Unde 2018-2019 Final

Eugen Scarlat, Fizică – Unde
Note de curs pentru Facultatea de Antreprenoriat, Ingineria și Managementul Afacerilor

2018-2019
III. Unde
Undele sunt esențiale pentru transmiterea de informațiilor prin spațiul liber sau comunicații prin ghiduri de undă, sau pentru transportul de
energie.
Cele mai cunoscute tipuri de unde sunt undele electromagnetice și undele acustice.
Undele electromagnetice în spectrul infraroșu și vizibil (optica) sunt utilizate în optoelectronica integrată (calcul cuantic), telemetrie, astrofizică
și interferometrie optică ce permite precizii de măsurare la scară nanometrică.
Undele acustice sunt utile pentru proiectarea sistemelor audio și a dispozitivelor muzicale, pentru cartografiere marină sau a ghidurilor sonore
Cuprins
1. Caracterizarea undelor
Propagarea perturbațiilor la distanță
Unda armonică
Mărimi ondulatorii caracteristice
Spectrul undelor. Energetia undei
Senzații: senzații cromatice, nivel sonor
2. Fenomene ondulatorii
Proprietățile undelor
Fenomene ondulatorii
1
2018-2019
1. Caracterizarea undelor
Propagarea oscilațiilor la distanță
Câmp, perturbație, propagare
În Univers nu există obiect singular, ci doar ansambluri de obiecte, care se influențeză reciproc, fapt observabil prin măsurători adecvate. Dacă ne
fixăm atenția asupra unui anumit obiect, constatăm că acesta este supus unor forțe din partea celorlalte obiecte. Uzual, se spune că obiectul de studiu
se află în câmpul celorlalte obiecte.
Prin câmp de forțe, pe scurt, câmp, înțelegem spațiul fizic unde se manifestă forțe de un anumit tip.
Cantitativ, câmpul este caracterizat de „tăria” forțelor în fiecare punct din acest spațiu, exprimată prin intensitatea câmpului (forța raportată la o
unitate de mărime ce caracterizează natura interacției).
Exemple
1. Mărimea care caracterizează câmpul gravitațional al Pământului este intensitatea câmpului gravitațional, definită ca forța care se exercită
asupra unității de masă a corpului de probă
1 1
 FG , sau   G , sau   g .
m m
2. Analog se definește intensitatea câmpului electric, ca forța care se exercită asupra unității de sarcină electrică pozitivă a unui obiect de probă
aflat în repaus
1
E Felmg .
q
Zgomotul motorului unui avion poate fi sesizat de urechea unui om aflat la sol, deși a fost produs în altă parte, la distanță de zeci de kilometri. De
asemenea, lumina diurnă este sesizată de noi, pe Pământ, deși sursa acesteia este Soarele, aflat la 150 milioane de kilometri. În ambele situații
energia oscilațiilor a fost transportată la distanță prin unde. În primul caz, vorbim de unde elastice, iar în cel de-al doilea, de unde electromagnetice,
prin care se transmit interacțiunile dintr-un loc în altul. Atât receptorul auditiv, cât și cel vizual, se găsesc în câmpurile produse de motorul avionului,
respectiv de Soare. Deși cele mai cunoscute unde sunt undele sonore și undele electromagnetice, există și altfel de unde, cum sunt cele gravitaționale.
În termeni de câmp, câmpul de forțe, produs de o sursă, se transmite, sau se propagă spațial, cu o anumită viteză, până la receptor.
Unda este fenomenul prin care interacția se propagă prin spațiu cu viteză finită.
2
2018-2019
Un receptor adecvat (de ex. un „i-Phone”) va constata variațiile câmpului (a tăriei forțelor, sau a intensității câmpului) suficiente cât să producă
mișcări detectabile ale electronilor sub formă de mici curenți electrici care pot fi procesați și, ulterior, amplificați și traduși în informații afișate sau
audio. Exprimarea următoare este la fel de bună:
Unda este fenomenul prin care variațiile câmpului se propagă prin spațiu, cu viteză finită.
Unda ca pachet de unde armonice

Variația câmpului este totuna cu modificarea intensității câmpului. Modificarea
intensității într-un punct sursă va genera, după un anumit timp necesar propagării, o
modificare a intensității câmpului în punctul de măsură (la receptor), aflat la o oarecare
distanță de sursă. Exprimarea uzuală este „sursa generează unde”. Unda este generată
de oscilația sursei, care se transmite din aproape în aproape provocând oscilațiile
mediului prin care se propagă (Fig.1.1). Exact ca în cazul oscilației care este o
suprapunere aditivă de oscilații armonice1, orice undă este o suprapunere aditivă de unde
armonice. Unda este constituită dintr-un pachet de unde armonice.
La fel ca oscilațiile, undele sunt caracterizate de fază, frecvență, dar au și caracteristici
suplimentare ca lungimea de undă și viteza de propagare. Fig.1.1 Perturbații care se propagă sub formă de unde pe
suprafața apei
Unda armonică
Oricare ar fi dependența de timp a oscilațiilor în punctul sursă (periodice sau neperiodice), acestea pot fi privite ca o suprapunere aditivă de oscilații
armonice. Prin urmare, putem simplifica prezentarea referindu-ne la o singură componentă spectrală, cu variație armonică: oscilația armonică.
Oscilația armonică generată de o sursă se propagă prin spațiu, cu viteză finită, sub formă de undă armonică.
1
A se vedea cap. Oscilații – Teorema de descompunere a semnalelor periodice și observațiile la aceasta.
3
2018-2019
Observații
1. Propagarea se face cu viteză finită, viteza propagare a undei fiind notată cu c. Cea mai mare viteza cunoscută în Univers este viteza de
propagare a undelor electromagnetice în vid:
cundă elmg  3 108 m/s.
2. Orice undă presupune transport de energie de la sursă la receptor.

Propagarea prin spațiu presupune existența unui mediu adecvat. Undele sonore necesită un mediu elastic, care poate fi identificat ușor: aerul. Alte
unde mecanice se propagă prin cutia de rezonanță a unui instrument muzical, prin apă, printr-o șină de cale ferată, prin pământ etc. În cazul radiației
electromagnetice, este cunoscut că aceasta se propagă prin materiale ca sticla, apa limpede, dar și prin vid, care, în limita cunoștințelor actuale, este
perceput ca un spațiu “gol”.
Pentru scopul cursului de față, ne limităm la a constata că vidul permite propagarea undelor electromagnetice, comportându-se ca un mediu cu
proprietăți elastice pentru interacția electromagnetică2.
Modelul oscilatorilor
Un mod convenabil de a caracteriza câmpul undei este
cu ajutorul modelului unor mici oscilatori – sisteme
oscilante – care se găsesc în stări energetice staționare,
în spațiul “umplut” de câmp. Energia se găsește în
oscilatorii din câmpul undei, și provine din cea injectată
în mediu, în locul unde se află sursa de câmp.
Energia undei se poate „descărca” din câmp fie prin
utilizare în aplicații, de exemplu pentru a recupera Câmpul unei unde sferice, unde energia se transferă
informațiile transmise de sursă, fie prin măsurători, la utilizator, cu precădere pe calea marcată cu
Câmpul unei unde sferice culoare portocalie
folosind instrumente adecvate. În oricare dintre cazuri,
sistemele oscilante din câmp trebuie cuplate la sisteme Fig.1.2
externe, unde descarcă energia, cu consecința
2
A se vedea cap. Oscilații - Cauzele oscilațiilor.
4
2018-2019
amortizării oscilatorilor câmpului. Întreținerea oscilațiilor este posibilă, dacă, la rândul lor, aceștia iau energie de la sistemele oscilante vecine,
alimentate, din aproape în aproape, de la sursă. În aceasta situație, energia de la sursă se transmite preferențial catre receptor, în detrimentul
celorlalți oscilatori din câmp, unde nu există consum energetic. Se poate face analogia cu un robinet care curge într-o cadă de baie cu dopul
de golire scos, astfel că se produce un flux preferențial de apă între robinet și orificiul de golire.
Temă. Studiați undele prezentate la http://phet.colorado.edu/sims/wave-on-a-string/wave-on-a-string_en.html și identificați oscilatorii din
câmpul undei.
Expresia undei armonice

Ca și în cazul oscilațiilor armonice, în cele ce urmează ne limităm la unde descrise de funcții
armonice. Cea mai simplă expresie a unei unde armonice este cea generată de o oscilație armonică.
Fie oscilația armonică
u (t )  u0 sinωt  0  , t>0,
unde u poate fi orice mărime oscilatorie: elongație, presiune, densitate masică, inducție magnetică,
potențial electric etc. Unda armonică ce provine de la oscilația de mai sus, și se propagă de-a lungul
axei z (Fig.1.3), este de forma
u (t , z )  u0 sinωt  kz  0  ,
unde mărimea k depinde de viteza de propagare, și va fi explicată ulterior. Fig.1.3
Expresia undei armonice3 u (t , z )  u0 sinωt  kz  0  descrie oscilația armonică aflată la coordonata z față de sursă (luată ca origine a
referențialului).
Expresia undei este funcție de timp și de spațiu. Pentru z=0 se regăsește oscilația punctului-sursă, iar orice alt punct, notat P și aflat la coordonata
arbitrară zP oscilează după ecuația:
u (t , zP )  1  sin(ωt  kzP  0 ) , t>tP.

 0P
faza initiala pentru
oscilatia din punctulP
3
În alte cărți se folosește expresia u (t , z )  u0 sinkz  ωt  0 
5
2018-2019
Pe de altă parte, oscilația punctului P trebuie să reproducă identic oscilația de la sursă, întârziată cu timpul tP=zP/c, care este necesar undei să ajungă
în punctul P. Așadar, pentru t>tP, trebuie să aibă loc identitatea
 z 
u0 sin ω(t  P )  0  = u0 sinωt  kzP  0  .
 
  c   oscilatia in P
oscilatia la sursa,întarziata
cu z P /c
zP  2
Identitatea precedentă poate fi îndeplinită doar dacă ω   kzP , adică k  , sau k  . Interpretarea fizică a lui k va fi dată ulterior.
c c cT
Exemplu
În Fig.1.4 este ilustrată o coardă lungă, cu sursa la capătul z=0 (un exemplu animat se găsește la adresa http://phet.colorado.edu/sims/wave-on-a-
string/wave-on-a-string_en.html).
Oscilația sursei S a fost aleasă încât mișcarea să înceapă în jos, așadar 0=, și, dacă amplitudinea este aleasă u0=1cm, expresia oscilației punctului-
sursă devine
u(t ,0)  1  sinωt   cm.
Unda care pleacă de la sursă are expresia
u(t , z)  1  sinωt    kz
a. b. c. d.
Fig.1.4
6
2018-2019
Oscilația punctului P, aflat la coordonata z=zP, este (Fig.1.4 b,c,d)

u(t , zP )  1  sinωt    kzP  cm,
sau
u (t , z P )  1  sin(ωt  kzP  ) cm.
 
 0P
În ultima expresie, mărimea 0P  kzP   joacă rolul fazei inițiale pentru oscilația din punctul P. Oscilațiile u (t ,0) și u(t , zP ) sunt defazate cu
=0P0.
În acest exemplu, unda se propagă prin coarda elastică, ce are rolul unui ghid de undă. Alte exemple de ghiduri de undă sunt cablul coaxial și
fibra optică (pentru undele electromagnetice), tuburile sonore sau corzile instrumentelor muzicale (pentru undele mecanice). Atunci când se
propagă în spațiul liber, undele se numesc unde progresive.
Dacă oscilația sursei încetează după un timp , atunci graficele

celor două oscilații u(t,0) și u(t,zP) arată ca în Fig.1.5.
Exemplu: tren de unde, front de undă
Oscilația punctului P este întârziată față de cea a sursei cu un timp
zP/c, cât i-a trebuit câmpului undei să se extindă – echivalent, cât
i-a trebuit undei ca să se propage – până în P. De exemplu, dacă
zP=34m, atunci, ținând cont că viteza undelor sonore, în aer, este
de aproximativ c=340m/s, distanța va fi parcursă în timpul zP/c
=0,1s. Așadar, punctul P va fi început să oscileze după 0,1s. Fig.1.5 Oscilația la sursă (stânga) și oscilația în punctul P (dreapta); se observă
întârzierea oscilației în P, față de cea de la sursă.
Durata finită a oscilației conduce la propagarea, prin coardă, a unui
tren de unde cu lungimea L=c, de asemenea, finită (Fig.1.6).
Partea anterioară a trenului de unde se numește frontul undei.
7
2018-2019
Fig.1.6 Propagarea unui tren de unde prin spațiu.

Exemplu: anul-lumină.
Durata de viață a unei stele a fost de 4 miliarde de ani. Lungimea trenului de unde electromagnetice (lumină) emis în spațiu este
m zile ore s
L  3  108  4  109 ani  365,25  24  3600 ,
 s
  an
 zi ora

viteza luminii timpul,exprimat in secunde
de unde L=3,791025m.
Deoarece distanțele astronomice sunt extrem de mari, o unitate de măsură adecvată pentru acestea este anul-lumină. Lungimea spațiala a trenului de
unde de mai sus este de 4 miliarde ani-lumină.
Temă
După cât timp este detectabilă, pe Pământ, o explozie solară?
Mărimi ondulatorii caracteristice

Mărimile caracteristice oscilației armonice, precum faza, pulsația, frecvența și perioada temporală, rămân valabile și în cazul undelor. În plus, în
cazul undelor, periodicitatea depinde și de coordonata spațială.
8
2018-2019
Faza undei; defazaje

Spre deosebire de oscilații, unde faza depindea exclusiv de timp, acum faza depinde de timp și de poziție (t , x, y, z ) ; dacă reducem spațiul la o
singură coordonată z, atunci faza depinde de două variabile, t și z:
(t , z )  ωt  kz  0 .
Spre exemplu, în cazul unor mișcări oscilatorii, pe direcția Ox, a sursei S și a punctului P (cu referire la Fig.1.4), propagarea fiind în sensul Oz,
fazele sunt
(t ,0)  ωt   (la sursa S(0)),
respectiv
(t, zP )  ωt  kzP   (în P(zP)).
Exemplu: stereofonia și stereoscopia.

Fie situația din Fig.1.7, unde se consideră csunet=340m/s, iar distanța dintre urechi z2–z1=10cm.
Diferența de fază a oscilațiilor care ajung la urechile unei persoane, de la o sursă care oscilează cu
frecvența f=1kHz, aflată în partea din stânga a figurii, pe axa celor două urechi, este:
(t )  (t , z2 )  (t , z1 )  (t )  k ( z2  z1 ) 
2f 2  103
   ( z 2  z1 )     0,1  0,59 rad.
csunet 340
Defazajul fiind constant în timp, oscilațiile care impresionează timpanele celor două urechi sunt
coerente. Defazajul calculat pentru situația din figură este unul maxim; rotația capului – echivalent, Fig.1.7 Stereofonia
mutarea sursei în partea inferioară – poate reduce defazajul până la un minim egal cu zero (când sursa
se află pe mediatoarea segmentului ce unește cele două urechi). La nivel senzorial, cele două oscilații se compun, amplitudinea rezultantă fiind
cuprinsă între un minim (la defazaj zero) și o valoare corespunzătoare defazajului maxim calculat anterior, de 0,59 rad. Această informație este
prelucrată de creier pentru a calcula distanța până la sursa oscilațiilor. Acesta este principiul stereofoniei. Analog, existența senzorilor optici în
perechi permite determinarea distanței până la sursă (stereoscopie).
9
2018-2019
Temă
Dacă amplitudinile undelor care ajung la cele două urechi sunt egale între ele și egale cu u0=10nm,
calculați amplitudinile oscilațiilor rezultante la fiecare ureche, pentru cele două situații din exemplul
anterior.
Suprafețe echifazice, undă plană, lungime de undă, număr de undă a.

Suprafața echifazică este locul geometric al oscilațiilor ale căror faze sunt multiple de 2, la orice moment
t
(t , x, y, z )  const .
În Fig.1.8 este ilustrată o undă care se propagă după direcția z, a cărei mărime oscilantă este elongația pe
direcția x, adică b.
x(t , z )  x0 sinωt  kz  0  .
În cazul unidimensional, suprafața echifazică este reprezentată de un singur punct (Fig.1.8a), deoarece
(ωt  kz  0 )  const  z=const. În spațiu, (Fig.1.8 b-d), suprafețele echifazice ale unei astfel de unde
sunt suprafețe plane, deoarece condiția z=const este ecuația unei suprafețe plane, perpendiculară pe axa c.
Oz în punctul z=const.
Prin urmare, expresia pe care am utilizat-o până acum este expresia unei unde plane:
u(t , z )  u0 sinωt  kz  0 x  .
Radiația emisă de lasere este bine aproximată de modelul undei plane. În figura4 1.9 sunt ilustrate în
detaliu astfel de suprafețe echifazice. d.
Fig.1.8
4
După http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Linear.Polarization.Linearly.Polarized.Light_plane.wave.svg
10
2018-2019
Fig.1.9. Secțiunile transversale plane, dreptunghiulare, sunt suprafețe echifazice ale undei plane.
Lungimea de undă este distanța dintre două suprafețe echifazice consecutive, între care diferența de fază, la orice moment, este 2:
(t , z2 )  (t , z1 )  2  (ωt  kz2  0 )  (ωt  kz1  0 )  2  k ( z2  z1)  2 .
Conform definiției, distanța z1  z2 este tocmai lungimea de undă, notată cu  (Fig.1.8d, Fig.1.9).
Așadar
2
k  2 , sau k
.

Mărimea k se mai numește număr de unde (câte „unde” sunt cuprinse în intervalul de fază 2), sau număr de undă.
11
2018-2019
Viteza de propagare a undei armonice

Viteza de fază de-a lungul directiei z este spațiul parcurs în unitatea de timp de frontul undei
dz
c .
dt
În cazul undei armonice, viteza de fază este totuna cu viteza de propagare. Acest lucru nu mai este adevărat în cazul undelor reale care sunt
pachete, sau grupuri de unde armonice ale căror componente spectrale se propagă cu viteze diferite. Viteza de propagare a acestora este viteza
de grup.
Pentru a găsi o formulă utilizabilă de calcul pentru viteza de propagare a undei armonice, folosim faptul că, în timpul propagării, suprafața echifazică
însăși se deplasează cu aceeați viteză
dz
(t,z)=const  d=0  dtkdz=0    k  0,
dt
de unde viteza de propagare este
 
c  , sau c  .
k T
Ultima relație, scrisă sub forma =cT, indică faptul că lungimea de undă este spațiul parcurs de undă într-
o perioadă.
Observații
dz dx
1. A nu se confunda viteza de propagare a undei c  cu viteza de oscilație v x  (din mișcarea
dt dt
oscilatorie).
2. Viteza de propagare este perpendiculară pe suprafața echifazică. În figura 1.10 este ilustrat cazul unei
unde sferice în apă, care, la interfața cu aerul (suprafața apei) se revelează sub formă de cercuri, u putând
fi oricare dintre mărimile elongație, presiune, sau densitate a apei.
3. Alte expresii echivalente ale undei armonice plane sunt: Fig.1.10
u (t , z )  u0 sin2f  t  kz  0  ;
12
2018-2019
  z 
u (t , z )  u0 sin    t    0  ;
  c 
  t z 
u (t , z )  u0 sin 2      0  .
 T   
Exemple
1. Nota „LA” din gama egal temperată “DO major” are frecvența de 442Hz. Oscilația se propagă prin aer (csunet=340m/s) sub forma unei unde
sonore cu lungimea de undă
m
340
 s  =76,9cm.
442Hz
2. Limita inferioară a spectrului vizibil este la culoarea roșie cu lungimea de undă =0,7m. Frecvența corespunzătoare este
m
3  108
f  s  f4,291014 Hz = 429THz.
7  107 m
Temă
Pentru alte exerciții de calcul, vezi adresa http://hyperphysics.phy-astr.gsu.edu/hbase/hframe.html.
Spectrul undelor
La fel ca în cazul oscilațiilor, unde nu se poate vorbi de o singură frecvență, ci de o bandă de frecvențe, și undele sunt în general nearmonice, deci
prezintă spectre de unde armonice. De exemplu, transmiterea la distanță a informației se face prin transmiterea oscilațiilor modulate, care au o bandă
în jurul frecvenței purtătoarei. Oscilațiile modulate se transmit prin spațiu sub forma unui grup de unde, sau a unui pachet de unde armonice.
În cazul undelor, noțiunea de spectru de frecvențe are același înțeles cu cel de la oscilații, deoarece unda reprezintă mulțimea oscilațiilor din câmpul
undei, cu aceleași frecvențe cu cele ale oscilațiilor.
13
2018-2019
Prin spectrul undei se înțelege repartiția după frecvențe a unei mărimi fizice, de obicei o mărime energetică (putere, energie, densitate de energie,
intensitate etc.).
În plus, deoarece expresia undei depinde și de variabile spațiale, se poate vorbi, echivalent, și de o repartiție (distribuție) după lungimea de undă:
Prin spectrul undei se înțelege repartiția după lungimea de undă a unei mărimi fizice, de obicei o mărime energetică (putere, energie, densitate de
energie, intensitate etc.).
Exemplu: domeniul spectral vizibil
Sensibilitatea ochiului uman la radiația
electromagnetică este în așa numitul “domeniu
vizibil”, unde avem senzația de „lumină”, cuprins
între 400nm și 700nm (spectrul după lungimea de
undă). Pentru a găsi spectrul vizibil după frecvență,
calculăm frecvențele corespunzătoare capetelor
intervalului
𝑐 3108
𝑓min =   𝑓min = 710−7 
max
 𝑓min =429THz.
Fig.1.11 Spectrul radiației electromagnetice: domeniul vizibil este extrem de îngust
Similarly 𝑓max =750THz, f=321THz.
Așadar banda domeniului vizibil este 430-750THz. În optică este preferată distribuția după lungimea de undă 400-700nm.
Relația de trecere între cele două domenii pentru intervale spectrale înguste
Dacă se notează mărimea energetică cu E, atunci relația de legătură dintre distribuția spectrală după frecvență și distribuția spectrală după
lungimea de undă este
2 dE
 dE    dE ,
dE dE dE dE
   
df c  d  df c d df f d
d    c 2 
   
c
unde s-a ținut cont de relația dintre lungimea de undă și frecvență   .
f
14
2018-2019
Relația de mai sus se rescrie sub o formă simplă

dE dE
f   
df
 d

spectru de spectru de
frecvente lungimi de unda
c
sau, sub forma aproximativă, considerând  0 și f0 la centrul benzilor, relaționate prin  0 
f0
f  .

f0 0
Să calculăm nin nou domeniul vizibil în frecvență, aplicând relația de mai sus
f 
 .
f0 0
 
Spectru de Spectru de
frecvente lungimi de unda
cunda elmg
Pentru  0 se consideră centrul benzii  0  550 nm, de unde f 0  și, înlocuind numeric
0
m
3  108
3  10 8
s  f  5,45  1014 Hz, sau f0=545THz.
f0   f0  7
5,5  10 7
0
5,5  10 m
Așadar, neglijând semnul „minus”, care are semnificația că la frecvențele mari corespund lungimile de undă mici, și reciproc, rezultă
 300
f  f 0  f  545 THz  f  297 THz.
0 550
Cele două rezultate obținute nu sunt identice din cauză că relația diferențială devine aproximativă în cazul diferențelor finite.
Mărimi energetice
Prin energia undei se înțelege toată energia existentă în volumul ocupat de câmpul undei. Această energie provine de la sursa de oscilații. De obicei
nu interesează energia din tot câmpul undei, ci doar energia transmisă de la sursa la receptor. De aceea, mărimile mai interesante sunt intensitatea
undei și densitatea volumică de energie.
15
2018-2019
Puterea și intensitatea undei

Un tip de undă des întâlnită este unda sferică emisă de o sursă centrală, de la
care frontul de undă și suprafațele echifazice sunt sferice.
Puterea undei este puterea emisă de sursă, adică energia emisă de sursă în
unitatea de timp:
dE
Psursa = =Punda [W].
dt
Pentru o undă sferică (a se vedea figura5 1.12), emisă de o sursă
punctiformă (Soare, bec luminos, clopot, sonerie etc.), suprafețele echifazice
sferice se îndepărtează, radial, cu viteza c, dar puterea emisă de sursă este
constantă. Energia emisă de sursă, într-un interval de timp, se regăsește în Fig.1.12
energia care trece, în același interval de timp, prin orice suprafață care
închide complet sursa.
De obicei, receptorul, aflat la distanță mare, și având o suprafață mică, se
intersectează doar cu o parte a suprafețelor echifazice, iar puterea transmisă
acestuia este, de asemenea, mică. De aceea, o mărime mai utilă este
intensitatea energetică a undei, sau, pe scurt, intensitatea undei.
Intensitatea undei este puterea transmisă pe unitatea de suprafață, orientată
normal6 pe direcția de propagare:
P
I , [I]SI=W/m2.
S
Exemplu
Fie o sursă cu puterea de 20W, adică în fiecare secundă emite 20J Fig.1.13 (Adaptat după: http://hyperphysics.phy-
astr.gsu.edu/hbase/hframe.html)
energie, sub formă de unde electromagnetice. Unda este sferică, suprafețele
5
Adaptată după http://buon.fjfi.cvut.cz/wp/UvodFyz/Resources/bests/sol.sci.uop.edu/~jfalward/wavessound/wavessound.html
6
Se consideră unghiul dintre direcția de propagare și planul suprafeței.
16
2018-2019
de fază constantă depărtându-se radial, cu viteza c. Pe măsură ce suprafețele se depărtează, câmpul ocupă volume spațiale din ce în ce mai mari, iar
puterea se repartizează pe suprafețe sferice din ce în ce mai întinse:
P P 1 20 1
I  I  2  I  2  I =1,6W/m2.
S 4 r 4 1
În cazul undei sferice, intensitatea undei scade cu pătratul distanței (Fig.1.13).
La distanțe mari, unda sferică poate fi aproximată cu o undă plană. Intensitatea undei plane este practic constantă (a se vedea figura 1.14).
Aproximația undei plane este acceptabilă și în cazul în care suprafața receptorului este mică în comparație cu pătratul distanței sursă-receptor.
Fig.1.14 La distanțe foarte mari, frontul undei sferice devine plan
Aplicație: celule solare

Intensitatea (energetică) a luminii solare incidente la suprafața Pamântului este aproximativ I=1kW/m2 (la latitudinea tropicelor). Dacă în câmpul
undei (presupusă plană) se pune o celulă solară, de arie SDET=1mm2, atunci, la incidență normală, puterea incidentă pe aceasta este (v. Fig.1.13):
W
PDET  I  SDET  PDET  103 2
 10 6 m 2  PDET=1mW.
m
17
2018-2019
Dacă, în plus, randamentul conversiei în energie electrică este de 40%, atunci se vor putea obține de la celulă cel mult 400W putere electrică. Din
cauză că intensitatea undei provenite de la Soare nu poate fi mărită, puteri electrice mai mari s-ar putea obține fie prin mărirea suprafeței celulei (sau
punând panouri de celule), fie prin îmbunătațirea randamentului celulelor.
Temă
Ați putea, imagina, totuși, vreo metodă pentru a mări intensitatea radiației incidente pe celula solară?
Densitatea volumică de energie în câmpul undei plane
Densitatea volumică de energie se definește ca energia din unitatea de volum ocupat de câmp:
dE
w , [w]SI=J/m3.
dV
Densitatea volumică de energie se poate exprima în funcție de intensitatea undei, deoarece elementul de
volum este dV=Scdt (Fig.1.15):
dE P I
w  w w  sau cw  I .
S  c  dt S c c
Fig.1.15
Teme de casă
1. Câmpuri de panouri solare pentru producția de energie electrică.
2. Energia solară captată de Pământ.
Telecomunicații - codarea
În cazul transmisiei informației la mare distanță (distanțe interplanetare, de ordinul unităților astronomice UA7), puterile disponibile la sursa de pe
sonda spațială sunt extrem de limitate. Mai mult, necesitățile de protecție la radiațiile cosmice impun limite suplimentare pentru puterea
emițătoarelor.
7
UA este simbolul a unității astronomice pentru distanță, 1UA=150 milioane km (distanța Pământ-Soare).
18
2018-2019
Exemplu
Sonda spațială Voyager 2 a emis de la marginea sistemului nostru solar, adică de la o distanță de 100UA, puterea la emisie fiind de 400W. Intensitatea
undei pe Pământ este:
P 1 4  102 W 1 4  102 W 1
I  2  I   I    I=1,41021W/m2!!!
4 r 4 1,5  10 m
11 2
4 1,5  10 m
11 2
 
Cu toate că această intensitate este infimă, cu mult mai mică decât cea a zgomotelor8 electromagnetice generate de undele provenite de rețelele de
alimentare cu energie electrică, de motoarele și generatoarele vehiculelor electrice de pe sol etc., care sunt de ordinul 106W/m2, mesajele undelor
transmise de sondă pot fi înțelese pe Pământ! Acest lucru se datorează codării. Codarea se utilizează în toate cazurile când este necesară protecția
mesajului la zgomote. Schema de principiu a unui lanț de comunicații este cea indicată în figura de mai jos.
Fig.1.16 Schema bloc de principiu a unui lanț de telecomunicații de la emițător la receptor
8
Zgomotele sunt fluctuații aleatorii, în general corelate, generate de surse distribuite (terestre, cosmice, solare etc.).
19
2018-2019
Informația: măsura informației

Informația se măsoară în biți. Alfabetul calculatoarelor este format din două simboluri: 0 și 1. Cu acestea se formează cuvinte, adică pachete
ordonate de simboluri. Totalitatea cuvintelor formează vocabularul. Într-un mesaj, simbolurile au frecvențe diferite de apariție, în funcție de
cuvintele utilizate. În cursul transmisiei, simbolurile sunt perturbate de zgomote, zerourile putând fi transformate în unu, și reciproc, iar cuvintele
se pot altera. În consecință, la recepție, probabilitățile de apariție ale simbolurilor sunt diferite, funcție de vocabular și de caracteristicile
zgomotului. Simbolul recepționat este incert, trebuind luată decizia dacă acesta este 0 sau 1.
Se definește informația transportată de simbol sub forma
b   log2 P , măsurată în bit (adimensional),
unde P este probabilitatea de apariție a simbolului.
Bitul este măsura incertitudinii. Dacă simbolul considerat apare cu certitudine (probabilitate unu P =1), atunci informația obținută, la recepționarea
simbolului, este nulă b=0. Cu cât este mai mică probabilitatea de apariție a simbolului, cu atât mai mare este informația transportată.
Codarea reduce posibilitatea de a lua decizii eronate, în condițiile contaminării semnalului util cu zgomotele din mediul pe unde se transmite
semnalul. Cel mai simplu mod de codare este codarea cu bit de paritate, adică la fiecare cuvânt transmis se adaugă un simbol redundant, astfel
că întotdeauna suma cifrelor din cuvânt sa fie pară.
Temă de casă
Comunicații satelitare (considerații energetice și spectrale).
Senzații: senzații cromatice, nivel sonor

Senzațiile vizuale se formează ca urmare a sensibilității ochiului la undele electromagnetice, iar cele auditive ca urmare a sensibilității urechii la
undele elastice din aer, în anumite domenii spectrale.
Senzațiile cromatice
Senzația cromatică înseamnă percepția energiei electromagnetice de către senzorul optic uman (ochiul uman) sub formă de culoare.
20
2018-2019
Dependența de frecvență și de lungimea de

undă a senzației cromatice este indicată, în
400 450 500 550 600 650 700(nm)
detaliu, în tabelul alăturat.
Undele electromagnetice ocupă un spectru Culorile din spectrul vizibil
extrem de larg, de la undele radio la radiația Culoare Interval de lungimi de undă Interval de frecvență
gamma. Spectrul oscilațiilor ROSU ~ 700–635 nm ~ 430–480 THz
electromagnetice care sunt convertite în ORANJ ~ 635–590 nm ~ 480–510 THz
senzații cromatice de receptorul uman – GALBEN ~ 590–560 nm ~ 510–540 THz
domeniul vizibil – se află însă într-un VERDE ~ 560–490 nm ~ 540–610 THz
interval extrem de îngust, între 400 și ALBASTRU ~ 490–450 nm ~ 610–670 THz
700nm. INDIGO ~ 450–400 nm ~ 670–750 THz
Exemplu VIOLET ~ 450–400 nm ~ 670–750 THz
Sensibilitatea spectrală a analizatorului Fig.1.16 Domeniul vizibil al radiației electromagnetice și senzațiile cromatice
acustic uman este maximă la aproximativ 3,5kHz (mijlocul benzii vocale), iar cea a analizatorului vizual, la 540THz (la culoarea verde). Unda sonoră
se propagă în aer cu viteza csunet=340m/s, iar cea optică cu celmg=3108m/s (viteza undei electromagnetice în vid). Lungimile de undă corespunzătoare
sunt:
m m
340 3 108
csunet s  9,7 cm; analog  s  555nm.
 sunet    sunet  1 optic  14 1
f 3500s 5,4 10 s
Nivelul sonor
Nivelul sonor este o măsură a percepției energiei acustice din domeniul spectral audio sub formă de sunete.
Analog senzațiilor vizuale, intervalul de frecvențe la care este sensibilă urechea umană este situat între aproximativ 16Hz și 20000Hz, iar undele din
acest domeniu se numesc unde sonore. Undele acustice cu frecvențe mai mici de 16Hz se numesc infrasunete, iar cele cu frecvențe mai mari de
20000Hz se numesc ultrasunete.
21
2018-2019
Senzațiile auditive (sunet „încet-tare”) sunt proporționale, dar nu direct proporționale cu intensitatea (energetică) a undei. Mai exact, pentru o
frecvență fixată, acestea sunt proportionale cu logaritmul intensității undei:
Senzația auditivă ~ log I
Senzațiile depind și de frecvență. Spre exemplu, sensibilitatea analizatorului acustico-vestibular uman este maximă la aproximativ 3,5kHz, iar
cea a analizatorului vizual la 540THz (corespunde lungimii de undă =555nm, culoarea verde). O undă sonoră cu intensitatea de 1µW/cm2 la
1kHz „se aude mai tare” decât aceeași intensitate la 15kHz; analog, o radiație luminoasă cu intensitatea de 1W/m2, cu lungimea de undă de 555nm
(verde), este percepută ca fiind „mai puternică” decât o radiație luminoasă cu aceeași intensitate, dar la lungimea de undă de 405nm (indigo).
Nivelul sonor se definește la frecvența de 1kHz, față de o intensitate de referință. Pentru cursul de față se va considera Iref=102W/m2, care
caracterizează vorbirea curentă, cu voce normală
I
N S  10 log10 , [NS]= decibel (dB).
I ref
Pragul inferior de audibilitate este Imin=10-12W/m2 sau NS min= 100dB; senzațiile de durere apar peste Imax=10W/m2, sau NS max= 30dB.
Observații
I
1. De fapt, unitatea de măsură pentru nivelul sonor este Bel-ul (simbol B) N S  log10 B, adimensional. Decibelul este submultiplul Bel-ului.
I ref
2. La adresa http://hyperphysics.phy-astr.gsu.edu/hbase/sound/intens.html#c3 referința este considerată intensitatea minimă Imin=10-12W/m2.

Intervalul dinamic de audibilitate minim-maxim ramâne același, adică 130dB.
Exemple
1. Nivelul sonor al unui motor de avion la decolare este de 80dB. Nivelul sonor a două astfel de avioane, care decolează simultan, este
II I
N S  10 log  N S  10 log  10 log 2 , de unde NS=86dB. Nivelul sonor al mai multor surse nu se adună algebric.
I ref I ref
22
2018-2019
2. Un ansamblu ramă-geam termopan atenuează intensitatea zgomotului de 40 de ori, indiferent de frecvență. Nivelul sonor scade cu
 I I  I I
N S  10  lg 2  lg 1   N S  10 lg 2  N S  10 lg 2 , de unde NS= 16dB (la orice frecvență).
 I ref I ref  I1 40I 2
Teme de casă
1. Funcționarea senzorului optic uman. Senzația de culoare. La adresa
http://www.luminotehnica.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=51:marimi-luminot găsiți informații despre nivelul de iluminare și unitatea
de măsură (lumen).
2. Funcționarea senzorului acustico-vestibular uman. Senzația auditivă. Fonul.
23
2018-2019
2. Fenomene ondulatorii
Proprietățile undelor
Monocromaticitatea
Unda armonică provine de la oscilația armonică. Undele (ca și oscilațiile) reale există și se propagă sunt sub formă de grupuri concentrate în jurul
unei frecvențe centrale f0 (sau lungime de undă centrală 0) având o lărgime de bandă f (sau ). Monocromaticitatea este cu atât mai bună cu cât
spectrul este mai îngust, adică rapoartele de mai jos tind spre zero:
f 
  0.
f0 0
Expresia u(t , z )  u0 sinω0t  kz  0  descrie o undă monocromatică, deoarece este armonică, și, teoretic, conține o singură frecvență, anume
0=2f0, și deci o singură lungime de undă. Specificăm faptul că în realitate nu există undă absolut monocromatică, adică perfect armonică, cel puțin
pentru faptul că trenurile de undă și oscilațiile care le generează sunt finite în timp.
Radiațiile monocromatice sunt utile în măsurători optice (interferometrie și telemetrie cu laser), unde este necesar ca stabilitatea frecvenței să fie
foarte bună.
Exemple
Stabilitatea frecvenței unui laser este aproximativ
f 1GHz f 109 f
     1,82  10 6 .
f 0 550THz f 0 5,5  1014 f0
Lărgimea spectrului unui bec LED9 care emite lumină albă este aproximativ
 300nm 
≅ 555nm   ≅ 0.54.
0 0
În concluzie, monocromaticitatea laserului este cu șase ordine de mărime mai bună decât a LED-ului.
9
“Light Emmiting Diode” – LED.
24
2018-2019
Astfel de radiații riguros armonice nu există în realitate, deoarece ar presupune ca sursa să emită un timp infinit lung. Dacă timpul de emisie
este finit, de durată tot, așa cum este orice semnal real, atunci vorbim de un tren de unde de lungime ctot, cu frecvențe ocupând un interval în
jurul valorii ω 0  2f 0 , anume în intervalul ( f 0  1 , f 0  1 ) . Cu cât este mai scurtă durata în timp, cu atât este mai larg spectrul în frecvență.
 tot  tot
Undele, ca și oscilațiile reale, sunt caracterizate de o bandă de frecvențe, dată de durata finită, în timp, a oscilației sursei.
Aproximarea undei reale cu una monocromatică este cu atât mai bună cu cât semnalul este mai lung în comparație cu perioada oscilației (undei)
 tot  T0 .
Exemple
 0,01 
1. u (t , z )  u0 sin 2   0,01t  2  z  , 0  t  50 s. Deși frecvența centrală este, formal, de f 0 =0,01Hz, se observă că este extrem de
 340 
prost precizată, deoarece în cele 50s nu a putut fi emisă decât o jumătate din perioada de 100s; în consecință, spectrul este larg (0, 0,002)Hz
din cauză că semnalul emis este prea scurt. În termeni de lungime de undă, deși aceasta este, formal 0=34000m, lungimea trenului emis este
de doar 1200m, insuficient ca să poată fi determinată măcar o lungime de undă întreagă.
Fig.2.1 a
2. u(t , z )  u0 sin 2   0,01t  2 0,01 z  , 0  t  500 s. Frecvența centrală este suficient de bine precizată f 0 =0,01Hz deoarece sunt emise mai
 340 
multe perioade (lungimi de undă) complete, iar spectrul de frecvențe (banda) este intervalul (0,018, 0,012)Hz.
25
2018-2019
Fig.2.1 b
3. u(t , z )  u0 sin 2   0,01t  2

0,01 
z  , 0  t  4000s. În acest caz, frecvența centrală este bine precizată f 0 =0,01Hz cu o lărgime de bandă
 340 
îngustă, cuprinsă în intervalul (0,00975, 0,01025)Hz.
Fig.2.1 c
4. Unda monocromatică infinită (caz ideal) u(t , z )  u0 sin 2   0,01t  2

0,01 
z  , t  [0, ) . Frecvența centrală este perfect precizată, iar lărgimea
 340 
de bandă tinde spre zero.
Fig.2.1 d
26
2018-2019
Polarizarea: unde transversale și unde longitudinale

O undă este longitudinală dacă direcția de oscilație a mărimii oscilante este paralelă cu direcția de propagare. Undele sonore din aer sunt unde
longitudinale. Dacă dispuneți de un resort elastic, fixați-i un capăt la marginea mesei, întindeți-l ușor, apoi efectuați câteva mișcări de-a lungul axei
sale. Ceea ce observați este o undă longitudinală. Undele sonore din aer sunt unde longitudinale.
Fig.2.2 Unde elastice longitudinale
O undă este transversală dacă direcția de oscilație a mărimii oscilante este normală la direcția de propagare.
Undele electromagnetice sunt unde transversale. Fig.2.3 Unde transversale în apă
În mediile elastice lichide și solide se pot forma, în general, atât unde longitudinale, cât și transversale. De
exemplu, undele de tsunami, sau cele seismice, pot fi de ambele tipuri (Fig.2.3).
Polarizarea are sens doar pentru undele transversale. O undă este polarizată dacă direcția de oscilație
respectă anumite reguli. Există câteva cazuri remarcabile de stări de polarizare (se presupune că propagarea
este în lungul axei z, a se vedea Fig.2.4).
1. Unda liniar polarizată. În acest caz, direcția mărimii oscilante rămâne paralelă cu o direcție fixă.
Deoarece unda oscilează în permanență în planul determinat de direcția fixă și direcția de propagare, unda
se mai numește plan polarizată.
2. Unda circular polarizată. Direcția de oscilație descrie, în timp, un cerc.
Fig.2.4 Tipuri de unde polarizate
3. Unda eliptic polarizată. Direcția de oscilație descrie, în timp, o elipsă.
4. Unda nepolarizată. Unda din Fig.2.5 este nepolarizată, direcția de oscilație a trenurilor
componente variind aleatoriu. Este cazul luminii emise de sursele clasice (becuri cu
incandescență, tuburi fluorescente, becuri LED etc.) unde fiecare tren este generat de
dezexcitarea atomilor individuali a căror emisie nu este corelată cu a celor din jur.
Fig.2.5 Exemplu ce sugerează o undă nepolarizată
27
2018-2019
Aplicații – dispozitive polarizoare

Unele materiale (naturale sau sintetice) au proprietatea de a polariza lumina.
După o observație din "Oscilațiile compuse", orice lumină polarizată poate fi descompusă în două fascicule lineare polarizate perpendiculare
reciproc. Acest lucru este exploatat pentru fabricarea de dispozitive de polarizare cum ar fi ecrane, ochelari de soare10 etc.).
Coerența
Exemplul cu unda nepolarizată din figura anterioară (Fig.2.5) este și un exemplu de undă necoerentă. Noțiunea de coerență este legată de
continuitatea funcției de fază. Pentru un fascicul total coerent, trenul de undă trebuie să fie, teoretic, neîntrerupt și infinit lung. Din punct de vedere
analitic, ar trebui ca funcția de fază (t , z )  ω0t  kz  0 să ramână valabilă la orice t și
orice z, ceea ce practic este imposibil.
Coerența se măsoară prin timpul de coerență sau, echivalent, prin lungimea de coerență.
Timpul de coerență tcoerenta este intervalul de timp cât funcția de fază a oscilației este
continuă.
Lungimea de coerență lcoerenta este lungimea cât trenul de undă este continuu, neîntrerupt.
Relația dintre timpul de coerență și lungimea de coerență este (v. Fig.2.6) Fig.2.6 Exemplu ce sugerează o undă polarizată, cu
lungimea de coerență lcoerență
lcoerenta = c⸱tcoerenta..
http://en.wikipedia.org/wiki/Coherence_(physics)
Exemple
Timpul de coerență al radiației emise de o sursă clasică de lumină (bec) este de ordinul cătorva nanosecunde. Pentru tcoerenta=1ns lungimea de coerență
este lcoerenta=10-93108  lcoerenta=0,3m.
Pentru un laser comercial, lungimea medie a trenurilor poate ajunge la sute de metri.
10
https://en.wikipedia.org/wiki/Polarization_(waves)#Polarized_sunglasses
28
2018-2019
Fenomene ondulatorii
Reflexia, transmisia și refracția
Suprafața unde proprietățile mediului se modifică brusc se numește suprafață de discontinuitate. Undele incidente pe o suprafață de discontinuitate
dintre două medii suferă reflexie, adică o parte a energiei se întoarce în mediul din care a venit (mediul 1), și transmisie, prin pătrunderea altei părți
a energiei în mediul al doilea (mediul 2). O dată cu transmisia are loc și modificarea direcției de propagare a undei transmise. Modificarea direcției
de propagare a undei se numește refracție.
În general, viteza de propagare a oricărei unde depinde de mediul prin care se propagă. În cazul undei electromagnetice, viteza ei de propagare într-
un mediu oarecare scade față de valoarea ei în vid.
Indicele de refracție optic al unui material este raportul dintre viteza undei electromagnetice în vid și viteza din mediul respectiv:
cvid
nref  >1.
cmediu
Raportul vitezelor de propagare prin două medii este indicele de refracție relativ:
nref cmediu 1
n21  mediu 2
 .
nref mediu 1 cmediu 2
Observație
Definiția indicelui de refracție relativ de mai Unde elastice Unde electromagnetice
sus este valabilă și pentru undele mecanice. Material Viteza undei*) (m/s) Material Indice de refracție optic*)
Pentru undele mecanice nu există un mediu Cauciuc 60 Vid 1 (convenție)
Aer, 40C 355 Aer, 40C 1,00029
de referință, în timp ce pentru cele
Aer, 20C 343 Aer, 20C 1,00030
electromagnetice referința este vidul.
Plumb 1210 Apă distilată 1,33
În tabelul alăturat sunt indicate câteva valori Aur 3240 Alcool etilic 1,36
pentru undele mecanice elastice (viteze de Sticlă 4540 Sticlă (siliciu amorf) 1,46
propagare), respectiv electromagnetice Cupru 4600 Gheață 1,309
(indici de refracție). Aluminiu 6320 Diamant 2,42
*)
Valori orientative. Acestea pot varia în functie de impurități, temperatură, frecvență
29
2018-2019
Exemplu
Dacă unda cu frecvența f=540THz trece din vid în sticlă, atunci viteza de propagare scade de la c=3108m/s la valoarea csticla=3108/1,46=2,05108m/s;
corespunzător, lungimea de undă scade, de la vid=555nm, la valoarea sticla=380nm, dar frecvența nu se modifică!
Prin convenție, atunci când se specifică valoarea unei lungimi de undă electromagnetică, se subînțelege că este valoarea acesteia în vid! Din acest
motiv, are sens ca spectrele (precum domeniul spectral vizibil) să fie exprimat în funcție de  (în vid).
Legile reflexiei
i/ Unda incidentă, cea reflectată și normala la suprafața de discontinuitate sunt coplanare.
ii/ Unghiul de reflexie r este egal cu unghiul de incidență i
i   r .
Legile refracției
i/ Unda incidentă, cea transmisă și normala la suprafața de discontinuitate sunt coplanare.
ii/ Unghiul de refracție t și unghiul de incidență i îndeplinesc relația:
sin i c1 sin i nref 2 Fig.2.7 Legile reflexiei și refracției
 , echivalent cu  .
sin t c2 sin t nref 1
Undele sonore suferă exact aceleași fenomene ca cele electromagnetice, deși nu la fel de ușor detectabile.
Exemple
1. La incidența normală i=0 unghiul de reflexie este, de asemenea zero r=0, raza reflectată întorcându-se pe același drum cu cel al undei incidente.
2. La incidența normală i=0 unghiul de refracție t este, de asemenea, zero t=0, raza transmisă nefiind deviată.
3. Reflexia totală apare când n21<1 și t=90, ca în interiorul fibrelor optice. Energia rămâne în interiorul fibrei . Pentru o
fibră de sticlă n21=1,46  sini,critic=1/1,46  i,critic≅4314.
30
2018-2019
Refracția poate să aibă loc și în lipsa suprafețelor de discontinuitate, în cazurile când proprietățile mediului, deci și viteza undei, se modifică în mod
continuu.
Exemple
1. Refracția sunetului în aer. Viteza sunetului în aer depinde de temperatura aerului T, fiind proporțională cu Τ , csunet~ Τ . În vecinătatea suprafeței
terestre, aerul se încălzește de jos în sus, astfel că, în zilele senine, temperatura scade cu înălțimea în timpul zilei, și crește cu înălțimea în timpul
nopții. Din acest motiv, pot apărea fenomene paradoxale.
i/ Ziua, în timpul averselor, există posibilitatea ca tunetul să se audă foarte slab, sau deloc, desi fulgerul se produce relativ aproape (2-4km). În
acest caz, energia trece pe deasupra receptorului - receptorul se află în „umbra” sunetului - și, paradoxal, poate fi auzit mult mai tare de cineva
situat mai departe de locul descărcării (Fig,2.8a).
ii/ Seara, pot fi auzite zgomote de la surse aflate la câțiva kilometri (tipice sunt cele de trenuri în mișcare, sau provenind de la stadioane) care, în
mod normal, nu s-ar auzi (Fig,2.8b).
2. Mirajul optic. Un exemplu de refracție a undelor luminoase în medii cu indice de refracție continuu variabil, este mirajul optic. Spre exemplu, în
zilele de vară, șoselele par ude atunci când privim în față, la distanță de câteva sute de metri, deoarece, din cauza refracției, la observator apare
imaginea cerului albastru (Fig,2.8c).
a. Ziua, temperatura scade cu înălțimea b. Noaptea, temperatura crește cu înălțimea c. Mirajul optic
Fig.2.8 Refracția undelor în medii cu variație continuă a indicelui de refracție
31
2018-2019
Absorbția
Radiația incidentă pe material, de intensitate I0, este parțial reflectată, parțial transmisă în material:
Ir  I0 R , I t  I 0 1  R  ,
unde R este coeficientul de reflexie. Pe suprafata de incidență, la z=0, este indeplinită conservarea
energiei (Fig.2.9) în termeni de intensități ale undelor:
I0 z 0
 Ir z 0
 It z 0
.
Unda transmisă se atenuează după legea
I t ( z)  I t (0)  ez ,
unde  este coeficientul de atenuare11 al undei în material, []SI=m1. Mai semnificativ este inversul
coeficientului de atenuare, numit adâncime de pătrundere =1/. Aceasta se definește ca distanța
Fig.2.9 Reflexia, transmisia și atenuarea
după care intensitatea undei scade de „e” ori , unde e2,72 este numărul lui Euler. datorată absorbției
Absorbția conduce la atenuarea radiației transmise, energia absorbită transformându-se, de regulă, în căldură.
Exemplu
1
Coeficientul de atenuare a luminii în apă este =0,07cm ̶ 1. Adâncimea de pătrundere a luminii în apă este   adică =14,3cm, adică după un

parcurs de 14,3cm intensitatea undei scade de 2,72 ori. Absorbția puternică a undelor electromagnetice în apă explică de ce la adâncimi de peste
10m este practic întuneric în lacuri și mări, ca și faptul că pentru comunicațiile subacvatice și cartografiere submarină se folosesc undele acustice
(sonare, hidrofoane etc.).
Temă
La ce distanță intensitatea luminii scade de 100 ori, în apă?
11
Reprezintă variația relativă a intensității undei, pe unitatea de lungime, de-a lungul direcției de propagare a undei.
32
2018-2019
Dispersia
Reamintim că undele reale constă din pachete de unde armonice grupate într-o bandă în jurul unei frecvențe centrale. Materialele se comportă diferit
la trecerea undelor prin ele, în special în ce privește propagarea și absorbția, care pot depinde puternic de frecvența undelor.
Dispersia constă în dependența de frecvență a vitezei de propagare c=c(f).
În cazul undelor electromagnetice, este preferată exprimarea în funcție de lungimea de undă:
Dispersia constă în dependența vitezei de propagare de lungimea de undă c=c().
Dacă viteza c nu ar depinde de frecvență, atunci materialul ar fi liniar, iar dispersia nu ar avea loc.
Singurul mediu complet nedispersiv este vidul, unde toate undele electromagnetice au aceeași viteză
de propagare, anume aproape 300 000km/s, sau 3108m/s, iar relația dintre pulsație (frecvență) și
numărul de undă este una liniară   ck la orice frecvență. Denumirea de material liniar este
consecința liniarității relației dintre pulsație (frecvență) și numărul de undă. Pentru materiale
dispersive relația este neliniară, de forma   c ()  k . Toate mediile reale sunt dispersive, într-o
Material dispersiv Material nedispersiv
d𝑐 d𝑐 d𝑛ref d𝑐 d𝑐 d𝑛ref
≠ 0 sau ≠0 sau ≠0 = 0 sau =0 sau =0 Fig.2.10 Dispersia luminii albe printr-o
d𝑓 d d d𝑓 d d
prismă de sticlă
măsură mai mare sau mai mică; de cele mai multe ori însă, efectul este prea mic pentru a fi observabil.
Diamantul (carbon cu structura cristalină, tetraedrică) are una dintre cele mai mari variații a indicelui
de refracție, de la 2,4175 (spectrul roșului) la 2,4178 (spectrul violetului).
Exemplu: curcubeul.
Cele mai cunoscute fenomene dispersive sunt cele suferite de lumina albă, atunci când trece printr-
o prismă (Fig.2.10), sau când se propagă printr-o atmosferă încărcată de vapori de apă, generând
curcubeul atmosferic (Fig.2.11). Vitezele de propagare, ca și indicii de refracție, depind de lungimea
de undă, existând relația de ordine (orientativ):
1  nref (rosu )  nref (galben )  nref (albastru ) .
Consecința este că lumina albă se descompune în culorile componente. Fig.2.11 Dispersia în atmosfera
terestră: curcubeul
33
2018-2019
Viteza de grup a undelor electromagnetice. În situațiile reale, când undele sunt constituite din pachete sau grupuri de unde de frecvențe diferite
(spre exemplu, undele modulate), viteza de propagare prin diverse medii (exceptând vidul) nu este aceeași. Astfel de medii se numesc medii
dispersive, iar efectul este acela că oscilația de la emisie se distorsionează până la receptor (un astfel de efect este cunoscut sub denumirea de lărgire
a pachetului de unde – „broadening pulse”). Din acest motiv, pe canalele de comunicații se utilizează amplificatoare corectoare, care restabilesc
informația pe care o poartă unda. Pentru grupurile de unde se definește viteza de grup, care este viteza cu care grupul de unde transmite energia,
deci informația.
Temă
Enumerați fenomenele ondulatorii pe care le observați în Fig.3.10.
Imprăștierea undelor
Imprășierea undelor este fenomenul prin care energia acestora este difuzată lateral față de de direcția de propagare. Spre exemplu, în Fig.2.10,
radiațiile incidente, respectiv, emergente din prismă, nu ar fi vizibile din lateral, dacă nu ar exista procesul de împrăștiere. Consecința naturală a
pierderii de energie în direcție laterală este atenuarea acesteia în lungul direcției de propagare. Fenomenul are loc atât în cazul sunetului, care este
împrăștiat de obiectele pe care le întâlnește, cât și în cazul undelor electromagnetice (luminii).
Exemple
1. Efectul de „cer albastru” se explică prin aceea că aerul, compus, în principal, din molecule de azot
și oxigen, împrăștie selectiv lumina, mai mult la frecvențele mari (lungimile de undă mici) decât la
frecvențele mici12. Culoarea galbenă a Soarelui în timpul zilei se explică prin sărăcirea undei
progresive în componenta albastră, care este împrăștiata preferențial în atmosferă.
2. Efectul de „soare roșu” la răsăritul, sau la apusul acestuia se explică prin împrăștierea, până la
dispariție, a componentei albastre din unda progresivă, și împrăștierea semnificativă a celorlalte
componente, din cauza că drumul parcurs în aer este mai lung în perioada răsăritului, respectiv
Fig.2.12 Imprăștierea luminii solare
asfințitului, decât în restul zilei. (Adaptat după
http://www.scritube.com/stiinta/fizica/ )
12
Cantitativ, fenomenul se explică prin imprăștierea Rayleigh.
34
2018-2019
3. Uneori, în cazul sistemelor acustice, în fața difuzorului de „înalte” se pune un grătar care împraștie suplimentar frecvențele înalte, pentru a
uniformiza spațial sunetul și a avea o audiție optimă.
Difracția și limita de difracție

Difracția este un fenomen complex, de suprapunere a mai multor unde. În mod simplificat, prin
difracție înțelegem fenomenul prin care orice fascicul, la interceptarea unui obiect cu dimensiunea
liniară D, capătă o divergență dif dată de relația:

sin  dif  .
D Toate fasciculele sunt afectate de difracție
O consecință nedorită a difracției este efectul „de mânjire” a contururilor obiectelor interceptate de
fascicul, prin introducerea unei incertitudini în direcția de propagare a oricărui fascicul, indiferent
pe unde ar trece acesta prin obiect (Fig.2.13). Fenomenul se produce în egală măsură și în fasciculul
reflectat de obiect. Cantitativ, incertitudinea se exprimă prin unghiul de difracție dif, care limitează
claritatea obiectelor.
În figura alăturată (Fig.2.14) este arătată o undă plană, care, inițial, avea divergența zero, iar după
Fig.2.13 Din cauza difracției, conturul
trecerea prin fantă, divergența devine nenulă. Din cauza difracției, există o limită sub care obiectele orificiului devine neclar
nu mai pot fi vizualizate, în sensul că pata de difracție devine mai mare decât obiectul, astfel că
poziția și forma acestuia nu mai sunt observabile.
Limita de difracție: orice fascicul suferă difracție, care limitează inferior mărimea detaliilor care pot fi
puse în evidență până la o valoare de ordinul de mărime a lungimii de undă utilizate.
Pata de difracție, dată de un obiect cu dimensiunea D, are mărimea M:
M  D  L  tan  dif ,

sau, pentru unghiuri mici pentru care sin  dif  tan  dif   dif  relația anterioară devine
D

M  D  L . (LD) Fig.2.14
D
35
2018-2019
i/ Dacă obiectul este mare în raport cu lungimea de undă D>>, atunci difracția este neglijabilă și urma M reproduce obiectul D cu suficientă acuratețe
M  D.
ii/ Dacă, dimpotrivă, obiectul este comparabil cu lungimea de undă, atunci devine semnificativ al doilea termen al relației (LD)
M  L  D .
În acest caz, pata de difracție este mai mare și „ascunde” obiectul, făcând imposibilă punerea sa în evidență.
Temă
Considerând funcția M(D) în relația (LD), determinați valoarea sa minimă și dimensiunea obiectului pentru care se atinge acest minim.
Aplicații: rezoluția spațială a aparatelor.

Multe dispozitive (radare, lidare, telescoape, sonare) utilizate la cartografiere și măsurători au rezoluția limitată de difracție, dată de lungimea de
undă a radiației utilizate.
Rezoluția microscoapelor optice este limitată la dimensiuni micrometrice din cauza lungimii de undă a radiației folosite. Pentru domeniul vizibil
lungimea de undă maximă este ~0,7m, așadar microscoapele optice nu pot pune în evidență decât obiecte mai mari de 1m (de unde și denumirea
de microscop).
Analog, precizia de localizare a sonarelor este limitată de lungimea de undă a undei acustice.
În figura 2.15 este ilustrat efectul difracției (sugerat cu culoare roșie) în cazul unui fascicul laser (undă plană) care trece printr-o fereastră de ieșire
de diametru D, apoi printr-o lentilă convergentă, cu distanța focală flentila; după planul focal al lentilei, peste divergența datorată lentilei (cu efect
de mărire a diametrului fascicului), se suprapune efectul difracției, de mânjire și de estompare a contururilor acestuia:

  dif  .
D
Focalizarea este limitată de difracție până la o valoare d, care se poate calcula din geometria
sistemului optic. Astfel de lasere sunt folosite la înscrierea/citirea informației pe suport optic,
ghidarea capetelor de citire/înscriere, trasarea măștilor în fotorezist etc. Pentru a coborî limita
de difracție, lungimea de undă de lucru a trecut de la infraroșu spre albastru (“blue ray”) și
ultraviolet, apoi spre raze X, pe măsură ce tehnologia diodelor laser a avansat.
Fig.2.15
36
2018-2019
Interferența undelor
Interferența este fenomenul de compunere aditivă a undelor având aceeași pulsație și aceeași direcție de oscilație, într-o anumită zonă din spațiu
unde se formează franje de interferență, adică puncte unde intensitatea este maximă și puncte unde intensitatea este minimă.
Prin interferență diferențele de fază, care nu pot fi măsurate direct, sunt transformate în diferențe de amplitudine, care pot fi ușor vizualizate și
măsurate.
Teoria interferenței revine la compunerea oscilațiilor, pe direcții paralele, cu aceeași pulsație, discutată deja la capitolul „Oscilații”.
Două unde armonice coerente, cu aceeași direcție de oscilație, descrise de
u1 (t , z1 )  u01 sin(t  kz1 ) și u 2 (t , z 2 )  u02 sin(t  kz2 )
ajung la un detector parcurgând, prima, distanța z1D printr-un mediu de referință cu indicele
de refracție n1, respectiv, a doua, distanța z2D printr-un alt mediu, cu indicele de refracție n2
(situație ilustrată în Fig.2.16 în cazul schemei unui interferometru).
La detector, oscilația dată de prima undă este
u1 (t , z1D )  u01 sin(t  kn1 z1D ) ,
iar oscilația dată de cea de-a doua undă este

u 2 (t , z 2 D )  u02 sin(t  kn2 z 2D ) ,
între ele existând diferența de fază:

Fig.2.16 Principiul interferometriei
  kn21 ( z1D  z2D ) ,
unde n21 este indicele de refracție relativ n21= n2/n1. Diferența de fază  depinde fie de diferența de drum, fie de diferența de indici de refracție,
fie de ambele.
În punctul de interferență, amplitudinea rezultantă depinde de diferența de fază 
u02  u01
2
 u02
2
 2u01u02 cos() .
37
2018-2019
Ținând cont că intensitatea, ca mărime energetică, este proporțională cu pătratul amplitudinii I ~ u 02 , atunci intensitatea rezultantă măsurată de
detector este
I rez  I1  I 2  2 I1 I 2 cos() .
Dacă, în plus, fasciculele care interferă au amplitudini egale u01=u02, deci intensități egale I1=I2=I, atunci:

I rez  4 I cos2 .
2
Intensitatea rezultantă depinde de diferența de fază , care, la rândul ei, este funcție de diferența
de drum și de diferența de indici de refracție.
Cazuri particulare:
i/ Pentru Δ=2q, unde q este un număr întreg, se obțin maxime cu intensitatea Irez=4I (v.
Fig.2.17). Considerând același indice de refracție pentru cele două drumuri n1=n2, maximele se
obțin dacă k⸱Δz=2q  Δz=q, adică dacă diferența de drum este un număr întreg de lungimi de
undă.
Fig.2.17
ii/ Pentru Δ(t)= (2q+1) se obțin minime cu intensitate zero Irez=0. Considerând, din nou, că
drumurile au același indice de refracție n1=n2, minimele se obțin dacă k⸱Δz=(2q+1)  Δz=(q+1/2), adică dacă diferența de drum este un număr
„semi-întreg“ de lungimi de undă.
iii/ Dacă diferența de fază este între cele două valori anterioare 2q<Δ<(2q+1), atunci intensitatea va avea o valoare intermediară 0< Irez<4I.
Diferența de drum care ar corespunde acestei situații ar fi între zero și o jumătate de lungime de undă (neglijând întregii).
Aplicații
Prin această tehnică se pot evidenția variații extrem de mici, de ordinul /100, adică 5nm, sau de variații ale indicelui de refracție de ordinul miimilor.
Modificările pot fi produse de variații de temperatură, de câmpuri electrice, de tesiuni mecanice, de impurități dopante etc. Prin urmare, tehnicile
interferometrice sunt adecvate pentru deplasări nanometrice, pentru senzori optici, sau măsurători științifice de precizie extremă (cum este
interferometrul LIGO pentru detecția undelor gravitaționale).
38
2018-2019
Măsurători interferometrice reale*

În cazurile reale, din cauza timpului de coerență finit al undelor, diferența de fază  nu este constantă, ci depinde de timp (t ) . În punctul de
interferență, detectorul va măsura valoarea m, urmare a medierii pe timpul de răspuns al detectorului <_>τ_DET:
m ~ u1 t , z m   u 2 t , z m 
2
DET
2
m ~ u01  u02
2
 2u01u 02 cos(t )  DET
t m   DET
 cos(t )dt .
1
2
m ~ u 01  u 02
2
 2u 01u 02
 DET tm
Daca diferența de fază   nu ar depinde de timp, adică undele ar fi perfect coerente, atunci figura de interferență ar fi perfect stabilă: și este
valabilă relația cunoscută
2
m ~ u01  u02
2
 2u01u02 cos() .
În practică, undele sunt compuse din trenuri de lungime finită și există întotdeauna o variație în timp a diferenței de fază  (t), ceea ce conduce
la o variație a semnalului m între o valoare maximă mMAX și una minimă mMIN; acestea pot fi distinse de detector doar dacă variația între cele
două extreme este lentă în comparație cu timpul său caracteristic de răspuns. Acest lucru se întâmplă dacă lungimea de coerență a undelor care
interferă este lungă în comparație cu diferența de drum optic. Echivalent, dacă timpul de coerență al undelor care interferă este mai lung decât
întârzierea temporală echivalentă dintre ele.
∆
Măsurătorile interferometrice se pot face dacă sunt îndeplinite condițiile: coerenta > > DET.

Dacă detectorul este ochiul uman, caracterizat de un timp de răspuns de circa o zecime de secundă, atunci figura de interferență trebuie sa fie
stabilă un timp semnificativ mai lung decat 0,1s, pentru a putea fi „percepută” ca atare. În caz contrar, receptorul vizual nu poate „număra”
maximele și minimele, deoarece le percepe, în medie, ca pe o lumină de intensitate constantă.
39
2018-2019
Interferența în medii mărginite: moduri proprii în cavități rezonante

Este cazul tuturor instrumentelor muzicale și incintelor pentru sonorizări acustice, al oscilatoarelor de microunde și radiofrecvență, sau al laserelor.
Zgomotul13 produs într-un anumit loc (de regulă, dar nu exclusiv, la unul din capete) se propagă în tub, coardă etc., se reflectă la capăt, se întoarce
și interferă cu unda inițială, formând ceea ce se numesc undele staționare. Interferența se produce în fiecare punct din incintă, rezultând maxime și
minime stabile în timp.
Undele staționare sunt undele rezultate din interferența undelor directe și reflectate în medii limitate spațial. Pozițiile maximelor și minimelor de
interferență sunt fixe.
În funcție de dimensiunile sale geometrice, incinta are proprietatea că păstrează doar anumite frecvențe din banda zgomotului. Spectrul undei se
reduce la o mulțime discretă, numerabilă, de frecvențe, care sunt compatibile cu dimensiunile cavității: acestea sunt frecvențele de rzonanță ale
cavității, iar cavitatea este o cavitate rezonantă.
Temă
Urmăriți aplicația de la adresa https://www.youtube.com/watch?v=PJbsCh2H2MA.
Pentru o cavitate unidimensională, interferența dintre undele care se propagă în sensuri contrare conduce la o undă staționară. Spre deosebire de
unda progresivă, unde amplitudinea oscilatorilor din câmpul undei era aceeași, acum amplitudinea rezultantă depinde de pozitia z. Expresia analitică
a undei staționare14 este caracterizată prin aceea că variabila temporală este decuplată de cea spațială:
ustationar(t , z )  2u0 cos(kz   z )  sin(ωt  t ) .


   
depindedoar de depindedoar
coordonataspatiala de timp



amplitudine dependenta
de coordonata
De-a lungul cavității, amplitudinea variază între valori maxime și minime, în pozițiile date de
cos(kz  z )  1 maxime; cos(kz  z )  0 minime.
13
Prin zgomot se înțelege o oscilație cu spectru continuu și cu banda extrem de largă.
14
Demonstrația a fost făcută în manualul de liceu.
40
2018-2019
Amplitudinea undei staționare definește un set de configurații de câmp numite modurile proprii ale cavității rezonante.
Pentru a fixa ideile de mai sus, prezentăm două situații tipice într-o cavitate unidimensională de lungime l (ex. o coardă vibrantă, sau un tub sonor -
a se vedea Fig.2.18), dar acestea nu sunt singurele posibilități.
i/ Condiția de cavitate închisă la ambele capete (echivalent, coardă fixată la ambele capete, Fig.2.18a): în acest caz trebuie ca amplitudinea la ambele
capete să fie zero
cos(k  0   z )  0 ; cos(k  l  z )  0 .
Condițiile conduc la z=/2, kl=q, de

unde se obțin frecvențele proprii
c
fq  q , q=1, 2,....
2l
Corespunzător, lungimile de undă sunt
date de expresia
2l
q  , q=1, 2,....
q
Modurile proprii ale tubului sunt date de a. Modurile proprii ale unui tub închis la ambele capete b. Modurile proprii ale unui tub deschis la ambele capete
expresia (Fig.2.18a) Fig.2.18
𝑞 
uq(z)=2u0 |cos( 𝑙 𝑧 + 2)|, q=1, 2,....
Modul fundamental este modul care are frecvența cea mai mică (pozitivă), și lungimea de undă cea mai mare. În cazul de față, acestea se obțin pentru
q=1. Celelate moduri sunt armonicele superioare. Un tub deschis la ambele capete (Fig.2.18b) are aceleași frecvențe proprii, dar poziția maximelor
și minimelor diferă.
ii/ Condiția de cavitate deschisă la un capăt și închisă la celălalt (echivalent, coardă fixată la unul din capete – fie acesta la z=0 –, și excitată la
celălalt z=l); condițiile se scriu:
cos(k  0   z )  0 ; cos(k  l  z )  1 ,
de unde
41
2018-2019
 1 c
f q   q   , q=0, 1, 2,....
 2  2l
Modurile proprii ale tubului sunt date de expresia:

(2𝑞+1) 
uq(z)=2u0 |cos( 𝑧 + )|, q=1, 2,...
2𝑙 2
Analog, modul fundamental este cel cu frecvența pozitivă cea mai mică, aici q=0. Armonicele se obțin pentru q=1, 2, ...
Temă
Desenați configurația modurilor proprii pentru cazul ii/.
Exemplu: unde sonore în cretă.

Modelul este cel al tubului deschis la ambele capete, unul dintre ele fiind excitat prin frecarea cretei de tablă. Lungimea cretei este l=10cm, iar viteza
undei elastice în cretă este de 1900m/s. Componenta fundamentală are frecvența cea mai mică
c 1900
f1   f0   f0=9500Hz,
2l 0,2
fiind deci în domeniul audio. Armonica întâia este la 19,0kHz, la limita domeniului audibil. Dacă rupem creta de la mijloc, fundamentala își dublează
frecvența, devenind 19kHz, și practic nu se mai aude.
Temă
Pentru alte exerciții de calcul cu tuburi sonore, vezi adresa http://hyperphysics.phy-astr.gsu.edu/hbase/hframe.html.
42
2018-2019
Dezvoltări ale modurilor proprii: teoria întregului15

Albert Einstein a avut trei mari teorii, dintre care numai două sunt cunoscute la scară largă. Prima, Legea
Specială a Relativităţii, enunţată în 1905, ne-a dat formula E = mc2, care a condus la fabricarea bombei
atomice şi a dezlegat misterul stelelor. A doua mare teorie a savantului de geniu a venit sub forma Legii
Generale a Relativităţii, din 1915, care a adus în discuţie ideea plierii spaţiului, Big Bang-ul şi găurile negre.
Dar mulţi nu ştiu că poate cea mai mare dintre teoriile sale abia urma să iasă la lumina şi nu a fost niciodată
definitivată: „o teorie a tuturor lucrurilor”, cunoscută şi că „teoria întregului”. Realizarea de căpătâi a lui
Einstein avea să fie teoria câmpului unificat, o încercare de a „a intra în mintea lui Dumnezeu”.
Încă din timpul vieţii marelui geniu, comunitatea ştiinţifică împărtăşeşte credinţa că forţele fundamentale, observabile în natură, au existat în
primele momente ale Universului sub forma uneia singure, din care au evoluat, treptat, celelalte. Aceastăteorie ambiţioasă, care a rămas, de peste
o jumătate de secol, la stadiul de deziderat, ar vrea să explice cum cele patru forţe fundamentale pot fi exprimate că manifestări diferite ale
aceluiaşi fenomen. James Maxwell este cel care a făcut primul pas în sensul acestei unificări, descoperind formule matematice care indicau
căelectricitatea şi magnetismul sunt faţete - aparent diferite - ale unui singur fenomen. La un secol după acel moment, s-a dovedit şi că forţa
electromagnetică şi cea nucleară slabă sunt, la rândul lor, forme diferite ale aceleiaşi manifestări mai complexe.
Câte forţe guvernează Universul?

Din nefericire - sau, cine ştie? poate spre binele umanităţii -, cea de-a treia încercare a lui Einstein a eşuat. El şi-a petrecut
ultimii 30 de ani din viaţă pe urmele unei ecuaţii, probabil nu mai lungă de câţiva centimetri, ce trebuia să explice toate
fenomenele fizice. Totul, de la Creaţie, la supernove, la atomi şi molecule, poate chiar ADN-ul, oamenii şi dragostea ar
fi urmat să fie explicate de această ecuaţie. Dacă ar fi fost descoperită, ar fi reprezentat realizarea supremă a peste 2000
de ani de investigaţii asupra naturii spaţiului, încă din vremurile când grecii se întrebau deja care este cea mai mică
particulă şi cea mai mică unitate spaţială. Deşi există multe întrebări rămase fără răspuns, astăzi, cea mai importantă şi,
până la urmă, singura candidată pentru poziţia de Teorie a Întregului este teoria superstringurilor, definită în hiperspaţiu
deca-dimensional (în 10 dimensiuni). Această teorie ar putea oferi, într-o zi, răspuns unora dintre cele mai profunde
întrebări despre Univers, ca de exemplu:
- Ce s-a întâmplat înainte de Big Bang?
- Este posibilă construirea Maşinii Timpului?
- Putem “găuri” spaţiul?
Puterea acestei teorii nu numai că a cutremurat întreaga lume a matematicii şi pe cea a fizicii, dar este şi cea mai nebunească teorie propusă
vreodată. Astăzi, cunoaştem că întregul nostru univers este guvernat de patru forţe fundamentale:
15
Material preluat din http://www.descopera.ro/stiinta/8074675-ce-gandeste-dumnezeu-teoria-intregului-sau-munca-neterminata-a-lui-einstein
43
2018-2019
- forţa gravitaţională, care ne împiedică să "cădem" de pe planetă în spaţiul cosmic şi care previne explozia stelelor, gigantice bombe cu hidrogen,
impunându-le să facă implozie la sfârşitul vieţii;
- forţa electromagnetică, responsabilă de transmiterea luminii şi a celorlalte forme de radiaţie din spectrul electromagnetic; permite iluminarea
oraşelor noastre şi alimentarea laserelor şi a computerelor de care ne folosim;
- forţa nucleară slabă, responsabilă pentru fenomenul de dezintegrare radioactivă, o forţă resimţita atunci când douăparticule elementare se află
în contact sau la distanţă foarte micăuna de cealaltă;
- forţa nucleară tare, cea mai puternică dintre cele patru, care ţine laolaltă, în nucleul atomic, protonii, neutronii şi alte particule subatomice.
Gravitaţia poate fi descrisă prin teoria generală a relativităţii a lui Einstein. Materia curbează spaţiul din jurul ei, creând, în acest fel "forţa"
gravitaţională. Să ne imaginăm o furnică ce merge pe o bucată de hârtie mototolită. Insecta ar putea crede că există o "forţă" misterioasă care o
trage când spre stânga, când spre dreapta. Dar noi ştim că acolo nu acţionează nicio forţă de naturăsă tragă furnica: este numai o bucată de hârtie
mototolită care o împinge dintr-o parte în cealaltă. Nu este gravitaţia cea care atrage, ci spaţiul gol cel care împinge.
Celelalte trei forţe pot fi descrise de mecanica cuantică, a cărei istorie este una tumultoasă. Prin anii '50 ai secolului trecut, atunci când primele
semene ale particulelor "fundamentale" erau lansate din acceleratoarele de particule ale vremii, J. Robert Oppenheimer (părintele bombei atomice)
era atât de exasperat de amploarea cercetărilor din domeniu, încât avea să declare că "Premiul Nobel pentru Fizică din acest an va fi câştigat de
fizicianul care nu va fi descoperit o noua particulă." Atât de multe particule "esenţiale" au fost descoperite în acea vreme, fiecare purtând ciudate
nume greceşti, încât şi Enrico Fermi (descoperitorul fisiunii nucleare) mărturisea, ironic: "Dacă aş fi ştiut că există atât de multe particule, m-aş
fi făcut botanist şi nu fizician."
Dar, după ani de încercări sterile şi după cheltuirea a miliarde de dolari, fizicienii au unificat cele trei forţe cuantice în ceea ce poartă astăzi
denumirea de Model Standard, bazat pe o multitudine de particule numite quarci, leptoni, bosoni Higgs, particule Yang-Mills, gluoni, bosoni W.
Toate fenomenele fizice cunoscute pot, în principiu, să fie descrise prin aceste două mari teorii, relativitatea şi mecanica cuantică. Totuşi, deşi
ele reprezintă cei doi piloni pe care toată cunoaşterea fizică se sprijină, diferă una de cealaltă în aproape toate aspectele, iar motivul pentru care
acest lucru se întâmplă este un mister. Prima teorie se bazează pe curbarea suprafeţelor line, ceea ce vizează lumea la scară uriaşă. A două este
fundamentată pe mici "pachete" discrete de energie, numite cuante, şi explică lumea la scară infimă, lumea sub-atomică.
O teorie nebunească - dar, oare, îndeajuns de nebunească?

Din nefericire, orice încercare de a îmbina cele două mari reguli a eşuat. Unele dintre cele mai luminate minţi ale secolului au orbitat în jurul
acestei probleme, doar pentru a da greş. Fizicianul Freeman Dayson a spus că drumul către teoria câmpului unificat este "pavat cu cadavre". Niels
Bohr (cercetător care a adus contribuţii esenţiale la cunoaşterea structurii atomului) a participat, la un moment dat, la o întâlnire în cadrul căreia
laureatul Nobel Wolfgang Pauli îşi prezenta propria versiune a teoriei câmpului unificat. Atunci, Bohr s-a ridicat şi a spus: "Domnule Pauli, noi,
cei din spate, suntem cu toţii de acord că teoria dumneavoastră este nebunească. Dar nu reuşim să cădem de acord dacă este suficient de
nebunească pentru a avea vreo şansă săfie corectă". Ne confruntăm, probabil, cu cea mai mare provocare a tuturor timpurilor, unirea tuturor celor
patru forţe fundamentale într-o imagine de ansamblu consistentă şi coerentă. În prezent, singurul candidat viabil pentru a ocupa poziţia de teorie
a întregului este teoria superstringurilor.
44
2018-2019
Teoria superstringurilor combină relativitatea şi mecanica cuanticăîntr-un mod elegant şi intuitiv. În

primul rând, descrie milioanele de particule cuantice ale naturii ca reprezentând, fiecare, o "notă" pe o
coardă (string) vibrantă. Este suficient să ne gândim la corzile unei viori. Nimeni nu susţine că A sau
B ar fi mai importante decât C. Ceea ce contează este coarda în sine. Conform teoriei superstringurilor,
dacă am avea un super-microscop şi ne-am uita la un electron, am putea vedea o coardă ce vibrează
într-un anumit fel. Coarda este extrem de mică (~1033 centimetri), aşa încât electronul pare doar ca un
punct pentru noi. Dacă agităm coardă, astfel încât să vibreze într-un mod diferit, atunci electronul s-ar
putea transforma în altceva, că de exemplu un quark, elementul fundamental al protonilor şi neutronilor.
O mai agităm o data şi coarda ar putea vibra în modul caracteristic fotonilor (cuante de lumină). Încă o
scuturare poate o va transforma într-un graviton (cuanta gravitaţiei).
În fapt, setul colectiv de vibraţii corespunde întregului spectru de particule cunoscute. În loc să se postuleze milioane de particule diferite, este
suficientă postularea unui singur obiect, şi anume superstringul. Particulele sub-atomice sunt note pe "supercoardă". Trupurile noastre însele sunt
simfonii de stringuri, iar legile fizicii sunt legile armoniei superstringului. Teoria superstringurilor poate explică chiar şi gravitaţia. Atunci când
supercoarda se mişcă prin spaţiu şi timp, fragmentându-se şi reunindu-se în alte stringuri, forţează continuumul spaţiu-timp din jurul sau să se
curbeze, întocmai cum aveau să prezică ecuaţiile lui Einstein. Cu alte cuvinte, chiar dacă Einstein nu ar fi visat măcar la teoria relativităţii, am fi
putut-o descoperi prin recenta premisă a superstringurilor.
Unii pentru, alţii împotrivă

Desigur, această teorie are şi adversari. Mulţi evidenţiază faptul că ea susţine ideea conform căreia Universul
este definit printr-un hiperspaţiu format din 10 dimensiuni, ceea ce sună mai degrabă ştiinţifico-fantastic decât...
fizic. Faptul că Universul pe care noi îl conştientizam există în patru dimensiuni (trei spaţiale şi una temporală)
este indiscutabil. Orice obiect din Univers, de la vârful nasului oricăruia dintre noi până la cea mai îndepărtată
stea, poate fi localizat prin numai trei coordonate: lungime, lăţime şi înălţime. De asemenea, dacă ar fi să facem
şi o încadrare temporală, atunci putem descrie orice eveniment din Univers în numai patru rubrici de numere.
Totuşi, teoria superstringurilor descrie Universul în 10 dimensiuni şi nu în patru. Pentru a explica unde sunt
celelalte 6 dimensiuni nepercepute, fizicienii spun că numai la origini Universul a fost decadimensional. În
momentul consumării Big Bang-ului, din raţiuni pe care nu le putem înţelege, şase dimensiuni au colapsat, în timp ce restul de patru s-au extins.
Într-un fel, Universul nostru, cel cunoscut, s-a expandat în detrimentul unui univers geamăn, redus la dimensiuni microscopice.
Alţi critici ai teoriei superstringurilor susţin că un accelerator de particule suficient de puternic încât să o testeze şi să o confirme ar trebui să fie
de dimensiunea galaxiei. Dar, în cea mai mare măsură, ştiinţa se face şi se deduce în mod indirect, nu direct. Nimeni nu a fost vreodată pe Soare
şi nici nu a văzut o gaură neagră, şi totuşi ştim din ce este făcut cel dintâi şi am descoperit 20 dintre cele din urmă. În mod similar, am putea fi
capabili să detectăm ecouri ale celei de-a zecea dimensiuni cu ajutorul lui Large Hadron Collider16. Există şi unele păreri cum căproblema va fi
16
Acceleratorul de la CERN, Elveția.
45
2018-2019
rezolvată pur matematic. Odată ce teoria va fi completată, ar trebui să reflecte nu doar originea Universului, dar sa si incadreze perfect în peisaj
masele de quarci, leptoni, particule Higgs şi altele.
Pasager în “Maşina Timpului”

Deşi teoria cuantică are aplicaţii practice imediate, există şi o ramură fizică a acestei regiuni devotată unei
aplicaţii mai degrabă fantastice: călătoriile temporale. În mod surprinzător, ecuaţiile lui Einstein admit
posibilitatea acestui gen de mişcare prin timp. Dar ar putea fi nevoie de întreaga putere a teoriei câmpului
unificat pentru a calcula dacă acest lucru este, într-adevăr, posibil sau nu. În 1949, colegul de la Institutul de
Studii Avansate al lui Einstein, marele matematician Kurt Goedel, a demonstrat că propriile ecuaţii ale lui
Einstein permiteau călătoria în timp. Dacă Universul s-ar roti, iar un individ s-ar roti în jurul Universului, el
ar putea să ajungă înapoi înainte de momentul plecării sale. Totuşi, în memoriile lui, Einstein a menţionat că
soluţia lui Goedel ar putea fi uşor demontată pe temeiuri fizice. Universul nostru se extinde, nu se învârte.
Dar această menţiune nu face, la urma urmei, decât să confirme că, dacă Universul nostru într-adevăr s-ar
roti, călătoriile temporale ar fi un fenomen comun. De atunci, au fost descoperite în ecuaţiile lui Einstein sute de soluţii referitoare la acest fel de
activitate. Între ele se număra:
- un cilindru rotitor infinit, care ar permite călătoria în timp dacă cineva ar putea călători în jurul cilindrului;
- corzile cosmice, care ar permite călătoria temporală dacă s-ar ciocni între ele;
- o gaură neagră învârtindu-se, care ar deveni un inel rotitor, astfel încât oricine ar trece prin el să cadă printr-o gaură de vierme (paradoxul
«podului» Einstein-Rosen), care ar conecta două regiuni diferite ale spaţiului şi timpului;
- “materia neagră », care, găsită în cantitate suficientă, ar putea deschide o gaură de vierme suficient de mare încât o excursie înapoi în timp să
nu presupună complicaţii mai mari decât zborul cu un avion;
- “energia neagră”, care, în mod similar materiei de acelaşi fel, într-o concentraţie mare, ar deschide o gaură de vierme. O versiune a "vitezei
warp" s-ar putea obţine dacă cineva ar putea lărgi spaţiul dinaintea sa şi l-ar comprima pe cel din spate prin acest tip de energie.
O teorie a întregului, a tuturor lucrurilor, ar putea susţine şi explica paradoxurile întâlnite în poveştile despre călătorii în timp: ce se întâmplă
atunci când îţi ucizi un strămoş înainte că tu să te fi născut? Pentru că, teoretic şi logic, dacă cineva ar putea face acest lucru, ar însemna că el nu
se va mai fi născut şi nu ar avea, deci, cum să comită crima. Este posibil că Universul să se rupă pur şi simplu în două atunci când cineva modifică
trecutul. "Râul timpului" se bifurca în două cursuri diferite. Dacă cineva s-ar întoarce în timp şi l-ar salva pe preşedintele Kennedy de la asasinare,
spre exemplu, atunci îl va fi salvat pe preşedintele Kennedy al altcuiva, deoarece propriul sau trecut nu poate fi schimbat; în lumea din care vine,
Kennedy va fi, în continuare, mort.
Dar nu e cazul să ne facem prea multe procese de conştiinţă pe marginea problemei, deoarece nu va inventa nimeni foarte curând maşina timpului.
Materia neagră nu a fost măsurată direct niciodată (ea «cade» în sus, nu în jos) şi este nevoie de o cantitate fantastică de energie «normală», cât
şi neagră, denumită energia Planck (de miliarde de ori mai mare decât energia LHC-ului) pentru a verifica teoriile. Şi, chiar dacă am dispune de
46
2018-2019
energia necesară unei călătorii în timp, tot nu am avea de unde să ştim dacă maşinăria creată ne-ar putea transporta în siguranţă înainte şi înapoi
prin vremuri.
În prezent, teoria super-stringurilor a evoluat de la stadiul de teorie de nişă a fizicii la statutul de arie dominantă de cercetare, generatoare de zeci
de mii de lucrări scrise. Edward Witten, de la Institutul de Studii Avansate, unul dintre principalii cercetători ai teoriei stringurilor, a făcut recent
o altă descoperire, conform căreia ar putea exista şi o a 11-a dimensiune ascunsă. Dar astăzi probabil că nimeni nu are capacitatea de a stabili
implacabil şi definitiv teoria şi de a formula răspunsuri - sau măcar întrebări corecte - referitor atât la ceea ce a fost înainte de Big Bang, cât şi la
chestiunea călătoriei temporale - dacă este un fenomen măcar posibil, nu neapărat la îndemâna omului.
47

Unde 2018-2019 Final

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Unde 2018-2019 Final

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Eugen Scarlat, Fizică – Unde

Note de curs pentru Facultatea de Antreprenoriat, Ingineria și Managementul Afacerilor

Unda ca pachet de unde armonice

cundă elmg  3 108 m/s.

2. Orice undă presupune transport de energie de la sursă la receptor.

Expresia undei armonice

Oscilația punctului P, aflat la coordonata z=zP, este (Fig.1.4 b,c,d)

Dacă oscilația sursei încetează după un timp , atunci graficele

Fig.1.6 Propagarea unui tren de unde prin spațiu.

Mărimi ondulatorii caracteristice

Faza undei; defazaje

Exemplu: stereofonia și stereoscopia.

Suprafețe echifazice, undă plană, lungime de undă, număr de undă a.

Viteza de propagare a undei armonice

Relația de mai sus se rescrie sub o formă simplă

Puterea și intensitatea undei

Fig.1.14 La distanțe foarte mari, frontul undei sferice devine plan

Aplicație: celule solare

Fig.1.16 Schema bloc de principiu a unui lanț de telecomunicații de la emițător la receptor

Informația: măsura informației

Senzații: senzații cromatice, nivel sonor

Dependența de frecvență și de lungimea de

2. La adresa http://hyperphysics.phy-astr.gsu.edu/hbase/sound/intens.html#c3 referința este considerată intensitatea minimă Imin=10-12W/m2.

3. u(t , z )  u0 sin 2   0,01t  2

4. Unda monocromatică infinită (caz ideal) u(t , z )  u0 sin 2   0,01t  2

Polarizarea: unde transversale și unde longitudinale

Fig.2.2 Unde elastice longitudinale

Aplicații – dispozitive polarizoare

Fig.2.8 Refracția undelor în medii cu variație continuă a indicelui de refracție

Unda transmisă se atenuează după legea

Difracția și limita de difracție

Aplicații: rezoluția spațială a aparatelor.

iar oscilația dată de cea de-a doua undă este

între ele existând diferența de fază:

Măsurători interferometrice reale*

Interferența în medii mărginite: moduri proprii în cavități rezonante

ustationar(t , z )  2u0 cos(kz   z )  sin(ωt  t ) .

cos(kz  z )  1 maxime; cos(kz  z )  0 minime.

Condițiile conduc la z=/2, kl=q, de

Modurile proprii ale tubului sunt date de expresia:

Exemplu: unde sonore în cretă.

Dezvoltări ale modurilor proprii: teoria întregului15

Câte forţe guvernează Universul?

O teorie nebunească - dar, oare, îndeajuns de nebunească?

Teoria superstringurilor combină relativitatea şi mecanica cuanticăîntr-un mod elegant şi intuitiv. În

Unii pentru, alţii împotrivă

Pasager în “Maşina Timpului”

S-ar putea să vă placă și