţiei mediului şi coordonarea
activităţilor de implementare a strategiilor şi politicilor de mediu la nivel naţional, regional şi
local, îndeplinind de asemenea rolul de autoritate în autorizarea activităţilor cu impact potenţial
asupra mediului şi asigurarea conformării cu prevederile legale.

În structura Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului se organizează şi

funcţionează laboratoarele naţionale de referinţă pentru aer, deşeuri, zgomot şi vibraţii, precum şi
pentru radioactivitate.

Agenţiile Regionale pentru Protecţia Mediului sunt instituţii publice cu personalitate

juridică şi structura funcţională distinctă, în subordinea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia
Mediului şi îndeplinesc atribuţiile Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului la nivel regional,
în domeniile implementării strategiilor şi politicilor de mediu, legislaţiei şi reglementărilor în
vigoare şi coordonează elaborarea planurilor de acţiune la nivel regional.

Agenţiile Regionale pentru Protecţia Mediului emit acte de autorizare în domeniul

protecţiei mediului, în conformitate cu competenţele atribuite de Agenţia Naţională pentru
Protecţia Mediului, prevăzute în actele de reglementare.

Agenţiile Regionale pentru Protecţia Mediului emit acte de autorizare în domeniul

protecţiei mediului şi îndeplinesc o serie de alte atributii principale în organizarea colectivelor
pentru implementarea instrumentelor structurale la nivel regional, participarea la elaborarea şi

54
monitorizarea planului de dezvoltare regională, colaborarea cu agenţiile judeţene pentru protecţia
mediului din cadrul regiunii de dezvoltare pentru elaborarea rapoartelor de sinteză şi constituirea
bazelor de date de mediu la nivel regional, evaluarea şi actualizarea anuală, în cooperare cu
Garda Naţională de Mediu şi alte autorităţi publice a planurilor regionale proprii sau capitolelor
de mediu integrate în alte planuri regionale, gestionează şi disponibilizează, în limita
prevederilor legale, informaţia de mediu la nivel regional.

Agenţiile Judeţene pentru Protecţia Mediului sunt instituţii publice cu personalitate

juridică, în subordinea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, cu statut de servicii publice
deconcentrate, finanţate de la bugetul de stat.

Agenţiile Judeţene pentru Protecţia Mediului emit acte de autorizare în domeniul

protecţiei mediului şi îndeplinesc şi alte atribuţii prevăzute de legislaţia în vigoare pentru
autorităţile publice teritoriale pentru protecţia mediului la nivel judeţean sau al municipiului
Bucureşti.

ADMINISTRAŢIA REZERVAŢIEI
BIOSFEREI
,, DELTA DUNĂRII”

Administraţia Rezervaţiei este instituţie publică cu personalitate juridică şi funcţionează

în subordinea Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile, având regimul juridic de serviciu
descentralizat al acestuia, cu sediul în municipiul Tulcea.

Obiectul de activitate al Administraţiei Rezervaţiei îl constituie crearea şi aplicarea unui

regim special de administrare pentru conservarea şi protecţia diversităţii biologice din
ecosistemele naturale ale Rezervaţiei, pentru dezvoltarea aşezărilor umane şi organizarea
activităţilor economice în corelaţie cu capacitatea de suport a acestor ecosisteme. În realizarea
obiectului său de activitate Administraţia Rezervaţiei îndeplineşte funcţia de autoritate de mediu,
în condiţiile legii, pe întregul teritoriu al Rezervaţiei, cîteva din atribuţiile principale urmărind
evaluarea stării ecologice a patrimoniului natural, organizând cercetarea ştiinţifică, elaborarea
strategiei de conservare şi redresare şi, după aprobarea acesteia de către Consiliul ştiinţific al
Administraţiei Rezervaţiei, asigurarea măsurilor necesare pentru conservarea şi protecţia
biodiversităţii.
Administraţia
Rezervaţiei
administrează în mod
direct domeniul
public de interes
naţional din
perimetrul
Rezervaţiei şi ia
măsuri pentru
refacerea şi protecţia
unităţilor fizico-
geografice componente; organizează şi exercită supravegherea şi controlul modului în care sunt

55
puse în aplicare şi respectate dispoziţiile legale în vigoare privind măsurile de protecţie stabilite
în statutul Administraţiei Rezervaţiei şi alte aspecte care, potrivit legii, sunt de competenţa
Administraţiei Rezervaţiei, stabileşte şi aplică măsurile de reconstrucţie ecologică a
ecosistemelor deltaice şi dispune măsurile legale corespunzătoare pentru protecţia, ameliorarea şi
refacerea stării de calitate a mediului, acolo unde a fost deteriorat, stabileşte, împreună cu
Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, regulile de circulaţie şi acces pe
braţele Dunării pentru bărci, şalupe, nave fluviale şi maritime, iar pentru canalele şi lacurile
interioare din perimetrul Rezervaţiei propune spre aprobare autorităţii centrale pentru protecţia
mediului regulile de acces şi circulaţie, exercitând controlul asupra modului de respectare a
acestora, emite acordul şi autorizaţia de mediu pentru desfăşurarea activităţilor în perimetrul
Rezervaţiei de către persoanele fizice şi juridice, în condiţiile legii şi în concordanţă cu cerinţele
conservării biodiversităţii şi a structurilor ecologice specifice, incluzând şi procedurile de
stabilire a obligaţiilor de mediu în procesul de privatizare, evaluează starea resurselor naturale şi
a nivelului de valorificare a acestora, în acord cu potenţialul lor de regenerare şi cu capacitatea
de suport a ecosistemelor, scop în care elaborează şi pune în aplicare reglementări privind
valorificarea resurselor naturale regenerabile şi a tuturor celorlalte resurse din Rezervaţie.

Administraţia Rezervaţiei acţionează prin toate mijloacele prevăzute de lege şi pe

întregul teritoriu al Rezervaţiei pentru protecţia şi ameliorarea stării mediului şi a calităţii vieţii,
cu luarea în considerare a necesităţii punerii în aplicare pe plan local a prevederilor convenţiilor
şi acordurilor internaţionale la care România este parte, precum şi pentru realizarea obiectivelor,
programelor şi planurilor de acţiune dezvoltate în baza acestor convenţii şi acorduri.

GARDA NAŢIONALĂ DE MEDIU

Garda Naţională de
Mediu este un corp specializat
de control şi inspecţie
responsabil cu asigurarea
implementării efective,
profesioniste, uniforme şi
integrate a politicii Guvernului
de aplicare a legislaţiei
comunitare de mediu, transpusă în legislaţia românească de mediu, instituţie publică care
funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică,
în subordinea Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile.

56
 Garda Naţională de Mediu are atribuţii în aplicarea politicii Guvernului în materia
prevenirii, constatării şi sancţionării încălcării prevederilor legale privind protecţia mediului,
apelor, solului, aerului, biodiversităţii, precum şi a celor prevăzute în legile specifice domeniului
controlului poluării industriale şi managementului riscului, fondului de mediu şi altor domenii

prevăzute de legislaţia specifică în vigoare, inclusiv privind respectarea procedurilor legale de

emitere a avizelor, acordurilor şi autorizaţiilor de mediu şi gospodărire a apelor emise de
autorităţile competente, potrivit legislaţiei în vigoare, pentru reglementarea proiectelor,
programelor şi activităţilor specifice acestor domenii.

Garda Naţională de Mediu are în subordine 8 Comisariate Regionale ale Gărzii

Naţionale de Mediu, instituţii cu personalitate juridică a căror structură organizatorică include 41
de Comisariate Judeţene, Comisariatul Municipiului Bucureşti şi Comisariatul Rezervaţiei
Biosferei “Delta Dunării“, organizate ca servicii fără personalitate juridică în cadrul
Comisariatelor Regionale de care aparţin.

Comisariatele Regionale ale Gărzii Naţionale de Mediu sunt organizate ca structuri

zonale la nivel de direcţii, cu competenţe limitate teritorial, care coordonează şi supraveghează
ctivitatea Comisariatelor Judeţene din structura lor şi sunt conduse de un Comisar Regional
asimilat Directorului executiv.

Comisariatele Judeţene ale Gărzii Naţionale de Mediu, Comisariatul Municipiului

Bucureşti şi Comisariatul Rezervaţiei Biosferei “Delta Dunării“ sunt organizate la nivel de
servicii în cadrul Comisariatelor Regionale, au competenţă de control tematic, operativ şi
inopinat pe teritoriul judeţului în care funcţionează, al municipiului Bucureşti şi, respectiv, pe
teritoriul Rezervaţiei Biosferei “Delta Dunării“ şi sunt conduse de un Comisar şef.

57
 II. INFLUENŢA OMULUI ASUPRA MEDIULUI

II.1 Tipuri de mediu: natural, antropizat, antropic.

Mediul înconjurător actual este, în mare parte, rezultatul civilizaţiei tehnice, care a
imprimat un stil propriu de viaţă.
Trăind şi desfăşurându-şi activitatea social- economică pe spaţii geografice mereu mai
extinse, omul a fost şi este răspunzător de modificarea apreciabilă, iniţial involuntară, apoi
deliberată, a unor ţinuturi întinse.
Prin posibilitatea lui de a gândi şi de a scăpa astfel de constrângerile impuse de legile
naturii, omul şi-a construit o „antroposferă” ce nu se suprapune perfect peste biosferă ci, de
multe ori, acţionează împotriva acesteia. Astfel, omul a început să deterioreze mediul său
ambiant, acţionând atât asupra biotopului, aducând modificări ale componentelor anorganice ale
mediului (schimbări în relief, în chimismul aerului, apei şi solului) şi mai ales biocenozelor
naturale.

II.1.1. Mediul natural reprezintă totalitatea şi unitatea dialectică a elementelor naturale:

scoarţa terestră, aerul, relieful, solul, care evoluează asigurându-şi o stare de echilibru dinamic,
susţinând viaţa vegetală şi animală împreună cu care constituie cadrul natural al existenţei
umane. Datorită evoluţiei permanente, structura şi caracteristicile dinamice ale mediului natural
s-au modificat, acesta devenind mai complex şi mai variat. Independent de existenţa şi voinţa
speciei umane, mediul natural s-a modificat datorită mobilităţii plăcilor litosferice care au
generat fenomene tectonice ce au impulsionat orogeneza. Conturul uscatului şi al mărilor s-a
modificat, glaciaţiunile s-au instalat şi s-au retras succesiv, climatele calde au alternat cu cele
reci, perioadele umede cu cele uscate, determinând alternanţe de floră, faună şi soluri.
Mediile naturale, în adevăratul sens al cuvântului, au rămas tot mai restrânse ca areal, aşa
încât în prezent doar suprafeţele acoperite de marii gheţari continentali, etajele alpine din munţii
foarte înalţi, interiorul deşerturilor, pădurile virgine ecuatoriale sau temperate (taigaua), mediul
abisal al Oceanului Planetar etc. mai pot fi considerate regiuni naturale în care amprenta
prezenţei umane este restrânsă.
În schimb, în regiunile temperate, subpolare, mediteraneene, tropical-umede, în fâşiile
litorale, mediul natural a fost puternic modificat de societatea umană. Vegetaţia spontană a fost
înlocuită pe întinderi semnificative cu diverse culturi, s-au realizat aşezări cu grad de
complexitate variat, de la sat la metropolă, s-au impus areale de extracţii de minereuri,
combustibili, materiale de construcţie, s-au dezvoltat reţele de căi de comunicaţie etc. Ca urmare,
în aceste regiuni care reunesc şi concentrările cele mai mari de populaţie, aşezări şi activităţi
economice, au apărut şi s-au amplificat două categorii
noi de medii: antropizate şi antropice.

II.1.2. Mediul antropizat se referă la spaţiul

natural care suferă unele modificări în urma dezvoltării
de aşezări mici (sate), cu un număr redus de locuitori şi
cu activităţi economice limitate.
Structura mediului natural se păstrează în mare
măsură, omul şi activităţile sale fiind doar încorporate.
Se constituie, în fapt, o îmbinare între natural şi antropic,
în care raportul se menţine în favoarea celui dintâi (de
exemplu: satele din munţi, dealuri înalte şi podişuri);
situaţii similare există în deltele fluviilor, în culoarele de vale cu zăvoaie şi bălţi etc.

II.1.3. Mediul antropic reprezintă un stadiu avansat al implicării omului în modificarea

mediului natural. Rezultă sisteme noi, în care se impun construcţiile administrative, economice,

58
culturale, locuinţele, reţeaua de străzi
asfaltate şi pietruite, diversele instalaţii.
Vegetaţia spontană este în cea mai mare
măsură înlăturată, iar în spaţiile verzi
domină speciile de arbori, arbuşti şi alte
plante, multe dintre ele cu flori.

II.2. Mediul ambiental

Mediul înconjurător, ca ansamblu elementelor naturale şi al celor create prin diverse
acţiuni umane care, în permanentă interacţiune, influenţează sau determină condiţiile existenţei
tuturor formelor de viaţă şi ale dezvoltării societăţii, este un concept cunoscut din a doua
jumătate a secolului trecut.
Prin mediu înconjurător sau mediu ambiant se înţelege ansamblul de elemente şi
fenomene naturale şi artificiale de la exteriorul Terrei, care condiţionează viaţa, în general, şi pe
cea a omului în special.
Sensul dat acestei noţiuni în cadrul Uniunii Europene este cel al unui ansamblu de
elemente care, în complexitatea relaţiilor lor, constituie cadrul, mijlocul şi condiţiile de viaţă ale
omului, cele care sunt, ori nu sunt resimţite.
Potrivit Legii protecţiei mediului, mediul înconjurator este ansamblul de condiţii şi
elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul, toate straturile atmosferei, toate
materiile organice şi anorganice, precum si fiintele vii, sistemele naturale în interacţiune,
cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale.
Conceptul de mediu înconjurător are mai multe accepţiuni în funcţie de ştiinţa care şi-l
asumă: biologia, geografia, ecologia. Termenul environment (utilizat în limbile franceză şi
engleză), cu sensul de „ceea ce ne înconjoară”, se apropie de cel de mediu înconjurător sau
mediu ambiant sau mediul ambiental. În accepţiunea de „mediu de existenţă al societăţii
omeneşti”(Octavian Mândruţ, 2006), acest tip de mediu este un întreg, a cărui diversitate
structurală şi dinamică rezultă din combinarea, în variante diverse, a tuturor elementelor
constitutive. Componentele sale nu reprezintă obiectul de studiu al unei singure ştiinţe sau
domeniu al practicii umane, inducând ideea unui domeniu interdisciplinar „geoecologia”.
Elementele constitutive şi resursele sale funcţionale nu sunt infinite şi eterne.

II.3 Intervenţia antropică asupra mediului: modalităţi, consecinţe

Intervenţia omului în natură se face direct, în scopul utilizării elementelor cadrului natural
(activităţi agrcole, miniere, industriale, de construcţii, de transport) şi indirect, prin conflicte
militare. Multe elemente ale mediului înconjurător au suferit transformări cauzate de activitatea
antropică, prin care s-au distanţat de caracteristicile lor naturale. Orice modificare a unui
element are influenţă asupra mediului în ansamblul său, conducând la degradarea acestuia.
În urmă cu câteva secole, chiar şi în secolul
al-XIX-lea, creşterea populaţiei şi a nevoilor vitale
se făceau într-o anumită concordanţă cu ritmul
spontan de regenerare a elementelor naturale. Omul
afecta mediul în care trăia pe suprafeţe restrânse,
era consumatorul unor resurse reduse şi într-o mică
măsură transmiţătorul unor substanţe nocive pentru
structura mediului natural şi implicit pentru
sănătatea lui. Crystal Lake

59
 II.3.1. Dezvoltarea industriei cu multiplele sale
ramuri , revoluţia tehnico-ştiinţifică şi creşterea numerică
a populaţiei au diversificat modalităţile de intervenţie
antropică asupra mediului:
• exploatarea şi utilizarea iraţională a resurselor naturale;
• introducerea în mediu a numeroase substanţe cu grade
de nocivitate variate;
• dezvoltarea disproporţionată a unor ramuri şi subramuri
economice (exploatările energetice, metalurgia,
petrochimia);
• aplicarea necorespunzătoare de lucrări agrotehnice;
• dezvoltarea unei reţele de căi de comunicaţii puternic poluante;
• lucrările de amenajare a spaţiului;
• suprapopularea unor teritorii;
• stocarea de produse ale activităţilor antropice ce constituie elemente perturbatoare ale
echilibrului ecologic (deşeurile);
• despăduririle şi desţelenirile în exces;
• supraexploatarea ecosferei: sol, apă, păşuni, păduri, faună şi floră ce populează mediul de
viaţă, etc.
Toate acestea au fost însoţite de acumularea de substanţe poluante, de înmulţirea bolilor
profesionale şi de apariţia unor medii artificiale în care omul, cel care le-a creat, a devenit
receptorul tot mai activ al degradării mediului înconjurător.

Reprezentarea celor mai importanţi factori antropici ce afectează mediul, peisajul şi

speciile izolate. (După Jedicke, 1994)

1. Îmbunătăţiri funciare;
2. Agricultură modernă;
3. Aerodromuri, instalaţii
militare;
4. Producerea şi transportul
energiei;
5. Construcţii urbane;
6. Construcţii industriale;
7. Căi de comunicaţii;
8. Turism de masă;
9. Zgomot;
10. Poluarea aerului;
11. Poluarea apei;
12. Exploatări miniere şi
halde.

II.3.2. Consecinţele intervenţiei antropice asupra mediului

Prin intervenţiile sale, omul afectează calitatea aerului, a apei, a solului, care sunt tot mai
poluate, influenţează modul de manifestare a factorilor de mediu care produc degradări de
proporţii, provoacă antropizarea mediului şi dezechilibre ecologice, care afectează viaţa şi
habitatul uman. Între consecinţe se numără:
• despăduririle;
• deşertificarea;
• poluarea;
• reducerea biodiversităţii;

60
 • degradarea mediului de viaţă;
• antropizarea mediului înconjurător;
• încălzirea climei.

II.4. Biodiversitatea: prezent şi perspective

Biodiversitatea este constituită din sistemele ecologice care funcţionează în regim natural
şi seminatural şi din sistemele antropizate prin transformarea şi simplificarea primelor categorii.
Biodiversitatea cuprinde toate nivelurile ierarhiei sistemelor biologice: individ, specie, biom.
Biodiversitatea este „o poliţă de asigurare a mediului” ce favorizează capacitatea de
adaptare a acestuia la schimbările cauzate de orice activitate umană distructivă.
Organizarea şi desfăşurarea diferitelor activităţi economice generează presiuni asupra
mediului legate de ocuparea terenurilor, modificarea peisajelor şi a ecosistemelor, distrugerea
spaţiului natural, utilizarea neraţională a solului, supraconcentrarea activităţilor pe o zonă foarte
sensibilă şi cu mare valoare ecologică, etc. De multe ori efectele acţiunilor antropice sunt greu
sesizabile pentru moment şi trec neobservate, alteori afectează interesele economice ale omului,
iar în unele împrejurări, când afectează biocenoze întregi, pot fi de-a dreptul catastrofale pentru
existenţa populaţiilor umane, din zonele respective.
Datorită activităţii umane, a dispărut încă din preistorie mamutul, iar din 1600 până
astăzi au dispărut 384 de specii de plante şi 242 de specii de animale vertebrate, fiind în pericol
astăzi 18.700 specii de plante şi 3.061 de animale vertebrate. La baza dispariţiei speciilor stau
următoarele cauze:
• pierderea habitatului sau modificarea acestuia;
• poluarea apei şi a solului;
• impactul introducerii în mediu a unor specii exotice care ameninţă fauna şi flora locală
prin alterarea habitatului;
• comercializarea faunei şi florei;
• defrişările excesive;
• desecările neraţionale;
• păşunatul intensiv.
Habitatul este expus unei agresiuni masive asupra biodiversităţii pe căi foarte diverse.
Antropizarea mediului natural a avut drept consecinţă majoră fragmentarea ecosistemelor
naturale, care este una dintre cele mai importante cauze pentru scăderea biodiversităţii.
Fragmentarea are mai multe trepte:
• apariţia unui nou ecosistem într-altul mai mare, cum ar fi, de exemplu, crearea unei
poieni sau fâneţe în mijlocul unei păduri datorită unei defrişări, când noul ecosistem
apare insular;
• separarea pădurii în două fragmente distincte fără conexiuni şi cu insinuarea între ele a
ecosistemului de poiană;
• fragmentarea pădurii în pâlcuri insulare;
• dispariţia pădurii şi înlocuirea cu vegetaţie ierboasă.
Mai dramatică este înlocuirea unui ecositem natural cu altul antropizat, cum ar fi
defrişarea pădurii pentru crearea de teren agricol. În acest caz populaţiile ecosistemului natural
pot să dispară complet din acel areal, cu periclitarea, chiar dispariţia,
unor specii.
Fragmentarea este procesul care a afectat cel mai mult
ecosistemele naturale ale Europei, ca urmare a antropizării excesive
a aproape întregului spaţiu, şi el continuă astăzi foarte activ.
Canalul Dunăre - Marea Neagră a scindat Podişul Dobrogei
în două segmente complet şi iremediabil izolate unul de altul, fiecare

61
cu un stoc de vieţuitoare ce nu vor mai comunica între ele. Aceasta influenţează evoluţia normală
a structurii biocenozelor, mai ales în ce priveşte animalele terestre mici (insectele nezburătoare,
moluştele, viermii, batracienii, reptilele, etc.), dar şi o evoluţie divergentă în timp.
Între barierele antropice, drumurile afectează cel mai
mult dispersia şi stabilitatea unui ecosistem. Drumurile, în
special şoselele, formează o reţea foarte densă depinzând de
gradul de antropizare a peisajului.
Influenţa unei şosele se face simţită şi în zonele limitrofe
pe distanţe variabile. Există o modificare a microclimei pe o
lărgime de minimum 30 m în ce priveşte insolaţia, temperatura
de la suprafaţa solului şi evaporaţia, apoi sarea împrăştiată iarna pentru dezgheţ se face simţită pe
o distanţa de la 30 la 300 m, conţinutul în metale grele de la gazele de eşapament pe 50-100 m,
iar zgomotul este un perturbator pe distanţe până la câţiva km, pentru unele păsări influenţa lui
fiind simţită până la 1.800 m.
Influenţa nefastă a şoselelor asupra biodiversităţii poate fi exemplificată prin câteva
cazuri. Unul este acela al amfibienilor care au o migraţie sezonieră de la baltă la zona uscată,
drumul lor trecând adesea peste o şosea.
Ştiaţi că...
- Germania, care se plasează în lume pe locul al patrulea ca desime a reţelei de drumuri,
după Belgia, Japonia şi Olanda, deţine în medie 2 km de şosele pe 1 km2? Un sfert din ele sunt
asfaltate, formând o barieră fizică directă pentru animalele mici, iar în cazul autostrăzilor cu 4-6
benzi şi pentru cele mari?
O şosea de 15 m lăţime este traversată de o broască (Bufo bufo) în 10-20 minute, ceea ce
o expune pericolului de a fi omorâtă? La o viteză de 6,6 m/s de avansare şi o frecvenţă de 800 de
vehicule pe oră, nici un cărăbuş nu reuşeşte să scape viu dintr-o tentativă de a trece şoseaua, iar
pentru melci o şosea este practic o barieră ce scindează definitiv o populaţie, dată fiind viteza de
deplasare de 4-5 cm/min?

În România există preocuparea pentru conservarea şi prezervarea diversităţii biologice

valoroase. România a participat continuu la politica internaţională de mediu, semnând şi
ratificând cele mai importante convenţii, rezoluţii, declaraţii şi acorduri de mediu. Astfel, a
participat la: Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Protecţia Mediului Inconjurător, Stockholm
1972, în 1992 la Conferinţa Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro, ratificând în 1994 Convenţia
Diversităţii Biologice, în 2002, la Conferinţa Naţiunilor Unite de la Johanesburg.
Cadrul legal privind Strategia de conservare a diversităţii biologice este asigurat de Legea
nr. 137/1995 privind protecţia mediului, Legea nr. 5/2000 privind aprobarea planului de
amenajare a teritoriului naţional, H.G. nr. 2151/2004 privind instituirea regimului de arie
naturală protejată pentru noi zone, Legea nr. 462/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a
Guvernului nr. 236/2000, privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor
naturale, a florei şi faunei sălbatice.

Preocupări pentru păstrarea biodiversităţii în Bihor

Conservarea diversităţii biologice, conservarea „in situ” şi „ex situ” a speciilor
ameninţate, endemice şi/sau rare, precum şi a celor cu valoare economică mare, asigurarea
managementului necesar ocrotirii habitatelor naturale şi conservării diversităţii biologice
constituie parte integrantă în implementarea acquis-ului comunitar în domeniul protecţiei
naturii.
În judeţul Bihor au fost identificate 59 habitate de interes comunitar din care 16 habitate
prioritare şi 10 habitate de interes naţional fără corespondenţă cu Reţeaua Ecologicǎ Europeanǎ
Natura 2000”.

62
 În cadrul siturilor propuse pentru Reţeaua Ecologicǎ Europeanǎ „Natura 2000”au fost
identificate:
• 50 de habitate de interes comunitar, din care 16
prioritare;
• 67 specii de păsări;
• 16 specii de mamifere;
• 12 specii de amfibieni şi reptile;
• 17 specii de peşti;
• 10 specii de nevertebrate;
• 19 specii de plante.
Obiectivele privind biodiversitatea şi protecţia
naturii vizează conservarea diversităţii biologice,
asigurarea utilizării durabile a habitatelor naturale, a speciilor de floră şi faună şi reconstrucţia
ecologică a sistemelor deteriorate. Acţiunile ce se impun a fi realizate pentru atingerea acestor
obiective sunt:
• dezvoltarea reţelei de arii protejate;
• creşterea numărului de arii naturale incluse în reţeaua “Natura 2000”;
• realizarea structurilor de administrare, respectiv de custodie, conform legislaţiei în
vigoare, pentru toate ariile naturale protejate;
• elaborarea şi implementarea planurilor de management pentru ariile protejate, inclusiv
cele care vor fi incluse în viitor în reţeaua “Natura 2000”;
• realizarea unui sistem operaţional de evaluare a stării resurselor biologice de floră şi
faună protejate şi/sau valorificate economic;
• acţiuni pentru conservarea speciilor protejate;
• acţiuni de reconstrucţie ecologică a habitatelor deteriorate;
• refacerea unor populaţii viabile de specii ameninţate cu dispariţia;
• acţiuni de informare şi educare a populaţiei.

De reţinut!
• Creşterea demografică a presupus crearea unor spaţii utilizabile, în detrimentul celor
naturale.
• Acţiunea societăţii omeneşti a fost întotdeauna orientată spre obţinerea celor necesare
traiului.
• Omul a căutat să creeze condiţii cât mai favorabile pentru viaţă şi pentru a-şi satisface
diversele nevoi materiale şi spirituale.
• De cele mai multe ori, transformarea antropică a naturii s-a soldat cu un bilanţ pozitiv,
peisajul umanizat, prin alternanţa sa de terenuri agricole, pajişti şi păduri, surse de apă
amenajate, de o reţea bine organizată de drumuri şi localităţi, constituind un mediu mult
mai prielnic pentru om decât pădurile de nepătruns care acopereau în trecut o mare parte
a suprafeţei uscatului.
• Conservarea biodiversităţii respectiv a diversităţii sistemelor ecologice şi biologice
trebuie proiectată şi realizată pe baza unei game largi de strategii, programe, metode şi
tehnologii şi de suport a componentelor capitalului natural.
• Creşterea şi menţinerea biodiversităţii – este considerat un proces de importanţă crucială
în menţinerea vieţii pe pământ.

63
 II.5. Degradarea mediului din orizontul local (judeţul Bihor)
În Dealurile şi Câmpia de Vest sunt puse în evidenţă două zone de vegetaţie spontană,
respectiv pădurea şi silvostepa.
¾ Pădurea, cu condiţii favorabile de dezvoltare în unitatea de dealuri şi într-o bună parte a
câmpiei, extinsă pe spaţii largi în trecut, a fost îndepărtată treptat de pe suprafeţe întinse pentru a
face loc terenurilor agricole. Dintre factorii antropici care duc la diminuarea suprafeţelor
împǎdurite amintim:
• tǎierile ilegale şi necontrolate;
• scoaterea unor suprafeţe de teren din fondul forestier pentru alte utilitǎţi (ex: suprafaţa
de 13,8978 ha scoasă definitiv din fondul forestier al R.N.P.-Romsilva, Ocolul Silvic
Vaşcǎu, pentru proiectul “Pârtie de schi la Vârtop” ; suprafaţa de 8,0842 ha, pe raza
Ocolului Silvic Marghita, scoasă definitiv din fondul forestier proprietate a persoanelor
juridice şi fizice pentru proiectul “Autostrada Braşov –Borş”).
În prezent suprafeţele cu vegetaţie forestieră se păstrează pe spaţii relativ extinse numai în zonele
mai înalte şi cu o dezvoltare mai largă în unitatea de dealuri, cum sunt Dealurile Oradei şi
Dealurile Lăzărenilor. Acţiunea de defrişare a unor suprafeţe întinse, atât în zona de dealuri cât
mai ales în cea de câmpie a condus la apariţia pajiştilor secundare şi a pajiştilor secundare
stepizate în care vegetaţia este reprezentată prin iarba vântului, păiuş comun şi păiuş mic,
bărboasă.
¾ Silvostepa a fost supusă unei puternice presiuni antropice în ultimele secole astfel încât
din aceasta au mai rămas câteva pâlcuri de pădure. În asemenea condiţii, silvostepa a intrat
aproape în totalitate în circuitul terenurilor arabile.
¾ Efectuarea lucrărilor hidroameliorative din treapta joasă a câmpiei, cu consecinţe
benefice în desecarea întinselor zone de mlaştină, a condus la restrângerea considerabilă a
arealelor cu vegetaţie hidrofilă, rămasă doar în lungul unor văi şi pe spaţii relativ reduse din care
evacuarea surplusului de apă este mai anevoioasă.
¾ Formarea sărăturilor secundare, de fapt a solurilor cu diferite grade de sărăturare, cu
deosebire în treapta joasă a Câmpiei Crişurilor, a determinat apariţia vegetaţiei halofile în cadrul
căreia se remarcă: floarea nemuritoare, pelinul de sărătură, iarba grasă, etc.
¾ În zonele nisipoase s-a impus intervenţia antropică, pe de o parte, prin acţiuni de fixare a
nisipurilor cu plantaţii de salcâmi, iar pe de altă parte, prin anumite lucrări de nivelare a dunelor
şi înscrierea acestor suprafeţe în circuitul agricol (culturi de măr, cartofi timpurii, secară furajeră,
viţă de vie).

II.6. Degradarea mediului în România

În România, acţiunile antropice au dus la înlocuirea biocenozelor naturale iniţiale cu
altele secundare sau cultivate. Chiar acolo unde vegetaţia forestieră s-a păstrat, ea nu mai are
caracter primar, ci este mai mult sau mai puţin modificată ca urmare a unor lucrări silvice. Pe
mari întinderi, atât pădurile, cât şi vegetaţia de stepă au fost înlocuite prin culturi agricole.
Necunoscînd suficient de bine legile de dezvoltare şi de interdependenţă dintre fenomene,
în anumite cazuri acţiunile omului au avut ca rezultat final o degradare a mediului. Dintre
acestea remarcăm:
• defrişarea neraţională a pădurilor, pentru
obţinerea de terenuri agricole şi păşuni, sau exploatarea
intensă a lor sub forma tăierilor rase, pe terenuri cu
pantă mare sau cu roci friabile a dus la declanşarea unor
intense procese de eroziune torenţială mergând în unele
cazuri până la spălarea totală a solului;

64
 • defrişarea tufişurilor, în special a jnepenişurilor din etajul subalpin, pentru lărgirea
suprafeţelor de păşune pe versanţi cu pantă mare, a dus la intensificarea eroziunii, a avalanşelor
de zăpadă şi la dezechilibrarea regimului de scurgere;
• păşunatul excesiv, mai ales pe păşuni sărace, pe terenuri în pantă, pe soluri cu textură
uşoară şi cu deficit de umiditate a dus la declanşarea unor puternice fenomene de eroziune în
Subcarpaţii de Curbură, în Podişul Moldovei, Câmpia Transilvaniei;
• culturile agricole pe terenuri necorespunzătoare sau cu o agrotehnică neadecvată; de
exemplu, cultivarea terenurilor în pantă, cu arătură în lungul acesteia, declanşează o eroziune
intensă care a dus la degradarea unor întinse suprafeţe în regiunile de dealuri şi podişuri din
România. Aratul cu pluguri cu brazda adâncă, a terenurilor cu sol subţire, a provocat îngroparea
orizontului cu humus şi scoaterea la suprafaţă a
orizontului cu carbonaţi sau chiar a marnelor şi
argilelor pe care se formase solul.
• amenajări hidroameliorative sau de căi de
comunicaţie necorespunzătoare; Irigaţiile din
regiunile cu deficit de umiditate mai pronunţat,
practicate în condiţii necorespunzătoare au provocat
salinizarea sau alcalinizarea unor soluri. Formarea de
drumuri sau de poteci pe povârnişuri şi pe culmi
înclinate duce foarte adesea la formarea de ogaşe sau
chiar de organisme torenţiale, îndeosebi pe nisipuri şi pe pietrişuri. Uneori construirea unei
şosele sau căi ferate care secţionează baza pantei poate dezechilibra versantul, declanşând
prăbuşiri sau alunecări de teren;
• exploatările miniere duc adesea la degradarea terenului fie direct prin decopertare, când
minereul se exploatează la suprafaţă, fie indirect prin depozitarea întinselor halde de steril;
• utilizarea în mod excesiv a unor substanţe chimice (insecticide, ierbicide, îngrăşăminte
chimice) etc. duce la poluarea solurilor şi a apelor, la distrugerea unor nevertebrate folositoare şi
la intoxicarea unor păsări sau mamifere;
• activităţile industriale, miniere, de transporturi, deversările de la marile crescătorii de
animale, evacuarea resturilor menajere etc., prin eliminarea noxelor şi a apelor uzate şi
neepurate determină poluarea aerului, a apei şi a solurilor;
• incendiile provocate intenţionat sau accidental de către om pot contribui la distrugerea
covorului vegetal, urmată uneori şi de eroziunea solului, mai ales pe terenurile în pantă.
Concomitent cu amploarea circulaţiei turistice, se constată fenomene de degradare a
vegetaţiei. Se reduc, uneori pînă la dispariţie, plantele mai sensibile sau cele care sunt colectate,
în mod preferenţial (floarea de colţ) şi se extind în schimb speciile mai rezistente la acţiunea
omului. Acest fenomen poate avea consecinţe negative pronunţate în cazul rezervaţiilor naturale,
unde se urmăreşte în mod deosebit păstrarea nealterată a unor "eşantioane" de vegetaţie naturală
caracteristică.
Dezvoltarea intensă a aşezărilor omeneşti, până la crearea unor mari aglomerări urbane,
marile platforme industriale etc., creează un mediu specific, în care condiţiile naturale sunt
puternic modificate. Astfel, reţeaua stradală prin stratul de asfalt şi clădirile prin suprafeţele
ocupate modifică o parte din circuitul apei. Precipitaţiile recepţionate sunt aproape în întregime
scurse rapid în reţeaua de canalizare, infiltrarea apei în sol este mult micşorată, din care cauză se
modifică şi circulaţia subterană şi procesele normale de formare şi de evoluţie a prafulului de sol.
Condiţiile topoclimatice diferă mult de cele naturale existente în condiţii similare, iar vegetaţia
naturală este complet înlocuită.

65
 II.7. Arii protejate
În contextul în care sistemele ecologice naturale se confruntă cu nenumărate ameninţări la
adresa biodiversităţii şi în care există tendinţa degradării ireversibile a capitalului natural,
înfiinţarea de arii protejate şi managementul eficient al acestora este o necesitate deoarece:
- ariile protejate sunt exponente ale ecosistemelor naturale şi seminaturale care pot fi
observate şi a căror evoluţie poate fi urmărită în timp;
- ariile protejate sunt adevărate "săli de clasă în aer liber" în care oamenii pot fi educaţi cu
privire la rolul naturii şi responsabilitatea ce le revine în conservarea acesteia. Definitia Ariei Protejate:
O arieeAria protejată este o arie terestră/marină dedicată special protecţiei şi menţinerii diversităţii
biologice şi a resurselor naturale şi culturale asociate şi gospodărită legal sau prin alte mijloace
eficiente. E
Ariile protejate reprezintă zone în care s-au pus la punct instrumente de gestionare care să
răspundă cerinţelor de supraveghere, protecţie şi asigurare a valorii ecologice a spaţiului natural
şi cuprind:
• rezervaţii ale biosferei - zone destinate conservării diversităţii şi integrităţii comunităţilor
biotice animale şi vegetale în ecosistemele naturale şi pentru protejarea diversităţii genetice
a speciilor de care depinde evoluţia viitoare;
• parcuri naţionale - zone naturale, de importanţă naţională sau internaţională, protejate
împotriva intervenţiilor sau instalării oamenilor şi unde speciile de faună şi floră constituie
subiect de interes ştiinţific, educativ, recreativ sau estetic;
• parcuri naturale - ariile naturale protejate, al căror scop este protecţia şi conservarea unor
ansambluri peisagistice de mare diversitate biologică;
• rezervaţii ştiinţifice - zone rezervate protejării naturii şi menţinerii proceselor naturale,
disponibile pentru studii ştiinţifice;
• rezervaţii naturale - zone în care se asigură condiţiile naturale necesare protejării speciilor
semnificative la nivel naţional, comunităţilor biotice sau caracteristicilor fizice de mediu;
• monumente ale naturii - zone protejate datorită elementelor naturale semnificative pe care
le conţin, prin rarităţi sau caracteristici unice. ficiente
S- au constituit astfel arii protejate care protejează cele mai naturale zone de pe glob, în
care intervenţia omului este aproape inexistentă, dar şi zone în care intervenţia omului este
prezentă, cum este cazul peisajelor modificate ce au o importanţă peisagistică şi culturală
deosebită.
Ariile protejate trebuie să fie percepute nu doar ca adevărate oaze ale naturii sălbatice
într-un deşert al dezvoltării economice, ci ca suportul "vieţii" şi implicit al dezvoltării socio-
economice. În afara menţinerii în condiţii optime a biodiversităţii, ariile protejate oferă o şansă
reală comunităţilor care trăiesc lângă ele să îşi regândească viitorul şi noile posibilităţi de
dezvoltare.
Ariile protejate prin valoarea lor naturală şi gradul redus al intervenţiei umane pe
teritoriul lor sunt cele mai bune exemple şi modele pentru sistemele ecologice naturale şi
seminaturale.

II.7.1. Arii naturale protejate în judeţul Bihor

Judeţul Bihor deţine 64 de arii naturale de importanţǎ naţională (61declarate prin Legea
5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional – Secţiunea a III-a – zone
protejate şi 3 declarate prin HG.2.151/2005 privind instituirea regimului de arie naturală
protejată pentru noi zone), care se clasificǎ astfel:
• 1 rezervaţie naturalǎ geologicǎ şi geomorfologicǎ;
• 3 rezervaţii naturale speologice;
• 3 monumente naturale geologice şi geomorfologice;

66
 • 18 monumente naturale speologice de interes naţional;
• 13 rezervaţii naturale botanice;
• 16 rezervaţii naturale mixte;
• 8 rezervaţii naturale paleontologice;
• 2 rezervaţii naturale zoologice.
Alte 13 arii naturale din judeţul Bihor fost declarate protejate, la nivel judeţean.
Judeţul Bihor deţine o mare parte din rezervaţia naturalǎ Parcul Natural Apuseni atribuitǎ
în administrare Regiei Naţionale a Pǎdurilor „Romsilva”–Direcţia Silvicǎ Oradea, fiind al doilea
judeţ din ţarǎ ca şi capital al ariilor naturale protejate. Având o suprafaţă totalǎ de 754.400 ha,
din care 30.545 ha aparţinând Parcului Natural Apuseni şi 308,02 ha. suprafaţǎ ocupatǎ de arii
naturale protejate din afara Parcului Natural Apuseni, judeţul Bihor dispune de 4,09% din
suprafaţǎ protejatǎ prin Legea 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului
naţional – Secţiunea a III-a – zone protejate.
Un numǎr de 19 arii naturale protejate din afara Parcului Natural Apuseni au fost
atribuite în custodie unor instituţii şi O.N.G-uri care au dovedit cǎ dispun de capacitate tehnicǎ,
ştiinţificǎ şi financiarǎ pentru administrarea lor în concordanţǎ cu principiul dezvoltǎrii durabile.
Pentru asigurarea unui regim special de protejare şi conservare a ariilor naturale protejate
de interes comunitar, Agenţia pentru Protecţia Mediului Bihor a elaborat o listǎ de propuneri de
Situri de Importanţǎ Comunitarǎ (S.C.I.) în vederea includerii lor în Reţeaua Ecologicǎ
Europeanǎ „Natura 2000”. Din aceastǎ listǎ au fost validate şi aprobate de cǎtre Ministerul
Mediului şi Dezvoltǎrii Durabile 30 de Situri de Importanţǎ Comunitarǎ din judeţul Bihor,
incluzând Parcul Natural Apuseni.
Specialiştii din cadrul A.P.M. Bihor efectueazǎ verificǎri în teren pentru a detecta zone
sensibile sau care ar necesita mǎsuri speciale de conservare. În cadrul unui proiect de twinning la
nivel naţional (coordonat de Agenţia Naţionalǎ pentru Protecţia Mediului) cu participarea
experţilor germani şi a specialiştilor români din domeniu au fost elaborate mǎsuri generale de
conservare pentru S.C.I. conform Directivei 92/43/EEC privind conservarea habitatelor naturale
şi a speciilor sǎlbatice de florǎ şi faunǎ.
Pentru protejarea mediului înconjurător, în judeţul Bihor au fost delimitate arii protejate
precum:
• rezervaţii naturale – Cetăţile Ponorului, Cetatea Rădesei şi Izvorul Someşului Cald, Valea
Galbenă cu Izbucul Galbenei, Săritoarea Bohodeiului, Pietrele Boghii, Valea Sighiştelului,
Defileul Crişului Repede, Pârâul Peţea, etc;
• puncte fosilifere – Valea Lionii, cu reptile fosile, punctul fosilifer de pe Dealul Şomleu cu
resturi de vertebrate fosile termofile;
• fenomene carstice – Izbucul intermitent de la Călugări, Peştera cu Apă din Valea Leşului,
Peştera Vântului, Peştera Meziad, Peştera Urşilor;
• arborete – parcurile dendrologice de la: Sâmbăta, Batăr, Cadea, Valea lui Mihai, Balc;
• arbori seculari – stejarii de la Băile 1 Mai, Meziad, arborii mamut din Oradea;
• plante ocrotite – tisa, ghimpele, bulbucii de munte, liliacul carpatin, laleaua pestriţă,
bujorul banatic, nufărul termal, ghinţura galbenă;
• 377 de specii de faună ocrotite – specii de acvile, cocoşul de munte, ulii şi şoimii, stârcul
alb, barza albă şi neagră, ciocănitoarele, corbul, râsul, cerbul carpatin, cerbul lopătar,
liliecii, aricii, bufniţa, ciuful, cucuveaua de noapte.
O caracteristicǎ specificǎ Bihorului o constituie apele termominerale de la Băile Felix,
Băile 1 Mai şi Tinca. Apele geotermale ale Pârâului Peţa din Baile 1 Mai adăpostesc la
temperaturi de 28-34 oC, douǎ specii relicte şi rare cu o mare valoare: nufărul termal-
Nymphaea lotus varieta thermalis- specie de plantǎ tropicalǎ din perioada terţiarǎ care a
supravieţuit într-o climǎ temperatǎ şi specia de melc- Melanopsis parreysi. De asemenea,
în Pârâul Peţa trǎieşte o subspecie de peşte endemic denumitǎ “Roşioara lui Racoviţǎ”-

67
Scardinius erythrophtalmus racovitze.
Specialiştii din cadrul A.P.M. Bihor au identificat şi propus pentru includere în Reţeaua
Ecologicǎ Europeanǎ „ Natura 2000” 8 Arii de Protecţie Specialǎ Avifaunisticǎ.

68
Ariile protejate din Judeţul Bihor conform Legii nr. 5/200 şi Hotărârii Guvernului nr. 2.151/2004
Sursa: Agenţia pentru Protecţia Mediului Bihor

69
 II.8. Managementul ariilor protejate
Din momentul în care se constituie prin Lege, o arie protejată trebuie să fie efectiv
administrată pentru a se menţine atât diversitatea biologică, cât şi starea de echilibru a naturii, în
general.
Administrarea (managementul) ariilor naturale protejate reprezintă ansamblul de măsuri
care se pun în aplicare pentru asigurarea regimului special de protecţie şi conservare, instituit
conform dispoziţiilor legale.
Acţiunile în favoarea menţinerii biodiversităţii şi sălbăticiei au un rol primordial în
ocrotirea naturii şi constituirea ariilor protejate. Aceasta înseamnă o cunoaştere aprofundată a
situaţiei iniţiale, din momentul constituirii zonei de protecţie şi apoi o urmărire sistematică
pentru a se putea sesiza diferenţele apărute ca urmare a intervenţiei antropice şi a se diagnostica
dacă acestea sunt benefice sau nu. Acţiunile în favoarea menţinerii biodiversităţii nu trebuie
făcute la întâmplare, pentru că se pot face greşeli cu efecte contrare şi ireversibile.
Managementul unei arii protejate se face pe baza unui plan care trebuie să cuprindă toate
elementele ce duc la punerea efectivă sub protecţie a obiectivelor luate în considerare, precum şi
la valorificarea lor conform scopului pentru care a fost făcută propunerea.
Conform Legii nr. 462/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă 236/2000, privind
regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatului natural, a faunei şi florei sălbatice, în
ţara noastră sunt acceptate următoarele categorii de arii protejate, definite în funcţie de
obiectivele de management:
• Rezervaţii ştiinţifice (naturale integrale)
• Rezervaţii naturale
• Parcuri naţionale
• Parcuri naturale (peisaje naturale protejate)
• Monumente ale naturii
• Rezervaţii ale biosferei
• Zone umede de importanţă internaţională
• Situri ale patrimoniului mondial natural
Pentru realizarea unui bun plan de management sunt necesare o etapă de teren şi una
de elaborare, care stau la baza organizării ariilor protejate.
Un aspect important al managementului ariilor protejate îl constituie dezvoltarea unui
program de monitorizare a componentelor cheie şi a unor parametri, ca:
• nivelul apei în lacuri
• numărul speciilor rare şi ameninţate
• abundenţa şi dominanţa straturilor vegetale (ierbaceu, subarbustiv, arbustiv,
arborescent şi arboricol)
• perioadele de sosire şi plecare ale animalelor migratoare etc.
În România, responsabilitatea pentru stabilirea modalităţilor de administrare a ariilor
naturale protejate şi a altor bunuri ale patrimoniului natural puse sub regim special de protecţie şi
conservare, declarate prin legi sau prin alte acte normative adoptate de Guvern, revine autorităţii
publice centrale pentru protecţia mediului, împreună cu Academia Română şi Comitetul Naţional
al Programului MAB; pentru ariile protejate declarate prin hotărâri ale administraţiilor locale,
responsabilitatea administrării revine autorităţii Administraţiei Publice Locale/Judeţene.

II.8.1. Cadrul organizatoric al ariei protejate

Odată ce sunt cunoscute obiectivele de protejat şi au fost precizate condiţiile de protecţie
sub aspectul relaţiilor cu factorii locali (autorităţi, proprietari, beneficiari economici), trebuie
stabilit cadrul organizatoric al ariei. Acesta variază în funcţie de scopul ocrotirii (cercetare,
vizitare, educaţie, recreere), de mărimea ariei, de natura obiectivului, de categoria de protecţie
care i se acordă şi, mai ales de pericolele care ameninţă obiectivul pentru a stabili măsurile de

70
protecţie ce trebuie luate. Pentru stabilirea cadrului organizatoric al ariei protejate, trebuie
analizate următoarele probleme:
• efectuarea studiului de teren;
• stabilirea schemei de personal;
• organizarea ariilor protejate;
• infrastructura ariilor protejate;
• acţiuni în favoarea menţinerii biodiversităţii şi a
sălbăticiei;
• normele de vizitare şi limitare a impactului asupra
mediului;
• gestionarea resurselor naturale din ariile protejate;
• valorificarea economică a ariei protejate;
• acţiunile de propagandă şi educaţie.

Studiul de teren. Pentru a lua contact cu realităţile terenului sunt necesare:

• parcurgerea principalelor trasee ce evidenţiază particularităţile ariei considerate;
• inventarierea şi studiul obiectivelor majore;
• stabilirea modului în care pot fi ocrotite şi valorificate pentru vizitare.
De asemenea, trebuie contactaţi factorii implicaţi în gestiunea actuală şi viitoare a
ariilor protejate: primării, prefecturi, proprietari de terenuri, organizaţii neguvernamentale.
Schema de personal. Fiecare parc are propria sa administraţie cu o schemă completă de
personal. Aceasta înseamnă conducere, cercetători, tehnicieni, personal administrativ, îngrijitori,
paznici, muncitori. Schema trebuie dimensionată după numărul prezumat al vizitatorilor. În
corpul ştiinţific trebuie să fie incluşi geologi, geografi, botanişti, zoologi, silvicultori, ecologi,
pedologi, speologi, eventual un istoric, un arheolog, un etnograf, în funcţie de specificul
parcului.
Infrastructura ariilor protejate. Foarte importantă pentru misiunea ce revine ariilor
protejate este crearea infrastructurii, deoarece prin ea se asigură cel mai bine protecţia şi totodată
realizarea educaţiei şi recreerii. Sunt de prevăzut clădiri, locuri de acomodare, de comerţ, de
circulaţie şi de rezolvat unele probleme speciale, cum ar fi apa, energia şi evacuarea deşeurilor.
Clădirile administraţiei. Clădirile construite în cadrul ariilor protejate nu trebuie să fie
numeroase, dar să fie multifuncţionale.
Acomodarea (posibilităţi de cazare şi hrană).
• hotelurile sunt rare în interiorul parcurilor, fiind prezente doar în cele foarte mari;
• motelurile sunt mult mai frecvente şi mai uşor de gospodărit;
• unităţile comerciale sunt necesare în marile parcuri pentru a asigura vizitatorilor
posibilităţi de aprovizionare alimentară şi cu alte obiecte de primă necesitate;
• ariile de picnic sunt locuri special desemnate pentru a se putea lua masa în aer liber;
• toaletele ecologice reprezintă soluţia pentru a nu se polua parcul.
Căile de comunicaţii sunt esenţiale pentru asigurarea fluxului de vizitatori; acestea sunt de
mai multe feluri: şosele de acces, drumurile din interiorul parcului, potecile, locurile de privelişte
(care sunt platforme cu balustrade dotate cu panouri pe care sunt explicate elementele ce se pot
observa), mijloace de transport pe cablu.
Dotările aferente infrastructurii ridică cele mai dificile probleme manageriale, mai ales
pentru ariile protejate situate în zone izolate. Dintre aceste dotări putem menţiona: asigurarea cu
energie, obţinută prin reţeaua naţională de electricitate sau prin construirea unor microcentrale
hidroelectrice; aprovizionarea cu apă, rezolvată prin captări din interiorul ariei; evacuarea apei
uzate, gospodărirea deşeurilor.

71
 Normele de vizitare şi de limitare a impactului asupra
naturii
Scopul principal al ariilor protejate este protecţia unor
elemente naturale ce riscă să se distrugă sau să dispară. Al doilea
scop este unul turistic şi educativ.
Un parc are menirea să atragă cât mai mulţi vizitatori cărora
să le transmită cunoştinţe, bucurii şi să-i educe în spiritul
respectului faţă de natură, fără a aduce prejuducii acesteia. Peste
tot în lume, există regulamente foarte severe de vizitare a unor
arii protejate, care cuprind trei tipuri de interdicţii:
• de a lua ceva din natură;
• de a aduce ceva în natură;
• de a desfăşura acţiuni ce ar putea dăuna naturii.

II.8.2. Gestionarea resurselor naturale din ariile protejate

Orice loc de pe Terra deţine un capital natural. El este cel care asigură mersul înainte al
societăţii prin resursele pe care le deţine şi fără de care nu se poate concepe viaţa şi cu atât mai
puţin civilizaţia.
Ariile protejate includ în perimetrul lor ecosisteme fragile, biocenoze vulnerabile în
raport cu modul de utilizare a terenurilor, astfel încât gama activităţilor umane cu impact negativ
asupra acestora este foarte vastă.
Acţiunea de ocrotire a naturii are drept scop salvgardarea componentelor naturale ale
Pământului, cel puţin în câteva spaţii neafectate de acţiunea antropică, şi cât mai mult din zestrea
sa biologică. Acest demers este stânjenit de unele forme de intervenţie antropică asupra
interrelaţiilor dintre componentele naturale ale peisajului ariilor protejate, precum: agricultura,
silvicultura, turismul, transporturile, industria.
Comportamentul ecologic se orientează spre a „ajuta” natura printr-o exploatare
raţională a anumitor componente, cu condiţia să se păstreze o dezvoltare cât mai armonioasă a
ecosistemelor.
Dacă este planificat şi administrat pentru a fi durabil, turismul poate fi o activitate
pozitivă, aducând beneficii atât ariilor protejate, cât şi comunităţilor locale. Turismul este
binevenit în perimetrul sau în proximitatea ariilor protejate, dacă respectă caracterul special al
ariei, astfel încât pagubele şi poluarea să fie minime. Activitatea ecoturistică în ariile protejate se
desfăşoară în concordanţă cu capacitatea de absorbţie a acestora; ea opune turismului de masă o
formă de turism organizat, presupunând îmbinarea activităţilor recreative şi de agrement cu cele
educative, de percepţie a mediului şi protecţie a resurselor naturale şi cultural-istorice.
Ecoturismul trebuie planificat şi manageriat ţinând cont de implicaţia socială şi de
obiectivele de protecţie pe care le implică. Practica demonstrează faptul că fiecare regiune
implicată în dezvoltarea unei activităţi ecoturistice îşi dezvoltă propriile principii, ghiduri de
bună practică şi proceduri de certificare, bazate pe experienţa internaţională în domeniu.

II.8.3. Acţiunile de propagandă şi educaţie sunt multiple, diversificate şi ele

interferează adesea cu cele educative.
Materialele de propagandă
• foile volante şi pliantele sunt cele mai simple, dar ele trebuie să fie atractive şi să ofere
un minimum de informaţii utile;
• broşurile sunt ceva mai ample, mai elaborate şi cuprind informaţii ştiinţifice sumare,
grupate uneori tematic privind: florile şi arborii din zonă, fenomenele fizico-geografice,
elementele etno-folclorice, istorico-arheologice, etc.;
• cărţile cuprind texte bogate, explicaţii ştiinţifice mai aprofundate, schiţe, tabele şi multe
ilustraţii;
• cărţile poştale ilustrate prezintă aspecte din zona protejată;

72
 • diapozitivele cu imagini din zonă sunt foarte căutate de turişti;
• casetele video şi CD-urile permit o expunere mai amplă şi o ilustrare bogată;
• obiectele artizanale sunt mult căutate, dar ele trebuie să fie legate strict de zona
respectivă.
Elementele educaţionale. Informaţiile legate de ariile protejate pot fi de mare diversitate,
de la simple date orientative, la adevărate lecţii de ştiinţele naturii. Esenţial este modul în
care acestea sunt furnizate vizitatorului şi ele sunt cu atât mai reuşite cu cât sunt mai
atractive, mai frumoase, mai spectaculoase, mai interesante şi mai originale.
Pentru optimizarea impactului educativ, sugerăm:
• Amenajarea centrelor de vizitare şi a punctelor de informare;
• Amplasarea de panouri educative şi informative în teren;
• Editarea de materiale educaţionale şi informative;
• Editarea unui buletin informativ periodic şi a unei reviste ştiinţifice;
• Organizarea de evenimente cum ar fi ziua ariei protejate;
• Întâlniri şi stabiliri de relaţii cu comunităţile locale, comunitatea ştiinţifică cu scop de
promovare a imaginii ariei protejate;
• Actiuni care dau posibilitatea publicului să participe la activităţile ariei protejate:
igienizare, plantaţii etc.;
• Promovarea imaginii ariei protejate prin participarea la manifestări naţionale şi
internaţionale, mass – media;
• Realizarea şi actualizarea unei pagini WEB a ariei protejate;
• Dezvoltarea unui program educativ în şcoli;
• Întâlniri de lucru cu administraţiile publice locale pentru informări reciproce
• Colaborări cu O.N.G. – uri, Salvamont, etc.

73
 Aplicaţie: EXCURSIE TEMATICĂ: REZERVAŢIA BĂILE 1 MAI

Excursia contribuie la dezvoltarea spiritului de observaţie al elevilor, la

lărgirea orizontului de cunoaştere şi formarea deprinderilor de activitate în
grup.
Recomandări metodice:
Excursia, care presupune o deplasare de cel puţin o zi în afara localităţii, are ca scop
recreerea, vizitarea şi informarea.
Obiectivele excursiei:
• stimularea dorinţei de cunoaştere şi a curiozităţii de a înţelege fenomene din mediul
înconjurător;
• dezvoltarea sentimentelor de ocrotire a mediului;
• dezvoltarea unor modele de “bune practici”, în relaţiile cu mediul;
• formarea şi dezvoltarea unor trăsături de caracter, prietenie, spirit de echipă,
iniţiativă, respect faţă de semeni.
Concomitent cu stabilirea traseului, se fixează conţinutul tematicii urmărite, scopul şi
modul de finalizare.
Planul unei excursii cuprinde trei etape:
• Organizarea excursiei:
- fixarea temei, itinerarul de parcurs, obiectivele,
documentaţia bibliografică, aplicaţiile practice, modul de
cazare, mijlocul de transport, costul;
- distribuirea responsabilităţilor, recomandări privind
echipamentul, stabilirea regulilor de comportament.
• Desfăşurarea excursiei pe itinerarul stabilit:
- elevii vor nota anumite informaţii, vor face observaţii, vor fotografia, materialul
urmând a fi prelucrat la şcoală, în cadrul orelor.
• Evaluarea: realizarea unui jurnal de impresii şi prezentarea în faţa părinţilor.
¾ Tema: Floarea de lotus - Nymphaea lotus varieta thermalis
Folosindu-se casetă video sau explicaţia se vor prezenta elementele de
specificitate ale Florii de lotus:
¾ Floarea de lotus este întâlnită în jud. Bihor - pârâul Peţea
(cu apă caldă) de langă Oradea şi în Lacul Felix.
¾ Preferă apa lipsită de curenţi cu temperatura minimă de
20 grade şi maximă de +40 grade C , adâncimea de cel
puţin 30 m şi un fund mâlos.
¾ Floarea este alb gălbuie şi uşor parfumată, măsoară circa
12-16 cm. în diametru; se poate observa deschisă numai
în timpul nopţii şi în prima parte a dimineţii, apoi se
închide; stă deasupra apei 4 -7 zile. Înfloreşte din iulie
până în septembrie uneori din aprilie până în septembrie;
¾ Planta este de origine tropicală.
¾ Pentru Romania este un relict terţiar.
¾ Ea există aici de aproximativ 300 000 de ani.
¾ Este monument al naturii şi este ocrotită prin lege.
Elevii sunt atenţionaţi asupra principalelor aspecte ce trebuie urmărite pe parcursul excursiei:
- ecosistemul acvatic, particularităţi;
- flora şi fauna ecosistemului; particularităţi, modalităţi de adaptare;
- stadiul intervenţiei antropice în ecosistem;
- importanţa ecosistemului observat din perspectiva păstrării biodiversităţii.

74
 III. IGIENA MEDIULUI

III.1. Poluarea. Surse de poluare. Clasificare. Tehnici de inventariere a

surselor de poluare

III.1.1. Poluarea
Poluarea este fenomenul prin care mediul este
contaminat cu materiale care daunează sănătăţii,
calităţii vieţii sau funcţionării naturale a ecosistemelor.
Poluarea mediului a apărut odată cu omul, dar s-a
dezvoltat şi s-a diversificat pe măsura evoluţiei
societăţii umane, ajungând astăzi o problemă globală.
Poluarea are un efect dramatic asupra resurselor
naturale. Ecosisteme precum pădurile, lacurile, insulele
de corali sau râurile aduc mari avantaje mediului
înconjurător. Acestea îmbunătăţesc apa şi calitatea
aerului, sunt un habitat pentru plante şi animale şi un furnizor de alimente şi medicamente.
Datorită relaţiilor complexe dintre diferitele tipuri de organisme şi ecosisteme,
contaminarea mediului poate avea efecte care sunt greu de prevăzut.

III.1.2. Surse de poluare. Clasificare.

Naturale: erupţiile vulcanice, furtunile de praf, incendiile naturale ale pădurilor,
gheizerele sau descompunerea unor substanţe organice.
• Erupţiile vulcanice generează produşi gazoşi, lichizi şi solizi, exercitând influenţe
negative asupra purităţii atmosferice.
• Cenuşile vulcanice, împreună cu vaporii de apă, praful vulcanic şi alte numeroase gaze,
sunt răspândite în atmosferă, unde formează nori groşi, care pot pluti până la mari
distanţe de locul de emitere. Aceste suspensii pot rămâne în atmosferă chiar la 1-2 ani.
• Furtunile de praf sunt un important factor în poluarea aerului. Terenurile afânate din
regiunile de stepă, în perioadele lipsite de precipitaţii, pierd partea aeriană a vegetaţiei şi
rămân expuse acţiunii de eroziune a vântului. Vânturile de durată ridică de pe sol o parte
din particulele care sunt reţinute în atmosferă perioade lungi de timp.
• Incendiile naturale sunt o importantă sursă de fum şi cenuşă, care se produc atunci când
umiditatea climatului scade natural sub pragul critic. Fenomenul este răspândit mai ales
în zona tropicală, deşi, în general, gradul de umiditate al pădurilor din această zonă nu
este de natură să favorizeze izbucnirea incendiului.
Antropice: activităţile industriale, activităţile agricole, transporturile, activităţile
casniceetc.
• Industria este, în prezent, principalul poluant la scară mondială. Procesele de producţie
industrială şi producerea energiei electrice sunt principalele surse ale poluării
atmosferice, dar la acestea se pot adăuga orice arderi din care rezultă substanţe poluante.
• Gazele industriale, gazele rezultate din arderi, provenite din încălzirea locuinţelor sau din
eşapamentul autovehiculelor, poluează atmosfera cu numeroase substanţe dăunătoare
sănătăţii.
• O importantă sursă industrială, în special de praf, o reprezintă industria materialelor de
construcţie, care are la bază prelucrarea unor roci naturale (silicaţi, argile, calcar,
magnezit, ghips etc.).
• Transporturile sunt o altă importantă sursă de poluare. Autovehiculele care funcţionează
cu motor cu combustie sunt un factor poluant important.

75
 • Dioxidul de carbon (CO2), cel mai important din ciclul carbonului, este inofensiv şi
aduce clorul pentru fotosinteză. CO2, sub formă de vapori de apă, absoarbe undele lungi
ale radiaţiei solare şi provoacă o reîncălzire a aerului, efectul de seră.
• Activităţile „casnice” sunt o sursă de poluare. Echilibrul natural al componentelor
mediului este ameninţat de activitatea omului. Activităţile umane produc o intensă
poluare zilnic. Gazele de eşapament emanate de milioane de maşini în întreaga lume,
împreună cu fumul şi gazele industriale, aduc în atmosferă diferiţi agenţi poluanţi. Apele
reziduale provenind din locuinţe, din industrie şi agricultură ajung de multe ori în apele
lacurilor şi ale râurilor. Aceste ape poluate conţin substanţe care favorizează dezvoltarea
bacteriilor, mari consumatoare de oxigen. În acest fel este pusă în pericol viaţa animalelor
şi plantelor. Apele reziduale conţin, de asemenea, produse industriale toxice, cum sunt
plumbul şi mercurul.
• Îngrăşămintele, folosite mult în agricultură, ajung în apele râurilor, purtate de apa de
ploaie..Aceste îngrăşăminte conţin nitraţi şi poluează apele subterane.

Efectele poluării sunt resimţite peste tot.

• Cantităţi foarte mari de dioxid de carbon lansat în atmosferă, cenuşa, praful şi gazele care
provin din arderea combustibililor poluează aerul.
• Reziduurile din uzine şi din centrele urbane, pesticidele şi îngrăşămintele folosite în
exces degradează solul.
• Apele uzate– menajere şi industriale-, petrolul revărsat în mări şi oceane au efect
dezastruos asupra apelor de la suprafaţă precum şi asupra apelor subterane.
Aerul, apa, solul sunt factorii de mediu cu influenţă deosebită asupra sănătăţii.

Clasificarea surselor de poluare

După formă: După origine: După mobilitate:

• Punctuale • Naturale • Staţionare
• Liniare • Artificiale • Mobile
• De suprafaţă
• De volum

SURSE DE POLUARE

După regimul de După tipul de activităţi:

funcţionare: • Industria chimică
• Continue • Arderea
• Intermitente combustibililor
• Instantanee • Agricultura
• Traficul

76
 III.1.3. Tehnici de inventariere a surselor de poluare

Identificarea şi caracterizarea surselor de poluare se poate realiza folosind patru tipuri de

surse informaţionale:
• Rapoarte şi studii de specialitate ale instituţiilor cu atribuţii în controlul şi gestiunea
mediului natural şi a activităţilor antropice cu impact asupra mediului (Agenţia de Protecţie a
Mediului, Apele Române – Sistemul de Gospodărire a Apelor, RA Romsilva SA, Autoritatea de
Sănătate Publică etc);
• Rapoarte, studii şi evidenţe ale administraţiei publice locale şi judeţene (Consiliul Judeţean,
Primării şi Consilii Locale), în acest scop fiind completat de către administraţia publică locală şi
un chestionar complex ce a vizat analiza calităţii mediului şi principalele surse de poluare
identificate de către aceste instituţii la nivelul administrativ teritorial;
• Consultarea publică a comunităţii, proces realizat prin organizarea unei întâlniri cu ONG-
urile de mediu, publicarea unor articole în presa scrisă şi expunerea prin afişaj a
problemelor/aspectelor identificate cu solicitarea completării sau eliminării unor
probleme/aspecte de mediu;
• Agenţi economici şi instituţii de cercetare/educare, prin solicitarea unor studii, rapoarte
specifice unei activităţi economice sau unui domeniu/areal bine definit.
Aplicaţie. Calitatea aerului
Una din marile probleme ale zilelor noastre este aceea de a şti cât de „curat” sau „poluat”
este aerul pe care îl respirăm.
Studiul calităţii aerului presupune:
1. Inventarierea surselor de poluare prin:
Identificarea surselor de emisie:
• autovehiculele poluează aerul cu: oxizi ai carbonului (CO, CO2), oxizi de azot (NO2),
suspensii negre (funingine), plumb;
• sursele industriale încarcă aerul cu poluanţi specifici profilului industriei respective;
• alte surse.
Determinarea cantităţii de poluanţi emanaţi în atmosferă:
• prin calcule;
• prin măsurători.
Stabilirea condiţiilor geografice în care sunt situate sursele;
Variabilitatea emisiilor în timp, pe sezoane;
Tipul de noxe emanate în atmosferă de sursele de poluare;
2. Determinarea ariei de repartiţie a poluanţilor
• indirect - prin calcul, în funcţie de concentraţia şi natura poluanţilor, de variaţia
parametrilor climatici;
• direct – prin observaţii pe teren asupra stării mediului (gradul de afectare a vegetaţiei, a
construcţiilor, disconfortul populaţiei, etc.).
Observaţie! Probele de aer se pot colecta în recipiente închise ermetic (pompe).

III.2. Surse de poluare şi repartiţia poluanţilor în orizontul local –

judeţul Bihor

Zone critice sub aspectul poluǎrii atmosferice

Zonele critice sub aspectul poluării atmosferice sunt situate în apropierea unor artere
rutiere intens circulate, intersecţii majore, halde de deşeuri industriale, depozite de deşeuri

77
menajere necontrolate, ferme de animale, producerea energiei termice, industria chimică şi
petrochimică, deşi acestea din urmă şi-au redus substanţial activităţile de producţie.
Surse majore de poluare a calitǎţii apelor de suprafaţǎ:
• apele uzate menajere, insuficient epurate provenite din centrele urbane (Aleşd, Beiuş,
Marghita, Ştei, Salonta, Tinca) şi deversate în emisari naturali (Crişul Repede, Crişul
Negru, Barcǎu, Canal Culişer) – prezintǎ depǎşiri ale limitei maxime admise la
indicatori ca CBO5, NH4, fosfor total, azot total, suspensii;
• apele uzate insuficient epurate provenite din industria alimentară (S.C. European Food
S.A. Ştei, C.I. Coca Cola Bihor S.A. Săcădat) evacuate în Crişul Negru, respectiv Valea
Chijic;
• apele uzate insuficient epurate provenite din industrie extractivă (Petrom S.A.–Z.O
Timişoara – Unitatea de producţie Suplacu de Barcău) evacuate în Barcǎu;
• apele uzate insuficient epurate provenite din zootehnie (S.A. Avicola S.A. Oradea –
punct de lucru Salonta) evacuate în Canalul Culişer.
Surse de poluare a solului:
• factori naturali (clima, forme de relief );
• factori antropici:
- tratamentele fitosanitare efectuate la culturile agricole (erbicide, fungicide,
insecticide);
- utilizarea îngrǎşǎmintelor chimice;
- poluare prin halde şi depozite de deşeuri menajere neconforme, halde şi depozite de
deşeuri industriale, iazuri de decantare (S.C. Centrale S.A. Oradea, S.C.
Termoelectrica S.A. Oradea), reziduuri petroliere, excavaţii la zi.

III.3. Poluarea aerului, apei, solului

III.3.1. Poluarea aerului
Poluarea aerului este prezenţa în atmosferă a unor substanţe străine de compoziţia
normală a aerului, care produc alterarea proprietăţilor acestuia, afectează flora şi fauna, dar şi
mediul de viaţă al omului.
Agenţi poluanţi:
a. Suspensii şi aerosoli:
• Particule lichide;
• Particule solide (pulberi).
b. Gaze şi vapori toxici:
• Poluanţi în stare gazoasă.

Scăderea concentraţiei
poluanţilor în aerul atmosferic este
efectul unor procese de diluare sau
sedimentare a acestora, precum şi a
unor fenomene chimice.

Factorii care influenţează poluarea aerului:

• emisiile de substanţe poluante (coşuri, guri de ventilaţie, etc.);
• meteorologici (temperatura, umiditatea, precipitaţii, curenţi de aer, radiaţiile solare);
• geografici (relieful, vegetaţia, oglinzile de apă);
• urbanistici.

78
 Determinarea gradului de poluare
Pentru determinarea gradului de poluare se vor stabili:
• metodele de determinare;
• organizarea reţelei de puncte pentru recoltarea probelor;
• calendarul (orarul) recoltării probelor.
Experimente:
1.Recoltarea probelor de aer şi analiza lor
Instrumente: tonometre (pipete de gaze), flacoane de sticlă (unul umplut cu apă legat
printr-un tub de cauciuc de unul gol), camere de cauciuc.
Proba de aer se poate recolta prin dislocuire de lichid, în care caz tonometrele sau unul
din vasele de sticlă se umplu complet cu apă. Tonometrele se ţin în poziţie verticală, iar prin
deschiderea robinetelor şi curgerea apei se aspiră un volum de aer egal cu capacitatea
cunoscută a insta-
laţiilor.
Recoltarea
probelor cu camere de
cauciuc se face prin
umplerea lor cu aer la
locul determinării, cu o
pară de cauciuc sau
pompă de bicicletă,
până la un anumit grad
de distensie a pereţilor
care indică volumul de aer recoltat.
2. Determinarea dioxidului de carbon din aer
Într-un vas înalt (cilindru) se introduce o soluţie de sodă caustică(NaOH) 10% sau apă
de var(Ca(OH)2) şi 2-3 picături de fenolftaleină. Se barbotează aerul poluat din camera de
cauciuc (strângând încet camera) în soluţie. Decolorarea soluţiei indică prezenţa dioxidului de
carbon.
3. Determinarea hidrogenului sulfurat (H2S) din aer
- Organoleptic, se poate identifica după mirosul caracteristic sufocant, înnecăcios;
- Cu hârtie de acetat de plumb. Benzile de hârtie de filtru îmbibate în acetat bazic de
plumb se usucă şi se păstrează în borcane închise. Pentru determinare se umectează cu apă
distilată şi se expun la locul determinării. În prezenţa H2S hârtia se colorează în cafeniu-negru,
intensitatea culorii fiind determinată de concentraţia H2S.
4. Determinarea amoniacului (NH3)
- Organoleptic, după mirosul înţepător;
- Cu hârtie indicatoare de pH. Hârtiile se umezesc cu apă distilată şi se pun la locul
determinării (gura vasului de recoltare). Un pH>7 indică prezenţa amoniacului.
5. Determinarea cantităţii de praf din atmosferă
Într-un recipient se pune apă distilată. Acesta se fixează pe un stâlp. Se observă şi se
notează sursa de poluare, natura poluanţilor, condiţiile geografice şi meteorologice, durata.
După expirarea timpului de colectare, recipientul se ia de pe stâlp, conţinutul se toarnă într-o
capsulă de porţelan spălată, uscată şi cântărită în prealabil. Se
încălzeşte capsula până la evaporarea completă a lichidului şi se
cântăreşte din nou. Cantitatea de praf colectat (G) se calculează după
formula: G=(b-a)/A g/cm2 în unitatea de timp, unde: A- suprafaţa
recipientului, a- masa capsulei goale, b- masa capsulei după evaporare.
Pentru a se putea preciza calitatea aerului analizat se compară
rezultatele cu cele standard.

79
 Menţiune! Norma maximă admisibilă pentru oraşe este de 17 g/m2/lună, sau 200
2
t/km /an.
6. Determinarea acidităţii apei de ploaie
Ploaia, înainte de a ajunge pe sol, traversează straturile inferioare ale atmosferei unde
întâlneşte o mare cantitate de poluanţi. Aceştia se dizolvă în picăturile de apă şi formează o
soluţie care se depune pe diferite obiecte şi pe sol. În aceste condiţii ploaia contribuie la
reducerea poluării aerului aducând poluanţii pe sol.
Analiza acidităţii ploii este un principal indice al gradului de poluare a atmosferei.
Colectarea apei de ploaie se face cu pluviometre sau cu o instalaţie simplă, ca cea din
figura alăturată.
Aciditatea apei de ploaie colectată se poate determina prin măsurarea pH-ului cu hârtie
indicatoare.
O aciditate mare a ploii indică o concentraţie ridicată a compuşilor acizi în aer proveniţi
atât de la o sursă locală, cât şi transportaţi de vânt de la o sursă mai îndepărtată.
Gazele rezultate din procesele
industriale şi din agricultură dereglează
echilibrul atmosferic, reţin razele infraroşii
şi le reflectă pe suprafaţa Pământului
producând efectul de seră. În consecinţă,
creşte temperatura medie globală.

III.3.2. Poluarea apei

Poluarea apei reprezintă modificarea proprietăţilor apei, ca urmare a activităţii umane.

Poluarea afectează toate formele apei în natură: apa atmosferică, apa scursă la suprafaţa solului,
apa mărilor şi oceanelor şi apa subterană.
Calitatea apei potabile în România este reglementatã prin STAS 1342-84, care specificã
proprietăţile de potabilitate a apei (fizic, chimic, bacteriologic) care să elimine riscurile
îmbolnăvirii populaţiei.
Prin ordinul MAPPM 756/1997 au fost stabilite, pentru apele de suprafaţă şi subterane,
pragurile de intervenţie, la niveluri care depăşesc concentraţiile maxime admise pentru o serie de
poluanţi. Întrucât principalele surse de poluare a apelor de suprafaţă sunt apele uzate rezultate în
diversele activităţi umane, au fost reglementate valorile limită admisibile pentru principalele
substanţe poluante din apele uzate, înainte de evacuarea acestora în colector.
Conform normelor în vigoare, apa poate avea următoarele categorii de calitate, dupã
principalele domenii de utilizare:
• Categoria I cuprinde apele utilizabile pentru alimentarea centralizatã cu apă potabilă,
alimentarea întreprinderilor din industria alimentară, alimentarea pentru anumite culturi
irigate, a amenajărilor piscicole salmonicole, a ştrandurilor.
• Categoria a II-a cuprinde ape ce pot alimenta amenajările piscicole, cu excepţia celor
salmonicole, unele procese tehnologice şi industriale sau se pot folosi în scopuri urbanistice
şi de agrement.
• Categoria a III-a cuprinde ape utilizabile în sistemele de irigaţii şi pentru alimentarea
industriilor în scopuri tehnologice.
• Categoria a IV-a cuprinde ape degradate, poluate, improprii consumului sau prelucării pentru
potabilizare.
Poluanţii apei sunt produsele de orice natură care conţin substanţe în stare solidă, lichidă sau
gazoasă, în condiţii şi concentraţii ce pot schimba caracteristicile apei, făcând-o dăunătoare
sănătăţii.

80
 Poluanţii apei

După provenienţă: După natura lor: După persistenţă:

• surse naturale • fizică • biodegradabili
• surse • chimică • nebiodegradabili
artificiale • biologică • termici

Experimente: Determinarea poluării apei

Recoltarea probelor de apă se face în butelii de sticlă incoloră foarte bine spălate. Înainte
de recoltare butelia se clăteşte de 2-3 ori cu apa din care urmează a se recolta proba.
La izvoare se recoltează din punctul de curgere liberă, evitând tulburarea. Din lacuri şi
râuri se recoltează de sub oglinda apei. Butelia se umple lăsând un spaţiu de 2-5 cm până la dop.
Se notează data, locul, aspectul apei (incoloră, opalescentă, tulbure sau colorată).

1. Determinarea calităţii apei pe baza însuşirilor organoleptice

Turbiditatea se datoreşte prezenţei în apă a particulelor solide în suspensie.
Se recoltează un litru de apă şi se filtreză prin hârtie de filtru în prealabil uscată şi
cântărită. Filtrul încărcat cu aluviuni se usucă la 1050C, se cântăreşte din nou şi, prin diferenţa
de greutate, se determină cantitatea de aluviuni în g/l.
Culoarea poate da indicaţii asupra calităţii apei în funcţie de ionii prezenţi în ea.
Culoarea apei potabile se determină prin compararea vizuală a probei de apă cu o scară
colorimetrică platin-cobalt sau bicromat-cobalt. Rezultatul se exprimă în grade de culoare.
Culoarea se mai poate aprecia şi prin comparare cu soluţii etalon sau lame de sticlă colorată.
Mirosul apei poate proveni din poluarea ei cu diferite substanţe organice în
descompunere, ape reziduale.
Se introduce într-un balon de sticlă 150-200 ml apă de analizat şi se acoperă cu dopul
de sticlă. Se aduce la temperatura de determinare, 15-200C, se agită balonul şi se inspiră aerul
din balon. Mirosul se identifică prin comparare cu un miros cunoscut (aromat, de baltă, de
mucegai, de peşte, de hidrogen sulfurat, nedefinit, etc.).
Înregistrarea datelor se realizează prin completarea unei fişe de lucru care să cuprindă:
provenienţa probei, data recoltării, ora, condiţii meteorologice, însuşirea, intensitatea,
compoziţia probei, concluzii.

2. Duritatea apei
Duritatea apei este cauzată de ionii de calciu şi magneziu care ajung în apă în urma
diferitelor reacţii cu acid carbonic şi cu diferiţi agenţi biochimici din sol.
• duritatea temporară, este dată de bicarbonaţii de calciu şi magneziu (precipită la cald);
• duritatea permanentă, dată de celelalte săruri solubile de calciu şi magneziu (rămân
dizolvate şi în apa caldă). Suma celor două se numeşte duritatea totală.
Duritatea apei se exprimă în grade germane. Un grad german are apa din care 1litru
conţine o cantitate de săruri de calciu şi magneziu echivalentă cu 10 mg CaO (adică
0,179mmol/l), (1mg MgO=1,4 mg CaO).

Tipul apelor Foarte moi Moi Mijlocii Relativ Dure Foarte

dure dure
Grade de duritate 0-4 5-8 9-12 13-18 19-30 >30

81
 Se pun în eprubete diferite câte 5 ml apă: a) de ploaie, b) de la robinet (fântână),
c) dintr-un lac (sau baltă), d) din mare (sau apă minerală). Se încălzesc pe rând
eprubetele până la evaporarea totală a apei. Se notează observaţiile:
-nu au rămas depuneri în eprubete, sau
-cea mai mare depunere a rămas în eprubeta……… .
Apa foarte moale este apa de ploaie sau apele izvoarelor din locuri cu precipitaţii
abundente şi cu roci puţin solubile. Apele naturale din locuri mai secetoase şi unde apele se
infiltrează prin straturi calcaroase au duritate mai mare, conţinând multe săruri dizolvate.

3. Determinarea unor substanţe poluante existente în apă

Se iau circa 250 ml apă de analizat şi se încălzesc până volumul scade cam la 1/3 din
volumul iniţial. Se pun câte 5 ml din apa respectivă în 4 eprubete şi se adaugă reactivii astfel:
• permanganat de potasiu, KMnO, şi o picătură de
acid sulfuric, H2SO4, ermanganatul violet se decolorează
datorită oxidării substanţelor organice;
• 3-4 picături dintr-o soluţie de clorură de bariu,
BaCl2, (sulfaţii solubili cu o soluţie de clorură de bariu
formează un precipitat alb,sulfatul de bariu);
• 2-3 picături soluţie de azotat de argint, AgNO3,
(clorurile solubile formează cu azotatul de argint
precipitatul alb clorura de argint, AgC)l;
• soluţie de acid oxalic (ionii de calciu dau cu acidul oxalic un precipitat alb, oxalatul de
calciu).

Observaţiile şi concluziile se înregistrează într-un tabel:

Experiment Observaţii Concluzii

Poluarea exagerată a mediului agricol cu îngrăşăminte chimice, utilizarea unor produse în

viaţa de toate zilele, folosirea diferitelor produse petroliere, dezvoltarea industriei duc la
poluarea apei cu substanţe precum:
• Azotatul şi azotitul. Ionii de azotat şi de azotit, care se formează prin reducerea
bacterială a azotatului, intră în apele de suprafaţă şi subterane din îngrăşăminte chimice, urină,
fecale sau alte substanţe organice. Efectul toxic al azotaţilor şi azotiţilor este foarte periculos.
Methemoglobemia provocată de azotaţi şi azotiţi poate să ducă şi la moarte, deoarece
hemoglobina nu mai poate transporta oxigenul în organism.
• Amoniacul şi ionul de amoniu se formează în apele subterane în urma activităţii
microorganismelor. În apele de suprafaţă ajung cantităţi mari de amoniac din apele menajere şi
industriale. Amoniacul şi ionul de amoniu au efect nociv asupra florei şi faunei.
• Clorul. Sub formă de ion clorură, Cl-, (ex. în sare de bucătărie) şi în formă de
component al unor mase plastice (ex. policlorura de vinil), clorul apare destul de des în mediul
înconjurător. Unele combinaţii ale clorului (hypoclorit, clorura de var) sunt dezinfectanţi folosiţi
în viaţa de toate zilele şi la sterilizarea apei potabile, a apei de ştrand şi a apelor industriale.
Excesul de clor din apa sterilizată se poate îndepărta cu cărbune activ, care absoarbe atât clorul
cât şi unele substanţe organice nedorite din apă.
• Cuprul. În apa potabilă se află sub 1 mg/l. Cuprul este prezent şi în apele minerale, în
apele reziduale provenite din industrie în urma proceselor de galvanizare şi degradarea obiectelor
de alamă şi aramă. Cantitatea mai mare de cupru colorează apa şi îi dă un gust şi miros neplăcut.

Ştiaţi că... În organismul uman cuprul se depozitează în păr, ficat, rinichi şi inimă?

82
 • Plumbul. Apa potabilă se poluează cu plumb din conducte de apă. Mai nou conductele
se confecţionează din mase plastice. Plumbul poate fi găsit şi în apele naturale şi cele reziduale.
Plumbul poate provoca tulburări hematologice, anemie, tulburări nervoase, uneori tulburări
congenitale.
• Uleiul. În urma folosirii pe scară largă a diferitelor produse petroliere, uleiurile
minerale ajung des în apele naturale. Fiind insolubile şi mai uşoare decât apa, petele de ulei se
extind şi plutesc pe suprafaţa apei, izolează apa de aer şi împiedică dizolvarea oxigenului în apă.
Scăderea concentraţiei oxigenului în apă afectează viaţa animalelor acvatice. Îndepărtarea
uleiului din apă se face prin lichidarea sursei de poluare, sisteme de închidere, plutitoare, care
înconjoară petele de ulei, folosirea materialelor absorbante (substanţe hidrofobe şi oleofile care
absorb petele de ulei).

III.3.3. Poluarea solului

Poluarea solului este orice modificare nedorită a caracteristicilor fizice, chimice sau
biologice cu implicaţii directe asupra vegetaţiei, animalelor sau asupra stării de sănătate a
omului.
Solul poate fi poluat:
• direct
- deversări de deşeuri pe terenuri
urbane sau rurale;
- îngrăşăminte şi pesticide aruncate pe
terenurile agricole.
• indirect
- depunerea agenţilor poluanţi ejectaţi
iniţial în atmosferă;
- apa ploilor contaminate cu agenţi
poluanţi;
- transportul agenţilor poluanţi de vânt
de pe un loc pe altul;
- infiltrarea prin sol a apelor contaminate.
În cazul poluării prin agenţi poluanţi din atmosferă, solurile cele mai contaminate se află
în preajma surselor de poluare. Poluarea solului depinde şi de regimul ploilor. Acestea spală
atmosfera de agenţii poluanţi şi îi depun pe sol, dar în acelaşi timp spală şi solul. Ploile
favorizează şi contaminarea în adâncime a solului.
Poluarea solului depinde şi de vegetaţia care îl acoperă, precum şi de natura însăşi a
solului.
Principalii poluanţi ai solului sunt:
• reziduurile solide: pesticide şi îngrăşăminte chimice, deşeuri şi reziduuri menajere, gunoaie
orăşeneşti, pulberi rezultate din gazele de eşapament ale autovehiculelor, pulberi, cenuşi şi
zguri rezultate de la termocentrale şi procesele industriale,etc.;
• reziduurile lichide: ape reziduale din procesele industriale, rafinării, mine, precipitaţii
naturale care au dizolvat acizi, etc.;
• reziduuri gazoase: gaze rezultate din activitatea industriei miniere, gaze naturale scurse din
conducte îngropate, produse petroliere gazoase, etc.

83
 Experimente: Determinarea poluării solului
• Recoltarea probelor de sol se face cu ajutorul unui hârleţ sau al unei sonde.
Se măsoară straturile de sol şi se iau probele de la diferite adâncimi, se pun în pungi de
plastic sau cutii de carton. Se notează data, locul, condiţiile geografice şi climaterice, natura
solului, sursa de poluare.
1. Determinarea pH-ului solului. pH-ul se determină cu hârtia indicatoare.
Se cântăresc 10 g de sol uscat şi mojarat. Se introduc într-un pahar Berzelius, se adaugă
50 cm3 soluţie de clorură de potasiu 0,1N şi se agită 15 minute. Se filtrează printr-o hârtie de
filtru aruncând primii 10-15 cm3 de filtrat. Se ia o bucăţică de hârtie indicatoare, se pune pe o
plăcuţă albă de porţelan, şi cu o baghetă sau pipetă se picură pe ea 2-3 picături de filtrat. Se
compară culoarea apărută cu etaloanele de culoare de pe cutia hârtiei indicatoare.
Rezultatele se trec în tabel.

Nr. probei Provenienţa probei pH-ul Reacţia solului

2. Examenul parazitologic al solului.

Examenul parazitologic al solului urmăreşte evidenţierea prezenţei în sol a ouălor şi
larvelor de paraziţi.
Determinarea prezenţei larvelor de paraziţi în sol.
Se foloseşte metoda Baermann, utilizând o pâlnie de sticlă a cărei parte inferioară se
continuă cu un tub de cauciuc închis inferior cu o clemă. Se iau 25-30 g de sol, se pun într-o
pungă de tifon, care este introdusă în pâlnie. În pâlnie se pune apă călduţă(370 C) şi se lasă în
repaus 1-3 ore pentru migrarea larvelor din sol în lichid, apoi prin cădere ajung în tubul de
cauciuc. Se deschide clema şi se ia pe o sticlă de ceas sau pe o lamă o cantitate mică de lichid
din tub şi se examinează cu lupa sau la microscop.

III.4. Poluarea în orizontul local

Studiu de caz: Poluarea aerului în judeţul Bihor

Poluanţii emişi în atmosferă sunt supuşi fenomenului de
autopurificare: diluare, transformare chimică.
Primăvara şi toamna predomină starea neutră a stratificării
aerului, iarna este caracteristică stratificarea stabilă, iar vara cea
instabilă (în momentele de stabilitate mişcările verticale sunt frânate,
difuzia pe verticală a poluanţilor fiind redusă, rezultă o intensă poluare
a atmosferei).
Surse de poluare:
• naturale (granule de polen, sporii-aerosoli), agenţii alergizanţi;
• artificiale (activităţi antropice-urbanizare şi industrializare).
Principalele industrii poluatoare:
• energetică: Centrale termice CET I – principalii poluanţi-pulberi în suspensie (cenuşa
zburătoare, cărbune nears, zgura), radicali aromatici;
• chimică: Societăţile Cemtrade, Sinteza, Pigmenţi, Chimprod-principalii poluanţi-pulberi
în suspensie, metale grele, hidrocarburi;
• lemnului: existenţa mai multor fabrici de mobilă-principali poluanţi-rumeguş, vapori de
apă;
• alimentară: fabrici de zahăr, ulei-principali poluanţi-vapori de apă, CO2;

84
 • materiale de construcţii: Întreprinderea de Prefabricate, Fabrica de Cărămidă, Staţiile de
betoane-principalii poluanţi-pulberi în suspensie;
• utilizarea autovehiculelor-traficul auto-principalii poluanţi-CO, hidrocarburi, aldehide,
SO2;
¾ poluare radioactivă - nu depăşeşte fondul natural;
¾ halda de deşeuri menajere şi industriale - principalii poluanţi: metan, CO2, acid
sulfhidric, compuşi organici volatili.
Efectele poluării:
• poluarea cu aerosoli şi gaze influenţează numărul nucleelor de condensare conducând la
creşterea frecvenţei ploilor în regiunile urbane, iar modificarea concentraţiei de aeroioni
conduce la schimbarea electricităţii atmosferice, rezultând furtuni asociate cu grindina;
• prin reducerea vizibilităţii în centrele populate este afectată calitatea transportului urban,
îndeosebi dimineaţa şi seara; de asemenea apare fenomenul de briză urbană, care conduce
la aglomerarea aerului poluat în partea centrală a oraşului;
• ploile acide sunt tot mai frecvente; viteza de conversie a SO2 în H2SO4 fiind crescută,
apare tot mai frecvent fenomenul ceţurilor acide prin acumularea poluanţilor SO2, (acest
fenomen conduce la dublarea vitezei de coroziune şi îmbătrânire a materialelor);
• temperaturi ridicate cauzate de concentraţii sporite ale gazelor de seră (CO2, CH4, freoni
şi vapori de apă), precum smogul fotochimic, manifestat prin reducerea vizibilităţii,
iritarea căilor respiratorii, reducerea vitezei de fotosinteză, uzarea cauciucurilor (fenomen
caracteristic atmosferei poluate cu hidrocarburi);
• traficul auto, specific marilor aglomeraţii urbane, conduce pe lângă poluarea atmosferică
şi la cea fonică.

Studiu de caz: Poluarea apelor în Oradea

Resursele de apă ale municipului sunt constituite din ape curgătoare de suprafaţă (cursuri
cadastrate: râul Crişul Repede, pârâul Peţea, pârâul Adona, pârâul Pasteur-Paris) şi ape
subterane. Principala resursă de apă o constituie râul Crişul Repede.

Surse de poluare a apei

Permanente naturale Permanente artificiale
roci solubile ape uzate (reziduale)
eroziunea solului ape uzate menajere
vegetaţia acvatică ape uzate industriale
vegetaţia de pe maluri ape uzate agrozootehnice

Calitatea globală a apelor de suprafaţă

Din analizele fizico-chimice, rezultă că:
• Râul Crişul Repede: - Indicatorii regimului de oxigen şi ai gradului de mineralizare se
încadrează în categoria I de calitate (conform STAS 4706/1998). Indicatorii toxici şi specifici se
încadrează în categoria a II-a de calitate, datorită fenolilor proveniţi din fondul natural. Categoria
generală a râului s-a stabilit, având în vedere specificul zonei, indicatorii caracteristici şi
impactul surselor de ape uzate existente ca fiind categoria I de calitate.
• Pârâul Peţea: - Secţiunea aval Oradea pe pârâul Peţea se situează în afara categoriilor de
calitate–degradat, determinant fiind indicatorul fosforic anorganic; această stare de fapt se
datorează surselor de poluare difuze.

85
 Analize biologice, au reliefat următoarele:
• Râul Crişul Repede: - În secţiunea amonte Oradea, din analiza saprobiologică, rezultă un
grad de curăţenie mediu anual de 77 %, valoare ce încadrează râul în limitele zonei ß –
mezosaprode, arătând calitatea bună a apei, în amonte de alimentarea cu apă potabilă a
municipiului Oradea. Din analizele biologice, rezultă că secţiunea Cheresig (frontieră) se
încadrează în limitele zonei ß – mezosaprobă cu un grad de curăţenie, având valoare medie
anuală de 75 %.
• Pârâul Peţea: - Conform analizelor biologice, la nivelul secţiunii aval Oradea, rezultă un
grad de curăţenie, având valoare medie anuală de 52 % ce încadrează secţiunea în zona ß – œ –
mezosaprobă. Calitatea slabă, din punct de vedere biologic a pârâului Peţea, aval Oradea, se
datorează evacuărilor de ape uzate provenite din canalizările menajere ale municipiului
R.A. Apaterm Oradea: Reţeaua de canalizare menajeră are o lungime de 360 km, iar cea
pluvială de 320 km. Epurarea apelor uzate orăşeneşti şi industriale se realizează într-o staţie de
epurare mecano-biologică dimensionată pentru un debit de 2200 l/s.
Datorită sistemului învechit de canalizare, colmatării reţelelor de canalizare din cauza
poluării industriale, precum şi datorită unor racorduri inverse şi ale unor scurgeri provenite de la
consumatorii casnici în reţeaua de canalizare pluvială, punctele de evacuare a canalelor pluviale
direct în râu (în cazul sistemului divizor de canalizare) pot constitui surse de poluare a apei de
suprafaţă.
Studiu de caz: Poluarea solului în Oradea
Vatra oraşului Oradea este dispusă pe o terasă de luncă, alcătuită dintr-un orizont argilos
sau nisip, cu o grosime medie de 3-5 m. în zona pârâului Peţea. Orizontul de suprafaţă este
alcătuit din nisipuri afânate. S-au identificat următoarele surse de poluare:
• poluare prin lucrări de excavare la zi: Cariera de Argilă, Episcopia Bihor;
• poluare prin acoperirea solului cu deşeuri, halde, iazuri de decantare, depozite de gunoaie:
depozitele de cenuşă de la CET 1; haldele de şlam de la Sinteza, Alor, depozitul de gunoi
al oraşului;
• poluarea cu deşeuri şi reziduuri organice (majoritatea platformelor industriale): reziduuri
organice lângă Avicola (5,6 ha);
• poluarea cu substanţe purtate de aer: prafurile de pe haldele de şlam de la Sinteza şi Alor,
praful din fumul de la CET 1, praf de ciment de la platforme de prefabricate;
• poluarea cu deşeuri de la industria alimentară şi uşoară: Fabrica de Ulei;
• degradarea prin eroziune şi alunecare;
• alunecări de teren: alunecări active pe versantul sudic al Dealurilor Oradiei, între străzile
Piatra Craiului şi Făcliei; alunecări active pe dealurile din cartierul Podgoria;
• eroziuni: zonele cu meandre ale Crişului Repede prezintă eroziuni de mal. Terenuri dificile
ca fundament: partea superioară a dealurilor şi zona de interfluviu fac parte din categoria
pământurilor loessoide;
• poluare prin exces de apă: zona Cimitirului Municipal; Uzina de Apă nr. 1, nr. 5; zona
situată la vest de Staţiunea de Cercetări Agricole.

86
 III.5.Poluarea fonică şi biologică

III.5.1.Poluarea fonică (sonoră)

Poluarea sonoră reprezintă expunerea oamenilor la sunete ale căror intensităţi sunt
stresante sau care afectează sistemul auditiv.
Cea mai mare parte din poluarea fonică provine de la automobile, trenuri şi avioane.
Unitatea de măsură a zgomotului este decibelul. Pentru un habitat (clasă, locuinţă)
zgomotul poate ajunge până la 30 decibeli. Peste acest prag zgomotul devine supărător. Efectul
negativ al zgomotului este determinat de intensitatea şi durata lui.
Aprofundare: Tipuri de zgomote, intensitatea şi efectele fiziologice ale acestora.

Intensitatea Fenomenul Influenţe fiziologice

sunetului
10-15 dB Foşnetul frunzelor Linişte plăcută
20 dB Şoptitul Încă se poate învăţa şi dormi
35-40 dB Radio, TV încet
50-55dB Discuţii cu intensitate medie Dacă persistă provoacă
60-70 dB Vorbit cu voce tare irascibilitate, neatenţie,
75-80 dB Zgomotul străzii aglomerate nervozitate, insomnie
90 dB Motocicletă, zgomotul străzii cu
maşini, orchestră mare Efecte îndelungate provoacă
100 dB Orchestră rock, ciocan pneumatic leziunea nervului acustic
cutremur îndepărtat
120-130 dB Tunet, avion (supersonic) Provoacă durere
140-150 dB Explozie (la 10 m) Provoacă surzenie, moarte
Avion supersonic

De reţinut!
• Denumirea unităţii de măsură a intensităţii sunetului (decibelul) provine de la numele
inventatorului american Graham Bell (1847-1922).
• Graham Bell a mai inventat şi telefonul şi aparatul acustic.
• Urechea umană percepe sunetele cu vibraţii între 20-20000 Hz.

87
 III.5.2 Poluarea biologică
Poluarea biologică este determinată de prezenţa, în exces, a microorganismelor în
habitat: bacterii, ciuperci (mucegaiuri), alge, sporii acestora, paraziţi etc.
Factorii care determină poluarea biologică sunt:
• aglomeraţia din încăperi;
• umiditatea excesivă;
• temperatura ridicată;
• lipsa curăţeniei;
• articole din fibre sintetice greu de curăţat;
• aerisirea deficitară;
• animale de casă etc.
În locuinţele sau clasele aglomerate, în condiţii de igienă necorespunzătoare, oamenii se
îmbolnăvesc mult mai des de tuberculoză, infecţii enterice, viroze. În astfel de condiţii pot
apărea infecţii cu păduchi şi scabie. Aceste infecţii se răspândesc prin metode indirecte sau prin
intermediul obiectelor folosite, prin apă.
Unele substanţe poluante din aer provoacă “alergie”, o reacţie anormală a sistemului
imun la o substanţă care în mod obişnuit nu este agresivă.
Un alergen este polenul care provoacă iritaţii ale nasului, ochilor şi bronhiilor.
Alergiile apar cel mai adesea primăvara, când polenul este împrăştiat de vânt la distanţe de zeci
de kilometri.

Planta/ 2 3 4 5 6 7 8 9 10
luna
Alun x x x x x x
Arin x x x x x x
Ienupăr, x x x x x x
tisa
Ulm x x x x
Arţar x x x x x
Carpen x x x x x x
Mes- x x x x x x
teacăn
Frasin x x x x x x
Platan x x x x x x
Stejar x x x x x
Nuc x x x x x
Graminee x x x x x x x x x x x x x
Cereale x x x x x x
Tei x x x x x x
Măceş x x x x x
Pătlagină x x x x x x x x x x x
Urzică x x x x x x x x x x x
Cânepă x x x x x x x x x
Lobodă, x x x x x x x x x x x
ştir
Pelin x x x x x x x x x
Ambrosie x x x x x x x x x x x
Calendarul polenului

88
 Experiment: Determinarea grăuncioarelor de polen din aer
Pentru colectarea polenului se foloseşte o lamă de sticlă, cutii Petri sau o capsulă, unse
cu glicerină. Acestea se expun în aer liber timp de cel puţin 24 de ore, se spală cu apă distilată
(cu ajutorul unei pipete), conţinutul este introdus într-o eprubetă şi se acetilează după metoda
Erdtman. Lamelele vor fi examinate la microscop, iar determinarea se face cu ajutorul atlaselor
speciale, sau a lamelelor etalon.
Efectuându-se periodic astfel de observaţii, se va putea identifica perioada când polenul
prezintă cele mai mari concentraţii în aer, numărul mediu de granule de polen pe m3 de aer şi
care sunt speciile a căror participare este mai mare.
Ştiaţi că... Se poate determina existenţa în aer şi a altor poluanţi, prin metode
organoleptice? Exemple:
• Prin miros (emanaţii din gură, transpiraţie, gaze provenite de la diferite
activităţi);
• Cu ajutorul văzului:
- macroscopic (pete de mucegai, alge, praful, etc.);
- microscopic (micelii şi spori de mucegai, praful).

III.6. Poluarea radioactivă

Prin poluare radioactivă se înţelege prezenţa nedorită sau accidentală a
materialelor radioactive în interiorul sau la suprafaţa unor factori de mediu (apă, aer, alimente)
sau în organisme vii.
Speciile de atomi sunt diferenţiate după numărul atomic şi numărul de masă. Astfel
caracterizaţi, atomii se numesc nuclizi. De exemplu, Carbonul-12 este un nuclid cu 6 protoni şi 6
neutroni. Nuclizii unui element care au numere diferite de neutroni se numesc izotopi. Nuclizii
pot fi stabili sau instabili. Din cei cca. 1.700 nuclizi cunoscuţi, aproximativ 280 sunt stabili,
restul se transformă în mod spontan in nuclizii altui element, iar în timpul transformării emit
radiaţii. Această proprietate se numeşte radioactivitate, transformarea se numeşte dezintegrare,
iar nuclidul spunem că este un radionuclid.
Radiaţiile sunt detectate şi măsurate de:
• filmele fotografice;
• substanţele termoluminiscente;
• contorii Geiger.
Doza absorbită se măsoară în gray (Gy) şi reprezintă energia de radiaţie cedată substanţei
prin care trece (de ex. ţesutul).
Timp de decenii, radiaţiile ionizate au constituit doar o curiozitate de laborator.
Descoperirea radioactivităţii artificiale şi apoi ceea a fisiunii uraniului, în deceniul al patrulea
al sec. XX, au dat un puternic imbold cercetărilor de fizică nucleară. Creşterea necontenită a
numărului de reactori nucleari şi a puterii acestora necesită aplicarea unor măsuri de securitate
pentru a evita eventualele accidente şi consecinţele lor.

Sursele de radioactivitate:
a. surse artificiale:
• accidentele şi deşeurile de la reactoarele nucleare;
• experienţele accidentale cu arme nucleare;
• tratamente medicale ce utilizează radiaţii;
• diferite activităţi profesionale.
b. surse naturale:
• radiaţia cosmică;
• radiaţia din scoarţa pământului.

89
 Acţiunea fiziologică a radiaţiilor
În general efectele vătămătoare ale radiaţiilor se împart în:
- efecte somatice, care dau aşa-numita boală de iradiere, ce se manifestă prin următoarele:
• sindroame imediate: convulsii, lipsa de coordonare, greaţă, vomitări, diaree;
• efecte somatice cronice: depresii hematopoetice, sterilitate, tulburarea vederii,
căderea părului, cancer epitelial şi pulmonar.
- efecte genetice: mutaţii genetice:
• întârzierea mintală, pete ale pielii;
• la plante, prin iradiere în doze relativ mici, s-au obţinut creşterea calităţii şi
productivităţii; depăşirea acestor doze însă produce leziuni biochimice ireversibile.

90
În România există un Program naţional de supraveghere a radioactivităţii mediului, care are
două componente:
• supraveghere şi controlul de rutină în jurul unui obiectiv nuclear;
• supravegherea radioactivităţii mediului la nivelul întregului teritoriu.
Măsurătorile realizate în zona Cernavodă au constatat că valorile estimate se înscriu în
limitele de reglementare şi în limitele practicilor internaţionale de exploatare.
Programele speciale derulate în zonele de minerit uranifer din Ardeal reflectă faptul că
exploatările miniere uranifere cresc radioactivitatea naturală a mediului în zona minelor şi a
haldelor de steril, dar nu au influenţă radiologică semnificativă pentru zone situate dincolo de
proximitatea exploatărilor.
De reţinut! Haldele cu un conţinut radioactiv ridicat trebuie marcate şi izolate în vederea
protecţiei populaţiei.
Ştiaţi că... cele mai mari explozii radioactive au fost la:
- 16 iulie 1945, statul New Mexico deşertul Alamogordo;
- 6 august 1945, Japonia –Hiroshima;
- 9 august 1945, Japonia-Nagasaki;
- 22 ianuarie 1954, atolul Bikini;
- 26 aprilie 1986, Cernobîl.
™ Cernobîlul, rămâne în continuare o primejdie uriaşă pentru Europa. Sarcofagul de
protecţie este nesigur, fisurile cauzate de iradiaţii şi intemperii eliberând în atmosferă
particule radioactive. Elementele radioactive pătrund în sol şi contaminează apele
freatice.

Studiu de caz:
Organizaţi o întâlnire cu reprezentanţii Agenţiei de Protecţia Mediului.
Interesaţi-vă despre situaţia poluării radioactive din judeţul Bihor:
• Unde au funcţionat mine uranifere?
• De când şi- au încetat activitatea?
• Care este situaţia haldelor sterile?
• Care sunt consecinţele asupra populaţiei?
• Soluţii pentru diminuarea gradului de poluare radioactivă a zonei.

Ştiaţi că...
• Minereul radioactiv din Apuseni a contribuit la bomba atomică sovietică?
• La mina din Băiţa lucrau în anii '50 peste 20.000 de mineri şi aproximativ 10.000
de soldaţi pentru extracţia zăcământului de uraniu ?
• Geologii consideră că reactorul de la Cernavodă ar putea funcţiona 300 de ani cu
uraniul exploatat de sovietici de la Băiţa ?
• Sovieticii au dus de la mina "Avram Iancu" din Băiţa peste 300.000 tone de minereu
de uraniu ?
• De-a lungul celor 48 de ani de exploatare, în Munţii Apuseni au fost forate peste 400
km de galerii miniere ?

91
 IV. PROTECŢIA MEDIULUI

IV. 1. Conceptul de “protecţia mediului”

Protecţia mediului reprezintă totalitatea acţiunilor întreprinse pentru păstrarea

echilibrului ecologic, menţinerea şi ameliorarea factorilor naturali, dezvoltarea valorilor
naturale, asigurarea condiţiilor de viaţă şi un comportament responsabil faţă de mediu.
A proteja natura însemnaă:
• A cunoaşte şi a respecta legile ei de existenţă şi evoluţie !
• A nu deranja armonia componentelor ei !
• A admira frumuseţea tuturor peisajelor naturale!
• A nu polua aerul, apele şi solurile!
• A iubi sincer şi a ajuta să supravieţuiască toate fiinţele vii!
• A fi răspunzător pentru toate încercările şi experienţele de a
“desăvârşi” creaţia naturii!
• A nu distruge cuiburile de păsări şi lăcaşele animalelor
sălbatice!
• A nu lăsa deşeuri în păduri, râuri, lacuri, pe sol!
• A nu lăsa inscripţii pe trunchiurile copacilor!
A proteja Natura înseamnă a proteja însăşi viaţa şi sănătatea
fiecăruia dintre noi!

92
 IV.2. Delimitări conceptuale: ocrotire şi conservare a mediului
Impactul acţiunii antropice asupra mediului
înconjurător afectează din ce în ce mai mult echilibrul
natural.
Protecţia ecosistemelor a devenit o preocupare a
societatăţii umane, conştientizându-se importanţa
pentru om a comunităţilor vii, vegetale şi animale.
Măsurile luate în vederea protecţiei mediului
relaţionează două idei: ocrotire şi conservare.
IV.2.1. Ocrotirea mediului urmăreşte protecţia
acestuia prin acţiuni legiferate care scot de sub
incidenţa omului speciile declarate monumente ale
naturii.
IV.2.2. Conservarea mediului înconjurător
constă în utilizarea raţională şi eficientă a resurselor
mediului.
Prin conservarea naturii se vizează păstrarea
biodiversităţii şi protecţia celorlalte elemente şi
interacţiuni naturale care asigură hrana şi habitatul asociaţiilor de plante şi animale.

Menţinerea biodiversităţii este o preocupare a întregii comunităţi internaţionale, care a

stabilit acţiuni în acest sens, precum:
• protecţia habitatelor, prin instituirea de zone protejate,
respectiv parcuri naturale ale Biosferei şi alte zone
protejate;
• protecţia speciilor sau grupurilor de specii excluse de la
exploatare;
• conservarea speciilor în grădini botanice sau în bănci de
gene;
• stoparea contaminării Biosferei cu poluanţi.
Ocrotirea naturii, care trebuie să aibă ca scop menţinerea biodiversităţii, nu se reduce la
salvarea unor rarităţi, monumente ale naturii, sau la menţinerea unor ecosisteme în arii protejate,
ci la salvarea ansamblului, a biodiversităţii în toate mediile şi condiţiile de viaţă.
Acţiunile de ocrotire a naturii trebuie să asigure conservarea şi durabilitatea diversităţii
biologice în toate mediile şi sectoarele, de la cele naturale, la cele în care omul a intervenit
modificând natura primară, înlocuind-o pentru propriile interese, cu o natură antropizată.
În acelaşi timp, omul a îmbogăţit biodiversitatea prin crearea de specii şi rase
inexistente până atunci (de exemplu: pentru vite, oi, porci, păsări de curte).

IV.3. Măsuri ameliorative pentru reducerea degradării factorilor de mediu

Domeniile ce trebuie protejate sunt aceleaşi cu cele afectate de poluare, respectiv: apa,
aerul, solul, biosfera, habitatul, fiecare din acestea cunoscând modificări şi degradări.

IV.3.1. Apa
Apa este leagănul vieţii, deci un lichid biologic care stabileşte legăturile între
reprezentanţii materiei vii şi nevii.
Datorită oxigenului, dioxidului de carbon şi a sărurilor minerale ce există în apă, ea face
posibilă viaţa animalelor şi a plantelor, deci, poate fi considerată un adevărat mediu viu.

93
 Importanţa economisirii şi protejării apei, rezidă şi din omniprezenţa acesteia în viaţa şi
activitatea omului.
Ştiaţi că... Un adult necesită zilnic:

• 2 litri apă pentru menţinerea stării fiziologice;

• 10 litri pentru toaletă;
• 80 litri pentru baie;
• 30 litri pentru duş;
• 50 litri pentru spălatul vaselor;
• 100 litri pentru spălatul rufelor?
În economie, pentru a obţine:
• 1 kg. de mătase, sunt necesari 1000 litri apă;
• 1 litru de bere, sunt necesari 200 litri apă;
• 1 litru petrol, sunt necesari 180 litri apă?
De reţinut!
• Hainele şi vasele se spală când maşina este plină.
• Alegeţi-le pe cele mai economicoase aparate.
• Faceţi duş, nu baie şi montaţi instalaţii selective de apă la toaletă.
• Reparaţi imediat aparatele stricate: un robinet care picură consumă aproximativ 17 litri
într-o zi, iar o toaletă stricată aproximativ 40 litri.

Măsuri pentru ameliorarea calităţii apelor:

• epurarea apelor uzate menajere, prin procedee:
- mecanice: grătare, site, denisipatoare, decantoare;
- mecano- chimice, care adaugă la schema procedeului mecanic şi instalaţii de
preparare şi dozare a reactivilor, necesari măririi eficienţei decantării;
- biologice, materializate prin filtre biologice şi bazine de nămol activ, urmate de
decantoare secundare.
Aplicaţie: Realizarea unui minisistem de epurare a apelor menajere prin procedee
mecanice şi biologice
• epurarea apelor uzate industriale;
• autoepurarea: este procesul de îndepărtare, în mod natural, din apă, a substanţelor
poluante pe cale fizică (sedimentarea, temperatura, mişcarea apelor), biochimică
(oxigenul, dioxidul de carbon, bacteriile);
• reducerea cantităţii de îngrăşăminte chimice folosită în agricultură, prin înlocuirea lor cu
îngrăşăminte naturale;
• crearea unor tehnici şi tehnologii nepoluante, precum şi a unora pentru combaterea
poluării.
Între măsurile de ameliorare a calităţii apelor, se remarcă:
• tehnicile care reduc consumul de materii prime pe unitatea de produs, rezultând implicit
mai puţine reziduuri;
• instalarea de filtre antipoluante, decantoare, staţii de epurare în uzinele chimice şi
petrochimice, combinatele metalurgice, fabricile de ciment, întreprinderile alimentare
(îndeosebi abatoarele);
• realizarea de instalaţii industriale şi tehnologii care nu necesită consumuri mari de apă.

Studiu de caz: Determinarea agenţilor poluanţi din agricultură cu impact asupra calităţii
apelor de suprafaţă.

94
 Apa potabilă
Apa potabilă trebuie să îndeplinească anumite condiţii de calitate: fizice, chimice,
bacteriologice.
Deşi are loc procesul de epurare a apei în staţii special amenajate, între staţia de epurare a
apei şi robinet pot interveni poluanţi, precum:
• conductele de plumb sau cele defecte, la care s-au folosit, pentru reparaţii: plumbul,
uraniul, radiul;
• contaminanţii microbiologici din apă: bacteriile, viruşii, protozoarele;
• produşii substanţelor chimice de dezinfecţie a apei, care pot pătrunde prin fisuri ale
conductelor;
• apa subterană contaminată, în situaţia puţurilor forate în straturi acvifere poluate.
De reţinut!
• Instalaţi filtre la chiuvetă.
• Folosiţi pentru consum apa plată.
• Fierbeţi apa înainte de folosire.
• Asiguraţi-vă că aţi forat/săpat fântâna departe de surse de poluare a solului.

IV.3.2. Aerul
Aerul atmosferic este unul dintre factorii de mediu greu de controlat, pentru că poluanţii
ajunşi în atmosferă, se disipează repede, făcând imposibilă captarea şi epurarea- tratarea lor.
Pentru a optimiza calitatea aerului se impun câteva măsuri:
• limitarea posibilităţilor de formare a ozonului în troposferă;
Ştiaţi că... - Ozonul
- este o formă alotropică a oxigenului, cu molecula formată din trei atomi;
- este oxidant puternic; este foarte toxic şi are culoare albăstruie;
- este un poluant ce determină afecţiuni asupra sistemului respirator, iritarea
ochilor, reducerea rezistenţei la infecţii, congestii nazale?
De reţinut! – Ozonul:
- pe cale naturală, se formează în atmosferă, în urma descărcărilor electrice,
sub acţiunea razelor solare;
- pe cale artificială, tot în atmosferă, se formează în urma reacţiilor unor
substanţe nocive, provenite de la sursele de poluare terestre;
Nu uitaţi ! În timp ce ozonul este dăunător vieţii pe pământ, stratul de ozon protejează
viaţa pe pământ !
• reducerea cantităţilor de noxe, prin construcţia: unor motoare de autovehicule care
limitează emisiile nocive, utilizarea unor echipamente industriale care menţin emisiile poluante
în limitele capacităţii normale de dispersie;
Ştiaţi că... Monoxidul de carbon - este eliberat în proporţie de 85 % de către circulaţia
rutieră? Cei mai expuşi intoxicării cu monoxid de carbon sunt: copiii şi bătrânii, cărora le
amplifică efectul unor boli, femeile însărcinate cărora le agravează stările de rău.
În urma inhalării de monoxid de carbon, acesta se ataşează moleculelor de hemoglobină
din sânge, care asigură traficul oxigenului spre celule şi ţesuturi şi a dioxidului de carbon de la
celule şi ţesuturi spre plămâni de unde este eliminat la exterior.
Prin transportul monoxidului de carbon în corpul uman, acesta se poate acumula şi
determina:
o încetinirea reflexelor;
o încetinirea gândirii;
o în concentraţii mari, provoacă moartea.
• amplasarea surselor de noxe în conformitate cu dinamica naturală a aerului favorabilă
dispersiei;
• utilizarea combustibililor alternativi, precum: metanolul, etanolul;

95
 • controlul permanent şi riguros al pulberilor la locul de producere, prin intermediul filtrelor
electrostatice;
• colectarea tuturor reziduurilor de substanţe radioactive, rămase după prelucrarea
minereurilor respective;
• menţinerea formaţiunilor vegetale capabile să regleze în regim natural caracteristicile
fizice, compoziţia chimică şi chiar dinamica aerului.

IV.3.3. Solul
Solul este factorul principal în asigurarea hranei oamenilor, animalelor şi plantelor.
Datorită fragilităţii sale ca ecosistem şi a caracterului de rezultantă, protecţia sa are un caracter
complex. Aceasta vizează atât structura sa, compoziţia chimică, raporturile nivelului freatic cu
apele din precipitaţii sau irigaţii, cât şi protecţia elementelor cu rol pedogenetic, naturale (relief,
asociaţii vegerale şi animale, ape subterane şi de suprafaţă), ori social- economice (mod de
utilizare a terenurilor, culturilor).
Păstrarea nealterată a fertilităţii solului şi evitarea degradării sale se realizează printr-o
multitudine de mijloace şi, îndeosebi, prin utilizarea raţională a acestuia, care înseamnă, în
primul rând, practicarea unei agriculturi adecvate, care ţine seama de calităţile lui (textură, fer-
tilitate etc.) şi de metodele cele mai potrivite de folosire a unor metode agrotehnice potrivite etc.
Ştiaţi că... datorită prezenţei unui mare număr de microorganisme autotrofe, care
contribuie la descompunerea deşeurilor, reziduurilor şi dejecţiilor, la distrugerea germenilor,
solul are o putere de autoepurare mult mai mare în comparaţie cu apa şi aerul?

Prevenirea degradării solului se realizează prin:

• combaterea alunecărilor de teren, respectiv a deplasărilor de depozite şi roci pe versant sub
efectul gravitaţiei. Soluţii: lucrări de stabilizare, unele similare cu cele pentru combaterea
eroziunii;
• combaterea eroziunii, datorată apei sau vântului, pe fondul folosirii unor metode
nepotrivite de cultivare, care constituie principala cauză a degradării şi, uneori, a distrugerii
totale a solului. Soluţii: arături de-a curmezişul pantei, terasări, împăduriri, alte mijloace de
consolidare a terenurilor etc.;
• combaterea înmlăştinirilor şi inundaţiilor. Soluţii: prin îndiguiri şi desecări, canale de
colectare şi drenaj etc., realizate îndeosebi în zonele cu ape freatice apropiate de suprafaţă, în
luncile râurilor etc. Avantaje: multe terenuri de acest fel au fertilitate naturală ridicată şi, prin
urmare, asigură producţii mari;
• combaterea secetei. Soluţii: prin irigaţii (suplimentarea cu apă a terenurilor), terenurile
secetoase fiind uşor atacate de eroziune şi degradare.
Protejarea solului se poate realiza prin:
• raţionalizarea defrişărilor (tăierea pădurilor), întrucât se poate ajunge la provocarea unor
mari dezechilibre naturale şi, implicit, degradarea şi eroziunea solului. Soluţii: promovarea
împăduririlor, care fixează terenul, protejează solul, ameliorează calitatea mediului etc.;
• împiedicarea păşunatului excesiv. Soluţii: păstrarea unei proporţii optime între numărul de
animale şi terenurile supuse păşunatului, precum şi prin ameliorarea păşunilor (aclimatizarea
unor noi specii ierboase, mai ales graminee, cu productivitate mărită şi rezistenţă la secetă);
• fertilizarea naturală şi artificială, cu îngrăşăminte de o natură sau alta, în ultimul caz cu
păstrarea anumitor proporţii;
• ameliorarea plantelor de cultură şi a raselor de animale.

96
 IV.4. Artificializarea mediului de viaţă
Acest fenomen se accentuează pe măsura intensificării urbanizării, deoarece, urbanizarea
galopantă distruge peisajul.
Un astfel de habitat, mai mult sau mai puţin artificial, determină, alterarea sănătăţii
planetei.
Factori ai alterării:
• suprapopularea prin urbanizarea galopantă;
• efectul de seră, care constă în acumularea suplimentară de dioxid de carbon în atmosfera
Terrei;
• efectul “serei murdare”, este consecinţa acumulării în atmosferă, a particulelor cu
dimensiuni mai mari de 5 microni, sub forma unei “cenuşe zburătoare”; aceste particule
determină reţinerea razelor solare, reducerea transpareţei atmosferei şi, ca urmare, răcirea
Planetei;
• contaminarea stratosferei, consecinţă a “populării” acestui mediu prin traficul avioanelor;
• poluarea mărilor;
• pesticidele persistente, care se descompun greu şi sunt produse chimice folosite
pentru distrugerea dăunătorilor animali şi vegetali care atacă omul; prin pătrunderea şi
rămânerea lor în sol, ajung în plante şi de aici în ţesuturile şi organele animalelor şi ale
omului;
• fertilizatorii - sunt substanţe chimice folosite pentru sporirea productivităţii în
agricultură; supradozarea cu astfel de substanţe a terenurilor, determină intrarea acestora
în lanţurile trofice;
• substantele toxice.
Omul a transportat în mod premeditat plante şi animale pe tot cuprinsul Pământului, fie
pentru a-şi satisface “un moft” cu caracter afectiv, constând în amenajarea unui cadru natural
care să-i amintească de ţinuturile natale, fie pentru că a dorit reconstruirea unui anumit peisaj,
dar, cel mai adesea a urmărit sporirea productivităţii regiunii în care s-a stabilit.
Astfel, s-a produs o dereglare a echilibrului ecosistemelor, fie în sensul sărăcirii lor de
diferite specii faunistice şi floristice, fie în sensul introducerii unora noi.

IV.5. Deşeurile: definiţie, clasificare. Impactul deşeurilor asupra

factorilor de mediu
Deşeurile sunt:
• resturi dintr-un material rezultat într-un proces
tehnologic de realizare a unui produs care nu mai
poate fi utilizat direct pentru realizarea produsului;
• orice material sau produs care nu mai corespunde
scopului pentru care a fost creat sau pentru care se intenţiona a se utiliza;
• resturi rezultate în urma diverselor activităţi umane;
• un subprodus al activităţilor umane care conţine în el valori materiale importante ce
trebuie recuperate în proporţie cât mai mare cu scopul final al asigurării dezvoltării
durabile.
Explozia industrială, agricolă, demografică şi urbanizarea, au făcut din deşeuri, de orice
natură, sursa şi cauza principală de poluare a factorilor mediului ambiant (aer, ape de suprafaţă,
sol, ape subterane), iar din om, cel mai important producător de deşeuri.
Dezinteresul, educaţia sanitară precară şi conştiinţa umană deficitară au transformat omul
în principalul vector poluant al mediului ambiant.

97
 Efectele nocive ale deşeurilor (poluare, impurificare), dar mai ales cele depozitate
necorespunzător, se regăsesc în:
• emanaţiile de gaze nocive generate de procesul descompunerii deşeurilor
(gazele produse de fermentare); efect: poluarea aerului;
• scurgerile şi infiltraţiile din precipitaţii, infiltraţiile substanţelor în diluţie
transportate cu acestea şi din umiditatea proprie a deşeurilor (levigat); efecte: poluarea
apelor de suprafaţă şi a solurilor din zonele adiacente, sau ale solurilor de sub
amplasament şi, implicit, a apelor subterane.

În funcţie de provenienţa (sursa) lor, deşeurile pot fi clasificate în:

• Deşeuri urbane, cu subcategoriile:
o deşeuri menajere, adică cele provenite din activitatea casnică zilnică, magazine,
hoteluri, restaurante, cantine, unităţi de alimentaţie publică, instituţii de învăţământ etc.; nu sunt
considerate deşeuri menajere, cele provenite din procesul tehnologic al întreprinderilor industriei
uşoare, resturile din activitatea de construcţii, din grădini sau lichide de orice fel.
Ştiaţi că.. Producţia zilnică de deşeuri menajere pe cap de locuitor, este cuprinsă între
(0,8... 1,0) kg/loc/zi?
În această categorie se încadrează resturile alimentare, cenuşa, materialele plastice, sticla,
ambalajele de carton, hârtia sau ţesăturile.
o deşeurile stradale, specifice fluxurilor stradale ale centrelor populate, sunt rezultate
din activitatea cotidiană a populaţiei, din parcuri sau din depunerile obişnuite ale suspensiilor
solide din atmosferă;
o deşeurile comerciale, provenite din activităţile comerciale de orice fel, (prioritar
ambalaje, dar şi produse perisabile);
o deşeurile sanitare, provenite din instituţiile de sănătate (spitale, dispensare, cabinete)
sunt deşeuri cu posibil potenţial infecţios (de periculozitate), deci trebuie manipulate,
transportate şi tratate în consecinţă.
• Deşeuri industriale, rezultate din procesele tehnologice ale industriei miniere, energetice,
chimică, siderurgică, cu o componentă predominant anorganică sau mixtă, sau industria
alimentară cu o componentă predominant organică. Din această categorie fac parte diverse
resturi de materii prime, brute, finite sau intermediare, zguri, steril etc.
• Deşeuri din construcţii, caracteristice acestor activităţi, adică cele provenite din demolări
sau construcţii civile şi industriale.
• Deşeuri agro - zootehnice, provenite din activitatea agricolă de câmp, şi mai ales de la
complexele de creştere a animalelor; în componenţa acestor deşeuri intră, pe lângă dejecţiile
animaliere, resturi de furaje şi aşternut, dar şi biostimulatori, antibiotice, insecticide (substanţe
necesare îngrijirii animalelor), diverse resturi vegetale (paie, coceni, etc.), erbicide, fungicide.
Aceste tipuri de deşeuri sunt întâlnite cu precădere în mediul rural, dar şi în cele limitrofe
zonelor orăşeneşti.
• Deşeuri speciale, cele din categoria explozibililor sau cea a substanţelor radioactive,
adică diverşi izotopi radioactivi rezultaţi din activităţi industriale, de cercetare ştiinţifică,
medicală, agricolă, zootehnică, dar mai ales din centralele atomoelectrice. Periculozitatea
acestor reziduuri este dată, nu atât de existenţa substanţelor radioactive, cât mai ales de natura
acestora şi de gradul lor de radioactivitate.
Cantităţile anuale mari, gradul de toxicitate sau de infestare asupra factorilor mediului
ambiant şi, în consecinţă, asupra vieţuitoarelor şi oamenilor fac din deşeuri, o problemă a acestei
perioade.

98
 IV.6. Ameliorarea impactului deşeurilor asupra mediului
În calitate de principal generator al deşeurilor, omul are datoria de a identifica soluţii
pentru ameliorarea impactului acestora asupra mediului şi a păstra echilibrul natural.
Măsuri tehnico-organizatorice şi de elaborare a unor tehnologii noi:
• colectarea igienică şi presortarea reziduurilor menajere în recipiente specializate
(pubele şi containere) amplasate în zone cât mai puţin circulate şi bine acoperite pentru a
nu fi accesibile rozătoarelor şi insectelor;
• îndepărtarea organizată şi la intervale de timp cât mai scurte a reziduurilor colectate, în
afara localităţilor;
• depozitarea controlată şi tratarea corespunzătoare a reziduurilor colectate prin
neutralizarea lor în prealabil;
• recuperarea reziduurilor reutilizabile şi prelucrarea lor, după o prealabilă neutralizare;
• utilizarea în agricultură, ca îngrăşământ natural (organic) a deşeurilor, atât menajere cât
mai ales a celor agrozootehnice, după tratare şi decontaminare;
• incinerarea reziduurilor uscate care au putere calorigenă suficientă, în scopul
producerii de energie termică pentru unele activităţi industriale sau încălzirea locuinţelor;
• dezvoltarea unei economii integrate, care să permită ca deşeurile industriale
eliminate de o anumită întreprindere să fie recuperate de alte întreprinderi, pentru a le
utiliza ca materii prime.

Ştiaţi că... Deşeurile duc la dezechilibru ecologic, la deteriorarea mediului înconjurător?

Acestea au consecinţe în perturbarea, modificarea relaţiilor dintre organisme şi mediul lor de
viaţă.

IV.7. Principii ale managementului deşeurilor

Între dezvoltarea societăţii omeneşti şi protecţia mediului este o contradicţie care devine din
ce în ce mai acută. Dezvoltarea societăţii umane nu se poate opri, iar deteriorarea mediului nu
poate continua în ritmul actual.
Complexitatea consecinţelor produse de deşeuri în lumea actuală a indus concluzia că soluţiile
de rezolvare nu se pot obţine decât în cadrul unui Management Integrat al Deşeurilor care
trebuie să ia în considerare toţi factorii implicaţi şi anume:
• generatorii potenţiali (producătorii de bunuri, lucrări, servicii);
• lanţul comercial care pune în circulaţie produsele;
• producătorii efectivi de deşeuri (populaţia, agenţii economici);
• operatorii de salubritate care asigură colectarea şi transportul deşeurilor;
• operatorii economici care acţionează pentru reciclarea deşeurilor şi reintegrarea lor în
circuitul productiv;
• operatorii economici care acţionează pentru neutralizarea deşeurilor în instalaţiile de
procesare finală.
Ţinta unui management integrat al deşeurilor este minimalizarea producerii de deşeuri.
Această ţintă poate fi atinsă prin transformarea populaţiei din «producători de deşeuri» în
«operatori activi de mediu», prin educarea cetăţenilor şi agenţilor economici în direcţia unei
atitudini active în rezolvarea problemelor de mediu aferente propriului habitat.
Definirea şi, în special, punerea în practică a unui management integrat al deşeurilor este în
prezent o problemă dificilă şi acţiunea presupune cunoaşterea în detaliu a problematicii locale a
deşeurilor, a condiţiilor sociale, a infrastructurii existente şi nu în ultimul rând a preluării critice
a experienţei din ţările avansate economic.

99
 În sinteză, se conturează câteva principii ale managementului deşeurilor, precum:
• principiul prevenirii - minimalizarea generării deşeurilor;
• poluatorul plăteşte - generatorii deşeurilor plătesc toate costurile transportului, colectării,
prelucrării, şi/sau valorificării deşeurilor până la eliminarea acestora;
• principiul de precauţie - anticipează dificultăţile;
• principiul de proximitate - are în vedere situaţia deşeurilor încă de la sursa generatoare,
implicând soluţii de pretratare şi eliminare cât mai aproape de sursă.

Se impune atât o schimbare de concepţie cât şi identificarea unor soluţii pentru ca

protecţia mediului să fie obiectivul prioritar al dezvoltării.

IV.8. Valorificarea deşeurilor este operaţia prin care se recuperează total sau parţial din
deşeuri diferite substanţe care după o prelucrare corespunzătoare pot fi reutilizate în diferite
ramuri de activitate.
Gestionarea deşeurilor cuprinde toate activităţile de colectare, transport, tratare,
valorificare şi eliminare a deşeurilor. Responsabilitatea pentru activităţile de gestionare a
deşeurilor revine generatorilor acestora în conformitate cu principiul “poluatorul plăteşte” sau
după caz, producătorilor în conformitate cu principiul “responsabilitatea producătorului”.
În mediul urban, gestionarea deşeurilor este realizată în mod organizat, prin intermediul
serviciilor specializate ale primăriilor sau al firmelor de salubritate.
În mediul rural, în general nu există servicii organizate pentru gestionarea deşeurilor,
transportul la locurile de depozitare fiind făcut în mod individual de către generatori. Sunt
deservite de servicii organizate pentru gestionarea deşeurilor numai o mică parte din localităţile
rurale şi în special numai acele localităţi rurale aflate în vecinătatea centrelor urbane.

De reţinut! Această activitate duce la reducerea suprafeţelor de teren necesare pentru

depozitarea deşeurilor, obţinerea de energie termică, îngrăşăminte agricole, materiale de
construcţii, materiale refolosibile: metale, sticlă, hârtie, textile.

IV.9. Reciclarea şi tratarea deşeurilor

Reciclarea materialelor implică:
• prelucrarea intermediară precum sortarea, mărunţirea şi/sau compactarea;
• transportarea;
• valorificarea materialelor;
• prelucrarea finală.
Deşi, prin reciclare, sunt conservate resursele naturale şi se reduce spaţiul de depozitare,
colectarea, transportul, valorificarea şi prelucrarea finală a materialelor necesită energie
suplimentară.
Problemele esenţiale în reciclarea materialelor sunt legate de:
• identificarea materialelor reciclabile;
• identificarea oportunităţilor de reutilizare şi reciclare;
• identificarea pieţelor de desfacere pentru materialele valorificabile.
Metode de eliminare a deşeurilor:
-tratarea chimică şi biologică;
-incinerarea fără recuperare de căldură;
-depozitarea ecologică a deşeurilor.

100
 • Depozitarea ecologică se realizeză prin:
- rampele de gunoi denumite rampe ecologice sau rampe sanitare. Avantaje: sunt spaţii
adaptate şi controlate; se construiesc departe de lacuri, râuri, terenuri inundate;
- compostarea deşeurilor. Avantaje: rezultă compost folosit ca îngrăşământ agricol.

De reţinut! Pentru a preveni mirosurile neplăcute, uzinele de compost trebuie să fie

amplasate la o anumită distanţă de localitate.

Aplicaţie: Colectarea diferenţiată a deşeurilor din clasă, şcoală, curtea şcolii, cartier.

Motivaţie: Analizaţi tabelul de mai jos, comparaţi costul de producţie al celor trei
categorii de hârtie şi formulaţi o opinie referitoare la costurile necesare pentru obţinerea hârtiei.

Consum Hârtie de calitate Hârtie obişnuită Hârtie reciclată

Materia primă 2.400 kg material 1700 kg material maculatura
lemnos lemnos
Apa 400000 l 280000 l 2000 l
Energie 7600 kWh 4700 kWh 3000 kWh

- Documentaţi - vă cât este preţul unui kWh energie electrică, a unui m3 de apă, a unui
m3 de material lemnos (răşinoase)!
- Comparaţi costurile!

De reţinut!
Realizaţi norme de bune practici în colectarea diferenţiată a deşeurilor.

Colaboraţi cu instituţiile cu atribuţii în colectarea deşeurilor şi organizaţi-vă activitatea

după modelul practicat în Uniunea Europeană: dotarea punctelor de evacuare-colectare,
(locuinţe individuale sau blocuri) cu pubele şi/sau containere predestinate unor anumite categorii
de reziduuri şi deşeuri, marcate diferenţiat prin metode de avertizare vizuală (culoare şi textual),
conform următorului model:
• depozitarea în pubele de culoare maro (brună) a reziduurilor alimentare (reziduuri
biodegradabile);
• depozitarea în pubele/containere de culoare verde a deşeurilor de hârtie, cartoane (ziare,
reviste, cărţi, cutii, etc.);
• depozitarea în pubele/containere de culoare galbenă a deşeurilor de plastic şi metalice
(flacoane şi doze de băuturi răcoritoare sau bere, conserve, margarină etc.);
• depozitarea în containere de culoare albastră a deşeurilor de sticlă (de culoare verde,
maro/albă);
• depozitarea în pubele/containere de culoare gri a altor categorii de deşeuri, cu precădere
cele incinerabile (igienă intimă, pampers etc.).
Pentru situaţia în care presortarea organizată la punctele de colectare nu este posibilă, ea
se poate realiza chiar într-o zonă adiacentă depozitului propriu-zis, de către personalul serviciului
de salubritate, dotat cu echipament de protecţie corespunzător şi utilajele necesare aferente (auto-
încărcătoare, buldozere, benzi transportoare, prese etc.), după care deşeurile astfel sortate îşi pot
urma traseele normale, anterior amintite.

101
Studiu de caz: Deşeuri periculoase şi gestionarea acestora în Oradea
Deşeurile periculoase au un regim strict şi destinaţia lor este:
• valorificarea (reciclarea integrală sau parţială ca materii prime pentru activităţile din care
provin sau alte activităţi);
• distrugerea (prin incinerare) sau depozitare în depozite amenajate, care aparţin agenţilor
economici din a căror fluxuri tehnologice sunt generate.

Ştiaţi că...
• Instalaţii speciale pentru distrugerea unor deşeuri tehnologice periculoase sunt realizate
pe platforma industrială de vest a municipiului Oradea (aparţinând S.C. Sinteza S.A.
Oradea)?
• Pentru unele deşeuri reprezentând substanţe cu conţinut de produse petroliere (agenţii
economici cu centrale termice în dotare) se utilizează incinerarea în capacităţile de
producere a energiei termice?
• Deşeurile spitaliceşti sunt incinerate în instalaţii aparţinând spitalelor care generează
deşeurile?
• Depozite amenajate pentru depozitarea deşeurilor periculoase deţin: S.C. Sinteza S.A.
Oradea, S.N.P. Petrom S.A. Bucureşti - Sucursala Suplacu de Barcău, S.C. Alor S.A.
Oradea, S.C. Minvest S.A. Deva–Sucursala Ştei, Conel- S.C. Termoelectrica SA
Bucureşti - Sucursala Oradea?

Studiu de caz: Reciclarea şi tratarea deşeurilor în judeţul Bihor

Reciclarea la nivelul judeţului Bihor constă în:
• refolosirea în fluxul tehnologic propriu a deşeurilor generate de către agenţii economici;
• colectarea anumitor deşeuri (metalice, cauciuc, hârtie - carton, sticlă, material plastic) de
către agenţii economici abilitaţi pentru aceste activităţi.
Pentru deşeurile reintroduse în procese tehnologice de către producători se aplică tratări
specifice tehnologiilor respective.
Pentru deşeurile depozitate sau cele preluate de agenţi economici pentru revalorificare
tehnologiile aplicate sunt:
• deshidratare cu filtre presă sau pe paturi de nămol pentru nămoluri tehnologice;
• neutralizări pentru deşeuri acide, respectiv alcaline;
• sortare, mărunţire, dezmembrare, topire, compactare pentru deşeuri metalice, cauciuc,
hârtie - carton, sticlă, material plastic, etc.
Aceşti agenţi economici desfăşoară activităţi de colectare, prelucrare şi vânzare a
deşeurilor metalice, cauciuc, hârtie - carton, sticlă, materiale plastice şi sunt sub controlul
autorităţii de protecţie a mediului.
De reţinut! Localităţile în care aceşti agenţi economici au puncte de lucru (colectare,
prelucrare, vânzare) sunt: Oradea, Aleşd, Salonta, Marghita, Beiuş, Ştei, Biharia, Tileagd.

102
 IV. 10. Metoda chestionarului fenologic în investigarea unui areal posibil
de „adoptat”: parcul
În apropierea şcolii sau în apropierea localităţii se întâlnesc diferite medii de viaţă asupra
cărora se pot face multiple investigaţii de cunoaştere atât a factorilor abiotici (apă, aer, sol,
lumină) ce caracterizează biotopul, cât şi a componentelor biotice reprezentate prin populaţiile
biocenozei.
Pentru identificarea unui areal spre a fi „adoptat”, se poate opta între un mediu terestru (o
câmpie, o pădure, un parc, o livadă, o pajişte, etc.) sau un mediu acvatic (un râu, un pârâu, un
lac, o zonă mlăştinoasă, etc.).
Investigarea unui astfel de mediu presupune parcurgerea următoarelor etape:
• Etapa pregătitoare, constă în:
o documentarea asupra mediului de viaţă;
o cunoaşterea metodelor de lucru;
o procurarea echipamentului şi a aparaturii adecvate.
• Etapa cercetărilor de teren reprezintă momentul cel mai important în care se adună
materialul informativ.
• Etapa finală, constă în:
o prelucarea informaţiilor culese din teren şi a materialului recoltat;
o formularea concluziilor.

¾ Parcul este un mediu de viaţă în care sunt condiţii favorabile pentru o serie de plante şi
animale. Pentru observaţii se folosesc materiale
şi ustensile simple uşor de procurat iar
rezultatele sunt consemnate într-un caiet de
lucru.

Experimente:
1. Studierea factorilor abiotici:
• caracterizarea parcului din punct de vedere
climatic;
• delimitarea suprafeţei studiate;
• determinarea poziţiei geografice a parcului
cu ajutorul unei busole;
• măsurarea cantităţii de apă căzută într-un
interval de timp, cu ajutorul unui
pluviometru ce se instalează pe un stâlp la
înălţimea de 1,5 m faţă de pământ,
• determinarea umidităţii atmosferice cu
ajutorul higrometrului;
Ustensile şi aparate pentru studierea unui mediu terestru
• stabilirea vitezei vântului cu
anemometru sau aprecierea cu ajutorul următorului tabel:

103
 Intensitatea vântului Ce observăm la un copac
Vânt slab Se mişcă frunzele
Vânt moderat Se mişcă rămurelele
Vânt puternic Se mişcă crengile
Vânt foarte puternic Se rup crengile

• gradul de nebulozitate se poate aprecia vizual folosind o scară convenţională de la 0 la

10:

• temperatura aerului din parc şi temperatura aerului din covorul ierbos se măsoară cu un
termometru de aer; termometrul se fixează pe un suport şi se lasă 10-20 de minute după
care se citeşte rezultatul;
• temperatura solului se măsoară cu un termometru de sol (în lipsa acestuia cu un alt tip de
termometru, de ex. termometru cu alcool); solul neafânat se secţioneză în cruce şi la
punctul de întretăiere a secţiunilor se introduce termometrul, se acoperă cu pământ, se
lasă 10 minute după care se scoate şi se citeşte.

2. Studierea factorilor biotici

Pentru studierea factorilor biotici este nevoie de următoarele ustensile şi materiale: cuţit,
pungi de plastic, determinatoare de plante şi animale, ierbar şcolar, fileu entomologic, umbrelă
pentru prins insecte, lupe, aparate de fotografiat şi de filmat, binoclu.

În parc se pot efectua studii fenologice, analize calitative (se recunosc plantele şi animalele),
analize cantitative (numărul şi distribuţia spaţială a plantelor şi animalelor), analize privind
relaţiile dintre vieţuitoare, precum şi adaptările acestora faţă de mediu.
Variaţiile climatice sezoniere determină modificări, atât în fizionomia plantelor, cât şi
asupra funcţiei acestora.

Fenofaza este succesiunea de momente ale ciclului de creştere şi dezvoltare cu

exteriorizarea unor caractere morfologice şi fiziologice ale plantelor.
¾ Observaţiile fenologice asupra plantelor se fac pe o perioadă mai îndelungată pentru a
urmări variabilitatea fenofazelor în funcţie de manifestările condiţiilor de mediu.
• Pentru observaţii fenologice se aleg speciile de plante care vor fi studiate, se realizează
determinarea lor ştiinţifică şi caracterizarea lor morfologică.
• În fenologia unei plante se disting următoarele fenofaze: vegetativă, de îmbobocire, de
înflorire, de fructificare, sfârşitul vegetaţiei şi perioada repausului relativ.

104
 Model: Chestionar fenologic (cuprinde succesiunea fenofazelor, data observaţiei,
calitatea factorilor de mediu).

Fenofaza Datele Observaţii

observaţiilor

007 008 009

I. vegetativă
• umflarea mugurilor
• înfrunzirea în masă
II. înflorirea
• umflarea mugurilor
florali
• înflorirea în masă
• sfârşitul înfloririi
III. fructificarea
• începutul formării
fructului
• coacerea fructelor
• căderea fructelor
IV. sfârşitul vegetaţiei
• începutul coloritului de
toamnă a frunzelor
• coloritul în masă
• căderea frunzelor

• Calitatea aerului dintr-un parc poate fi estimată

prin prezenţa sau absenţa lichenilor. Aceste plante
inferioare cresc pe ziduri, pietre şi scoarţa copacilor, dar
sunt foarte sensibile la dioxidul de carbon concentrat şi la
impurităţile din atmosferă. De aceea se mai numesc plante
indicatoare.
Model: Folosind scara de mai jos estimaţi gradul de
poluare a aerului din parcul studiat!

¾ Observaţii fenologice asupra animalelor

În covorul vegetal, pe sol, în sol, în litiera parcului, pe
plante, în plante, etc., trăiesc o mulţime de animale. Ele
prezintă o serie de adaptări la condiţiile de viaţă ale mediului.
Observaţiile fenologice asupra animalelor se realizează mai greu decât la plante din cauza
mobilităţii lor. Acestea trebuie să se facă pe parcursul întregului an.

105
 • Cerinţe:
o documentare privind cunoaşterea unor caractere etologice a urmelor, a zborului;
o întocmirea unui plan care să cuprindă obiectul cercetării; ex. la păsările migratoare
fenofazele urmărite sunt: sosirea păsărilor, începutul perioadei
nupţiale, confecţionarea cuiburilor, depunerea ouălor, clocitul,
apariţia puilor, învăţarea zborului, formarea stolurilor de toamnă,
începutul migraţiei, migraţia în masă a păsărilor;
o consemnarea observaţiilor într-un tabel asemănător cu modelul
folosit pentru plante din parcul studiat.
Aplicaţie: Întocmiţi un tabel cu observaţiile asupra unui graur.

Ritmul de viaţă al animalelor este legat de alternanţa zilelor şi a

nopţilor, deci de un ritm circadian.
Păsările nocturne (active noaptea), de exemplu ciuful, iarna caută hrană în oraşe, prin
parcuri. Aceste păsări în timpul zilei se adăpostesc în coronamentul copaciilor iar noaptea
pornesc la vânătoare.
Atenţie ! Toate păsările răpitoare de noapte sunt ocrotite de lege!
În parc o prezenţă agreabilă a reprezintă fluturii care zboară de la o floare la alta căutând
nectar, efectuând în acelaşi timp şi polenizarea acestor
plante.
Fluturii se dezvoltă prin metamorfoză completă:
din ouăle depuse ies larve (omizi), care după un timp se
transformă în pupe din care ies fluturii. Această
transformare miraculoasă poate fi urmărită prin
folosirea unei cutii de carton destinată pentru creşterea
omizilor. În cutie se introduce un borcan cu apă în care
se va pune planta pe care se dezvoltă omizile, care se va
înlocui mereu în măsura consumării.
Aplicaţie: Pe baza modelului se poate realiza “o
crescătorie de fluturi”!
După metamorfoză, fluturii trebuie lăsaţi liberi
!

Pentru identificarea vieţuitoarelor din sol se colectează

probe de sol din diferite locuri şi se compară rezultatele.
Aplicaţie: Se pune proba de sol pe o sită şi aceasta se
aşază într-o pâlnie. La capătul pâlniei se pune un borcan
deasupra căreia se aprinde un bec. Animalele din sol, datorită
luminii şi căldurii trec prin sită şi cad în borcan. Observaţi
animalele astfel colectate cu ajutorul unei lupe.

106
 IV.11. Investigarea unui areal posibil de „adoptat”- livada
Livada este un fragment din natura imensă, un ecosistem antropizat, un agroecosistem.
Ecosistemele antropizate faţă de ecosistemele naturale se caracterizează printr-o singură specie
sau câteva specii dominante şi o serie de lucrări agricole şi tehnici de îngrijire efectuate de om.
Biotopul livezii este reprezentat de parcela amenajată în
mod specific cu următoarele componente: sol, sursă de apă,
microclimă specifică, construcţii. Arborii, arbuştii, plantele
ornamentale precum şi animalele folositoare şi dăunătoare
formează populaţiile biocenozei livezii.
Speciile dominante dintr-o livadă sunt pomii fructiferi, care
sunt plante lemnoase cu rădăcină ramificată, trunchi şi
coroană. Trunchiul se îngroaşă de-a lungul anilor. În secţiune
transversală din interior spre exterior se observă următoarele
straturi:
• măduva, cu razele
medulare, care fac legătura
între vasele lemnoase şi
liberiene;
• vasele lemnoase, care
transportă apa cu sărurile
minerale;
• vasele liberiene, care
transportă substanţele
organice sintetizate în
frunze;
• cambiul se compune din celule care se reproduc mereu contribuind astfel la îngroşarea
lemnului; acestea sunt inelele de creştere sau inelele anuale, care ne indică vârsta copacului;
• scoarţa este formată din mai multe strate celulare, care cu timpul se îngroaşă şi se exfoliază
într-un mod specific.
¾ Arbuştii fructiferi, spre deosebire de arbori, au coroana ramificată deasupra solului.

107
 În livadă, împreună cu arbori şi
arbuşti, trăiesc o serie de vieţuitoare.
Unele sunt dăunătoare şi provoacă
îmbolnăviri ale frunzelor, florilor, sau
altor organe, reducând producţia de
fructe.
Astfel de vieţuitoare sunt
bacteriile, ciupercile parazite, insectele
dăunătoare (gândaci, fluturi, viespi),
melci fără cochilie (Limax), mamifere
(iepure de câmp), etc.

Vieţuitoarele dăunătoare au de obicei şi duşmani naturali:

• buburuza se hrăneşte cu
păduchi de frunze;
• vânătorul de omizi se
hrăneşte cu omida de păşune;
• broaştele râioase se
hrănesc cu limacşi şi gândaci;
• păsările cântătoare (mierla
neagră, piţigoiul, sticletele,
etc.) cu larvele şi pupele
insectelor;
• mamiferele insectivore
(ariciul, cârtiţa) distrug
insectele din sol.
Ştiaţi că... Prin ocrotirea acestor specii puteţi reduce substanţial cantitatea pesticidelor,
care contribuie la degradarea solului şi la acumularea unor substanţe toxice în lanţul trofic?
De reţinut! Folosirea unei astfel de metode se numeşte combatere biologică.
Investigaţiile efectuate în livadă pot fi grupate astfel:
• determinarea poziţiei geografice;
• caracterizarea zonei din punct de vedere climatic şi microclimatic;
• aprecierea suprafaţei studiate;
• recoltarea probei de sol pentru determinări;
• analize calitative ale vegetaţiei şi faunei.

Aplicaţie: Determinaţi tipul de sol dominant cu ajutorul următorului tabel:

Tipul de sol Uscat Umed

Sol nisipos Senzaţie de şlefuire Bila formată se desface
Sol lutos Senzaţie de aderare Cilindrul format nu se poate îndoi
Sol argilos Senzaţie de alunecare Cilindrul format poate fi îndoit în cerc

Solul roditor conţine o cantitate suficientă de apă, aer şi substanţe nutritive. Aceste
condiţii sunt prezente la solurile cu o structură glomerulară cum este solul lutos. Menţinerea
productivităţii pomilor depinde şi de adâncimea optimă a apei freatice, care este de 3-4 m.

108
În timpul ieşirilor respectaţi următoarele reguli:
• culegeţi numai exemplare (plante, animale) absolut necesare şi în număr cât mai mic;
• nu colectaţi specii ocrotite;
• colectaţi mai mult resturi de plante (crengi, frunze uscate, bucăţi de scoarţă, fructe,
seminţe) şi părţi moarte de la animale (cochilii, oase, dinţi, pene, coarne, coajă de ouă,
etc.);
• nu deranjaţi păsările, nu luaţi cuiburile sau ouăle din cuiburi.

IV.12. . Investigarea unui areal posibil de „adoptat”- balta

Pentru studierea unui mediu acvatic posibil de adoptat se poate alege o baltă care se află
la o distanţă acceptabilă faţă de unitatea de învăţământ.
Balta este o întindere de apă mai puţin adâncă decât lacul, în care lumina pătrunde până
la fundul apei. Transparenţa şi oxigenarea apei este relativ redusă.
Pentru măsurarea unor caracteristici ale apei folosim materiale şi ustensile specifice.
Experiment:
• se întocmeşte o schiţă a
mediului acvatic studiat;
• se apreciază suprafaţa şi
poziţia sa geografică;
• se măsoară temperatura
apei cu un termometru
special (sau cu un
termometru de aer);
temperatura se măsoară la
suprafaţa apei sau pe
verticală la diferite adâncimi (în acest caz folosim o butelie de scos apă);
• se măsoară transparenţa apei cu ajutorul discului Secchi;
• se măsoară oscilaţiile de nivel ale apei cu ajutorul unei mire hidrometrice;
• se colectează apă într-un vas pentru determinările ulterioare.
Vieţuitoarele care trăiesc în apă şi pe malul apei prezintă adaptări faţă de condiţiile specifice
mediului acvatic.
Particularităţi ale microclimatului unei bălţi:
• umiditatea aerului mai ridicată datorită evaporaţiei intense;
• în apă, oscilaţiile termice sunt mai mici faţă de mediul terestru;
• densitatea apei este mai mare decât a aerului, gazele (oxigenul) sunt dizolvate în apă, astfel
majoritatea animalelor respiră cu ajutorul branhiilor.
Vieţuitoarele acvatice nu sunt distribuite uniform. Într-o baltă vegetaţia are o stratificaţie
distinctă. Aici există atât o stratificaţie sub formă de fâşii, de la malul apei spre interiorul ei, cât
şi o stratificaţie pe verticală.
• La marginea apei trăiesc plante ca: salcia, trestia, papura, rogozul, stânjenelul de baltă,
săgeata apei.
• Plantele ca, lintiţa şi nufărul, plutesc la suprafaţa apei (plante natante), iar altele ca ciuma
apelor, otrăţelul de baltă sunt scufundate în apă (plante submerse).

109
• În apă sunt condiţii
favorabile pentru o
serie de animale
microscopice (euglene,
parameci, amibe, etc.),
viermi (lipitoare);
moluşte: scoici, melci;
crustacee (dafni;
insecte: libelulă,
buhaiul de baltă; peşti:
crap, caras, roşioară,
biban, somn, şalău,
ştiucă; amfibieni:
broasca de lac; reptile:
broasca ţestoasă de lac,
şarpele de casă.
• Balta oferă hrană şi loc de cuibărit pentru păsări ca: raţa sălbatică, corcodelul, găinuşa de
baltă, stârcul cenuşiu, barza albă, dar şi pentru mamifere, precum chiţcanul de apă. În ultimul
timp a apărut la noi şi bizamul (rozător acvatic), care se hrăneşte mai ales cu plante acvatice.

Ştiaţi că... vara apare des fenomenul de “înflorire a apelor”? Cauza o reprezintă faptul, că
plantele de la suprafaţa apei se înmulţesc foarte mult, iar materia organică depusă pe fundul apei
este în cantitate mare şi necesită pentru descompunere mult oxigen: consumul acestuia afectează
organismele din apă care pot muri.
Fenomenul se numeşte eutrofizare.
Experiment:
• Identificaţi vieţuitoarele acvatice existente în arealul umed investigat.
• Întocmiţi Fişe de observaţii ale principalelor vieţuitoare, folosind surse de informare
diferite şi propriile observaţii.
• Studiaţi relaţiile interspecifice şi reprezentaţi grafic lanţul trofic al unei bălţi.
• Analizaţi şi comparaţi tipurile de vegetaţie întâlnite într-un parc, o livadă, o baltă.

110
 IV.13. Modele de „bune practici” în areale „adoptate”

IV.13.1. Grădina de legume a şcolii

Legumele au o deosebită valoare nutritivă,
datorită conţinutului bogat în substanţe organice
(proteine, zaharuri, grăsimi, vitamine) şi minerale,
care le asigură o valoare energetică ridicată.
Legumele au constituit o componentă de bază
a alimentaţiei pentru toate popoarele, indiferent de zona
geografică de locuire.

Amenajarea grădinii de legume

Obţinerea unei producţii bogate de legume impune parcurgerea următoarelor etape:
Etapa de planificare, respectiv stabilirea:
• modului de cultură a legumelor (în câmp, cu protejare, forţată);
• culturilor: volumul producţiei, ponderea suprafeţei;
• modului de înfiinţare a culturilor(semănat, direct, răsad);
• soiurilor corespunzătoare condiţiilor edafoclimatice ale
zonei de cultură;
• metodei de cultură;
• căii de valorificare a producţiei.
Etapa premergătoare culturii propriu-zise, ce presupune:
• asigurarea materialului biologic de calitate superioară şi a bazei materiale necesare
( unelte, aparate, sursă de apă pentru irigat);
• pregătirea corespunzătoare a terenului, prin:
afânare, nivelare, fertilizare, mărunţire, irigare,
tratare.
Etapa de cultură propiu- zisă:
• înfiinţarea culturilor în timp scurt, în perioada
optimă (primăvară, vară, toamnă);
• aplicarea corectă şi operativă a lucrărilor generale
şi speciale, prevăzute în tehnologiile de cultură.
Etapa recoltării producţiei legumicole:
• recoltarea la momentul optim;
• valorificarea operativă a producţiei obţinute;
• prelungirea duratei de consum a legumelor în stare proaspătă şi a perioadei de recoltare.

1. Planificarea culturilor legumicole – stabilirea asolamentelor

Împărţirea terenului destinat cultivării legumelor în parcele (sole), este urmată de stabilirea
rotaţiei culturilor, astfel încât aceeaşi specie/ grupă de specii să treacă prin toate parcelele, fără
a reveni mai repede de 4- 5 ani pe acelaşi teren.

111
 SOLA ANUL 1 ANUL 2 ANUL 3 ANUL 4
I tomate varză morcovi mazăre
ardei conopidă pătrunjel fasole
vinete păstârnac
II varză morcovi mazăre tomate
conopidă pătrunjel fasole ardei
păstârnac vinete
III morcovi mazăre tomate varză
pătrunjel fasole ardei conopidă
păstârnac vinete
IV mazăre tomate varză morcovi
fasole ardei conopidă pătrunjel
vinete păstârnac

(După V. Popescu şi A. Popescu, „Cultura legumelor în câmp şi în solarii”, p.31., 2003)

De reţinut! Culturile succesive asigură:

• mai buna folosire a forţei de muncă şi a mijloacelor de producţie;
• eşalonarea mai bună a consumului de legume;
• evitarea transmiterii unor boli şi dăunători comuni de la o cultură la alta;
• obţinerea de venituri importante la unitatea de suprafaţă.

2. Pregătirea răsadurilor pentru plantare

Necesită parcurgerea următoarelor operaţii:
• eliminarea plantelor bolnave, vătămate sau slab dezvoltate;
• dezinfectarea răsadului cu o soluţie de Capton 0,2–0,3 % sau Mycodifol 0,15–0,20 %;
• udarea substratului până la saturare,cu 24 de ore înainte de plantare;
• mocirlirea răsadurilor care nu au fost produse în ghivece;
• fasonarea rădăcinilor la specii de ceapă de apă, praz;
• îndepărtarea unei părţi din limbul foliar la varză, conopidă, ceapă de apă, ţelină, praz.

3. Semănatul direct în câmp

În practică, se folosesc 3 epoci de semănat:
• Epoca de primăvară:
- 1- 15 martie, la 2- 4 grade C, se înfiinţează culturi de: mazăre, ceapă, salată, spanac,
pătrunjel, morcovi, ridichi;
- 15 martie- 1 aprilie, la 4- 6 grade C, se înfiinţează cultura de sfeclă roşie;
- 15 martie- 1 aprilie, la 8 – 10 grade C, se înfiinţează culturi de fasole şi tomate;
- 1- 15 mai, la temperaturi mai mari de 10 grade C, se înfiinţează culturi de castraveţi,
pepeni galbeni, pepeni verzi, dovlecei, bame.
• Epoca de vară: se seamănă legume cu perioadă scurtă de vegetaţie (castraveţi, fasole,
spanac, salată), care ajung la maturitatea de consum înainte de venirea frigului.
• Epoca de toamnă: se seamănă legume rezistente la frig (salată, spanac), obţinând producţii
de legume mult mai timpurii decât cele semănate primăvara devreme.

De reţinut! Plantele legumicole cu perioadă scurtă de vegetaţie se seamănă eşalonat, în

mai multe etape, pe suprafeţe diferite pentru a obţine prelungirea producţiei pe o durată cât mai
lungă de timp.

112
 4. Lucrări de îngrijire aplicate plantelor legumicole
• Lucrări cu caracter general
- se execută la toate speciile de legume; acestea sunt:
o verificarea şi completarea golurilor;
o fertilizarea;
o irigarea;
o combaterea bolilor şi dăunătorilor.
• Lucrări cu caracter special
- se execută numai la unele culturi; acestea sunt:
o răritul;
o susţinerea plantelor;
o dirijarea plantelor prin tăieri;
o protejarea plantelor împotriva brumelor şi vânturilor.
• Lucrări specifice:
- se execută numai la culturile de legume forţate şi protejate; ele sunt:
o dirijarea factorilor de mediu;
o polenizarea artificială;
o stimularea fructificării;
o defolierea.
o
5. Recoltarea legumelor
Operaţia de recoltare poate fi executată o singură dată pentru toate plantele (la mazăre,
salată), sau eşalonat(la tomate, ardei).
De reţinut! Legumele destinate consumului în stare proaspătă trebuie recoltate manual,
cu grijă, în vederea păstrării calităţii recoltei sau/ şi a plantei- mamă.

6. Păstrarea legumelor
După durata perioadei de păstrare, legumele se pot clasifica în 3 categorii:
• legume mai puţin rezistente la păstrare: castraveţi, ridichi de lună, verdeţuri; durata de
păstrare 3 – 5 zile;
• legume temporar rezistente la păstrare: tomate, vinete; durata de păstrare 15 – 20 zile;
• legume rezistente la păstrare: morcov, cartof, ceapă; durata de păstrare, de la recoltare
până la recolta anului următor;
De reţinut! Păstrarea temporară se efectueză doar în încăperi curate, întunecoase,
răcoroase, aerisite, cu spaţii de circulaţie care să permită scoaterea produselor în ordinea în care
au fost introduse.
Păstrarea de lungă durată se poate efectua în silozuri, şanţuri, brazde sau depozite
speciale.

113
Legume din grădina şcolii

Solanum lycopersicum Cucumis sativus –

Capsicum annuum – - pătlăgeaua roşie castravete
ardei Solanum melongena – Cucurbita pepo –
pătlăgeaua vânătă dovleac

Brassica oleracea var. Phaseolus vulgaris – fasolea Pisum sativum – mazărea

capitata – varza Vicia faba - măzăriche Daucus carota – morcov
Brassica rupestris var. Lens culinaris – linte Petroselinum crispum –
gongyloides – gulia pătrunjel

Pastinaca sativa – păstârna Allium porrum – praz Solanum tuberosum - cartof

Apium graveolens – ţelina Allium sativum - usturoi
Allium cepa – ceapa

114
 IV.13.2. Livada şcolii

Livada este un ecosistem antropizat, care se

caracterizează printr-o singură specie sau câteva specii
dominante de pomi şi arbuşti fructiferi, precum şi o
serie de lucrări agricole şi tehnici de îngrijire efectuate
de om.
Ştiaţi că... Livezile de pomi fructiferi apar în
documente încă din perioada marilor voievozi? Din
timpul lui Mircea cel Bătrân s-a păstrat documentul
din 1407 prin care voievodul scuteşte satele
mănăstirii Tismana de “coşniţele” de fructe pe care
sătenii erau obligaţi să le dea anual mănăstirii.

Pregătirea terenului pentru plantare

Terenul ce urmează a fi plantat cu pomi, arbuşti fructiferi, trebuie să îndeplinească
următoarele cerinţe:
- terenul să fie plan sau cu o uşoară înclinaţie, expoziţie sudică, sud-estică sau sud –vestică,
asigurându-se plantarea pomilor astfel încât fructele să primească o bună luminozitate în
timpul zilei;
- solurile să aibă o textură, umiditate şi fertilitate bună: sunt recomandate solurile cu
textură mijlocie, lutoase, lutoargiloase şi lutoase nisipoase;
- solurile să fie ferite de curenţii de aer puternici, adăpostite de forme de relief naturale.
Pe terenurile alese se pot înfiinţa plantaţii alcătuite dintr-o singură specie sau mai multe
specii alegând unul din sistemele de cultură, şi anume:
• sistemul de cultură clasic, alcătuit din pomi cu dimensiuni mari şi mijlocii cu coroana
globuloasă, pomi plantaţi la distante mari 7-8 metri până la 10-12 metri;
• sistemul de cultură intensivă alcătuit din pomi de talie mică sau conduşi sub forma de
garduri fructifere; pomii au formă de palmeta cu coroana turtită în lungul rândului sau
plantaţi la distanţe de 4-5 metri între rânduri, 2-3 metri pe rând;
• sistemul de cultură supraintensivă în care pomii sunt grupaţi în rânduri simple sau în benzi pe
mai multe rânduri şi distanţele de 2,5-3 metri între rânduri sau benzi 1 şi 1,50 metri pe
rând; înălţimea pomilor este redusă, au coroana aplatizată şi dirijată sub formă de
unghiuri;
Alegerea speciilor şi soiurilor se face în funcţie de particularităţile biologice ale acestora.

Plantarea
Cu cât pomii îşi dezvoltă mai repede coroana după plantare, cu atât intrarea în plină
rodire este mai timpurie. Pentru atingerea acestui scop este necesar să fie respectate câteva
condiţii:
• Materialul săditor să fie de bună calitate. Astfel de material nu poate proveni decât din
pepiniere pomicole autorizate.
• Pomii trebuie să fie tineri, 1-2 ani cu cel puţin 2-3 rădăcini laterale crescute din pivot groase
de 0,5 -1 cm lungime de 25-30 cm coaja netedă neatacată de mucegaiuri, fără tumori
canceroase.
• Tulpina să fie dreaptă fără răni şi fără urme de boli şi dăunători, groasă de 1-1,5 cm şi
minimum 1 metru lungime.
• Tehnologia plantării pomilor presupune respectarea a 3 etape importante :
- pregătirea terenului pentru plantare;
- pregătirea pomilor pentru plantare;
- plantarea propriu zisă.

115
Pregătirea terenului pentru plantare
- desfundatul terenului pe toată suprafaţa la adâncimea de 50-60 cm; lucrarea se execută
cu o lună până la trei luni înainte de plantarea pomilor;
- încorporarea în sol a 3-5 kg de gunoi de grajd/m2 şi a 50-30 g / m2 superfosfat;
- discuirea şi nivelarea terenului cu 2-3 săptămâni înainte de plantarea propriu zisă;
- marcarea pe teren a locului plantării pomilor prin lucrarea numită pichetare;
Instrumente pentru pichetare: ruletă, sârme marcate cu distanţele de plantare,
jaloane pentru aliniere şi picheţi.
- săpatul gropilor, cu o lună, două înainte de plantare. Dimensiunile gropilor diferă după
modul cum a fost pregătit terenul, şi anume: pe un teren desfundat, gropile se fac de
50/50 cm, iar pe cele arate superficial de 80/100 cm şi 60 cm adâncime.
Pământul de la suprafaţă se pune separat de cel de la fundul gropii, iar în mijlocul
acesteia se fixează un tutore.
Pregătirea pomilor pentru plantare constă în controlul sistemului radicular sub aspectul sănătăţii
şi prospeţimii; se face apoi o uşoară fasonare urmată de mocirlirea într-o soluţie formată din
pământ, substanţe nutritive şi apă.
Plantarea propriu-zisă
Corectitudinea plantării este importantă pentru prinderea şi dezvoltarea ulterioară a
pomilor.
De reţinut!
• pomii nu se îngroapă, nici mai adânc, dar nici mai în afară, decât au crescut în pepinieră;
locul sau nivelul de adâncime este marcat prin diferenţa de culoare dintre coaja tulpinii şi
a rădăcinii;
• pentru că pământul din gropi se tasează cu timpul, plantarea se face cu 3-4 cm mai sus.

116
plantarea se face în felul următor:
o gropile se umplu jumătate cu pământ, adăugând treptat straturi de 10 -20 cm de
pământ care se tasează foarte bine;
o se aşează pământ în centrul gropii, făcându-se un muşuroi pe care se aşază rădăcinile;
o după stabilirea adâncimii se adaugă pământ dinspre marginile gropii, până ce nivelul
acesteia depăşeşte adâncimea muşuroiului şi acoperă rădăcinile cu 3-4 cm de sol,
îndesându-se pământ printre rădăcini;
o pământul se calcă puternic la marginile gropii şi mai uşor către rădăcina pomului;
o se umple groapa şi se calcă îndesat pe toată suprafaţa.
Pământul rămas în plus după plantare se face muşuroi în faţa pomului, la sădirea din
toamnă, iar la plantarea de primăvară, acesta se modelează în formă de cocă în care se
toarnă 2-3 găleţi cu apă.
De reţinut! La plantare nu folosiţi gunoi proaspăt sau îngrăşăminte chimice, deoarece
compromiteţi prinderea plantei.
Perioada cea mai favorabilă de plantare a pomilor este toamna, până la apariţia primelor
îngheţuri ale solului.

Lucrările de îngrijire a pomilor

1. Lucrările de întreţinere şi îngrăşarea solului sunt două lucrări importante, interdependente,
introducerea îngraşămintelor în pământ realizându-se odată cu lucrarea solului.
De regulă, în cultura pomilor, solul se sapă pe toată suprafaţa plantaţiei, după recoltarea
fructelor şi până la venirea îngheţului:
• În situaţia coroanelor încă nedezvoltate, se recomandă cultivarea pe intervalele dintre
rânduri a unor plante leguminoase sau căpşuni.
• Adâncimea de lucru este de 5-8 cm în jurul trunchiului şi se adânceşte treptat la 10-12 cm
la un metru de trunchi şi apoi la 15-18 cm către mijlocul intervalului dintre rânduri.
Modalităţi de întreţinere a solului în plantaţiile pomicole:
• menţinerea, pe intervalele dintre rânduri, a unei spuprafeţe permanent înierbată;
• aratul/ săpatul pămîntului de pe rândurile de pomi;
• curăţarea de buruieni, ori de câte ori este nevoie.
Îngrăşarea solului se realizează cu ajutorul îngrăşămintelor organice sau în combinaţie cu
îngrăşămintele chimice.
• Îngrăşăminte organice: gunoiul de grajd, mraniţa, mustul de gunoi de grajd, gunoiul de
păsări şi compostul.
• Îngrăşăminte chimice: îngrăşăminte cu azot; îngrăşăminte cu potasiu; îngrăşămintele
complexe care conţin 2-3 elemente nutritive (azot, fosfor, potasiu).

2. Lucrările de stropire a pomilor

În tehnica stropitului manual se recomandă aplicarea tratamentului cât mai mult posibil
pe dosul frunzelor, prin atingerea tuturor zonelor aeriene ale plantei. Momentul optim al aplicării
tratamentelor este înainte de masă până la ora 10-11, sau după masă între orele 18-20.

De reţinut! În timpul preparării şi administrării soluţiilor pentru combatere, feriţi-vă de

contactul cu acestea, nu consumaţi alimente şi nu fumaţi.

117
 Pomi fructiferi din livadă
Mărul deţine primul loc între speciile pomicole
cultivate în zona temperată. Fructele lui sunt în
general mari, cu durată lungă de păstrare.
Merele conţin zaharuri, acizi, vitamina C, vitaminele
Aşi B, săruri minerale, etc.

Prunul deţine primul loc în ţara noastră, atât ca număr de pomi, cât şi în ce
priveşte producţia de fructe. Răspândirea largă a culturii lui se datoreşte
cerinţelor relativ mici pe care le are faţă de climă, sol şi agrotehnică,
înmulţirii uşoare şi rapide, precum şi însuşirii
fructelor de a se preta la multiple utilizări.
Prunele conţin zaharuri, vitamina C, săruri
de Ca, Mg, Na, Fe şi altele.
Prunul se utilizează atât pentru producţia de fructe, cât şi în
calitate de portaltoi pentru prun, cais, piersic şi migdal.

Piersicul deţine pe plan mondial

locul al II-lea între speciile pomicole cu frunze căzătoare, după măr, ca
valoare economică.
Fructele lui conţin zaharuri, acizi, vitaminele C, A, B1 şi B2,
săruri minerale de fier, calciu, iod, etc.
Este pretenţios faţă de structura şi fertilitatea solului.
Ştiaţi că...
- Sucul piersicilor, având reacţie alcalină, constituie un regulator
în digestie, întrucât alimentele de bază din alimentaţia omului (pâinea, carnea, ouăle) au
reacţie acidă?
- Datorită conţinutului lor de fier, piersicile contribuie la refacerea hemoglobinei şi a
globulelor roşii din sânge?

Părul
Ca valoare economică, părul ocupă locul
al IV-lea între speciile pomicole cu frunze
căzătoare, după măr, prun şi piersic. El este
apreciat pentru potenţialul productiv ridicat şi
pentru gustul foarte plăcut al fructelor.
Terenul pentru plantaţie trebuie să fie cât mai
adăpostit de curenţi reci şi vânturi puternice, să
aibă expoziţie favorabilă, iar solul să fie bine
structurat.
Important! În fiecare parcelă se plantează câte 2-3 soiuri
cu aceeaşi epocă de coacere şi de înflorit, astfel alese ca să se poată poleniza reciproc.
Caisul se plantează pe suprafeţe mari de
teren în Dobrogea, în zonele cu nisipuri
din sudul Oltenieişi nord-vestul
Transilvaniei, precum şi în părţile de şes.
Caisele se numără printre cele mai bune
fructe de masă. Ele se pretează pentru
deshidratare şi industrializare.
Caisele au un conţinut asemănător
cu piersicile.
De reţinut! Fiind autofertile, soiurile de cais se plantează câte unul într-o parcelă.

118
 Cireşul

Cireşele se numără, alături de căpşuni,

printre primele fructe care ajung la
maturitate în cursul anului şi de aceea
sunt mult solicitate pentru consum în
stare proaspătă şi prepararea de
compoturi, gemuri, sucuri, etc.
Cireşii dau producţii mari, nu prezintă alternanţă de rodire şi necesită puţină manoperă pentru
efectuarea tăierilor.
Cele mai bune rezultate se obţin când cireşul se cultivă în plantaţii pure. El se poate
planta însă şi asociat cu alte specii (vişin, piersic).
De reţinut! Este indicat ca cireşul să se cultive ca specie secundară în livezi mixte, alături de
cais, piersic sau prun.
În livezi se cultivă şi alte specii:
- de pomi fruciferi: gutui, migdal, vişin, nuc, alun, castan, dud, smochin, etc.;
- arbuşti fructiferi: căpşuni şi fragi, zmeur, mur, coacăz, agriş, etc.
Aplicaţie: Descrieţi pomii şi arbuştii fructiferi dintr-o livadă cunoscută!

Ştiaţi că...
• Sub raportul conţinutului în vitamina C, căpşunile sunt întrecute numai de coacăzele
negre?
• Ca plantă spontană, zmeurul este cunoscut din timpuri preistorice? Latinii îi spuneau
Rubus (de la culoarea rubinie a fructelor)?. Ca plantă cultivată este menţionat abia în
secolul al XVI-lea?
• Coacăzele negre conţin 95-316 mg % vitamina C, întrecând cu mult lămâile, iar
coacăzele roşii conţin 20-57 mg % vitamina C, cât mandarinele şi portocalele?

119
 Pledoarie pentru proiecte de mediu

În contextul aderării României la Uniunea Europeană, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi

Tineretului are ca ţintă strategică compatibilizarea sistemului naţional de învăţământ cu cel
european. Astfel, ministerul de resort promovează principiile transparenţei, ale descentralizării,
ale răspunderii publice şi ale diversităţii culturale şi etnice în vederea creării premiselor necesare
asigurării calităţii şi utilizării eficiente a resurselor.
Printre direcţiile strategice ale M.E.C.T. pentru perioada 2006-2008 se regăseşte şi
“Creşterea capacităţii instituţionale pentru elaborarea şi gestionarea proiectelor”.
Argumentul în acest sens îl reprezintă necesitatea creării premiselor pentru asigurarea
unui grad ridicat de absorbţie a fondurilor europene.
Beneficiarul unui astfel de program este personalul din 8 regiuni de dezvoltare, implicat
direct în elaborarea, implementarea şi monitorizarea proiectelor.
Rezultatele estimate: formarea cadrelor în domeniul managementului de proiect,
pregătirea şi pilotarea intervenţiilor în domeniul dezvoltării resurselor umane pentru creşterea
capacităţii de absorbţie a fondurilor comunitare.
Programul de granturi pentru dezvoltarea şcolară lansat de M.E.C.T. este un exerciţiu
în acest sens având ca obiectiv general îmbunătăţirea accesului la un învăţământ de calitate prin
creşterea gradului de autonomie şi a capacităţii de elaborare şi gestionare a proiectelor la
nivelul unităţii de învăţământ.
Printre obiectivele specifice unor astfel de proiecte amintim:
¾ îmbunătăţirea calităţii procesului instructiv-educativ;
¾ îmbunătăţirea cadrului de colaborare între şcoala şi comunitatea din care fac parte;
¾ crearea unei dinamici interne a şcolii, inclusiv facilitarera comunicării pe orizontală şi
pe verticală între factorii implicaţi(directori de şcoli, cadre didactice, elevi, inspectori,
părinţi, reprezentanţi ai comunităţii locale etc),
¾ capacitatea de a elabora şi gestiona proiecte.
Proiectele, prin specificul lor, presupun derularea unor activităţi practice care vizează
formarea la elevi a unor comportamente şi atitudini, însuşirea de deprinderi, într-un cadru
specific, diferit de cel oferit de procesul instructiv - educativ tradiţional.
Proiectul în general se poate defini ca fiind un set de activităţi desfăşurate într-o perioadă
de timp determinată, planificate şi controlate, şi care au ca drept scop producerea unei schimbări
în bine a situaţiei beneficiarilor instituţiei. Este o investiţie de resurse pe o perioadă determinată,
având ca scop realizarea unui obiectiv sau unui set de obiective precise. Altfel spus, un proiect
este o idee de îmbunătăţire a unei stări de lucruri.
Planificarea şi realizarea activităţilor necesare pentru atingerea obiectivelor proiectului
presupun utilizarea tehnicilor şi instrumentelor specifice managementului proiectelor.
Proiectul este o activitate cu un set bine precizat de obiective, este destul de complex
pentru putea fi divizat în sarcini care necesită coordonare şi control a termenelor, succesiunii
îndeplinirii sarcinilor, costurilor şi performanţelor. Acesta interacţionează cu operaţiunile curente
ale organizaţiei şi, adesea, cu alte proiecte.
Realizarea unui proiect presupune utilizarea unor resurse umane şi materiale utilizate deja
în cadrul departamentelor funcţionale ale organizaţiei/şcolii; foarte adesea, proiectul concurează
proiecte sau acţiuni similare propuse sau derulate de alte organizaţii.

120
 Un proiect se derulează în câteva etape:

1. Finanţatorul stabileşte domeniul sau domeniile vizate şi obiectivele pe care intenţionează

să le realizeze, activităţile şi beneficiarii potenţiali pe care este dispus să-i finanţeze din
resursele sale.
2. Licitaţia de proiecte. Finanţatorul lansează în mod public programul de finanţare
respectiv, oferind celor interesaţi un pachet informativ care contine un ghid al
programului (se explică detaliat ce intenţionează să realizeze programul şi ce condiţii
trebuie îndeplinite, se precizează data limită până la care pot fi depuse proiecte in vederea
participării la licitaţie, limitele minime si maxime ale sumelor care pot fi solicitate
printr-un singur proiect, intervalul de timp pentru care se asigură finanţarea pentru
proiectele câştigătoare şi o cerere de finanţare (de regulă sub forma unui formular
standardizat); în anumite cazuri, pachetul informativ include şi alte documente).
Solicitanţii depun proiectele de activităţi în conformitate cu condiţiile prezentate in ghid.
3. Evaluarea proiectelor de către comisia de evaluare pe baza unor criterii
prezentate solicitanţilor (de regulă, în cadrul pachetului informativ).
4. Perioada de implementare a proiectelor.
5. Etapa de evaluare.

Managementul de proiecte permite:

ƒ un control foarte bun asupra utilizării resurselor, fiind extrem de util în situaţiile când
resursele disponibile în activitatea unei organizaţii sunt restrânse;
ƒ relaţii mai bune cu partenerii/colaboratorii;
ƒ timpi reduşi de dezvoltare a organizaţiei/şcolii, costuri mai mici, calitate mai înaltă;
ƒ creşterea eficienţei activităţii în ansamblu, prin orientarea spre rezultate, îmbunătăţirea
coordonării interdepartamentale şi îmbunătăţirea moralului angajaţilor.
Managementul proiectelor este o activitate complexă, care necesită respectarea anumitor
algoritmi specifici/criterii de eligibilitate.

Factori necesari pentru a asigura succesul unui proiect:

pregătire corespunzătoare;
să răspundă problemelor reale;
o echipă competentă şi motivată;
respectarea angajamentelor de către părţile implicate în proiect;
buna capaciatate instituţională;
alţi factori.
Prin tipologia lor, proiectele oferă posibilitatea cadrelor didactice de a se exprima într-un
mod creativ prin activităţi organizate cu elevii, urmărind finalităţi clare şi impact la nivelul
comunităţii şcolare şi locale.
Prin proiectele realizate pe componenta educaţiei ecologice, in cadrul cărora sunt propuse
mai multe tipuri de activităţi, elevii învaţă prin experimentare, ceea ce înseamnă să fie cetăţeni
mai buni şi responsabili, care servesc interesele mediului înconjurător şi ale comunităţii lor.
Prin activităţile desfăşurate în cadrul proiectelor beneficiarii îşi însuşesc norme de
comportament ecologic specific asigurării echilibrului dintre sănătatea individului, a societăţii şi
mediului şi formarea unei atitudini de dezaprobare faţă de aceia care încalcă aceste norme.
Activităţile cuprinse în cadrul proiectelor cu tematică ecologică se concretizează în prezentarea
de materiale audiovizuale, concursuri şi excursii tematice, întâlniri cu specialişti, campanii de
promovare a educaţiei ecologice şi editare de materiale de promovare şi prezentare.

121
 Un astfel de proiect este “Eco - Orizont”, proiect elaborat de către o echipă din cadrul
Inspectoratului Şcolar al Judeţului Bihor, derulat în parteneriat cu instituţii care au atribuţii pe
problematică de mediu printre obiectivele căruia se numără dezvoltarea unei discipline opţionale
cu tematică specifică studiată de către elevi de la ciclul preşcolar, primar şi gimnazial.

Aplicarea de proiecte pe problematică de mediu, se justifică prin aceea că protecţia

mediului, deşi este o prioritate a problematicii lumii contemporane, nu este cuprinsă în
Curriculum-ul naţional, în şcoală, demersul nostru vizând cuprinderea acesteia în oferta de
Curriculum-ul la decizia şcolii. Ocrotirea planetei este o problemă mondială şi, tocmai de aceea,
fiecare om trebuie să-si asume această responsabilitate. Pentru a cunoaşte modul de funcţionare a
sistemului din care facem şi noi parte este foarte important ca omul să fie educat în spiritul
respectului pentru mediul înconjurător, pentru ca el să devină conştient de faptul că nu este
stăpânul naturii, ci parte din ea.
Proiectele cu tematică de mediu aplicate de către şcoli, urmăresc conservarea şi
protejarea mediului înconjurător; conştientizarea şi asumarea responsabilităţii protejării mediului
de către elevi, precum şi încurajarea acestora în vederea găsirii de soluţii pentru rezolvarea
problemelor la nivel local şi naţional.
Acestea au ca finalitate:
¾ cadre didactice perfecţionate;
¾ unităţi şcolare dotate cu materiale didactice;
¾ elevi educaţi pentru o conduită responsabilă în relaţie cu mediul;
¾ parteneriat real şcoală – comunitate;
In vederea dezvoltării unei educaţii privind protecţia mediului in rândul elevilor, a
populaţiei in general şi a agenţilor economici, s-a constituit Fondul pentru Mediu reglementat
prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, aprobată de Legea
nr.105/2006.
Printre obiectivele acestuia se numără: stimularea interesului autorităţilor locale, a
operatorilor economici, a ONG-urilor şi unităţilor de învăţământ, pentru elaborarea proiectelor
prioritare de mediu, prin accesarea finanţărilor din Fondul pentru mediu; creşterea numărului de
sesiuni de depunere a proiectelor vizând protecţia mediului; adoptarea şi menţinerea unei
strategii de comunicare eficientă cu toţi actorii implicaţi in domeniul protecţiei mediului.
Aceste măsuri oferă şcolilor, ONG-urilor, comunităţilor locale oportunitatea de a depune
proiecte pentru a promova o educaţie sănătoasă în domeniul protecţiei mediului, deoarece
educaţia ecologică avansată nu este doar o necesitate obligatorie a zilei de azi, ea este criteriul
principal al stilului de viaţă durabil şi unica modalitate de supravieţuire a omenirii in viitor.

Impactul proiectelor:
¾ îmbunătăţirea accesului la o educaţie de calitate;
¾ îmbunătăţirea activităţilor de predare-învăţare în şcoli;
¾ creşterea gradului de informare privind drepturile cetăţeneşti.

Principalele categorii de finanţatori activi în România sunt: Uniunea Europeană,

Guvernul României, guvernele sau ambasadele unor state străine, băncile şi instituţiile financiare
internaţionale (de ex.: BERD, Banca Mondială), băncile active din România, fundaţii sau alte
organizaţii internaţionale cu statut asemănător (de ex.: Fundaţia "Soros"), mari corporaţii (de ex.:
Microsoft, Coca-Cola).

122
Sfaturi utile!

1. Acordaţi tot timpul necesar pentru realizarea proiectului de finanţare.

Licitaţiile de proiecte sunt lansate, uneori, cu puţin timp înainte de termenul limită de
depunere a proiectelor, iar centralizarea informaţiilor necesare poate solicita un volum de
muncă suficient de mare pentru a justifica acordarea unui interval important de timp
pentru realizarea proiectului.
2. Porniţi de la o idee de activitate identificată în prealabil ca fiind necesară pentru
dumneavoastră (achiziţia unui echipament mai performant, dezvoltarea unor activităţi
existente, iniţierea de noi activităţi etc.) şi care poate fi adaptată pentru cerinţele specifice
ale finanţatorului, în loc de a imagina o activitate pornind de la cerinţele ghidului de
finanţare.
3. Stabiliţi o persoană care să aibă în responsabilitate realizarea proiectului de finanţare şi
un grup de colaboratori - în particular o persoană pentru legătura cu partenerul/partenerii
din cadrul proiectului (de regulă, este nevoie de mai multe persoane pentru a aduna în
timp util toate informaţiile necesare).
4. Acumulaţi din timp toate informaţiile semnificative care pot argumenta avantajele
proiectului realizat de dumneavoastră.
5. Clarificaţi în detaliu care sunt informaţiile solicitate în cadrul cererii de finanţare, inclusiv
prin realizarea unor contacte si discuţii cu persoanele special desemnate în acest scop de
către finanţator.

Succes!

123
 Mic dicţionar de ecologie şi protecţie a mediului

• Aerosol – dispersia într-un gaz a unor particule.

• Ambalaj - mijloc de conservare şi acoperire a produselor
de consumaţie, folosindu-se hârtia, plasticul, aluminiul şi
sticla; ambalajele sunt dăunătoare mediului, mai ales cele de
plastic, diminuează permeabilitatea solului (nu mai permit
aerului să intre la rădăcinile plantelor).
• Antropic - rezultat în urma activităţii omului.
• Anemometru – aparat pentru măsurarea vitezei vântului.
• Apă reziduală - apa uzată, care provine din procesele industriale şi activităţile menajere;
conţine diferite substanţe chimice nocive, microorganisme cum ar fi virusuri, bacterii,
ouă sau larve de insecte, etc.
• Areal – spaţiu pe care sunt răspândiţi indivizii unei specii , a unui gen de plante sau
animale.
• Autoepurarea - este procesul de îndepărtare, în mod natural, din apă, a substanţelor
poluante.
• Barbotare – introducerea unui gaz în lichid.
• Baterie- sursă de energie care transformă energia chimică în energie electrică;
deoarece conţine metale toxice (mercur, mangan, plumb), bateriile pot deveni poluanţi
importanţi ai mediului înconjurător.
• Biodegradare- proces complex de acţiune a vieţuitoarelor asupra diferitelor elemente de
mediu, cu consecinţe nefaste: descompunerea masei organice nevii, prin acţiunea
organismelor vii (bacterii, ciuperci); modificare nedorită a unor ecosisteme, prin
dezvoltarea rapiă a unor plante sau animale (păşunat excesiv); poluarea aerului, apei,
solului, prin descompunerea reziduurilor industriale, sau din complexe agrozootehnice;
alterarea biochimică a rocilor.
• Biodiversitate- diversitatea de organisme vii provenite din ecosistemele acvatice şi
terestre, precum şi din complexele ecologice din care acestea fac parte; cuprinde
diversitatea din interiorul speciilor, dintre specii şi dintre ecosisteme.
• Climă de confort - mediul în care elevul se simte bine, este în echilibru termic şi
potenţialul lui este optim.
• Compost- amestec de resturi vegetale, resturi animale, resturi menajere, biodegradabile,
folosit ca îngrăşământ natural în agricultură.
• Confort - totalitatea condiţiilor care asigură o existenţă comodă, plăcută, civilizată;
• Conservarea naturii - ansamblu de măsuri care au scopul de a asigura păstrarea şi
îmbunătăţirea calităţii mediului, în regiunile afectate de activităţi ale omului.
• Contaminare - acţiunea de infectare a unui organism sau materie cu un agent de infecţie
(virus, bacterie, substanţă radioactivă sau toxică); reprezintă o acţiune
distrugătoare asupra vieţii şi a mediului în general.
• Decibel – unitate de măsură a zgomotului.
• Deşeuri (reziduuri) - resturi dintr-un material rezultat într-un proces tehnologic de
realizare a unui anumit produs, care nu mai poate fi utilizat direct pentru realizarea
produsului; orice material sau produs care nu mai corespunde scopului pentru care a fost
creat sau pentru care se intenţiona a se utiliza; resturi rezultate în urma diverselor
activităţi umane (resturi alimentare, de ambalaje etc.).
• Dezechilibru ecologic - perturbarea, modificarea relaţiilor dintre organisme şi mediul
lor de viaţă, datorită acţiunilor omului (braconaj, poluare, supraexploatare a terenurilor,
urbanizare etc.).
• Deversare - scurgerea unor substanţe în apă prin conducte subterane sau de
suprafaţă; este principala cauză a poluării apelor, datorită reziduurilor urbane şi

124
 industriale cât şi substanţelor aruncate din navele maritime şi platformele
petroliere marine.
• Disconfort – lipsă de confort.
• Echilibru natural - starea la care ajung factorii de mediu, în lipsa unei influenţe
exterioare şi păstrarea în condiţii normale a acestora.
• Ecologie - ştiinţă care se ocupă cu studierea relaţiilor organismelor ori grupurilor de
organisme cu mediul lor; se ocupă cu studierea interrelaţiilor organismelor vii cu
mediul lor.
• Ecosistem - unitate funcţională în care se manifestă şi se evidenţiază toate interacţiunile
dintre specii şi mediul lor de viaţă ca şi acelea dintre ele.
• Epurarea apei - operaţie de îndepărtare din apele potabile, industriale, de canal a
substanţelor care le fac improprii anumitor întrebuinţări, pentru a obţine o calitate bună
în vederea folosirii.
• Factor abiotic - element al mediului lipsitde viaţă (rocă, forme de relief, temperatură,
substanţe minerale din apă, aer, sol).
• Fileu entomologic – fileu pentru prinderea insectelor.
• Habitat - suprafaţă locuită de o populaţie, de o specie de plante sau de animale care
oferă condiţii naturale în care îşi pot desfăşura normal activităţile esenţiale pentru viaţă.
• Igienă - studiul mijloacelor, regulilor de păstrare a sănătăţii; ansamblul acestor reguli;
• Indicator biologic - organism vegetal sau animal care indică existenţa poluării
lichenii şi unii peşti).
• Împădurire- plantarea arborilor pe suprafeţe despădurite, degradate pentru a forma o
pădure şi pentru prevenirea alunecărilor de teren.
• Încălzire globală- proces de încălzire, în timp, a temperaturii aerului, datorat subţierii
stratului de ozon şi a efectului de seră; datorită încălzirii globale, temperatura medie
globală a crescut secolul trecut cu aproximativ o jumătate de grad, iar până la mijlocul
acestui secol va creşte cu 1,5 - 3,5 grade Celsius.
• Lanţ trofic- totalitatea legăturilor ce se stabilesc între diferite animale, în procesul
căutării şi obţinerii hranei, prin care circulă substanţa organică, fiecare organism
constituind o verigă ce reprezintă hrana pentru organismul situat mai sus în lanţ;
exemplu: lăcustă-şopârlă-bufniţă.
• Managementul deşeurilor - ansamblul activităţilor de organizare şi de gestionare a
prevenirii, colectării, refolosirii, reciclării, valorificării şi eliminării tuturor categoriilor de
deşeuri.
• Maree neagră- stratul de petrol brut deversat în mare, provenit din scurgeri de
la petroliere, vase naufragiate, exploatări submarine care se deplasează în derivă spre
ţărm; are efecte distrugătoare, provocând moartea unui număr mare de animale şi plante
acvatice; produce degradarea mediului în zona litorală.
• Mediu ambiant (înconjurător) - ansamblul de elemente şi fenomene naturale şi
artificiale de la exteriorul Terrei, care condiţionează viaţa în general şi pe cea a omului în
special; din mediul ambiant fac parte: apa, aerul, solul şi subsolul, toate straturile
atmosferei, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele
naturale în interacţiune, valorile materiale şi spirituale; i se mai spune şi mediu
înconjurător.
• Neutralizare a deşeurilor (reziduurilor) - proces prin care reziduurile provenite din
diferite activităţi ale omului, care nu pot fi valorificate, sunt făcute inofensive pentru
populaţie şi mediul înconjurător; neutralizarea se poate face prin: tratare chimică,
sterilizare, depozitare controlată, incinerare (ardere), îngropare în mine părăsite.
• Organoleptic – bazat pe simţuri.
• Ozon- gaz de culoare albăstruie, cu miros caracteristic, a cărui moleculă se compune din
trei atomi de oxigen, care se găseşte în natură sau se poate obţine prin descărcări
electrice în aer şi care absoarbe radiaţiile ultraviolete emise de Soare.

125
• Parc naţional- teritoriu cu o suprafaţă întinsă, de peste 500 hectare, păzit şi îngrijit, în
care plantele, animalele şi mediul natural sunt protejate de acţiunile distructive ale
omului (vânătoare, silvicultură etc.).
• pH – simbol care exprimă concentraţia ionilor de hidrogen într-o soluţie
(caracterul acid sau bazic).
• Ploi acide- ploi a căror apă se combină cu substanţele toxice acide emise de unităţi
industriale în atmosferă, care provoacă distrugeri mediului înconjurător; au un caracter
acid, coroziv.
• Pluviometru – aparat pentru stabilirea cantităţii de apă căzută în timpul ploii.
• Poluare – introducerea unui factor nedorit într-un mediu ( o substanţă, miros, zgomot,
căldură, radiaţii, etc.)
• Poluator - factor care generează substanţe toxice, nocive pentru mediul natural
(exemple: unităţi industriale, mijloace de transport, ferme agro-zootehnice etc.).
• Pubelă- recipient destinat pentru depozitarea gunoiului menajer.
• Rampă de gunoi (de deşeuri) - loc amenajat pentru descărcarea şi depozitarea
controlată a deşeurilor organice şi anorganice.
• Reciclare - operaţiunea de prelucrare (mărunţire, topire) a anumitor deşeuri (hârtie,
sticlă, fier, cupru, plumb, plastic, textile, cauciuc) în vederea reintroducerii materialului
în circuitul economic.
• Rezervaţie naturală - suprafaţă terestră sau acvatică, bine delimitată care cuprinde
monumente ale naturii ocrotite prin lege (plante, animale etc.); au rol ştiinţific, educativ
şi turistic.
• Salubrizare - acţiunea de colectare a deşeurilor menajere de la sursa lor de producere;
• Sursă de poluare - locul unde se generează, unde se pot găsi sau de unde se dispersează
substanţele poluante; generator de poluare; poate fi naturală (erupţie vulcanică, torent,
vânt puternic etc.) sau artificială (legată de activitatea omului).
• Suspensie – particule solide dispersate într-un lichid.
• Terenuri degradate - suprafeţe pe care, prin procese naturale (alunecări de teren,
torenţialitate, furtuni etc.) sau antropice (păşunat, lucrări agricole, construcţii etc.), se
ajunge la înlăturarea parţială sau completă a solului.
• Toxicitate - proprietate a unei substanţe, a unui mediu de a fi toxic; reziduurile toxice
conţin substanţe care contaminează plantele, animalele şi omul.
• Valorificarea deşeurilor (reziduurilor) - operaţie prin care se recuperează, total sau
parţial, din deşeuri diferite, substanţe care, după o prelucrare corespunzătoare, pot fi
reutilizate în diferite ramuri de activitate; această activitate duce la reducerea suprafeţelor
de teren necesare pentru depozitarea deşeurilor, obţinerea de energie termică,
îngrăşăminte agricole, materiale de construcţie, materiale refolosibile (metale, sticlă,
hârtie, textile, etc.).
• Ventilaţie - împrospătare a aerului dintr-un spaţiu închis;
• Zgomot - complex de sunete care apar ca urmare a activităţii omului din fabrici,
transporturi, locuinţe etc.; poluarea sonoră, produsă de zgomot, este un factor de
accentuare a stresului şi are efecte negative asupra activităţilor economice; intensitatea
zgomotelor se măsoară în decibeli.
• Zonă poluată - regiune bine delimitată în care se înregistrează concentraţii mari de
poluanţi, peste limitele admisibile.
• Zonă protejată- parte dintr-un teritoriu care cuprinde valori ştiinţifice, ecologice sau
peisagistice, supusă unui regim de protecţie.

126
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Agenţia Europeană de Mediu, Centru European - Catalogul Surselor de Date

2. Balint, György, (1981) Gűmölcsöskert, Mezőgazdasági Kiadó, Budapest
3. Barbu, I Badea, O. (1997) Rolul pădurii în diseminarea efectului de seră, Revista
Pădurilor şi Protecţia Mediului, Universitatea Transilvania, Braşov
4. Barnea C., Papadopol C. (1975)- Poluarea şi protecţia mediului, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti
5. Barzea, Cezar, (2001), Politicile si instituţiile Uniunii Europene, Editura Corint,
Bucuresti
6. Bonnefaus, E (1976), Omul sau natura, Editura Politică, Bucureşti
7. Borza, Al. (1984), Dicţionar etnobotanic, Editura. Academiei R.S.R., Bucureşti
8. Botnariuc, N., Vladimirescu, A., (1983) Ecologie
9. Brown, L, (1990-2004) Probleme globale ale omenirii, Editura Tehnică, Bucureşti
10. Buchman, Aurelia, Maria, Bud, Mihaela Marincesca, Stan, Floarea (2004) Studiul
calităţii mediului – manual pentru clasa a IX-a, Editura economică Preuniversitaria
11. Ciarnău R. ş.a. (2001), Manual de ecologie şi protecţia mediului, clasa a X-a
12. Ciplea, L, I., Ciplea Al.(1978), Poluarea mediului ambiant, Editura Tehnică, Bucureşti
13. Cojocaru, I (1995), Surse, procese şi produse de poluare, Editura Junimea, Iaşi
14. Constantinescu, N.,N., (1977) Economia protecţiei mediului natural, Editura Politică,
Bucureşti
15. Darie, Nicolae, (2001), Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Legislaţie. Politici
comune. Dezvoltare, Editura Matrix Rom, Bucureşti
16. Deaconu, F., Preda, M., (2000), Hazarde naturale, Editura MJM, Craiova;156
17. Donisă, I. (1997), Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
18. Dulamă, Eliza, Maria, (2004), Modelul învăţării depline a geografiei, Editura Clusium,
Cluj Napoca
19. Dutu, Mircea(1995), Drept internaţional şi comunitar al mediului, Editura Economica,
Bucureşti
20. Dutu, Mircea, (1998), Dreptul mediului, Tratat, vol. I, Editura Economica, Bucureşti
21. Farm. Corneliu Constantinescu, (1979), Plantele medicinale în apărarea sănătăţii,
Editura Recoop, Bucureşti
22. Gâştenu, P., (1998), Ecologia aşezărilor umane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti
23. Găldean, N., Staicu, G., (2001), Manual de ecologie şi protecţia mediului, clasa a XI a,
Editura Economică Preuniversitaria, Bucureşti
24. Georgescu, G., coord, (1995), Reforma economică şi dezvoltarea durabilă, Editura
Economică, Bucureşti
25. Ghena, N.I. (1964), 100 întrebări si răspunsuri privind cultura pomilor, Editura
Agrosilvica, Bucureşti
26. Gherman, I., Pospai, D., (1985), Omul şi sănătatea în societatea modernă, Editura Ares,
Bucureşti
27. Grădinaru, Ilie, (2000), Protecţia mediului, Editura Economică, Bucureşti
28. Helen, Wallace; William Wallace, (2004), Procesul politic in Uniunea Europeana,
Editura ARC, Chisinau
29. http://eionet.eu.int/
30. http://www.flickr.com/, Imagini

127
31. Iancu, Gheorghe(1998), Drepturile fundamentale ale cetăţeanului în contextul protecţiei
mediului înconjurător, Editura Star-Tipp, Slobozia
32. Ielenicz, M. ş.a.(1999) Dicţionar de geografie fizică, Editura Corint, Bucureşti
33. Ilinca, Nicolae, Mândruţ, Octavian(2006), Elemente de didactică aplicată a geografiei,
Editura CD Press, Bucureşti
34. Integrare Europeană - Documentaţie online asupra Politicii de Mediu,
www.ecsanet.org/Euinfo.htm.
35. Ionescu, A. (1982), Fenomenul de poluare si masuri antipoluante in agricultura, Editura
Ceres, Bucuresti
36. Ionescu, Miron, Radu, Ion, (1995), Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca
37. Jusztin Katalin, Orosz Andrásné, Zsoltné Kapuvári Jolán, (1994)A levegő és az ember
környezete, Editura Integra – Projekt Kft., Budapest
38. Kékedy Ladislau, (1982), Chimie analitică calitativă, Editura Scrisul românesc, Craiova
39. Lexique de l’environnement francais et arabe, (2002), Editions La Croisée Des Chemins,
Casablanca (Maroc)
40. Liteanu, Candin, Hopîrtean, Elena (1972),Chimie analitică cantitativă, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti
41. Lupan, Ernest, (1997), Dictionar de protectia mediului, Editura lumina Lex, Bucuresti
42. Lupan, Ernest, Minea, Stefan, Mircea, Marga, Amalia (1997), Dreptul mediului. Partea
speciala. Tratat elementar, Editura Lumina Lex, Bucuresti;
43. Marinescu, Daniela, (1996), Dreptul mediului înconjurător, Casa de Editura si Presa
„Şansa” SRL, Bucuresti
44. Marinescu, Daniela, (2003), Tratat de dreptul mediului, Editura ALL Beck, Bucureşti
45. Mihail, A., Mohan, Gh., (2001), Biologie. Manual pentru clasa a VIII-a, Editura All,
Bucureşti
46. Mihăescu, Grigore, (1977), Pomicultura specială, Editura Ceres, Bucureşti
47. Mohan, Gh., Ardelean, A., Mihail, A. (2000), Biologie. Manual pentru clasa a V-a,
Editura All, Bucureşti
48. Nedelcu, Gabriela, Nedelcu, Mădălina, (2003) Educaţia ecologică şi voluntariatul în
protecţia mediului, Fundaţia pentru Cultură şi Educaţie Ecologistă ECOTOP, Centrul
Naţional de Voluntariat, Pro Vobis, Cluj Napoca, Oradea, Editura Treira
49. Negrila, A.- Pomicultura pe înţelesul tuturor, Colecţia Ceres, Bucuresti
50. Negulescu, Mircea, coordonator(1995), Protecţia mediului înconjurător, Editura
Tehnică, Bucureşti
51. Olaru, C.(1975), Lucrări practice de biologie si agricultura, Editura Didactica si
Pedagogica, Bucuresti;
52. Paál, Tamásné, (1996), Természet és környezet védelem – manual, Nemzeti
Tankönyvkiadó, Budapest
53. Parausanu, Victor, Poronar, Ileana, (1997), Economia mediului, Editura Sylvi, Bucureşti
54. Partin, Z., Rădulescu, C.M. (1995) Dicţionar ecologic, Editura Garamond, Bucureşti
55. Pîrvu, Constantin, (1981), Îndrumar pentru cunoaşterea naturii, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti
56. Pârvu, C., (1990), Ecosistemele din România, Editura Ceres, Bucureşti
57. Popescu, V, Popescu, A, (2003), Cultura legumelor în câmp şi în solarii, Bucureşti
58. Reseigh, Barbara, La science, Paris, Larousse/VUEF 2003; Hungarian translation: Bárdós
Miklós, Kossuth Kiadó, 2004
59. Richard Spurgeon, traducere Ajkai Adrienne, (1990), Usborne science & experiments
ecology, Budapest
60. Rojanschi,Vladimir, Bran, Florina, Diaconu, Gheorghita, (1997), Protectia şi ingineria
mediului, Editura Economică, Bucureşti

128
61. Roşu, Al.,Ungureanu, Irina, (1977), Geografia mediului înconjurător, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti
62. Sima, C., ş.a. (2000), Ecologie şi protecţia mediului înconjurător, Editura Independenţa
Economică, Piteşti
63. Stoica, Ana - Creativitatea elevilor, E.D.P.,Bucureşti
64. Stugren, B., Ecologie teoretică, (1994), Casa de editură Sarmis, Cluj-Napoca
65. Tanislav, Eliodor, Turdean, Nicolae, (2002) Protecţia juridica a mediului, Editura
Semne, Bucuresti
66. Tomescu, V., (1999), Metodica predării geografiei şi ştiinţelor naturii în ciclul primar,
Editura „Gheorghe Alexandru“, Craiova
67. Tufercu, V., Tufercu, M., (1981), Ecologie şi activitate umană, Editura Albatros,
Bucureşti
68. Ungureanu, Irina, (2005), Geografia Mediului, Editura Universităţii „Al I. Cuza” Iaşi
69. www.mu.niedersachsen.de/cds/Centrul Regional de Mediu pentru Europa Centrală şi de
Est, www.rec.orgRe]eaua StrawberryNet, a ONG-urilor de mediu
70. www.ngo.ro EIONET
71. www.kerinactic.nl
72. www.crişuricurate.ro
73. www. edu. ro
74. www.finanţare. ro
75. Visan, Sanda, Angelescu, Anca, Alpopi, Cristina, (2000), Mediul înconjurător. Poluare
si protecţie, Editura Economica, Bucureşti
76. Zaharia, C, Ilie, (1999), Studii de ecologie, Editura Economica, Bucureşti
77. Zamfir, Gh., (1974), Poluarea mediului ambiant, Editura Junimea, Iaşi.

129