LISTA DE ABREVIERI

alin. = alineatul
art. = articolul
C. civ. = Codul civil
CD. = Culegere de decizii ale Tribunalului
Suprem pe anii...
C. Ap. = Curtea de Apel
C. proc. civ.= Cod procedură civilă
C.S.J. = Curtea Suprema de Justiţe
Dec. civ. = Decizia civilă
ed. = ediţia
Ed. = editura
etc. = et caetera
idem. = acelaşi (autor, volum etc.)
nr. = număr
L.P. = Legalitatea Populară
op. cit. = opera citată
O. G. = Ordonanţa Guvernului
p. = pagina
pct. = punctul
prev. = prevăzută
R.D. = Revista Dreptul
R.D.C. = Revista de Drept Comercial
R.R.D. = Revista Română de Drept
reg. = regiunii
s. n. = sublinierea noastră
s. = secţia
Col. civ. = Colegiul civil
T.M.B. = Tribunalul Municipiului Bucuresti
T.S. = Tribunalul Suprem
Trib. = Tribunalul
 IZVOARELE OBLIGAŢIILOR
CIVILE

TITLUL I GENERALITĂŢI

CAPITOLUL I PRIVIRE ISTORICĂ

Teoria generală a obligaţiilor este una dintre cele mai vaste materii de
drept civil, ideea fundamentală fiind aceea potrivit căreia obligaţiile, ca şi
oamenii, se nasc, (pentru a observa acest fapt studiem izvoarele lor), trăiesc
într-o dinamică ce vizează transformarea, transmiterea şi garantarea lor şi în
cele din urmă se sting prin executare, plată, etc. De altfel, teoria generală a
obligaţiilor ca şi obiect de reflecţie a fost considerată de filozofii dreptului a
fi cea mai frumoasă construcţie a spiritului uman1.
După o îndelungată experienţă şi trecere de timp, romanii au fost cei
care au dat prima definiţie a obligaţiei. Ea se găseşte în Institutele lui
Justinian în următoarea formulare: “Obligatio est juris vinculum, quo
necessitate adstringimur alicujus solvendae rei” (obligaţia este o legătură de
drept prin care suntem ţinuţi să-i plătim altuia ceva).
Este tot meritul romanilor de a fi creat terminologia şi regulile
fundamentale ale teoriei obligaţiilor.
Potrivit lui Gaius, obligaţiile se nasc, unele dintre ele dintr-un contract
< ex contractu >, altele dintr-un delict < ex delicto >, fără însă a defini nici
contractul şi nici delictul. Aceasta a fost prima, cea mai simplă enunţare şi
totodată clasificare a izvoarelor obligaţiilor civile.
Într-o operă ulterioară, Aurei (Cartea de aur), Gaius individualizează
de această dată un izvor tripartit al obligaţiilor: ele se pot ivi fie dintr-un
delict < ex maleficio >, fie dintr-un contract < ex contractu >, fie dintr-o a
treia sursă numită generic < variae causarum figurae >. Cuvântul “figurae”
face aluzie la o comparaţie făcută de Gaius cu susmenţionatele surse ale
obligaţiilor. El preciza că în unele obligaţii debitorii sunt ţinuţi de o legătură
1
Jean Philippe Levy, Histoire des obligations, Ed. Litec, Paris 1995 pag. 13.
fie asemănătoare unui contract, “quasi ex contractu teneri videtur”, fie unui
delict, “quasi ex maleficio”.
Justinian este primul care oferă o clasificare cvadripartită izvoarelor
obligaţiilor. În opinia sa, obligaţiile se nasc dintr-un contract sau ca şi dintr-
un contract, “quasi ex contractu”, dintr-un delict sau ca şi dintr-un delict,
“quasi ex delicto”.
Această clasificare a fost copiată cuvânt cu cuvânt şi în limba greacă,
în Bazilicale făcându-se trimitere la două barbarisme lexicale, respectiv la
“quasi contracton” şi la “quasi delicton”.
Nu este aşadar de mirare că ea a fost preluată “tale quale” şi în evul
mediu târziu, ajungând până la Pothier în secolul al XVIII-lea, cel care a
formulat în epoca modernă definiţii ce dăinuie şi în prezent în dreptul
obligaţiilor. În plus, Pothier s-a referit şi la un al cincilea izvor al obligaţiilor
care l-ar constitui legea, preluând o idee mai veche exprimată de juristul
german Heineccius. Codul civil francez imitându-l pe Pothier a inclus acest
izvor în art. 13702 alături de celelalte patru, între sursele obligaţiilor civile
Dreptul cutumiar feudal românesc nu oferă suficiente informaţii
pentru a trage concluzii dacă în “Legea ţării” sunt conturate cât de cât
izvoarele, dinamica sau stingerea obligaţiilor. Formele răspunderii colective
sunt cele mai frecvent utilizate, mai ales în materie fiscală, penală sau
comercială. Este evocată în istoriografie “despăgubirea de la altul”, ca
modalitate de răspundere colectivă pe plan internaţional3.
Datorită faptului că nevoile feudalului şi ale curţii sale puteau fi
satisfăcute numai prin munca ţăranilor dependenţi şi a meseriaşilor de la
curtea sa, schimbul de produse, actele translative de proprietate şi orice alte
acte sau fapte din domeniul obligaţiilor au fost ca şi inexistente.
În dreptul popular românesc obligaţiile luau naştere ocazionat de
evenimentele importante ale vieţii omului aşa sunt naşterea şi nunta. În astfel
de ocazii se schimbau daruri în vederea înzestrării mirilor, străvechi obicei.
Cu prilejul strângerii recoltei sau al construirii unei case, se apela la munca

2
În text, “Certains engagements se forment sans qu’il intervienne aucune convention, ni
de la part de celui qui s’oblige, ni de la part de celui envers lequel il est oblige`. Les unes
resultent de l’autorite seule de la loi….”
3
Este exemplul lui Alexandru cel Bun care i-a alocat fostei sale soţii Rimgalia un venit
de 1200 de galbeni şi care a încuviinţat ca în caz de neplată la termen să fie luaţi aceşti
bani “de la negustorii noştri şi de la pământeni”. La fel a procedat domnul, potrivit
izvoarelor vremii şi cu răsplătirea nobililor lituanieni aflaţi în slujba sa, precum şi fiul său
Roman cu fostul staroste al Podoliei, Buceavschi. (E. Cernea şi E. Molcuţ, Istoria
statului şi dreptului românesc, Ed. Press Mihaela S.R.L. Bucureşti, 2001 pag. 118.
în comun (claca), împrejurare în care potrivit tradiţiei, întreaga comunitate
sătească avea obligaţie de a participa.
În dreptul scris, contractele ca surse de obligaţii trebuiau să fie bazate
pe acordul comun şi să nu fie afectate de nici un viciu de voinţă. În materia
obligaţiilor, în dreptul din Transilvania feudală existau diferenţieri între
diversele categorii sociale.
Izvoarele scrise vorbesc îndeobşte despre executarea obligaţiilor care
se făceau asupra bunurilor dar şi asupra persoanelor, puse în pericol de a-şi
pierde libertatea4.
Abia în secolul al XVIII-lea, odată cu dezvoltarea economiei de
schimb, preocuparea pentru identificarea izvoarelor obligaţiilor a căpătat o
mai serioasă atenţie din partea juriştilor vremii, la îndemnul unor domni
interesaţi de progres şi în materie legislativă.
Legiuirile din Ţara Românească şi Moldova cuprindeau principiile ce
trebuiau să stea la baza încheierii unor contracte. “Legiuirea Caragea”5
defineşte chiar “tocmeala” ca fiind “o făgăduinţă deopotrivă, de doi sau de
mai mulţi inşi”. O stfel de făgăduială putea constitui “ori lucrare pentru
lucrare, ori dare pentru dare sau lucrare pentru dare”, precizare ce are
valoarea unei veritabile clasificări a obligaţiilor civile după obiectul lor.
“Manualul juridic al lui Andronache Donici”6 vorbeşte şi el despre
contract ca izvor de obligaţii, adăogând la întocmirea acestuia şi ideea
deosebit de novatoare a bunei cuviinţe7.
4
Astfel, la 18 septembrie 1585 Petre Şchiopul porunceşte lui Gheorghe, fost mare
logofăt să se îngrijească ca verii lui Andreica Gârbescu “să întoarcă cheltuielile ce a
cheltuit Andreica pentru privilegii ce el le-a plătit”. La 10 august 1660, Gheorghe Ghica
întăreşte marelui ban Gheorghe satul Betejani, care, “nicicum n-au putut să-i dea bani
precum le-au fost tocmeala şi precum le scrie zapisul lor” fapt pentru care “domnia me
după tocmeala lor giudicat-am pre driptati şi i-am dat boierinului domnii meli Ghiorghi
clucer să-i fie dumnisali rumâni cu ficiorii lor şi cu nepoţii lor şi cu toată moşia lor
precum scrie mai sus” (Istoria Dreptului Românesc, Ed. Academiei RSR vol. I
Bucureşti 1980 pag. 581.
5
“Legiuirea Caragea”a fost întocmită şi publicată în anul 1818 în ţara Românească din
porunca domnitorului Ion Gheorghe Caragea . Autorii săi au fost Atanasie Hristopol şi
logofătul Nestor. Ea a rămas în vigoare până la data adoptării actualului Cod civil român
în 1864.
6
Sub denumirea impusă de domnul Scarlat Calimach, “Adunare cuprinzătoare în scurt
de pravilele cărţilor împărăteşti spre înlesnire celor ce să îndeletnicesc întru învăţătura
lor”, manualul a apărut în versiunea lui scurtă la 21 iunie 1805. El a avut caracterul unui
manual de drept şi a constituit o sinteză a sistemelor de drept aplicate în Moldova din
acea vreme.
7
În text, “Tocmeala sau contractul iaste o îndatorire cu o potrivită voinţă şi primire între
doi sau între mai mulţi şi împreună plăcerea despre amândouă părţile şi aşezare de bună
 Codul Calimach8 este prima legiuire care face trimitere în mod expres
la izvoarele obligaţiilor civile în al său articol 11509, pe care le consideră a fi
legea, tocmeala sau vătămarea pricinuită cuiva10.
În ceea ce priveşte Codul Civil Român actual, intrat în vigoare la 1
decembrie 1865, a preluat clasificarea izvoarelor obligaţiilor civile din
modelul său francez atribuită implicit lui Pothier. Potrivit codului, obligaţiile
se nasc din contracte, cvasi-contracte, delicte şi cvasi-delicte.

CAPITOLUL II NOŢIUNEA OBLIGAŢIEI CIVILE

În vorbirea curentă11 prin obligaţie se înţelege o datorie, sarcină sau
îndatorire, la care o persoană poate fi ţinută în temeiul unei varietăţi de
raporturi sociale, juridice sau nejuridice. În această categorie intră, spre
exemplu, şi obligaţiile impuse de normele morale, etice sau religioase, cum
ar fi: obligaţia de a-i ajuta pe cei în nevoie, obligaţia de politeţe şi respect
între oameni. Acest gen de obligaţii nu are însă un caracter juridic, întrucât

voie, cu îndatorire spre a da şi a lua sau a face ceva, însă lucru cuviincios, iar nu
necuviincios” (Manualul juridic al lui Alexandru Donici- ediţie critică, Ed. Academiei
RPR, Bucureşti 1959.)
8
Încă de la înscăunarea lui pe tronul Moldovei la 17 septembrie 1812, scarlat Calimach a
dorit să îmbunătăţească organizarea de stat şi să dea ţării o lege scrisă. O astfel de intenţie
este pusă în practică un an mai târziu, când a dispus mai întât să fie traduse în româneşte
“Împărăteştile pravile” ce se aplicau în ţară de către Anania Cuzanos , profesor la
Academia Domnească din Iaşi şi Christian Flechtenmacher, doctor în drept şi filosifie la
Viena, sas din Braşov adus în acest scop în Moldova. În afară de această traducere, în
anul 1815 domnitorul a format o comisie de boieri din care au făcut parte Andronache
Donici şi Costache Conache, însărcinaţi cu adunarea vechilor obiceiuri şi legi ale ţării.
Lucrarea a fost supusă Adunării Obşteşti compusă din mitropolit, episcopi şi veliţii
boieri, unde a primit forma defrinitivă, apoi a fost publicată în trei părţi între 1816 –
1817. După tipărire, domnul Scarlat Calimach l-a întărit şi l-a promulgat printr-un hrisov
la 1 iulie 1817.
9
În text: “Personalnicele drituri asupra bunurilor, prin care se îndatoreşte o persoană
către alta, ca să facă un lucru sau să dee, să sufere sau să nu facă ceva, se întemeiază ori
fără mijlocire asupra unei legi, sau asupra unei tocmeli, sau asupra unei vătămări
pricinuite cuiva” (Codul Calimach. Ediţie critică. Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti
1958 pag. 429.
10
Potrivit art.1912 din actualul cod civil, Codul Calimach şi Legiuirea Caragea sunt
abrogate în tot ce nu este conform regulilor prescrise în acest cod. Per a contrario,
dispoziţiunile ce nu se regăsesc în codul civil, care nu sunt contrare unor dispoziţiuni din
acest cod şi care există în cele două legiuiri de la începutul secolului al nouăsprezecelea
sunt încă în vigoare.
11
Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Academiei, Bucureşti 1984 p. 615.
în caz de neexecutare ele nu pot fi îndeplinite cu ajutorul forţei coercitive a
statului.
Lipsa constrângerii de stat se datoreşte faptului că aceste obligaţii sunt
eliptice de sancţiunea juridică.12
Dimpotrivă, când o îndatorire este reglementată de norma juridică şi
are izvorul într-un raport juridic, ne referim la o obligaţie veritabilă, ca
instituţie de drept13.
În drept, noţiunea de obligaţie este primitoare de trei înţelesuri:
1. În sens larg, „lato senso“, obligaţia desemnează un raport juridic în
al cărui conţinut intră atât dreptul de creanţă aparţinând creditorului, cât şi
datoria corelativă a debitorului, ambele constituind latura activă şi
respectiv latura pasivă a aceluiaşi raport juridic.
În funcţie de poziţia pe care o au faţă de obligaţie, ca element dinamic
al raportului juridic, creditorul este subiectul activ în vreme ce debitorul
şade în postura de subiect pasiv. Aşadar, din punctul de vedere al
creditorului, raportul obligaţional apare ca un drept de creanţă, în vreme ce
punctul de vedere al debitorului el constituie o datorie. Prin urmare, ca şi
entitate juridică, obligaţia apare şi se manifestă sub forma unui liant juridic
între creditor şi debitor, ca doi subiecţi ai aceluiaşi raport juridic. Esenţial
pentru definirea acestui liant este verbul a datora, în jurul căruia se
configurează chintesenţa noţiunii14. Cum însă a datora presupune în mod
necasar a putea, a fi la îndemână, a fi în stare etc., înseamnă că existenţa
obligaţiilor nu poate fi concepută decât în sfera posibilului, căci nimeni nu
se poate obliga la imposibil, altfel spus, impossibilium nulla obligatio.
Această conexiune dintre datorat şi posibil, infirmă orice alăturare între
obligaţie şi imposibil, noţiuni care se exclud reciproc15.
2. În sens restrâns, „stricto senso“, prin obligaţie se înţelege numai
latura pasivă a raportului juridic, adică îndatorirea sau prestaţia ce-i revine
debitorului. Obligaţia acestuia poate consta în a da, a face sau a nu face un
anumit lucru.
3. Cel de al treilea sens al noţiunii este cel întrebuinţat pentru a
desemna un înscris destinat să servească drept mijloc de probă a raportului

12
Pentru structura tehnico juridică a normei juridice, vezi I. Ceterchi şi I. Craiovan,
Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, Bucureşti 1993 p. 15
13
Cu privire la teoria normei juridice şi a elementelor sale structurale, N. Popa, Teoria
generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti 1994 p.38
14
M. Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român, Vol. 3 Ed. Dacia Cluj-Napoca,
1993 pag. 9
15
D. Hantea, Cu privire la conţinutul noţiunii de obligaţie civilă în R.D. nr. 5/1998 p.40
juridic obligaţional. 16 Asemenea înscrisuri pot fi obligaţiile nominative sau
la purtător, ce au menirea de a dovedi un împrumut, obligaţiile emise de o
societate comercială pe acţiuni ce constituie de fapt fracţiuni ale capitalului
ei social sau pur şi simplu obligaţiuni C.E.C.
În tratarea noţiunii de obligaţie, avem în vedere înţelesul ei „lato
senso“, obiectul studiului nostru constituindu-l aşadar, raportul juridic
obligaţional. Mai precizăm că ne vom referi la acele raporturi juridice
obligaţionale care au un conţinut patrimonial şi în cadrul cărora părţile
participă pe poziţii de egalitate juridică, deci la raporturile obligaţionale
civile.
Faţă de toate aceste elemente de individualizare definim obligaţia ca
fiind un raport juridic în al cărui conţinut intră atât dreptul creditorului, ca
subiect activ, de a-i cere debitorului, ca subiect pasiv, să dea, să facă ori să
nu facă ceva, cât şi îndatorirea acestuia de a-şi aduce la îndeplinire
prestaţia sub sancţiunea constrângerii de către stat, în caz de neexecutare
de bună voie.
Ca oricărui alt raport juridic civil, şi raportului juridic obligaţional îi
sunt proprii aceleaşi trei elemente structurale: subiectele, conţinutul şi
obiectul17.
1.- Subiecte ale raportului juridic obligaţional, pot fi atât persoanele
fizice, cât şi cele juridice (prin urmare şi statul)18.
Raportul juridic obligaţional se stabileşte între două categorii de
persoane şi anume:
• subiectul activ ca titular al unui drept subiectiv patrimonial de creanţă,
numit creditor, pe de o parte şi,
• subiectul pasiv care are obligaţia corelativă dreptului creditorului,
numit debitor.
Diversitatea raporturilor juridice obligaţionale poate face ca un subiect să
întrunească în cadrul aceluiaşi raport, o dublă calitate: atât pe cea de
creditor, cât şi pe cea de debitor. Într-un raport juridic de vânzare-
cumpărare, de exemplu, vânzătorul nu este numai creditor al preţului, ci şi
debitor al obligaţiei de transferare a dreptului de proprietate şi de predare a
lucrului vândut. La rândul său, cumpărătorul are, pe lângă calitatea de
16
I. P. Filipescu, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Actami, Bucureşti
1994 pag. 8. Pentru alte definiţii, C. Stătescu şi C. Bârsan, Tratat de Drept civil. Teoria
generală a obligaţiilor, Ed. Academiei, Bucureşti 1981 pag. 5
17
Cu privire la raportul juridic civil, Tr. Ionaşcu, Tratat de drept civil, vol.1 Partea
generală, Ed. Academiei, Bucureşti 1961 p.155 - 206
18
In acest sens, E. Lupan şi D. Popescu, Drept civil. Persoana fizică, Ed. Lumina Lex,
Bucuresti 1993 p. 5 - 18
debitor al preţului convenit şi pe aceea de creditor în privinţa dreptului de a
primi lucrul cumpărat.
Pe lângă denumirile generice de creditor şi debitor, subiectele unor
raporturi juridice obligaţionale pot împrumuta şi denumiri perechi specifice
rezultate din variate genuri de contracte numite cum ar fi: locatar-locator,
mandant-mandatar, donator-donatar, comodant-comodatar.etc.
2.- Conţinutul raportului juridic obligaţional îl constituie, pe de o
parte dreptul subiectiv al creditorului (ca element patrimonial activ), pe de
altă parte obligaţia corelativă a debitorului (ca element pasiv al
patrimoniului său).
3.- Obiectul raportului juridic de obligaţie constă în prestaţia de care
este ţinut subiectul pasiv. Ea poate consta într-o acţiune pozitivă (a da, a
face) sau într-o abţinere, a nu face ceva la care, în lipsa obligaţiei asumate
subiectul pasiv ar fi fost îndreptăţit.
- Obligaţia de a da, presupune îndatorirea de a constitui sau de a
transmite un drept real, obligaţie ce ia naştere de regulă în momentul
încheierii contractului, căci potrivit art. 971 Cod civil “în contractele ce au ca
obiect translaţia proprietăţii sau a unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se
transmite prin efectul consimţământului părţilor”.
Obligaţia de a da se poate consuma în mod excepţional şi după
încheierea contractului, în următoarele situaţii:
a) dacă părţile convin ca transferul proprietăţii să opereze la un
moment ulterior încheierii contractului;
b) în cazul bunurilor generice, când transferul proprietăţii operează în
momentul individualizării lor prin măsurare, numărare, cântărire etc.;
c) în regimul de carte funciară, proprietatea asupra imobilelor se
transmite în momentul intabulării şi nu în cel al încheierii contractului.
- Obligaţia de a face constă în îndatorirea debitorului de a efectua orice
prestaţie pozitivă ce nu se încadrează în noţiunea de a da.
Obligaţia de a face nu se confundă cu obligaţia de a da, deşi în cazul
unor contracte ele se apropie până la identitate.
Astfel, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de a da,
deci de a transmite proprietatea, poate fi executată simultan cu obligaţia de
remitere materială a bunului care este o obligaţie de a face.
- Obligaţia de a nu face, constă în îndatorirea debitorului de a se
abţine de la un anumit lucru la care ar fi fost legalmente îndreptăţit în lipsa
datoriei asumate.
Ea este o obligaţie negativă, de abstenţiune cu privire la un anumit fapt
determinat şi la o anumită sau anumite persoane limitativ determinate.
 Prin aceasta, ea se deosebeşte de obligaţia generală de abstenţiune ce
revine subiectelor pasive nedeterminate ale unui drept real19. În vreme ce în
cazul drepturilor reale obligaţia îşi are izvorul în voinţa legii, obligaţia de a nu
face un lucru determinat izvorăşte dintr-un raport juridic obligaţional.

SECŢIUNEA 2.1. CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR CIVILE

Obligaţiile civile pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii, care, fără

a se exclude unele pe altele, constituie totuşi puncte de vedere deosebite
potrivit cărora poate fi examinată aceeaşi obligaţie.
Cele mai importante criterii de clasificare a obligaţiilor sunt următoarele
:
A.după izvorul obligaţiei;
B.după obiectul obligaţiei;
C.după sancţiunea obligaţiei;
D.după opozabilitatea obligaţiei;
E.după structura obligaţiei.

A. După izvorul lor, obligaţiile se pot naşte din acte juridice din fapte
juridice “stricto senso” şi din lege.
Din categoria actelor juridice generatoare de obligaţii, fac parte
contractele şi actele juridice unilaterale.
La rândul lor faptele juridice pot fi licite sau ilicite. În categoria faptelor
juridice ilicite se înscriu delictele şi quasi-delictele civile.
B. După obiectul lor, obligaţiile comportă două subcriterii de
clasificare şi anume :
Potrivit unui prim subcriteriu, acestea pot fi obligaţii pozitive ( a da , a
face) şi obligaţii negative (a nu face);
După un al doilea subcriteriu, ele pot fi obligaţii determinate sau de
rezultat şi obligaţii de prudenţă şi diligenţă numite şi obligaţii de mijloace.
Sub titlu de exemplu, din prima categorie face parte obligaţia
antreprenorului de a executa o anumită lucrare20, în vreme ce obligaţia de
diligenţă a medicului curant sau a avocatului este de a depune toată priceperea
1919
In privinţa obligaţiei generale de abstenţiune ce incumbă subiectelor pasive
nedeterminate in cazul drepturilor reale, vezi L. Pop, Dreptul de proprietate şi
dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1997 p. 22
20
Cu privire la executarea obligaţiilor de a face, vezi şi Kocsis Jozsef, “Unele
consideraţii privitoare la executarea silită în natură a obligaţiilor de a face”, în Revista
de Drept Comercial nr. 3/1999 pag. 95 – 102.
pentru a-şi apropia rezultatul dorit, respectiv ameliorarea stării de sănătate a
pacientului ori câştigarea unui litigiu în beneficiul părţii asistate21.
C. În funcţie de sancţiune, clasificarea obligaţiilor aduce în discuţie
gradualitatea implicării statului în executarea obligaţiilor civile: unele obligaţii
se bucură integral de protecţia coerciţiei statale, în vreme ce altele se bucură
mai puţin sau chiar deloc.
Observăm deci că în funcţie de sancţiunea de ordin statal care le
însoţeşte obligaţiile, nu se înfăţişează identic în toate cazurile.
Pornind de la această precizare, distingem între obligaţiile civile sau
perfecte, obligaţiile naturale sau imperfecte şi obligaţiile morale sau de
convenienţă.
• Sunt civile sau perfecte acele obligaţii care beneficiază integral de
sancţiune juridică, aşa încât, creditorul lor poate apela la forţa de constrângere
a statului pentru executarea dreptului său în cazul neexecutării de bună voie.
• Sunt naturale sau imperfecte acele obligaţii care nu se bucură
integral de sancţiunea juridică. Totuşi, deşi nu se poate cere executarea lor
silită, odată executate de bună voie, debitorii nu mai pot pretinde restituirea
prestaţiilor, căci potrivit art. 1092 Cod civil “repetiţiunea nu este admisă în
privinţa obligaţiilor naturale care au fost achitate de bună voie”. Spre
exemplu, cazul debitorului care executându-şi prestaţia după împlinirea
termenului de prescripţie prevăzut de Decretul nr.167/1958, nu mai poate
pretinde restituirea a ceea ce a plătit cu motivarea că dreptul la acţiune al
creditorului s-ar fi prescris.22
Există şi posibilitatea transformării prin novaţie a obligaţiilor naturale în
obligaţii civile, fie prin recunoaşterea obligaţiei naturale de către debitor, fie,
prin promisiunea fermă din partea debitorului că va executa o astfel de
obligaţie.
• Sunt morale şi de convenienţă acele obligaţii lipsite de orice
sancţiune juridică, în sensul că pentru executarea lor nu se poate folosi forţa de
constrângere a statului, aşa cum este de exemplu obligaţia instituită de art. 2
din C. fam. potrivit căreia, membrii familiei sunt datori să-şi acorde unul altuia
sprijin moral şi material.

21
Într-o altă clasificare după obiectul lor, obligaţiile mai pot fi în natură sau juridice. În
acest sens, Sm. Angheni, Drept civil. Teoria generala a obligaţiilor, Ed. Oscar Print,
Bucureşti 1995 p.8.
22
In privinta precripţiei extinctive, Gh Beleiu, Drept civil român, Casa de Editura şi
Presă Şansa SRL, Bucureşti 1992
 D. În funcţie de opozabilitatea lor, deci după cercul persoanelor
cărora le sunt opozabile, obligaţiile se clasifică în obligaţii obişnuite, obligaţii
reale şi obligaţii opozabile terţilor.
• Sunt obişnuite acele obligaţii cărora le sunt proprii sub aspectul
opozabilităţii regulilor comune drepturilor relative şi care se bazează pe
principiul relativităţii efectelor juridice consacrat de art. 973 Cod civil (res
inter alios acta, aliis neque nocere neque prodesse potest).
• Sunt reale, ( propter rem), acele obligaţii care apar ca accesoriu al
unui drept real, ca sarcini ce incumbă titularului privitor la un bun oarecare.
Este spre exemplu, cazul deţinătorilor de terenuri agricole obligaţi să
conserve calităţile solului sau să efectueze anumite lucrări de îmbunătăţiri
funciare23.
• Sunt opozabile terţilor, (scriptae in rem) acele obligaţii care sunt
atât de strâns legate de posesia unui bun, încât creditorul nu poate obţine
realizarea dreptului său decât de la posesorul actual al bunului.
Spre exemplu, în cazul contractului de locaţiune locatorul are obligaţia
de a-i asigura locatarului folosinţa lucrului închiriat (art. 1411 Cod civil).
Odată înstrăinat lucrul, noul dobânditor al dreptului de proprietate este
obligat să respecte dreptul de folosinţă al locatarului; cu toate că el nu a fost
parte în contractul de locaţiune încheiat anterior de către vânzător, obligaţiile
acestuia referitoare la locaţiune îi sunt totuşi opozabile.
Principiul rezultă din prevederile art. 1441 Cod civil potrivit cărora
“dacă locatarul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este dator să
respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare…”.
E.În funcţie de structura lor, obligaţiile civile pot fi de trei feluri:
1. Pure şi simple, în sensul că obligaţiile nu sunt afectate de modalităţi
(termen sau condiţie), ele presupunând un singur debitor şi un singur creditor;
2. Obligaţii complexe care implică fie mai multe subiecte, dacă sunt
divizibile, fie mai multe obiecte când debitorul datorează cumulativ două sau
mai multe prestaţii;
3. Obligaţii afectate de modalităţi (termen şi condiţie).
Termenul este un eveniment viitor şi cert care amână fie producerea
efectelor fie stingerea unei obligaţii civile. El nu are aşadar efect în ceea ce
priveşte naşterea obligaţiei ci numai a exigibilităţii ei.
Condiţia este acea modalitate care afectează existenţa obligaţiei civile,
perfectarea ei depinzând de un eveniment viitor şi incert.

23
Pentru dezvoltări, vezi Ion Lulă, Privire generală asupra obligaţiilor “propter rem” în
R.D. nr. 8/2000 p. 8 şi urm.
 SECŢIUNEA 2.2. CLASIFICAREA IZVOARELOR
OBLIGAŢIILOR CIVILE

Prin izvor al obligaţiilor se înţelege acea împrejurare de care legea

leagă naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic obligaţional.
Aşa cum am mai precizat asemenea urmări ce dau naştere unor raporturi
juridice se nasc ca efect al unor acte sau fapte juridice. Izvoare ale obligaţiilor
civile pot fi în consecinţă actele juridice şi faptele juridice în sens restrâns.
Actul juridic constituie o manifestare de voinţă exprimată cu intenţia
de a produce efecte juridice. Cum efectul juridic pe care îl urmărim este
obligaţia civilă, rezultă că izvoare ale acesteia pot fi acele acte juridice
capabile să producă asemenea consecinţe. Asemenea acte juridice pot fi
unilaterale şi bilaterale sau sinalagmatice.24
Este unilateral acel act juridic în care manifestându-şi voinţa juridică,
se obligă o singură persoană. Un asemenea gen de act juridic generator de
obligaţie este de exemplu contractul de donaţie. Tot acte juridice de factură
unilaterală, producătoare de efecte juridice sunt în egală măsură şi cele ce
privesc oferta publică de recompensă sau atribuirea unor câştiguri prin tragere
la sorţi cumpărătorilor unui magazin, în scop de reclamă.25
Actele juridice bilaterale sau sinalagmatice sunt acelea în care părţile se
obligă fiecare din ele urmărind în egală măsură obţinerea unor
contraprestaţii.26 Este cazul vânzării-cumpărării în care vânzătorul se obligă să
vândă pentru a obţine preţul, iar cumpărătorul să plătească pentru a obţine
bunul.
Faptele juridice în sens restrâns.
În categoria faptelor le avem în vedere pe cele licite şi ilicite, deoarece
în analiza acestor izvoare nu prezintă relevanţă sensul larg al faptului juridic ce
include şi evenimentele.
Faptul juridic licit.
Atât legislativ, cât şi în doctrina românească mai veche 27ce a urmat
riguros şcoala clasică franceză, printre izvoarele obligaţionale erau incluse
cvasi-contractele şi cvasi-delictele. Justificarea cuprinderii acestora în
categoria izvoarelor obligaţiilor era dată chiar de consacrarea lor legislativă de
către textele Codului civil.
24
Pentru detalieri în privinţa teoriei actului juridic civil, D. Cosma, Teoria generală a
actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1969 p. 25 - 68
25
B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Obligations, 2. Contrat, Ed. Litec, Paris 1995 p. 106.
26
Gh. Beleiu, op. cit. pag.115
27
In acest sens, sub titlu de exemplu, C. Hamagiu, I Rosetti-Bălănescu, Al Băicoianu,
Tratat de drept civil român, Ed. Naţională, Bucureşti 1929 p.754.
 Fără a prefigura desigur dezvoltările ce vor urma, se impun câteva
precizări la mai sus menţionatele izvoare ale obligaţiilor:
Prin contract se înţelege, aşa cum precizează art. 942 din Codul civil,
“acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între
dânşii un raport juridic”.
Cvasi-contractul este, aşa cum îl defineşte art. 986 Cod civil, “un fapt
licit şi voluntar din care se naşte obligaţie către o altă persoană sau obligaţii
reciproce între părţi”.
În sistemul Codului civil, cvasi-contracte sunt gestiunea intereselor altei
persoane şi plata lucrului nedatorat (plata indebitului), la care practica şi
literatura juridică au adăugat şi îmbogăţirea fără just temei.
• Gestiunea intereselor altei persoane sau gestiunea de afaceri constă
în faptul unei persoane (gerant) care fără a primi mandat din partea altei
persoane (gerat), administrează (girează) interesele acesteia din urmă, din
acest fapt luând naştere obligaţii civile reciproce (art. 986-991 Cod civil).
• Prin plata lucrului nedatorat se înţelege fapta unei persoane
(solvens) de a plăti alteia (accipiens) o datorie neexistentă sau care nu-i
revenea, obligând-o în acest fel la restituire (art. 992-997 Cod civil).
Noţiunea de cvasi-contract a fost şi este criticabilă prin impreciziunea
ei. Între contracte şi aşa numitele cvasi-contracte nu există în realitate
asemănări cât de mici care să justifice denumirea. În ceea ce priveşte
naşterea raportului juridic contractual, important este acordul de voinţă al
părţilor, producător de consecinţe în planul obligaţiilor. Un semenea
acord de voinţă nu există însă nici în cazul gestiunii de afaceri şi nici în cel
al plăţii nedatorate, izvorul obligaţional constituindu-l în ambele cazuri
faptul ilicit şi voluntar al garantului sau al solvensului.
Se impune aşadar a preciza că din categoria faptelor juridice ca izvoare
de obligaţii civile fac parte faptele juridice licite categorisite de către legiuitor
greşit drept cvasi-contracte, şi faptele juridice ilicite28.
Faptele ilicite sunt acele activităţi omeneşti de natură să producă
prejudicii care dau naştere unor obligaţii de reparare. Fapta ilicită ca izvor de
obligaţii este definită de art. 998 Cod civil, ca fiind orice faptă a omului ce
cauzează alteia un prejudiciu şi care dă naştere obligaţiei de reparaţie. Textul
nu se referă numai la faptele comise cu intenţie ci şi la cele săvârşite din
neglijenţă. Astfel, art. 999 Cod civil precizează că “omul este responsabil nu
numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela care l-a cauzat
prin neglijenţa sau imprudenţa sa”. Definiţia dată de art. 998 Cod civil

28
Pentru dezvoltări, vezi şi I. Apostu, Faptul juridic licit izvor de obligaţii civile, Ed.
Naţional, Bucureşti 2000, pag. 5 şi urm.
corespunde noţiunii de delict, în vreme ce cvasi-delictul este definit de art. 999
Cod civil.
Deosebirea dintre delict şi cvasi-delict constă aşadar în faptul că, în
vreme ce primul implică intenţia făptuitorului, cel de-al doilea este comis de
pe poziţia subiectivă a neglijenţei sau imprudenţei.
Şi într-un caz şi în celălalt, autorul faptei cauzatoare de prejudiciu este
ţinut a-l repara în întregime, indiferent dacă a acţionat cu intenţie sau din
neglijenţă ori imprudenţă.
Răspunderea ce are ca izvor delictul civil, numită din acest motiv şi
răspundere civilă delictuală se înfăţişează în următoarele trei ipostaze:
Răspunderea pentru fapta proprie (art. 998-999 Cod civil);
Răspunderea pentru fapta altei persoane ce poate fi de trei feluri,
respectiv:
• răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite săvârşite de copii lor
minori (art. 1000 alineat 2 Cod civil);
• răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile
cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 aliniat 4
Cod civil);
• răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de presupuşii
lor în funcţiile încredinţate (art.1000 aliniat 3 Cod civil).
3.Răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale, care poate fi la
rândul ei de trei feluri şi anume:
• răspunderea persoanei pentru prejudiciile cauzate de lucrurile
aflate în paza sa juridică (art. 1000 aliniat 1 Cod civil);
• răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele aflate în
paza juridică a unei persoane (art. 1003 Cod civil);
• răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciul cauzat
prin ruină sau viciu de construcţie (art. 1002 Cod civil).
Printre izvoarele obligaţiilor civile, a fost inclusă şi legea, în măsura în
care aceasta ar genera direct şi nemijlocit obligaţii civile, fără a fi necesară
intervenţia unui fapt juridic care să genereze naşterea, transmiterea sau
stingerea unui raport juridic obligaţional. În susţinerea acestei aserţiuni s-a
precizat că ar putea fi vorba despre obligaţiile care incumbă proprietarilor de
imobile din raporturile de vecinătate aşa cum sunt ele menţionate de art. 578
din C. civ.
În aceeaşi categorie de obligaţii, poate fi inclusă şi îndatorirea părinţilor
de a-şi educa copiii, sau obligaţia anumitor categorii profesionale de a păstra
secretele aflate în exerciţiul serviciului, de pildă medicii sau preoţii.
 Apreciem că acest ultim izvor de fapt constituie sursa “alma mater” a
tuturor obligaţiilor civile, căci nici un raport juridic, şi cu atât mai puţin un
raport juridic civil, dublu voliţional (deoarece naşterea lui depinde, pe de o
parte de voinţa părţilor, iar pe de altă parte de voinţa legii), nu-şi poate avea
existenţa decât în limitele trasate de voinţa legiuitorului exprimată prin lege29.
Pe de altă parte, nici-o obligaţie civilă nu poate lua naştere împotriva
sau peste voinţa legii, care consacră toate împrejurările juridice generatoare de
obligaţii civile. Aşa fiind, ar trebui trasă concluzia că în afara legii nu ar exista
nici-un alt izvor al obligaţilor civile, ceea ce poate fi valabil într-o exprimare
generică, dar insuficient şi neconcludent într-o analiză ştiinţifică.

TITLUL II
IZVOARELE OBLIGAŢIILOR
CIVILE

CAPITOLUL I
CONTRACTUL CA IZVOR DE OBLIGATII CIVILE

SECŢIUNEA 1.1.NOŢIUNEA ŞI DEFINIŢIA

CONTRACTULUI CIVIL

Art. 134 din Constituţia României consacrând printre libertăţile

fundamentale ale cetăţenilor şi principiul libertăţii comerţului, se referă
implicit şi la libertatea contractuală, definită în doctrină ca fiind posibilitatea
pe care o au, conform legii, persoanele fizice şi juridice de a crea contracte şi
de a le stabili conţinutul.
La rândul său, Codul civil român a reglementat contractele
negociabile, acestea fiind rodul exclusiv al voinţei comune a părţilor
contractante30.
În cea mai generală şi mai sintetică formulare, art. 942 din C. civ.
defineşte contractul civil ca fiind “acordul între două sau mai multe
persoane pentru a constitui, sau a stinge între dânşii raporturi juridice”.
Din economia redactării textului rezultă că esenţial pentru prefigurarea
29
M. Planiol, Droit civil, Tome deuxieme, Paris 1923 pag. 271
30
V. Pătulea, Principiul libertăţii contractuale şi limitele sale, în R.D. nr. 10/1997 pag.
24
contractului este acordul de voinţă manifestat în scopul de a da naştere, a
modifica sau a stinge drepturi subiective şi obligaţii civile.
S-a acceptat în mod constant în literatura noastră juridică împrejurarea
că termenul de contract este sinonim şi deci echivalent celui de convenţie.31
Deşi de inspiraţie franceză, definiţia dată de Codul civil român de la
1865 se aseamănă fără a se identifica însă cu aceea formulată de art. 1001
din Codul civil francez.32 Potrivit acestui text, contractul este o convenţie
particulară generatoare de drepturi şi obligaţii, aşa încât între convenţie şi
contract există un raport ca de la parte la întreg.33 Doctrinar s-a acreditat şi
ideea că termenul de convenţie ar avea un sens mai larg decât cel de
contract. Astfel, dacă ea are ca obiect naşterea unei obligaţii poate fi privită
ca şi un contract.
Această teorie îşi are sorgintea în vechiul drept roman, în care exista o
netă deosebire între contracte şi convenţii: pe când contractul dădea naştere
unei obligaţii garantate printr-o acţiune, convenţia sau simplul pact (pactum
nudum) nu producea decât o obligaţie naturală neocrotită printr-o acţiune în
justiţie.
Distincţia a fost preluată şi în literatura noastră juridică de dată relativ
recentă, potrivit căreia convenţia ar fi genul iar contractul specia.34 Astfel,
convenţia a fost considerată ca acordul de voinţă intervenit între persoane în
scopul de a crea orice fel de efecte juridice pe când contractul este specia de
convenţie prin care se creează obligaţii.35
Textul art. 942 C. civ. citat mai sus, deşi nu a preluat din codul
napoleonian de la 1802 noţiunea de ”convenţie”, totuşi a echivalat-o printr-o
formulare mai analitică definită prin sintagma “acordul dintre două sau mai
multe persoane”
În plan obiectiv, codul nostru a preluat de la cel francez mai sintetic şi
mai concret ideea de finalitate a contractului, constând în “a constitui sau a
stinge un raport juridic”

31
În acest sens, C. Stătescu şi C. Bârsan op. cit. p.32 sau I. Dogaru Contractul.
Consideraţii teoretice şi practice, Ed. Scrisul românesc, Craiova 1983, p. 8
32
În textul francez, “le contrat est une convention par la quelle une ou plusieurs
personnes s’obligent envers une ou plusieurs autres a donner, a faire, ou a ne pas faire
quelque chose” (contractul este convenţia prin care una sau mai multe persoane se obligă
faţă de una sau mai multe altele să dea, să facă sau să nu facă ceva).
33
În sensul acestei opinii, vezi I. Dogaru, op. cit. pag.8
34
Pentru dezvoltarea ideii, M. Rarincescu, Curs elementar de drept civil român, Vol. II
Bucureşti 1947 p. 19.
35
I. P. Filipescu, op. cit. p. 16
 Sinonimia dintre cele două noţiuni mai rezultă şi din împrejurarea că
art. 942 din C. civ. este sistematizat în Titlul III numit “Despre contracte sau
convenţii”. Aşa fiind, în mod generic orice acord de voinţă asupra unui
obiect cu relevanţă juridică poate fi o convenţie, în vreme ce consensul steril
de orice efect juridic se plasează în planul complezenţei sau al curtoaziei.
Pornind de la aceste precizari prealabile, definiţia doctrinară a
contractului civil este aceea potrivit căreia contractul este acordul de voinţă
dintre două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice,
adică de a da naştere, a modifica, a transmite sau a stinge raporturi juridice
civile.36

SECŢIUNEA 1.2. VOINŢA JURIDICĂ, ELEMENT ESENŢIAL

AL CONTRACTULUI

Potrivit definiţiilor date contractului, factorul său esenţial şi totodată

dinamizator este acordul de voinţă al părţilor manifestat în scopul de a
produce efecte juridice.
Întrucât în principiu încheierea oricărui contract este liberă, căci este
permis tot ce nu se interzice, câmpul de exprimare al voinţei juridice este şi
el nelimitat.37 Această autonomie este traductibilă prin ceea ce se numeşte în
ştiinţa dreptului principiul libertăţii de voinţă în materia contractelor.
Teoria autonomiei de voinţă elaborată sub influenţa raţionalismului
individualist din secolul al XIX-lea şi a doctrinei dreptului natural, considera
consimţământul părţilor ca fiind creator de drepturi şi obligaţii civile. Prin
urmare forţa obligatorie a contractului este consecinţa exclusivă a acordului
de voinţă, legea nefăcând altceva decât să recunoască puterea generatoare de
drepturi şi obligaţii a autorilor actului juridic.38 În raporturile sociale
libertatea are un caracter complex, de multe ori ea făcând parte din
conceptele politice ale societăţii.
Raportând voinţa juridică relaţiilor juridice ca o componentă a
relaţiilor sociale, avem în vedere nu numai legile obiective ale societăţii şi
condiţiile sale materiale de existenţă ci, şi necesităţile de ordin juridic
exprimate prin totalitatea normelor imperative şi a principiilor de drept,

36
Pentru alte formulări esenţialmente asemănătoare, vezi I. Zinveliu, Contractele civile
instrumente de satisfacere a intereselor cetăţenilor, Ed. Dacia Cluj 1978 p. 11 sau Fr.
Deak, Tratat de drept civil. Contractele speciale. Ed. Actami, BucureSti 1996.p. 3.
37
In sensul acesta, I. Dogaru, Valenţele juridice ale voinţei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
1986 p. 42.
38
V. Gionea, Curs de drept civil, Ed. Scaiul, Bucureşti 1996 p.71.
precum şi prin complexul relaţiilor care formează ordinea de drept.39
Dând cuvenita valoare acestui principiu, interpretarea art. 5 din C. civ.
exprimă în acelaşi timp nu numai limitele ci şi libertatea voinţei exprimată
implicit, întrucât potrivit textului, “nu se poate deroga prin convenţii sau
dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele
moravuri”. Această dispoziţie cu caracter prohibitiv, trebuie coroborată şi cu
prevederile art. 966 din C. civ. Care precizează că “obligaţia fără cauză sau
fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect”.
Referindu-se la cauză textul art. 968 C. civ. subliniază caracterul ei
nelicit atunci când “este prohibită de legi, când este contrarie bunelor
moravuri şi ordinii publice”.40
La aceste prevederi se adaogă şi cele cuprinse în art. 1 – 3 din
Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi la persoanele juridice,
potrivit cărora exercitarea drepturilor subiective se poate face numai potrivit
cu scopul lor economic şi social, ele servind pentru satisfacerea unor interese
personale “în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de
convieţuire socială”.41
Ca o consecinţă imediată cu valoare practică, libertatea de a contracta
surprinde mai multe ipostaze ale încheierii unui contract. Aceasta se referă
în primul rând la libertatea oricărui subiect de drept de a încheia un
contract atunci când doreşte acest lucru sau de a refuza încheierea acestuia
în caz contrar. În aldoilea rând, ea se referă la libertatea de a stabili condiţiile
de formă şi de fond ale contractului, sub rezerva de a nu fi încălcate
dispoziţiunile imperatice ori prohibitive ale legii42.
În consecinţă, voinţa juridică ce stă la baza contractului trebuie să fie
circumscrisă necesităţii de ordin juridic configurată de textele
susmenţionate. Numai în măsura în care voinţa juridică respectă aceste
imperative îşi poate găsi aplicare principiul forţei obligatorii a contractelor
(pacta sunt servanda), consacrat de art. 969 din C. civ., căci doar
“convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”

SECŢIUNEA 1.3. CLASIFICAREA CONTRACTELOR CIVILE

39
C. Stătescu şi C. Bârsan, op. Cit. P. 33 ori A. Nashitz, Necesitate şi libertate în
domeniul respectării dreptului, în S.C.J. nr. 1/1958 p. 11.
40
Referitor la cauza actului juridic vezi Gh. Beleiu, op. Cit. P. 146, D. Cozma op. Cit.
Pag. 220 – 237 sau P. M. Cosmovici ş.a., Tratat de drept civil, Vol. I Partea generală,
Ed. Academiei, Bucureşti 1989 p. 188 – 191.
41
Gh. Beleiu, op. Cit. P.248.
42
Pentru alte dezvoltări, Dan Chirică, Principiul libertăţii de a contracta şi lmitele sale în
materie de vânzare-cumpărare în R.D.C. nr.6/1999 pag. 44 – 49.
 Categoria juridică generală a contractului civil implică diferite specii
de contracte, care se individualizează prin caractere specifice. Clasificarea
lor conferă atât posibilitatea caracterizării fiecărei specii particulare de
contract, dar şi putinţa de a constata că în fond, toate nenumăratele contracte
speciale se încadrează în diferite tipuri, ale căror caracteristici pot fi
exprimate succint dar cuprinzător, în însăşi denumirile date acestor tipuri.43
Fiecare clasificare este importantă deoarece permite a se stabili
regimul juridic aplicabil speciilor de contracte ce se subsumează fiecărui tip
de contract.
În acest demers vom urmări deci criteriile de clasificare a contractelor
civile aşa cum sunt ele sistematizate în literatura juridică, respectiv:
A. După modul de formare;
B. După conţinutul lor;
C. După scopul urmărit de părţi;
D. După modul executării;
E. După cum sunt nominalizate sau nu în legislaţia civilă;
F. După corelaţia existentă între contracte;
G. După întinderea prestaţiilor ce constituie obiectul lor.

A. Potrivit primului criteriu general de clasificare, deci după modul de

formare, contractele pot fi consensuale, solemne sau reale.
1. Sunt consensuale acele contracte care se încheie prin simplul
acord de voinţă al părţilor, simpla lor manifestare de voinţă, chiar şi
neînsoţită de vreo condiţie de formă fiind suficientă pentru formarea valabilă
a contractului. Este totuşi posibil ca părţile să-şi consemneze acordul lor de
voinţă şi printr-un înscris fără ca prin aceasta să denatureze caracterul
consensual al convenţiei lor, atâta vreme cât nu o fac pentru a da validitate
contractului (ad validitatem), ci, doar în scopul de a-şi preconstitui un mijloc
de probă privind încheierea şi conţinutul acestuia, ad probationem.44
2. Sunt solemne acele contracte pentru a căror încheiere valabilă se
cere respectarea unei anumite forme care, de regulă este forma autentică.
Caracteristic acestei specii de contracte este faptul că nerespectarea formei
solemne are ca efect juridic nulitatea asbolută.45
43
C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p.42.
44
În dreptul nostru, majoritatea contractelor au un caracter consensual, ceea ce fireşte,
constituie regula. Au un asemenea caracter, sub titlu de exemplu, contractul de mandat,
contractul de închiriere, cel de depozit sau de vânzare cumpărare (cu excepţia
imobilelor).
45
Asemenea contracte sunt de exemplu contractul de donaţie prevăzut de art. 813 C. civ.
 3. În ceea ce priveşte contractele reale, pentru formarea lor nu este
suficientă simpla manifestare de voinţă a părţilor ci, ea trebuie să fie însoţită
şi de remiterea materială a lucrului.46
B. După conţinutul lor, contractele pot fi bilaterale (sinalagmatice)
sau unilaterale.
1. Este bilateral sau sinalagmatic acel contract caracterizat prin
reciprocitatea obligaţiilor care revin părţilor şi prin interdependenţa
obligaţiilor reciproce, în sensul că fiecare dintre ele este cauza celeilalte.
Potrivit art. 943 din C. civ. contractul este bilateral sau sinalagmatic când
părţile se obligă reciproc una faţă de alta. În consecinţă, fiecare dintre ele
poate avea concomitent atât calitatea de creditor dar şi pe aceea de debitor al
unei obligaţii.47
2. Este unilateral acel contract care dă naştere la obligaţii numai în
sarcina uneia din părţi, cealaltă având doar calitatea de creditor al obligaţiei.
Conform definiţiei legislative dată de art. 944 din C. civ. “contractul
este unilateral când una sau mai multe persoane se obligă către una sau mai
multe persoane, fără ca acestea din urmă să se oblige.”48
C. După scopul urmărit de părţi, contractele pot fi cu titlu oneros sau
contracte cu titlu gratuit.
1. Sunt cu titlu oneros, acele contracte în care fiecare dintre părţi
urmăreşte un folos, o contraprestaţie, deci realizarea unui interes patrimonial
propriu. Contractele oneroase au întotdeauna şi un caracter sinalagmatic,
deoarece părţile îşi asumă obligaţii, fiecare urmărind să obţină un echivalent
în schimbul a ceea ce se obligă.49
2. Contractele cu titlu gratuit sunt cele ce se încheie în interesul
exclusiv al unei părţi,50 căreia i se procură un folos de către cealaltă parte,
fără a se da ceva în schimb.51
D. După modul sau durata de executare pot fi contracte cu
executare imediată, uno ictu, şi contracte cu executare succesivă.

sau cel de ipotecă prevăzut de art. 1772 din C. civ.

46
Un asemenea contract este de exemplu împrumutul de consumaţie, comodatul,
depozitul sau gajul.
47
Majoritatea contractelor civile au un caracter sinalagmatic. Spre exemplu, contractele
de vânzare, de închiriere, mandat sau depozit.
48
Au un asemenea caracter împrumutul fără dobândă sau depozitul gratuit.
49
Cele mai multe contracte au un caracter oneros: contractul de vanzare cumpărare, de
depozit sau de locatiune.
50
Un asemenea contract este spre exemplu donaţia sau imprumutul fără de dobândă
51
În teoria contractului civil clasificarea contractelor cu titlu gratuit implică şi
subclasificarea în liberalităţi şi acte dezinteresate. Pentru detalii, vezi I. Dogaru, op.
Cit. p.74: C. Stătescu şi C Bârsan, op. cit. p.49
 1.Sunt contracte cu executare imediată (instantanee), cele a căror
îndeplinire se consumă imediat după încheierea lor, obiectul obligaţiei
constând într-o singură prestaţie.
2.Sunt cu executare succesivă acele contracte a căror realizare
presupune o desfăşurare în timp fie sub forma unor prestaţii continue52, fie
sub forma unor prestaţii succesive.53
E. După cum sunt nominalizate sau nu în legislaţia civilă, contractele
pot fi numite şi nenumite.
1. Contractele numite sunt cele ce au o reglementare specială şi
corespund unei operaţiuni juridice determinate, fiind nominalizate în
legislaţia civilă (contractul de vânzare-cumpărare sau donaţie).
2. Sunt nenumite, “nova negotio”, acele contracte care nu sunt
nominalizate ca figuri distincte în legislaţie. Având exerciţiul şi facultatea
liberei voinţe, părţile pot găsi numeroase feluri de contracte pentru
satisfacerea nevoilor lor, fără a fi ţinute a se adapta la unul dintre tipurile de
contracte numite (spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare cu clauză
de întreţinere).
F. După corelaţiile care există între unele, contractele pot fi
principale sau accesorii.
1. Sunt principale acele contracte care au o existenţă de sine
stătătoare şi a căror soartă juridică nu este legată de cea a altor contracte
încheiate de părţi.
2. Sunt accesorii acele contracte care însoţesc unele contracte
principale, de a căror soartă juridică depind. Spre exemplu, contractul de gaj
şi cel de ipotecă au un caracter accesoriu faţă de contractul de împrumut, de
a cărui soartă juridică depind, potrivit principiului “accesorium sequitur
principale”.
G. În funcţie de întinderea prestaţiilor ce constituie obiectul lor,
contractele pot fi comutative sau aleatorii.54 Esenţial pentru definirea celor
două specii este certitudinea sau incertitudinea întinderii prestaţiilor la
momentul încheierii contractului.
1. Comutativ este contractul caracterizat de echilibrul prestaţiilor
reciproce ale părţilor, aşa cum îl individualizează art.947 Cod civil
“Contractul cu titlu oneros este comutativ atunci când obligaţia uneia din
părţi este echivalent cu obligaţiile celelailte”.
Contractele cumutative evocă ideea de mutaţie reciprocă a unor valori
52
Aşa cum este cazul contractului de închiriere.
53
Ne referim sub titlu de exemplu la contractul de rentă viageră.
54
Într-o altă opinie, această clasificare reprezintă de fapt o subclasificare a contractelor
cu titlu oneros. În acest sens, C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p.52
ce trec dintr-un patrimoniu în altul.
2. Contractul este aleatoriu55 atunci când existenţa sau întinderea
prestaţiilor părţilor sau numai a uneia dintre ele depinde de un eveniment
incert. Din acest motiv, la încheierea lui, nu se poate şti, nici dacă va exista
câştig sau pierdere, toate aceste elemente depinzând de hazard56.
Doctrina şi jurisprudenţa consideră că mai pot fi reţinute şi alte
clasificări ale contractelor civile, cum ar fi spre exemplu contractele
negociate57 si contractele de adeziune58, contractele constitutive sau
translative de drepturi59 si contractele declarative60 etc.

SECŢIUNEA 1.4. CONDIŢIILE DE VALIDITATE ALE

CONTRACTELOR.

Prin încheierea contractului se înţelege în cea mai sintetică formulare

realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractului.
Art. 948 din C. civ. precizează “ín terminis”că pentru încheierea
valabilă a unei convenţii sunt esenţiale următoarele condiţii:61

55
Din această categorie fac parte jocul şi prinsoarea, contractul de asigurare sau cel de
rentă viageră. Pentru alte dezvoltări, vezi I. Apostu, Contractele aleatorii de joc şi
prinsoare, Ed. Evrika, Brăila 1997 pag. 23 – 35.
56
Este cazul jocului sau al prinsorii: jucătorii participă la tragerea loteriei cu o sumă
oarecare în aşteptarea unui câştig care depinde întru totul de hazard.
57
În cazul contractelor negociate, partile stabilesc de comun acord clauzele acestuia.
58
În contractul de adeziune conţinutul este stabilit în mod unilateral de către una din
părţi, cealaltă fiind obligată să accepte şi să adere (spre exemplu contractul de călătorie a
unei persoane cu trenul pe calea ferată). În acest sens vezi O. Rădulescu şi M.A.
Rădulescu, Aspecte actuale privind contractele de adeziune, în R.D.C. nr. 12/1999 pag.
63 – 66.
59
Sunt acele contracte care dau naştere la drepturi din momentul încheierii lor, cum este
de exemplu contractul de vânzare cumpărare sau cel de schimb.
60
Sunt declarative acele contracte care definitivează şi consolidează drepturi
preexistente, ca de exemplu tranzacţia.
61
S-a reţinut în literatură şi punctul de vedere potrivit căruia în realitate legea confundă
condiţiile de formare sau de existenţă a contractului cu simplele condiţii de validitate.
Condiţiile de formare şi existenţă ar fi singurele esenţiale, deoarece în lipsa lor contractul
nu poate lua fiinţă fiind lovit de nulitate absolută. Aceste condiţii sunt existenţa
consimţământului, a obiectului şi a cauzei licite. Condiţiile de valabilitate, potrivit
aceleiaşi concepţii, nu sunt esenţiale deoarece contractul există şi în lipsa lor, însă nu
poate produce efecte juridice fiind lovit de nulitate relativă. Aceste condiţii sunt
capacitatea de a contracta, consimţământul şi viciile sale, obiectul şi cauza. În acest sens,
vezi C. Hamangiu ş.a. op. cit. p. 496. Pentru opinia potrivit căreia această clasificare este
lipsită de importanţă practică, vezi. C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p.56.
 Capacitatea de a contracta;
Consimţământul liber exprimat al părţii care se obligă;
Un obiect determinat sau determinabil;
O cauză licită.
Analiza sumară a fiecăreia dintre acestea ne prilejuieşte următoarele
observaţii:
1.4.1. Capacitatea de a contracta.
Pentru ca să fie valabil contractul, este necesar ca părţile care îl
încheie să fie capabile de a contracta.
Art. 949 din C. Civ. dispune că “poate contracta orice persoană ce nu
este declarată necapabilă de lege.” Nu există aşadar alte incapacităţi decât
acelea ce sunt determinate de lege, astfel incât capacitatea constituie regula,
în vreme ce incapacitatea este privită ca şi o excepţie. De aici rezultă că
textele referitoare la incapacitate sunt de strictă interpretare.
Deşi art. 948 aşează capacitatea printre condiţiile esenţiale ale
contractului, alături de consimţământ, obiect şi cauză, în realitate
incapacitatea părţilor contractante nu atrage în principiu decât nulitatea
relativă a contractului; singură partea incapabilă se poate prevala de nulitate,
precum şi moştenitorii sau reprezentanţii lor. Altfel, partea capabilă şi terţii
nu pot invoca nulitatea.
Potrivit art. 11 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, “nu au capacitate de
exerciţiu: a) minorul care nu a împlinit 14 ani; b) persoana pusă sub
interdicţie. Aceste incapacităţi sunt de altfel prevăzute şi în codul civil de
art. 950, care îi numeşte pe incapabilii de a contracta ca fiind minorii şi
interzişii.62 Pentru aceste categorii de persoane, precizează art.11 alin.2 din
acelaşi decret, “actele juridice se fac prin reprezentanţii lor legali”.
S-a admis totuşi, atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă, că sunt
valabile actele încheiate de o astfel de persoană, dacă este vorba despre acte
de conservare ori acte mărunte care se încheie zilnic pentru nevoile obişnuite
ale traiului.63
1.4.2. Consimţământul.
Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială a actului juridic

62
Pe lângă aceste incapacităţi generale, codul mai instituie şi o serie de incapacităţi
parţiale speciale de a contracta. Astfel, soţii sunt declaraţi incapabili de a vinde unul
altuia, afară de excepţiile prevăzute de lege (art.1307); unii administratori ai averii altuia
sunt declaraţi incapabili să fie adjudecatari ai averii ce administrază (art.1308);
judecătorii, avocaţii etc. sunt daclaraţi incapabili să se facă cesionari de drepturi litigioase
(art. 1309) etc.
63
C. Turianu, Probleme speciale de drept civil, Ed. Fundaţiei “România de mâine”,
Bucureşti 1999 p. 110 si urm.
care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în
exterior. Din redactarea art. 948 C. civ. s-ar putea însă trage concluzia că
convenţia este valabil încheiată chiar şi numai prin acordul unei singure
părţi, şi anume al celei “ce se obligă”. O asemenea concluzie este fireşte
greşită, căci consimţământul părţii care se obligă trebuie raportat la o ofertă
de a contracta şi are semnificaţia adeziunii la o convenţie pe punctul de a se
încheia.
Aşa cum este deja cunoscut din studiul altor părţi ale dreptului civil,
pentru a fi valabil consimţământul trebuie să îndeplinească la rândul său
următoarele condiţii:
a) să provină de la o persoană cu discernământ;
Aceasta condiţie porneşte de la premisa că pentru a i se recunoaşte
efectele juridice, ( deci pentru a da naştere, a modifica sau a stinge un raport
juridic obligaţional), subiectul de drept civil trebuie să aibă aptitudinea de a
aprecia asupra consecinţelor produse ca urmare a manifestării sale de voinţă.
In ceea ce priveste persoana fizică în deplinătatea capacităţii de
exerciţiu, în favoarea sa operează prezumţia că are discernământul necesar
pentru a contracta.
Dimpotrivă, persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu este
prezumată a nu avea discernământ fie datorită vârstei fragede fie stării de
sănătate mintală.
Sancţiunea încheierii unui contract de către o persoană lipsită de
discernământ este nulitatea relativă, cu toate consecinţele decurgând din
aceasta.
b) consimţământul trebuie exprimat cu intenţia asumării unui
angajament juridic.
“Per a contrario”, lipseşte intenţia de a produce efecte juridice dacă
declaraţia de a contracta a fost făcută în glumă, (jocandi causa), din prietenie
sau complezenţă. De asemeni, consimţământul nu poate fi dat sub forma
unei condiţii pur potestative din partea celui care se obligă (altfel spus, “mă
oblig dacă am chef!”), sau dacă el este prea vag şi imprecis (ad calendas
graecas!).
c) consimţământul trebuie să fie exteriorizat, căci este de neconceput
încheierea unui contract fără o manifestare exterioară de voinţă.
Manifestarea de voinţă poate fi în egală măsură exteriorizată fie într-o
formă expresă, fie într-una tacită.64
64
Pentru anumite contracte este necesară manifestarea expresă a voinţei, aşa cum este
cazul actelor solemne, pe câtă vreme pentru altele este suficientă chiar şi numai o
manifestare tacită a voinţei. Se impune totuşi precizarea că în dreptul civil tăcerea nu
valorează neaparat consimţământ. Adagiul “qui tacit consentire videtur” (cel care tace
 Exteriorizării consimţământului îi este aplicabil principiul
consensualismului, care le permite părţilor să aleagă în egală măsură şi
forma de exteriorizare a voinţei lor, căci simpla manifestare de voinţă este
nu numai necesară ci şi suficientă pentru ca actul să se nască valabil din
punctul de vedere al formei sale. Fireşte, de la acest principiu există şi
excepţii, aşa cum este cazul actelor solemne, când manifestarea de voinţă
trebuie să îmbrace o formă specială.
d) consimţământul să nu fie alterat printr-un viciu al voinţei.
Fără a dezvolta teoria viciilor de consimţământ (care a constituit
obiectul de studiu al unei importante secţiuni a părţii generale a Dreptului
civil), se impune totuşi a reaminti că sunt vicii ale consimţământului eroarea,
dolul, violenţa şi leziunea.
- e r o a r e a constă în falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui
contract;
- d o l u l sau v i c l e n i a, constă în inducerea în eroare a unei
persoane cu ajutorul unor mijloace viclene sau dolosive, pentru a o
determina să încheie un act juridic. Potrivit art. 960 C. civ. “dolul este o
cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una
din părţi, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţiuni, cealaltă
parte n-ar fi contractat”.
- v i o l e n ţ a este acel viciu de consimţământ care constă în
ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să-i insufle o temere, care o
determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat65. Potrivit
art. 956 C. civ. “Este violenţă totdeauna când, spre a face o persoană a
contracta, i-a insuflat temerea, raţionabilă pentru dânsa, că va fi expusă
persoana sau averea sa unui rău considerabil şi prezent”.
- l e z i u n e a ca viciu al consimţământului constă în disproporţia
vădită de valoare între două prestaţii. Acţiunea în anulare pentru leziune, sau
ceea ce codul civil numeşte “acţiunea în resciziune”, se restrânge la minorii
care, având vârsta de 14 ani împliniţi încheie singuri, fără încuviinţarea
părinţilor sau a tutorelui, acte juridice care le pricinuesc o vătămare. O astfel
de protecţie a devenit inutilă pentru minorii care nu au împlinit vârsta de 14
ani, deoarece astfel de acte sunt anulabile pentru lipsa capacităţii de a
contracta.
1.4.3. Obiectul contractului
Textul art. 962 din C. civ. precizează că “Obiectul convenţiilor este
este gata sa consimtă) ar putea fi aplicat ca atare, doar atunci când legea dă o asemenea
interpretare în mod expres tăcerii, cum ar fi de pildă cazul tacitei reconducţiuni.
65
Cu privire la acest viciu al consimţământului vezi şi Horia Diaconescu, Elementele
structurale ale violenţei, vicu al voinţei juridice în RD. nr.9/1998 pag. 38 şi urm.
acela la care părţile sau numai una din ele se obligă”. Din această
prevedere, rezultă că obiectul contractului constă în prestaţia datorată de
debitor, respectiv de a da, a face sau a nu face ceva, după caz.
Atunci când conduita părţilor priveşte “lucrurile” sau “bunurile”,
acestea sunt privite ca şi obiecte derivate al actului juridic civil, ceea ce de
fapt explică si prevederea din art. 963 C. civ. anume că “numai lucrurile ce
sunt în comerţ pot face obiectul unui contract”
Pentru a fi valabil, obiectul trebuie la rândul său să îndeplineasca
următoarele condiţii:
- să existe în momentul încheierii contractului sau să fie certă
producerea lui în viitor66.
- să fie în circuitul civil. Prin “bunuri aflate în circuitul civil” se
înţeleg acele bunuri susceptibile să facă obiectul unor acte translative sau
constitutive de proprietate67. În lipsa unei interdicţii exprese, trebuie
considerate ca făcând parte din circuitul civil toate bunurile susceptibile a
face obiectul apropiaţiunii private.68
- să fie determinat sau determinabil. Atunci când obiectul (derivat)
constă într-un bun determinat prin caractere individuale (res certa), condiţia
este îndeplinită chiar din ipoteză. Când acesta consta într-un bun ce trebuie
individualizat prin însuşiri de gen (res genera), condiţia este realizabilă prin
determinarea în concret a bunului cu ajutorul cântăririi, numărării, măsurării
sau a altor operaţiuni de acest fel.
- să fie posibil. Condiţia se impune ca o consecinţă a aplicării
principiului că nimeni nu poate fi obligat la o prestatie imposibilă, “ad
imposibilium, nulla obligatio!” Obiectul nu este posibil doar în cazul în care
imposibilitatea este absolută, adică pentru oricine. Dacă imposibilitatea este
doar relativă, deci numai pentru un anumit debitor, atunci obiectul

66
In privinţa bunurilor viitoare, face excepţie succesiunea nedeschisă încă, fiind interzise
pactele asupra unei succesiuni nedeschise. In acest sens vezi şi M. Eliescu, Curs de
succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti 1997, p. 518
67
Deşi art. 963 din C. civ. se referă la lucrurile “ce sunt în comerţ”, s-a apreciat unanim
că de fapt este vorba despre lucrurile aflate în circuitul civil. Această interpretare este
confirmată de acte normative de dată recentă, adoptate după 1989, care se referă expres la
bunuri care “sunt şi rămân în circuitul civil” (art. 1 din Legea nr.54/1998 privind
circulaţia juridică a terenurilor), şi bunuri “scoase din circuitul civil” (art.5 alin. 2 din
Legea nr. 18/1991). Cu privire la aceste categorii de bunuri, I. Apostu, Introducere în
teoria dreptului de proprietate si a drepturilor reale principale, Ed. Evrika Brăila
1998, p. 57 - 60
68
La rândul lor, bunurile aflate în circuitul civil pot fi bunuri care pot circula liber,
neîngrădit şi bunuri care pot circula în condiţii restrictive aşa cum sunt spre exemplu
armele, muniţiile sau produsele şi substanţele stupefiante etc.
contractului este valabil iar neexecutarea culpabilă.69
- să fie licit. Această condiţie implică raportarea conduitei pretinse sau
asumate de debitorul obligaţiei la normele de convieţuire socială stabilite de
lege.
- să fie moral. Obiectul contractului este moral atunci când el
concordă moralei sau bunelor moravuri aşa cum prevăd dispoziţiunile art.
968 din C. civ.70
1.4.4. Cauza contractului.
Scopul sau finalitatea contractului îşi găsesc răspunsul direct în ceea
ce numim cauza contractului. Ea exprima într-o manieră mai mult sau mai
putin directă răspunsuri la întrebările pentru ce sau în ce scop s-a încheiat
contractul, deci, “cui prodest?”
Pe lângă condiţia prevăzută de art. 948 pct. 4 din C. civ. referitoare la
caracterul licit al cauzei, codul mai consacră caracterizării cauzei încă trei
texte după cum urmează:
- art. 966 potrivit căruia “Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză
falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect;
- art.967 în următorii termeni, “Convenţia este valabilă, cu toate că,
cauza nu este expresă. Cauza este prezumată până la dovada contrarie”
- art. 968 prevede că este nelicită convenţia ”când este prohibită de
legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”.
În structura cauzei există două elemente, respectiv scopul imediat,
causa proxima şi scopul mediat - causa remota.
Scopul imediat, însoţeşte şi este caracteristic principalelor categorii
de contracte, respectiv:
* în contractele bilaterale sau sinalagmatice, scopul fiecărei părţi
constă în reciprocitatea prestaţiilor urmărite, care sunt dependente şi se
condiţionează reciproc (fiecare parte se obligă, ştiind că şi cealaltă parte se
obligă la rândul ei);
* în contractele cu titlu gratuit, scopul imediat îl constituie intenţia de
a gratifica (animus donandi);
* în contractele reale, scopul imediat îl constituie reprezentarea
remiterii materiale a bunului.
Scopul mediat constă în motivul care a determinat încheierea
69
La rândul ei imposibilitatea poate fi de ordin material sau de ordin juridic. Condiţia
posibilităţii obiectului poate fi apreciată în strânsa legătură şi cu progresul tehnico-
ştiinţific, care lărgeşte considerabil câmpul de evaluare.
70
În categoria condiţiilor obiectului, ar mai putea fi incluse si altele, prelevate in
literatura, ca de exemplu autorizarea obiectului (C. Turianu, op. cit p. 59), personalitatea
prestaţiei sau interesul apreciabil în bani (C Hamangiu op. cit. p.509.
contractului, ce ţine de caracteristicile unei prestaţii, calităţile unei persoane,
însuşirile sau nevoia unui lucru.
Ca şi obiectul, cauza contractului trebuie să existe, să fie reală, licită şi
morală. Aceste condiţii sunt consacrate de art. 966 din C. civ. care
precizeaza că “Obligaţia fără cauză, fondată pe o cauză falsă, nelicită nu
poate avea nici un efect”

SECŢIUNEA 1.5. ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR

Realizarea condiţiilor de validitate ale contractelor este legată de

momentul în care acordul de voinţă al părţilor se formează prin întâlnirea
ofertei cu acceptarea. Anterior acestei împrejurări, este posibil ca părţile să
parcurgă un itinerariu susceptibil de desfăşurare în timp, o perioadă numită
de unii autori precontractuală71, de alţii negociere72. De cele mai multe ori,
contractele se încheie fără parcurgerea prealabilă a unor faze
precontractuale, părţile convenind simultan asupra clauzelor contractuale,
sau pur şi simplu manifestându-şi adeziunea la clauzele unor contracte
nesusceptibile de negociere fie prin modul în care au fost concepute, (de
exemplu tariful unei călătorii cu avionul), fie prin implicaţiile unui anumit
gen de a tranzacţiona (spre exemplu vânzarea unui magazin la un preţ ce nu
ţine seama de alte elemente, fond de marfă, mijloace circulante etc.).
Anterior momentului încheierii contractului, drumul parcurs de către
părţi până la realizarea acordului de voinţă poate surprinde, în unele situaţii,
mai multe faze, respectiv: 1. negocierile precontractuale, 2. oferta de a
contracta, 3. promisiunea de a contracta sau antecontractul şi 4. acceptarea.
1.5.1. Negocierile precontractuale.
Negocierile sau tratativele precontractuale, constituie invitaţia făcută
de către una din părţi de a trata conţinutul unui eventual contract. In privinţa
acestei etape precontractuale, s-ar putea aprecia că ea reprezintă de fapt faza
finală a tratativelor, fiind chiar ulterioară acceptării ofertei73. Poate fi vorba
despre negocieri precontractuale doar atâta vreme căt încă nu a fost lansată
o ofertă şi nici exprimată o acceptare. Ulterior acceptării ofertei deja vorbim
despre un contract, astfel încât eventualele negocieri pot avea drept obiect
executarea efectivă a unor clauze speciale sau angajarea altor obligaţii, ori
71
P.M. Cosmovici, Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. Legislaţie. Ed. All, Bucureşti
1996 p. 126
72
I. S. Urs şi Sm. Angheni, Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a
obligaţiilor civile. Vol. II, Ed. Oscar Print, Bucureşti 1998 pag.211.
73
În acest sens, T. Georgescu, Negocierea afacerilor. Ed. Porto-Franco, Galaţi 1992
pag.10.
pur şi simplu negocierea unui alt contract.
Spre deosebire de oferta fermă care îl obligă pe ofertant, negocierile
nu produc asemenea consecinţe juridice. Este adevărat că de multe ori
negocierile se pot finaliza printr-un “acord de principiu”, “scrisoare de
intenţie” sau “protocol”, uzitate mai ales în domeniul comerţului
international74.
Deşi în planul conesecinţelor juridice negocierile precontractuale sunt
lipsite de relevanţă, totuşi interesează comportamentul celor care sunt în
tratative, sub aspectul cerinţei de a se abţine de le orice manevră neloială sau
de a se informa reciproc cu sinceritate asupra tuturor împrejurărilor care ar
avea un rol determinant pentru încheierea unui contract. Totodată, există
obligaţia, născută din uzanţe, ca părţile să se manifeste cu bună credinţă în
cadrul negocierilor, să-şi respecte angajamentele de principiu sau să îşi
acorde reciproc termene de reflexie rezonabile.
Tratativele pot fi întrerupte oricând în principiu, fără a se produce
consecinţe în planul răspunderii, afară doar dacă nu se dovedeşte intenţia sau
culpa gravă a unui partener.75
1.5.2. Oferta de a contracta.
Sensul juridic al noţiunii nu diferă cu nimic de cel întrebuinţat în
limbajul comun:76 oferta este o propunere făcută de către o persoană alteia în
scopul încheierii unui contract.77 Oferta sau policitaţiunea implică deja o
propunere având un obiect precis determinat sau determinabil, aşa încât
contractul să poată fi oricând prefigurat de către părţile contractante. Fiind
prima manifestare de voinţă, ea reprezintă de fapt primul pas către acordul

74
Cu privire la negocierea contractelor de comerţ exterior, I. Macovei, Contractele de
comerţ exterior în dreptul român, Ed. Junimea Iaşi 1977 p.91 – 120.
75
În măsura în care una dintre părţi vădeşte rea credinţă în respectarea negocierii
prelabile, ea va fi ţinută să răspundă şi să repare prejudiciul cauzat partenerului, paguba
reprezentând spre exemplu echivalentul cheltuielilor reclamate de organizarea negocierii
sau evetualele studii prealabile etc. (I. S. Urs şi Sm. Angheni, op. cit. p. 211). S-a mai
apreciat totodată că ruperea unor tratative avansate fără un motiv serios, poate fi
sancţionată de instanţe pe temeiul răspunderii civile delictuale. O asemenea răspundere
poate fi angajată de pildă în cazul în care în cursul negocierilor una dintre părţi nu dă
celeilalte toate informaţiile susceptibile de a o clarifica şi de a o determina să încheie un
contract. În acest sens, vezi P. M. Cosmovici, op. cit. p.127.
76
Pentru definiţia comună, vezi şi Vl. Hanga, Mic dicţionar juridic, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti 1999 pag. 142
77
Oferta de a contracta nu se confundă cu oferta reală, procedură prin care debitorul se
eliberează de obligaţia sa silind pe creditor să primească plata, depunând lucrul ce
formează obiectul contractului la casa de depuneri sau la o instituţie similară.
de voinţă78. Este şi motivul pentru care, fiind o latura a voinţei de a
contracta, deci a consimţământului, ea trebuie să îndeplinească toate
cerinţele de formă şi de fond ale acestuia.
A. CONDIŢIILE DE FORMĂ ALE OFERTEI
În privinţa formei ofertei ca modalitate de exprimare a voinţei de a
contracta nu se cere în principiu nici-o condiţie specială, aceasta poate fi
expresă sau tacită, exprimată în scris sau verbal, adresată unei persoane
determinate sau publicului.
Fireşte cea mai uzuală formă de exhibare a ofertei este cea expresă,
exprimată fie în scris, fie verbal.
Valoarea juridică a unei oferte o pot avea însă numeroase împrejurări
din care s-ar putea trage neechivoc concluzia voinţei de a contracta
exprimată în mod tacit: staţionarea unui taxi într-o staţie pentru taximetre,
afişarea meniului zilei la intrarea într-un restaurant, etc. Cel mai uzitat
exemplu în susţinerea ipotezei ofertei tacite de a contracta îl reprezintă
desigur tacita reconducţiune: poate fi considerată ca o ofertă de prelungire a
unui contract de închiriere, împrejurarea că, deşi contractul a expirat, “dacă
locatarul rămâne şi e lăsat în posesie, atunci se consideră locaţiunea ca
reînoită…” (art. 1437 din C. civ.)79.
Oferta poate fi făcută unei persoane determinate sau publicului. În
ultimul caz este de regulă vorba despre o simplă invitaţie de a negocia,
posibiliatea acceptării având-o orice persoană. Expunerea unui lucru în
vitrina unui magazin într-un stand sau pe o tarabă în piaţă cu indicarea
preţului de vânzare constituie exemplul cel mai grăitor al ofertei făcute
publicului.
Într-o asemenea abordare, identitatea destinatarilor ofertei este
indiferentă: pentru un comerciant care vinde o marfă nu contează identitatea
celor care cumpără ci faptul că ei plătesc, după cum în cazul ofertei publice
de recompensă nu contează cine furnizează lucrul sau informaţia cerută ci
realizarea interesului ofertantului.80
Se pot ivi şi situaţii în care oferta adresată publicului poate da naştere
la obligaţii în sarcina ofertantului: acesta va fi obligat faţă de primul
acceptant, dacă spre exemplu oferta de vânzare a unui bun cert a fost
publicată într-un ziar.81
78
C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p. 58.
79
Cu privire la contractul de locaţiune şi prelungirea acesteia, vezi Fr. Deak şi St.
Cărpenaru Contracte civile şi comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1993 p. 87 - 114
80
Alain Benabent, Droit civil. Les obligations. Ed. Montchrestien Paris 1997 6-emme
edition, p. 45.
81
Oferta publică poate fi proteguită şi de unele dispoziţiuni speciale ale legii. Legea
 Oferta poate conţine sau nu în cuprinsul ei un termen, în interiorul
căruia trebuie să se realizeze acceptarea ei de către destinatar. Acest termen
poate fi arătat în mod expres dar el poate rezulta şi implicit din natura
contractului şi din timpul necesar de gândire şi acceptare de către destinatar,
care fără a fi stabilit în mod expres trebuie să aibă o durată rezonabilă82. În
funcţie de respectarea termenului de acceptare se poate pune chestiunea
revocării ofertei sau a caducităţii ei.
B. CONDIŢIILE DE FOND ALE OFERTEI
Ca şi o latură a consimţământului, oferta trebuie să îndeplinească
condiţiile generale ale acestuia,83 adaptate fireşte momentului şi specificului
policitaţiunii în formarea contractelor, după cum urmează:
1. Oferta trebuie să fie fermă, în sensul că ea trebuie să sugereze un
angajament neîndoielnic, pe punctul de a conduce la realizarea unui consens
cu relevanţă juridică. Un astfel de angajament nu ar putea fi nici modificat şi
nici retras. Nu poate fi considerată o ofertă fermă aceea prin care spre
exemplu cineva se oferă să efectueze o prestaţie contra unei remuneraţii al
cărui cuantum îl va preciza după ce va termina lucrarea.
2. Oferta trebuie să fie reală, serioasă şi conştientă, făcută cu intenţia
de a angaja din punct de vedere juridic. “Per a contrario”, oferta făcută în
glumă, din curtoazie sau “jocandi causa” fără intenţia unui angajament
juridic nu poate conduce la încheierea unei convenţii.
3. Oferta trebuie să fie neechivocă. Este echivocă acea ofertă ce nu-i
poate forma în mod neîndoios convingerea destinatarului asupra intenţiilor
ofertantului de a contracta. Este cazul expunerii unei mărfi într-o vitrină în
scopuri publicitare sau fără indicarea preţului.
4. Oferta de a contracta trebuie să furnizeze informaţii complete sau
esenţiale asupra condiţiilor încheierii contractului. Această cerinţă de dată
recentă, este de natură să ofere protecţie consumatorului, incapabil la un
moment dat să facă faţă atât volumului mare de oferte cu privire la şi mai
marea varietate a mărfurilor ce-i sunt oferite spre cumpărare cât şi
subtilităţilor juridice ale clauzelor convenţiei ce de multe ori îi este impusă.

franceză pentru protecţia consumatorilor (L.121 – 21) obligă pe ofertant să precizeze

caracteristicile esenţiale ale bunurilor şi serviciilor oferite publicului, stabileşte măsuri
minuţioase cu privire la caracteristicile afişajului şi etichetajului etc. Asemenea
dispoziţiuni şi-ar putea găsi cu siguranţă locul şi utilitatea într-o viitoare reglementare
românească.
82
Sm. Angheni, op. cit. p. 212
83
Pentru condiţiile generale ale consimţământului vezi şi Gh. Beleiu op. cit p. 215, P. M.
Cosmovici Drept civil. Introducere în dreptul civil, Ed. All, Bucureşti 1996 p. 102 –
110, sau D. Cosma op. cit. p. 117 - 178
Constatându-se că el este supus în permanenţă exceselor de influenţă din
partea celor ce-i oferă lucruri sau servicii fără ca sistemul viciilor de
consimţământ să-i mai ofere o reală protecţie juridică, s-a intervenit în plan
legislativ prin adoptarea Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992 privind
protecţia consumatorilor aşa cum a fost ea aprobată şi modificată prin Legea
nr. 11/1994.84 Art. 10 lit. a prevede că la încheierea contractelor
consumatorii au dreptul “de a beneficia de o redactare clară şi precisă a
clauzelor contractuale, inclusiv a celor privind caracteristicile calitative şi
condiţiile de garanţie, indicarea exactă a preţului sau a tarifului, precum şi
stabilirea cu exactitate a condiţiilor de credit şi a dobânzilor”. Totodată, art.
24 interzice “prezentarea prin publicitate în prospecte, cataloage, prin mass-
media şi altele, a altor valori ale parametrilor ce caracterizează produsele sau
serviciile, altele decât cele efectiv realizate”. Obligaţia de informare
constituie un remediu al inechităţilor ce se produc frecvent prin
dezinformarea sau informarea incompletă a consumatarilor, ca destinatari ai
ofertelor cu care societatea civilă este agresată în mod sistematic prin diverse
modalităţi.85
C.FORŢA OBLIGATORIE A OFERTEI, REVOCAREA ŞI
CADUCITATEA OFERTEI.
Câtă vreme oferta nu a ajuns la destinatar, ea nu este producătoare de
efecte juridice, deci poate fi revocată de către autorul ei. Cu totul alta este
însă situaţia dacă a ajuns la destinaţie, dacă a fost adresată publicului sau
unei persoane determinate ori dacă ea implică un termen de acceptare sau
nu.
În măsura în care oferta a ajuns la destinatar şi a fost acceptată,
discutarea forţei ei obligatorii este de prisos, deoarece deja suntem în
prezenţa unui contract, aşa încât răspunderea se va regla potrivit principiului
forţei obligatorii a convenţiilor “pacta sunt servanda”.
Or, forţa obligatorie a ofertei vizează numai intervalul de timp scurs
de la lansarea ei şi până la acceptare sau împlinirea termenului. Într-o
asemenea abordare însă, trebuie avut în vedere dacă oferta a ajuns sau nu la
destinatar şi dacă aceasta este sau nu cu termen.
1. Dacă oferta nu a ajuns la destinatar, ea poate fi revocată de către
ofertant în mod liber;
2. Dacă oferta a ajuns la destinatar, chestiunea trebuie rezolvată
nuanţat, după cum oferta este cu sau fără de termen:

84
Legea nr. 11/1994 a fost publicată în M. Of. Partea I Nr. 75/23 martie 1994.
85
Vezi în acest sens şi Vasile Pătulea, Obligaţia de informare în formarea contractelor,
în R.D.C. nr. 6/1998 pag. 75-80.
 a) dacă oferta este cu termen, ofertantul este dator să o menţină până
la expirarea acestuia, căci odată expirat oricum ea ar fi devenit caducă;
b) dacă oferta este fără termen, ofertantul este ţinut să o menţină un
timp considerat rezonabil, apreciere lăsată la latitudinea judecătorului.
Ofertantul poate fi făcut răspunzător pentru revocarea intempestivă a
ofertei, răspunderea lui întemeindu-se pe fapta delictuală86.
Caducitatea ofertei este o cauză de ineficacitate întemeiată pe
împrejurări survenite ulterior lansării ei, constând fie în schimbarea
condiţiilor iniţiale fie pur şi simplu în expirarea termenului de acceptare. Sub
titlu de exemplu, oferta poate deveni caducă în cazul morţii ofertantului, a
falimentului ori a declarării incapacităţii sale87.
1.5.3. Promisiunea de a contracta sau antecontractul.
În ultimă analiză, oferta este un act juridic de formaţiune unilaterală,
deoarece ea nu se întemeiază pe un acord de voinţă.
Spre deosebire de ofertă, promisiunea de a contracta sau
antecontractul deşi creează obligaţii numai în sarcina ofertantului, sunt
totuşi acte juridice de formaţiune bilaterală. Soluţia se impune căci
promisiunea de a contracta implică un acord prealabil prin care părţile se
obligă, în ipoteza în care promisiunea are un caracter sinalagmatic, să
încheie în viitor un contract88.
Este aşadar posibilă existenţa unei promisiuni sinalagmatice de a
contracta, atunci când ambele părţi se obligă ca în viitor să încheie un
anumit contract. Cel mai frecvent caz care ilustrează această împrejurare este
cel în care un contract nu poate fi încheiat în lipsa unei formalităţi cum este
bunăoară obţinerea unei autorizaţii administrative. Într-o asemenea ipoteză,
promisiunea bilaterală de contract (antecontractul), precede şi uneori
constituie chiar cauza obţinerii autorizaţiei ce condiţionează perfectarea
contractului89.
86
În această privinţă opiniile autorilor sunt diferite. Deşi se acceptă ideea răspunderii
ofertantului pentru revocarea intempestivă a ofertei, controversele au ca obiect stabilirea
temeiului juridic al acesteia. În literatură s-au conturat totuşi două opinii, una întemeiată
pe forţa actului juridic al ofertei, cealaltă pe răspunderea ce rezultă din faptele juridice
exterioare ofertei care fundamentează în final fie teoria raspunderii delictuale, fie pe cea
izvorâtă din abuzul de drept.
87
I. S. Urs şi Sm. Angheni, op. cit. pag. 213.
88
Pentru dezvoltări referitoare la antecontract, vezi Ion Negru, “Posibilitatea valorificării
antecontractelor de vânzare-cumpărare care s-au încheiat asupra terenurilor agricole
din extravilan făra să fi fost respectat dreptul de preeemţiune” în R. D. nr.12/2001 p.59.
sau Dan Chirică, Promisiunea unilaterală de a vinde şi de a cumpăra în RDC nr.9/1999
pag. 36-49.
89
Unii autori fac chiar trimiteri la doctrina franceză, referindu-se la aşa numitele
 Neperfectarea contractului din diverse motive neimputabile
cumpărătorului într-o promisiune de vânzare de pildă90, poate constitui
motivul unei acţiuni în justiţie, pentru restituirea preţului şi a contravalorii
îmbunătăţirilor aduse lucrului91.
Condiţiile de validitate ale antecontractului şi promisiunii
sinalagmatice de vânzare cumpărare sunt diferite, de natură să evidenţieze
deosebirile dintre acestea.
Raportat la dispoziţiunile art. 948 din C. civ., şi într-un caz şi în
celălalt părţile trebuie să aibă în primul rând capacitatea de a contracta. Cu
toate acestea, dacă antecontractul nu poate fi încheiat decât între vânzătorul
proprietar şi cumpărător, promisiunea de vânzare de pildă, poate fi avansată
şi de către un neproprietar, care poate dobândi acesastă calitate până în
momentul încheierii actului translativ de proprietate.
Şi în ceea ce priveşte consimţământul, chestiunea trebuie pusă tot în
mod diferit. În cazul antecontractului de vânzare cumpărare, părţile pot
negocia asupra elementelor esenţiale ale contractului, încheierea acestuia în
formă autentică putând fi suplinită de instanţă atunci când ea nu a putut fi
realizată datorită unor motive obiective.92 Cu totul este însă alta situaţia în
contracte preparatorii, pactul de preferinţă, clauza de exclusivitate, clauza de monopol,
contractul de rezervare etc. Astfel, pactul de preferinţă este cel prin care o persoană se
angajează faţă de alta să nu încheie contractul cu un terţ înainte de a-i propune acel lucru,
în vreme ce clauza de exclusivitate este promisiunea făcută unui vânzător “en detail”de
către un fabricant
90
Un punct de vedere original a fost susţinut în motivarea unei soluţii în practica
judiciară: S-a reţinut că prin legile nr. 58/1974 şi 59/1974, în prezent abrogate, terenurile
au fost scoase din circuitul civil. Pentru acest motiv, promisiunea de vânzare cumpărare
nu a putut fi urmată de perfectarea convenţiei în formă autentică deoarece era interzisă
înstrăinarea terenurilor prin acte între vii. Un astfel de act juridic era aşadar sub imperiul
vechii legi lovit de nulitate. Cu toate acestea, instanţa a reţinut că “dacă nulitatea
antecontractului nu a fost constatată judecătoreşte şi dacă părţile nu au fost repuse în
situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor ilegal săvârşite până la data abrogării
legilor de mai sus, este în spiritul principiilor generale ale legislaţiei noastre să se
admită că nulitatea promisiunii a fost asanată prin dispariţia cauzei care o determinase,
şi că promisiunea iniţial nulă trebuie considerată de acum ca valabilă şi susceptibilă de
a fi executată amiabil sau de a fi valorificată în justiţie” Dec. civ. nr. 1057/R /1994 în
Sinteză de practică judiciară a Curţii de Apel Galaţi 1 iulie 1994 – 31 decembrie
1994, Ed. Alma, Galaţi 1995 p.85
91
Pavel Perju, Probleme de drept civil şi procesual civil din practica Secţiei Civile a
curţii Supreme de Justiţie, în R. D. nr.8/2002, p.167, sau Dec. civ. nr. 50/R din
10.01.1996 în Sinteza practicii judiciare a Curţii de Apel Galaţi – 1996, Ed. Alma,
Galaţi 1997 p. 78.
92
Este cazul perfectării vânzării în sistemul art. 12 din Decretul nr. 144/1958, în prezent
abrogat. Potrivit acestui text, “În cazul în care s-a încheiat un înscris din care rezultă că
privinţa promisiunii sinalagmatice de vânzare cumpărare, când
consimţământul poartă asupra încheierii în viitor a unui contract. Condiţiile
şi elementele contractului propriu zis nu sunt negociate în momentul
promisiunii, ele urmând a fi convenite de către părţi abia la încheierea
contractului, când se poate pune problema consimţământului lui cu privire la
clauzele contractului.
În privinţa obiectului, dacă antecontractul are ca obiect lucrul vândut
şi preţul, obiectul promisiunii îl constituie contractul translativ de proprietate
care se va încheia în viitor între părţi.
Cât despre cauza lor, şi aceasta diferă între antecontract şi
promisiunea sinalagmatică de vânzare cumpărare. Dacă în privinţa
antecontractului cauza o constituie obligaţia de a da asumată de părţi,
(respectiv obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate şi a
cumpărătorului de a-i remite acestuia preţul), în cazul promisiunii, atât
promitentul cât şi acceptantul îşi asumă o obligaţie de a face, adică de a
încheia în viitor un contract93.
În ceea ce priveşte admisibilitatea unei acţiuni pentru validarea unui
antecontract de vânzare cumpărare este condiţionată de existenţa unui înscris
din care să rezulte obligaţiile părţilor, dar mai ales preţul. În general un astfel
de înscris nu poate să conducă la încheierea contractului în formă autentică,
decât dacă el însuşi îndeplineşte condiţiile de validitate necesare oricărui
contract94.
1.5.4. Acceptarea.
Acceptarea ofertei este al doilea pas spre încheierea contractului,
aceasta constituind de fapt o replică la oferta primită. Ca şi oferta, nici
acceptarea nu trebuie să îndeplinească anumite condiţii de formă pentru
valabila ei exprimare. Ea poate fi deci verbală sau scrisă, expresă ori tacită,
important fiind doar să exprime cu certitudine voinţa de a încheia contractul.
Şi în privinţa acceptării chestiunea manifestării tacite a intenţiei de a
contracta trebuie să rezulte neîndoios pentru a avea o asemenea valoare. În
practică şi în literatura de specialitate s-a acceptat că şi tăcerea poate avea

proprietarul unui teren cu sau fără construcţii s-a obligat să-l înstrăineze cu titlu oneros şi
s-au respectat modalităţile de plată a preţului prevăzute în înscris, iar în termenul de 3
luni de la eliberarea autorizaţiei prevăzute de art. 11, una dintre părţi sau succesorii
acesteia nu se prezintă la notariat pentru autentificarea actului de înstrăinare, instanţa de
judecată poate da o hotărâre care să ţină loc de act autentc de înstrăinare”.
93
În acest sens şi I. Popa, Antecontractul de vânzare – cumpărare şi promisiunea
sinalagmatică de vânzare-cumpărare în revista D. nr. 2/2002 pag. 44 – 52.
94
C.S.J. dec. civ. nr. 888/21 martie 1995 în Buletinul Jurisprudenţei, culegere de
decizii pe anul 1995, Ed. Proema, Baia Mare 1996 p. 46.
valoarea unei acceptări atunci când:
a) există o prevedere a legii în acest sens. Este tocmai cazul tacitei
reconducţiuni prevăzută de art. 1437 din C. civ., căci simpla tăcere a
locatorului, care lasă pe locatar să locuiască în continuare, apare ca o
acceptare tacită a ofertei de prelungire a contractului.95
b) când părţile stipulează în contractul lor ca simpla tăcere după
primirea ofertei să aibă valoarea unei acceptări. Este cazul furnizorului care
în mod obişnuit trimite unui beneficiar anumite bunuri. Acceptarea ofertei
sale se produce de regulă în mod tacit.
c) atunci când oferta este făcută exclusiv în interesul celeilalte părţi.

A.CONDIŢIILE ACCEPTĂRII

Pe lângă condiţiile generale de validitate ce trebuie să caracterizeze

orice manifestare de voinţă dată în scopul de a da naştere, a modifica sau a
stinge un raport juridic civil, valabilitatea acceptării ofertei trebuie să
îndeplinească anumite condiţii specifice şi anume:
1. acceptarea să fie în concordanţă cu oferta. Ea trebuie să se refere la
oferta primită şi nu la o alta. Atunci când acceptarea condiţionează sau
limitează oferta iniţială nu mai poate fi vorba despre o acceptare ci de o
contraofertă în condiţiile art. 39 din C. com.96
2. acceptarea trebuie să fie neîndoielnică. Ea trebuie aşadar să fie
manifestată în scopul vădit de a accepta angajamentul juridic. Simpla
cercetare a unei mărfi sau informarea cu privire la caracteristicile unui bun
expus spre vânzare de pildă, nu poate constitui o acceptare a ofertei de
vânzare.
3. oferta adresată unei anumite persoane se consideră primită numai
dacă acceptarea vine de la această persoană şi nu de la alta. Oferta lansată
unui artist plastic de a executa o anumită lucrare, de exemplu, nu poate fi
acceptată decât de către acel artist, căci dacă oferta are un caracter “intuitu
personae”, acelaşi caracter îl conservă şi acceptarea.
Dimpotrivă, dacă oferta se adresează publicului, ea poate fi acceptată
de oricine.
4. acceptarea trebuie să se manifeste mai înainte ca oferta să fi
devenit caducă sau să fi fost retrasă.

95
C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p. 64
96
Potrivit acestui text, “acceptarea condiţionată sau limitată se consideră ca un refuz al
primei propuneri şi formează o nouă propunere” În acest sens vezi şi R. Petrescu, Teoria
generală a obligaţiilor comerciale, Ed. Romfel, Bucureşti 1994 p.67.
 B. MOMENTUL ÎNCHEIERII CONTRACTULUI

Momentul încheierii contractului este acea secvenţă în care oferta se

întâlneşte cu acceptarea, realizându-se în acest fel acordul de voinţă.
Pentru determinarea momentului încheierii contractului avem în
vedere 3 ipostaze şi anume:
1. atât ofertantul cât şi acceptantul se află faţa în faţă;
2. contractul se încheie prin telefon;
3. neaflându-se în acelaşi loc şi nediscutând la telefon, contractul se
încheie prin corespondenţă.
În fiecare dintre acestei situaţii, s-ar putea pune problema momentului
în care oferta a fost acceptată, deci a realizării acordului de voinţă. O
asemenea chestiune poate fi primitoare de mai multe rezolvări:
În prima ipostază, contractul se consideră încheiat în momentul
realizării consensului, prilej uşor de perceput datorită caracterului său
obiectiv.
În a doua ipostază, datorită caracterului concomitent al
angajamentului lor, părţile pot determina la fel de simplu momentul
realizării acordului lor de voinţă.
A treia ipostază suscită însă mai multe întrebări, deoarece distanţa în
timp dintre lansarea ofertei şi acceptarea ei face ca momentul încheierii
contractului să poată fi perceput în mod diferit. În dreptul nostru s-a conturat
existenţa a patru sisteme de determinare a momentului încheierii
contractului, respectiv:
a) Un prim sistem, cel al emisiunii sau declaraţiunii, este acela
protrivit căruia contractul se consideră încheiat în momentul în care
destinatarul ofertei primind-o îşi exprimă acordul, chiar fără a-l mai
comunica ofertantului. Această construcţie se întemeiază pe ideea că în acel
moment deja încep să coexiste cele două consimţăminte, or, prin definiţie
contractul ia naştere tocmai prin realizarea acestui consens.
Oricât de simplă şi de tentantă apare ea, în realitate această abordare
este deficitară, inconvenientele ei facând-o neutilizabilă, deoarece pe lângă
gradul ridicat de probabilitate în determinarea momentului în care
acceptantul agrează oferta, el poate la fel de bine să revină asupra ei mai
înainte de comunicarea acceptării97. Gradul atât de sporit de probabilitate
face aşadar ca acest sistem să nu poată fi acceptat în practica atât de
dinamică a realizării raporturilor contractuale

97
În acest sens, P.M.Cosmovici, op. cit.Obligaţii… p. 131
 b) Un al doilea sistem este cel al expedierii acceptării, potrivit căruia
momentul încheierii contractului se consideră a fi acela în care acceptantul a
expediat scrisoarea de acceptare, chiar dacă aceasta nu a ajuns la ofertant,
deci el nu a luat cunoştinţă de acceptare.
Şi acest sistem prezintă inconveniente pentru că acceptantul are
posibilitatea de a-şi revoca acceptarea până în momentul primirii scrisorii de
către ofertant. Sistemul este şi inutil, deoarece oricum ofertantul nu ia
cunoştinţă de încheierea contractului decât cel mai devreme în momentul
primirii corespondenţei.
c) Un al treilea sistem este cel al recepţiei acceptării de ofertant sau
sistemul primirii acceptării. Contractul se consideră încheiat în momentul în
care ofertantul primeşte scrisoarea de acceptare, chiar şi dacă el nu a luat
cunoştinţă de conţinutul ei. Acesta este un sistem deja acceptabil deoarece el
prezintă un mai mare grad de siguranţă. Desigur, şi el poate fi criticat
întrucât contractul se consideră încheiat în pofida faptului că ofertantul nu
cunoaşte acceptarea, inconvenient mai mult teoretic decât cu rezonanţă
practică.
Faţa de toate obiecţiunile enunţate cu prilejul evocării acestor sisteme,
ultimul sistem poate fi acreditat ca prezentând cel mai ridicat grad de
certitudine asupra momentului încheierii contractului.
d) Sistemul informării este cel potrivit căruia contractul se consideră
perfectat în momentul în care ofertantul a luat efectiv cunoştinţă despre
acceptare98. Această accepţiune se întemeiază pe dispoziţiunile art. 35 din C.
com. potrivit cărora contractul se consideră încheiat dacă “acceptarea a
ajuns la cunoştinţa propuitorului în termenul hotărât de dânsul sau în
termenul necesar schimbului propunerii şi al acceptăriidupă natura
contractului”99.
Confruntată cu cele patru sisteme, practica judiciară a acceptat şi dă
utilizare sistemului primirii acceptării potrivit căruia odată primită
acceptarea de către ofertant, contractul se consideră a fi încheiat. Această
soluţie este pe cât de rezonabilă pe atât de practică şi uşor de dovedit,
scutind părţile de administrarea unor probatorii adeseori imposibile.
Atât jurisprudenţa cât şi necesităţile practice impuse de tehnicile
contractuale susţinute de mijloace de comunicare din ce în ce mai sofisticate,
au impus necesitatea intervenţiei legislative în domeniul încheierii
98
Deşi pare cea mai completă, şi această soluţie este susceptibilă a fi criticată. Ăstfel,
există posibilitatea ca ofertantul, spre a evita încheierea contractului, să refuze să
cerceteze corespondenţa primită de la acceptant, susţinând în final că în privinţa sa
contractul nu ar fi luat naştere. În acest sens, C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p. 66.
99
În sensul acestei opinii, I. S. Urs şi Sm. Angheni, op. cit. pag. 217
contractelor la distanţă. Elaborarea cadrului legal adecvat încheierii
contractelor la distanţă s-a impus atât datorită necesităţii adaptării legislaţiei
româneşti la standardele europene100, cât mai ales imperativului de
proteguire a consumatorilor care achiziţionează produse şi servicii la
distanţă.
Ordonanţa Guvernului nr. 130/2000 privind regimul juridic al
contractelor la distanţă101, a adoptat prin art. 5 sistemul recepţiei acceptării
de către ofertant, confirmând în acest fel o constantă uzanţă comercială
susţinută jurisprudenţial de instanţele judecătoreşti. Totuşi, faţă de voinţa
expresă a părţilor, care pot conveni ca momentul încheierii contractului să
fie un altul, dispoziţiunile art. 5 din O.G. nr.130/2000 au un caracter
supletiv102.
Odată determinat, momentul încheierii contractului este foarte
important pentru următoarele considerente:
1. În funcţie de acest moment, poate fi apreciată posibilitatea de
revocare a ofertei sau caducitatea ei;
2. Viciile de consimţământ sau cauzele de nulitate relativă ori absolută
pot fi apreciate ca atare numai dacă sunt anterioare ori contemporane
momentului încheierii contractului. Pe de altă parte, viciile ofertei sau ale
acceptării îşi produc efecte numai în privinţa acestor acte juridice nu şi în
privinţa contractului însuşi.
3. În funcţie de momentul încheierii contractului poate fi stabilită
legea care este aplicabilă executării lui. O astfel de abordare este necesară
atunci când se ridică chestiunea conflictului de legi în timp103.
4. Momentul încheierii contractului este important deoarece el
marchează de când anume încep să se producă efectele sale juridice104.
5. Din momentul încheierii contractului începe să curgă termenul de
prescripţie extinctivă în ceea ce priveşte exerciţiul acţiunii în anulabilitatea
100
În acest sens, Directiva nr. 97-7/C.E.E. din 20 mai 1997 privind protecţia
consumatorilor în materia contractelor la distanţă.
101
O.G. nr. 130/2000 a fost publicată în M. Of. Partea I Nr. 431/2 sept. 2000
102
Pentru dezvoltări, vezi şi I. Bălan, Contractele la distanţă şi protecţia consumatorilor
– Ordonanţa Guvernului nr. 130/2000 în R.D. nr. 1/2002 pag. 24 – 38.
103
Spre exemplu încheierea unui contract de vânzare-cumpărare a unei case cu teren de
înainte de anul 1989 era supusă regimului reglementat de legile Nr.58 şi 59/1974.
Potrivit acestora, terenul trecea în proprietatea statului. Ulterior Legii 18/1991 a devenit
posibilă vânzarea terenurilor aferente caselor de locuit. Determinarea momentului
încheierii unui asemenea contract, face posibilă stabilirea regimului juridic al terenului, în
funcţie de legea aplicabilă în momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare.
104
Un asemenea stadiu marchează în contractele sinalagmatice translative de proprietate
momentul în care se transmite riscul către dobânditor.
contractului lovit de nulitate relativă105.
6. În cazul ofertei publice, momentul primei acceptări care este şi
momentul perfectării contractului face ca acceptările ulterioare să nu-şi mai
producă efectul deoarece “qui prior tempore potior jure”.
7. În funcţie de momentul încheierii contractului poate fi determinat şi
locul încheierii acestuia.
C. LOCUL ÎNCHEIERII CONTRACTULUI
În determinarea locului încheierii contractului se aplică aceleaşi reguli
ca şi cele referitoare la momentul contractului:
- dacă părţile contractante sunt prezente, locul încheierii contractului
este cel în care se găsesc părţile;
- dacă contractul se încheie prin telefon, locul încheierii este cel în
care se găseşte ofertantul, căci în acel loc este recepţionată acceptarea;
- când contractul se încheie prin corespondenţă, locul încheierii
contractului este cel în care se găseşte ofertantul sau cel în care acesta a
primit corespondenţa.
Cu privire la locul încheierii contractului la distanţă, O.G. nr.
130/2000 nu face nici-o precizare aşa cum a făcut-o în art. 5 referindu-se la
momentul încheierii acestuia. Consacrând totuşi sistemul recepţiei acceptării
în materia momentului încheierii, urmează a se considera că în privinţa
locului încheierii contractului sunt operante aceleaşi considerente, localitatea
sediul ofertantului fiind cea în care s-a realizat acordul de voinţă.
Locul încheierii contractului prezintă importanţă sub aspectul stabilirii
regulilor conflictuale de drept internaţional privat, potrivit principiului ”the
proper law of the contract”106. Potrivit acestor reguli, unui contract îi sunt
aplicabile normele de drept ce guvernează operaţiunea respectivă în locul în
care s-a încheiat.
În egală măsură, locul încheierii contractului poate fi relevant şi
datorită faptului că el poate atrage competenţa anumitei instanţe
judecătoreşti. Potrivit art. 10 pct.4 din C.proc.civ., în cererile privitoare la
obligaţii comerciale, competenţa aparţine instanţei locului unde obligaţia a
luat naştere sau aceea a locului plăţii107.

105
Spre exemplu acţiunea pentru anulabilitatea contractului deoarece consimţământul a
fost surprins prin viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, poate fi intentată
potrivit art. 9 alin. 2 din Decr. 167/1958 în termen de trei ani, cu începere de la data când
cel îndreptăţit a cunoscut cauza anulării.
106
Cu privire la legea contractului în dreptul internaţional, vezi T. R. Popescu, Drept
internaţional privat, Ed. Romfel, Bucureşti 1994 p. 202.
107
Cu privire la competenţa teritorială alternativă a instanţelor judecătoreşti, vezi V. M.
Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed. Naţional Bucureşti 1996
 SECŢIUNEA 1.6. EFECTELE CONTRACTULUI.

Efectul scontat de către părţile care încheie orice contract este acela de
a da naştere unor obligaţii civile. Codul civil plasează această materie în
textele art. 969 – 985. Odată încheiat, contractul dă naştere acelor consecinţe
pe care oricare dintre părţile contractante sau chiar numai una dintre ele le-a
urmărit prin actul lor de voinţă în acord cu finalitatea dreptului, căci art. 969
din C. civ. prevede că doar “convenţiile legal făcute au putere de lege între
părţile contractante”.
Efectul oricărei convenţii constă în ultimă analiză în a da naştere, unui
raport juridic obligaţional, ori a transforma, modifica sau chiar a stinge o
obligaţie civilă.108 Evitând confuzia făcută de Codul Napoleon,109 codul
nostru civil se referă în texte deosebite atât la efectele contractelor cât şi la
cele ale obligaţiilor: art. 969 – 985 “Despre efectul convenţiilor” şi art. 1073
– 1090 “Despre efectele obligaţiilor”.
În abordarea efectelor contractelor civile avem în vedere următoarele
chestiuni principale:
1. Interpretarea contractului;
2. Forţa obligatorie a contractului şi anume:
- obligativitatea contractului în raporturile dintre părţile
contractante;
- obligativitatea contractului în raporturile cu alte persoane
care nu au calitate de părţi.
3. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice.

1.6.1. Interpretarea contractelor

Interpretarea unui contract este un proces logico-juridic prin care
sunt determinate şi explicate clauzele sale neclare sau obscure. In funcţie de
această definiţie se impun trei precizări:
În primul rând operaţia interpretării nu este necesară decât atunci când
conţinutul unui contract este neclar, căci este pe cât de inutil pe atât de

vol.I p.425 sau I. Apostu, Competenţa instanţelor judecătoreşti în materie civilă, Ed.
Naţional, Bucureşti 1997 p.97.
108
C. Hamangiu, op. cit. p. 516.
109
Modelul francez al codului nostru civil tratează deopotrivă, fără a le disocia, efectele
convenţiilor şi pe cele ale obligaţiilor. Pentru critica acestei confuzii, vezi P.C. Vlachide,
Repetiţia principiilor de drept civil, Ed. Europa Nova Bucureşti 1994 Vol. II p. 73
absurd a se căuta cu orice chip clauze neclare în contractele ale căror
prevederi sunt limpezi, deci pot fi executate fără nici-o dificultate.
În al doilea rând, intrepretarea contractelor implică reguli şi
metodologii specifice, care deşi se aseamănă nu se confundă cu acelea
uzitate în domeniul interpretării normelor de drept.110 Aceasta mai ales
pentru faptul că interpretarea contractelor implică analiza voinţei reale a
părţilor în vreme ce interpretarea legii presupune căutarea voinţei
legiuitorului111.
În al treilea rând, interpretarea conţinutului contractelor nu poate fi
confundată cu proba acestora. Ceea ce trebuie mai întâi dovedit este
existenţa contractului şi numai după aceea se poate trece la interpretarea
clauzelor îndoielnice.
Regulile pentru interpretarea conţinutului contractelor îşi găsesc în
sistemul Codului civil român consacrarea în textele articolelor 970, 977 –
985. Ele constituie un sistem consensualist în care rolul primordial îl joacă
voinţa reală părţilor şi nu modul în care aceasta s-a exteriorizat, aşa încât
interpretul trebuie să stabilească înţelesul contractului în funcţie de ceea ce
au reuşit să exprime ele, potrivit priceperii şi gradului lor de cultură
juridică112. În opinia unor distinşi autori, aceste norme “derivă din logică şi

110
Pentru interpretarea normelor de drept vezi şi M. C. Eremia, Interpretarea juridică,
Ed. All, Bucureşti 1998 p. 23 – 31.
111
Deosebirile dinre cele două activităţi pot fi găsite şi în privinţa gredului de
abstractizare al normelor juridice în comparaţie cu caracterul concret al clauzelor
contractuale. În privinţa celor dintâi, se pune problema adaptării unei reguli generale şi
impersonale deci abstracte (s.n.) unei situaţii de fapt concrete, în vreme ce interpretarea
clauzelor contractuale impune raportarea unui acord de voinţă concret şi individual la o
normă cu caracter general, care califică în final conţinutul raportului juridic obligaţional
concret. De aceea, interpretarea clauzelor contractuale este întotdeauna limitată la un
anumit act juridic, fără a se pune problema extinderii rezultatului acestei analize şi asupra
altor acte juridice. În ultimă analiză, interpretarea conţinutului unui contract de către
judecător este o “problemă de speţă”. (În acest sens, vezi şi P. M. Cosmovici, op.
cit….Obligaţiile, p.154).
112
În literatura juridică s-au confruntat două concepţii de interpretare a conţinutului
contractelor, una subiectivă şi una obiectivă. Potrivit teoriei subiective, a voinţei reale
sau interne, pentru interpretarea unui contract interesează voinţa sau intenţia comună a
părţilor, fiind irelevant modul în care acestea s-au exteriorizat. Soluţia este criticabilă
întrucât ea implică un criteriu imprecis pentru reconstituirea unor fapte obscure, adeseori
imposibil de cunoscut, eventual prezumate. Acest sistem este propriu dreptului latin.
Teoria obiectivă, (a voinţei declarate), porneşte de la declaraţia de voinţă a părţilor aşa
cum s-a exteriorizat ea şi raportat la unele elemente extrinseci convenţiei cum ar fi
echitatea sau uzanţele. Şi această soluţie este discutabilă căci ea lasă loc arbitrariului în
domeniul interpretării, nesocotind voinţa reală a părţilor. Acest sistem este uzitat în
din raţiune”, aşa că ele s-ar impune judecătorilor prin autoritatea lor
raţională chiar dacă legiuitorul nu le-a concretizat în texte exprese113. De
altfel, normele de interpretare fixate de lege nu au un caracter imperativ, ci
constituie mai mult “sfaturi” date judecătorilor: aceştia pot da unui contract
o interpretare diferită de aceea ce ar rezulta din texte, dacă din
circumstanţele cauzei rezultă că intenţia părţilor nu este aceea ce ar deriva
din stricta aplicare a textelor114.
În funcţie de obiectul de reglementare, distingem între: a) normele de
interpretare cu caracter general, care se referă la principiile diriguitoare
pentru interpretarea oricărui contract, şi b) normele cu caracter special ce
privesc interpretarea prin specificitatea convenţiei analizate.

A.REGULILE GENERALE DE INTERPRETARE A

CONTRACTELOR

Două sunt regulile generale pentru interpretarea contractelor, şi ele se

referă la:
1. prioritatea voinţei reale a părţilor;
2. efectele subînţelese ale contractelor.
Analiza fiecăreia dintre ele ne prilejuieşte următoarele precizări:
1.- Prioritatea voinţei reale a părţilor.
Codul civil român a preluat din cel francez în materia interpretării
convenţiilor principiul stabilirii voinţei reale a părţilor, precizând în art. 977
că “interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor
contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”115.
Acest principiu poate induce însă dificultatea de a stabili care a fost
adevăratul acord de voinţă, pentru că este posibil ca fiecare dintre părţile
contractante să atribuie valori diferite consensului realizat, în funcţie de
propriile-i nevoi sau interese.
Pe de altă parte, analiza severă a tuturor mobilurilor încheierii unui
contract ar face practic imposibilă determinarea consensului având în vedere
varietatea de interese ce pot determina două sau mai multe persoane să

dreptul de sorginte germanică.

113
C.S.J. dec. nr. 955/18 iunie 1996, cu comentariu în R.D. nr. 7/1997 pag. 96
114
În acest sens, vezi C. Hamangiu, op. cit. p. 519.
115
Legiuitorul român din 1864 a preluat cuvânt cu cuvânt textul art. 1165 din Codul civil
francez pe care doar la tradus. În textul original: “On doit dans les conventions
rechercher quelle a ete la commune intention des parties contractantes, plutot que de
s’arreter au sens litteral des termes”.
contracteze.
În rezolvarea acestor dificultăţi se porneşte de la prezumţia că forma
în care se exteriorizează voinţa părţilor corespunde voinţei reale, interne,
până la proba contrară.116 Aşadar, revine părţilor ce o invocă, sarcina de a
dovedi că voinţa reală este alta decât cea exprimată în cuprinsul convenţiei.
O asemenea dovadă se poate face fie cu elemente intrinseci contractului, fie
cu unele de natură extrinsecă, precum circumstanţele încheierii convenţiei,
tratativele sau negocierile purtate etc.
Totodată, voinţa reală a părţilor trebuie circumscrisă anumitor limite,
căci nu pot fi luate în consideraţiune toate mobilurile ce determină o
persoană să contracteze. O asemenea limită, pe cât de rezonabilă pe atât de
utilă, o constituie cauza actului juridic, care are în vedere doar motivele de
ordin subiectiv care prezintă semnificaţie juridică.117
Deosebirea dintre voinţa internă şi cea exteriorizată produce
consecinţe deosebite, după cum părţile au avut sau nu intenţia de a-şi
exprima adevăratele mobiluri care le-au determinat să contracteze. Numai în
măsura în care discordanţa este rodul unor împrejurări independente de
voinţa sau intenţiile părţilor s-ar pune problema interpretării cuprinsului unei
asemenea convenţii. Dacă, dimpotrivă, părţile au mascat cu intenţie existenţa
unui contract exhibând un altul, deja nu se mai pune problema interpretării ci
a simulaţiei: aceasta implică prin definiţie două acte juridice, (unul real,
adevărat şi unul simulat, neadevărat dar aparent), care sunt consecinţa a două
manifestări de voinţă separate, spre deosebire de interpretarea contractului
care priveşte un singur acord de voinţă, ai cărui termeni nu exprimă exact în
formă ceea ce părţile au urmărit în realitate.118
2.- Efectele subînţelese ale contractului
Cea de a doua regulă generală de interpretare se referă la efectele
convenţiilor. Textul art. 970 alin. 2 din C. civ. precizează că “Ele obligă nu
numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea,
obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa”.
O asemenea prevedere trebuie coroborată şi cu aceea din art. 981 C.
civ. potrivit căreia “clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg deşi nu
sunt exprese într-însul”. Această categorie de efecte se produc independent
de voinţa părţilor, ele având un caracter subînţeles rezultat din voinţa legii
care a reglementat anumite categorii de contracte, a obiceiului sau chiar a

116
În acest sens, C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p.71 sau I. Urs şi Sm. Angheni, op. cit.
p. 222.
117
Această soluţie este în prezent îmbrăţişată de toţi autorii contemporani.
118
C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p. 72.
unor reguli de etică aşa cum precizează textul.119

B.REGULILE SPECIALE DE INTERPRETARE A

CONTRACTELOR

Următoarele reguli de interpretare a clauzelor contractuale au un

caracter special:
1. Interpretarea coordonată a clauzelor contractului. Alcătuind un tot
unitar, clauzele unui contract nu pot fi izolate de contextul în care se
încadrează. În acest sens, art. 982 din C. civ. precizează că “toate clauzele
convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul
ce rezultă din întregul act”.
2. Interpretarea clauzelor îndoielnice sau echivoce.
Sunt îndoielnice, acele prevederi ale contractului ce pot fi primitoare
de mai multe înţelesuri, sunt confuze sau greu de apreciat. Pentru astfel de
împrejurări, legiuitorul a stabilit patru reguli de interpretare:
- termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în înţelesul
ce se potriveşte mai mult cu natura contractului (art. 979 C. civ.);
- clauzele îndoielnice se interpretează în înţelesul în care ele pot
produce un efect, iar nu în acela în care nu ar produce nici unul
(art. 978 C. civ.);
- dispoziţiile îndoielnice se interpretează după obiceiul locului unde
s-a încheiat contractul (art. 980 C. civ.);
- în cazul îndoielii, contractul se interpretează în favoarea celui care
se obligă (principiul “in dubio pro reo”, consacrat de art. 983 din
C. civ.).
3. Alte reguli de interpretare.
În afară de regulile arătate şi grupate mai sus, codul mai prevede şi
alte reguli speciale de interpretare după cum urmează:
- convenţia nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că
părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu
care s-a încheiat (art. 984 C. civ.);
- atunci când într-un contract părţile citează un caz ca exemplu
pentru a explica obligaţia, nu se poate interpreta ca o răsfrângere a
efectului obligaţiei la acel caz şi ca o excludere a cazurilor

119
Spre exemplu, atunci când în contractul de societate civilă nu se determină partea de
câştig sau pierdere a fiecărui asociat, atunci acea parte va fi proporţională cu suma pusă
în comun de fiecare dintre asociaţi. O asemenea precizare este subînţeleasă prin voinţa
art. 1511 alin. 1 din C. civ.
 neexprimate (art.985 C. civ.).

1.6.2. Forţa obligatorie a contractelor

Potrivit art. 969 din C. civ. “convenţiile legal făcute au putere de lege
între părţile contractante”. Aceeaşi idee este preluată şi de textul art. 973
din acelaşi cod, cu precizarea potrivit căreia “convenţiile nu au efect decât
între părţile contractante”.
Precizarea că “au putere de lege” convenţiile legal făcute îşi găseşte
explicarea în aceea că legea dă forţă obligatorie contractelor astfel încheiate
şi implicit efectelor generate de acestea.120
De la acest principiu pornesc două consecinţe importante şi anume:
a) părţile nu se pot sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor contractuale
legal asumate, potrivit adagiului “pacta sunt servanda”. De altfel, pe această
idee se fundamentează consecinţa potrivit căreia între părţi contractul are
putere obligatorie.
b) forţa obligatorie a contractului este operantă doar între părţile
contractante, căci “res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse
potest”. Această idee fundamentează principiul relativităţii efectelor
contractului.

A. OBLIGATIVITATEA CONTRACTULUI ÎNTRE PĂRŢILE

CONTRACTANTE

Forţa obligatorie a contractelor legal încheiate este o consecinţă a

principiului realizării drepturilor subiective ale persoanelor fizice şi juridice,
care conferă în ultimă analiză certitudine, siguranţă şi eficienţă raporturilor
juridice civile.
120
Faţă de calificarea dată de către cod “convenţiei legal făcute”, unii autori au
concluzionat că între lege şi contract ar exista în planul consecinţelor atât unele
asemănări cât şi deosebiri. Asemănările ar consta în aceea că: a) atât legea cât şi
contractul au putere obligatorie; b) la fel ca şi legea, convenţia poate fi desfăcută pe calea
unui procedeu invers celui folosit pentru naşterea sa; c) atât abrogarea legii cât şi
revocarea convenţională a contractului produc numai efecte viitoare; d) atât
comandamentul legii cât şi obligaţiile contractuale trebuie aduse la îndeplinire cu bună
credinţă, etc. Deosebirile ar consta în aceea că: a) în vreme ce legea este o regulă de
conduită generală, impersonală şi cu aplicare repetată, contractul crează obligaţii numai
pentru un număr limitat de persoane şi cazuri; b) dacă o lege poate deroga de la
prevederile altei legi, contractul nu poate deroga de la lege; c) în ceea ce priveşte
revocarea unilaterală a unor contracte, legea nu poate fi abrogată decât potrivit unei
proceduri parlamentare, etc. (pentru dezvoltări vezi P.C. Vlachide, op. cit. p.75).
 Dispoziţiunile art. 969 C. civ. dau în acelaşi timp expresie principiilor
libertăţii şi egalităţii părţilor contractante dar şi cerinţei derulării raporturilor
juridice în condiţii de deplină încredere şi bună credinţă. Cea mai frecventă
modalitate de aducere la îndeplinire a obligaţiilor contractuale asumate este
fireşte, cea de bună voie. Fiind o consecinţă naturală a consensului părţilor,
aceasta nu implică nici rezolvări litigioase şi nici recurgerea la alternative
extreme ce ar conduce la desfiinţarea convenţiilor.
Totuşi, aşa cum acordul de voinţă dă naştere unui raport juridic
contractual, potrivit principiului simetriei, un asemenea consens poate
produce în egală măsură modificarea ori chiar stingerea raportului juridic
respectiv. O asemenea precizare conţine de altfel şi textul art.969 din C. civ.
care conţine prevederea potrivit căreia convenţiile “se pot revoca prin
consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege”. Cu alte cuvinte,
aceleaşi părţi care prin simplul lor acord de voinţă, “mutuus consensus” au
dat naştere unui contract, au putinţa să-l revoce printr-un acord simetric,
“mutuus dissensus”
Dacă legea acordă valoare de principiu posibilităţii revocării bilaterale
a contractelor, “per a contrario” interzice denunţarea lor unilaterală. Este
însă posibil, sub titlu de exceptie, ca în cazuri strict şi limitativ prevăzute,
legea civilă să autorizeze totuşi denunţarea unilaterală a unor contracte. Un
asemenea procedeu este admisibil în situaţia contractului de închiriere fără
termen (art. 1436 alin. 2 din C. civ.), a mandatului (art. 1552 şi 1556 din C.
civ.) ori a contractului de depozit prevăzut de art. 1616 din C. civ.
Nimic nu s-ar opune desigur, nici ca părţile să prevadă în contractul
lor o clauză de denunţare unilaterală, cu condiţia ca o asemenea facultate să
satisfacă două cerinţe:
a) clauza să nu fie inserată într-un contract declarat prin voinţa legii
irevocabil, aşa cum este de pildă donaţia;
b) clauza de denunţare unilaterală să nu reprezinte în realitate o
condiţie potestativă, deoarece o astfel de condiţie este lovită de nulitate în
condiţiile art. 1010 C. civ121.
În afară de cazurile prevăzute mai sus, există şi împrejurări în care
încetarea, modificarea sau suspendarea forţei obligatorii a contractelor nu
depinde de voinţa părţilor, ci de cauze extrinseci.
Pot constitui asemenea împrejurări:

121
Din textul art. 1010 din C. civ. rezultă că este lovită de nulitate nu numai clauza ce
cuprinde condiţia potestativă, (de exemplu clauza prin care vânzătorul se obligă să vândă
numai dacă va vrea), ci însăşi obligaţia, actul juridic în totalitate. Pentru dezvoltări, vezi
D. Cosma op. cit. p. 277.
 1. decesul persoanei în considerarea căreia a fost încheiat contractul
“intuitu personae”. Moartea unei asemenea persoane, ale cărei calităţi
esenţiale au determinat încheierea convenţiei, face să înceteze forţa
obligatorie a contractului. Menţionăm de exemplu decesul avocatului
pledant într-un contract de asistenţă avocaţială ori a medicului curant, dar şi
decesul comodatarului atunci când împrumutul de folosinţă a fost procurat în
considerarea persoanei acestuia (art.1563 alin. 2 C. civ.);
2. prelungirea legală a valabilităţii unor contracte ajunse la termen.
Asemenea modificare a duratei contractului, independent de voinţa părţilor a
operat frecvent în materie de locaţiune;
3. suspendarea forţei obligatorii a contractelor cu executare
succesivă pentru un caz de forţă majoră care îl pune pe debitorul obligaţiei în
imposibilitate să-şi execute prestaţiile o perioadă de timp. Pe durata
persistenţei unor atari împrejurări, efectele obligatorii ale contractului sunt
suspendate. Sub titlu de exemplu, menţionăm suspendarea operaţiunilor
portuare pe timp de furtună, viscol sau îngheţ.

B. OBLIGATIVITATEA CONTRACTULUI ÎN RAPORTURILE CU ALTE

PERSOANE CARE NU AU CALITATEA DE PĂRŢI.
PRINCIPIUL RELATIVITĂŢII EFECTELOR CONTRACTULUI

Efectele contractelor sunt limitate la părţile contractante, regulă

prescrisă de art. 973 din C. civ. care are valoarea de principiu de drept122.
Principiul relativităţii efectelor contractului pune în valoare două
idei rezultate din semnificaţia sa şi anume: a) nimeni nu poate fi obligat prin
voinţa altei persoane; b) drepturile dobândite prin contract le profită doar
celor care au contractat.
Prin varietatea foarte mare a convenţiilor civile însă iau naştere o şi
mai mare varietate de efecte juridice. Răspunzând unor nevoi sociale,
contractele împrumută caracterul şi finalitatea acestora aşa încât existenţa şi
derularea lor face parte din viaţa socială. Impactul lor asupra realităţii
sociale se poate însă produce fie într-o manieră directă, fie într-una indirectă
şi asupra altor persoane. Vânzarea unui bun spre exemplu, în afară de
efectele ce le produce între vânzător şi cumpărător, îndatorează la
respectarea proprietăţii şi pe terţele persoane care nu au participat la această
operaţiune, cărora deci convenţia le este opozabilă.
Dacă terţele persoane – penitus extranei – nu devin aşadar titulari de

122
Din categoria părţilor contractante fac parte şi cei care deşi nu au fost prezenţi la
încheierea contractului au fost valabil reprezentaţi de cei ce au contractat în numele lor.
drepturi şi obligaţii prin contractele încheiate de părţi, ele nu pot ignora
existenţa efectelor produse de acestea între părţi şi nici face abstracţie de
raporturile juridice statornicite între autorii lor.
Este motivul pentru care terţii sunt obligaţi să ţină seama şi să respecte
efectele pe care contractele le-au produs între părţi. Aşadar, contractele deşi
produc efecte numai între părţi, ele sunt opozabile terţilor dacă nu au fost
savârşite în frauda lor sau dacă nu sunt simulate.
Definind în cele din urmă opozabilitatea, vom spune că prin aceasta se
înţelege îndrituirea părţilor de a invoca faţă de terţi efectele juridice
produse între ele de actele pe care le-au încheiat şi îndatorirea terţilor de a
respecta aceste acte.123 Înţeleasă în această manieră, opozabilitatea nu este o
derogare de la principiul relativităţii efectelor contractului ci o ipostază a
acestui principiu.
Cele mai citate ipoteze ale opozabilităţii contractelor faţă de terţi sunt
următoarele124:
- invocarea contractului faţă de un terţ, pentru a justifica dobândirea
unui drept real sau de creanţă a cărui valorificare o urmăreşte acesta prin
acţiunea în justiţie;
- invocarea de către posesorul de bună credinţă a contractului ca şi just
titlu împotriva proprietarului care a avut calitatea de terţ faţă de actul prin
care posesorul a cumpărat fără să ştie de la un aparent proprietar.
Analizând izvorul opozabilităţii contractului faţa de terţi, vom
constata că acesta este faptul juridic. Dacă în privinţa părţilor contractul
apare ca şi un act juridic, el are pentru terţi semnificaţia unui fapt. Din
această împrejurare se trag două consecinţe, una în privinţa responsabilităţii
civile şi una privitoare la probaţiunea raportului juridic ce s-ar crea între
părţi şi terţi.
În ceea ce priveşte responsabilitatea civilă, dacă una dintre părţi nu-şi
execută obligaţia rezultată din contract, responsablitatea sa va fi una de
natură contractuală. Atunci când însă o terţă persoană nesocoteşte drepturile
alteia ce izvorăsc dintr-un contract, răspunderea civilă va avea un temei
delictual, căci art. 998 din C. civ. precizează că “orice faptă a omului, care
cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a
ocazionat a-l repara”.
Cât despre probaţiune, între părţi proba contractului se face potrivit
dispoziţiunilor referitoare la dovada actelor juridice în vreme ce terţul poate
123
D. Cosma, op. cit. p. 386
124
Pentru ipotezele şi efectele opozabilităţii, vezi şi I. Deleanu, Părţile şi terţii.
Relativitatea şi opozabilitatea efectelor juridice, Ed. Rosetti, Bucureşti 2002 pag. 67 -
123
uza de orice mijloc de probă pentru a proba existenţa sau inexistenţa
contractului, deoarece faţă de el acesta apare ca un fapt juridic, pentru care
legea admite orice mijloc de probaţiune.

1. Simulaţia, excepţie de la opozabilitatea contractului faţă de terţi.

Există fireşte şi excepţii, create de lege, în virtutea cărora terţele

persoane nu pot fi obligate să respecte raporturile juridice născute din
operaţiuni obscure.
O asemenea operaţiune juridică este simulaţia125. Ea reprezintă
operaţiunea juridică prin care părţile încheie simultan două contracte:
- un contract public numit şi aparent, prin care se creează o anumită
aparenţă juridică, neadevărată;
- un contract secret, numit şi contraînscris, care corespunde voinţei
reale a părţilor.
Contractul secret, încheiat anterior sau concomitent cu cel public, are
menirea de a modifica sau chiar a anihila efectele actului public.
În Codul nostru civil simulaţia este reglementată de art. 1175, text
care consfinţeşte validitatea şi eficacitatea faţă de părţi a actului care
exprimă voinţa lor reală, proclamând totodată inopozabilitatea lui faţă de
terţi.
În funcţie de efectele acordului simulatoriu,126 simulaţia poate fi
absolută sau relativă.127
În concret, simulaţia poate îmbrăca următoarele forme:
- Contractul aparent poate fi fictiv. În acest fel părţile creează doar
aparenţa unui contract, care în realitate nu există. Este cazul debitorului
care în scopul de a scăpa de urmărirea creditorilor simulează că vinde unui
amic bunul susceptibil de urmărire, convenind în secret că el va rămâne în
realitate proprietarul bunului;
- Contractul poate fi deghizat, prin aceea că părţile încheie în
realitate un contract pe care-l ţin secret în tot sau în parte faţă de terţi,
mascându-l însă într-un alt contract.

125
Pentru o privire exhaustivă a instituţiei, Flavius Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină
şi jurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşri 2003
126
Pentru noţiunea şi condiţiile simulaţiei actului juridic civil, vezi D. Cosma, op. cit.
p.396 şi urm.
127
Simulaţia este absolută atunci când actul secret lipseşte actul aparent de orice efecte.
Ea este relativă, atunci când actul secret modifică actul aparent privitor la natura, părţile
sau cuprinsul operaţiei juridice. La rândul ei, simulaţia relativă poate fi obiectivă sau
subiectivă.Fl Baias, op. cit. pag 97
 Deghizarea contractului adevărat poate fi la rândul ei de mai multe
feluri:
+ ea este totală dacă are ca obiect natura juridică a operaţiunii,
făcându-se în realitate sub masca vânzării spre exemplu o veritabilă donaţie;
+ ea poate fi parţială, când are ca obiect numai un element sau o
clauză a contractului cum ar fi preţul, termenul sau modul de executare a
obligaţiei fără a afecta însăşi natura juridică a actului;
- Simulaţia prin interpunere de persoane este acea manieră prin care
părţile convin ca pentru eludarea unei incapacităţi contractul aparent să se
încheie între anumite persoane, stabilind prin actul secret pe adevăratul
beneficiar. Într-o asemenea formă de simulaţie, ambele părţi din contractul
aparent urmăresc, în mod conştient, ca efectele să se producă faţă de o
persoană căreia intenţionează a-i păstra anonimatul.
Principalul efect al simulaţiei constă în inopozabilitatea faţă de terţi a
contractului secret şi, dacă este cazul, înlăturarea simulaţiei pe calea acţiunii
în simulaţie.
Efectele simulaţiei se produc însă diferit, după cum este vorba despre
părţi ori despre terţi.
În relaţiile dintre părţi şi succesorii acestora îşi produce efectele actul
secret, căci la încheierea lui părţile şi-au exprimat voinţa reală
În privinţa terţilor, producător de efecte este contractul aparent pe
care aceştia l-au cunoscut şi care le este opozabil. Deşi singurul contract
adevărat este cel secret, nu efectele acestuia ci ale celui public pot fi opuse
terţilor, căci art. 1175 din C. civ. precizează că actul secret “nu poate avea
nici un efect în contra altor persoane” în afara părţilor.
Referitor la inopozabilitatea faţă de terţi a actului secret se impun
totuşi câteva precizări:
- terţii nu se pot prevala de aparenţa rezultată din actul public dacă ei
cunoşteau şi existenţa actului ascuns de părţi;
- actul secret nu poate fi invocat de părţi în contra terţilor, pentru că
acesta nu le este opozabil;
- dacă între terţi există conflict pornind de la interesele divergente ale
acestora de a se prevala fie de actul public fie de cel secret, au câştig de
cauză acei terţi care se vor întemeia cu bună credinţă pe actul aparent.
Proba şi efectele acţiunii în simulaţiune.
Persoanele interesate, ale căror drepturi subiective au fost lezate prin
încheierea unor asemenea contracte au deschisă calea acţiunii în justiţie.
Printr-un asemenea mijloc procedural se urmăreşte dovedirea caracterului
simulat al operaţiei juridice, înlăturerea acestui caracter şi aplicarea acelui
contract care corespunde voinţei reale a părţilor, deci a actului secret. În cea
mai sintetică definiţie, acţiunea în simulaţie este “acţiunea de restabilire a
realitătii prin distrugerea aparenţei”128. Fireşte, în măsura în care terţilor le
profită actul aparent, ei nu ar avea nici un interes să invoce existenţa
contractului secret.
Ca efect al admiterii acţiunii în simulaţie, sunt înlăturate consecinţele
actului aparent şi neadevărat, singurul producător de efecte juridice fiind
actul secret, devenit public.129
Pentru a obţine câştig de cauză, terţul lezat de actul secret are în
continuare deschisă calea acţiunii în justiţie, pentru anularea sau revocarea
acestuia, dar pentru alte considerente.130

2. Domeniul de aplicaţie al principiului relativităţii efectelor

contractului

Printr-o raportare foarte restrictivă la principiul relativităţii efectelor

contractului, sunt două categorii de persoane ale căror interese sunt sau pot fi
convergente contractului: părţile asupra cărora se răsfrâng toate efectele şi
terţii – penitus extranei, care sunt străini de contract şi de efectele acestuia.
Este posibil ca între părţi, adică acele persoane faţă de care efectele
contractului se produc în mod direct, nemijlocit, şi terţele persoane faţă de
care nu se răsfrâng în nici un fel efectele contractului, să existe o categorie
“intermediară” de persoane faţă de care, deşi nu au participat la încheierea
contractului, se răsfrâng anumite efecte ale acestuia.
Această categorie de persoane sunt avânzii cauză, numindu-i pe
succesorii universali sau cu titlu universal ori particular şi pe creditorii
chirografari131.
Ceea ce caracterizează poziţia juridică a avânzilor cauză, este faptul
că deşi neparticipând la încheierea contractului ei evocă figura terţilor,
datorită raporturilor născute între ei şi părţi, efectele convenţiei se răsfrâng şi
asupra lor.
Faţă de această constatare, se impune o mai exactă delimitare a
domeniului principiului relativităţii efectelor contractului, operant atât faţă

128
P. Vasilescu, Privire asupra acţiunii în simulaţie, în R.D.C. nr. 7-8/1998 pag. 143
129
Fireşte, se impune ca acest contract să fie şi el valabil încheiat, cu respectarea tuturor
condiţiilor de fond şi de formă.
130
Spre exemplu acţiunea pauliană menită să întregească petrimoniul debitorului.
131
Numiţi lato sensu succesori sau habentes causam, denumirea lor de avânzi cauză s-a
transmis în limbajul juridic român din franţuzescul “ayants-cause” despre care face
vorbire Codul napoleonian în ale sale articole 1122 referitor la stipulaţie şi 1132 privitor
la forţa probantă a actului sub semnătură privată.
de părţi cât şi faţă de succesorii acestora, avânzii cauză.
Aşa cum am mai precizat, includem în clasa avânzilor cauză
următoarele categorii de persoane:
a. succesorii universali sau cu titlu universal.
Sunt succesori universali sau cu titlu universal acele persoane care au
dobândit în tot sau în parte patrimoniul defunctului, privit ca o universitate
de drepturi şi obligaţii cu caracter patrimonial132. În sensul demersului
nostru, succesiunea se referă la patrimoniul uneia dintre părţile contractante,
căci asupra succesorilor lor se vor răsfrânge toate efectele patrimoniale ale
contractelor încheiate de către părţi cu excepţia celor intuitu personae133. Se
mai impune totodată precizarea că din momentul deschiderii succesiunii ori
a reorganizării persoanelor juridice, contractele încheiate de părţi îşi
strămută toate efectele asupra succesorilor, care iau locul părţilor în privinţa
obligaţiilor născute din contractele respective134.
Spre deosebire de succesorii universali, care au vocaţia de a culege
întregul patrimoniu, succesorii cu titlu universal au vocaţie doar cu privire la
o parte din universalitatea ce o constituie patrimoniul. Diferenţa dintre cele
două categorii de succesori nu este aşadar una calitativă ci de natura
cantitativă ce se referă la întregul patrimoniu sau numai la o câtime a
acestuia.
b. Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane fizice sau juridice
care dobândesc un drept determinat din patrimoniul uneia dintra părţile
contractante. În privinţa acestora, efectele contractelor se vor răsfrânge
numai dacă obiectul lor are legătură cu dreptul transmis către succesori.
O asemenea conexiune trebuie însă tratată diferenţiat, în funcţie de
momentul dobândirii dreptului transmis de către autor. Astfel, s-a stabilit că
îi profită succesorului cu titlu particular numai drepturile dobândite de autor
anterior transmiterii succesorale. O asemenea soluţie ni se pare pe deplin
justificată, căci nu se pot transmite pe cale succesorală decât drepturile
existente în patrimoniul defunctului în momentul deschiderii succesiunii,
ştiut fiind că “nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habeat”.
Pe de altă parte, este important de precizat că în principiu obligaţiile
asumate nu se transmit asupra succesorilor cu titlu particular chiar dacă au
legătură cu dreptul transmis. În această privinţă însă există şi excepţii, care
132
Cu privire la natura juridică şi caracterele transmiterii succesorale, vezi M. Eliescu
Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti 1997 p. 13 - 35
133
În acest sens vezi C. Stătescu şi C. Bârsan op. cit. p. 78 sau Gh. Botea Drept civil.
Dreptul la moştenire, Ed. Scorpio 78, Bucureşti 1999 p. 12 - 19
134
Pentru obiectul şi caracterele juridice ale transmiterii succesorale, vezi Fr. Deak,
Moştenirea legală, Ed. Actami, Bucureşti 1994 p. 11 - 25
se referă la obligaţiile “propter rem” şi cele “scriptae in rem”135 care datorită
legăturii lor strânse cu un anumit lucru vor produce efecte şi faţă de
succesorul cu titlu particular.
c. Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu dispun de o
garanţie reală prin care să fie asigurată executarea dreptului lor de creanţă.
Ei îşi pot totuşi satisface creanţa, atunci când aceasta a devenit exigibilă,
urmărind acele bunuri care vor exista în patrimoniul debitorului în momentul
exigibilităţii. Neavând aşadar o garanţie reală, creditorii chirografari au drept
garanţie întregul patrimoniu al debitorului privit în ansamblul său ca
universalitate juridică existentă independent de bunurile individuale ce intră
în cuprinsul ei. Conceptul de gaj general este exprimat de art. 1718 din C.
civ. care prevede că “Oricine este obligat personal este ţinut cu toate
bunurile sale, mobile sau imobile, prezente sau viitoare”136.
Din raţiunea textului rezultă că modificările care se produc în
patrimoniul debitorului sunt opozabile creditorilor chirografari.
Spre deosebire de succesori însă, creditorii chirografari nici nu sunt
ţinuţi de obligaţiile debitorilor lor şi nici nu le profită drepturile dobândite de
aceştia prin contractele încheiate.
Acestora însă, legea le pune la dispoziţie două acţiuni în justiţie, prin
care au posibilitatea să înlăture opozabilitatea contractelor încheiate de către
debitori în dauna intereselor lor, fie pe calea acţiunii pauliene prevăzută de
art. 975 C. civ. fie pe cea a acţiunii în simulaţie.

3.Excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului

Fie şi cu titlu de excepţie, există totuşi împrejurări în care contractul

încheiat îşi produce efecte faţă de unele persoane care nu au participat nici
direct, nici prin reprezentare la încheierea acestuia şi nici nu au calitate de
succesori ai părţilor.
În concret, s-a pus întrebarea dacă prin acordul lor de voinţă, două
persoane pot să confere drepturi sau pot să impună obligaţii în favoarea sau
în sarcina altei persoane.
În privinţa drepturilor răspunsul este afirmativ, căci, cu titlu de
excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractelor, o persoană străină
135
De exemplu, potrivit art. 1441 din C. civ. dacă locatorul vinde lucrul închiriat,
“cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, întrucât a fost
făcută prin act autentic sau prin act privat, dar cu dată certă, afară numai când
desfiinţarea ei din cauza vâzării s-ar fi prevăzut în însuşi contractul de locaţiune”.
136
Cu privire la funcţia patrimoniului de a constitui gajul general al creditorilor
chirografari, vezi şi I. Apostu, op. cit. Introducere în teoria dreptului de proprietate…p. 8
de contract poate dobândi drepturi în temeiul unui contract la care nu a fost
parte. O asemenea specie de contract este spre exemplu stipulaţia pentru
altul.
Cât despre obligaţii, nimănui nu i se poate impune sarcini printr-un
contract la care nu a fost parte. Promisiunea faptei altuia constituie doar în
aparenţă o excepţie de la principiu, aşa cum vom dovedi în cele ce urmează
analizând şi alte asemenea convenţii.
a). Promisiunea faptei altei persoane
Promisiunea faptei altei persoane (“promesse de porte-fort”), este
contractul prin care debitorul se obligă faţă de creditor să determine pe o
terţă persoană să-şi asume un angajament juridic în folosul creditorului.
O astfel de convenţie deşi nu este reglementată de Codul civil
137
român , totuşi s-a impus atât doctrinar dar mai ales jurisprudenţial. Un
asemenea contract intervine de pildă între moştenitorii chemaţi la o
succesiune, unii minori şi alţii majori: pentru evitarea unui partaj succesoral
în justiţie, tutorii minorilor promit că odată ajunşi la majorat aceştia vor
ratifica împărţeala făcută.
Din acest exemplu este uşor de observat că obligaţii se nasc doar între
moştenitorii majori şi tutorii celor minori, aceştia din urmă prezumându-se
că în viitor vor adera la convenţia deja încheiată. În cazul în care totuşi ei nu
vor fi determinaţi la majorat să ratifice convenţia, tutorii lor vor răspunde
pentru propria lor neexecutare, fie plătind daune interese, fie suportând
consecinţele rezoluţiunii contractului. Aşa cum bine se poate observa în
speţa dată, promisiunea faptei altei persoane are ca obiect fapta proprie a
debitorului, care îşi asumă o obligaţie de rezultat şi nu de mijloace, a cărei
executare presupune determinarea terţului să-şi asume angajamentul.
Promisiunea de “porte-fort” se individualizează prin următoarele
caractere:
1. Promisiunea faptei altuia este doar o aparentă excepţie de la
principiul relativităţii efectelor contractului, întrucât în realitate, chiar şi
promiţând fapta altuia, debitorul îşi asumă el, personal, o obligaţie. Din
această convenţie nu rezultă nici-o obligaţie pentru terţ, care, va încheia în
viitor un contract cu creditorul, va adera sau va ratifica un astfel de contract.
2. Obligaţia debitorului care promite fapta altei persoane este una de
rezultat şi nu de mijloace: el se obligă să determine terţul să contracteze, nu
137
Textul art. 1120 din Codul civil francez nu a fost preluat de legiuitorul român de la
1864. Potrivit acestui text însă, promisiunea de “porte-fort” implica două contracte şi
anume unul imediat între debitor şi creditor şi unul eventual între creditor şi terţ. Până
când terţul nu consimte contractul nu-i este opozabil, dar dacă îl acceptă, contractul se
consideră încheiat de la data promisiunii de “porte-fort”
numai să depună toate diligenţele în acest sens. Dacă terţul nu contractează,
obiectul promisiunii nu s-a realizat, fiind prezumată culpa debitorului.
3.Odată ce terţul s-a angajat faţă de creditor încetează prin executare
obligaţiile debitorului faţa de acesta.
Dacă terţa persoană nu va accepta încheierea contractului sau nu-l va
ratifica, creditorul îl va acţiona în judecată pe promitent în vederea suportării
prejudiciului încercat prin refuzul terţului. Pe de altă parte, promitentul se
obligă doar să obţină angajamentul altuia, fără însă a garanta şi executarea
de către terţ a obligaţiei asumate.
Promisiunea faptei altuia se deosebeşte atât de fidejusiune cât şi de aşa
numitele bune ofici, “bons offices”.
În convenţia de porte-fort, obligaţia debitorului constă numai în aceea
de a procura angajamentul terţului, pe câtă vreme fidejusorul se angajează
faţă de creditor să garanteze însăşi executarea obligaţiei asumate de către
debitor.
Promisiunea faptei altuia se deosebeşte de bunele oficii prin care
promitentul se obligă să facă tot ce-i va sta în putinţă pentru ca un terţ să
contracteze cu creditorul. Într-o astfel de eventualitate, obligaţia este una de
mijloace şi nu una de rezultat, aşa cum este promisiunea faptei altei
persoane.
b). Contractul în interesul altei persoane (Stipulaţia pentru altul)
Spre deosebire de promisiunea faptei altuia care constituie numai în
aparenţă o excepţie de la principiul relativităţii efectelor convenţiilor,
contractul în interesul altei persoane numit şi stipulaţia pentru altul,
constituie o autentică excepţie.
Este de principiu stabilit că nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei
persoane, însă nimic nu s-ar opune ca o persoană să dobândească drepturi
dintr-o convenţie la încheierrea căreia nu a participat.
Stipulaţia pentru altul este tocmai acel contract prin care o persoană
numită promitent, se obligă faţă de altă persoană, numită stipulant, să
execute o obligaţie în favoarea altei persoane, numită terţ beneficiar. În acest
fel, terţul devine creditorul direct al promitentului138. Spre exemplu,
asigurarea asupra vieţii comportă în general o stipulaţie pentru altul,
deoarece asiguratorul promite asiguratului să plătescă în cazul decesului său
îndemnizaţia de asigurare unui beneficiar anume desemnat de către asigurat.
În acest exemplu, asiguratul este stipulant, asiguratorul promitent iar cel ce
încasează indemnizaţia terţ beneficiar.
O altă aplicaţie practică a stipulaţiei pentru altul o constituie

138
I. Urs şi Sm. Angheni, op. cit. p.230
contractul de transport de bunuri139. Prin acesta, expeditorul convine cu
transportatorul, ca acesta să-i predea destinatarului încărcătura, deşi acesta
nu a fost parte în contractul de transport140. Expeditorul care plăteşte
contravaloarea prestaţiei acţionează ca un stipulant în vreme ce
transportatorul şade pe poziţia de promitent, destinatarul fiind un terţ
beneficiar.
În fine, o altă specie o constituie donaţia cu sarcini, dacă donatorul
stipulant a prevăzut obligarea donatarului promitent la o prestaţie către o
terţă persoană străină de contract, în fapt un terţ beneficiar.
Pentru a fi validă, stipulaţia pentru altul trebuie să cumuleze
următoarele condiţii de validitate:141
1. ca orice alt contract civil, stipulaţia pentru altul trebuie să
întrunească condiţiile generale de validitate proprii oricărei convenţii civile,
privitoare la capacitatea părţilor de a contracta, valabilitatea
consimţământului, obiectul determinat şi cauza licită.
2. pe lângă cele generale, se impune întrunirea unor condiţii de
factură individuală aşa cum sunt:
- existenţa voinţei certe şi neîndoielnice de a stipula în favoarea unei
terţe persoane;
- beneficiarul stipulaţiei trebuie să fie determinat sau determinabil142.
Deşi stipulaţia pentru altul ia naştere prin consensul stipulantului şi al
promitentului, consecinţele acesteia generează mai multe raporturi juridice
după cum se va vedea.
Raporturile dintre stipulant şi promitent. În virtutea acestora,
creditorul stipulant îi poate pretinde debitorului promitent să execute
prestaţia impusă în beneficiul terţului.
Aceste raporturi obligaţionale nu se sting decât în momentul în care
promitentul îşi execută obligaţiile asumate. În caz de neexecutare, stipulantul
poate pretinde daune interese, dar numai în măsura în care ar dovedi că a
139
Cu privire la notiunea si definirea transporturilor în genere, vezi A. Călin, Dreptul
transporturilor. Partea generală, Ed. “Pax Aura Mundi”, Galaţi 1997 p. 11
140
Cadrul unei asemenea convenţii poate fi extins, căci este posibil ca expeditorul să nu
plătească transportul, iar destinatarul să nu fie la rândul său beneficiar. (În acest sens vezi
şi Gh. Filip, Dreptul transporturilor, Casa de Editură şi presă “Şansa” SRL, Bucureşti
1997 p. 15
141
Pentru dezvoltări vezi şi Cristiana Turianu, Donaţiile deghizate şi indirecte reflectate
în literatura juridică şi practica judiciară în R.D. nr.8/2000 p. 149 şi urm.
142
S-a admis că acesta poate fi chiar o persoană viitoare care deşi nu exista în momentul
încheierii contractului, este cert că se va naşte. Astfel este stipulaţia făcută în favoarea
primului copil care se va naşte în viitor sau a unei persoane juridice în curs de constituire.
În sensul acestei idei, C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p. 83.
încercat personal un prejudiciu143.
În caz contrar, acesta nu are o altă acţiune, deoarece dreptul născut din
contractul în folosul unei terţe persoane aparţine terţului beneficiar şi nu
stipulantului144.
Raporturile dintre promitent şi terţul beneficiar.
Din momentul încheierii contractului, deşi terţul este străin, totuşi el
dobândeşte direct şi nemijlocit dreptul creat în folosul său, indiferent dacă îl
acceptă sau nu.
Devenind creditorul unei obligaţii, acesta se poate comporta ca atare,
putând pretinde executarea silită şi daune interese pentru acoperirea
prejudiciului suferit ca urmare neexecutării. Cu toate acestea, el nu are
deschisă calea rezoluţiunii contractului intervenit între stipulant şi promitent,
deoarece el nu este decât un terţ faţă de acest contract.
La rândul său, promitentul se poate prevala în relaţia cu terţul
beneficiar de toate excepţiile pe care le-ar fi putut invoca în virtutea
contractului împotriva stipulantului pentru a-şi justifica neexecutarea.
Raporturile dintre stipulant şi terţul beneficiar.
Stipulaţia pentru altul nu dă naştere în principiu nici-unui raport
juridic între stipulant şi terţul beneficiar. Totuşi, cauza contractului în
favoarea altei persoane poate constitui în mod indirect o liberalitate făcută
terţului beneficiar, achitarea unei datorii anterioare sau chiar un împrumut
acordat acestuia.
În ştiinţa dreptului s-a discutat mult despre natura juridică a
stipulaţiei pentru altul. Unii autori şi o parte a jurisprudenţei au explicat-o
prin teoria ofertei, potrivit căreia, într-un contract de asigurare asupra vieţii,
subscriitorul poliţei, creditorul, contractează cu asiguratorul promitent ca
suma pentru care s-a făcut asigurarea să intre în patrimoniul său. Apoi,
creditorul dispune ca la moartea sa, îndemnizaţia să-i fie transferată terţului
şi dacă acesta acceptă, înseamnă că s-a încheiat un nou contract.
Această teorie a fost combătută deoarece dacă ofertantul creditor ar
deceda înainte de acceptarea ofertei, aceasta ar deveni caducă. Pe de altă
parte, întrucât dreptul terţului nu ia naştere decât după acceptarea ofertei şi

143
Spre exemplu, prin stipulaţie urmărea stingerea unei datorii pe care o avea faţă de
terţul beneficiar: neîndeplinirea angajamentului de către promitent, este de natură a-i
cauza stipulantului un prejudiciu în mod direct, prin prin nediminuarea scontată a
pasivului său patrimonial.
144
Dacă totuşi între stipulant şi promitent s-a încheiat un contract sinalagmatic,
neexecutarea prestaţiei de către promitent poate avea oricare dintre consecinţele specifice
contractelor bilaterale: invocarea excepţiei de neexecutare, rezoluţiunea sau rezilierea
convenţiei.
până atunci creditorul poate deveni falit, creanţa va trece în gajul general al
creditorilor, terţul acceptant ar ajunge un creditor chirografar oarecare, ceea
ce ar fi contrar scopului urmărit.
Teoria gestiunii de afaceri este cea potrivit căreia creditorul stipulant
este considerat gestorul de afaceri care dispune pentru beneficiar (great), iar
dacă acesta acceptă stipulaţia şi-a atins scopul. Gerantul se ocupă din proprie
iniţiativă de rezolvarea problemelor geratului, însă în vreme ce gestiunea
intereselor altei persoane este oneroasă, stipulaţia pentru altul are caracterul
unei liberalităţi.
Teoria dreptului direct a fost cea mai creditată pentru a explica natura
juridică a stipulaţiei pentru altul. Părţile pot conveni prin contract ca
prestaţia datorată creditorului, să fie transmisă de la debitor unei terţe
persoane, beneficarul. Aceast operaţiune este cu atât mai mult posibilă cu cât
nici-un text de lege nu s-ar opune.
Faţă de toate aceste poziţii, ne raliem opiniilor potrivit cărora
stipulaţia pentru altul constituie o instituţie de sine stătătoare, cu condiţii şi
efecte proprii ce pot fi analizate şi fără a se recurge la categoriile juridice de
mai sus145.
Fiind un contract cu caractere juridice proprii, se impune ca acesta
să-şi găsească locul în cadrul unei reglementări civile viitoare.

c). Contractul colectiv de muncă

Contractul colectiv de muncă reprezintă o excepţie veritabilă de la
principiul relativităţii efectelor contractului, deoarece al îşi produce efectele
şi faţă de un număr apreciabil de persoane care nu au nici calitatea de părţi,
reprezentanţi sau avânzi cauză.
Contractul colectiv de muncă este o convenţie încheiată între patroni,
pe de o parte şi salariaţi pe de altă parte prin care se stabilesc obligaţiile
reciproce ale părţilor, privitoare la condiţiile de muncă, salarizare şi alte
drepturi ce decurg din raporturile de muncă146.
Prin contractele individuale de muncă nu se pot face derogări de la
prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă, ale cărui clauze
constituie partea aşa zis legală a contractelor individuale.
Potrivit art. 10 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă
se pot încheia la nivelul unităţilor, grupurilor de unităţi, ramurilor de
activitate şi chiar la nivel naţional.
145
În acest sens, C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p.89, I. Urs şi Sm. Angheni op. cit.
p.235 sau P. M. Cosmovici op. cit. Obligaţiile, p. 157.
146
Pentru noţiunea şi rolul contractului colectiv de muncă vezi şi V. Nistor, Contractul
colectiv de muncă, Ed. Evrika Brăila 1997 p. 7 - 9
 Un asemenea acord, poate impune atât drepturi cât şi obligaţii în
sarcina unor persoane străine de încheierea lui.

1.6.3. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice.

Aşa cum am precizat şi ami sus147, sontractele sinalagmatice sau

bilaterale sunt generatoare de îndatoriri în sarcina ambelor părţi contractante,
ceea ce implică reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, fiecare
dintre părţi asumându-şi obligaţii în ideea că şi cealaltă parte va proceda la
fel.
De aici consecinţa că fiecare dintre părţile contractante are atât
calitatea de creditor al unei obligaţii dar şi pe aceea de debitor al altei
obligaţii corelative.
Pentru a exista reciprocitate între ele, obligaţiile trebuiesc raportate
următoarelor cerinţe:
- obligaţiile trebuie să aibă un izvor contractual comun;
- reciprocitatea obligaţiilor nu presupune neaparat reciprocitatea
prestaţiilor. În orice contract sinalagmatic dacă obligaţiile sunt reciproce şi
prestaţiile au aceeaşi natură. Este însă posibil ca o prestaţie să fie îndeplinită
de pildă în beneficiul unei terţe persoane (cum este cazul stipulaţiei pentru
altul), ori pentru realizarea unui scop comun; faptul că nu există o
contraprestaţie, nu exclude în exemplele date caracterul lor sinalagmatic.
- reciprocitatea obligaţiilor nu presupune şi echivalenţa acestora.
Important pentru formarea contractului bilateral este ca fiecare dintre
părţi să aibă reprezentarea subiectivă că ceea ce primeşte în schimb
constituie pentru sine un câştig. Fiind de natură subiectivă, echivalenţa se
apreciază de la caz la caz, în concret148.
Faţă de aceste sumare considerente, s-a reţinut pe bună dreptate, că
reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor ce revin părţilor reprezintă
caracteristicile esenţiale ale contractelor sinalagmatice, fără a se confunda
însă cu reciprocitatea şi echivalenţa prestaţiilor149.
Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor ce revin părţilor
decurg efectele specifice afirmate în următoarele situaţii:
a.- deşi una dintre părţi nu şi-a executat propria obligaţie, pretinde
147
vezi supra clasificarea contractelor civile, secţiunea 1.3.
148
Dispoziţia vădită dintre două prestaţii, leziunea, poate constitui cel puţin teoretic, un
motiv pentru anularea unei convenţii. În dreptul roman, anularea contractului era posibilă
doar pentru o disproporţie enormă, “laesio enormis”
149
Pentru dezvoltarea şi argumentarea ideii, V. Stoica Rezoluţiunea şi rezilierea
contractelor civile, Ed. All, Bucureşti 1997 p. 20
totuşi celeilalte să şi-o execute pe a sa. Partea căreia i se pretinde executarea
va putea să se opună invocând excepţia de neexecutare a contractului,
“exceptio non adimplenti contractus”;
b.- deşi una din părţi este gata să-şi execute obligaţia sau chiar şi-a
executat-o, cealaltă parte refuză în mod culpabil să şi-o execute pe a sa.
Partea care este gata să-şi execute obligaţia sau care şi-a executat-o are de
ales între a pretinde executarea silită a contractului ori a cere desfiinţarea sau
încetarea lui în toate cazurile putând cere despăgubiri.
Desfiinţarea cu efecte retroactive a contractelor sinalagmatice se
numeşte rezoluţiune, iar cea care produce efecte numai pentru viitor
reziliere;
c.- una din părţi este în imposibilitate fortuită de a-şi executa obligaţia
contractuală asumată. Este ea îndreptăţită să-i pretindă celeilalte să-şi
execute obligaţia? Care dintre cele două părţi va suporta consecinţele
imposibilităţii fortuite de executare a uneia dintre cele două obligaţii? La
aceste întrebări, răspunsurile urmează a fi formulate prin efectul riscului
contractului.
Atât excepţia de neexecutare cât şi rezoluţiunea sau rezilierea sau
riscul contractului pun în discuţie o împrejurare comună tuturor, anume
neexecutarea în tot sau în parte a obligaţiilor contractuale.
Rezolvările acestor circumstanţe pun în valoare principiul “pacta sunt
servanda”, fiecare dintre ele constituind câte o soluţie finală pentru ca odată
încheiat, contractul chiar şi neexecutat să producă consecinţe care să confere
siguranţă, certitudine şi încredere în forţa lui obligatorie.

A. EXCEPŢIA DE NEEXECUTARE A CONTRACTULUI

Excepţia de neexecutare constituie un mijloc de apărare aflat la

dispoziţia acelei părţi a contractului bilateral pentru eventualitatea în care i
se pretinde executarea obligaţiei contractuale fără ca partea care o pretinde
să-şi fi îndeplinit propria-i obligaţie.
Invocând această neexecutare, se obţine suspendarea executării
propriilor obligaţii până în momentul când cealaltă parte îşi va îndeplini
propriile-i obligaţii.
De îndată ce vor fi îndeplinite acestea, încetează şi suspendarea
executării propriilor obligaţii.
Temeiul juridic al excepţiei de neexecutare îl constituie reciprocitatea
şi interdependenţa obligaţiilor, exprimată plastic şi prin adagiul „do ut des “.
Aceasta implică însă simultaneitatea de executare a obligaţiilor şi de
aici invocarea excepţiei dacă echilibrul prestaţiilor se rupe.
 De pildă, într-un contract de vânzare-cumpărare cumpărătorul nu a
plătit preţul. Deşi contractul a fost valabil încheiat, vânzătorul poate
suspenda obligaţia de predare a lucrului până în momentul achitării preţului.
El poate să-şi motiveze refuzul remiterii lucrului tocmai invocând excepţia
de neexecutare.
1. Temeiul juridic al excepţiei de neexecutare.

Excepţia de neexecutare nu are o reglementare expresă: ea rezultă

implicit din unele texte ale codului civil, fiind consolidată în special pe
tarâm doctrinar.
Astfel, dacă creditorul unei obligaţii contractuale are dreptul ca în
condiţiile art. 1020 din C. civ. să ceară în caz de neexecutare desfiinţarea
contractului, “a fortiori”, cu atât mai mult ar putea să impună numai
suspendarea propriei sale obligaţii până când cealaltă parte şi-ar executa
obligaţia sa corelativă.
În afară de dispoziţiunile generale ale art. 943 şi 969 din C. civ., alte
dispoziţiuni se referă într-o manieră mai explicită la excepţia de neexecutare.
Art. 1322 din C. civ. prevede că “vânzătorul nu este dator să predea lucrul
dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul”, în vreme ce art.1619 precizează că
“depozitarul poate să oprească depozitul până la plata integrală cuvenită
din cauza depozitului”.

2. Condiţiile excepţiei de neexecutare

Pentru valabila şi eficienta ei invocare, excepţia de neexecutare

trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a. Este necesar ca obligaţiile părţilor să-şi aibă izvorul în
acelaşi raport juridic. Nu poate fi invocată aşadar excepţia de neexecutare
de către o parte pe motiv că cealalaltă nu şi-ar fi îndeplinit o obligaţie
rezultată dintr-un alt contract150. Prin invocarea excepţiei de neexecutare
partea nu exercită o acţiune în vederea executării creanţei sale, ci se apără
doar pe cale de excepţie. Cel ce invocă excepţia nu respinge pretenţiile

150
În mod excepţional, s-a admis posibilitatea invocării excepţiei de neexecutare în cazul
contractelor sinalagmatice imperfecte, concepute la început contracte unilaterale, dar
care, pe parcurs, pot da naştere unei obligaţii şi în sarcina creditorului iniţial. Această
obligaţie, ulterioară are drept temei un fapt extracontractual. Spre exemplu, depozitarul
unui lucru, face cheltuieli pentru conservarea lui, pentru a căror recuperare el are
posibilitatea să refuze restituirea lucrului, invocând un drept de retenţie al cărui temei îl
constituie tocmai excepţia de neexecutare.
adversarului să, ci stabileşte o legătură de interdependenţă între executarea
obligaţiilor ce-i incumbă şi angajamentele partenerului său contractual151.
b. Este necesar ca din partea contractantului să existe o neexecutare
care chiar dacă este parţială are o însemnătate relevantă.
c. Cel ce invocă excepţia de neexecutare să nu fie el însuşi în culpă,
căci “nemo auditur propriam turpitudinem allegans”.
d. În contract să nu fi fost stipulate de către părţi termene pentru
executarea obligaţiilor, prin care acestea au renunţat expres la beneficiul
simultaneităţii. Într-o asemenea împrejurare excepţia de neexecutare nu-şi
mai găseşte justificarea, atâta vreme cât termenul de executare stipulat nu se
va fi împlinit.
e. Invocarea excepţiei de neexecutare are un caracter necontencios.
Partea care o invocă nu trebuie să solicite concursul instanţei judecătoreşti
pentru a obţine suspendarea executării propriei obligaţii152. Din aceasta
decurge şi consecinţa că pentru valabila ei invocare, debitorul nu trebuie să
fie pus în întârziere printr-o prealabilă notificare.

B. REZOLUŢIUNEA SI REZILIEREA CONTRACTELOR

În cazul în care una din părţile contractante refuză să-şi execute

obligaţia partea ce şi-a îndeplinit-o sau e gata să o îndeplinească are două
posibilităţi:
- să ceară executarea silită a obligaţiei sau,
- să solicite rezoluţiunea contractului şi eventuale despăgubiri pentru
prejudiciul încercat prin neexecutare.
Rezoluţiunea contractului este aşadar o sancţiune a neexecutării
culpabile a obligaţiilor ce decurg dintr-un contract sinalagmatic şi constă în
desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia anterioară
încheierii contractului.
Având aceleaşi efecte ca şi nulitatea, rezoluţiunea prezintă atât
asemănări dar şi deosebiri care o individualizează.
Cele două instituţii se aseamănă, prin aceea că:
- ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic în genere;

151
Jozsef Kocsis, Excepţia de neexecutare, sancţiune a neîndeplinirii obligaţiilor civile
contractuale în R.D. nr. 4/1999 p.3
152
S-a admis totuşi că partea căreia i s-a opus în mod nejustificat o asemenea excepţie
poate solicita instanţei să constate conduita abuzivă a cocontractantului. În acest sens, a
se vedea C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p.98
 - ambele produc efecte retroactiv, ”ex tunc”;
- ambele sunt în principiu judiciare
Între rezoluţiune şi nulitate există următoarele deosebiri:
- nulitatea presupune un contract nevalabil încheiat în vreme ce
rezoluţiunea este operantă în cazul unui contract valabil încheiat;
- nulitatea este o sancţiune cu aplicare oricărui contract, spre
deosebire de rezoluţiune, aplicabilă doar contractelor bilaterale;
- cauzele nulităţii sunt contemporane încheierii contractului, cele ale
rezoluţiunii sunt ulterioare;
- începutul cursului prescripţiei dreptului la acţiune urmează reguli
diferite.
Faţă de cele mai sus menţionate, definim rezoluţiunea ca fiind
desfiinţarea unui contract sinalagmatic pentru neexecutarea culpabilă a
obligaţiilor de către una dintre părţile contractante, la solicitarea aceleia
care şi-a executat sau este gata să-şi execute propriile-i obligaţii.

1. Temeiul juridic al rezoluţiunii.

Spre deosebire de nulitate, care se întemeiază pe ideea că un contract

nu a fost valabil încheiat, rezoluţiunea are în vedere contractul valabil
încheiat dar neexecutat din culpă. Neîndeplinirea cu vinovăţie a uneia din
obligaţii, lipsite de temei juridic, obligaţii reciproce, impune desfiinţarea
efectelor întregului contract.
Temeiul juridic al rezoluţiunii îl constituie dispoziţiunile articolelor
1020 şi 1021 din codul civil. Potrivit art. 1020 „condiţia rezolutorie este
întotdeauna subînţeleasă în contractele sinalagmatice în caz când una din
părţi nu îndeplineşte angajamentul său.”
Spre deosebire de excepţia de neexecutare, rezoluţiunea nu operează
de drept, partea care o solicită neputându-se bucura de protecţia legii decât
adresându-se instanţelor judecătoreşti. Această precizare rezultă din textul
art. 1021 din C. civ. care crevede că “Într-acest caz, contractul nu este
desfiinţat de drept. Partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat
are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenţia, când este
posibil, sau săi ceară desfiinţarea, cu daune interese. Desfiinţarea trebuie
să se ceară înaintea justiţiei…”
Textele suscitate au fost criticate în literatura juridică pe drept cuvânt
pentru inconsistenţa şi inconsecvenţa lor.
În primul rând, executarea obligaţiei contractuale constituie cel mai de
seamă efect al contractului, aşa încât neexecutarea nu ar trebui privită ca şi o
condiţie rezolutorie, în accepţiunea ei de modalitate a actului juridic.
 În al doilea rând, dacă rezoluţiunea s-ar întemeia pe nerealizarea
condiţiei rezolutorii, ea ar trebui să opereze “ope legem” ca orice condiţie şi
nu numai prin intervenţia instanţei aşa cum prevede teza finală a art. 1021
din C. civ. Aşa fiind, ne raliem opiniilor potrivit cărora temeiul juridic al
rezoluţiunii îl constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor din
contractul sinalagmatic, faptului că fiecare dintre obligaţiile reciproce este
cauza juridică a celeilalte.153
De altfel, odată ce s-a adresat instanţei, aceasta are posibilitatea să
verifice cauzele rezoluţiunii, având posibilitatea conferită de art. 1021 C.
civ. de a-i acorda debitorului obligaţiei un termen de graţie pentru
îndeplinirea ei.
Întemeindu-se totodată şi pe ideea de culpă în privinţa neexecutării
obligaţiilor contractuale, acţiunea în rezoluţiune este deschisă numai părţii
ce şi-a executat obligaţia, sau este gata să o execute154. Pe de altă parte,
existenţa unei cauze de nulitate a contractului nu justifică acţiunea în
rezoluţiune ci ea poate constitui un motiv pentru constatarea nulităţii
contractului, cu efectele specifice cauzate de o astfel de ineficacitate155.
Cum însă, potrivit art. 1021 din C.civ. legea recunoaşte doar instanţei
judecătoreşti posibilitatea aprecierii “după circumstanţe” a cauzelor
rezoluţiunii, urmează a trage din aceasta concluzia caracterului judiciar al
rezoluţiunii.
Pe de altă parte, potrivit art. 969 C. civ., forţa obligatorie a
convenţiilor este condiţionată de principiul exercitării drepturilor civile în
conformitate cu legea. O înţelegere care excede acest principiu nu poate
avea un asemenea efect, astfel încât nici rezoluţiunea nu poate fi cerută atâta
vreme cât obligaţia nu poate fi executată deoarece este interzisă de lege156.

2. Condiţiile rezoluţiunii.

Pentru a fi admisibilă acţiunea în rezoluţiune a unui contract

153
În acest sens, C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p. 99, P.M. Cosmovici op.cit. p.153, I.
Urs şi Sm. Angheni, op. cit. p.242
154
În practică s-a stabilit că din moment ce s-a pronunţat o sentinţă irevocabilă de
rezoluţiune a unui contract, nu se mai justifică, fiind lipsită de nteres intentarea după mai
mult de un an a unei a doua acţiuni prin care se solicită anularea aceluiaşi contract prin
invocarea unei nulităţi relative. În acest sens, C. Ap. Alba, dec. civ. nr.1423/31 octombrie
1997 cu comentariu de Griore Giurcă, în R.D. nr. 5/1998 p. 101
155
Dec. Civ. nr.345/30.06.1999 a C. Ap. Galaţi în Sinteza practicii judiciare a Curţii
de Apel Galaţi 1998 – 2000, Ed. Alma, Galaţi 2002 pag. 150
156
CSJ, dec. civ. nr.824/5 martie 1999 în R.D. nr. 2/2000 p. 180
sinalagmatic, se cer îndeplinite următoarele condiţii:
1. Una dintre părţi să nu-şi fi executat chiar şi numai în parte
obligaţiile contractuale. Fireşte, dacă neexecutarea este doar parţială,
aceasta trebuie să aibă o semnificaţie deosebită pentru cel ce pretinde
rezoluţiunea.. Este însă atributul instanţei să verifice în ce măsură
neexecutarea parţială poate constitui temei al rezoluţiunii, după
circumstanţe.
2. Neexecutarea să fie imputabilă în exclusivitate părţii ce nu şi-a
îndeplinit obligaţia. Este de neconceput acţiunea în rezoluţiune dacă
neexecutarea s-a datorat cazului fortuit, deoarece în această împrejurare s-ar
putea pune eventual chestiunea riscului contractului, şi nici decum a faptei
proprii culpabile a celui care solicită rezoluţiunea, deoarece nimeni nu-şi
poate invoca in justiţie propria-i culpă.
3. Debitorul obligaţiei trebuie să fie în prealabil pus în întârziere157.
În privinţa acestei condiţii, ne raliem opiniei care susţine ideea necesităţii ei.
Punerea în întârziere nu constituie numai o modalitate de interpelare a
debitorului, ci şi o condiţie pentru acordarea de către instanţă a daunelor
interese.
În plus, ea poate constitui una dintre acele circumstanţe în funcţie de
care instanţa ar putea stabili dacă se impune acordarea unui termen de graţie
în vederea executării obligaţiei, faţă de poziţia adoptată de către debitorul
somat pe această cale.

3. Efectele rezoluţiunii

Aşa cum menţionează art. 1021, după circumstanţe, instanţa poate

acorda debitorului obligaţiei neîndeplinite un termen de graţie, în interiorul
căruia acesta va săvârşi prestaţia asumată.
S-a susţinut chiar că această obligaţie poate fi adusă la îndeplinire pe
toată durata procesului, inclusiv în caile ordinare de atac, în apel sau în
recurs158. O asemenea apreciere poate stârni însă unele amendamente. Este
adevărat că scopului aducerii la îndeplinire a obiectului unui contract,
trebuie să-i fie subordonate toate demersurile pe care creditorul obligaţiei le

157
Există în literatură şi opinia potrivit căreia punerea în întârziere nu ar fi o condiţie
obligatorie, deoarece introducerea acţiunii în justiţie ar constitui cea mai puternică
interpelare a debitorului.În acest sens, P. M. Cosmovici op. cit. p. 148 sau M.
Cantacuzino, Elementele Dreptului civil, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti 1921 p.
523. Pentru opinia contrară, C. Stătescu şi C. Bârsan op. cit. p. 98 sau A. Leik, Drept
civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Apollonia, Iaşi 1998, p. 104.
158
C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p. 100
are la îndemână. Este însă la fel de adevărat, că urgenţa şi necesitatea unei
prestaţii l-ar putea determina pe creditor, ca, odată cu introducerea acţiunii în
rezoluţiune, să încheie un alt contract cu o altă persoană, în vederea obţinerii
aceleiaşi prestaţii. Într-o asemenea ipoteză, debitorul care şi-ar aduce la
îndeplinire obligaţia pe tot parcursul procesului şi chiar în căile de atac nu ar
face altceva decât să majoreze prejudiciul deja cauzat creditorului prin
întârziere.
Odată îndeplinite condiţiile mai sus menţionate, instanţa
judecătorească, admiţând acţiunea, poate dispune rezoluţiunea contractului,
cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară. Prin aceasta se înţelege
că părţile trebuie să-şi restituie reciproc toate prestaţiile deja îndeplinite159.
Totodată, ca efect al rezoluţiunii, partea în culpă pentru neexecutarea
obligaţiilor sale poate fi obligată la plata de daune interese.
Efectele rezoluţiunii urmează a fi suportate şi de către terţi, aceştia
suportând consecinţele ei în privinţa contractelor încheiate cu părţile şi care
au legătură cu contractul desfiinţat, căci “resoluto jure dantis, resolvitur jus
accipientis”.

4. Rezoluţiunea convenţională

Pentru a preîntâmpina efectele pe care rezoluţiunea judiciară le-ar

putea avea, (timp îndelungat, taxe de timbru cheltuieli avocaţiale etc.), la
încheierea unui contract, părţile obişnuiesc să stipuleze şi clauze referitoare
la rezoluţiunea contractului lor. Astfel de clauze prin care părţile
contractante prevăd în mod expres în convenţia lor rezoluţiunea
contractului pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale se numesc pacte
comisorii.
Astfel de clauze produc efecte mai energice decât dacă s-ar parcurge
etapele procesuale ale rezoluţiunii judiciare, întrucât ele operează de drept,
fără îndeplinirea unor formalităţi şi prin simpla ajungere la termenul de
executare, căci ele derogă de la prevederile art. 1021 din C. civ160.
După modul lor de redactare şi în funcţie de celeritatea efectelor pe
care le produc, pactele comisorii pot cuprinde următoarele clauze:
a. clauza potrivit căreia contractul se desfiinţează în cazul
neexecutării lui de către una dintre părţile contractante. Acest gen de pact
159
De exemplu, în cazul unei vânzări, dacă s-a plătit preţul dar nu s-a remis bunul,
rezoluţiunea va avea ca efect obligarea vânzătorului să restituie banii numai dacă nici
după acordarea termenului de graţie el nu şi-a îndeplinit sarcinile.
160
Pntru detalieri referitoare la noţiunea şi justificarea pactelor comisorii, vezi şi Valeriu
Stoica, Pactele comisorii exprese în RD. nr.2/1997 pag. 17 şi urm.
comisoriu, reia de fapt dispoziţiunile art. 1020 din C.civ., ce vor trebui
urmate şi de către partea care se prevalează de o astfel de clauză, urmând a
se adresa instanţei judecătoreşti cu tot ce decurge din demersul ei judiciar161.
b. clauza potrivit căreia dacă o parte nu-şi execută obligaţiile,
cealaltă este îndreptăţită să considere contractul desfiinţat printr-o
declaraţie unilaterală de rezoluţiune. În acest caz, intervenţia instanţei s-ar
putea produce numai la cererea părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia, care ar
putea invoca eventual îndeplinirea angajamentului său mai înainte de
declaraţiunea rezolutorie. Fără a mai putea acorda un termen de graţie,
instanţa poate constata totuşi că nu au fost îndeplinite condiţiile rezoluţiunii
convenţionale.
Dacă pactul comisoriu nu prevede în mod expres rezoluţiunea
contractului fără chemare în judecată, rezoluţiunea nu operează decât dacă
debitorul a fost chemat în judecată. Chiar după introducerea unei acţiuni în
rezoluţiunea unui contract pentru neîndeplinirea obligaţiilor, contractul
subzistă şi debitorul poate să prevină rezoluţiunea executându-şi obligaţiile,
dar numai până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti defnitive162.
c. clauza că în caz de neexecutare contractul se consideră rezolvit de
plin drept. Potrivit acestei clauze, instanţa sesizată nu ar mai putea nici să
acorde un termen de graţie şi nici să aprecieze dacă se impune sau nu
rezoluţiunea. Pentru ca pactul comisoriu să fie totuşi operant, partea care nu
şi-a îndeplinit obligaţia trebuie pusă în întârziere printr-o somaţie, deoarece
simpla ajungere la termen a obligaţiei neexecutate nu este suficientă pentru
a-l pune în întârziere pe debitor163.
d. clauza că în caz de neexecutare contractul se consideră rezolvit de
plin drept, fără o prealabilă somaţie sau declaraţie unilaterală de
rezoluţiune. Potrivit acestei clauze, instanţa sesizată nu ar mai putea nici să
acorde un termen de graţie şi nici să aprecieze cu privire la rezoluţiune, căci
aceasta operează de plin drept.

5. Rezilierea contractelor.

161
Chiar dacă părţile reproduc în convenţia lor art. 1020 din C. civ., rezoluţiunea
contractului nu are loc de drept, ci numai prin hotărâre judecătorească. În acest sens, C.
Stătescu şi C. Bârsan op. cit. p. 101 inclusiv nota nr. 15
162
C.S.J., Dec. civ. nr. 824/5 martie 1999, în Buletinul jurisprudenţei, culegere de
decizii pe anul 1999, Ed. Juris Agressis Curtea de Argeş 2000 p. 54.
163
Există şi opinia că ar fi necesară punerea debitorului în întârziere şi că instanţa ar
putea eventual constata că partea şi-a îndeplinit, deşi tardiv, obligaţiile. (C. Stătescu şi C.
Bârsan op. cit. p. 101). În acest sens şi Georgiana Bâldea, Clauza penală, expresie a
răspunderii contractuale, în RD nr.2/2000 p. 44
 Spre deosebire de rezoluţiune, operantă în cazul contractelor
sinalagmatice cu executare instantanee, rezilierea operează doar în privinţa
contractelor bilaterale susceptibile de executare succesivă, “rata temporis”.
Pornind de la această precizare, efectele pe care le dă naştere
rezilierea sunt similare celor produse de rezoluţiune cu o singură excepţie:
rezoluţiunea desfiinţează contractul retroactiv, “ex tunc”, în vreme ce
rezilierea desfiinţează contractul numai pentru viitor, ”ex nunc”, fără
vreo relevanţă în planul prestaţiilor deja executate. Pe cale de consecinţă, în
privinţa rezilierii nu este posibilă repunerea părţilor în situaţia anterioară
încheierii contractului, pentru simplul motiv că prestaţiile deja îndeplinite
ramân valabile164.
În afară de această excepţie, toate celelalte reguli referitoare la temeiul
juridic, caracterul judiciar, efectele şi condiţiile de admisibiltate, sunt
comune rezilierii şi rezoluţiunii contractelor sinalagmatice165.

C. RISCUL CONTRACTULUI

Din raporturile sinalagmatice, aşa cum am mai precizat, se poate naşte

şi o a treia imprejurare în care una dintre părţile contractante nu-şi execută
obligaţia. Această neexecutare însă este definitivă, (spre deosebire de
excepţia de neexecutare care doar suspendă executarea), şi dintr-o cauză
independentă de voinţa sa, spre deosebire de rezoluţiune şi reziliere care
presupun culpa debitorului. Se poate pune aşadar întrebarea, cine va suporta
pierderile rezultate din neexecutarea în aceste condiţii a obligaţiilor
contractuale?
Dacă contractul este unul de factură unilaterală iar debitorul acestui
contract nu-şi mai poate executa obligaţia lui dintr-o cauză independentă de
voinţa sa, adică forţă majoră, caz fortuit sau fapta terţilor, soluţia este dată de
art. 1156 din C. civ. care precizează că nici debitorul nu mai este obligat să-
şi execute obligaţia.
Dacă însă contractul este unul bilateral şi numai una dintre părţi nu-şi
mai poate executa obligaţia dintr-o cauză independentă de voinţa sa, va
trebui celălalt să-şi execute obligaţia lui? Altfel spus, cine va suporta riscul,
164
Spre exemplu contractul de închiriere a locuinţei este un contract cu executare
succesivă. In cazul rezilierii, efectele se produc numai în viitor, lăsând neatinse prestaţiile
deja îndeplinite. Dacă restituirea chiriei poate fi îndeplinită, este de neconceput restituirea
locaţiunii!
165
În acest sens şi Dec. civ. nr. 492/R din 14 aprilie 1995 în Sinteza practicii judiciare a
Curţii de Apel Galaţi – 1995, Ed. Alma, Galaţi 1996 p.102.
ca eveniment independent de voinţa părţilor?
Deşi legiuitorul a dat soluţii pentru unele cazuri izolate, el nu a
prevăzut şi o soluţie generală, de principiu a riscului, aşa cum n-a făcut-o
nici în privinţa excepţiei de neexecutare dar a prevăzut-o doar în materia
neexecutării imputabile debitorului, deci a rezoluţiunii, prin art. 1020 din C.
civ.
Astfel, art. 1423 din C. civ. precizează că “dacă în timpul locaţiunii,
lucrul închiriat ori arendat se strică în totalitate prin caz fortuit, contractul
este de drept desfăcut”. În consecinţă, proprietarul nu mai este îndreptăţit să
pretindă chiria de la chiriaş pentru că el nu-i mai poate procura locaţiunea la
care s-a obligat prin contract, el fiind debitorul unei obligaţii imposibil de
executat.
Potrivit art. 1481 din C. civ. referitor la contractul de antrepriză, dacă
înainte de predare, lucrul confecţionat piere în mod fortuit, “meseriaşul nu
are nici un drept de a pretinde salariul său, afară numai când lucrul a pierit
din cauza unui viciu al materiei”.
Textele induc, în ambele cazuri ideea că în contractele sinalagmatice
debitorul lucrului pierit, adică al obligaţiei care nu mai poate fi executată,
pierde dreptul de a cere celeilalte părţi executarea obligaţiei sale.
În exemplele date, riscul este al debitorului, res perit debitori, căci
ţinând seama de interdependenţa obligaţiilor reciproce, dacă una din părţi
nu-şi execută obligaţia, cealaltă parte nu poate fi ţinută să şi-o execute pe a
ei, fiecare obligaţie fiind, aşa cum s-a mai menţionat, cauza celeilalte.
O discuţie diferită comportă riscul în contractele sinalagmatice
translative de proprietate.
Potrivit art. 971 C. civ., “În contractele ce au ca obiect translaţiunea
proprietăţii, sau a unui drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin
efectul consimţământului părţilor, şi lucrul rămâne în rizico-pericolul
dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului”. Textul citat
consacră principiul că riscul contractual al pieirii lucrului din motive
neimputabile va fi suportat de către cumpărător, care este proprietarul
acestuia şi totodată creditorul obligaţiei imposibil de executat, deci “res perit
creditori”. De exemplu, dacă după încheierea unui contract de vânzare
cumpărare a unui lucru cert acesta piere fortuit, cumpărătorul rămâne obligat
să plătească preţul, deoarece el suportă riscul contractului el fiind
proprietarul lucrului, căci “res perit domino”.
Fireşte, unele excepţii întăresc regula de mai sus după cum urmează:
- Transferul proprietăţii operează prin simpla încheiere a contractului
doar în cazul bunurilor certe, individual determinate. În cazul în care nu
operează acest transfer al proprietăţii, care se transferă la momentul predării,
aşa cum este cazul bunurilor generice, riscul contractului îl suportă
vânzătorul, deoarece el este debitorul obligaţiei imposibil de executat, iar
pieirea bunului până la predare nu înlătură obligaţia de executare în natură,
cu atât mai mult cu cât, este de principiu că lucrurile generice nu pier, ele
putând fi oricând înlocuite cu altele (genera non pereunt);166 În acest caz,
operează regula res perit debitori, în virtutea căreia debitorul obligaţiei
imposibil de executat, suportă toate daunele care rezultă din imposibilitatea
fortuită de executare, inclusiv cheltuielile pe care le-a făcut în vederea
executării obligaţiei167.
- Înainte de pieirea lucrului cert, vânzătorul să nu fi fost pus în
întârziere, căci în caz contrar el va suporta riscul contractului, deoarece
potrivit art. 1074 alin. 2 din C. civ. “Lucrul este în rizico-pericolul
creditorului, afară numai când debitorul este în întârziere; în acest caz
rizico-pericolul este al debitorului.” Cu toate acestea, vânzătorul va fi
exonerat de suportarea riscului contractului dacă ar face dovada că bunul ar
fi pierit şi la creditorul cumpărător, dacă i-ar fi fost predat la termen (art.
1156 alin.2 C. civ.);
- Dacă, deşi este vorba de bunuri certe transferul proprietăţii nu se
produce la încheierea contractului ci ulterior iar bunul piere înainte de a fi
operat strămutarea dreptului, riscul va fi suportat de vânzător, căci el este
debitorul obligaţiei imposibil de executat prin aplicarea principiului res perit
domino. Este cazul vânzării de lucruri viitoare, când transferul operează la
predare, sau al împrejurării în care părţile au stipulat în contract că
transmiterea proprietăţii va opera la o dată ulterioară încheierii convenţiei
lor.
1. Riscul contractului în cazul transferului proprietăţii afectat de
condiţie.
În cazul în care transferul proprietăţii asupra unui bun s-a făcut printr-
un act juridic afectat de condiţie, iar bunul piere înainte de îndeplinirea
condiţiei, pendente conditione, riscul contractului va fi suportat de către acea
parte care avea calitatea de proprietar sub condiţie rezolutorie. În funcţie de
natura condiţiei, suspensivă sau rezolutorie, consecinţele diferă după cum
urmează:
- dacă cumpărarea s-a făcut sub condiţie suspensivă şi lucrul piere
pendente conditione, riscul va fi suportat de către vânzător, deoarece el este
proprietarul sub condiţie rezolutorie, deci debitorul obligaţiei imposibil de

166
În acest sens, I. P. Filipescu, op. cit p.87
167
Pavel Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei Curţii de Apel Suceava în domeniul
dreptului civil şi a dreptului procesual-civil (semestrul I/1997) în R.D. nr. 1/1998 pag. 99
executat.
- dacă cumpărătorul a cumpărat lucrul sub condiţie rezolutorie şi
acesta piere pendente conditione, riscul este suportat de către cumpărător,
deoarece el este proprietarul sub condiţie rezolutorie.

2. Imposibilitatea parţială de executare.

Este posibil ca o obligaţie să devină doar parţial imposibil de executat

din cauze străine de voinţa părţilor. Într-o asemenea împrejurare sunt
posibile două soluţii şi anume:
a.- reducerea corespunzătoare a contraprestaţiei ce ar urma să fie
executată de către cealaltă parte, aşa încât debitorul obligaţiei imposibil de
executat ar suporta riscul contractului numai în măsura câtimii neexecutate;
b.- desfiinţarea integrală a contractului pe considerentul că partea ce
ar mai putea fi executată nu asigură satisfacerea scopului pentru care a fost
încheiat contractul. În această ipoteză, riscul contractului este suportat în
întregime de către debitorul obligaţiei chiar şi numai parţial imposibil de
executat.

CAPITOLUL II

ACTUL JURIDIC UNILATERAL

A. UNILATERALISMUL ÎN DREPT
Noţiunile de contract, pact, convenţie, înţelegere etc. au avut în
societatea omenească din toate timpurile aceeaşi rezonanţă universal valabilă
a respectării cuvântului dat, exprimată prin binecunoscutul adagiu “ Pacta
sunt servanda!” Legământul personal poate fi transpus într-o infinitate de
angajamente, dar numai cele cu rezonanţă juridică pot da naştere, modifica
transmite sau stinge raporturi juridice.
În dreptul public angajamentele, chiar şi cele asumate personal, nu au
aceeaşi valoare ca în dreptul privat deoarece inegalitatea juridică a
subiectelor şi ierarhiile care le domină le fac mai greu de individualizat.
Totodată, este greu de delimitat voinţa funcţionarilor de cea a organelor în
numele cărora aceştia acţionează168.
În dreptul privat dar mai ales în dreptul civil, teoria contractuală a
obligaţiilor ocupă un necontestat loc central şi nu este greu de argumentat
această observaţie.
Jurisprudenţial s-a constatat, şi fenomenul este într-o constantă
progresie în ultimii ani, că obligaţiile născute din contracte constituie cea
mai frecventă cauză de angajare a răspunderii civile169.
În plan doctrinar, ideile de care uzitează teoria contractuală a
obligaţiilor sunt general valabile şi aplicabile tuturor instituţiilor dreptului
civil asa încât pe bună dreptate contractul a fost considerat în mod plastic că
este “inima dreptului civil”170.
S-ar putea pune întrebarea dacă voinţa unei singure persoane poate ca,
acţionând singură, să dea naştere unei obligaţii civile. Potrivit teoriei mai sus
exprimată, forţa oricărei convenţii este dată de obligativitatea cuvântului dat,
care concentrează într-o singură exprimare cele mai multe valori morale
printre care cinstea, corectitudinea, intransigenţa onestitatea şi onorabilitatea
sunt cele mai importante. Dacă aceste valori pun în evidenţă angajamentul
unei singure persoane ca unică voinţă în scopul de a da naştere unor
consecinţe juridice, este suficient ca acest angajament să-l oblige pe cel ce şi
l-a asumat. Un astfel de angajament are valoarea unui act juridic de factură
unilaterală.
Astfel de acte deşi numeroase, prin modul lor specific de exprimare
pot pune la îndoială caracterul lor generator de obligaţii civile.
Spre exemplu testamentul, în temeiul căruia urmează a fi dezbătută
succesiunea, este un astfel de act juridic de factură unilaterală ce poate da
naştere unui raport juridic obligaţional. El nu crează însă nici-o obligaţie în
sarcina testatorului, care îl poate oricând revoca sau modifica. În ceea ce-i
priveşte pe lagatari, la rândul lor şi ei pot accepta sau refuza primirea
legatului instituit în favoarea lor.
În egală măsură, recunoaşterea paternităţii unui copil din afara
căsătoriei care este tot un act juridic de factură unilaterală, poate da naştere
în mod incontestabil unor obligaţii civile. Astfel de obligaţii însă, aşa cum
168
Allain Benabent, Droit civil. Les obligations, Ed. Montchrestien, Paris 1997 p. 9
169
American Bar Association – Central and East European Law Initiative, Judicial
Reform Index for Romania, May 2002.
170
Christophe Jamin et Denis Mazeaud, L’unilateralisme et le droit des obligations,
Ed. Economica, Paris 1998p. 11
este de pildă obligaţia legală de întreţinere, nu sunt antrenate decât ca o
consecinţă a voinţei legii. Cel ce recunoaşte paternitatea şi implicit obligaţia
de a creşte copilul, nu poate stabili prin actul său unilateral de voinţă nici
cuantumul şi nici vârsta până la care va plăti pensia de întreţinere pentru
simplul motiv că aceste obligaţii sunt stabilite de către judecător în puterea
legii.
Astfel de acte unilaterale nu au aşadar un caracter constatator de
obligaţii deoarece acel ce recunoaşte o astfel de obligaţie nu are posibilitatea
decât de a crea premisele unui angajament şi nu un angajament veritabil.
O altă ipoteză de natură a crea dubii o reprezintă promisiunea publică
de recompensă. În realitate, s-a susţinut că aceasta nu are valoarea unui
veritabil contract unilateral ci a unei oferte de a contracta, căci angajamentul
asumat ar fi valabil numai în măsura în care beneficiarul ofertei s-ar angaja
la rândul său prin propria-i prestaţie. În ultimă analiză însă, o astfel de
contraprestaţie scoate la iveală chiar caracterul bilateral, deci sinalagmatic al
unui astfel de act juridic.

B. CONDIŢIILE ACTULUI JURIDIC UNILATERAL

Pentru a fi considerat ca şi izvor de obligaţii, actul juridic unilateral

trebuie să emane de la o singură persoană, să producă consecinţe
patrimoniale şi să îndeplinească anumite condiţii de fond şi de formă.
Spre deosebire de contract, care ia naştere prin întâlnirea a cel puţin
două voinţe, actul juridic unilateral este o manifestare de voinţă prin care o
persoană angajându-se singură face să se producă anumite consecinţe
juridice. Codul civil român nu include actul juridic unilateral printre
izvoarele obligaţiilor civile, deşi acesta este susceptibil să genereze
consecinţe juridice printre care, fireşte, şi obligaţii civile.
Actele juridice unilaterale pot produce atât efecte patrimoniale cât şi
efecte nepatrimoniale. Astfel, recunoaşterea paternităţii unui copil este un
act juridic personal şi nepatrimonial, deşi unele dintre efectele sale, la care
ne-am referit mai sus, pot avea conexiuni patrimoniale. Dimpotrivă,
testamentul are un caracter patrimonial, fiind actul juridic unilateral prin care
o persoană dispune de patrimoniul său în întregime sau fracţionat în favoarea
unuia sau mai multor legatari pentru cazul morţii sale. Cu toate acestea,
testamentul poate conţine şi dispoziţiuni nepatrimoniale, aşa cum este
recunoaşterea paternităţii unui copil sau pur şi simplu recomandări cu privire
la locul înmormântării sau la funeralii.
Tot un caracter unilateral şi patrimonial are şi renunţarea la un drept,
aşa cum este de pildă renunţarea la o succesiune, uzufruct ori servitute,
confirmarea unui act anulabil sau neexercitarea în mod voluntar a dreptului
la acţiune în termenul de prescripţie extinctivă ori neexercitarea în termen a
unei căi de atac.
În categoria actelor unilaterale ca izvoare de obligaţii civile le avem în
vedere în demersul nostru doar pe cele patrimoniale.

1. Condiţiile de fond ale actului juridic unilateral

În principiu, actul juridic unilateral este supus aceloraşi condiţii de

valabilitate ca orice act juridic civil, referindu-ne în egala măsură la
condiţiile de fond sau la cele de formă.
Referindu-ne la condiţiile generale de fond, le evocăm pe cele
menţionate de art. 948 din C. civ., respectiv capacitatea de a contracta,
consimţământul liber exprimat al părţii care se obligă, un obiect determinat
şi o cauză licită.
Toate aceste condiţii trebuie îndeplinite cu mai multă sau mai puţină
rigoare, în funcţie de natura şi de forţa angajamentului asumat. Dacă în ceea
ce priveşte spre exemplu obiectul nu ar putea exista particularităţi, cauza
actului juridic unilateral nu poate fi dedusă decât subiectiv, în sensul găsirii
motivului formal exprimat de cel ce şi-a manifestat voinţa. În egală măsură,
consimţământul liber şi capacitatea de a contracta pot fi analizate ca şi în
privinţa oricărui contract.
Pe lângă aceste condiţii de fond generale, unele acte juridice
unilaterale trebuie să îndeplinească şi anumite condiţii de fond speciale.
Aceste condiţii speciale vor fi analizate de la caz la caz de către judecător
pentru fiecare categorie aparte de acte juridice în măsura în care astfel de
condiţii sunt prevăzute de lege. Spre exemplu, în materia purgii urmează a fi
observate condiţiile speciale de fond prevăzute de art. 1801 – 1813 din C.
civ.

2. Condiţiile de formă ale actului juridic unilateral

Dacă în privinţa condiţiilor de fond actul juridic unilateral nu pune

probleme deosebite, în ceea ce priveşte condiţiile de formă se impun unele
conotaţii speciale. Fără a suprima deplin caracterul consensual, (deşi strict
tehnic vorbind ne existând un acord de voinţă nu s-ar putea pune problema
consensualismului decât în privinţa modului de exprimare a
consimţământului), multe acte de factură unilaterală trebuie asumate după
unele rigori de formă mai severe. În privinţa testamentului de exemplu,
pentru a fi valabil trebuie întocmit într-una dintre cele trei forme prevăzute
de art. 858 din C. civ., respectiv mistic, olograf sau autentic. La rândul lor
fiecare dintre cele trei trebuie să respecte condiţiile de formă precizate de art.
859 – 864 C. civ.
O chestiune aparte o constituie în privinţa actelor unilaterale, cerinţa
comunicării lor. Pentru valabila lor formare, anumite acte juridice trebuie
communicate destinatarilor direcţi ai voinţei exprimate de autor. Distincţia
dintre actele unilaterale supuse comunicării şi cele nesupuse comunicării nu
vizează valabila lor încheiere ci efectele lor care nu se vor produce decât în
funcţie de comunicarea lor destinatarilor direcţi171.

C. EFCTUL CREATOR DE OBLIGAŢII AL UNOR ACTE JURIDICE

UNILATERALE.

Aşa cum am mai precizat, spre deosebire de actul bilateral care

promovează sau “împacă” interesele diferite şi distincte a cel puţin două
persoane, actul unilateral exprimă întotdeauna interesul juridic al unei
singure părţi.
Deşi legislativ nu sunt consacrate în mod expres, izvoarele obligaţiilor
includ şi actul juridic de formaţiune unilaterală, dacă manifestarea de
voinţă a unei persoane este în scopul de a da naştere unei obligaţii civile fără
nici-o acceptare din partea creditorului.
Dacă această calitate a continuat să fie contestată doctrinar172,
literatura de specialitate a ultimilor ani tratează actul juridic unilateral ca
izvor de obligaţii.173
Aceeaşi poziţie de acceptare a avut-o şi jurisprudenţa, stabilind de
exemplu că, spre deosebire de antecontract, oferta de a contracta este un act
juridic unilateral producător de obligaţii civile.174
S-a mai admis în ştiinţa dreptului că de îndată ce voinţa unilaterală
generatoare de obligaţii a fost manifestată, ea devine irevocabilă, neputând fi
retractată de către autor.
Sunt considerate ca izvoare producătoare de obligaţii următoarele acte
juridice civile unilaterale:
a.- Testamentul, este un act juridic unilateral prin care o persoană
numită testator dispune de patrimoniul sau ori de o parte a acestuia, pentru
171
D. Cosma, Teoria actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1969 p. 33
172
În acest sens, P. Demitrescu Drept civil. Teoria Generală a obligaţiilor, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1966 p. 66
173
C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p.108, I. P. Filipescu, op. cit. p. 89 sau E.Safta-
Romano, Drept civil. Obligaţii. Ed. Neuron Focşani 1996 p. 101
174
T.S. s. civ. Dec. 490/8 apr. 1990 în C.D. 1970 p. 164
timpul când nu va mai fi în viaţă şi prin care îşi exprimă ultimele sale dorinţe
cu privire la unele aspecte privitoare la persoana şi la averea sa. Fiind un act
juridic unilateral, este de neconceput ca testamentul să fie întocmit de mai
multe persoane, dar, el poate da naştere unor drepturi de creanţă în
beneficiul uneia sau mai multor persoane.
b.- Oferta de a contracta este de asemeni un act juridic unilateral. Ea
constituie un izvor de obligaţii în cazul în care prin ea este stipulat termenul
de valabilitate al propunerii, termen în interiorul căruia aceasta nu poate fi
revocată. Din ea se naşte obligaţia ofertantului de a o menţine până la
expirarea termenului, iar dacă nu s-a prevăzut un asemenea termen,
ofertantul este ţinut să menţină propunerea într-un termen rezonabil necesar
acceptării.
c.- Promisiunea publică de recompensă, este acel act juridic unilateral
prin care o persoană se obligă în mod public, să plătească o recompensă
persoanei care va îndeplini un act sau un fapt şi din care rezultă pentru
promitent obligaţia de a recompensa prestaţia respectivă. O astfel de
promisiune produce efecte juridice indiferent de persoana care ar accepta-o,
căci oferta este adresată publicului, deci unor persoane nedeterminate. Până
în momentul acceptării ei, promisiunea poate fi revocată, dar retragerea
trebuie făcută în orice caz, tot public şi mai înainte de a fi fost acceptată.
d.- Promisiunea publică de premiere a unei lucrări, în cazul câştigării
unui concurs. Această promisiune este adresată publicului şi constă în
obligaţia pe care şi-o asumă promitentul de a premia pe acela care va câştiga
în cadrul concursului organizat pentru anumite lucrări. Fireşte, nu este
suficientă numai promisiunea de recompensă, promitentul având obligaţia să
aducă la cunoştinţă candidaţilor condiţiile de desfăşurare a concursului,
termenul fixat etc. Cel ce a făcut o asemenea promisiune, are obligaţia de a
plăti premiul celui a cărui lucrare îndeplineşte cel mai bine condiţiile
concursului.
e.- Oferta de purgă a imobilului ipotecat. Potrivit art. 1805 din C. civ.,
“Noul proprietar va declara prin acea notificare că este gata a plăti îndată
datoriile şi sarcinile ipotecare, numai până la concurenţa preţului stipulat
prin actul de înstrăinare sau până la valoarea la care se va preţui imobilul,
dacă este dăruit, fără distincţie între datoriile exigibile sau neexigibile”.
Textul citat permite dobânditorului unui imobil ipotecat să-l degreveze de
ipotecă, plătind pe creditorii ipotecari, în limita preţului de cumpărare a
imobilului. Oferta sa poate fi sau nu acceptată de către creditori: şi într-un
caz şi în celălalt, acest act juridic unilateral constituie un izvor de obligaţii.
Pasivitatea sau tăcerea creditorilor la oferta de purgă echivalează cu
acceptarea ofertei: dacă refuză oferta vor trebui să scoată imobilul la vânzare
prin licitaţie publică, făcând o supraofertă care să depăşească cu cel puţin
10% oferta făcută de către dobânditorul imobilului.
Oferta de purgă, prin care se urmăreşte înlăturarea ipotecilor ce
grevează imobilul, trebuie menţinută de către ofertant timp de 40 de zile.
f.- Titlurile de valoare sunt tot acte juridice unilaterale care iau naştere
din voinţa exclusivă a semnatarului referitoare la un drept patrimonial
propriu. Obligaţia de plată asumată de cel ce subscrie un titlu de valoare la
purtător, izvorăşte din actul de voinţă unilateral al subscriitorului.
În literatura juridică au mai fost incluse în categoria actelor juridice
unilaterale şi altele, precum gestiunea intereselor altei persoane sau
contractul în folosul altuia. Considerentele pentru care apreciem că o
asemenea aserţiune nu se impune le-am expus deja175, sau urmează să o
facem mai jos176.

CAPITOLUL III
FAPTUL JURIDIC LICIT CA IZVOR DE OBLIGAŢII
CIVILE

A. GENERALITĂŢI PRIVIND FAPTUL JURIDIC LICIT

Atât legislativ cât şi în doctrina românească mai veche ce a urmat

riguros şcoala clasică franceză, printre izvoarele obligaţionale erau incluse şi
quasicontractele, ca fapte licite născătoare de obligaţii. Justificarea
cuprinderii acestora în categoria izvoarelor obligaţiilor era dată chiar de
consacrarea lor legislativă de către textele Codului civil.
Fără a prefigura desigur dezvoltările ce vor urma, se impun câteva
observaţii generale referitoare la mai sus menţionatele izvoare ale
obligaţiilor.
Prin contract se înţelege, aşa cum precizează art. 942 din C.civ.
"acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge
între dânşii un raport juridic"

175
Vezi supra conotaţiile referitoare la stipulaţia pentru altul.
176
Vezi infra, gestiunea intereselor altei persoane.
Cvasi-contractul, aşa cum îl defineşte textul art. 986 din C. civ., este "un fapt
licit şi voluntar din care se naşte o obligaţie către o altă persoană sau
obligaţii reciproce între părţi"
În sistemul Codului civil român, asemenea fapte licite producătoare de
obligaţii civile sunt gestiunea intereselor altei persoane şi plata lucrului
nedatorat, cărora li se adaogă şi îmbogăţirea fără justă cauză, ca o creaţie
doctrinară şi jurisprudenţială. Studiul acestora constituie în cele ce urmează,
obiectul demersului nostru.

B. INEXACTITATEA ŞI INUTILITATEA NOŢIUNII DE

CVASI-CONTRACT

Deşi de vadită inspiraţie franceză, codul nostru civil nu a reprodus

textul art.1370 al modelului său francez, în pofida faptului că a păstrat
diviziunea izvoarelor obligaţiilor aşa cum a fost ea dată iniţial de textul
napoleonian177 Potrivit acestui text, în afara obligaţiilor care iau naştere din
convenţii, există altele care iau naştere fără vreo convenţie, prin simpla
“autoritate a legii”178, dintre care unele se formează involuntar (cum sunt
cele care sunt create de raporturile de vecinătate imobiliară), iar altele
rezultă din săvârşirea unui fapt personal, care atrage prin însăşi comiterea lui
o obligaţie. Pe acestea codul francez le enumeră şi le denumeşte cu
terminologia tradiţională: cvasi-contracte, delicte şi cvas-idelicte.
Această împărţire a izvoarelor de obligaţii este datorată, în ceea ce
priveşte dreptul francez, ilustrului jurisconsult Pothier, care a jucat un rol de
mare importanţă prin influenţa pe care a avut-o, datorită prestigiului său de
cunoscător al dreptului roman asupra redactorilor codului Napoleon. Pothier,
l-a rândul său, primise împătrita diviziune a surselor din opera unui autor
german, Heinecius, care a respectat diviziunea dată de “Institutele” lui
Justinian.179
Atât această lucrare cât şi “Digestele”, făceau trimitere însă la acele
obligaţii care nu-şi au izvorul în convenţii, ci în fapte licite (facta honesta),
care iau naştere ca şi cum ar proveni dintr-un contract (quasi ex contractu
nosci videntur).

177
Textul codului napoleonian, art. 1370: “certains engagement se forment sans qu’il
intervienne aucune convention, ni de la part de celui qui s’oblige, ni de la part de celui
envers lequel il est oblige.....”
178
În textul original: “Les uns résultent de l'autorité seule de la loi ; les autres naissent
d’un fait personnel a celui qui se trouve oblige.”
179
P.C. Vlachide, op. cit. vol.II Ed. Europa Nova, Bucuresti 1994 pag.126
 “Institutele” lui Gaius, operă cu două secole anterioară faţă de
Institutele elaborate de către jurisconsulţii împăratului Justinian, redau
expresia tradiţiei autentice a dreptului roman. Şi în concepţia acestora însă,
izvoarele obligaţiilor nu erau decât două: contractul şi delictul!180
Este adevărat că juriştii romani din epoca justiniana cunoşteau şi utilizau
expresiile quasi-usufructus, quasi-maritus, dar expresia quasicontract le-a
fost necunoscută, ea fiind în realitate imaginată de către juriştii moderni.
Aceeaşi cale s-a urmat de altfel şi în plăsmuirea noţiunii de quasidelict: în
loc să se spună că obligaţia s-a născut ca şi dintr-un delict cum spuneau
romanii, quasi ex delicto, quasi ex maleficio, s-a spus ca ea s-a născut dintr-
un quasi-delict181.
Această invenţie a aparţinut, ca de altfel multe alte inovaţii în dreptul
roman, pretorului. Prima fază a judecării unui proces, in jure, se desfăşura în
faţa pretorului, căruia reclamantul îi solicita deschiderea procedurii în faţa
judecătorilor, şi care stabilea acţiunea pe baza căreia urma să se judece
procesul.182 În cazul în care reclamantul nu avea deschisă calea acţiunii în
justiţie datorită unui impediment de netrecut, pretorul îi refuza acţiunea, şi
de cele mai multe ori datorită faptului că reclamantul nu era cetăţean roman.
Dându-şi seama totuşi de nedreptatea pe care o săvârşea datorită unui viciu
strict formal, pretorul a recurs la o ficţiune, spunând că dacă solicitantul ar fi
fost cetăţean roman, si cives romanus esset, i-ar fi acordat acţiunea, şi a
sfârşit în timp prin a i-o acorda, tocmai în temeiul acestei ficţiuni. Neavând
la îndemână o acţiune anume, pretorul a valorificat o astfel de ficţiune şi în
materia unor litigii în care izvorul obligaţiei a fost considerat, tot printr-o
ficţiune, ca şi cum ar fi rezultat dintr-un contract sau dintr-un delict.183
Cele două noţiuni, de cvasi-contract şi de cvua-sidelict au fost în
realitate creaţia juriştilor moderni, creaţie preluată şi de către legiuitorul
român de la 1864, care prevede în al său art. 986 în mod expres imprejurarea
că “Cvasi-contractul este un fapt licit şi voluntar din care se naşte o
obligaţie către o altă persoană sau o obligaţie reciprocă între părţi” Cele

180
“Nunc transeamus ad obligationem quarum suma divisio in duas species diducitur,
aut enim ex contractu aut ex maleficio aut ex variis causarum figuris obligationes
nascantur”
5 D. Alexandresco, Explicaţiune teoretică şi practică a Dreptului civil român, în
comparaţiune cu legile vechi, Vol. 5 Tipografia Naţională Iaşi, 1898, p. 307
182
Pentru procedura de judecată, vezi Vl. Hanga, Drept privat roman, Ed. Didactică
si Pedagogică, Bucureşti 1978, p. 109 - 156
183
În acest gen de hotărâri îşi află sorgintea expresia de “soluţie pretoriană”, care
semnifică o hotărâre judecătorească având la bază numai raţionamentul judecătorului care
nu a avut la îndemână o dispoziţiune a legii
două forme de cvasi-contracte reglementate de Codul nostru civil sunt
gestiunea de afaceri şi plata nedatorată.
Terminologia uzitată de Codul civil a fost şi este indelung criticată
atât în ştiinţa deja clasică a dreptului românesc dar şi în cea de dată actuală.
Denumirea de “cvasi-contract” a fost şi este considerată pe cât de inutilă, pe
atât de inexactă şi neştiinţifică.
Într-o primă opinie,1 s-a susţinut că obligaţiile care se nasc din
gestiunea de afaceri derivă din ideea de culpă iar cele născute din plata
nedatorată din ideea de convenţie.
Într-o altă opinie, s-a apreciat că efectele acestor obligaţii pot fi
explicate cu ajutorul principiilor care cârmuiesc contractele, fără a mai fi
nevoie de a crea un alt izvor de obligaţiuni cum este cvasicontractul2
Există şi susţinerea potrivit căreia inexactitatea definiţiei
cvasicontractului ar avea două puncte de plecare greşite:3
Pe de o parte în cazul aşa ziselor cvasi-contracte, lipseşte acordul de
voinţă al părţilor care este de esenţa contractului. În cazul gestiunii de
afaceri, se pune problema unei persoane care din propria-i iniţiativă se ocupă
de interesele patrimoniale ale altei persoane absente, administrându-i
treburile fără a avea o împuternicire în acest scop, şi fără ca acel ale cărui
treburi sunt gerate să aibă cunoştinţă şi cu atât mai puţin să-şi dea
consimţământul la cele întreprinse de gerant. Atâta vreme cât intervenţia
gestorului în afacerile geratului da naştere obligaţiei acestuia de a-l
despăgubi în lipsa acordului său, este de neconceput că această obligaţie ar
putea lua naştere ca şi dintr-un contract, deoarece contractul presupune ca o
condiţie “sine qua non” existenţa unui acord de voinţă. Or, ceea ce face o
persoană fără acordul sau împuternicirea alteia nu este nici un contract şi
nici o altă specie juridică asemănătoare contractului, deci un cvasi-contract.
Pe de altă parte, problema capacităţii părţilor se pune în mod diferit
în cazul celor două categorii de izvoare de obligaţii, în sensul că, pentru a
încheia un contract dispoziţiunile art. 948 c.civ. impun condiţia capacităţii de
exerciţiu manifestată prin consimţământul valabil exprimat, spre deosebire
de cvasi-contracte în cazul cărora debitorul este angajat din punct de vedere
juridic indiferent dacă are sau nu deplina capacitate de exerciţiu. Este de
observat, susţineau aceeaşi autori4, că legea, vorbind de un fapt licit şi
voluntar generator de raporturi juridice obligaţionale, nu a reglementat
1
În acest sens vezi M. Cantacuzino, op. cit. p. 421
2
În sensul acestei opinii, C. Hamangiu s.a. Tratat de drept civil raman, Ed. All,
Bucureşti 1997 vol.3 pag.483.
3
C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit p. 118
4
C. Stătescu si C. Bârsan, op. cit. pag.117
expres un alt asemenea fapt, anume obligaţia de restituire născută din faptul
juridic care a dus la îmbogăţirea fără just temei a unei persoane în
detrimentul alteia şi care, într-o viitoare reglementare va trebui să-şi
găsească locul ca izvor de obligaţii de sine stătător.
În fine, a fost exprimată şi ideea că gestiunea de afaceri şi plata
nedatorată ar avea ca unic izvor îmbogăţirea fără just temei.5
Fireste, nici această teză nu poate fi primită, pentru urmatoarele
considerente:
În măsura în care gestiunea de afaceri este generatoare de obligaţii
nu numai în sarcina geratului, care trebuie să-l despăgubească pe gerant, ci şi
în sarcina acestuia, care este ţinut să continue gestiunea începută, este
indubitabil că obligaţia sa nu-şi poate găsi fundamentul în noţiunea
îmbogăţirii fără just temei, de vreme ce gerantul este cel care cheltuieşte
pentru gerat, deci el nu se îmbogăţeste în nici-un caz, şi cu atât mai puţin în
detrimentul stăpânului afacerii.6

SECŢIUNEA 3.1.
GESTIUNEA INTERESELOR ALTEI PERSOANE

3.1.1. Condiţii generale.

A. NOŢIUNE, DEFINIŢIE.

În sistemul codului nostru civil există două izvoare distincte de

obligaţii rezultate din faptul juridic licit şi anume: gestiunea de afaceri
reglementată de textele art. 987 - 991 C.civ. şi respectiv plata lucrului
nedatorat, prevăzută de art. 992 - 997 din acelaşi cod.
În temeiul dezvoltărilor aduse acestor texte, jurisprudenţa şi literatura
de specialitate au construit şi teoria obligaţiei de restituire născută din faptul
îmbogăţirii fără justă cauză, izvor de sine stătător de obligaţii.
În genere, obligaţiile născute din aşa zisele cvasi-contracte, se
sprijină pe alte temeiuri decât cele rezultate din litera codului civil. S-a
susţinut că în realitate, este vorba despre un fapt juridic stricto senso care

5
Această susţinere aparţine autorilor Henry si Leon Mazeaud “Lecons de droit civil”
Ed. Motchrestien, Paris 1962 vol.2 pag.665, precum şi lui P. Demetrescu în op. cit.p. 112.
6
P.C. Vlachide, op. cit. pag. 127.
15 C. Stătescu si C. Bârsan op. cit. pag. 118.
produce în puterea legii anumite efecte juridice prin care dă naştere unor
raporturi juridice obligaţionale, la drepturi şi obligaţii civile, indiferent dacă
părţile au voit ori ba să se producă aceste efecte juridice.7
În consecinţă, în această situaţie nu voinţa părţilor apare ca fiind
hotărâtoare în privinţa efectelor juridice, aşa cum este cazul în ceea ce
priveşte actele juridice, ci faptul juridic. Fireşte, ne referim la faptul juridic
stricto sensu, dar numai la cel licit, deoarece comportarea părţilor raportului
juridic la care acesta a dat naştere nu are nimic ilicit, chiar dacă ideea de
reparaţiune a unui prejudiciu nu-i este întru totul străină. Dimpotrivă, doar
situaţia rezultată în urma săvârşirii lui este injustă, ceea ce determină
restabilirea echilibrului iniţial.
Lipsa acordului de voinţă exclude gestiunea de afaceri din sfera
contractelor, în vreme ce împrejurarea că ea induce obligaţii în afara oricărei
culpe o exclude din domeniul delictelor civile.
În acest sens, practica judiciară a trasat o linie de demarcaţie foarte
exactă, reţinând că “Principiul îmbogăţirii fără just temei nu se aplică în
cazurile când raporturile dintre părţi sunt de natură contractuală sau când
se întemeiază pe delict sau alt izvor de obligaţii”8
Exista gestiune de afaceri ori de câte ori o persoana îndeplineşte, fără
însărcinare prealabilă, un act în interesul altei persoane. Expresia relevă în
dreptul civil un sens tehnic distinct de cel pe care îl are in mod obişnuit în
limbajul comun: gerantul nu este acea persoană care are grijă de “afacerile”
sau de “averea” altuia, ci mai degrabă este un administrator temporar al
bunurilor sau intereselor geratului. El “se amestecă” în treburile altuia fără a
fi primit însărcinare în acest sens, exemplul devenit deja clasic fiind acela al
vecinului care intervine pentru a efectua o reparaţie în folosul proprietarului
care lipseşte de la domiciliu. Fireşte, pot fi găsite şi aplicaţiuni mai moderne,
cum ar fi spre exemplu acţiunea unui notar sau agent de schimb, în afara
angajamentului avut cu un client, care preia iniţiativa unei operaţiuni
oportune în interesul clientului lor.9
Iniţiative luate în scopul de a face altuia un serviciu sunt însă în viaţa
cotidiană foarte rare. Este şi motivul din care rezultă necesitatea de a evita
inechitatea ca beneficiarul unui astfel de serviciu să păstreze toate avantajele
fără a-şi asuma nici-o responsabilitate faţă de cel ce i-a salvat interesele.
Ideea menţionată protejează în acelaşi timp şi drepturile celui ce a intervenit,
în vederea reparării pagubelor şi despăgubirilor încercate prin iniţiativa sa.

8
Dec civ. nr.899/28 sept.1984 a Trib. jud. Hunedoara, în R.R.D. nr.2/1985 pag. 70
9
Alain Benabent, “Droit civil. Les obligations” Ed. Montchrestien, Paris 1997 pag. 267.
Acesta este echilibrul unui mecanism dominat de echitate, care a fost numit
în dreptul francez modern “morala carităţii”.10 O asemenea aserţiune
justifică şi concluziile unui ilustru autor român care, spunea că gestiunea de
afaceri trebuie sa pornească “dintr-un sentiment de afecţiune şi de prietenie:
de aceea ea este esenţialmente gratuită”.11
Trebuie totuşi observat că în ultimă analiză gestiunea de afaceri
înseamnă şi un act de imixtiune în treburile altei persoane, care trebuie să fie
protejate de amestecul abuziv, inutil şi indiscret. “Nu vor putea deci să se
prevaleze de regulile gestiunii de afaceri - spunea acelaşi autor - samsarii şi
alţi agenţi, care s-ar fi amestecat în treburile altora într-un scop egoist şi în
vederea unui interes personal, cu intenţia neruşinată de a specula şi de a-şi
face un venit din administrarea patrimoniului altuia”.12 Fireşte, asemenea
intervenţii nu ar trebui să se bucure de protecţia legii.
Dimpotrivă, privite ca servicii aduse în caz de nevoie altuia,
iniţiativele bune şi folositoare trebuie în egală măsură încurajate şi
răsplătite.13
B. CONDIŢIILE GESTIUNII DE AFACERI

Apărută încă din perioada clasică a dreptului roman, gestiunea de

afaceri era cunoscută sub numele de “negotiorum gestio”. Etimologic, verbul
“a gera” provine din latinescul gero- gerere- gessi- gestum, traductibil prin a
duce, a purta sau a administra.14
În “Institutii” Justinian o califica implicit referindu-se la împrejurarea
când cineva se preocupa fără mandat de treburile altuia “si sine mandato
quisque alienis negotiis gerendis se obtulerit”
Art. 987 din C.civ. defineşte gestiunea de afaceri ca fiind fapta aceluia
“care cu voinţă, gere interesele altuia, fără cunoştinţa proprietarului,” şi
care, “se obligă tacit a continua gestiunea ce a început şi a o săvârşi, până
ce proprietarul va putea îngriji el însuşi”
Textul se referă numai la obligaţia geratului de a continua gestiunea
pe care a început-o, tăcând însă în privinţa obligaţiilor celui în interesul
căruia a acţionat gestorul afacerii. Codul se referă într-un alt text,
regelementând în cuprinsul art. 991 C. civ. obligaţia geratului de a-l
îndemniza pe gerant “de toate acele ce el a contractat personalmente şi a-i
10
În textul original, “la morale de la charite”, Alain Benabent, op. cit. pag. 268
11
D. Alexandresco, op. cit. vol.5 pag. 312
12
Idem, pag.313
13 B. Starck, H. Roland et Laurent Bayer, “Obligations” Ed. Litec Paris 1995 pag
. 105
14 Felicia Stef, Dictionar de expresii juridice latine, Ed. Oscar Print, Bucuresti 1995 pag. 145. Verbul a gera, nu se confunda cu a
gira, care inseamna a garanta. C. Statescu si C. Barsan op. cit. pag.118 inclusiv nota 2
plăti toate cheltuielile utile şi necesare ce a făcut”
Acestor texte le-a fost reproşată insuficienţa conţinutului
apreciindu-se că ele nu se raportează decât la situaţia rezultată din
administraţia propriu-zisa a gestiunii, ignorând că obiectul ei poate consta şi
din alte acte decât cele de pură administraţie.15
Doctrinar, gestiunea intereselor altei persoane a primit mai multe
definiţii, fiecare dintre ele purtând imprimată fie amprenta vremii, fie
personalitatea de netăgăduit a autorilor.
Definiţiile formulate în doctrina franceza, care i-au inspirat şi pe
autorii români, sunt asemănătoare până la identitate. Trăsătura generală a
acestora este utilizarea noţiunii de “amestec” a unei persoane numită gerant
în afacerile unei alte persoane numită gerat, în interesul şi în contul acestuia,
fără a fi primit vreo însărcinare din partea geratului.16
Trebuie precizat că între textul art. 1372 din codul civil francez şi
textul art. 987 din Codul civil român există deosebiri esenţiale. Primul
articol se referă la gerarea voluntară a afacerii altuia si precizează că cel care
gerează contractează angajamentul tacit de a continua gestiunea pe care a
început-o, până când proprietarul va fi în situaţia de a se ocupa el însuşi de
aceasta. În plus, gerantul trebuie să-şi asume orice obligaţie dependentă de
afacerea începută. Textul francez mai face o serie de precizări în alineatele
următoare privitor la supunerea gerantului şi la alte obligaţii ce ar rezulta ca
şi dintr-un mandat expres pe care i l-ar fi dat proprietarul.
Legiuitorul român, a preluat mai concis conţinutul acestor
dispoziţiuni, renunţând chiar la cel de al doilea alineat.
Subliniind latura contractuală a instituţiei, M. Cantacuzino definea
gestiunea de afaceri ca fiind “amestecul cu bune intenţiuni a cuiva în
afacerile altuia, fără ştirea proprietarului”.17 Distinsul autor aprecia că
legiuitorul a intenţionat să sublinieze că amestecul gerantului cu ştirea dar
fără consimţământul expres al proprietarului implică ideea de contract, de
mandat tacit. Aşa fiind, “amestecul în contra voinţei proprietarului ar trebui
după împrejurări să fie considerat sau ca o liberalitate sau ca o gestiune de
afaceri”18

15 P.C. Vlachide, op. cit. pag. 127

16
P. M. Cosmovici, Drept civi. Drepturile reale. Obligatii. Legislatie. Ed. All,
Bucuresti 1996 pag. 163
17
M. Cantacuzino, Elemente de drept civil, Ed. Cartea Românească, Bucuresti 1921
pag. 420
18
Acelaşi autor aprecia că motivul juridic al răspunderii fundamentată pe gestiunea de
afaceri constă în aceea că amestecul în afacerile altuia constituie în sine o culpă, un
delict, aşa încât nu ar mai fi necesară explicarea naşterii acestei obligaţii sub denumirea
 Preluând definiţia data de Planiol, C. Hamangiu definea gestiunea
afacerilor altei persoane ca existând ori de câte ori “o persoana îndeplineşte
fără însărcinare prealabilă, un act în interesul altei persoane”.19
O definiţie asemănătoare este cea formulată de profesorul Paul I.
Demetrescu: el preciza că “prin gestiunea de afaceri se înţelege îndeplinirea
unui act în interesul altuia, fără o împuternicire prealabilă”.20
Preluând elementele de esenţă care pot sublinia cele mai importante
caractere ale instituţiei gestiunii de afaceri, definim gestiunea intereselor
altei persoane ca fiind un fapt licit, unilateral şi voluntar prin care o
persoană intervine fără a fi primit mandatul sau încuviinţarea altei
persoane şi săvârşeşte în folosul sau interesul acesteia acte materiale ori
juridice.21
Persoana care intervine prin fapta sa poartă în mod obişnuit numele
de gerant, iar cel în folosul căruia se intervine se numeşte gerat. Aceste
denumiri au fost dublate atât cu unele referiri la instituţiile clasice ale
dreptului roman, cât şi cu unele de dată recentă, ce au corespuns mai bine
nevoilor practice. Astfel denumirilor mai vechi de “negotiorum gestor” sau
“dominus” li s-au adăugat şi cele mai noi de “gestor”, “stapân” sau
“proprietar” impuse mai ales în practica judecătorească.
Exemplului devenit potrivit unei opinii22 “clasic”, cel al
proprietarului unui imobil în a cărui lipsă intervine un terţ remediind o
stricăciune, i se pot adăuga multe altele, după cum urmează:
- agentul de schimb care acţionează pe lângă o bursă şi face diferite
operaţii pentru clienţii săi, pe care aceştia nu le cunosc, dar le dă socoteală
de activitatea sa. Agentul nu lucrează ca mandatar, deoarece neavând
mandat de la clienţi, el acţionează de pe poziţia unui gerant;23
- actele materiale şi juridice pe care le face proprietarul asupra
bunurilor din coproprietate. Coproprietarul face actele pentru el, dar folosesc
şi celorlalţi coproprietari, cu toate că nu a avut mandat din partea lor, lucrând
în calitate de gerant;

de cvazicontract ca un izvor distinct de obligaţii. (op. cit. pag.421)

19
C. Hamangiu, op. cit. pag. 482
20
V. Negru şi P. I. Demetrescu, Curs de drept civil. Vol. II Teoria generala a
obligaţiilor şi contractele speciale, Universitatea Al. I. Cuza Iaşi 1958, pag. 150
21
Au formulat alte definiţii, C. Stătescu si C. Bârsan op. cit. pag.118, P. M. Cosmovici
Op. cit. pag. 163 I.P.Filipescu Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Actami
Bucuresti 1994 pag. 90, ori Smaranda Angheni, Drept civil, teoria generală a
obligatiilor, Ed. Oscar Print Bucuresti 1994 pag.83
22
C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. pag. 118
23
I. P. Filipescu, op. cit. pag. 91
 - chiriaşul care face reparaţii mari în contul proprietarului, acţionează
şi el tot ca un gerant;
- plata datoriei altei persoane, fără a fi obligat, pentru a scuti pe
debitor de urmărire, duce la subrogarea sa in drepturile creditorului
dezinteresat, dar poate naşte drepturi directe împotriva debitorului gestiunii
intereselor altuia;
- plata pensiei de întreţinere către creditorul acesteia, în numele
debitorului ei. În acest sens, executarea obligaţiei de întreţinere a copiilor
geratului de către gerant prin vânzarea unor bunuri ale geratului care execută
o pedeapsă privativă de libertate constituie o gestiune a intereselor altuia;24
- terţa persoană conduce victima accidentului la spital sau acasă,
dându-i îngrijiri si făcând în acest scop cheltuielile necesare;
Fireşte această înşiruire de exemple poate continua, în practica
instanţelor judecătoreşti putând apărea oricând noi şi noi aplicaţii practice
ale gestiunii de afaceri.
Ceea ce este însă important a evidenţia după exemplificările de mai
sus, constă în împrejurarea că prin fapta unilaterală şi voluntară săvârşită de
către gerant, ia naştere un raport juridic obligaţional în temeiul căruia se
produc obligaţii reciproce între părţi, adică între gerant si gerat. Aceste
obligaţii nu depind de faptul că proprietarul cunoştea sau nu cunoştea ceva
despre angajamentul gerantului.
Ca izvor distinct de obligaţii, gestiunea de afaceri se fundamentează
pe ideea de echitate, conturată şi în practica judiciară, ca persoana care a
intervenit în profitul alteia să fie despăgubită pentru cheltuielile efectuate.25
Geratul trage un folos de pe urma actului săvârşit de gestor, aşa încât este în
firea lucrurilor să fie obligat a-l despăgubi de cheltuielile făcute.
Obiectul gestiunii de afaceri, limitat în concepţia tradiţională doar la
ipoteza actelor de administrare şi de conservare executate pentru o persoană
absentă, s-a lărgit astăzi simţitor, aşa încât pe bună dreptate se poate afirma
că există gestiune de afaceri ori de câte ori o persoană îndeplineşte un act în
interesul altuia. Dar, intervenţia poate fi folositoare nu numai geratului, ea
poate fi utilă şi din considerente economice generale, dacă prin ea se tinde
spre conservarea şi apărarea unor bunuri de interes obştesc ce au fost
puse în pericol prin lipsa de îngrijire manifestată de către proprietar.26
24
Dec. civ. nr.781/1966 a T.S. in C.D.1966
25
E. S. Romano, op. cit. pag.109. In acest sens si R. Sanilevici, Drept civil. Teoria
generala a obligatiilor, Universitatea Al. I. Cuza Iasi 1980 pag. 7 Opinia potrivit căreia
suportul obligatiei l-ar constitui culpa celui care intervine în treburile altuia, a fost
exprimată de către M. Cantacuzino în op. cit. supra nota 196
26
D. Alexandresco, op. cit. pag. 312
 Efectele juridice ale gestiunii de afaceri nu se produc decât dacă
aceasta întruneşte anumite condiţii prestabilite de lege. Altfel spus, nu este
suficient ca cineva să fi intervenit în afacerile altuia pentru a pretinde să fie
despăgubit, dacă actele sale sau poziţia sa subiectiva nu-l înfăţişează ca pe
un veritabil gestor de afaceri.
Pentru a-şi produce aşadar efectele, activitatea acestuia trebuie să
îndeplinească o serie de condiţii referitoare la:
1 - obiectul gestiunii;
2 - utilitatea actelor de gestiune;
3 - atitudinea subiectivă a părţilor faţă de actele de gestiune;
4 - capacitatea părţilor;
5 - proba gestiunii de afaceri.
Studiul separat al fiecărei condiţii prilejuieşte în mod firesc şi
cuvenitele comentarii.

1.- Obiectul gestiunii

Obiectul gestiunii poate consta în săvârşirea uneia sau mai multor

fapte de gestiune. Ele pot consta fie în acte materiale fie în acte juridice, şi
unele si celelalte neputând depăşi limitele unor acte de administrare.
Actul de administrare însă, nu trebuie privit izolat, relativ la un
anumit bun ci, în raport cu întregul patrimoniu al geratului. În această
accepţiune recunoscută şi acceptată de majoritatea autorilor,27 unele acte de
dispoziţiune ale geratului pot fi în realitate acte de administrare, fireşte
raportate la ideea de patrimoniu al geratului, ca universalitate juridică.28 Sub
titlu de exemplu, gerantul înstrăinează unele bunuri ale geratului, aflate în
pericolul pieirii sau distrugerii, aşa cum este de imaginat sacrificarea unor
animale în stare de necesitate cauzată de un incendiu sau inundaţie.
Examinate intr-o accepţiune globală, asemenea acte de dispoziţiune ale
gerantului sunt în realitate acte de administrare.29
Extinzând înţelesul şi sfera noţiunii de act de administrare în acest
caz, instanţele judecătoreşti n-au mai limitat actele de gestiune la cele de
administrare sau conservare a bunurilor geratului. S-a decis în acest sens că
astfel de acte pot privi şi “executarea obligaţiilor personale cu caracter
patrimonial ale celui gerat, pe care acesta era dator să le îndeplinească în
27
C. Bârsan si C. Stătescu op. cit. pag.119, I. P. Filipescu op. cit. pag.91, E. S. Romano
op. cit. pag. 163 etc.
28
Cu privire la noţiunea de patrimoniu, I. Apostu, Introducere in teoria dreptului de
proprietate si a drepturilor reale principale, Ed. Evrika Braila 1998 pag.3
29
In acelaşi sens, E. S. Romano op. cit. pag.109 sau I. P. Filipescu op. cit. pag. 91
baza unei obligaţii legale, cum este cea privitoare la întretinerea copiilor”30
În timpul cât geratul executa o pedeapsă privativă de libertate, în scopul
întreţinerii copiilor gerantului, soţia geratului, a înstrăinat unele bunuri ale
geratului, împrejurare căreia fostul Tribunal Suprem i-a atribuit semnificaţia
unei gestiuni de afaceri.31 O asemenea rezolvare, deşi discutabilă, poate fi
reţinută sub titlu de exemplu, ea putând fi încadrată în noţiunea de cheltuieli
necesare aşa cum este ea definită de disp. art. 991 C. civ.
Într-o interpretare mai largă a înţelesului noţiunii de act de
administrare32, s-a afirmat că noţiunea de gerare trebuie să capete un înţeles
extensiv deoarece, pe de o parte, textul art. 987 C. civ. nu prevede nici o
ingradire, iar, pe de alta parte, interesele celui gerat pe care gerantul le
rezolva pot imbraca forme multiple si variate, uneori fiind legate si de
asigurarea intereselor altor persoane aflate chiar în nevoie, cum este cazul
persoanelor îndreptăţite a primi întretinere de la gerat.
O asemenea interpretare este totuşi criticabilă, atâta vreme cât textul
art.987 C.civ. se referă la un act îndeplinit de bună voie. Cât timp interesul
care a constituit comandamentul intervenţiei gerantului l-a constituit nu un
act voluntar ci o obligatie legală pentru executarea căreia era el însuşi
debitor, se poate la fel de bine pune întrebarea dacă acesta nu a intenţionat în
egală măsură stingerea propriei obligaţii subsecvente.33 Un asemenea act
fiind totodată facultativ, utilitatea intervenţiei gerantului este vadit pusă sub
semnul întrebarii.
O alta chestiune căreia jurisprudenţa încă nu i-a răspuns hotărât a
fost cea referitoare la calificarea ca fiind sau nu un act conex gestiunii de
afaceri, intentarea unei acţiuni în justiţie.
Părerea potrivit căreia un asemenea act, ar fi un veritabil act juridic
de dispoziţie ce ar excede sfera gestiunii intereselor altei persoane datorită
termenelor scurte ce se acordă în mod frecvent în cauzele deduse judecăţii,
este contestată de majoritatea autorilor.34 Fireşte, nimic nu s-ar opune ca

30
vezi I.P. Filipescu op. cit. Pag. 91, E. S. Romano op. cit. pag. 111 sau S. Serbanescu
“Posibilitatea aplicarii principiilor gestiunii de afaceri in actele intervenite pentru
executarea obligatiilor de întretinere a copiilor minori” in R.R.D. nr.5/1968 pag.67
31
Soluţia este discutabilă, având în vedere că şi gerantul avea în egală măsură obligaţia
de întreţinere a copiilor minori. Speţa ar putea răspunde în egală măsură aprecierii
exerciţiului unui drept subiectiv cu depăşirea limitelor între care el se bucura de protecţia
legii: s-ar putea aprecia în acest caz că exemplul aduce în discuţie chiar un eventual abuz
de drept.
32
C. Statescu si C. Barsan, op. cit. pag. 119
33
Alain Benabent, op. cit. pag. 268
34
Pentru alte argumente, A. Benabent op. cit. pag. 268 sau B. Starck ş.a. op. cit. pag. 718
protecţia unui interes să poată fi realizată de către gerant chiar şi pe calea
unei acţiuni în justiţie, care, deşi este un act de dispoziţiune, îi poate fi
atribuit în egală măsură şi atributul unui act de gestiune. Esenţial este însă ca
utilitatea intervenţiei gerantului, chiar şi pe calea unei acţiuni în justiţie, să
fie apreciată ca atare în relaţie cu momentul săvârşirii faptei licite, deoarece
numai gestiunea utilă poate genera obligaţii între gerant şi gerat.

2.- Utilitatea gestiuni

În al doilea rând, gestiunea de afaceri trebuie să fie utilă, folositoare

geratului, în sensul că prin ea s-a urmărit evitarea sau diminuarea unei
pagube în patrimoniul geratului. Raţionamentul se impune deoarece, în
ultimă analiză beneficiul gestiunii de afaceri depinde de utilitatea actului
îndeplinit de gerant.
Această utilitate trebuie apreciată la momentul la care operaţiunea a
fost săvârşită şi nu a posteriori: este posibil ca un act care părea util în
momentul îndeplinirii lui să nu-i procure nici-un profit geratului sau să-i
aducă ulterior chiar o pagubă. Exemplul clasic il constituie reparaţiile aduse
de către gestor unui imobil distrus ulterior intervenţiei sale de un incendiu.
Cursul ulterior al evenimentelor nu trebuie să înlăture caracterul utilităţii
intervenţiei gerantului, atâta vreme cât ele au fost săvârşite în scopul realizat
de a fi utile.
Utilitatea trebuie apreciată apoi şi în funcţie de importanţa actului
îndeplinit de gerant: actele de simplă complezenţă sau de curtoazie nu ar
putea da naştere unei obligaţii de despăgubire atâta vreme cât ele nu s-au
situat dincolo de limita contemplativului, prin acte sau fapte materiale.
Nu este de neglijat apoi nici oportunitatea intervenţiei gerantului,
căci gestiunea nu poate fi apreciată ca fiind utilă, atâta vreme cât ea nu este
oportună. Cu privire la acest aspect, este atributul judecătorului să se
pronunţe, apreciind dacă geratul ar fi făcut aceeaşi intervenţie în situaţia
când ar fi fost prezent.
O ultimă precizare se impune în privinţa caracterului indivizibil al
utilităţii gestiunii de afaceri: este aşadar de neconceput ca gerantul să
pretindă a i se rambursa doar beneficiile gestiunii prestate prin ignorarea
pierderilor încercate de către gerat pe socoteala sa.35

3.- Atitudinea subiectiva a părţilor faţă de actele de gestiune

35
B. Starck s.a., op. cit. pag.771
 Interpretând per a contrario dispoziţiunile art. 987 C. civ., nu există
gestiune de afaceri dacă nu este intenţia de a gira afacerea altuia fără ştirea
acestuia, căci dacă geratul ar avea cunoştinţă despre amestecul gestorului în
treburile sale gestiunea de afaceri s-ar transforma în mandat.36
Rezultă aşadar că geratul trebuie să acţioneze cu intenţia de a gera
interesele altuia şi, evident, să ceară cheltuielile făcute cu ocazia gestionării.
Dacă el nu solicită restituirea acestora, acţiunea sa poate fi privită ca o
liberalitate sau ca un act dezinteresat (animo donandi).37
S-a mai stabilit totodată, că există gestiune de afaceri şi în ipoteza în
care gerantul acţionează concomitent, atât în interesul altei persoane cât şi în
interes propriu.38
Cele două aserţiuni conduc la concluzia că cea de a treia condiţie a
gerării intereselor altuia priveşte atitudinea subiectivă a părţilor faţă de
actele de gestiune si anume:
1. geratul trebuie să fie complet străin de operaţia pe care gerantul
o săvârşeşte în interesul său, căci art. 987 C. civ. prevede că gerarea se face
“fără ştirea proprietarului”;
2. gerantul trebuie să acţioneze cu intenţia de a gera interesele
altuia;
Cele două condiţii referitoare la atitudinea subiectivă a părţilor
prilejuiesc următoarele observaţii:
1. Referitor la atitudinea geratului, dacă el ar cunoaşte operaţiunea
respectivă, aceasta s-ar putea interpreta ca un mandat tacit, deci am fi în
prezenţa unui contract de mandat şi nu în prezenţa unei gestiuni de afaceri.
De aici, o consecinţă la fel de importantă: atâta vreme cât geratul nu trebuie
să consimtă la actele gerantului, el poate fi şi o persoană lipsită de
capacitatea de exerciţiu, căci interesează doar utilitatea gestiunii nu şi
încuviinţarea ei.39
Mai trebuie menţionat totodată că este de neconceput gestiunea de
afaceri dacă geratul s-ar opune actelor întreprinse de gestor. Chiar dacă un
asemenea fapt ar fi oportun, nimeni nu poate accepta să i se facă un serviciu
împotriva voinţei sale, serviciu pe care în final să îl şi plătească. Totuşi, ce

36
C. Hamangiu, op. cit. Într-o asemenea ipoteză, acceptarea gerantului ar avea valoarea
juridică a consimţământului la actele intreprinse de gerant iar izvorul obligaţiei l-ar
constitui convenţia părţilor şi nu faptul licit pe care se întemeiază gestiunea afacerilor
altei persoane.
37
S. Angheni, op. cit. pag.86
38
Este situaţia în care gerantul acţionează în folosul celorlalţi coproprietari în calitatea sa
de coproprietar
39
C. Stătescu si C. Bârsan, op. cit. pag.120
soluţie s-ar putea adopta în cazul opunerii geratului ca gerantul să efectueze
pe cheltuiala sa un act impus de voinţa legii sau pentru ocrotirea unui interes
general, cum ar fi stingerea unui incendiu pe cale a se propaga pornind chiar
de la casa geratului? Consideram că în această situaţie regulile gestiunii de
afaceri ar trebui înlocuite cu cele referitoare la plata lucrului nedatorat ca
izvor al obligaţiei de restituire a cheltuielilor făcute, căci prestaţia gerantului
constituie o datorie legală a geratului, care s-a comportat ca un accipiens de
rea credinţă.
2. Atitudinea gerantului faţă de gestiunea întreprinsă.
Intervenţia gerantului trebuie să fie spontană, deci din proprie
iniţiativă şi voinţă, în interesul şi în contul altuia. Dimpotrivă, dacă el
acţionează cu convingerea că săvârşeşte acte pentru sine, nu ne afăm în
prezenţa unei gestiuni de afaceri. De exemplu, în ipoteza în care o persoană
crezându-se proprietarul unui bun intervine săvârşind acte de administrare,
ea nu-i va putea pretinde adevăratului proprietar restituirea cheltuielilor
făcute în temeiul gestiunii de afaceri ci în temeiul îmbogăţirii fără justă
cauză.40
Pe de altă parte, gerantul poate fi făcut răspunzător pentru
prejudiciile cauzate geratului, atunci când acesta acţionează culpabil,
indiferent de gradul vinovătiei sale. Intenţia gerantului de a produce un
prejudiciu rezultă însă din reaua sau de buna sa credinţă în îndeplinirea
actelor de gestiune. În această materie, buna credinţă constă în convingerea
celui ce acţionează că activitatea sa este benefică geratului, căci obligându-l
să actioneze ca un bun proprietar, legea îl prezumă a acţiona cu bună
credinţă41.
Sintetizând cele expuse mai sus, se impun in privinţa poziţiei
subiective a părţilor, următoarele observaţii:
a.- actele de gestiune trebuie să fie făcute cu intenţia de a gera
interesele altuia;
b.- actele de gestiune trebuie să fi fost săvârşite fără împuternicirea
prealabilă a geratului şi fără cunoştinţa acestuia;
c.- gestiunea de afaceri nu trebuie să fie neaparat în interesul
geratului, ea poate fi şi in interesul gerantului (cum este cazul gestiunii
coproprietarului);42
40
Idem pag. 121. În acelaşi sens si P. M. Cosmovici, op. cit. pag. 163
41
Referitor la buna credinţă în cazul gestiunii de afaceri, vezi I. Dogaru ş.a., Drept civil.
Idei producătoare de efecte juridice, Ed. All Beck, Bucureşti 2002 pag. 72
42
Aceasta eventualitate impune însă precizarea ca interesul ce l-a avut gerantul să nu fi
fost unul exclusiv personal. Se poate imagina de exemplu fapta gerantului care plăteşte
datoria unui terţ, creditor al geratului tocmai pentru că acesta îi datora lui suma plătită,
 d.- faptele sau actele de gestiune trebuie făcute cu intenţia de a
obliga pe gerat la restituirea cheltuielilor ocazionate de îndeplinirea lor, nu
cu intenţia de liberalitate sau de act dezinteresat, animo donandi.

4.- Capacitatea părţilor

În privinta capacităţii părţilor, chestiunea se poate pune diferenţiat,
pentru că legea nu impune nici-o condiţie în privinţa geratului, în vreme ce
gerantul, săvârşind acte în contul altei persoane fireşte că trebuie să aibă
capacitatea de a contracta.
A. Capacitatea de exerciţiu a gerantului se impune aşadar ca o
condiţie de esenţă, deoarece simpla idee de amestec în afacerile altei
persoane implică responsabilitatea celui ce o comite. Când gerantul este un
incapabil, (minor, sau interzis), el nu poate fi ţinut de nici-o obligaţie,
deoarece nu poate contracta obligaţii valabile.43 Cum ingerinţa gerantului
trebuie să fie animată de reprezentarea exectă a actelor întreprinse şi a
consecinţelor ce le-ar putea produce, se poate concluziona la prima vedere
cu uşurinţă că responsabilitatea gestiunii de afaceri nu poate fi asumată decât
de către o persoană cu capacitatea deplină de exerciţiu.
Chestiunea poate fi pusă însă şi într-o altă manieră.
Apreciem că în anumite condiţii chiar şi un incapabil ar putea foarte
bine gera interesele altei persoane atunci când obiectul gestiunii il constituie
simple acte de conservare din trei motive:
În primul rând, izvorul obligaţiei incapabilului faţă de gestiunea
începută nu-l constituie propria sa voinţă ci comandamentul legii.
În al doilea rând, instituţia incapacităţii are drept scop proteguirea
incapabililor împotriva unui parteneriat prin care să se abuzeze fie de
tinereţea, fie de slăbiciunea facultăţilor lor mintale.44 Fiind o măsura de
ocrotire a persoanei fizice, lipsa capacităţii de exerciţiu datorită lipsei de
discernământ nu trebuie să funcţioneze împotriva acestei finalităţi a legii, ci
numai când şi cât este necesar. Aşa fiind, atâta vreme cât un incapabil, prin
fapta sa voluntară si fără de ştirea altuia i-a gerat interesele, nu vedem ce s-ar
opune a fi despăgubit de cheltuielile sau eforturile făcute potrivit regulilor
referitoare la gestiunea de afaceri?
În al treilea rând, deşi lipsiti de capacitatea de exerciţiu, incapabililor
le sunt permise anumite acte juridice, pe care le pot valabil îndeplini, anume
sau patronul unui magazin, care comandă în numele geratului mărfuri în propriul
beneficiu. În acest sens, A. Benabent op. cit. pag. 461
43
Pentru această opinie, C. Hamangiu op. cit. vol.2 pag. 482
44
Cu privire la incapacitate, Gh. Beleiu Drept civil roman. Introducere in dreptul
civil. Subiectele dreptului civil. Ed. Sansa SRL, Bucuresti 1998 pag.308 - 309
actele de conservare şi cele mărunte, necesare traiului zilnic.45 Or, de cele
mai multe ori obiectul gestiunii de afaceri îl constituie tocmai asemenea acte
de administrare. În situaţia în care s-ar pune problema răspunderii
incapabilului faţă de terţi, acestia s-ar putea îndrepta împotriva geratului,
temeiul răspunderii sale fiind îmbogăţirea fără justă cauză.46
B. Capacitatea de exerciţiu a geratului nu constituie o cerinţă a
existenţei gestiunii de afaceri. El nu trebuie să îndeplinească nici-o condiţie
de capacitate, aşa încât poate fi în egală măsură atât o persoană deplin
capabilă cât şi o persoană lipsită de capacitatea de exerciţiu sau cu capacitate
de exerciţiu restrânsă. Aceasta deoarece, dacă incapacitatea îl ocroteşte pe
incapabil contra actelor sale proprii, el va fi obligat să despăgubească pe
gestor în măsura serviciilor aduse de acesta.47
Soluţia se întemeiază pe raţionamentul că atâta vreme cât el nu-şi
manifestă consimţământul în nici-un chip, nu interesează dacă are sau nu
capacitate de exerciţiu. O asemenea chestiune s-ar putea totuşi pune doar
atunci când geratul s-ar opune actelor de gestiune săvârşite de către gerant,
împrejurare oricum lipsită de relevanţă deoarece într-o asemenea ipoteză nu
ne-am mai afla in prezenţa unei gestiuni de afaceri.48

5.- Proba gestiunii de afaceri

În funcţie de obiectul gestiunii sale, gerantul poate înfăptui fapte
materiale sau acte juridice.
Pentru a face dovada faptelor materiale întreprinse de el, gestorul
poate recurge la orice mijloc de probă.
Dacă însă aceste operaţiuni au constat în acte juridice vor trebui
observate regulile speciale prevăzute de art.1191 si 1198 pct.1 din C. civ.
referitoare la proba actelor juridice.
Cât despre gerat, el este faţă de actele încheiate de către gerant un
terţ. Faţă de el, proba faptelor juridice se va face prin toate mijloacele de
dovadî îngăduite de lege, ca pentru orice fapte.49

45
Deşi legea civilă nu prevede expres asemenea acte (permise celui lipsit de capacitatea
de exerciţiu), totuşi doctrina şi jurisprudenţa admit constant soluţia valabilităţii unor
asemenea acte încheiate de un incapabil. În acest sens, Gh. Beleiu op. cit. pag.309, T.
Ionaşcu, Tratat de drept civil vol.II Ed. Academiei, pag. 134 sau E. Lupan si D.
Popescu, Drept civil. Persoana fizica, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 1993 pag. 73 - 78
46
Pentru susţinerea unei asemenea rezolvari, B. Starck op. cit. vol. 2 pag.773
47
C. Hamangiu, op. cit. vol. 2 pag. 483
48
Pentru dezvoltari supra 2.2.3
49
P. M. Cosmovici, op. cit. pag. 174. In privinta probei raportului juridic concret, St.
 Stricto sunsu, din punctul de vedere al probaţiunii judiciare50, geratul
apare ca un terţ faţă de acele acte, nu însă şi din punctul de vedere al
efectelor căci el nu este străin de ele, dimpotriva este beneficiarul lor.51

3.1.2. Efectele gestiunii intereselor altei persoane

A. RATIFICAREA GESTIUNII

Odată întrunite toate condiţiile enumerate mai sus se nasc anumite

raporturi juridice obligaţionale atât între gerant şi gerat, cât şi între aceştia şi
terţe persoane.
Efectele pe care le produce gestiunea de afaceri în planul obligaţiilor
părţilor trebuie corelate mai întâi cu acceptarea de către gerat a actelor
întreprinse în folosul sau de gerant, operaţiune juridică numită ratificare.
Subsecvent ratificării, gestiunea de afaceri se transformă retroactiv
într-un contract de mandat (ratihabitio mandato aequiparatur).
Din momentul ratificării, gerantul nu mai este obligat a face dovada
că gestiunea a fost utilă, deoarece nici mandatarul nu are obligaţia de a
dovedi utilitatea cheltuielilor efectuate în vederea executării mandatului.52
Ratificarea gestiunii, este tocmai momentul din care încep să decurgă
toate consecinţele deduse din raportul juridic născut, raport în al cărui
conţinut sunt cuprinse drepturi şi obligaţii reciproce.53 Aşadar, din acest
moment se poate vorbi despre obligaţiile reciproce ale gerantului şi ale
geratului unul faţă de celălalt, precum şi despre drepturile pe care le pot
reclama eventual terţii cu privire la gestiunea întreprinsă de către gestor.

Carpenaru, Tratat de drept civil. Partea generala Vol. 1 Ed. Academiei, Bucuresti
1989 pag. 262 - 268 sau P. M. Cosmovici, Drept civil. Introducere in dreptul civil,
Ed. All, Bucuresti 1996 pag. 146 - 162
50
Cu privire la probaţiunea judiciară, I. Stoenescu si S. Zilberstein, Drept procesual
civil, Ed. Didactica si pedagogica Bucuresti 1977 pag. 332, V. M. Ciobanu, Tratat
teoretic şi practic de procedură civilă, vol.2 Ed. National Bucuresti 1997 pag. 146 sau
F. Măgureanu, Înscrisurile, mijloace de probă în procesul civil, Ed. All, Bucuresti
1998 pag. 11 - 43
51
C. Stătescu si C. Bârsan, op. cit. pag. 121, P. M. Cosmovici, op. cit. pag. 174
52
Cu privire la această rezolvare, Tr. Ionascu op. cit. pag.447, I. P. Filipescu op. cit.
pag.215, sau E. S. Romano, op. cit. pag. 111
53
C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. pag. 121. În literatura juridică, gestiunea de afaceri a
fost caracterizata si ca un act juridic unilateral ca formare si ca un contract sinalagmatic
in privinta efectelor produse.(B. Starck, op. cit. pag.753)
 B. OBLIGAŢIILE GERANTULUI

Potrivit art. 987 şi urm. din C.civ., gerantul are următoarele patru
obligaţii:
1. De a continua gestiunea începută până când geratul sau
moştenitorii săi vor fi în măsură să o preia. În măsura în care continuarea
gestiunii ar deveni prejudiciabila pentru gerant, el are posibilitatea să o
întrerupă (art. 987 C. civ.);
2. De a îndeplini gestiunea asumată din proprie iniţiativă ca un bun
proprietar, afară dacă ar dovedi că fără intervenţia sa afacerea s-ar fi
compromis (art. 989 C. civ.);
3. De a da socoteală geratului cu privire la operaţiunile făcute,
pentru ca acesta să poata aprecia asupra utilităţii lor;
4. De a executa obligaţiile asumate faţă de terţi, în măsura în care a
încheiat acte juridice în nume propriu cu terţii, şi de care urmează să
beneficieze geratul.
Toate aceste categorii de obligaţii impun următoarele comentarii:
1. Legea impune gerantului obligaţii foarte asemănătoare
mandatarului.54 Astfel, art. 987 din C.civ. îi impune gerantului obligaţia de
a continua gestiunea începută până când geratul sau moştenitorii săi vor
fi în stare să o preia. Cu alte cuvinte, gerantul care începe să efectueze acte
de gestiune din proprie iniţiativă în interesul altei persoane nu poate
abandona săvârşirea lor până în momentul în care nu l-ar mai expune pe
gerat sau pe erezii săi riscului daunelor.55
Trebuie desigur observat că dispoziţiunea sus citată agravează
situaţia gerantului în raport cu cea a mandatarului în două privinţe:
a). Aşa cum corect s-a remarcat,56 pare paradoxal ca într-un contract
de mandat, mandatarul să poată oricând renunţa la mandat, pe câtă vreme
gerantul, care în ultimă analiză ia pe cont propriu o acţiune umanitară să fie
obligat a continua gestiunea chiar şi după moartea geratului, adică până ce
eredele va putea lua “direcţiunea afacerii” aşa cum precizează art. 988 din C.
civ.
Prelungind spiritul acestor prevederi vădit înrobitoare, se poate pune
întrebarea ce s-ar întâmpla dacă gerantul ar muri? Vor fi oare obligaţi

54
Cu privire la contractul de mandat si obligatiile mandatarului, Fr. Deak, Tratat de
drept civil. Contractele speciale, Ed. Actami, Bucuresti 1996 pag. 268 - 287.
55
C. Hamangiu, op. cit. vol. 2 pag. 484
56
E. S. Romano, op. cit. pag. 111
moştenitorii săi să continue gestiunea, sau se vor întrebuinţa regulile
aplicabile prin similitudine situaţiei decesului mandatarului?
Mai comod pare a demonstra că moştenitorii pot fi ţinuţi să continue
gestiunea în cazul acceptării moştenirii, căci succesiunea presupune şi
transmiterea obligaţiilor, iar gerantul avea faţă de gerat o asemenea
obligaţie.57
Ni se pare însă mai echitabilă soluţia adoptată în privinţa mandatului.
Or, între cele două raţionamente apreciem că echitatea răspunde mai degrabă
necesităţii practice, moştenitorii având totuşi mai înainte de a prelua
gestiunea posibilitatea de a-l anunţa pe proprietar despre moartea gerantului,
în loc să accepte o moştenire vădit împovărătoare.
b). Pe de altă parte, gestorul îşi asumă o obligaţie a cărei întindere îi
este necunoscută. Aceasta deoarece codul îi atribuie creditul seriozităţii,
apreciind că devreme ce a început să se ocupe de afacerile altuia, este dator
să le ducă la bun sfârşit, ceea ce înseamnă că nu poate abandona o afacere pe
care a început-o. Altfel spus, ceea ce ar putea face pentru sine însuşi,
respectiv să renunţe a mai termina o afacere, nu poate să facă atunci când o
execută pentru altul. Şi aceasta, deoarece legea consideră că o treabă a altuia,
părăsită după ce a fost începută, poate fi mai păgubitoare pentru gerat decât
una de care nu s-a ocupat nimeni.
Începându-şi lucrarea, gerantul nu poate proceda eclectic, alegând
acele acte care-i convin şi neglijând pe cele pe care le consideră
inconvenabile. El trebuie să execute toate lucrările conexe gestiunii începute.
Per a contrario, nu înseamnă că gerantul este obligat să se ocupe de toate
sectoarele patrimoniului geratului, ci numai de acelea ce privesc lucrarea
începută. Justificarea acestei aserţiuni stă în aceea că el nu este un
administrator general al patrimoniului geratului aşa încât să aibă obligaţia de
a se ocupa de toate afacerile acestuia în lipsa lui. Pe de altă parte, nimic nu l-
ar putea împiedeca să se ocupe de mai multe afaceri sau chiar de gestiunea
întregului patrimoniu al celui plecat.58
2. Cea de a doua obligaţie a gerantului constă în a efectua actele de
gestiune cu diligenţa unui bun proprietar, aşa cum prevăd dispoziţiunile
art. 989 din C. civ.
Legiuitorul nu tolerează imixtiunea în afacerile altei persoane decât
cu condiţia ca aceste treburi să fie bine administrate. Nu se are în vedere
57
Pentru acceptarea succesiunii si chestiunile pendinte, M. Eliescu, Curs de succesiuni,
Ed. Humanitas Bucuresti 1998 pag. 336 sau Fr. Deak, Moştenirea legală, Ed. Actami,
Bucuresti 1994 pag.47
58
Ipotezele prezentate sunt desigur mai mult teoretice. Pentru dezvoltări, P. M.
Cosmovici, op. cit. pag.174
modul concret în care gerantul şi-ar administra propriul patrimoniu ci, in
abstracto, diligenţa firească manifestată de orice bonus pater familias în
cârmuirea propriilor interese.
Totodată legea nu instituie nici-o regulă precisă a responsabilităţii,
limitându-se să precizeze doar în art. 990 C. civ. că gerantul “nu răspunde
decât numai de dol, dacă fără intervenţia lui afacerea s-ar fi putut
compromite” Şi prin această dispoziţiune, gerantului i-a fost creată o situaţie
mai grea decât mandatarului sau depozitarului: pe câtă vreme ultimii fiind
aleşi de către mandant sau deponent nu suportă riscurile lipsei lor de
diligenţă, gerantul deşi s-a oferit singur să vegheze la interesele altuia
trebuie să le administreze bine sau să lase afacerea în mâinile unei persoane
mai diligente.
Raportat la obligaţia de diligenţă a gerantului trebuie apreciată şi
răspunderea sa eventuală pentru îndeplinirea actelor de gestiune. În măsura
în care interventia sa a fost necesară, răspunderea lui nu poate fi angajată
decât în ipoteza în care culpa sa imbracă forma dolului, deci a intenţiei
prejudiciabile.59
Dimpotrivă, dacă intervenţia sa nu a fost necesară el va fi ţinut să
răspundă indiferent de gradul culpei.60
În fine, dacă gerantul şi-a substituit o altă persoană, el răspunde de
faptele acesteia. Împotriva subgerantului, proprietarul are atât o acţiune
proprio nomine, negotiorum gestorum directa, cât şi o acţiune în numele
gerantului.
3. În al treilea rând, gerantul trebuie să dea socoteală geratului cu
privire la operaţiunile întreprinse pentru ca acesta să poată aprecia in
concreto utilitatea lor. Şi în acest caz, devin aplicabile regulile mandatului
prevăzute de art.1541 C. civ. potrivit căruia mandatarul este obligat, oricând
i se va cere, “a da seama mandantului de lucrările sale şi de a-i remite tot
aceea ce ar fi primit in puterea mandatului, chiar când ceea ce ar fi primit nu
s-ar fi cuvenit mandantului”.

59
O interesanta speta a fost comentată în lucrarea sa de către B. Starck (op. cit. pag.778),
referitoare la culpa gerantului: într-un supermagazin, o gospodină şi-a uitatat poşeta cu
bani în căruciorul în care şi-a făcut cumpărăturile. O persoană a recuperat poşeta şi i-a
înmânat-o unei supraveghetoare din magazin. Aceasta a anunţat prin difuzoarele
magazinului că s-a gasit o poşetă etc. dar neprezentându-se păgubaşa, a remis-o unor
terţi, care au pretins că cunosc persoana care a pierdut-o. Ulterior,gospodina a chemat în
judecată magazinul şi pe funcţionara sa, acuzându-i că în îndeplinirea gestiunii de afaceri
iniţiate nu au depus diligenţele unui bun proprietar, soluţie pe care şi instanţele au
acceptat-o.
60
C. Statescu si C. Barsan, op. cit. pag. 121
 4. A patra şi ultima obligaţie a gerantului se referă la raporturile sale
cu terţii. În ipoteza în care gerantul a incheiat acte juridice în nume propriu
cu terţii dar de care urmează să beneficieze geratul,61 el va răspunde faţă de
terţi pentru obligaţiile asumate, indiferent dacă gestiunea a fost sau nu utilă
pentru gerat. Raţiunea este că terţii trebuie să fie apăraţi, întrucât ei nu au
cunoştinţă de faptul ca gerantul acţioneaza pentru altcineva.

C. OBLIGAŢIILE GERATULUI

Art. 991 C. civ. precizează că “stăpânul ale cărui afaceri au fost bine
administrate este dator a îndeplini obligaţiile contractate în numele său de
gerant, a-l indemniza de toate acelea ce le-a contractat personal şi a-i plăti
toate cheltuielile utile şi necesare ce a făcut”
Din analiza acestui text rezultă că geratul are două categorii de
obligaţii, faţă de gerant şi faţă de terţi.
1. Obligaţiile geratului faţă de gerant.
Cu toate că în principiu gestiunea de afaceri este gratuită, geratul
este totuşi ţinut a-i restitui gerantului cheltuielile pe care acesta le-a făcut
cu gestiunea. Obligaţia de restituire este traductibilă în acest caz în două
prestaţii:
Mai întâi el va plăti valoarea muncii întrebuinţate şi a cheltuielilor
făcute în limita în care ele vor fi fost necesare sau numai utile, utilitatea lor
apreciindu-se după rezultatul direct al amestecului gestorului.
În al doilea rând, obligaţia de restituire se opreşte în privinţa
cheltuielilor voluptorii făcute de către gerant.
Tot în temeiul gestiunii de afaceri se poate pretinde şi restituirea
cheltuielilor făcute de către un cocontractant, în ipoteza aşa numitelor
contracte sinalagmatice imperfecte, adică a acelor contracte care, în
momentul încheierii sunt unilaterale şi devin sinalagmatice pe parcursul
executării lor.
La rândul său, gerantul are împotriva geratului o acţiune negotiorum
gestorum contraria, deosebită de acţiunea in rem verso, în care se are în
vedere ca pârâtul s-a îmbogăţit în dauna reclamantului.
În literatura juridică s-a pus întrebarea dacă geratul trebuie să-l
despăgubească pe gerant în cazul când în cursul şi din cauza întervenţiei sale
a suferit un prejudiciu. Răspunsul a fost negativ, pornindu-se de la ideea că
gestiunea este un fapt licit gratuit, chiar dacă actele materiale sunt săvârşite

61
Spre exemplu a angajat un tâmplar pentru a reface gardul ce delimitează proprietatea
imobiliara a geratului.
de către un profesionist.62 El nu poate pretinde aşadar decât chetuielile
generate de necesitatea şi utilitatea gestiunii purtate.63
Dacă până la achitarea integrală a cheltuielilor de către gerat,
gerantului i se poate recunoaşte un drept de retenţie asupra lucrului este o
altă chestiune controversată.64 Opinăm că răspunsul nu poate fi decât
negativ. Dreptul de retenţie este o măsură excepţionala prevăzută de
legiuitor în vederea garantării plăţii unor creanţe. El este prevăzut expres de
legiuitor şi nu poate fi admisă aplicarea lui prin analogie altor cazuri, aşa
cum este cel al gestiunii intereselor altei persoane.65
2. Obligaţiile geratului faţă de terţi.
În privinţa terţilor, geratul este ţinut să execute toate obligaţiile
decurgând din actele încheiate în numele său de către gerant. Spre exemplu,
dacă gerantul angajează meşteri pentru a repara casa geratului, el nu se
obligă pe sine ci pe proprietar, asemănător mandatarului.
În momentul în care geratul a ratificat gestiunea,66 retroactiv aceasta
se converteşte într-un contract de mandat. Din momentul ratificării, părţile
sunt legate între ele prin regulile referitoare la mandat. Aşa fiind, terţul
creditor are acţiune împotriva proprietarului şi nu a gerantului.

3.1.3.Asemănări si deosebiri intre gestiunea de afaceri si alte institutii

analoge
Aşa cum am precizat mai sus, gestiunea intereselor altei persoane
constituie un izvor distinct de obligaţii cu condiţii şi efecte juridice proprii.
În cadrul studiilor privind natura juridica a gestiunii de afaceri au
fost formulate diferite puncte de vedere, pornindu-se de la ideea că aceasta
instituţie ar fi un mandat imperfect, (cvasimandat) deoarece ar lipsi voinţa
mandantului, că ar fi un act juridic unilateral care are posibilitatea de a naşte
obligaţii în sarcina altora, că ar fi sancţiunea juridică a unor îndatoriri
morale,67 sau că ar constitui o sursa autonomă de obligaţii68, aceasta din
urmă soluţie fiind îmbraţişată de majoritatea autorilor români.

62
Pentru opinia contrara, E. S. Romano, op cit. pag.112 sau R. Sanilevici op. cit. pag.
215
63
Pentru dezvoltarea acestei păreri, A. Benabent, op. cit. pag. 274
64
Această soluţie mai veche nu a fost adoptată de autorii contemporani. Pentru o
asemenea sustinere, E. S. Romano, op. cit. pag.112
65
Pentru detalii in privinţa dreptului de retenţie şi a altor garanţii, C. Statescu si C.
Barsan op. cit. pag. 408 - 422
66
Cu privire la ratificarea gestiunii, supra 2.2.2..
67
P. M. Cosmovici, op. cit. pag. 163, citându-i pe Baudry-Lacantinerie-Barde, Josserand
 Pentru a determina corect natura juridică a gestiunii de afaceri, ar
trebui comparată aceasta cu alte instituţii juridice înrudite, astfel încât să
poată fi corect şi strict individualizată în raport cu caracterele acestora.
Inventariind instituţiile mai mult sau mai puţin înrudite la care se
poate face trimitere în analiza caracterelor juridice ale gestiunii de afaceri,
ne vom opri la comparaţiile cu contractul de mandat, îmbogăţirea fără just
temei, stipulaţia pentru altul şi actul juridic de formaţie unilaterală.

A. GESTIUNEA DE AFACERI ŞI CONTRACTUL DE MANDAT

Asemănări:
Aparenţele lasă să se creadă că între cele două instituţii începând de
la un punct nu ar mai exista nici-o linie de demarcaţie deoarece:
1 - Atât actele şi faptele săvârşite de către gerant cât şi cele
întreprinse de mandatar se rasfrâng în acelaşi mod şi dau în principiu
naştere aceloraşi efecte juridice în privinţa geratului şi a mandantului;
2 - Ca şi mandatul, gestiunea de afaceri are acelaşi obiect, adică o
acţiune în favoarea altei persoane. De aici similitudinea operează şi în
planul consecinţelor, căci obligaţiile gerantului sunt identice acelora pentru
îndeplinirea cărora este ţinut mandatarul.
3 - Ratificarea actelor şi faptelor gestiunii de către gerat transformă
relaţiile ulterioare într-un raport juridic al cărui izvor este ca şi un contract
de mandat.69
Deosebiri:
1. Raportat la izvoarele lor, cele două operaţiuni au surse total
diferite:
Pe câtă vreme mandatul este la origine un act juridic, deci o
manifestare de vointă în scopul voit de a da naştere, a modifica sau a stinge
un raport juridic civil,70 gestiunea de afaceri este un fapt juridic, deci un
eveniment creator de efecte de drept impuse de voinţa legii.
Mandatul este prin definiţie un contract prin care o persoană,
numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe

sau M. Gore.
68
C. Statescu si C. Barsan, op. cit. pag. 118
69
Sm. Angheni, op. cit. pag. 84
70
Pentru definitia si condiţiile actului juridic civil, Gh. Beleiu Drept civil român.
Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil. Casa de Editură şi Presă Şansa
S.R.L. Bucureşti 1998, pag. 136 - 172
seama unei alte persoane, numită mandant, care îi dă împuternicire şi pe care
îl reprezintă, potrivit art. 1532 şi urm. din C. civ.71
Gestiunea de afaceri se realizează în afara oricărui acord de voinţă,
implicând doar faptul voluntar unilateral al gerantului.
2. În vreme ce mandatarul lucrează în baza împuternicirii primite de
la mandant, chiar dacă mandatul este tacit, gerantul îşi aduce la îndeplinire
lucrarea fără ştirea geratului sau chiar dacă acesta a aflat, în orice caz fără
aprobarea lui. În ultimă analiză ceea ce demarcă gestiunea de afaceri de
mandat constă tocmai în lipsa aprobării activităţii gestorului de către gerat,
spre deosebire de mandat care nu înseamnă numai ştiinţă ci şi aprobare.72
3. Mandatul, ca un contract intuitu personae ce este, înceteaza la
moartea uneia dintre părţile contractante.
În cazul gestiunii de afaceri, obligaţiile gerantului subzistă şi după
moartea geratului, până când moştenitorii acestuia vor fi în măsură să o
preia.
4. Mandatarul răspunde faţă de mandant indiferent de forma culpei
sale, dacă în îndeplinirea mandatului el acţionează necorespunzător.
Deşi legea îi impune gerantului obligaţia generală de a acţiona cu
diligenţa unui bun gospodar, dacă gestiunea a fost utilă răspunderea sa va
putea fi angajată numai dacă vinovăţia sa îmbracă forma intenţionată a
dolului. În acest sens, art. 990 C. civ. precizează in terminis: “Gerantul nu
răspunde decât numai de dol, dacă fără intervenţia lui afacerea s-ar fi putut
compromite”
5. Geratul îi este obligat gerantului numai în măsura oportunităţii si
utilităţii gestiunii. Criteriul utilităţii constă în evitarea producerii unor daune
în patrimoniul geratului.73
Dimpotrivă, obligaţiile mandatarului şi cele ale mandantului se
circumscriu de la bun început în sfera obiectului convenţiei: mandatarul
obligă întotdeauna pe mandant în limitele puterilor ce i-au fost conferite.74
6. Potrivit art. 1556 C. civ. mandatarul poate renunţa la mandat,
notificând mandantului renunţarea sa, dacă se află în neputinţă de a-şi
continua mandatul fără o dauna însemnată

71
Cu privire la contractul de mandat, Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte
speciale, Ed. Actami, Bucureşti 1996 pag. 268
72
Pentru dezvoltarea ideii, I.P. Filipescu op. cit. pag. 93.
73
Astfel, deşi gestorul de afaceri trebuie să-şi limiteze activitatea la acte de
administraţie, dacă totuşi utilitatea cere efectuarea unui act de dispoziţie, (cum ar fi
sacrificarea din necesitate a unor animale), el poate face şi asemenea acte. În acest sens,
P. C. Vlachide, op. cit. pag. 126.
74
Fr. Deak, op. cit. pag. 269
 Din contră, gerantul nu are o asemenea alternativă, oricăt ar fi de
împovărătoare gestiunea el fiind obligat să o ducă la bun sfârşit (art. 987 -
988 C. civ.).
7. O ultimă deosebire pe care o semnalăm, este una jurisprudenţială
şi anume, cerinţa ca gerantul să fie capabil a se obliga, cerinţă care nu este
impusa în cazul contractului de mandat în ceea ce-l priveşte pe mandant.75

B. GESTIUNEA DE AFACERI ŞI ÎMBOGĂŢIREA FĂRĂ JUST

TEMEI

Asemănări
1. Analogia dintre gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără just temei
se fondează pe faptul că în teorie şi în jurisprudenţă s-a considerat că
îmbogăţirea fără just temei poate avea ca sursă o gestiune de afaceri.76
2. Pe de altă parte, ca şi gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără just
temei se întemeiază tot pe ideea că ar fi inechitabil ca o persoană să se
îmbogăţească pe seama alteia.
3. În egală măsură, gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără just temei
se înscriu în categoria faptelor licite producătoare de obligaţii.

Deosebiri
1. În cazul gestiunii de afaceri se restituie cheltuielile făcute de
gerant, fără a se ţine seama de avantajele geratului sau de faptul că ele au
fost inferioare cheltuielilor.
Îmbogăţirea fără just temei implica dimpotrivă, restituirea în raport
de sporirea efectivă a patrimoniului îmbogăţitului.
2. Pe câtă vreme la îmbogăţirea fără just temei se are în vedere doar
faptul nud al îmbogăţirii, nu şi sursa care o produce, gestiunea de afaceri
implică actul voluntar al gerantului, intenţia de a gera afacerile altuia, altfel
spus tocmai sursa care dă naştere obligaţiei.
3. Gestiunea de afaceri este întotdeauna consecinţa manifestării
unilaterale a voinţei gerantului de a se îngriji de interesele altei persoane.
Îmbogăţirea fără just temei poate lua naştere şi prin fapta unui terţ,
caz fortuit sau de forţă majora.77

75
In acest sens si P. M. Cosmovici, op. cit. pag. 165.
76
Cu privire la aceasta aserţiune, S. Angheni op. cit. pag. 85.
77
C. Stătescu şi C. Bârsan, op cit. pag. 263
 4. Efectele îmbogăţirii fără just temei subzistă până în momentul
introducerii acţiunii de in rem verso şi se admite numai în măsura în care
există o mărire a unui patrimoniu pe seama altuia.
În cazul gestiunii de afaceri, geratul trebuie să ramburseze
cheltuielile făcute de gerant chiar dacă în final nu a avut nici-un profit.78

C. GESTIUNEA DE AFACERI ŞI STIPULAŢIA PENTRU ALTUL79

Ca şi în privinţa stipulaţiei pentru altul, gestiunea de afaceri conferă

drepturi altei persoane în calitate de beneficiar.
De asemeni, în ambele operaţiuni juridice intervine o ratificare, iar
aceasta valorează ca şi un mandat.
În pofida acestor două asemănări, deosebirile dintre stipulaţia pentru
altul şi gestiunea intereselor altei persoane sunt de esenţă, aşa încât analogia
este vădit imposibilă.
În primul rând, în vreme ce stipulaţia pentru altul este consecinţa
unui contract, gestiunea de afaceri are un izvor autonom şi independent,
acţiunea unilaterală şi spontană a gerantului.
În al doilea rând, veghind la afacerile altuia, gerantul nu lucrează
pentru sine ci exclusiv în interesul altuia.
Spre deosebire de acesta, stipulantul lucrează în primul rând pentru
sine însuşi şi numai în al doilea rând în favoarea beneficiarului stipulaţiei.
D. GESTIUNEA DE AFACERI ŞI ACTUL JURIDIC DE FORMAŢIUNE
UNILATERALĂ

S-a mai apreciat în doctrină că gestiunea de afaceri este un act juridic

de formaţie unilaterală deoarece raportul juridic obligaţional ia naştere ca
urmare a manifestării unilaterale de voinţă a gerantului.

78
În aceeaşi idee şi S. Angheni op. cit. pag. 85 sau P. M. Cosmovici, op. cit. pag.164
79
Stipulatia pentru altul este contractul prin care o persoana numita promitent se obliga
fata de alta persoana numita stipulant sa execute o anumita prestatie in folosul unei terte
persoane numita beneficiar, care nu participa si nici nu este reprezentata la incheierea
contractului. Dand nastere unui drept subiectiv in folosul unei persoane care devine
creditor al promitentului, desi nu este parte in contract, stipulatia pentru altul constituie o
exceptie de la principiul relativitatii efectelor contractului. Principalul efect al stipulatiei
pentru altul il constituie crearea prin vointa comuna a stipulantului si promitentului, a
unui drept direct in folosul beneficiarului, fara a fi necesara nici-o acceptare din partea
acestuia (beneficiarul fiind insa indreptatit sa refuze acest drept sau sa renunte expres la
dreptul de a-l refuza, confirmandu-l astfel.
 Nici această analogie nu poate fi primită, întrucât gerantul nu
acţionează cu intenţia de a se obliga. Izvorul obligaţiei nu-l constituie în
mod direct voinţa gerantului ci comandamentul legii.

SECŢIUNEA 3.2. PLATA NEDATORATĂ

3.2.1. Premizele platii nedatorate.

A. NOŢIUNEA PLĂŢII NEDATORATE.

În sistemul Codului civil român, şi plata nedatorată este inclusă în

categoria juridică a cvasi-contractelor.80
Analiza instituţiei plăţii lucrului nedatorat nu poate începe altfel decât
cu un sumar examen al noţiunii de plată81.
Potrivit art. 1092 C. civ. “Orice plată presupune o datorie; ceea ce s-
a plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii”. Textul precizează în
alineatul următor, că “Repetiţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor
naturale care au fost achitate de bună voie”
Aşa cum se poate observa din textul art. 1092 C. civ., plata nu
constituie un fapt unilateral nici din partea celui care face plata, nici din
partea celui care o primeşte întrucât, în sens larg reprezintă pentru ambele
părţi un raport convenţional, implicând intenţia comună de a stinge prin
remiterea şi primirea plăţii raportul obligaţional existent între ele82.
În cazul plăţii nedatorate, efectele acesteia urmează să fie explicate în
temeiul principiilor din materia contractelor nefiind necesar să se recurgă la
noţiunea de cvazicontract, care în cazul unei asemenea plăţi, “este nu numai
inutilă dar şi greşită”.83
Ea este inutilă pentru că crează o noţine artificială, care poate fi
explicată cu ajutorul principiilor privitoare la contracte.

80
În afară de denumirea folosită de Cod, în literatură ori jurisprudenţă se mai
întrebuinţează şi denumirile de “plată nedatorată” sau “plata indebitului”. Noţiunile fiind
similare, utilizarea oricăreia dintre ele este în egală măsură corectă.
81
Pentru o cât mai corectă definire a instituţiei plăţii, vezi C. Stătescu si C. Bârsan, op.
cit. pag.309 - 317, ori E. S. Romano, Drept civil. Obligatii. Ed. Neuron Focsani, 1996
pag. 193 - 201.
82
În acest sens şi P. M. Cosmovici op. cit. pag.165 sau M. Cantacuzino op. cit pag. 422
83
În privinţa acestei aserţiuni, C. Hamangiu ş.a. op. cit pag. 480
 Este şi inexactă, pentru că atât gestiunea intereselor altei persoane cât
şi plata lucrului nedatorat presupun îndeplinirea unor fapte care sunt în afara
domeniului contractual. Caracterul principal al gestiunii de afaceri şi al plăţii
indebitului constă în aceea că obligaţiile la care dau naştere nu izvorăsc
dintr-un acord de voinţă, deci dintr-un contract.84
Aceste obligaţii sunt însă sancţionate de lege ca şi cum s-ar fi născut
dintr-un contract, quasi ex contractu.85 O plată nedatorată poate să aibă loc
când datoria pentru stingerea căreia a intervenit plata nu există86.
Din textul art. 1092 C. civ. rezultă principiul potrivit căruia “orice
plată presupune o datorie”.87
Ca operaţiune juridică aşadar, plata presupune existenţa unei obligaţii
care trebuie stinsă. În cazul în care deşi nu există o datorie dar s-a facut o
plată, aceasta nu este valabilă. Ca orice act juridic, plata impune întrunirea
condiţiilor de validitate prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 948 C.
civ88. printre care şi cauza89.
Or, în lipsa datoriei, care constituie cauza plăţii, operaţiunea adusă la
împlinire în acest fel nu este valabil îndeplinită90.
Aplicând principiul quod nullum est, nullum producit effectum, o
asemenea plată nefiind valabilă pentru că nu stinge nici-o datorie, se impune
restituirea ei. Concluzia aceasta este în deplină concordanţă cu dispoziţiunle

84
Pentru definiţia şi noţiunea contractelor civile, Fr. Deak, Tratat de drept civil.
Contractele speciale, Ed. Actami, Bucuresti 1996
85
P. Demetrescu Drept civil. Teoria generala a obligatiilor Ed. Didactica si
Pedagogica, Bucuresti 1966 pag. 151
86
Acesta era cazul în care romanii acordau o acţiune care a rămas cunoscută sub numele
condictio indebiti şi care presupunea întotdeauna eroarea în persoana acelui care a plătit.
Acela care ar fi efectuat o plată cu bună ştiinţă că nu era obligat, ori era considerat că a
făcut o liberalitate, orica a făcut-o jocandi causa, aşa încât nu merita protecţia legii căci
“Malitiis non est indulgendum” (Vl. Hanga, Drept privat roman, Ed. Didactica si
Pedagogica, Bucuresti 1978)
87
Termenul de plată fiind generic, nu priveşte numai numărarea unei sume de bani. În
terminologia juridică a plăţii (solvere, solutum), plătitorul se numeşte solvens (cel care
plăteşte), în vreme ce primitorul plăţii este numit accipiens, adică acel care primeşte.
(pentru mai multe conotaţii, Felicia Stef, Dictionar de expresii juridice latine, Ed.
Oscar Print, Bucuresti 1995)
88
Potrivit art. 948 C. civ.”Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt: 1.
capacitatea de a contracta; 2. consimţământul valabil exprimat al părţii care se obligă;
3. un obiect determinat; 4. o cauză licită”.
89
Cu privire la teoria condiţiei licite a actului juridic civil, Gh. Beleiu Drept civil
român. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil. Ed. Sansa SRL,
Bucuresti 1998 pag. 136 - 178.
90
Pentru această opinie, C. Stătescu si C. Bârsan, op. cit. pag. 129.
tezei a II-a a art. 1092 alin. 1 din C. civ. care prevăd că “ceea ce s-a plătit
fără să fie debit este supus repetiţiunii”.
Faţă de toate aceste considerente, plata lucrului nedatorat a fost
definită ca fiind executarea de către o persoană a unei obligaţiuni cu
valoare de plată la care nu era ţinută, fără intenţia de a plăti datoria altuia.
Plătitorul unei astfel dedatorii se numeşte solvens, iar cel ce o
primeşte se numeşte accipiens.
Consecinţa imediată a plăţii nedatorate constă în naşterea între aceste
persoane a unui raport juridic obligaţional, accipiensul fiind obligat la
restituirea a ceea ce nu i se datora si la care, evident, nu era îndreptăţit.
Temeiul legal al acestei obligaţii de restituire îl constituie art. 992 din C. civ.
potrivit căruia “Cel ce, din eroare sau cu ştiinţă, primeşte ceea ce nu-i este
debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit”. Dreptul corelativ
al solvensului de restituire este prevăzut de art. 993 alin. 1 din C. civ.91, text
în care se dispune că “acela care, din eroare, crezându-se debitor a plătit o
datorie, are drept de repetiţiune în contra creditorului”92.
Într-adevăr, plata indebitului excluzând orice idee de culpă din partea
accipiensului, obligaţia lui de restituire nu s-ar putea întemeia nici pe
răspunderea civilă delictuală şi nici pe cea de natură contractuală.
Câteva aplicaţiuni practice ale plăţii lucrului nedatorat pot fi, exemplis
gratia, următoarele:
1. - moştenitorul testamentar plăteşte o datorie a defunctului neştiind
nici că aceasta fusese deja plătită şi cu atât mai puţin că a fost exheredat93;
2. - autorul unui accident rutier, asigurat pentru răspundere civilă, îi
plăteşte despăgubiri celui ce deja primise contravaloarea prejudiciului
încercat de la societatea de asigurări;
3. - debitorul preţului unui bun face plata prin mandat poştal, dar
datorită coincidenţei numelui aceasta ajunge la o altă persoană decât
adevăratul vânzător.
În fiecare dintre cele trei exemple, cel ce a primit ce nu-i era debit, are
obligaţia restituirii întemeiată pe plata lucrului nedatorat.

91
Textului art. 993 C. civ. îi corespunde cel al art. 1376 din C. civ. francez, pe care-l
reproduce până la identitate: “Celui qui recoit par erreur ou sciement ce qui ne lui est pas
du s’oblige a le restituer a celui de qui il l’a indument recu” (În acest sens Alain
Benabent, “Droit civil. Les obligations” Ed. Montchrestien, Paris 1997 pag. 267.
92
Cu privire la caracterizarea obligaţiei de restituire a accipiensului, I. Apostu, Faptul
juridic licit, izvor de obligaţii civile Ed. Naţional, Bucureşti 1999 pag. 41.
93
Pentru datoriile succesiunii si exheredare, M. Eliescu, Curs de succesiuni, Ed.
Humanitas, Bucuresti 1997.
 B. CONDIŢIILE PLĂŢII NEDATORATE

În privinţa cerinţelor plăţii nedatorate, în doctrină au fost reţinute

următoarele condiţii: a). prestaţia solvensului să aibă semnificaţia unei plăţi,
b). plata fădută de solvens să nu fie datorată şi c). plata să fi fost făcută din
eroare.94
Pentru naşterea raportului juridic obligaţional este necesară întrunirea
tuturor acestor condiţii, lipsa oricăreia dintre ele făcând inaplicabile regulile
referitoare la plata nedatorată.
Problema condiţiilor plăţii nedatorate poate fi pusă şI pornind de la
alte criterii. Unul dintre acestea este cel potrivit căruia indebitul poate fi
obiectiv sau subiectiv.
Se vorbeşte despre indebit obiectiv atunci când plata este lipsită de
cauză fie pentru solvens, fie pentru accipiens: primul nu avea o datorie şi
nici cel de al doilea o creanţă.
Indebitul este subiectiv atunci când plata este justificată doar în
privinţa uneia dintre părţi: fie că debitorul real plăteşte altei persoane decât
adevăratului creditor, fie că un creditor veritabil îşi primeşte creanţa din
partea altuia decât a debitorului său95.
Analiza fiecăreia dintre condiţiile plăţii nedatorate, impune
următoarele sublinieri:

1. Prestaţia solvensului să aibă semnificaţia unei plăţi.

Prima condiţie presupune o prestaţie făcută cu titlu de plată, (solutio),

ea putând consta într-o sumă de bani, un bun individual determinat sau unul
determinat prin caractere generice şi chiar un bun incorporal.96
Dacă plata a constat însă în executarea unei obligaţii de a face,97
restituirea nu s-ar putea face potrivit principiului plăţii nedatorate ci al
îmbogăţirii fără just temei.98

94
În literatură unii autori au reţinut doar inexistenţa datoriei şi eroarea asupra existenţei
datoriei (P. C. Vlachide, op. cit. pag. 177), în vreme ce alţii au considerat numai eroarea
ca fiind condiţie de esenţă a plăţii nedatorate (C. Hamangiu ş. a. op. cit. pag. 481). Şi într-
un caz şi în celălalt, analiza întreprinsă de autori s-a referit de fapt la toate condiţiile, fără
a le individualiza printr-o riguroasă clasificare sau enumerare.
95
Pentru această clasificare, P. M. Cosmovici op. cit. pag. 166 sau B. Starck, H. Roland
et Laurent Bayer, Obligations Ed. Litec Paris 1995 pag. 781.
96
Pentru această opinie izolată în literatura noastră juridică, P. M. Cosmovici, op. cit
pag. 167.
97
De exemplu confecţionarea unui bun de către un meşteşugar cu materialul clientului.
 Admiţând că prestaţia nu a avut valoarea juridică a unei plăţi ci a unei
alte operaţiuni, (o donaţie sau un depozit de exemplu), restituirea se va face
pornind de la temeiul contractual al raportului juridic astfel născut.

2. Plata facută de solvens să nu fie datorată.

A doua condiţie presupune ca plata să nu existe în raporturile dintre

solvens si accipiens.
Exemplis gratia, nu există plată în următoarele situaţii:
- achitarea unei datorii inexistente;
- efectuarea unei plăţi înainte de împlinirea condiţiei;
- predarea ambelor lucruri în cazul unei obligaţii alternative deşi
obligaţia s-ar stinge chiar şi numai prin predarea unuia dintre ele;
- plata făcută altei persoane decât adevăratului creditor, ori cea facută
adevăratului creditor de către un nedatornic al său;
- plata făcută în temeiul unei obligaţii rezultate dintr-un act nul;
- plata făcută de către un moştenitor în numele tuturor moştenitorilor,
crezându-se din eroare răspunzător solidar pentru o datorie a succesiunii;
- încasarea unor drepturi de pensie peste prevederile legale, etc.99
Cu privire la această condiţie a plăţii, se pot distinge următoarele trei
ipoteze:
Prima ipoteză presupune plata unei datorii existente, dar care nu se
referă la raporturile dintre solvens si accipiens. Într-o asemenea situaţie,
plata unei datorii nu a fost făcută veritabilului creditor ci unei alte persoane.
Exemplul cel mai uzitat, este cel al depozitarului care restituie din
eroare bunul unei alte persoane decât deponentului.
Tot o datorie veritabilă care dă naştere obligaţiei de restituire este şi
plata făcută de un codebitor neobligat solidar cu mult peste partea sa de
obligaţie.
A doua ipoteză are în vedere plata făcută de solvens în executarea
unei obligaţii civile imperfecte. Într-o asemenea situaţie el nu este îndreptăţit
să solicite restituirea căci potrivit art. 1092 C. civ. “repetiţiunea nu este
admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate de bună voie”.
A treia ipoteză vizează plata făcută în temeiul unui contract nul sau
rezolvit.

98
În acest sens, T.R. Popescu si P. Anca, Teoria generala a obligatiilor, Ed. Stiintifica
Bucuresti 1968 p. 152
99
Trib. Cluj,dec. civ. nr.1165/1981 în R.R.D. nr. 8/1982 p. 58.
 Întrucât atât nulitatea cât şi rezoluţiunea au efect retroactiv, obligaţia
considerându-se că nu a existat niciodată, operează repunerea părţilor în
situaţia anterioară şi în consecinţă restituirea tuturor prestaţiilor îndeplinite
în temeiul contractului astfel desfiinţat.100
În fine, în literatură a mai fost menţionată ca fiind nedatorată si plata
unei obligaţii imorale sau ilicite, deoarece o astfel de plată este lipsită de
cauză. S-a admis că repetiţiunea ar fi totuşi posibilă dacă acţiunea nu ar fi
paralizată prin aplicarea principiului că nimeni nu-şi poate invoca propria-i
greşeală, nemo auditur propriam turpitudinem allegans.101

3. Plata să fi fost facută din eroare.

A treia şi ultima condiţie a restituirii indebitului, considerată de unii

autori indispensabilă102, contestată de alţii103, este ca plata să fi fost făcută
din eroare. Aceasta presupune că din eroare solvensul a avut convingerea
greşită că este debitorul accipiensului. Eroarea este consacrată şi legislativ,
art. 933 din C. civ. prevăzând că dreptul de a cere restituirea îl are doar
“acela care, din eroare (s. n. ) crezându-se debitor a plătit o datorie”
Eroarea poate fi în egală măsură de fapt sau de drept104, dovada ei
fiind permisă prin orice mijloc de probă.
Fiind o eroare provocată prin manopere dolosive, dolul poate fi
asimilat erorii în contextul plăţii nedatorate.105
În teoria “clasică” a dreptului civil român106, eroarea poate exista în
trei împrejurări:

100
Pentru fundamentul desfiinţării contractelor, vezi V. Stoica, op. cit. Rezoluţiunea si
rezilierea contractelor civile, p. 19 - 31.
101
Pentru această posibilitate, C. Hamangiu ş. a. op. cit. p. 481.
102
C. Stătescu şi C. Bârsan op. cit. p. 125, T. R. Popescu şi P. Anca op. cit. p. 153, R.
Sanilevici, op. cit. Teoria generala a obligatiilor. Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”
Iasi 1980 sau A. Benabent op. cit. p. 278.
239 Fr. Deak, Curs de drept civil. Dreptul obligaţiilor. Partea I-a. Teoria generală a
obligaţiilor, Bucureşti 1960 p. 285.
240 Spre exemplu, părintele unui copil major care a cauzat un prejudiciu prin fapta sa
culpabilă, îl desdăunează pe păgubaş, crezându-se din eroare responsabil pentru fapta
fiului său.

105
Pentru viciile consimţământului, vezi St. Cărpenaru ş. a. op. cit Tratat de drept civil.
p. 171 - 184.
106
În sensul acestei teorii, vezi M. Cantacuzino, op. cit. p. 421.
 Prima este cea prevăzută de art. 993 si are în vedere cazul plăţii unei
datorii existente de către cineva care a crezut că este debitor, dar în realitate
nu era debitor, ceea ce înseamnă că a plătit din eroare datoria altei persoane.
A doua situaţie se referă la plata făcută pentru stingerea unei obligaţii
care fie nu exista, fie ea o obligaţie naturală, despre care cel care a făcut
plata credea, din eroare, că există ca si o adevărată obligaţie civilă.
A treia situaţie se referă la plata făcută în executarea unei obligaţii ce
era datorată de solvens dar, în loc să plătească adevăratului creditor,
solvensul a plătit altei persoane.
În afară de ipotezele de mai sus, este posibil ca debitorul să facă o
plată voluntară ştiind că nu este debitorul ei. Plata astfel făcută se va
interpreta fie ca o liberalitate în favoarea debitorului, fie ca o gestiune a
intereselor altei persoane, el acţionând ca gerant în contul adevăratului
debitor situat pe poziţia juridică de gerat.
Există si unele împrejurări în care nu se impune condiţia erorii
solvensului pentru a lua naştere obligaţia de restituire.
O astfel de situaţie este plata făcută sub imperiul unui viciu de
consimţământ. Deşi debitorul a plătit o datorie, pierzând chitanţa liberatorie
nu-i poate opune creditorului, care-i pretinde să plătească a doua oară,
îndeplinirea obligaţiei. Pentru a evita o executare silită împovărătoare, el
plăteşte pentru a doua oară, deşi ştie că nu datorează prestaţia pretinsă, deci
nu o face din eroare!
Dacă ulterior găseşte chitanţa, el poate cere restituirea celei de a doua
plăţi care fiind lipsită de cauză este supusă repetiţiunii, deşi nu a fost făcută
din eroare.107
O interesantă controversă s-a iscat si în privinţa plăţii unei datorii a
succesiunii, făcută de către un legatar exheredat108.
Moştenitorul care a plătit datoria în baza singurului testament
cunoscut la data plăţii a executat o obligaţie fără să fi fost victima unei erori
si de la care, atunci, nu avea nici o posibilitate de a se sustrage. Nimic nu i-a
viciat voinţa când a executat corect obligaţia care-i incumba în temeiul
calităţii sale succesorale. Faptul descoperirii ulterioare a unui ultim
testament prin care a fost dezmoştenit nu poate să atragă calificarea de plată
făcută din eroare pentru o obligaţie executată fără nici un viciu de voinţă.
Aşa fiind, plata este într-adevăr nedatorată si supusă repetiţiunii, dar nu
107
Există si opinia potrivit căreia plata astfel făcută ar fi anulabilă nu pentru lipsa cauzei,
ci pentru că a fost afectată de viciul violenţei.
108
Pentru transmiterea succesorală testamentară, vezi Fr. Deak ş. a. Moştenirea
testamentară, transmiterea si împărţeala moştenirii, Ed. Actami, Bucureşti 1994, p.
13 - 96.
pentru că ar fi fost făcută din eroare, ci pentru că obligaţia de a fi plătit era
lipsită de cauză.109
Este de asemeni posibil, ca debitorul să cunoască faptul că execută o
obligaţie rezultată dintr-un act lovit de nulitate absolută.
Solvensul ar putea solicita restituirea plăţii făcută astfel, deoarece
nefiind puse în situaţia anterioară, pe o cale ocolită părţile ar putea eluda
legea, admiţând executarea unei obligaţii nule.110
De la acest principiu există excepţia cazului când obligaţia este lovită
de nulitate relativă, deoarece pentru o asemenea cauză de ineficacitate a
actului juridic civil există posibilitatea acoperirii prin confirmare. Soluţia se
impune sub titlu de excepţie si în cazul actelor nule absolut care pot fi
confirmate. Spre exemplu, o donaţie nulă pentru vicii de fond si formă poate
fi confirmată prin executare de moştenitorii donatorului defunct.111

3.2.2. Efectele plăţii nedatorate

Ca efect al plăţii indebitului, ia naştere un raport juridic obligaţional

care include în conţinutul său obligaţiile accipiensului si pe cele corelative
ale solvensului.
În concret se naşte obligaţia accipiensului de a-i restitui solvensului
ceea ce a primit sub titlu de plată. Pe de altă parte si solvensul poate avea la
rândul său obligaţii către accipiens.

A. OBLIGAŢIILE ACCIPIENSULUI

Obligatia de restituire a accipiensului este mai mult sau mai puţin

întinsă în funcţie de buna sau de reaua sa credinţă.112
In stabilirea obligaţiei de restituire este aşadar important a se stabili
poziţia subiectivă a accipiensului faţă de plata primită. El a acţionat cu
bună credinţă dacă nu a cunoscut că plata ce i-a fost făcută nu-i era
datorată. Dimpotrivă, dacă a cunoscut că ceea ce i s-a plătit nu-i era debit,

109
Pentru această opinie, P. C. Vlachide, op. cit. p. 178.
110
C. Stătescu si C. Bârsan, op. cit. p. 126, E. S. Romano, op. cit. p. 114.
111
Art. 1167 alin. 3 din C. civ. prevede “in terminis” că “Confirmarea sau ratificarea,
sau executarea voluntară a unei donaţiuni, făcută de către erezi sau reprezentanţii
donatorului, după moartea sa, ţine loc de renunţare, atât în privinţa viciilor de formă, cât
si în privinţa oricărei excepţii”.
112
Cu privire la acest considerent, Sm. Angheni, op. cit. p. 90, sau C. Stătescu si C.
Bârsan, op. cit p. 126.
el a fost de rea credinţă, fapt ce influenţează în mod direct întinderea
obligaţiei de restituire.113
În practica judecătorească s-a decis însă că “în cazul unor plăţi
nedatorate, nu interesează faptul că ele au fost încasate cu bună credinţă,
ele fiind oricum supuse repetiţiunii si în această situaţie.114
Ca un principiu natural de drept, buna credinţă a accipiensului se
prezumă, “bona fides praesumitur”, fiind în sarcina celui ce afirmă
contrariul să facă dovada relei credinţe.115
În ultima analiză, buna sau reaua credinţă a accipiensului nu
interesează decât pentru determinarea întinderii obligaţiei de restituire.116

1.- Obligaţiile accipiensului de bună credinţă.

Accipiensul este de bună credinţă atunci când nu a ştiut că plata ce a

primit-o nu-i era datorată, buna sa credinţă fiind prezumată până la proba
contrarie. El va fi ţinut să restituie prestaţiile primite sub titlu de plată numai
în limitele îmbogăţirii sale.
Codul civil stabileşte cu preciziune în câteva din textele sale
întinderea obligaţiei de restituire a accipiensului de bună credinţă în
următorii termeni:
a. - din interpretarea “per a contrario” a disp. art. 994 C. civ.
accipiensul de bună credinţă este ţinut să restituie lucrul, putând însă păstra
fructele lui, deoarece, ca un posesor de bună credinţă ce a fost a dobândit
proprietatea asupra lor.117
În acest caz, condictio indebiti întemeiată pe buna credinţă a
accipiensului, nu dă dreptul nici la dobânzi sau despăgubiri împotriva
acestuia118. El este asimilat unui posesor de bună credinţă, el neputând fi
obligat la restituirea fructelor sau a dobânzilor decât din ziua în care buna sa
credinţă a încetat, mai exact în momentul punerii sale în întârziere fie prin
somaţie, fie prin acţiunea în repetiţiune119.
113
P. M. Cosmovici, op. cit. p. 168.
114
T.S. col. civ. dec. civ. nr. 122/1962 în Repertoriu... 1952 - 1969 pag. 198.
115
Potrivit art. 1899 alin. 2 din C. civ. “Buna credinţă se presupune totdeauna si sarcina
probei cade asupra celui ce aleagă rea credinţă”.
116
C. Stătescu si C. Bârsan, op. cit pag. 126.
117
Cu privire la dobândirea fructelor ca efect al posesiei de bună credinţă, vezi I. Apostu,
op.cit. Introducere in teoria dreptului de proprietate p. 100.
118
Pentru efectele bunei credinţe în cazul plăţii lucrului nedatorat, vezi I. Dogaru ş.a.,
Drept civi. Idei producătoare de efecte juridice, Ed. All Beck, Bucureşti 2002 pag. 73
- 82
119
Pavel Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei Curţiide Apel Suceava în domeniile
 b. - dacă a înstrăinat cu titlu oneros lucrul primit, el nu este ţinut să
restituie decât preţul primit.120
c. - dacă lucrul a pierit sau a fost distrus, fie din caz fortuit fie din
culpa accipiensului, el va fi liberat de obligaţia de restituire, ( Art. 995 alin.
2 din C. civ.).121 Acelaşi text mai precizează în teza finală, că accipiensul de
bună credinţă nu răspunde nici de deteriorarea lucrului.

2. - Obligaţiile accipiensului de rea credinţă.

Este de rea credinţă accipiensul care, desi ştia că plata nu-i era
datorată, totuşi a primit-o.
În raportul convenţional dintre el si solvens, spre deosebire de
accipiensul de bună credinţă, intervine o conduită culpabilă care dă loc unei
reparaţii integrale a pagubei suferite de solvens.122
Aşa fiind, acesta va fi ţinut să restituie:
1. - atât lucrul primit cât si fructele percepute. (art. 994 C. civ.).123
2. - potrivit art. 995 alin. 1 C. civ. “Când lucrul plătit nedebit era un
imobil sau un mobil corporal, cel care l-a primit cu rea credinţă este obligat
a-l restitui în natură, dacă există, sau valoarea lucrului dacă a pierit sau s-a
deteriorat chiar din cazuri fortuite, afară numai de va proba că la aceste
cazuri ar fi fost expus lucrul fiind si în posesiunea proprietarului”;
3. - dacă a înstrăinat lucrul primit este obligat, precizează art. 996 alin.
1 din C. civ.,124 să restituie valoarea lucrului “din ziua cererii de
restituţiune”.
De fiecare dată când indebitul s-a plătit într-o sumă de bani sau alte
bunuri de gen, accipiensul este ţinut să restituie aceeaşi sumă sau bunuri în

dreptului civil şi a dreptului procesual civil (semestrul I/1997) în R.D. nr.1/1998 p.100
120
Potrivit art. 996 alin. 2 din C. civ. “Când cel ce l-a primit (lucrul, s.n.) era de bună
credinţă, nu este obligat a restitui decăt numai preţul cu care a vândut lucrul.” Această
prevedere porneşte tot de la prezumţia că accipiensul a fost în fapt tot un posesor de bună
credinţă.
121
Potrivit acestui text, “Cel ce a primit lucrul, cu bună credinţă, este obligat a-l restitui,
dacă există, dar este liberat prin pierderea lui, si nu răspunde de deteriorări.” Această
prevedere îşi pierde aplicabilitatea dacă pierderea sau deteriorarea lucrului s-a produs
după ce a încetat buna credinţă. În acest sens, vezi si M. Cantacuzino, op. cit. p. 422.
122
Conduita culpabilă a accipiensului, plasează responsabilitatea sa în sfera unei
răspunderi asemănătoare celei de natură contractuală, iară nu delictuală. M. Cantacuzino,
op. cit. p. 423.
123
Accipiensul de rea credinţă este în raport cu fructele percepute un posesor de rea
credinţă.
124
În acest sens, vezi si P. M. Cosmovici op. cit. p. 167.
aceeasi cantitate chiar dacă acestea au pierit din cazuri fortuite, caci “genera
non pereunt”.
Acţiunea solvensului pentru restituirea bunului cert, constituie practic
o acţiune în revendicare. Promovarea unei asemenea acţiuni este posibilă si
împotriva terţului dobânditor. În cazul mobilelor terţul se va putea apăra
invocând art. 1909 C. civ., iar în cazul imobilelor, prescripţia achizitivă.125

B. OBLIGAŢIILE SOLVENSULUI

Plata nedatorată poate crea obligaţii şi în sarcina solvensului,

indiferent dacă accipiensul a fost de bună sau de rea credinţă. Potrivit art.
997 C. civ. el este ţinut să-i restituie în egală măsură accipiensului de bună
credinţă sau celui de rea credinţă “toate cheltuielile făcute pentru
conservarea lucrului sau care au crescut preţul lui.”
Sub acest aspect, se impun câteva precizări:
Din analiza “per a contrario” a textului sus menţionat, rezultă că nu
sunt supuse repetiţiunii cheltuielile voluptorii.126
Există însă si punctul de vedere la care subscriem, potrivit căruia si în
cazul acestor cheltuieli, dacă ele au o valoare considerabilă, judecătorii le
pot considera ca fiind utile, obligându-l în consecinţă pe solvens să le
restituie.
În privinţa terţilor, efectele plăţii nedatorate sunt diferite: dacă
accipiensul a înstrăinat bunul cert care a făcut obiectul plăţii, iar terţul a fost
de rea credinţă, solvensul are o acţiune directă si împotriva dobânditorului.
Justificarea este că înstrăinarea este nulă, fiind fără cauză, iar accipiensul nu
putea înstrăina ce nu-i aparţinea căci nemo dat quod non habet.
Dacă terţul dobânditor este de bună credinţă, în cazul bunurilor
mobile sunt aplicabile dispoziţiunile referitoare la prescripţia instantanee
(art. 1909 C. civ.), pe câtă vreme în cazul bunurilor imobile el poate invoca
efectele uzucapiunii (art. 1895 si urm. sau art. 1890 C. civ.

C. ACŢIUNEA ÎN RESTITUIREA PLĂŢII NEDATORATE

Primirea plăţii nedatorate este supusa repetiţiunii, pornind de la

principiul că orice prestaţie necuvenită trebuie restituită celui ce a făcut-o.

125
E. S. Romano, op. cit. p. 115.
126
Cu privire la acest punct de vedere, majoritatea autorilor sunt de aceeasi părere.
Pentru opinia contrară vezi R. Sanilevici, op. cit. p. 220.
Acţiunea pentru înapoierea a ceea ce s-a plătit nedatorat îşi are sorgintea în
dreptul roman, mai exact în “restitutio indebiti”.
Cererea de restituire a plăţii nedatorate îi aparţine în primul rand
solvensului, pentru că el poate justifica interesul unei asemenea acţiuni în
justiţie.
Acţiunea în restituire poate fi exercitată si de catre creditorii
chirografari ai solvensului pe calea unei acţiuni oblice. În egală măsură, o
plată nedatorată apreciem că ar putea constitui si obiectul unei acţiuni
pauliene, dacă s-ar dovedi că prin ea solvensul şi-a cauzat ori şi-a mărit
starea de insolvabilitate.127
Dacă plata nedatorată i-a fost făcută altei persoane decât veritabilului
creditor, pentru debitor ea deschide calea unei actiuni în restituire. Nu
aceeasi acţiune o are însă si adevăratul creditor împotriva accipiensului, căci
el are posibiliatea de a urma calea unei actio de in rem verso, întemeiată pe
îmbogăţirea fără just temei.128
Competenta de soluţionare a cauzei aparţine instanţei în a cărei rază
teritorială îşi are domiciliul accipiensul, potrivit art. 5 din C. proc. civ.129
Dacă obiectul acţiunii în restituire este un bun imobil, actiunea va fi
introdusă la instanţa în a cărei circumscripţie se găseşte nemişcătorul.130
În ceea ce priveşte competenţa materială, aceasta poate aparţine
deopotrivă judecătoriei sau tribunalului, în funcţie de valoarea obiectului
acţiunii.131
Fireste, odată cu introducerea acţiunii, reclamantul trebuie să observe
dispoziţiunile legale referitoare la taxa judiciară de timbru132 si pe cele
privind timbrul judiciar.133

127
Ne referim fireste la împrejurarea în care solvensul plătitor nu a acţionat cu intenţia
directă de a-l păgubi pe creditor, ci la aceea când din punct de vedere subiectiv acesta a
făcut plata din eroare, pozitie subiectivă compatibilă calităţii de solvens. Cu privire la
măsurile ce pot fi luate de creditor pentru conservarea patrimoniului debitorului, printre
care si acţiunile oblică si pauliană, vezi si C. Stătescu si C. Bârsan, op. cit. p.338 - 347
128
In acest sens, C. Stătescu si C. Bârsan op. cit. p. 127 sau R. Sanilevici, op. cit. p. 220
129
Potrivit aceluiaşi text, dacă pârâtul are domiciliul în străinătate sau nu are domiciliul
cunoscut, cererea se face la instanţa reşedinţei sale din ţară, iar dacă nu are nici reşedinţă
cunoscută, la instanţa domiciliului sau reşedinţei reclamantului.
130
Pentru chestiunile procedurale pendinte de competenţa teritorială, vezi I. Apostu,
Competenta instanţelor judecătoreşti în materie civilă, Ed. Naţional, Bucureşti 1996
p. 82 - 101.
131
Art. 2 pct. 1 lit. b din C. proc. civ. stabileşte că aparţine tribunalului competenţa de
soluţionare a cauzelor privind drepturi si obligatii rezultand din raporturi juridice civile al
căror obiect are o valoare de peste două miliarde lei. Sub această valoare, competenţa
aparţine aşadar judecătoriei.
 Sarcina probei aparţine întotdeauna solvensului, ţinut a face dovada
erorii în care s-a găsit atunci când a făcut plata.134
O altă chestiune la care trebuie raportată acţiunea în restituirea plăţii
nedatorate este cea privitoare la termenul de prescriptie. Fiind o acţiune
patrimonială, acţiunea în repetiţiune poate fi intentată înăuntrul termenului
de prescriptie de drept comun. Un asemenea termen este deci acela de trei
ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958.
Acest termen începe să curgă din momentul efectuării plăţii
nedatorate, moment în care se naşte dreptul la acţiune al solvensului
reclamant.135

D. CAZURI ÎN CARE NU EXISTĂ OBLIGAŢIA DE RESTITUIRE A PLĂŢII

NEDATORATE

În mod excepţional există si împrejurări în care deşi s-a făcut o plată

nedatorată juridiceşte, ea nu este supusă repetiţiunii din diverse motive.
Astfel de împrejurări în care nu poate fi repetit indebitul sunt
următoarele:
a). - Situaţia obligaţiilor imperfecte sau naturale achitate de bună voie
de către debitor.
Plata făcută de debitor înainte ca datoria să fi ajuns la scadenţa
termenului nu este o plată nedatorată, dar executarea obligaţiei de plată nu
poate fi pretinsă încă de creditor. Dacă debitorul plăteşte înainte de scadenţă,
el nu face o plată nedatorată ci o plată valabilă, pentru că obligaţia există în

132
In această privinţă, reglementarea este făcută prin Legea nr. 146/29 iulie 1997.
133
Reglementarea a fost făcută prin Ordonanţa nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, aşa
cum a fost modificată si completată prin Legea nr.123/9 iunie 1997. Cu privire la
chestiunile refeeritoare la timbraj, vezi si I. Apostu, Indrumar privind taxa de timbru
şi timbrul judiciar pentru cererile adresate instanţelor judecătoreşti, Ministerului
Justiţiei şi Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, Ed. Naţional,
Bucureşti 1997
134
Sarcina probei ce aparţine solvensului nu rezultă dintr-o dispoziţiune specială a legii,
ci, din aplicarea principiului general “actori incumbit probatio”, consacrat legislativ de
dispoziţiunile art. 1169 din c. civ., potrivit căruia “Cel ce face o propunere în faţa
judecăţii trebuie să o dovedească.” Pentru teoria probaţiunii judiciare vezi V. M.
Ciobanu, op. cit.Tratat teoretic si practic de procedura civila, Vol. II p. 146 - 216.
135
Cu privire la prescripţia extinctivă, vezi St. Carpenaru, op. cit Tratat de drept civil.
p. 304 - 348
mod efectiv si executarea ei nu reprezintă decât renunţarea debitorului la
beneficiul termenului.136
În aceeaşi situaţie se găseşte si debitorul unei obligaţii naturale.
Obligaţia naturală este o datorie existentă si valabilă. Creditorul nu poate
pretinde plata ei, dar dacă debitorul plăteşte, plata este perfectă pentru că
este datorată, aşa încât nu s-ar mai putea pune problema repetiţiunii. Pentru
aceasta, este însă necesar ca plata să fi fost făcută voluntar, iar nu din eroare.
O asemenea obligaţie este, de exemplu, obligaţia debitorului de a
achita o datorie cu privire la care a intervenit prescripţia. Potrivit art. 20 alin.
1 din Decretul nr. 167/1958 “Debitorul care a executat obligaţia după ce
dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară
înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executarii nu ştia că termenul
prescripţiei s-a împlinit”.137

b). - Plata făcută în temeiul unui contract nul pentru cauză imorală
gravă.
Este de asemeni nedatorată si plata unei obligaţii imorale sau ilicite,
deoarece o asemenea plată este lipsită de cauză. Această soluţie adoptată atât
de doctrină cât si de jurisprudenţă, este motivată de faptul că, cel care
solicită restituirea va trebui să invoce ca temei al restituirii propria sa
conduită culpabilă, ceea ce este inadmisibil căci, “nemo auditur propriam
turpitudinem allegans”138
În pofida acestui principiu, apare vădit inechitabil ca beneficiarul unei
astfel de plăţi să-i profite o plată imorală, apărat de un principiu ce pledează
tocmai pentru moralitate. În acest fel, imoralitatea plăţii ar fi apărată de un
principiu a cărui aplicare inflexibilă este de natură a-i deturna finalităţile.
Este si motivul pentru care s-a exprimat în doctrină părerea potrivit
căreia nimic nu s-ar opune la restituirea unei asemenea plăţi în temeiul unei
acţiuni de in rem verso.139
Alti autori au optat pentru soluţia ca prestaţiile executate în temeiul
unui contract nul pentru cauză imorală gravă să fie făcute venit la stat.140

136
P. C. Vlachide, op. cit. pag. 80.
137
E. S. Romano, “Probleme teoretice si practice actuale din domeniul prescripţiei
extinctive”, în R.R.D. nr. 9 - 12/1990, p. 113.
138
În practica judecatorească s-a decis că acţiunea în restituirea prestaţiei nu este
admisibilă în cazul în care reclamantul a urmărit un scop vădit imoral prin încheierea
contractului, scop potrivnic legii. În caz contrar, ar fi însemnat ca reclamantul să se
bazeze pe propria sa turpitudine în susţinerea acţiunii, ceea ce nu poate fi admis. (Trib.
Suprem, dec. civ. nr.807/1980, citată la nota 28 de E.S. Romano, op. cit. p. 128)
139
În sensul acestei opinii, E. S. Romano, op. cit. p. 116.
 Apreciem că această soluţie nu corespunde întru totul nici
comandamentelor etice, pentru că statul ar însemna să strângă un veritabil
impozit al turpitudinii, şi nici celor ce vizează finalitatea dreptului, căci
statul ar realiza el însuşi o îmbogăţire fără justă cauză.

c). - Plata făcută în temeiul unui contract anulabil datorită incapacităţii

uneia dintre părţi.
Dacă plata s-a făcut în temeiul unui asemenea contract, s-a apreciat că
solvensul nu are acţiune în restituirea plăţii nedatorate, ci o acţiune izvorând
din îmbogăţirea fără just temei, deoarece incapabilul este ţinut întotdeauna
să restituie numai în limita îmbogăţirii sale.
Această soluţie îşi are justificarea în aceea că, pe de o parte este
nevalabilă plata făcută creditorului necapabil de a o primi (art. 1098 C. civ.),
iar pe de altă parte, minorii si interzişii nu pot fi obligaţi să restituie aceea ce
au primit, decât dacă se probează că au profitat de ceea ce li s-a dat (art.
1164 C. civ.).141

d). - Plata datorată a fost făcută de o altă persoană decât debitorul iar
creditorul accipiens a distrus titlul cu bună credinţă.
În această ipoteză, plata făcută de o altă persoană decât adevăratul
debitor este nedatorată si solvensul poate cere restituirea de la accipiensul
creditor.
Dacă însă acesta procedează potrivit art. 993 din C. civ. la distrugerea
cu bună credinţă a titlului constatator al creanţei sale, încetează obligaţia de
restituire către cel ce a plătit.
Aşa cum prevede însă acelaşi text, “cel ce a plătit are recurs
împotriva adevăratului debitor” (art. 993 teza finală). Desigur, o asemenea
acţiune se întemeiază pe imbogaţirea fără just temei a veritabilului debitor.

e). - Legea prevede pentru plata nedatorată în mod expres o altă

modalitate de recuperare.
Legea nr. 3/1977 prevede în art.84 că sumele plătite fără temei cu titlu
de pensie sau alte drepturi aferente, se recuperează de la cei ce le-au primit si
că recuperarea de la pensionari se face pe baza deciziei date de către
organele de pensie, care constituie titlu executor.142 Aceeaşi lege mai
140
Pentru această părere, vezi C. Stătescu si C. Bărsan, op. cit. p. 128.
141
Dispoziţiile art. 1164 C. civ. au devenit inaplicabile în privinţa femeilor măritate, prin
efectul Legii privitoare la ridicarea incapacităţii civile a femeii măritate, promulgată prin
Decretul nr. 1412/1932.
142
Trib. Mun. Bucureşti, Dec. civ. nr. 618/ 1990 în I. Mihuţă, Culegere de practică
prevede că împotriva deciziilor comisiilor de pensii se poate face apel la
Comisia Centrală de pensii.143

3.2.3. Natura juridica a platii nedatorate

Natura juridică a plăţii nedatorate a stârnit în literatura juridică de

specialitate numeroase controverse.
S-a exprimat opinia că nu ar exista deosebire principială între
îmbogăţirea fără just temei si plata lucrului nedatorat. Singura deosebire ar
consta totuşi în aceea că, în cazul indebitului, prestaţia s-a făcut cu titlu de
plată.144
Pe de altă parte, s-a apreciat că plata nedatorată seamănă cu
îmbogăţirea fără justă cauză doar în privinţa ipotezei accipiensului de bună
credinţă, care este obligat să restituie în limita îmbogăţirii sale.145
Fireşte, există şi opinia, apreciem pe deplin justificată, potrivit căreia
plata nedatorată constituie o instituţie distinctă, cu condiţii si efecte
specifice.146 Această concluzie se întemeiază pe analiza plăţii nedatorate
comparativ cu alte instituţii apropiate, răspunderea civilă delictuală,
gestiunea intereselor altei persoane şi îmbogăţirea fără justă cauză.

A. ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI ÎNTRE PLATA NEDATORATĂ ŞI ALTE

IZVOARE DE OBLIGAŢII

1. - Plata nedatorată si răspunderea civilă delictuală

Asemănări:
a). - Atât plata nedatorată cât si răspunderea civilă delictuală, sunt
forme ale răspunderii civile;

judiciară civilă pe anul 1990, ed. Şansa S.R.L., Bucuresti 1992 pag. 59.
143
În cazul în care, prin încălcarea Legii nr. 3/1977, o persoană a cumulat pensia cu
drepturile salariale şi, drept urmare, sumele plătite necuvenit cu titlu de pensie au fost
recuperate de către organele de pensii, cel în cauză nu poate să pretindă de la unitate
despăgubiri echivalente cu pensia recuperată, chiar dacă la această situaţie s-a ajuns prin
necunoaşterea dispoziţiunilor legale sau prin inducerea în eroare de către pârâtă, deoarece
încasarea unor drepturi de pensie peste prevederile legale nu constituie o pagubă, ci o
plată nedatorată (Trib. Cluj, dec. civ. nr1165/1981, în R.R.D. nr.8/1982 pag. 58.
144
Fr. Deak, op. cit. pag. 284.
145
T. R. Popescu si P. Anca, op. cit. pag. 155.
146
In acest sens, vezi C. Stătescu şi C. Bârsan op. cit. pag. 128, I. P. Filipescu, op. cit.
pag. 98 sau Sm. Angheni op. cit. pag. 89.
 b). - Şi plata indebitului şi răspunderea civilă delictuală au ca obiect
repararea unor prejudicii pricinuite prin fapte licite (plata nedatorată) sau
ilicite (răspunderea civilă delictuală);
c). - Pentru situaţia accipiensului de rea credinţă, ca şi în cazul
răspunderii civile delictuale, solvensul este îndemnizat în întregime pentru
prejudiciul încercat.

Deosebiri:
a). - Spre deosebire de răspunderea civilă delictuală care se întemeiază
pe ideea de culpă, în materia plăţii nedatorate aceasta este exclusă;
b). - Dacă răspunderea civilă delictuală are drept consecinţă obligaţia
de reparare integrală a prejudiciului, în cazul plăţii nedatorate întinderea
reparaţiei se stabileste în funcţie de poziţia subiectivă a accipiensului, de
bună sau de rea credinţă.

2. - Plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză.

Între plata nedatorată şi îmbogăţirea fără just temei există două

asemănări şi o deosebire:
Asemănări:
a. - Atât îmbogăţirea fără just temei cât şi plata lucrului nedatorat fac
parte din categoria juridică a faptelor licite producătoare de obligaţii civile;
b. - Atât în cazul îmbogăţirii fără just temei cât şi în cel al plăţii
lucrului nedatorat când accipiensul este de bună credinţă, obligaţia de
restituire se situează la limita îmbogăţirii;
Imbogăţirea fără just temei se deosebeşte de plata lucrului nedatorat
în privinţa obligaţiei de restituire. Accipiensul de rea credinţă este ţinut să-l
îndemnizeze pe solvens pentru întregul prejudiciu încercat de acesta.

3. - Plata nedatorată şi gestiunea intereselor altei persoane

Asemănări:
a). - Atât plata nedatorată cât şi gestiunea intereselor altei persoane
sunt fapte licite şi constituie izvoare de obligaţii civile;
b). - Atât plata indebitului cât şi gestiunea intereselor altei persoane,
dau nastere unei obligaţii civile întemeiate pe principiul echităţii potrivit
căruia nimănui nu-i este permis să se îmbogăţească pe seama altuia.

Deosebiri:
a). - Dacă în cazul plăţii nedatorate accipiensul are cunoştinţă despre
prestaţia solvensului pe care o primeste crezând eronat că i se datorează,
geratul nici nu cunoaşte şi nici nu se pune problema că ar accepta prestaţia
gerantului.
b). - În ipoteza plăţii nedatorate, solvensul îndeplineste prestaţia sa din
eroare, crezându-se dator să o facă. Dimpotrivă, in cazul gestiunii intereselor
altei persoane, gerantul îndeplineşte actele de gestiune în deplină cunoştinţă
de cauză, ştiind că până la un moment nu este îndatorat a le presta.

Concluzii:
Şi în practica judecătorească şi în jurisprudenţă s-a observat că
restituirea plăţii nedatorate nu se întemeiază pe ideea de culpă din partea
accipiensului, ceea ce exclude asemănarea cu răspunderea civilă
delictuală.147
Aşa cum s-a subliniat atât în doctrina mai veche,148 dar mai ales
potrivit unor opinii de ultimă oră,149 nu există deosebiri esenţiale între plata
lucrului nedatorat şi îmbogăţirea fără just temei. Potrivit acestei opinii,
obligaţia de restituire a accipiensului există tocmai pentru că plata ce i-a fost
făcută este lipsită de cauză. Întinderea diferită a obligaţiei de restituire, după
cum accipiensul a fost de bună sau de rea credinţă nu este de natură să
conducă la o altă concluzie.
Pentru aceste considerente, într-o legislaţie viitoare s-ar impune o
nouă reglementare, atăt în privinţa plăţii nedatorate, dar mai ales în ceea ce
priveşte îmbogaţirea fără just temei, lipsită aşa cum am mai precizat de o
recunoastere legislativă.

SECŢIUNEA 3.3. ÎMBOGĂŢIREA FĂRĂ JUSTĂ CAUZĂ

3.3.1. Noţiuni preliminare despre îmbogăţirea fără justă cauză.

A. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND ÎMBOGĂŢIREA FĂRĂ

JUSTĂ CAUZĂ

147
C. Bârsan si C. Stătescu, op. cit. pag. 129. O asemenea opinie o au si ceilalti autori
sus citati, P. M. Cosmovici, op. cit. pag. 178, E. S. Romano, op. cit. pag. 118 sau I. P.
Filipescu, op. cit pag.98.
148
M. Cantacuzino, op. cit pag. 424.
149
C. Stătescu si C. Bârsan, op. cit. pag. 129.
 Considerată ca fiind un fapt juridic licit şi totodată izvor distinct de
obligaţii, îmbogăţirea fără justă cauză, deşi consacrată atât doctrinar cât şi
jurisprudenţial, nu-şi găseşte reglementarea explicită în nici unul dintre
textele Codului civil. Teoria îmbogăţirii fără justă cauză a fost “edificată” de
doctrină pe fundamentul unei pluralităţi eterogene de texte ce reglementează
materii diverse.150
Împortanţa instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză a determinat pe unii
151
autori să includă în cadrul ei atât gestiunea intereselor altei persoane cât şi
plata lucrului nedatorat.
Indiferent de situarea ei în cadrul izvoarelor obligaţiilor, apreciem că
îmbogăţirea fără justă cauză constituie un izvor distinct de obligaţii,
care nu-şi are originea nici în contract, deoarece este exclus acordul de
voinţă ca producător de consecinţe juridice, şi nici în fapta delictuală
deoarece lipseşte culpa.152
Îmbogăţirea fără justă cauză este un fapt juridic prin care, în absenţa
oricărui raport juridic, patrimoniul unei persoane se măreşte în detrimentul
patrimoniului altei persoane.
Expresia de îmbogăţire fără just temei sau fără justă cauză deşi
tradiţională este totuşi eliptică. Este de neconceput că obligaţia de restituire
ar opera, atâta vreme cât ea nu ar fi raportată la situaţia unei persoane, al
cărui patrimoniu sărăcit, a contribuit la sporirea averii celui care s-a
îmbogăţit. Altfel spus, ar fi de neconceput obligaţia de restituire în lipsa unei
persoane sărăcite, “cum alterius detrimento”.153
Pe de altă parte, referindu-se la aceeaşi instituţie nu toţi autorii o
numesc la fel: denumirea de “îmbogăţire fără justă cauză” întrebuinţată de
majoritatea autorilor154 alternează cu aceea de “îmbogăţire fără just

150
În acest sens, P. C. Vlachide, op. cit. pag. 180 sau P. M. Cosmovici Drept civil.
Drepturile reale. Obligatii. Legislatie. Ed. All, Bucuresti 1996 pag. 167, ori C. Stătescu
şi C. Bârsan op. cit. pag. 129. Pentru opinia potrivit căreia îmbogăţirea fără justă cauză
constituie temei şi pentru plata lucrului nedatorat sau gestiunea intereselor altei persoane,
R. Sanilevici, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor. Universitatea “Alexandru Ioan
Cuza” Iasi 1980, pag. 221
151
P. Demetrescu, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor. Ed. Didactica si
Pedagogica, Bucuresti 1966 pag. 112 sau R. Sanilevici op. cit. pag. 221
152
Cu privire la aceste conotatii, dezvoltările de mai sus, Cap.I
153
B. Starck, H. Roland et Laurent Bayer, “Obligations” Ed. Litec Paris 1995, pag. 783
154
C. Stătescu si C. Bârsan op. cit. pag. 129, S. Angheni, Drept civil. Teoria generala a
obligatiilor, Ed. Oscar Print Bucuresti 1994 pag. 191, P. M. Cosmovici, op. cit. pag. 167
sau C. Hamangiu s.a. op. cit. pag. 479.
temei”155 sau cu derivatele acestora “îmbogăţire fără temei legitim” ori
“restituirea bunurilor deţinute (reţinute) fără temei legitim”.
Cele două noţiuni, cauză şi temei sunt sinonime156 aşa încât în
aparenţă utilizarea oricărora dintre ele nu ar putea crea nici-o confuziune. Pe
de altă parte, trebuie observat însă că de pildă “lipsa cauzei” ca o condiţie a
actului juridic civil nu constituie acelaşi lucru cu “lipsa de temei” ca motiv
pentru respingerea unei acţiuni în justiţie.
Este evident că sensurile celor două noţiuni pot fi şi diferite, în alte
contexte în care ele nu se referă la natura juridică a îmbogăţirii unei persoane
pentru o cauza injustă sau fără de temei. Indubitabil, orice eroare sau
confuzie este exclusă atâta vreme cât se face trimitere la dezechilibrul
patrimonial survenit prin îmbogăţirea fără justă cauză a unei persoane pe
seama patrimoniului alteia.
Fireşte, utilizarea unei terminologii variate ar putea fi evitată dacă
într-o viitoare reglementare, legea ar defini “in terminis” situaţia juridică la
care ne referim, nominalizând-o în mod expres.
Nu de puţine ori însă, patrimoniul unei persoane se poate mări pe
seama patrimoniului altei persoane, fără ca aceasta mărire să producă un
prejudiciu. Altfel spus, de cele mai multe ori, există un temei juridic care
justifică mărirea sau micşorarea corelativă a două patrimonii în funcţie de
naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil.157
Nu este lipsit de just temei de exemplu, ca donatarul să-şi mărească
patrimoniul său cu bunul pe care-l primeşte de la donator în virtutea unui
contract de donaţie ca act juridic de formaţiune bilaterala.158 In această
situaţie, îmbogăţirea are o cauză legitimă aşa încât nu se poate pune
problema obligaţiei de restituire.
În egală măsură, uzucapantul care dobăndeşte proprietatea asupra
unui bun imobil prin faptul prescripţiei achizitive, îşi sporeşte patrimoniul
datorită faptului că legea consacră această posibilitate. Pentru identitate de
raţiuni, este legitimă îmbogăţirea celui ce dobândeşte bunuri mobile
corporale ca efect al posesiei de bună credinţă în condiţiile art. 1909 C.
civ.159

155
E. S. Romano, Drept civil. Obligatii. Ed. Neuron Focsani, 1996 pag. 118.
156
Gh. Bulgăr, Dictionar de sinonime Ed. Palmyra, Bucuresti 1995 pag. 42
157
Gh. Beleiu, Drept civil Român. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului
civil. Casa de Editura si Presa “Sansa” S.R.L. Bucuresti pag. 61.
158
Pentru contractul de donatie si efectele sale, vezi Fr. Deak, Tratat de drept civil.
Contractele speciale. Ed. Actami Bucuresti 1996 pag. 134.
159
Referitor la uzucapiune si domeniul ei, D. Lupulescu, Drept civil. Drepturile reale
principale. Ed. Lumina Lex Bucuresti 1997 pag. 225 - 238 sau L. Pop, Dreptul de
 Nu aceeaşi este însă situaţia atunci când are loc o mărire a
patrimoniului unei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei
legitim.
Într-un asemenea caz, practica judecătorească a făcut aplicare
principiului restituirii îmbogăţirii fără just temei, stabilind obligaţia de
restituire.160
Faţă de dezvoltările de mai sus, putem formula definiţia completă a
îmbogăţirii fără justă cauză ca fiind faptul juridic prin care patrimoniul unei
persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru
aceasta să existe un temei juridic.161 Din acest fapt juridic se naşte obligaţia
pentru cel al cărui patrimoniu a sporit de a-i restitui ceea ce i-a profitat, în
limita sporului dobândit, celui ce şi-a diminuat patrimoniul.
Legea îi recunoaşte celui din urmă posibilitatea intentării unei acţiuni
în justiţie prin care poate pretinde restituirea, acţiune numită şi “actio de in
rem verso”

B. APLICAŢII ALE PRINCIPIULUI RESTITUIRII ÎMBOGĂŢIRII FĂRĂ

JUSTĂ CAUZĂ

Aşa cum s-a precizat mai sus, deşi legiuitorul nostru nu a consacrat în
mod expres dispoziţiuni privitoare la îmbogăţirea fără justă cauză, totuşi
există texte care fac aplicare principiului stabilindu-se obligaţia de restituire
ori de câte ori există o mărire a patrimoniului unei persoane în detrimentul
patrimoniului altei persoane.162

proprietate si dezmembramintele sale, Ed. Lumina Lex Bucuresti 1997 pag. 256 - 270.
160
În doctrina franceză autonomia îmbogăţirii fără justă cauză a fost recunoscută într-o
decizie celebra a Curtii de Casatie din anul 1892 data intr-un litigiu denumit “afacerea
ingrasamintelor” (l'arret Boudier). Era vorba de un proprietar care dăduse în arendă unul
dintre domeniile sale unui cultivator care a comandat unui furnizor îngrăşăminte pe care
nu le-a plătit. Proprietarul a obţinut rezilierea contractului de arendare pentru motivul că
arendaşul nu şi-a executat în mod corect obligaţiile. Furnizorul îngrăşămintelor neputând
obţine de la fostul arendaş suma ce îi era datorată a introdus acţiune împotriva
proprietarului susţinând că acesta s-a îmbogăţit fără cauză prin aceea ca a profitat de
îngrăşăminte prin recolta obtinuta. Curtea de Casatie a admis acţiunea invocând
principiul potrivit căruia nimeni nu se poate îmbogăţi în dauna altuia. (P. M. Cosmovici,
Op. cit. pag. 167).
161
C. Stătescu si C. Bârsan. Pentru alte definiţii, I. P. Filipescu, Drept civil. Teoria
generala a obligatiilor. Ed. Actami, Bucuresti 1994 pag.100
162
In acest sens, S. Angheni, op. cit. pag. 91
 Astfel, textele privind accesiunea a două lucruri mobile aparţinând
unor proprietari diferiţi,163 impune obligaţia de despăgubire în sarcina
proprietarului bunului principal în care s-a incorporat lucrul secundar,
tocmai pentru a se evita îmbogăţirea nejustificată a proprietarului
dobânditor.164
Cârmuită de acelaşi principiu este şi prevederea referitoare la obligaţia
de a raporta la masa succesorală donaţiile primite de un copil165 sau de soţul
supravieţuitor166 de la autorul a cărui moştenire se discută la partaj.
Corelaţia dintre obligaţia de raport şi îmbogăţirea fără just temei este
evidentă.
Prin raport se înţelege actul prin care un moştenitor rezervatar167 care
vine la succesiune împreună cu alţi erezi rezervatari aduce la masa de
împărţit bunurile pe care le-a primit de la autorul comun sub formă de
liberalităţi în timpul vieţii acestuia fără scutire de raport.168
Or, scopul raportului este tocmai evitarea îmbogăţirii fără justă cauză
a unuia dintre moştenitori, în dauna celorlalţi.
În cazul în care succesorul care a primit liberalitatea a făcut investiţii
în bunul ce i-a fost dăruit de autorul defunct în perioada în care lucrul s-a
găsit în proprietatea sa, el este îndreptăţit să ceară la rândul său de la ceilalţi
comoştenitori partea sa de plus-valoare dobândită bunului prin opera sa.

163
Spre exemplu art. 504 din C. civ. care prevede că “ dacă două lucruri a doi deosebiţi
stăpâni s-au unit împreună încât amândouă formeaza un singur tot, dar se pot despărţi şi
conserva fiecare în parte după despărţire, atunci totul format este al proprietarului
lucrului care constituie partea principală, ramânând el dator a plăti celuilalt proprietar
preţul lucrului ce a fost unit cu principalul”
164
Cu privire la accesiunea mobiliară ca modalitate de dobândire a dreptului de
proprietate şi a altor drepturi reale, I. Apostu, Introducere in teoria dreptului de
proprietate si a drepturilor reale principale, Braila, Ed. Evrika 1998 pag. 161
165
Art. 751 din C. civ. glasuieste: “fiul sau descendentele care vine la succesiune, chiar
sub beneficiu de inventar, impreuna cu fratii ori surorile sale sau cu descendentii
acestora, trebuie a raporta coerezilor sai tot ce a primit de la defunct in dar, atat direct
cat si indirect, afara de cazul cand donatorele a dispus altfel”
166
Textul art. 751 din C. civ. a fost completat prin art. 3 al Legii nr. 319/1944 pentru
dreptul de mostenire a sotului supravietuitor, text care instituie obligatia de raport si in
sarcina sotului supravietuitor
167
Au calitatea de mostenitori rezervatari, descendentul si sotul supravietuitor. Cu privire
la clasele de mostenitori, vezi si M. Eliescu, Curs de succesiuni, Ed. Humanitas,
Bucuresti 1997 pag. 480 - 500.
168
Pentru procedura iesirii din indiviziune succesorala, V. M. Ciuca, Procedura
partajului succesoral, Ed. Polirom Iasi 1997
Dacă nu s-ar proceda astfel, comoştenitorii ar realiza o îmbogăţire fără justă
cauză în dauna aceluia dintre ei care a făcut cheltuielile.169
Alte texte fac aplicare aceluiaşi principiu, prin aceea că ele instituie în
mod expres obligaţia de restituire atunci când are loc sporirea patrimoniului
unei persoane “cum alterius detrimento”.
Asemenea aplicaţii întâlnim în următoarele texte ale Codului civil:
- art. 484 stabileşte că proprietarul terenului reţine fructele, dar trebuie
sa plătească semănăturile, arăturile şi munca depusă de alţii;
- art. 493 prevede că proprietarul care a construit pe terenul său cu
materiale străine este obligat să plătească contravaloarea materialelor;
- art. 494 precizează că acel care a construit pe terenul altuia,
indiferent dacă este de bună sau de rea credinţă, trebuie îndemnizat de
proprietarul terenului care reţine construcţia;
- art. 997, art. 1618 si 1691 din C. civ. obligă la restituirea
cheltuielilor făcute de o persoană care a conservat un bun;
- art. 1522 stipulează că, atunci când un societar încheie un contract
pentru societate fără mandatul cosocietarilor, contractul îl obliga numai pe
el, exceptând situaţia când ar rezulta pentru societate un profit;
- art. 766 prescrie ca în cazul raportului imobilelor la succesiune de
către moştenitorul donatar, trebuie să se ţină socoteala de cheltuielile
necesare şi utile făcute de acesta;
- art. 1164 prevede că, plata făcută unui minor sau incapabil nu trebuie
repetită decât dacă se probează că au profitat de ceea ce li s-a dat.
Prevederi referitoare la restituirea îmbogăţirii fără just temei conţine şi
Legea nr.18/1991 privind fondul funciar:
- art. 99 precizează că cheltuielile pentru producţia anului 1991
efectuate pe terenurile stabilite în condiţiile acestei legi, până la data
preluării în posesie, se vor suporta de noii titulari ai dreptului de proprietate,
sau, după caz, de folosinţă;
- art. 33 instituie în sarcina persoanelor care au primit terenuri pe care
sunt plantate vii şi pomi, obligaţia de a rambursa diferenţa de credit rămasă
de plată, corespunzător suprafeţei primite.
În cele mai multe cazuri, aplicarea instituţiei îmbogăţirii fără justă
cauză a fost făcută de instanţele judecătoreşti, în soluţionarea conflictelor de
interese survenite în circuitul civil.
Dintre acestea, mai sugestive sunt următoarele:

169
Obligaţia efectuării raportului la masa succesorală este prevazută de art. 738 si urm.
din C. civ.
 - restituirea de către proprietar a îmbunătăţirilor făcute de către chiriaş
imobilului închiriat;170
- restituirea alocaţiei de stat de către părintele care a încasat-o în
situaţia în care copilul se află în întreţinerea celuilalt părinte;171
- restituirea prestării unei munci de către o persoană, în lipsa unui
contract de muncă, dar pe baza unei promisiuni ca va fi încadrată în
muncă.172
În următoarele rezolvări jurisprudenţiale, instanţele au apreciat că nu
sunt întrunite condiţiile îmbogăţirii fără just temei:
- munca prestată de copii în gospodăria părinţilor lor nu le conferă un
drept de proprietate asupra bunurilor dobândite de părinţi;173
- atunci când părţile locuiesc şi gospodăresc împreună în temeiul unor
raporturi de rudenie sau de afinitate în care fiecare a produs şi consumat în
comun, prestaţiile executate de către una din părţi se compensează cu
foloasele şi avantajele pe care le-a realizat;174
- în cazul persoanelor care au trăit în concubinaj şi au gospodărit
împreună nu s-a reţinut îmbogăţirea unuia în detrimentul celuilalt;175
- cel ce prestează întreţinere în baza unui contract sau a unei obligaţii
legale sau naturale, nu beneficiază de acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea
fără just temei, pentru restituirea contravalorii serviciilor prestate.176

3.3.2. Conditiile actiunii in restituire

Asemănător culpei, care dă naştere unui prejudiciu, şi îmbogăţirea

fără justă cauză obligă pe cel îmbogăţit la restituirea valorii folosului realizat
în detrimentul altuia.
Realizarea acestei obligaţii este asigurată printr-o acţiune cu caracter
personal, asemănătoare acţiunilor numite de romani “condictiones”.177 Ea
170
T.S., dec. civ. nr. 7171/1973, in CD., 1973 pag. 151
171
Dec. de indrumare nr.10/1965, in R.R.D. nr.8/1965 pag. 106.
172
T.S. dec. civ. nr. 1168/1966 in C.D. 1996 pag. 197.
173
T.S. dec. civ. nr.2903/1973 in Repertoriu 1969 - 1975 pag. 122.
174
Trib. jud. Bistrita - Nasaud, dec. civ. nr.515/1970 in R.R.D. nr. 4/1971 pag. 137, cu
comentariu in E.S. Romano, op. cit pag. 118.
175
Trib. Timis dec. civ. nr.57/1971 in R.R.D. nr. 9/1971 pag. 161.
176
T. S., col. civ. dec. civ. nr.470/1960 in C.D. 1960 pag. 96.
177
“Condictiones” erau acţiuni prin care cel pagubit printr-o îmbogăţire realizată de
altul în dauna sa, putea sa obţină repararea băneasca a prejudiciului: condictio indebiti, în
caz de plată nedatorată; condictio causa data, causa non secuta, când partea păgubită
executase prestaţia sa în vederea unei cauze ce s-a dovedit a fi fără temei; condictio ab
turpem vel injustam causam, în caz de îmbogăţire produsă de un fapt imoral sau de un
este de aplicaţie generală şi funcţionează pe aceleaşi temeiuri juridice ca şi
în timpul romanilor, păstrându-şi chiar şi numele latin: “actio de in rem
verso”.
Condiţiile acţiunii de in rem verso sunt aceleaşi, deşi au fost
clasificate, au suferit felurite clasificări şi au primit nume diferite.
În literatura franceză modernă, unii autori le-au numit condiţii de
ordin economic şi condiţii de ordin juridic,178 alţii condiţii pozitive sau
materiale şi obstacole de ordin juridic ale acţiunii.179
Ştiinţa românească a dreptului, studiind îndeaproape şcoala dreptului
francez a preluat sistemul utilizat de aceasta, împărţind prescripţiile acţiunii
în restituire în condiţii materiale şi condiţii de ordin juridic.180
Alţi autori,181 păstrând concepţia şcolii clasice a dreptului
românesc,182 enumeră toate condiţiile acţiunii de in rem verso fără a le
clasifica potrivit nici-unuia dintre criteriile mai sus arătate.
Din considerente de preciziune şi sistematizare, optăm pentru
clasificarea acestora, în condiţii de natură materială şi condiţii de natură
juridică.
Includem în categoria condiţiilor materiale:
a). - mărirea unui patrimoniu;
b). - micşorarea unui patrimoniu;
c). - existenţa unei legături între sporirea unui patrimoniu şi
diminuarea celuilalt.
Condiţiile juridice ale acţiunii în restituire sunt următoarele:
a). - absenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei
persoane în detrimentul alteia;
b). - absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea
prejudiciului încercat.
Analiza fiecăreia dintre condiţiile enumerate mai sus prilejuieşte
următoarele consideraţiuni teoretice şi practice:

delict şi condictio sine causa, când îmbogăţirea fusese realizata în afară de orice fapt
juridic.
178
B. Starck s.a., op. cit. pag.788.
179
Alain Benabent, Droit civil. Les obligations. Ed. Montchrestien, Paris 1995 pag.
290.
180
În acest sens, C. Statescu si C. Barsan op. cit. pag. 131, S. Angheni, op. cit pag.
93,sau P. M. Cosmovici op. cit. pag. 168.
181
Spre exemplu I. P. Filipescu, op. cit. pag. 101, E. S. Romano, op. cit. pag. 119 sau P.
C. Vlachide op. cit. pag. 181.
182
I-am numit astfel pe iluştrii dascăli D. Alecsandresco, C. Hamangiu sau M.
Cantacuzino s.a.m.d.
 A. CONDIŢIILE MATERIALE ALE “actio de in rem verso”.

• mărirea unui patrimoniu

Elementul material al acţiunii în restituire are în vedere situaţia de
dezechilibru economic creat între cele două patrimonii. Este şi motivul
pentru care în literatura de specialitate condiţiile acestui element au mai fost
denumite si economice (les conditions d'ordre economique).
Un patrimoniu se poate mări atunci când primeşte un avantaj oarecare
apreciabil in bani. Există în mod evident îmbogăţire în cazul dobândirii unui
bun fără un contraechivalent, când o persoană dobândeşte folosinţa unui
imobil fără a plăti chirie, când cineva se bucură de un bun aparţinând altuia
sau primeşte o sumă de bani fără a furniza o contraprestaţie în schimb.183
S-a admis totodată în egală măsură că mărirea unui patrimoniu poate
rezulta şi din micşorarea laturii sale pasive, deci din înlăturarea unei pagube
sau diminuarea ori evitarea unor cheltuieli obligatorii.184 Soluţia este firească
deoarece ceea ce este de esenţă, existenţa unei îmbogăţiri, se poate realiza şi
pe această cale.
Problema îmbogăţirii a creat dispute şi în privinţa caracterului său
material sau moral. Nuanţa îmbogăţirii de ordin moral sau intelectual nu
constituie o cucerire a dreptului modern, rafinamentul de a o fi sesizat
aparţinând romanilor.185
Un alt exemplu uzitat în privinţa înstăririi etice îl constituie
îmbogăţirea patrimoniului moral al unei comunităţi rurale care a asigurat
cele necesare traiului populaţiei sale in perioada critica a exodului cauzat de
al doilea război mondial.186

183
S. Angheni, op. cit pag. 93. În acelaşi sens şi E. S. Romano, op. cit pag. 119.
184
În susţinerea soluţiei, vezi T.S. col. civ. dec. civ. 492/1963 în Repertoriu... 1952 -
1969 pag.197.
185
O pledoarie a lui Cicero, “Profanius Cherea” este revelatoare în privinţa dreptului de
a pretinde restituirea unei îmbogăţiri fără justă cauză, rezultată dintr-o operaţie
intelectuală. Stăpânul unui sclav, învăţându-l pe acesta arta dramatica, l-a vandut apoi
unui cumparator care, dându-şi seama de cunoştinţele sclavului în materie, l-a folosit ca
actor, realizand astfel venituri din munca acestuia. Cicero a pus în pledoaria sa problema
îmbogăţirii fără justă cauză, invocând împrejurarea că în preţul vânzării sclavului nu
fusese inclusă şi arta acestuia de a juca pe scena teatrului, artă pe care o învăţase de la
fostul său stăpân, astfel încât câştigul realizat de cumpărătorul sclavului prin valorificarea
artei actoriceşti constituie o îmbogăţire fără cauză a noului stăpân. (P.C. Vlachide, op. cit.
pag.181)
186
B. Starck s.a., op. cit. pag.788
 Mai poate fi citat de asemeni faptul ca un elev să fi profitat de lecţiile
primite în particular de la un profesor, împrejurare care a făcut să crească
“bagajul” cunoştinţelor sale intelectuale.187

• micşorarea unui patrimoniu

Un patrimoniu este sărăcit atunci când suferă o pierdere evaluabilă în
bani. În ultimă analiză, micşorarea se produce în patrimoniul celui care
devine ca o consecinţă a acestei împrejurări titularul acţiunii în restituire şi
dobândeşte în acest fel calitate procesuală activă în acţiunea de in rem
verso.188
În practică asemenea cazuri se întâlnesc atunci când un coindivizar
face îmbunătăţiri la bunul aflat în indiviziune, iar cu ocazia partajului el este
atribuit altui coindivizar, aşa încât, acesta din urma devine debitorul
contravalorii îmbunătăţirilor.189
Mai trebuie menţionat că micşorarea unui patrimoniu poate să constea
atât în diminuarea unor elemente active ale sale cât şi în efectuarea unor
cheltuieli care nu au fost restituite. Aşadar sărăcirea poate avea drept obiect,
ca şi îmbogăţirea în mod simetric, fie creşterea pasivului fie diminuarea
activului patrimonial.190

• existenţa unei legături între sporirea unui patrimoniu

şi diminuarea celuilalt
Între sărăcirea şi îmbogăţirea a două patrimonii trebuie să existe o
legătură, în sensul că fără mărirea primului nu ar fi intervenit nici micşorarea
celuilalt.
Nu este necesar ca această legătură să aibă un caracter cauzal, deşi
unii autori o susţin, apreciind că atât micşorarea cât şi sporirea trebuie să
constituie efectul unei cauze unice.191

187
Datorită unei reglementari atât de sărace, unii autori au apreciat că sub aspectul
îmbogăţirii morale acţiunea în restituire are menirea unei “supape de echitate”, căci ea
constituie în final o “actiune reziduală” rezervată celor marginalizaţi, lipsiţi de alte
posibilităţi juridice. (A. Benabent, op. cit. pag. 288).
188
Cu privire la calitatea procesuală V. M. Ciobanu, Tratat teoretic si practic de
procedura civila, Ed. National Bucuresti 1996 Vol. I pag. 279.
189
T.S., col. civ. dec. civ. 1168/1966 in C.D. 1966 pag. 197.
190
În acest sens s-au pronunţat toţi autorii, nici în doctrină şi nici în jurisprudenţă
neexistând opinia că diminuarea sau creşterea patrimoniului ar trebui să afecteze doar una
dintre laturile sale.
191
În sensul acestei opinii, T.R. Popescu si P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed.
Stiinţifică Bucureşti 1968 pag. 157 sau S. Angheni, op. cit. pag. 94.
 Potrivit acestei opinii, legătura de cauzalitate poate fi directă, ca
atunci când o valoare trece direct din patrimoniul unuia în patrimoniul
celuilalt, ori ca în cazul posesorului care ridică o construcţie pe terenul
altuia, teren pe care îl are în posesie.
Legătură de cauzalitate poate fi, în aceeaşi opinie, şi indirectă (prin
intermediar) atunci când prin sărăcirea unui patrimoniu nu s-a îmbogăţit alt
patrimoniu decât prin intermediul unui terţ. De exemplu, angrosistul de
cereale nu l-a îmbogăţit pe proprietar în mod direct ci, prin intermediul
contractului încheiat cu fermierul producător care i-a furnizat grânele. În
acest caz nu există o legătură de cauzalitate între pierderea suferită de
vânzător şi îmbogăţirea proprietarului, deoarece contractul nu s-a încheiat
între vânzător şi fermier. De asemenea, proprietarul poate obiecta faptul că
nu i se poate opune un contract faţă de care el este terţ, în virtutea
principiului relativităţii efectelor contractelor.192
S-a admis că actio de in rem verso poate fi exercitată atunci când
îmbogăţirea are drept cauza sărăcirea prin intermediul unui terţ, legătura de
cauzalitate fiind astfel indirectă. În practică totuşi problema nu s-a pus, căci
atunci când îmbogăţirea se produce prin intermediul unui terţ, ea are în
general o cauză legitimă în raporturile dintre îmbogăţit şi terţ. În acest caz,
sărăcirea poate fi una dintre cauzele îmbogăţirii, dar ea poate avea şi alte
cauze care exclud exerciţiul acţiunii în restituire.193
În doctrina românească este însă majoritară concepţia potrivit căreia
nu poate fi vorba de un raport de cauzalitate între îmbogăţire şi sărăcire,
deoarece un asemenea raport intervine între o faptă şi un rezultat, iar nu între
două rezultate. Or, în cazul îmbogăţirii fără just temei există o cauză unică a
îmbogăţirii şi sărăcirii, care poate proveni fie din fapta îmbogăţitului, fie a
sărăcitului, fie a unei terţe persoane ori a unui eveniment.194

B. CONDIŢIILE JURIDICE ALE ACŢIUNII ÎN RESTITUIRE.

Elementul juridic constă în lipsa unei cauze legitime a măririi

patrimoniului unei persoane şi a diminuării patrimoniului celeilalte persoane.
Acest element este uneori greu de identificat, deoarece poate fi
concepută şi intenţia celui sărăcit de a face o donaţie altcuiva sau de a-i face
192
Cu privire la efectele contractelor, I. Dogaru, Contractul. Consideratii teoretice si
practice, Ed. Scrisul Românesc, Craiova 1983, pag. 227 - 264.
193
S. Angheni, op. cit. pag. 94.
194
În acest sens şi St. D. Carpenaru, Îmbogatirea fără justă cauză, în revista Arbitrajul
de Stat nr.1/1971 pag. 35, sau C. Stătescu şi C. Bârsan op. cit. pag. 131.
un serviciu gratuit celui îmbogăţit. De asemeni, cauza o poate constitui o
contraprestaţie simbolică sau pur şi simplu speranţa de a obţine o
contraprestaţie din partea celui îmbogăţit.
Aşa cum am mai precizat, îmbogăţirea fără just temei poate fi
sancţionată prin acţiunea introdusă de cel sărăcit numai în lipsa unei cauze
ligitime care să fi constituit motivul creşterii patrimoniului celui îmbogăţit.
Fundamentul acţiunii l-au constituit în timp ideile de echitate, de echilibru,
de risc, de echivalenţă şi de morală.195
Asupra acţiunii de in rem verso, instanţele judecătoreşti au avut ocazia să
pronunţe numeroase hotărâri, prilej în care au examinat atât condiţiile ei de
exerciţiu cât şi câmpul său de aplicare. Exerciţiul acţiunii nu este supus nici-
unei conditii speciale, predeterminate: este suficient să existe consecinţa
îmbogăţirii produsă de un fapt personal al părţii păgubite, de un terţ sau de
un fapt juridic.196 Această formulare de maximă generalitate implică totuşi în
ultimă analiză două condiţii şi anume: a) îmbogăţirea să fie lipsită de cauza
legitimă a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia; b). -
absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea prejudiciului încercat.
Analiza lor în detaliu, prilejuieşte următoarele dezvoltări:
a) îmbogăţirea să fie lipsită de cauza legitimă a măririi patrimoniului
unei persoane în detrimentul alteia.
Fundamentul îmbogăţirii fără justă cauză constă în îndatorirea
generală şi obiectivă a oamenilor, de a nu se îmbogăţi unul pe seama altuia
într-o manieră injustă. Această îndatorire morală presupune absenţa oricărei
culpe din partea celui al cărui patrimoniu s-a mărit fără o cauză legitimă. În
aceste condiţii, se pune aşadar chestiunea stabilirii împrejurării ca
îmbogăţitul să fi avut reprezentarea cauzei legitime a îmbogăţirii sale, altfel
spus de a fi acceptat cu bună credinţă înavuţirea sa197.
Pentru unii autori “cauza” înseamnă în cadrul instituţiei analizate
“titlu justificativ” şi deci va exista posibilitatea menţinerii îmbogăţirii în

195
Jurisconsultul roman Pomponius sprijinea acţiunea pe ideea de echitate în celebra
remarcă: “Jure naturale aequm est nominem cum alterio detrimento et injuria
locupletionem facit” (După dreptul natural, nimeni nu se poate îmbogăţi în detrimentul
altuia, nedreptăţindu-l). Deşi jurisconsulţii romani au enunţat ideea care dăinuie şi astazi,
ei nu au elaborat şi o teorie a îmbogăţirii fără justă cauză. Dreptul canonic a încercat o
teorie fundamentată pe ideea de echilibru, care ar putea fi examinată nu numai sub aspect
moral şi psihologic ci şi juridic. (P. C. Vlachide, op. cit. pag. 182.)
196
C. Hamangiu s.a. op. cit. vol.2 pag. 480
197
Cu privire la efectele bunei credinţe în cazul îmbogăţirii fără justă cauză vezi I.
Dogaru ş.a., Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice, Ed. All Beck, Bucureşti
2002 pag. 85
situaţiile în care actul juridic încheiat de cel îmbogăţit constituie un titlu
valabil, deci legitim.
Cauza poate fi definită aici ca justificarea juridică a îmbogăţirii. Dacă
beneficiarul se îmbogăţeşte datorită unui instrument juridic, chiar pe
cheltuiala altuia, nu i se poate pretinde să restituie această îmbogăţire198.
Cel mai frecvent asemenea instrument juridic este fără îndoială
contractul.
Astfel, pot fi exemplificate numeroase aplicaţiuni ale cauzei juridice
de natură să obstacoleze calea unei actio de in rem verso, atunci când de
exemplu:
- chiriaşul convine cu proprietarul ca anumite îmbunătăţiri pe care le-a
adus imobilului închiriat să-i rămână acestuia;
- o persoană se înţelege cu o alta să gospodărească împreună şi să-i
acorde îngrijiri medicale;
- o vânzare prin care i se oferă cumpărătorului un preţ vădit avantajos,
199
etc .
Un asemenea contract trebuie să fie valabil încheiat căci el constituie
cauza legitimă care-i profită celui îmbogăţit. Chiar dacă el nu ar fi echitabil
din cauza lipsei unei contraprestaţii sau a uneia vădit inferioare, principiul
forţei obligatorii a convenţiilor este prioritar în faţa unor considerente de
natură etică. Este vorba în primul rând despre un contract valabil încheiat
între sărăcit şi îmbogăţit iar potrivit art. 969 C.civ. “convenţiile legal făcute
au putere de lege între părţile contractante”.
Într-o altă ipoteză, îmbogăţirea poate fi justificată prin intenţia de a-l
gratifica pe îmbogăţit urmare unei liberalităţi: părinţii care au făcut o plată în
profitul fiului lor nu pot pretinde restituirea cheltuielilor făcute decât dacă
fac dovada că nu au avut intenţia de a-i face acestuia o liberalitate.200
Îmbogăţirea mai poate fi consacrată şi de voinţa legii, cum ar fi de
exemplu dobândirea unui bun ca efect al prescripţiei achizitive, sau dacă este
vorba despre un bun mobil prin posesia de bună credinţă în condiţiile art.
1909 C. civ.201 Un asemenea dobânditor nu poate fi considerat în nici-un caz
ca şi un îmbogăţit fără justă cauză.
În egală masură şi un principiu de drept poate constitui cauza
legitimă pentru sporirea unui patrimoniu.
198
A. Benabent, op. cit. pag. 291.
199
În acest sens, T.S. dec. civ. nr.102/17.01.1968 in C.D. 1974 pag.97
200
A. Benabent, op. cit. pag. 292.
201
Pentru dobândirea dreptului de proprietate ca efect al posesiei, I. Apostu op. cit. pag.
163 - 175 sau Gh. Fekete si I. Zinveliu, Drept civil. Drepturile reale, Ed. Didactică şi
pedagogică, Bucureşti 1969 pag. 205 - 223
 Spre exemplu, libertatea comertului şi principiul concurenţial indus de
conceptul economiei de piaţă, justifică îmbogăţirea celui ce deschide noi
fonduri de comerţ, chiar dacă prin aceasta ar cauza sărăcirea sau
falimentarea comercianţilor concurenti. Un asemenea act de concurenţă însă
trebuie să fie loial202, căci în caz contrar îmbogăţirea ar avea o cauză
ilicită203.
Cauza legitimă a îmbogăţirii o poate constitui şi o hotărâre
judecătorească204. Categoria hotărârilor judecătoreşti include fireşte şi
soluţiile pronunţate de către instanţele Curţii de Conturi, precum şi hotărârile
pronunţate în străinătate. În această situaţie singura condiţie care se pune
este ca hotărârea să fie definitivă şi irevocabilă, deci executorie.205

b). - absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea

prejudiciului încercat.
Cea de a doua condiţie care se impune în cazul acţiunii de in rem
verso constă în absenţa oricărui mijloc juridic pentru acoperirea pierderii
suferită de cel ce şi-a văzut diminuat patrimoniul.206 Având aşadar un

202
Potrivit art. 5 din Legea nr.11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale,
constituie infracţiune de concurenţă neloială şi se pedepseste cu închisoare de la o lună la
doi ani sau cu amenda de la 20.000 lei la 1oo.ooo lei: a) întrebuinţarea unei firme, unei
embleme, unor desemnări speciale sau a unor ambalaje de natură a produce confuzie cu
cele folosite legitim de un alt comerciant; b) producerea în orice mod, importul, exportul,
depozitarea, punerea în vânzare sau vânzarea unor mărfuri purtând menţiuni false privind
brevetele de invenţii, originea şi caracteristicile mărfurilor, precum şi cu privire la numele
producătorului sau comerciantului, în scopul de a induce în eroare pe ceilalti comercianţi
şi pe beneficiari. Cu privire la infracţiunea de concurenţă neloială, Gh. Nistoreanu s.a.
Drept Penal. Partea speciala. Ed. Continent XXI, Bucuresti 1995 pag. 511 - 515.
203
Într-o asemenea ipoteză, cel prejudiciat s-ar putea îndrepta împotriva îmbogăţitului
numai în eventualitatea în care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal şi nu are
exerciţiul unei acţiunii speciale prevazută de Legea nr. 11/1991.
204
Cu privire la investirea si executarea hotărârilor judecătoreşti, S. Zilberstein si V. M.
Ciobanu, Drept procesual civil. Executarea silită. Vol. 1 Ed. Lumina Lex, Bucuresti
1998 pag. 91 - 131.
205
În literatura juridică există opinia că o cauza licita ar constitui-o şi interesul
reclamantului. De exemplu, dacă un proprietar face lucrări de electrificare pe propriul
său fond care profită şi vecinilor, aceştia din urmă şi-au îmbogăţit patrimoniul fără să fi
făcut vreo cheltuială. Acţiunea în restituire nu ar putea fi primită deoarece, dacă vecinii s-
au îmbogăţit, proprietarul nu a sărăcit propriu zis, deoarece el a profitat de pe urma
investiţiei făcute. (S Angheni, op. cit. pag. 95).
206
Sunt şi autori care consideră că faptul de a dispune de mai multe acţiuni pentru
valorificarea unui drept nu prezintă nimic anormal şi că, în consecinţă, condiţia cerută
este arbitrară.
caracter subsidiar, ea nu poate fi exercitată decât în absenţa oricărui alt
mijloc de drept.207
Preluând din dreptul francez teoria obstacolelor în exerciţiul subsidiar
al acţiunii în restituire208, doctrina românească contemporană a acceptat
principiul potrivit căruia actio de in rem verso nu poate fi primită atâta
vreme cât există un obstacol de drept, fiind însă admisibilă dacă alte acţiuni
sunt împiedecate de un obstacol de fapt.
S-a acceptat bunăoară,209 că proprietarul unui bun individual
determinat nu poate cere restituirea lui de la cel la care se găseşte pe calea
unei acţiuni de in rem verso, deoarece el are la îndemână acţiunea în
revendicare, care constituie un obstacol de drept.
De asemeni, dacă obligaţia rezultă dintr-un contract, nu se poate
recurge la acţiunea în restituire deoarece partea interesată are la dispoziţie o
acţiune rezultată din contract. Pe această cale, reclamantul ar putea cere
obligarea pârâtului pretins îmbogăţit fără de justă cauză, fie la executarea
obligaţiei asumate, fie la dezdăunarea pentru neexecutarea sau executarea cu
întârziere a obligaţiilor contractuale.210
In acest sens, practica instanţelor a stabilit în mod constant că
“acţiunea din contract exclude acţiunea pentru îmbogăţirea fără justa
cauză”211.
Intr-o altă speţă, părţile s-au înţeles să se gospodărească în comun,
ipoteză în care munca în comun a concubinilor poate să ducă la constatarea
existenţei unor drepturi de proprietate comună pe cote-părţi asupra bunurilor
dobăndite în timpul convieţuirii, în raport cu contribuţia fiecăruia în parte.
Reclamantul nu a solicitat partajul bunurilor aflate în coproprietatea părţilor
ci suma de bani ce ar reprezenta contribuţia sa la menajul dus în comun cu
pârâta. Or, împrejurarea ca a contribuit cu veniturile sale la menajul în
comun, s-a apreciat a nu deschide calea unei acţiuni bazate pe îmbogăţirea
fără just temei.

207
Există o interesantă analogie între actio de in rem verso şi acţiunea în constatare. In
cazul ambelor, cererea in justiţie nu poate fi formulată atâta vreme cât reclamantul mai
are la îndemână o altă acţiune. In cazul acţiunii în constatare, textul art. 111 C. proc. civ.
precizează in terminis că “cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea
dreptului”.
208
B. Starck ş.a. op. cit. pag. 792, A. Benabent, op. cit. pag. 295.
209
C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. pag. 132.
210
Pentru executarea obligaţiilor civile, vezi C. Stătescu şI C. Bârsan op. cit. pag. 309 -
331, E. S. Romano, op. cit. pag. 236 - 240 sau I. P. Filipescu, op. cit. pag. 166 - 183.
211
T.S. dec. civ. nr.1463/1959 în C.D. 1958 pag.86
 De altă parte, aportul reclamantului la menajul comun se compensează
cu foloasele realizate de acesta din munca comună a pârâtei.212
În practică s-a mai pus problema dacă s-ar putea recurge la actio de in
rem verso în situaţia când acţiunea principală a fost paralizată. Dacă a
intervenit o piedică juridică aşa cum este prescripţia dreptului la acţiune, s-a
decis că nu se poate recurge la acţiunea în restituire.213
Totodată, dacă reclamantul are la dispoziţiune acţiunea bazată pe
contract sau cvazicontract, delict sau cvazidelict ori pe alt izvor de obligaţii,
nu se justifică de asemeni acţiunea în restituire fundamentată pe îmbogăţirea
fără just temei.
De aceea, chiar şi în cazul în care îmbogăţirea s-a realizat prin
intermediul unei alte persoane, care poate fi acţionată de cel sărăcit în baza
unuia dintre temeiurile arătate, nu se justifică totuşi exercitarea acţiunii în
restituire bazată pe îmbogăţirea fără just temei, dat fiind tocmai caracterul ei
subsidiar.
Acest caracter subsidiar al acţiunii nu mai poate constitui însă un
impediment pentru exercitarea ei impotriva celui îmbogăţit dacă, datorită
unei situaţii de fapt, cum este insolvabilitatea, cel sărăcit nu se mai poate
despăgubi de la acela cu care a avut, de exemplu raporturi contractuale214.
Este cazul antreprenorului care face lucrări la un imobil pentru
cumpărătorul acestuia. In situaţia în care cumpărătorul nu ar plăti preţul
vânzării, iar imobilul s-ar întoarce la vânzător, nimic nu s-ar opune ca
antreprenorul să pretindă despăgubiri de la vânzător pe calea unei acţiuni
întemeiată pe îmbogăţirea fără just temei, dacă între timp cumpărătorul a
devenit insolvabil.
O asemenea rezolvare are în vedere tocmai împrejurarea că
insolvabilitatea debitorului constituie un obstacol de fapt, care, nefiindu-i
imputabil reclamantului, îi lasă deschisă calea unei acţiuni fundamentate pe
ideea îmbogăţirii fără just temei.

C.PROBA ŞI PRESCRIPŢIA DREPTULUI LA ACŢIUNE

În actio de in rem verso îşi justifică legitimarea procesuală activă cel

al cărui patrimoniu s-a diminuat.215
212
Trib. Hunedoara, Dec. civ. nr.899/1984, în R.R.D. nr.2/1985 pag.70.
213
C. Hamangiu ş.a. op. cit. pag. 480, R. Sanilevici op. cit. pag. 226.
214
T.S. sec. civ., dec. civ. nr. 1601/1979, în I. Mihuţă Repertoriu .... 1975 - 1980 pag.
85
215
Pentru afirmarea în justiţie a unui drept subiectiv civil, vezi I. Leş, Principii şi
instituţii de drept procesual civil, Ed. Lumina lex Bucureşti 1998 pag. 240.
 Competenţa de soluţionare a cauzei este atrasă ca o cerinţă generală
de domiciliul pârâtului, aşa cum prescriu dispoziţiunile art. 5 din C. proc.
civ. Dacă pârâtul are domiciliul în străinătate sau nu are domiciliul
cunoscut, precizează acelaşi text, cererea se face la instanţa reşedinţei
reclamantului.216 Această ipoteza are în vedere fireşte o acţiune personală.
Dacă însă, deşi greu de imaginat în practică, actio de in rem verso ar
avea ca obiect un nemişcător, atunci s-ar aplica dispoziţiunile art. 13 din C.
proc. civ. care stabilesc competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea
instanţei în circumscripţia căreia se află imobilul.
Admiţând că nemişcătorul ar fi situat în circumscripţia mai multor
instanţe, potrivit art. 13 alin. 2 din C. proc. civ. cererea se va face la instanţa
domiciliului sau reşedinţei pârâtului, dacă acestea se află în vreuna din
aceste circumscripţii, iar în caz contrar, la oricare din instanţele în
circumscripţiile cărora se află nemişcătorul.217
Fireşte, după determinarea instanţei competente şi observarea tuturor
criteriilor formale vizând legala sesizare a instanţei, reclamantul trebuie să
observe şi cerinţele privitoare la timbraj, respectiv taxa judiciară de timbru si
timbrul judiciar.
În privinţa capacităţii părţilor, apreciem că nu se impune nici-o
condiţie, atâta vreme cât obligaţia de restituire se naşte independent de vreo
manifestare de voinţă din partea lor.
Sarcina probei, ca în orice cauză civilă, aparţine şi în cazul acţiunii în
restituire reclamantului potrivit principiului “actori incumbit probatio, aşa
cum la rândul său pârâtul este ţinut să-şi probeze susţinerile în apărare, căci
in excipiendo reus fit actor.218 Fireşte, fiind vorba în principiu de fapte
juridice, dovada lor s-ar putea face prin orice mijloc de probă.
Doar în măsura în care s-ar invoca un act juridic, probaţiunea ar trebui
să urmeze regulile prescrise de dispoziţiunile art. 1191 din C. civ.219

216
In privinta stabilirii competenţei, I. Apostu, Competenta instanţelor judecătoreşti
în materie civilă, Ed. Naţional, Bucureşti 1996.
217
Cu privire la acţiunea civilă, vezi V. Negru şi D. Radu, Drept procesual civil, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1975 pag. 105 - 130
218
Pentru teoria probaţiunii judiciare, vezi G. Boroi si D. Rădescu, Codul de procedură
civilă adnotat şi comentat, Ed. All, Bucureşti 1994 pag. 160 - 215
219
Dispoziţiunile art. 1191 din C. civ. sunt vădit desuete. Prevederea potrivit căreia
“dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei,
chiar pentru un depozit voluntar, nu se poate face decât prin act autentic” nu-şi mai
poate găsi câmp de aplicare, ţinând seama de valoarea modică a acestei sume. Ar urma
aşadar, ceea ce este oricum exagerat, ca dovada oricărui act juridic să fie făcută numai
printr-un înscris autentic.
 Acţiunea de in rem verso este prescriptibilă în termen de trei ani atât
în raporturile dintre persoanele fizice cât şi în cele dintre persoanele juridice.
Momentul în care începe să curgă termenul de precripţie, în cazul
acţiunii pentru restituirea îmbogăţirii fără justă cauză, este acela în care
creditorul obligaţiei de restituire a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul
îmbogăţirii altui patrimoniu şi pe cel care a beneficiat de îmbogăţire,
împotriva căruia se va îndrepta.220
De altfel, instanţa Supremă a stabilit ca dispoziţiunile referitoare la
prescripţia extinctivă cuprinse în art. 8 alin. 2 din Decretul nr.167/1958, se
aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei.221
In literatura juridică s-au făcut numeroase comentarii in privinţa
chestiunilor pendinte prescripţiei acţiunii intemeiate pe îmbogăţirea fără just
temei.
O astfel de chestiune este aceea de a determina momentul curgerii
prescripţiei dreptului la acţiune în funcţie de cel al producerii dezechilibrului
patrimonial. Pentru a se da cuvenitul răspuns la această problemă, trebuie
facută o netă distincţie între daunele certe şi cele eventuale.
Îmbogăţirea fără just temei se poate consuma fie printr-un singur fapt,
care conduce la un singur şi sigur rezultat, fie prin mai multe fapte
susceptibile de desfăşurare în timp, aşa încât trecerea valorilor dintr-un
patrimoniu în altul are loc "rata temporis". În aceeaşi măsură, şi refacerea
echilibrului patrimonial se poate petrece fie deodată, fie prin acte repetate,
pe măsura scurgerii timpului.
Aşa fiind, s-a pus problema de a şti dacă valoarea îmbogăţirii
reprezintă avantajul net ori avantajul brut şi dacă, termenul de prescripţie
curge de la data fiecărui act ori numai a ultimului act prin care s-a produs o
sărăcire a patrimoniului sau dacă, în cazul scurgerilor reciproce de valori
dintr-un patrimoniu în altul, ca urmare a unor fapte corelative, termenul de
prescripţie începe să curgă din momentul în care această scurgere de valori a
încetat şi deci se cunoaşte nu numai întinderea prejudiciului, dar este certă şi
definitivă însăşi existenţa acestuia.222
Soluţia care a suscitat comentariul, a acreditat teza potrivit căreia
valoarea îmbogăţirii reprezintă avantajul net, adică ceea ce rămâne ca
rezultat final, după ce au încetat să se mai întoarcă în patrimoniul iniţial
sărăcit, acele avantaje care diminuează sau fac să dispară dezechilibrul
220
In acest sens, St. Cărpenaru ş. a. Tratat de drept civil. Vol. I Partea generală, Ed.
Academiei, Bucureşti 1989, pag.338.
221
T.S. Decizia de îndrumare nr.7/1967 în C.D. 1967 pag. 28 - 29.
222
Pentru comentariul pe larg al speţei, vezi O. Popa, Prescriptia actiunii întemeiate pe
îmbogăţirea fără just temei, în RRD nr.1/1968 pag.65
produs.223 Aşa fiind, în mod justificat şi răspunzând totodată finalităţii
acţiunii rezultate din îmbogăţirea fără just temei, se impun următoarele
concluzii:
1. Atunci când sărăcirea şi îmbogăţirea subsecventă sunt susceptibile
de o dezvoltare în timp, calea acţiunii în justiţie este deschisă în momentul în
care a luat sfârşit scurgerea valorilor dintr-un patrimoniu în altul, prin
producerea ultimului act material. Acest moment final odată consumat,
apreciem că marchează începutul scurgerii termenului de prescripţie de 3 ani
prevăzut de art. 8 alin. 2 din Decretul nr.167/1958. A disocia actele
materiale ar însemna ca pentru fiecare dintre ele să curgă un alt termen de
prescripţie, ceea ce ar denatura caracterul reparatoriu al acţiunii de in rem
verso.224
2. Îmbogăţirea şi sărăcirea reală ca temei al acţiunii în restituire o
constituie diferenţa care rămâne în patrimoniul celui îmbogăţit şi în
defavoarea celui sărăcit la data când a încetat scurgerea valorilor.
Fireşte, o asemenea diferenţă trebuie să fie integral evaluată şi prin
raportarea la consecinţele inflaţioniste care ar putea avea influenţe nefaste
asupra celui sărăcit. Aşa fiind, pe lângă evaluarea făcută la momentul
producerii faptului licit pauperizant, apreciem că instanţele ar trebui să
opereze şi cu o reevaluare a daunelor în momentul pronunţării hotărârii sau
chiar al executării silite în caz de nevoie.

3.3.3. Efectele si natura juridica a imbogatirii fara justa cauza.

A. EFECTELE ÎMBOGĂŢIRII FĂRĂ JUSTĂ CAUZĂ

Mărirea patrimoniului unei persoane în detrimentul patrimoniului altei

persoane dă naştere unui raport juridic obligaţional, în temeiul căruia,
îmbogăţitul devine debitorul obligaţiei de restituire către cel care şi-a
micşorat patrimoniul şi care devine la rândul său creditorul acestei
obligaţii.225
Restituirea trebuie să fie făcută în natură, iar numai când acest lucru
nu este cu putinţă, atunci se va face prin echivalent.
În dreptul nostru nu există nici-o reglementare care să stabilească
limita maximă a valorii ce trebuie restituită. Este şi motivul pentru care
223
Sent. civ. nr.969/4 mai 1966 a Tribunalului popular Lugoj şi Dec. civ. nr.2880/11 oct.
1966 a Tribunalului regional Banat.
224
Pentru opinia contrară, vezi şi Al. Oproiu, Prescripţia acţiunii întemeiate pe
îmbogăţirea fără just temei, în RRD nr.11/1968 pag. 84.
225
C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. pag. 132.
practica judecătorească şi literatura de specialitate au intervenit, stabilind o
dublă limitare, după cum urmează:
1. Cel care şi-a mărit patrimoniul nu poate fi ţinut să restituie decât în
măsura creşterii averii sale, iar această creştere trebuie apreciată la
momentul promovării actiunii de in rem verso.
Prin urmare, dacă bunul cu care s-a mărit patrimoniul a pierit în mod
fortuit până în momentul sesizării instanţei cu acţiunea in rem verso,
obligaţia de restituire încetează.
Dacă bunul a fost vândut, trebuie restituită valoarea lui din momentul
introducerii acţiunii în justiţie.
2. Cel care şi-a micşorat patrimoniul nu poate pretinde mai mult decât
diminuarea patrimoniului său, pentru că în caz contrar i-ar profita lui o
îmbogăţire fără justă cauză226.
În jurisprudenţa instanţelor s-a subliniat că “justa aplicare a
principiului îmbogaţirii fara just temei impune ca obligaţia de restituire a
pârâtului să nu depăşească îmbogăţirea lui efectivă, iar indisolubil legat de
aceasta, să nu depăşească valoarea cu care a foast micşorat patrimoniul
reclamantului”.227
În cazul în care o persoană încadrată (în speţă funcţionar la o direcţie
judeţeană pentru probleme de muncă şi ocrotiri sociale), a fost condamnată
prin hotărâre penală rămasă definitivă, pentru infracţiuni legate de plata
ilegală a unor ajutoare familiale şi în consecinţă a fost obligată la plata
despăgubirilor civile echivalente cu totalul ajutoarelor, în acţiunea civilă
bazată pe îmbogăţirea fără just temei intentată de către fostul condamnat
împotriva beneficiarilor, el poate să ceară restituirea, independent de orice
culpă a acestora, numai în limita sumelor efectiv plătite unităţii păgubite, iar
nu în limita celor la care a fost obligat prin hotărârea penală.228

226
În acest ssens, Dec. civ. nr.8/C din 13 ianuarie 1997 în Sinteza practicii judiciare a
Curţii de Apel Galaţi – 1997, Ed. Alma Galaţi 1998, p. 46
227
T.S. dec. civ. nr. 102/1968 în R.R.D. nr.6/1968 p. 171
228
In speţă, reclamantul a fost obligat la plata sumelor ce reprezentau totalul ajutoarelor
plătite nelegal,dar până la soluţionarea acţiunii sale impotriva beneficiarilor el restituie
unităţii o suma mult inferioară prejudiciului. In consecinţă, dat fiind că prima instanţă
obligase pe pârâte la plata integrală a sumei, tribunalul, admiţând recursul acestora, a
redus obligaţia de restituire la suma efectiv plătită de reclamant unităţii păgubite. (Dec.
civ. 293/1983 a Tribunalului Vaslui, în R.R.D. nr.1/1984 pag.57)
 B. NATURA JURIDICĂ A ÎMBOGĂŢIRII FĂRĂ JUSTĂ CAUZĂ.
ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI ÎNTRE ÎMBOGĂŢIREA FĂRĂ
JUSTĂ CAUZĂ ŞI ALTE INSTITUŢII ÎNRUDITE

Pentru a determina natura juridică a îmbogăţirii fără just temei, trebuie

să plecăm de la constatarea că raportul juridic la care ea dă naştere îşi are
izvorul într-un fapt juridic în sens restrâns. Este însă vorba despre un fapt
juridic licit ce constă, aşa după cum am mai precizat în acţiunea ori
evenimentul care a dus la mărirea unui patrimoniu pe seama altui
patrimoniu, fără ca pentru aceasta să existe un temei legitim, din care ia
naştere obligaţia de restituire în sarcina celui al cărui patrimoniu s-a mărit.229
Îmbogăţirea fără just temei se aseamănă cu alte izvoare de obligaţii
cum ar fi răspunderea civilă delictuală, gestiunea de afaceri sau plata
nedatorată.
Pentru o determinare cât mai exactă a naturii juridice a îmbogăţirii
fără just temei, aceasta ar trebui comparată cu instituţiile juridice mai sus
menţionate, aşa încât în cadrul sus arătatelor izvoare ale obligaţiilor să-şi
găsească o cât mai strictă individualizare.
1. Îmbogăţirea fără justă cauză şi răspunderea civilă delictuală.
• Asemănarea dintre cele două instituţii constă în aceea că
şi una şi cealaltă dau naştere unui prejudiciu a cărui reparare porneşte de la
principiul de echitate al refacerii unui dezechilibru patrimonial injust.
• Deosebirile dintre cele două instituţii, care le individualizează
făcând imposibilă orice confuzie sunt următoarele:
1. - Spre deosebire de cazul răspunderii civile delictuale, în cazul
îmbogăţirii fără justă cauză mărirea patrimoniului nu presupune culpa celui
căruia îi profită;
2. - În vreme ce în cazul răspunderii civile delictuale prejudiciul
trebuie integral reparat, îmbogăţirea fără just temei limitează restituirea în
funcţie de creşterea patrimoniului îmbogăţitului;
3. - Răspunderea civilă delictuală se întemeiază pe o faptă ilicita, spre
deosebire de îmbogăţirea fara just temei, care îşi are sorgintea într-o faptă
licită, care poate fi în egală măsură gestiunea intereselor altei persoane sau
plata lucrului nedatorat;

2. Îmbogăţirea fără justă cauză şi gestiunea intereselor altei

persoane.

229
C. Stătescu şi C. Bârsan, op cit. pag. 133.
 Între îmbogăţirea fără justă cauză şi gestiunea intereselor altei
persoane există atât asemănări câ şi deosebiri:
• Asemănări:
1. - Analogia dintre imbogăţirea fără just temei şi gestiunea de
afaceri se fondează pe faptul ca în teorie şi în jurisprudenţă s-a considerat că
îmbogăţirea fără just temei poate avea ca sursă o gestiune de afaceri.230
2. - Pe de altă parte, ca şi gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără just
temei se întemeiază tot pe ideea ca ar fi inechitabil ca o persoană să se
îmbogăţească pe seama alteia;
3. - În egală măsura, gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără just
temei se înscriu în categoria faptelor licite producatoare de obligaţii.

• Deosebiri:
1. - În cazul gestiunii de afaceri se restituie cheltuielile făcute de
gerant, fără a se ţine seama de avantajele geratului sau de faptul că ele au
fost inferioare cheltuielilor;
Îmbogăţirea fără just temei implică dimpotrivă, restituirea în raport
de sporirea efectivă a patrimoniului îmbogăţitului;
2. - Pe câtă vreme la îmbogăţirea fără just temei se are în vedere
doar faptul nud al imbogăţirii, nu şi sursa care o produce, gestiunea de
afaceri implică actul voluntar al gerantului, intenţia de a gera afacerile
altuia, altfel spus tocmai sursa care dă naştere obligaţiei;
3. - Gestiunea de afaceri este întotdeauna consecinţa manifestării
unilaterale a voinţei gerantului de a se îngriji de interesele altei persoane.
Îmbogăţirea fără just temei poate lua naştere şi prin fapta unui terţ,
caz fortuit sau de forţă majoră;231
4. - Efectele îmbogăţirii fără just temei subzistă până în momentul
introducerii acţiunii de in rem verso şi se admite numai în măsura în care
există o mărire a unui patrimoniu pe seama altuia.
În cazul gestiunii de afaceri, geratul trebuie să ramburseze cheltuielile
făcute de gerant chiar dacă in final nu a avut nici-un profit.232

3. Îmbogăţirea fără justă cauză şi plata lucrului nedatorat.

Între îmbogăţirea fără just temei şi plata lucrului nedatorat există două
asemănări şi o deosebire:

230
Cu privire la aceasta aserţiune, vezi S. Angheni op. cit. pag. 85.
231
C. Stătescu si C. Bârsan, op cit. pag. 263
232
In aceeasi idee vezi si Sm. Angheni op. cit. pag. 85 sau P. M. Cosmovici, op. cit.
pag.164
 • Asemănări:
1. - Atât îmbogăţirea fără just temei cât şi plata lucrului nedatorat fac
parte din categoria juridică a faptelor licite producătoare de obligaţii civile;
2. - Atât în cazul îmbogăţirii fără just temei cât şi în cel al plăţii
lucrului nedatorat când accipiensul este de bună credinţă, obligaţia de
restituire se situează la limita îmbogăţirii;
• Îmbogăţirea fără just temei se deosebeşte de plata lucrului
nedatorat în privinţa obligaţiei de restituire. Accipiensul de rea credinţă este
ţinut să-l îndemnizeze pe solvens pentru întregul prejudiciu încercat de
acesta.

CAPITOLUL IV
FAPTA ILICITĂ

SECŢIUNEA 4.1. NOŢIUNI PRELIMINARE

Faptele ilicite sunt acele activităţi omeneşti de natură să producă

prejudicii care dau naştere unor obligaţii de reparare. Fapta ilicită ca izvor de
obligaţii este definită de art. 998 Cod civil, ca fiind orice faptă a omului ce
cauzează altuia un prejudiciu şi care dă naştere obligaţiei de reparaţie. Textele
din Codul civil nu se referă numai la faptele comise cu intenţie ci şi la cele
săvârşite din neglijenţă. Astfel, art. 999 Cod civil precizează că “omul este
responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela
care a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”. Definiţia dată de art. 998
Cod civil corespunde noţiunii de delict, în vreme ce cvasi-delictul este definit
de art. 999 Cod civil.
Osebit de răspunderea pentru fapta proprie, Codul civil consacră şi
răspunderea civilă delictuală indirectă, pentru fapta altor categorii de persoane
(art. 1000 – 1002), pentru prejudiciile cauzate de lucruri şi animale (art. 1000
alin. 1 şi 1001), precum şi pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului (art.
1002).
În fine, art. 1003 din C. civ. instituie principiul răspunderii solidare al
persoanelor cărora le este imputabilă cauzarea unui prejudiciu.
Întrucât temeiul răspunderii pentru cauzarea de prejudicii îl constituie
fapta ilicită - săvârşită de persoanele sau in situaţiile menţionate de textele art.
998 – 1002, consacrată legislativ sub denumirea de “delict civil”, răspunderea
pentru comiterea unor asemenea acţiuni este numită în mod curent “răspundere
civilă delictuală”
Aşa fiind, se poate spune că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii
constituie izvorul răspunderii civile delictuale, care dă naştere obligaţiei civile
de raparare a prejudiciului cauzat prin ea.
Răspunderea ce are ca izvor delictul civil, numită din acest motiv şi
răspundere civilă delictuală se înfăţişează în următoarele trei ipostaze:
Răspunderea pentru fapta proprie (art. 998-999 Cod civil) şi
Răspunderea pentru fapta altei persoane ce poate fi de trei feluri,
respectiv:
• răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite săvârşite de copii lor
minori (art. 1000 aliniat 2 Cod civil);
• răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile
cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 aliniat 4
Cod civil);
• răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de presupuşii
lor în funcţiile încredinţate (art.1000 aliniat 3 Cod civil).
3.Răspunderea pentru lucrări, edificii şi animale, care poate fi la
rândul ei de trei feluri şi anume:
• răspunderea persoanei pentru prejudiciile cauzate de lucrurile
aflate în paza sa juridică (art. 1000 aliniat 1 Cod civil);
• răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele aflate în
paza juridică a unei persoane (art. 1003 Cod civil);
• răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciul cauzat
prin ruină sau viciu de construcţie (art. 1002 Cod civil).

SECŢIUNEA 4.2. NATURA JURIDICĂ ŞI FUNCŢIILE

RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE.

Datorită impactului ei social, răspundereea civilă delictuală ce se

întemeiază pe faptul juridic ilicit cauzator de prejudicii este menită să refacă
dezechilibrele patrimoniale pricinuite printr-o mare varietate de fapte ilicite233.
Ea are în primul rând un caracter patrimonial, căci urmăreşte repararea
unui prejudiciu cu valoare economică, susceptibil de evaluare în bani. De aici
consecinţa că răspunzător pentru cauzarea unui prejudiciu nu este neaparat
numai autorul faptei ilicite, pentru care sau alături de care pot răspunde şi alte
persoane. De asemeni, în cazul în care făptuitorul moare mai înainte de a se fi
233
Cu privire la responsabilitatea juridică şi la definirea sa, vezi şi Lidia Barac, Câteva
consideraţii cu privire la definirea răspunderii juridice, în R.D. nr. 4/1994 p. 39
stabilit existenţa şi întinderea răspunderii sale civile, obligaţia de despăgubire
poate trece asupra moştenitorilor lui.
Pe de altă parte, răspunderea civilă delictuală constituie o sancţiune
specifică ramurii dreptului civil, care are ca obiect repararea prejudiciului
cauzat prin fapta ilicită. Acestei sancţiuni, de natură civilă, i se poate adăoga şi
una de sorginte penală, căci nu de puţine ori fapta ilicită cauzatoare de
prejudiciu poate constitui în acelaşi timp şi infracţiune.234 Spre exemplu
aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui lucru, poate constitui un delict civil
dar poate întruni în acelaşi timp şi elementele constitutive ale infracţiunii de
distrugere prevăzută de art. 214 din C. pen.235
Faptul că autorul prejudiciului va fi tras atât la răspundere penală prin
aplicarea unei pedepse cât şi la răspundere civilă prin obligarea la acoperirea
prejudiciului cauzat prin fapta sa nu constituie o încălcare a principiului “non
bis in idem”. Asocierea acestor două forme ale răspunderii (pedeapsa cu
caracter penal şi sancţiunea reparatorie cu caracter civil), nu duce la
confundarea lor şi nici la modificarea naturii juridice a fiecăreia dintre
sancţiunile aplicate.236
În ceea ce priveşte funcţiile răspunderii civile delictuale, ca orice formă
de răspundere juridică, aceasta are un dublu rol: unul educativ, preventiv şi
unul sancţionator propriu zis.
Funcţia educativă, cu un grad sporit de generalitate, constă în
influenţarea conştiinţei oamenilor şi prevenţia săvârşirii de delicte civile atât la
nivelul individului făptuitor, (ţinut să repare prejudiciul cauzat prin fapta sa
ilicită), cât şi la cel al conştiinţei publice, ştiut fiind că la fel vor răspunde toate
persoanele ce vor cauza altora prejudicii.
Funcţia sancţionatorie constă în obligarea autorului faptei cauzatoare de
prejudiciu la repararea lui. În acest fel, prin funcţia sancţionatorie răspunderea
civilă delictuală constituie în ultimă analiză un mijloc de proteguire a
drepturilor civile subiective. Această funcţie are însă un caracter relativ, căci
de cele mai multe ori repararea prejudiciului este posibilă numai prin
înlocuirea valorilor atinse prin alte valori, adeseori de natură pecuniară.

4.2.1.Conexiunile răspunderii civile delictuale cu alte forme de

răspundere juridică.
234
Pentru definirea infracţiunii şi alte aspecte conexe dreptului penal, vezi şi T. Vasiliu
ş.a., Codul Penal comentat şi adnotat. Partea generală. Ed. Ştiinţifică Bucureşti 1972
p. 85.
235
Cu privire la infracţiunea de distrugere, vezi şi O. Stoica, Drept penal. Partea
specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1976 pag. 173.
236
În acest sens şi C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p.137
 Comune tuturor formelor răspunderii juridice le sunt funcţiile
preventivă şi sancţionatorie a acestora.
Specificitatea fiecărei ramuri de drept însă conferă şi răspunderii
juridice proprii caractere care o individualizează atât în planul vertical al
generalităţii cât şi în cel orizontal care o particularizează în raport cu alte
ramuri de drept.
Aşa fiind, între răspunderea civilă delictuală şi alte forme ale
răspunderii juridice există atât asemănări cât şi deosebiri, a căror analiză este
de natură a individualiza mai exact natura şi caracterele juridice ale
raportului juridic delictual.
A. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ ŞI
RĂSPUNDEREA PENALĂ
ASEMĂNĂRI:
- Atât răspunderea civilă delictuală cât şi răspunderea penală
implică săvârşirea unei fapte ilicite;
- Răspunderea civilă delictuală şi răspunderea penală pot coexista şi
acţiona concomitent;
- Discernământul constituie şi într-un caz şi în celălalt o condiţie a
angajării răspunderii juridice.
DEOSEBIRI:
1.- Răspunderea civilă delictuală se întemeiază pe principiul că orice
faptă cauzatoare de prejudiciu dă naştere obligaţiei de despăgubire. Legea
nu individualizează însă şi care sunt delictele ce pot angaja răspunderea,
aşa încât este greu de imaginat suma tuturor faptelor ce pot într-o anumită
conjunctură să constituie delicte. Răspunderea penală porneşte de la
principiul legalităţii incriminării, căci nu poate fi făcută răspunzătoare
decât o persoană care a comis cu vinovăţie o anumită faptă care prezintă
pericol social şi este prevăzută de legea penală, deci o infracţiune (nullum
crimen sine lege, nulla poena sine lege). Este şi motivul pentru care legea
individualizează toate faptele care constituie infracţiuni, definindu-le ca
atare şi stabilind regimul lor sancţionator.
2.- Finalitatea răspunderii civile delictuale constă în repararea
prejudiciului cauzat unei persoane de către făptuitor, pe câtă vreme scopul
răspunderii penale este pedepsirea celui care a comis o infracţiune.237
3.- Deşi ambele forme de responsabilitate implică săvârşirea cu
vinovăţie a faptei ilicite, forma şi gradul ei sunt diferite:

237
În pofida acestei deosebiri totuşi, ideea de pedeapsă nu este întru totul străină
răspunderii civile, aşa cum şi repararea prejudiciului poate fi conexă răspunderii penale.
În acest sens vezi C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit p. 140.
 În cazul răspunderii civile delictuale forma şi gradul de vinovăţie sunt
irelevante, necondiţionând nici întinderea prejudiciului şi nici cuantumul
obligaţiei de reparare a acestuia. Obligaţia de despăgubire subzistă integral,
indiferent dacă autorul a acţionat cu sau fără intenţie ori din culpă. Cu toate
acestea, întinderea vinovăţiei este relevantă în două situaţii şi anume: a) în
raporturile dintre coautorii unei fapte ilicite; b) pentru stabilirea cuantumului
despăgubirilor dacă la producerea prejudiciului a concurat şi fapta culpabilă a
victimei.
Dimpotrivă, forma şi gradul de vinovăţie reprezintă în sistemul
răspunderii penale elemente esenţiale atât în ceea ce priveşte caracterizarea
infracţiunii,238 dar mai ales în priivinţa individualizării judiciare a pedepselor
sau a modalităţii de executare.239
4.- Deşi atât răspunderea civilă delictuală cât şi cea penală implică
discrenământul făptuitorului, vârsta de la care poate fi angajată
răspunderea diferă:
În materie civilă, minorii care au împlinit vârsta de 14 ani sunt
prezumaţi că au lucrat cu discernământ. Cei ce nu au împlinit acestă vârstă
răspund delictual numai dacă se face dovada că au lucrat cu discernământ,
aşa cum precizează dispoziţiunile art. 25 alin. 3 din Decretul nr. 32/1954
privind persoanele fizice şi juridice.
În materie penală, minorul care nu a împlinit 14 ani nu poate fi tras la
răspundere, chiar dacă ar fi lucrat cu discernământ, între 14 şi 16 ani
răspunde penal numai dacă a săvârşit fapta penală cu discernământ, iar de la
16 ani răspunde penal întrucât operează potrivit art. 99 din C. pen. prezumţia
de discernământ.
5.- Repararea prejudiciului civil poate fi negociată şi numai de către
părţile raportului juridic obligaţional pe cale amiabilă, prin consens, fără a
mai fi necesară intervenţia instanţei judecătoreşti printr-o hotărâre
judecătorească.

238
Spre exemplu forma şi gradul de vinovăţie sunt criterii de delimitare a infracţiunii de
vătămare corporală prevăzută de art. 181 din C. pen. de cea de vătămare corporală din
culpă prevăzută de art.184 din C. pen. Pentru detalii, vezi O. Stoica, op. cit p.100
239
Potrivit art. 72 alin. 1 din C. pen. “La stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama
de dispoziţiunile părţii generale ale acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea
specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi
împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.” Pentru alte aspecte
teoretice şi practice, vezi Şt. Daneş şi V. Papadopol, Individualizarea judiciară a
pedepselor, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1985.
 Dimpotrivă, răspunderea penală nu poate fi negociată, fiind atributul
exclusiv al instanţelor anume desemnate de lege să tragă la răspundere pe
cei ce au comis infracţiuni.240
6.- Atât acţiunea penală cât şi cea civilă pot fi soluţionate fie saparat,
de către instanţe diferite, fie împreună de către aceeaşi instanţă în cadrul
procesului penal.
Dacă partea vătămată ce a suferit un prejudiciu urmare comiterii unei
infracţiuni se constituie parte civilă în procesul penal, instanţa soluţionează
odată cu latura penală a cauzei şi acţiunea civilă ce are ca obiect repararea
prejudiciului. Odată soluţionate pretenţiile civile în procesul penal, partea
vătămată nu mai poate să se adreseze din nou instanţei civile, potrivit
principiului “electa una via, non datur recursus ad alteram”.
Atunci când însă în cadrul procesului penal nu au fost soluţionate
pretenţiile civile ale părţii vătămate ori prejudiciul s-a născut sau a fost
descoperit ulterior procesului penal, cel păgubit se poate adresa instanţei
civile.
Fireşte, există certe şi însemnate deosebiri între acţiunea civilă si
cea penală, în demersul nostru subliniindu-le doar pe cele ce ne interesează:
- în vreme ce acţiunea penală este obligatorie şi se porneşte din
oficiu (potrivit principiului oficialităţii procesului penal), acţiunea civilă
pentru repararea prejudiciului este o facultate a celui ce a fost păgubit,
procesul civil fiind guvernat, printre altele, de principiul disponibilităţii.
- hotărârea definitivă pronunţată de instanţa penală se bucură de
autoritatea lucrului judecat în faţa instanţei civile, în privinţa existenţei
faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. Hotărârea
instanţei civile nu are însă aceeaşi forţă în faţa organelor de urmărire penală
sau a instanţei penale, în ceea ce priveşte existenţa faptei, a făptuitorului şi
vinovăţiei acestuia. În privinţa autorităţii hotărârii penale în civil se impune
însă o precizare: soluţia de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a
urmăririi penale nu constituie autoritate de lucru judecat, fiind deschisă în
continuare calea acţiunii civile în justiţie241.

240
Este adevărat că în cazurile în care procesul penal se declanşează la plângerea părţii
vătămate, aceasta poate să-i pună şi capăt prin retragerea plângerii sale ori prin împăcarea
cu făptuitorul. Şi aceste împrejurări însă, trebuie constatate tot de către instanţă, care
dispune, după caz, încetarea procesului penal.
241
Astfel de rezolvare este posibilă atunci când s-a dispus scoaterea de sub urmărire
penală pentru că fapta nu este prevăzută de legea penală (art. 10 lit. b din C.proc. pen.),
fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni (art. 10 lit. b/1 din C.proc.
pen.), faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale unei infracţiuni (art. 10 lit. d
din C.proc. pen.), sau există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei
 - sub aspectul prescripţiei extinctive, cursul şi întinderea termenului
sunt diferite.
Răspunderea penală se prescrie în termenele de 3, 5, 8, 10 şi
respectiv 15 ani de la data comiterii infracţiunii , cu precizarea făcută de art.
129 din C. proc. pen. Că dacă autorul era minor durata prescripţiei se reduce
la jumătate.
Dreptul la acţiune întemeiat pe răspunderea civilă delictuală se
prescrie în 3 ani, calculat de la data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia
să cunoască atât paguba cât şi pe cel răspunzător de producerea ei potrivit
art. 8 alin.2 din Decretul nr.167/1958.
B.RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ ŞI RĂSPUNDEREA
CONTRACTUALĂ
Între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea contractuală există
atât asemănări cât şi deosebiri.
ASEMĂNĂRI
1.- ambele sunt forme ale răspunderii civile;
2.- ambele se întemeiază pe aceleaşi condiţii: fapta ilicită, culpa,
prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu;
3.- ambele presupun încălcarea unei obligaţii prin care s-a produs un
prejudiciu.
DEOSEBIRI
Răspunderea civilă delictuală se deosebeşte de răspunderea civilă
contractuală prin următoarele caractere:
- În cazul răspunderii civile delictuale obligaţia încălcată se
întemeiază pe comandamentul legii, care proteguieşte prin reguli cu caracter
general şi impersonal drepturile patrimoniale ale persoanelor.
Răspunderea civilă contractuală se întemeiază pe obligaţia părţilor
unui contract de a-şi îndeplini angajamentele asumate prin convenţii legal
încheiate.
Din această deosebire, rezultă următoarele consecinţe: a) prejudiciul
cauzat prin revocarea intempestivă a ofertei în faza precontractuală
angajează răspunderea civilă delictuală şi nu aceea de sorginte contractuală,
căci părţile nu au ajuns încă să perfecteze convenţia lor; b) dacă contractul a

(art. 10 lit. e din C.proc. pen.). În acceaşi măsură soluţia se impune dacă s-a dispus
încetarea urmăririi penale deoarece lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate,
autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege,
necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale (art. 10 lit. f din C.proc. pen.), dacă
a intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul făptuitorului (art. 10 lit. g din C.proc.
pen.), sau dacă a fost retrasă plângerea prealabilă (art. 10 lit. h din C.proc. pen.)
fost declarat nul şi desfiinţat ca atare, temeiul răspunderii pentru prejudiciul
încercat este cel delictual.
- În ceea ce priveşte capacitatea persoanelor, cea contractuală nu
coincide cu aceea delictuală. Dacă răspunderea contractuală implică deplina
capacitate de exerciţiu, (numai o persoană cu capacitate deplină poate să-şi
exprime valabil consimţământul în scopul de a se angaja juridiceşte), în ceea
ce priveşte răspunderea civilă delictuală, legea prezumă capacitatea
delictuală de la vârsta de 14 ani (art. 25 din Decr. nr. 32/1954).
- Punerea în întârziere operează de drept în cazul răspunderii civile
delictuale, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi în acest scop,
spre deosebire de răspunderea civilă contractuală în cazul căreia este
necesară punerea în întârziere a celui ce nu şi-a îndeplinit obligaţia
contractuală asumată.
- Culpa autorului prejudiciului trebuie întotdeauna dovedită în cazul
răspunderii civile delictuale, spre deosebire de răspunderea civilă
contractuală, creditorului unei obligaţii contractuale profitându-i prezumţia
de culpă a celui ce nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată.

SECŢIUNEA 4.3. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ

PENTRU FAPTA PROPRIE

4.3.1. Generalităţi

Art. 998 Cod civil precizează in terminis că “Orice faptă a omului care
cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărei greşeală s-a
ocazionat a-l repara”242.
Omul nu este însă responsabil numai pentru prejudiciul cauzat prin fapta
sa, ci şi de acela ocazionat prin neglijenţa sau imprudenţa sa. O precizează
textul art. 999 Cod civil, tocmai pentru a distinge întra delicte şi aşa zisele
cvasi-delicte, deoarece în vreme ce primele sunt săvârşite cu intenţie (animus
nocendi), ultimele sunt comise din neglijenţă sau imprudenţă.
Culpa nu este definită de legea civilă, dar ea poate consta dintr-un fapt
pozitiv, ori dintr-o abţinere, inactivitate, neglijenţă sau imprudenţă.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 998 şi 999 Cod civil răspunderea

242
Şi in acest caz, legiuitorul român a preluat integral textul art. 1382 din C. civ. francez,
care prevede că “ Tout fait quelconque de l`homme, qui cause a autrui un dommage,
oblige celui par la faute duquel il est arrive, a le reparer”
civilă delictuală este antrenată numai dacă sunt îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii generale:
A.- existenţa unei fapte ilicite;
B.- existenţa unui prejudiciu;
C.- legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu;
D.- existenţa culpei. În strânsă legătură cu existenţa culpei, există şi o
altă condiţie subsidiară, capacitatea delictuală, căci nu pot fi trase la
răspundere civilă decât persoanele care au acţionat având discernământul
faptelor lor243.
Se impune şi precizarea că nu este suficientă numai existenţa obiectivă a
acestor elemente: ele trebuie şi dovedite prin orice mijloc de probă în cadrul
procesului prin care se cer despăgubiri civile.

4.3.2. Fapta ilicită

Fapta ilicită, cauzatoare de prejudiciu, poate fi definită ca orice faptă

prin care, încălcându-se o normă juridică, se cauzează o pagubă unui drept
subiectiv civil sau unor interese aparţinând altei persoane.
Fapta delictuală poate consta fie într-o acţiune, fie într-o abstenţiune
(omisiune sau inacţiune). Astfel, distrugerea unor bunuri sau comiterea unui
accident rutier care are drept urmare vătămarea corporală a unei persoane,
constituie fapte ilicite comisive. Dimpotrivă, faptul de a nu fi luat toate
măsurile pentru paza unui animal care i-a produs altuia un prejudiciu,
constituie o faptă delictuală omisivă, comisă printr-o inacţiune.
Fapta ilicita poate fi comisă, aşa cum am mai precizat, fie cu inteţie, fie
din culpă.
Între fapta ilicită şi culpă există următoarele distincţii:
- fapta poate fi ilicită, dar săvârşită fără culpă. Aşa fiind, deşi ea a
produs un prejudiciu nu va antrena răspunderea civilă delictuală pentru că
lipseşte vinovăţia (de exemplu, fapta a fost comisă în legitimă apărare);
- există unele cazuri speciale în care răspunderea civilă este angajată
numai pe simplul temei al existenţei obiective a faptei ilicite aflate în raport de
cauzalitate cu prejudiciul produs, fără a mai fi necesară dovedirea vinovăţiei
autorului faptei.
Pot exista însă situaţii în care deşi fapta a cauzat un prejudiciu altei
persoane, răspunderea nu poate fi angajată întrucât caracterul ei ilicit a fost
înlăturat de anumite împrejurări.

243
Pentru opinia potrivit căreia discernământul constituie una dintre condiţiile generale
ale răspunderii civile delictuale, vezi I.P. Filipescu, op. cit. p. 111
 Asemenea împrejurări care constituie cauza de înlăturare a caracterului
ilicit al faptei cauzatoare de prejudiciu sunt:
1.- Legitima apărare244(art. 44 alin.2 C. pen). Prin legitima apărare se
înţelege orice acţiune săvârşită în scopul de a respinge orice atac al unei
persoane care ar putea cauza prejudicii245.
O persoană care produce prin fapta sa alteia un prejudiciu este
considerată în legitimă apărare dacă atacul respins are următoarele caractere:
a. - este material, direct, imediat şi injust (deci lipsit de temei, care
prezintă un pericol iminent nu o simplă ameninţare)246;
b. - este îndreptat împotriva unei persoane sau a drepturilor acesteia ori
împotriva unui interes general, obştesc;
c. - pune în pericol grav viaţa sau integritatea corporală a celui atacat
ori interesul general;
d. - apărarea celui ce comite fapta este proporţională cu gravitatea
pericolului indus de atac247. Dacă legitima apărare a depăşit dimensiunile
atacului, ea poate constitui doar o circumstanţă atenuantă, care nu mai
exonerează pe cel ce a comis-o de răspundere civilă.
2. - Starea de necesitate (Art. 45 alin.2 C. pen). O faptă cauzatoare de
prejudiciu este considerată a fi fost comisă într-o asemenea împrejurare, dacă
prin ea s-a urmărit salvarea vieţii, integrităţii corporale sau a sănătăţii altuia,
ori ocrotirea unui interes general, care nu puteau fi altfel proteguite.
S-a admis că pentru a-şi produce efectele, starea de necesitate trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie vorba de un pericol grav şi iminent;
- pericolul să nu poată fi înlăturat prin alte mijloace;
- pericolul să ameninţe viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei
persoane, un bun important sau un interes public;
- prin fapta respectivă să se producă urmări mai puţin grave decât acelea
care s-ar fi provocat în cazul în care fapta nu s-ar fi săvârşit.
Nu se apreciază ca fiind în stare de necesitate potrivit art. 45 alin. 3 din
C. pen făptuitorul care în momentul săvârşirii faptei şi-a dat seama că produce

244
Cu privire la conotaţiile penale ale legitimei apărări vezi I. Oancea, Drept penal.
Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1971 pag. 275 – 279.
245
În acest sens, vezi V. Negru şi P. Demetrescu, op. cit. p.115
246
Lipsa unui atac material direct imediat şi injust nu justifică inlăturarea caracterului
ilicit al faptei. Fuga persoanei vătămate în încercarea de a scăpa de urmărirea şi
împuşcarea ei de către făptuitor nu justifică aplicarea dispoziţiilor ce înlătură caracterul
penal al faptei. C.S.J., dec. penală nr.1233 din 30 martie 1999 în R.D. nr. 7/2000 p.165.
247
C. Stătesci şi C. Bârsan, op. cit. p. 184
urmări vădit mai grave decât acelea ce s-ar fi produs dacă pericolul nu era
înlăturat248.
3. - Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege, sau a
ordinului superiorului. Fapta comisă în asemenea circumstanţe nu are un
caracter ilicit, deoarece a fost impusă ori permisă de un comandant al legii,
superior intereselor particulare înfrânte. Este spre exemplu, fapta pompierului
care pentru a pătrunde într-o locuinţă să stingă un incendiu, distruge uşile de le
intrare.
Executarea ordinului superiorului înlătură caracterul ilicit al faptei dacă
el nu este vădit ilegal sau abuziv şi nici modul de executare nu a fost nelegal.
4. - Exercitarea unui drept. Exerciţiul unui drept subiectiv civil trebuie
să corespundă gradual limitelor şi scopului economic şi social pentru care a
fost recunoscut249. În principiu, cel ce-şi exercită dreptul nu vatămă pe nimeni,
potrivit adagiului “qui suo jure utitur neminem laedit”. Exerciţiul normal al
dreptului subiectiv, chiar dacă aduce unele restrângeri sau prejudicii unui drept
subiectiv aparţinând altei persoane nu dă naştere unei obligaţii de reparaţie.
În mod firesc, fiecare subiect de drept suportă exerciţiul normal al
drepturilor subiective ale celorlalte subiecte de drept (spre exemplu,
concurenţa comercială loială, oricât de păgubitoare ar fi ea).
Cu toate acestea, exercitarea dreptului peste limitele stabilite de lege
constituie abuz de drept. O asemenea depăşire ori deturnare de la scopul
pentru care a fost recunoscut dreptul subiectiv, este de natură să producă
prejudicii pentru a căror reparare poate fi angajată răspunderea civilă.
Abuzul de drept este sancţionat fie prin refuzul ocrotirii dreptului
subiectiv exercitat astfel, fie cu răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin
acest mod de exercitare.
O aplicaţie a abuzului de drept este făcută şi de art. 723 Cod procedură
civilă care prevede că: “Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună
credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege”250.
5. - Consimţământul victimei constituie o cauză de nerăspundere, dacă
înainte de producerea faptei acesta a fost de acord cu modul de a acţiona a
autorului căci “volenti non fit injuria”.
Esenţial în calificarea acestei cauze de nerăspundere este ca victima să-
şi fi dat anterior acordul nu la producerea prejudiciului ci la eventualitatea
producerii lui prin acceptarea săvârşirii faptei. O astfel de convenţie încheiată
între autorul prejudiciului şi victimă constituie de fapt o clauză de
nerăspundere juridică.
248
În acest sens, Sm. Angheni, op. cit. p.103
249
Pentru teoria abuzului de drept, Gh. Beleiu, op. cit p. 78 - 79
250
Cu privire la exerciţiul drepturilor procedurale, V. M. Ciobanu op. cit. vol. 1 p. 321
 Dacă acordul victimei este ulterior producerii prejudiciului, prin aceasta
renunţându-se de fapt la despăgubire, numai suntem în prezenţa unei clauze de
nerăspundere, ci la o renunţare la un drept ca efect al atributului dispoziţiei.
Chestiunea acordului victimei se pune însă nuanţat atunci când prin
natura lor, anumite drepturi personale nepatrimoniale nu pot face obiectul unei
renunţări. Spre exemplu, o persoană nu poate consimţi la propria-i moarte,
chiar dacă aceasta este produsă de un medic printr-o operaţie chirurgicală
riscantă. Ea poate să-şi asume cel mult riscul operaţiei!
În aceeaşi măsură, practicarea unor sporturi cu un grad de risc sporit,
aşa cum ar fi de pildă paraşutismul, automobilismul, boxul sau artele marţiale,
implică de la bun început asumarea în întregime de către viitoarea victimă fie a
riscurilor cauzate de accidente tehnice, fie a celor rezultate din confruntarea în
limitele regulamentelor sportive. În practicarea acestor sporturi, de regulă,
asigurarea sportivilor este obligatorie.

4.3.3. Prejudiciul

Prejudiciul constă în efectul negativ suferit de o anumită persoană ca

urmare a unei fapte ilicite săvârşită de o altă persoană. Acest efect poate avea
un caracter patrimonial, dar s-a admis că el poate fi şi de natură morală251.
Constituie prejudiciu orice pierdere materială suferită de o persoană,
constând în diminuarea activului sau majorarea pasivului patrimonial,
vătămarea integrităţii corporale, distrugerea unor bunuri, decesul susţinătorului
legal etc.
Într-o modernă şi riguroasă clasificare a prejudiciului, acesta poate fi
patrimonial (material), sau nepatrimonial numit în literatură tot mai
frecvent prejudiciu moral.252 La rândul lor, prejudiciile morale sunt
susceptibile a fi subclasificate în prejudicii corporale şi prejudicii morale
necorporale aduse personalităţii fizice, afective sau sociale.
Este m a t e r i a l, acel prejudiciu care se refară la patrimoniul şi
bunurile unei persoane, la câştigul nerealizat sau la pierderea încercată
subsecvent faptei ilicite.
Este c o r p o r a l acel prejudiciu ce poate fi conceput ca orice atingere
adusă integrităţii fizice a unei persoane, prin care i s-a produs o incapacitate

251
În privinţa prejudiciului moral, literatura de dată recentă îl recunoaşte, inclusiv
posibilitatea evaluării şi acordării lui. În acest sens, C. Stătescu şi C. Bârsan op. cit. p.
167, I. P. Filipescu op. cit. p.115 sau I. Urs şi Sm. Angheni, op. cit. vol. 2 p.182
252
Pentru detalii, Gerard Legier, Droit civil. Les obligations, Ed. Mementos Dalloz Paris
1993 p. 94
de muncă, permanentă sau temporară apreciabilă în procente253. În general,
acesta poate consta în prejudiciul durerii fizice (pretium doloris)254 sau psihice,
prejudiciul estetic,255 prejudiciul de agrement256 pierderea speranţei de viaţă
(loss of expectation of life) şi prejudiciul juvenil.
Prejudiciile constând în dureri fizice sau psihice, include suferinţele şi
durerile de natură fizică sau psihică pe care le încearcă victima unul fapt ilicit
şi culpabil.257 În afara suferinţelor fizice, trebui avute în vedere şi
consecinţele psihice subsecvente acestora. În această categorie ar trebui
inclusă spre exemplu teama resimţită de o persoană care şi-a pierdut un ochi
în perspectiva de a rămâne complet lipsită de vedere sau angoasa pricinuită
de iminenţa unei intervenţii chirurgicale viitoare şi riscantă.
Prejudiciile estetice (pretium pulchritudinis), cuprind vătămările şi
leziunile prin care este afectată armonia fizică ori înfăţişarea unei persoane,
cu consecinţe dezagreabile cauzate de mutilarea, desfigurarea sau cicatricele
rămase de pe urma unei fapte ilicite. Astfel de prejudicii corporale pot
constitui pentru o persoană un handicap generator de complexe cu efecte
negative permanente în planul excluderii persoanei de la viaţa socială,
stigmatizarea ori marginalizarea acesteia în raport cu semenii sau cu
colectivitatea din care face parte.258 Un astfel de prejudiciu este susceptibil
să genereze şi daune patrimoniale, dacă nereferim la persoanele cărora le

253
Astfel, s-au acordat despăgubiri pentru vătămarea sănătăţii sau a integrităţii corporale,
deoarece victima trebuie să depună un efort mai mare sau să-şi asigure o ambianţă
corespunzătoare situaţiei în care se află (Trib. Constanţa, dec. pen. 791/1985 în RRD
nr.2/1986 p.76)
254
S-a considerat că se pot acorda despăgubiri materiale pentru daune morale, nu cu titlu
de reparaţie sau ca un pretium doloris, ci mai mult ca o satisfacţie dată victimei şi ca o
pedeapsă pentru cel vinovat, de natură a contribui la prevenirea în viitor a faptelor ilicite
de aceeaşi natură.(M. G. Rarincescu, citat de I. P. Filipescu, op. cit. p.118)
255
Prejudiciul estetic şi prejudiciul de agrement sunt frecvent plasate în categoria
prejudiciilor morale.
256
Prejudiciul constând în desfigurarea sau paralizia poate lipsi persoana de la
participarea la viaţa socială şi a se bucura de avantajele acestei participări. Acest
prejudiciu poate fi atenuat prin acordarea unor despăgubiri, care să asigure o ambianţă
corespunzătoare în familie. De pildă, s-au acordat despăgubiri corespunzătoare procurării
unui autoturism cu comenzi speciale pentru deplasarea victimei (T.S. dec. pen.
Nr.2132/1985 în RRD nr.9/1986 p. 70)
257
În această categorie ar trebui incluse suferinţele cauzate de loviri sau răniri, precum şi
cele cauzate de transmiterea unei boli sau de arestarea nelegală.
258
În acest sens, vezi Ghe. Vintilă şi C. Furtună, Daunele morale. Studiu de doctrină şi
jurisprudenţă, Ed. Allbeck, Bucureşti 2002 pag. 27 sau I. Albu, V. Ursa, Răspunderea
civilă pentru daunele morale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979 pag. 23.
este impusă profesional o înfăţişare agreabilă, aşa cum este cazul
stewardeselor, recepţionerelor, prezentatoarelor de modă sau TV.
Prejudiciile de agrement constau în diminuarea elementelor plăcute
vieţii umane, prin reducerea sau dispariţia unor simţuri, a vieţii sexuale sau a
posibilităţii participării persoanei vătămate la viaţa socială. Un astfel de
prejudiciu, numit şi “hedonist” mai poate fi plasat şi în sfera atingerii aduse
satisfacţiilor şi plăcerilor vieţii constând în pierderea posibilităţilor de
îmbogăţire spirituală, divertisment şi destindere.
Prejudiciul pierderii speranţei de viaţă, constă în consecinţa
vătămărilor suferite în planul reducerii duratei vieţii ca o consecinţă a faptului
ilicit. Astfel de prejudiciu îl încearcă de exemplu o persoană infestată cu
virusul HIV, îndreptăţită să solicite daune morale datorită caracterului
incurabil al maladiei şi faptului că reducerea speranţei de viaţă este evidentă.
Prejudiciul juvenil constă în neajunsul corporal încercat de o persoană
mai tânără care îşi vede reduse speranţele de viaţă. O astfel de ipostază
porneşte de la justificarea că urmările de durată ale vătămărilor corporale
sunt resimţite cu mai multă acuitate de către persoanele tinere, mai puţin
realizate de regulă în plan profesional, spiritual, afectiv etc., decât
persoanele mai în vârstă.
Este moral şi necorporal acel prejudiciu care se referă la valorile
morale ale persoanei. La rândul lui, el poate interesa atingerea adusă onoarei
sau vieţii private ori poate consta într-un prejudiciu de afecţiune259.
De regulă despăgubirile ce se acordă au mereu un caracter patrimonial
pentru că însuşi prejudiciul are un asemenea caracter260.
Existenţa prejudiciului constituie o condiţie esenţială în antrenarea
răspunderii civile delictuale. Culpa, neurmată de producerea unui prejudiciu
pentru altul, nu conferă dreptul la o acţiune în despăgubiri, tocmai pentru că
fapta nu este producătoare de pagube, iar în drept numai cel care are interes are
exerciţiul unei acţiuni în justiţie (pas d’intéret, pas d’action!)261.
În vreme ce răspunderea penală are ca obiect tragerea la răspundere a
făptuitorului prin aplicarea unei pedepse, răspunderea civilă delictuală are ca
obiect acoperirea prejudiciului cauzat unei persoane printr-o faptă ilicită.
Pe bună dreptate s-a susţinut că prejudiciul este măsura reparaţiei

259
Dacă în urma unei calomnii, a unor atingeri aduse onoarei, sentimentelor de afecţiune
faţă de persoane apropiate se produc unele consecinţe patrimoniale, acestea trebuie
reparate. Se cuvin în aceeaşi opinie, despăgubiri chiar şi pentru atingerea sentimentelor
moştenitorilor faţă de victima decedată.(I.P. Filipescu, op. cit. p. 118)
260
Cu privire la modul de apreciere a cuantumului prejudiciului moral vezi C.S.J.
dec.3812/5 decembrie 2000 în revista D. nr.11/2001 pag.199
261
P. C. Vlachide, op. cit. vol. II p. 44
indiferent de gradul culpei262. Aspectele ce ţin de vinovăţia în concret nu sunt
relevante decât în cazul comiterii faptei de către mai multe persoane în calitate
de coautori, sau atunci când la producerea prejudiciului a contribuit şi culpa
concurentă a victimei.
Pentru a se putea stabili răspunderea civilă delictuală a unei persoane,
prejudiciul cauzat de aceasta trebuie să întrunească următoarele condiţii:
1. - Prejudiciul trebuie să fie cert, ceea ce înseamnă că prezenţa sa
este sigură atât în privinţa existenţei sale dar mai ales în ceea ce priveşte
posibilitatea de evaluare a consecinţelor patrimoniale încercate de cel ce le-a
suferit.
2. - Certitudinea prejudiciului implică actualitatea sa, căci nu se poate
pretinde repararea lui decât numai dacă el s-a produs. În mod excepţional,
poate fi pretinsă şi repararea prejudiciului viitor, în măsura în care deşi el nu
s-a produs este sigur că se va produce şi poate fi evaluat cu certitudine263.
Mai mult decât atât, când dauna viitoare se va consuma succesiv, “rata
temporis” şi reparaţia sa poate lua forma unor prestaţii viitoare şi succesive
În practica judiciară s-a stabilit că pentru a se păstra echilibrul între
paguba produsă prin fapta prejudiciabilă şi despăgubirea destinată a înlocui cu
fiecare rată acea pagubă, cuantumul despăgubirilor acordate eşalonat, sub
forma unor prestaţii, periodice poate fi modificat264.
O altă chestiune referitoare la actualitatea prejudiciului, care a impus
clarificări doctrinare şi jurisprudenţiale a fost cea referitoare la actualizarea
acestuia în funcţie de evoluţia procesului inflaţionist din ultimii ani în
România. În mod obiectiv, între data comiterii unei fapte ilicite cauzatoare de
prejudiciu şi data pronunţării unei hotărâri de reparare a daunelor se poate
scurge un interval de timp în care, datorită devalorizării monedei naţionale,
despăgubirile calculate în bani nu mai acoperă nici pe departe prejudiciul
efectiv încercat. S-a pus totodată şi problema concordanţei care trebuie să
existe între nivelul preţurilor şi cel al prejudiciului cauzat, având în vedere că
potrivit principiului instituit de art. 998 din C. civ. prejudiciul trebuie reparat
integral. În mod obiectiv nu se poate susţine că în vreme ce preţurile se
majorează adaptându-se proceselor inflaţioniste, prejudiciul rămâne acelaşi,

262
Sm. Angheni, op. cit. p. 103
263
Spre exemplu, repararea prejudiciului cauzat printr-o incapacitate ireversibilă de
muncă (amputarea unui braţ sau a unui picior etc.) poate fi cerută şi pentru viitor,
existând elemente îndestulătoare pentru a-i determnina întinderea.
264
Cu privire la posibilitatea de a se modifica despăgubirile civile acordate printr-o
hotărâre definitivă sub forma unor prestaţii periodice, pentru prejudicii rezultate din fapte
ilicite, a se vedea şi Dec. de îndrumare a T.S. nr. 16/25 iulie 1964 în C.D. 1964 p. 34
raportat la valoarea din ziua în care a fost cauzat. Aşa fiind, soluţia adoptată de
instanţe, susţinută şi doctrinar (la care aderăm fără de rezerve), este aceea
potrivit căreia prejudiciul trebuie actualizat în funcţie de rata inflaţiei la data
hotărârii de obligare a făptuitorului. Atâta vreme cât preţurile cresc ca urmare
devalorizării monedei, nimic nu justifică necorelarea prejudiciului cu procesul
inflaţionist. A proceda contrar, ar echivala cu nesocotirea principiului reparării
integrale a prejudiciului consacrat de art. 998 din C. civ265.
Spre deosebire de prejudiciul viitor, prejudiciul eventual este cel a
cărui producere este incertă, aşa încât nu se justifică acordarea de despăgubiri.
3. - Prejudiciul trebuie să fie direct, caracter ce rezultă din conţinutul
art. 1086 Cod civil, care deşi se referă la răspunderea contractuală, constituie o
normă generală a răspunderii civile, aplicabilă aşadar şi în cazul răspunderii
delictuale266 (“Chiar în cazul când neexecutarea obligaţiei rezultă din dolul
debitorului, daunele – interese ce nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o
consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei”).
Prejudiciul este aşadar direct, atunci când el este urmarea nemijlocită a
unei fapte ilicite, conexiune ce explică de altfel legătura de cauzalitate dintre
fapta ilicită şi rezultatul produs cu consecinţe patrimoniale nefaste267.
4. - Prejudiciul trebuie să fie personal, caracter ce decurge din
împrejurarea că doar consecinţele patrimoniale ale faptei ilicite sunt
susceptibile de reparaţie. Ori, asemenea consecinţe nu pot fi suportate decât de
către persoane fizice sau juridice, singurele susceptibile să încerce diminuări
ale patrimoniului lor.
Atingerea adusă patrimoniului unei persoane poate fi atât de natură
materială, cât şi de natură morală, în măsura în care aceasta din urmă poate fi
evaluată prin consecinţele sale prin criterii patrimoniale. Atâta vreme cât
prejudiciul material reprezintă consecinţa atingerii unui interes patrimonial
(diminuarea activului sau majorarea pasivului patrimonial), prejudiciul moral
constituie urmarea lezării prin fapta ilicită a unui drept nepatrimonial. În vreme
ce prin prejudiciul material persoana încearcă distrugerea ori pierderea unui
265
Corneliu Turianu, Stabilirea despăgubirilor civile în condiţiile influenţelor proceselor
inflaţioniste în R.D. nr.11/1997 p.35, Betinio Diamant şi Vasile Luncean, Despăgubiri
civile. Cuantum. Reevaluarea judiciară a creanţelor… în RD nr.5-6/1994 pag. 161.,
Pavel Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti din
circumscripţia Curţii de Apel Suceava în materie civilă (iulie 1994 – iunie 1995) cu
referire la decizia nr.1571/1994 în R.D. nr.2/1996 p. 86
266
M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti 1972 p. 95.
267
În practica Instanţei Supreme s-a stabilit că cheltuielile efectuate de staţia de salvare
pentru transposrtarea la spital a victimei unui accident trebuie incluse în despăgubirile
civile, deoarece transportul victimei a fost necesar pentru a i se putea acorda asistenţă
medicală. (C.S.J. s. pen. Dec. nr.1878/28 iunie 1995, în R.D. nr. 5/1996 p. 125).
bun, prejudiciul moral implică atingerea adusă unuia dintre atributele
personalităţii sale, vătămarea corporală sau a sănătăţii sale etc.
Prejudiciul material include, aşa cum precizează art. 1084 Cod civil, atât
pierderea efectiv suferită (damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat
(lucrum cessans), care constă în lipsirea activului patrimonial de o îmbogăţire
care ar fi avut loc în cazul în care nu se săvârşea fapta ilicită268.
Dacă în privinţa prejudiciului material chestiunile referitoare la evaluare
şi reparaţia sa au fost tranşate atât în literatură cât şi în jurisprudenţa,
prejudiciu moral mai suscită încă discuţii şi clasificări.
Prejudiciul moral sau dauna morală este însă dificil de acoperit sau chiar
imposibil, deoarece nu se poate stabili o echivalenţă între durerea morală şi o
anumită sumă de bani şi nici că despăgubirea materială adusă sentimentelor de
afecţiune este imorală.
Multă vreme, dând apreciere de principiu unei mai vechi hotărâri a
instanţei supreme269, instanţele au apreciat că nu se pot acorda reparaţii
materiale pentru prejudicii de ordin moral.
Tendinţele jurisprudenţiale actuale sunt însă pentru acordarea de
despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat. Spre exemplu, s-a propus
acordarea de despăgubiri băneşti pentru prejudicii cu caracter nepatrimonial,
care sunt consecinţe ale vătămării sănătăţii ori integrităţii fizice a persoanei.
Vătămarea corporală severă poate avea drept consecinţă pe lângă
pierderea totală sau parţială a capacităţii de muncă (concretizată printr-un
prejudiciu uşor de evaluat ca o diferenţă dintre salariul avut anterior şi pensia
pentru invaliditate stabilită), desfigurarea, paralizia ori imobilizarea care
lipsesc persoana de posibilitatea de a participa la viaţa socială ori culturală şi

268
E. Safta-Romano, op. cit. Obligaţiile, p. 129
269
Dec. de îndrumare nr. VII din 29 decembrie 1952, în C.D. 1952 – 1954, p.25
de a culege toate beneficiile acestei participări. Un asemenea prejudiciu numit
şi prejudiciu de agrement poate fi atenuat prin acordarea unor despăgubiri
care să asigure o ambianţă corespunzătoare in mediul în care trăieşte persoana
vătămată (în familie, institute de ocrotire ori recuperare etc.)1.
De asemenea, s-a considerat că o astfel de vătămare poate reclama
pentru cel în cauză un efort suplimentar pentru activităţile sale cotidiene. Un
asemenea efort (traductibil spre exemplu, prin deplasarea cu ajutorul unor
proteze, citirea cu ajutorul unui singur ochi etc.), poate fi evaluat şi trebuie
reparat.
Repararea prejudiciilor morale în genere a confruntat ştiinţa dreptului şi
jurisprudenţa cu o serie de chestiuni speciale care merită să fie trecute chiar şi
sumar în revistă la finele acestei subsecţiuni.
O primă chestiune este aceea referitoare la extinderea domeniului
daunelor morale şi a acordării lor şi în alte împrejurări decât cele legate de
angajarea răspunderii civile delictuale. Este cazul bunăoară al arestării pe
nedrept, în care deja există o practică constantă a Curţii Supreme de Justiţie şi
a altor instanţe.2 De asemeni, o extensie o constituie acordarea daunelor
morale pentru neexecutarea culpabilă a contractelor civile şi comerciale ori
pentru desfacerea abuzivă a contractului de muncă.3
O rezolvare la fel de interesantă o constituie acordarea de despăgubiri şi
altor categorii de persoane decât cele ce au suferit în mod direct şi nemijlocit
prejudiciul nepatrimonial. S-a apreciat că suferinţele psihice cauzate în urma
lezării sentimentelor de afecţiune, cum este şi suferinţa psihică de netăgăduit,
produsă unui părinte prin moartea fiului său4 poate şi trebuie să fie reparată.5
S-a mai pus problema acordării de daune morale persoanelor aflate în
stare vegetativă cronică, solicitate de către părinţii victimei “puşi în situaţia de

1
I. P. Filipescu, op. cit. p. 117
2
C.S.J., s. civ. Dec. 3633/2 noiembrie 1999, în Buletinul jurisprudenţei – culegere de
decizii pe anul 1999, Ed. Juris Agressis, Curtea de Argeş 2000 pag. 67
3
Vezi Mona-Lisa Belu Magdo, Daunele morale în materia raporturilor de muncă.
Discuţii pe marginea unei speţe în R.D.C. nr. 5/1999 pag. 96 - 100
4
În speţă, victima, om tânăr, necăsătorit, a murit intempestiv într-un accident de
circulaţie în împrejurări tragice. Dorinţa părinţilor de a-i eterniza memoria prin ridicarea
unui monument funerar nu poate fi apreciată ca o tendinţă de orgoliu sau vanitate, ci ca o
manifestare a unui sentiment firesc de pietate şi de cinstire a memoriei fiului, a cărei
expresie materială, dovedită cu acte, trebuie să facă obiectul despăgubirilor civile
solicitate.(Trib. Jud. Bihor, decizia penală nr. 48 din 31 ianuarie 1991, în R.D. nr. 6/1991
pag. 65.
5
În acest sens şi Mircea Boar, Metode şi criterii de evaluare a despăgubirilor băneşti
pentru daune morale în D. nr. 10/1996 pag. 42 – 53 sau Trib. Covasna dec. pen. 55/A/13
mai 1996 în D nr.12/1996 pag. 110
a veghea asupra creşterii şi deszvoltării în viitor a unui copil handicapat, fără
perspectiva unei însănătoşiri”.6 Aceeaşi ideee a acordării daunelor morale a
fost adoptată şi în cazul inconştienţei totale şi definitive a victimei.7
Fără a intra, fireşte, în analiza tuturor situaţiilor în care au fost acordate
ori s-a propus acordarea de despăgubiri materiale pentru prejudicii morale8,
subliniem un fapt deosebit de benefic, că în prezent această problemă a fost
soluţionată şi în planul legislativ.
Bunăoară art. 11 alineatul 2 din Legea nr. 29/1990 a contenciosului
administrativ prevede că în cazul admiterii cererii de anulare a actului
administrativ instanţa va hotărî şi asupra daunelor materiale sau morale.9 La
fel, art. 9 din Legea 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale prevede
că dacă faptele de concurenţă neloială cauzează daune materiale sau morale,
cel prejudiciat este în drept să se adreseze instanţei cu o acţiune în răspundere
civilă10.
În egală măsură, Legea nr. 48/1992 a audiovizualului, instituie în art. 2
alin. 5 răspunderea pentru daunele morale cauzate prin comunicaţiile
audiovizuale.
Nu trebuie fireşte neglijată nici împrejurarea că textele art. 998 şi 999
Cod civil, referindu-se la prejudiciu nu fac nici o distincţie între prejudiciul
patrimonial şi cel nepatrimonial, aşa încât obligaţia de despăgubire a ambelor
feluri de prejudicii rezultă fără putinţă de tăgadă, căci, “ubi lex non distinguit,
nec nos distinguere debemus”!11
6
Pentru detalii, Mircea Boar, Repararea daunelor morale în cazul unor persoane aflate
în stare vegetativă cronică în D. nr. 12/1997 pag. 24 – 34.
7
S-a susţinut că “dacă nu eşti conştient, nu poţi avea o suferinţă psihică, întrucât orice
suferinţă psihică presupune o conştientizare a handicapului pe care îl ai în contextul
relaţiilor sociale în care trăieşti”. Nedreptatea unei astfel de motivări nu constă în a lipsi o
persoană de repararea unui prejudiciu foarte grav pe care ea nu-l resimte ci, în a elibera
de orice obligaţie pe autorul unui prejudiciu atât de grav. În acest sens, Ile Urs,
Repararea prejudiciului moral în cazul inconştienţei totale şi definitive a victimei în D.
nr. 5/1997 pag. 30 – 35.
8
În acest sens vezi şi C. Turianu, Răspunderea juridică pentru dauna morală în revista
D. nr. 4/1993 pag. 11 – 27, I. Albu, Consideraţii în legătură cu revenirea jurisprudenţei
române la practica reparării băneşti a daunelor morale în D. nr. 8/1996 sau Ilie Urs,
Criterii de apreciere a prejudiciilor morale şi a despăgubirilor băneşti pentru repararea
daunelor morale în D. nr. 4/1998 pag. 25.
9
C.S.J., secţia de contencios administrativ, Dec. 727/25 martie 1998 în revista D. nr.
12/1998 pag. 152.
10
Prevederi asemănătoare conţine şi O.G. nr.47/29.08.1994 care se referă la daunele
materiale, ecologice şi morale cauzate printr-un dezastru provocat din nerespecatrea
obligaţiilor ce revin agenţilor economici.
11
Pentru posibile comparaţii cu dreptul altor state în privinţa daunelor morale, vezi şi
4.3.4. Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu

Existenţa răspunderii civile delictuale presupune ca o a treia condiţie,

necesitatea ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de
cauzalitate, în sensul că o anumită faptă a cauzat un anumit prejudiciu. Nu
poate fi trasă la răspundere decât acea persoană care printr-o faptă ilicită
determinată, a produs acel prejudiciu a cărui reparare se cere. “Per a
contrario” nu poate fi trasă la răspundere civilă o persoană care nu a produs
prin fapta sa acel prejudiciu. Legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu
trebuie să fie directă, sigură şi necesară, ca un raport dintre cauză şi efect.
Existenţa condiţiilor concrete în care se realizează legătura de
cauzalitate nu poate fi apreciată decât, de la caz la caz, de către instanţa
judecătorească. (Spre exemplu, o persoană alunecând pe stradă pe gheaţă se
loveşte la cap. Pe parcursul transportării sale la spital, ambulanţa derapează şi
izbindu-se intr-un copac îi cauzează leziuni costale. În timpul intervenţiei
chirurgicale moare din cauza asfixiei cauzate de lipsa de oxigen în sala de
operaţii. În speţă, la decesul victimei, au concurat mai mulţi factori: neglijenţa
municipalităţii, fapta conducătorului auto şi incompetenţa profesională a
medicilor).
Pe lângă aceste condiţii generale, proprii în principiu oricărui raport de
cauzalitate, răspunderea civilă delictuală implică şi o anumită specificitate a
caracterelor legăturii de cauzalitate.
Specifice raportului de cauzalitate în cazul răspunderii civile delictuale
îi sunt următoarele premise, unanim recunoscute ca atare şi în doctrină şi
jurisprudenţă:
1. - legătura de cauzalitate trebuie să existe între acţiunea sau inaţiunea
cu caracter ilicit şi prejudiciu “stricto senso” şi nu ca o eventualitate cauzală
acceptată în mod generic;
2. - în analiza raportului de cauzalitate se face abstracţie de atitudinea
subiectivă, psihică a făptuitorului faţă de fapta comisă şi consecinţele ei. Sub
acest aspect specific, interesează doar obiectivarea faptei şi urmările sale, fiind
deocamdată irelevantă chestiunea imputabilităţii sau a responsabilităţii. În
acest sens, ne referim la caracterul obiectiv al raportului de cauzalitate în
materia răspunderii civile delictuale12. Interesează deci existenţa obiectivă a

Mircea Boar, Repararea bănească a daunelor morale în dreptul unor state vest europene,
în D. nr. 8/1996 pag. 23 – 35.
12
C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p. 190
faptei (acţiune sau inacţiune) şi a urmării sale specifice, concretizată printr-un
prejudiciu;
3. - fapta ilicită având un caracter uman nu trebuie disociată de alte fapte
umane sau de factori exteriori, ce pot contribui la producerea prejudiciului. Nu
interesează toate conexiunile posibile, ci doar acelea care într-un fel sau altul
contribuie la realizarea raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi
prejudiciu;
4. - raportul de cauzalitate poate fi şi indirect sau mediat, dacă fapta
ilicită a produs o situaţie care a permis altor factori să determine direct un
anume prejudiciu. Spre exemplu, faptele complicelui la un furt nu sunt în
legătură cauzală directă cu prejudiciul cauzat de autor, deoarece el ajută sau
înlesneşte săvârşirea faptei. El va răspunde însă alături de autor pentru
repararea prejudiciului, chiar dacă nu l-a produs nemijlocit prin fapta sa13.

4.3.5. Vinovăţia (culpa) făptuitorului

Vinovăţia sau culpa este condiţia de natură subiectivă în prezenţa

căreia poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a făptuitorului, condiţie
care reflectă atitudinea psihică a făptuitorului faţă de faptă şi de consecinţele
ei.
Dacă în dreptul penal vinovăţia se înfăţişează fie sub forma intenţiei
(directă sau indirectă), fie sub forma culpei (neglijenţă sau imprudenţă),
răspunderea civilă delictuală operează numai cu termenul de culpă,
acoperitor al tuturor formelor de vinovăţie.
Distincţia nici nu şi-ar putea avea utilitate, atâta vreme cât această formă
a răspunderii juridice poate fi angajată indiferent de gradul de vinovăţie.
În mod excepţional gravitatea culpei are relevanţă judiciară doar în
anumite cazuri strict determinate sau al culpei concurente a victimei (în funcţie
de gradul de vinovăţie se stabileşte întinderea despăgubirilor datorate). Spre
exemplu culpa unei persoane care traversează imprudent strada şi este
accidentată de un autovehicul având un caracter concurent la producerea
accidentului va fi apreciată ca atare cu prilejul stabilirii despăgubirilor civile
printr-un procent corespunzător14.

13
Cu privire la răspunderea civilă a participanţilor la comiterea unei fapte prevăzute de
legea penală, vezi Gr. Teodoru şi L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi
pedagogică, Bucureşti 1979 p. 215
14
S-a mai stabilit că fapta victimei de a-i solicita inculpatului vin şi mâncare, injuriile
adresate acestuia nu erau de natură a-l tulbura pe inculpat în măsura gravităţii replicii
violente a acestuia. În raport de gravitatea concretă a actului de provocare s-a impus
concluzia că în săvârşirea agresiunii culpa inculpatului a fost mai gravă, ea fiind evaluată
 Indiferent de gravitatea sa, culpa presupune un factor intelectiv de
conştiinţă, care presupune un anumit nivel de percepţie socială a faptelor şi
urmărilor lor, dar şi un factor volitiv, de voinţă, care reflectă actul psihic de
deliberare şi opţiune cu privire la un anumit comportament ce urmează a fi
adoptat de către făptuitor. El implică libertatea de voinţă, de deliberare şi
decizie în deplină cunoştinţă de cauză.
Factorul intelectiv este condiţionat de nivelul de pregătire şi cunoaştere
în concret a autorului faptei ilicite, reductibil în final la întrebarea: putea sau
trebuia să cunoască autorul faptei ilicite semnificaţia şi urmările faptei sale? În
funcţie de răspunsul la această întrebare se poate stabili dacă persoana a
acţionat sau nu cu discernământ, altfel spus dacă are capacitate delictuală.
Autorul unei fapte cauzatoare de prejudiciu nu poate fi tras la
răspundere decât dacă a acţionat cu capacitate de discernământ, deci dacă a
avut reprezentarea consecinţelor faptelor sale.
În privinţa capacităţii delictuale, operează prezumţia că fiecare persoană
a acţionat cu discernământ până la proba contrarie.
Sunt lipsiţi de discernământ şi nu răspund pentru faptele lor delictuale
minorii sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească, chiar dacă
s-ar face dovada că ultimii au acţionat într-un moment de pasageră luciditate15.
Fireşte problema culpei sau a capacităţii delictuale nu se pune decât în
cazul răspunderii pentru fapta proprie, deoarece ea nu-şi are nici o raţiune
atunci când răspunderea este angajată pentru fapta lucrurilor, a animalelor ori
ruina edificiului.

1.3.6. Proba răspunderii civile delictuale

Pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală este necesar a se face

dovada existenţei tuturor elementelor răspunderii pentru fapta proprie şi
anume: existenţa faptei, prejudiciul, legătura cauzală, vinovăţia şi
discernământul făptuitorului.
Răspunderea civilă delictuală poate fi angajată numai dacă sunt
îndeplinite toate aceste elemente. Este de neconceput angajarea răspunderii
civile delictuale a unei persoane în lipsa oricăruia dintre aceste elemente.
Sarcina probei acestor elemente incumbă reclamantului, care de cele
mai multe ori este însăşi persoana vătămată. Repararea prejudiciului se face în
cadrul procesual numai atunci când cel ce a cauzat prejudiciul nu înţelege să-l

la stabilirea despăgubirilor la 75%. (C.S.J. dec. pen. Nr.937/2 iunie 1993 în R.D. nr. 4
din 1994 pag. 88
15
Pentru detalieri, Gh. Beleiu, op. cit. p. 302
repare pe cale amiabilă. În caz contrar el poate fi obligat la cererea celui ce a
suferit prejudiciul pe calea unei acţiuni în justiţie. Această acţiune poate fi
purtată fie în procesul penal, fie printr-o acţiune civilă separată pentru că nu
mereu o faptă cauzatoare de prejudiciu este şi infracţiune.

SECŢIUNEA 4.4. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ

INDIRECTĂ PENTRU FAPTA ALTEI PERSOANE

Deşi textul art. 998 C. civ. caracterizează răspunderea civilă delictuală

ca fiind directă, deci pentru fapta proprie, totuşi numai o asemenea formă de
răspundere nu ar fi acoperitoare pentru toate împrejurările în care interesele
victimelor ar trebui proteguite. Ceea ce interesează în primul rând în
restabilirea unui eventual dezechilibru patrimonial cauzat printr-o faptă ilicită
este ca prejudiciul încercat să fie reparat, şi de cele mai multe ori acest lucru
nu este posibil datorită insolvabilităţii autorului sau vârstei la care acesta nu
poate fi făcut răspunzător în mod obiectiv.
În vederea preîntâmpinării unor asemenea neajunsuri, în scopul
protejării intereselor celor vătămaţi prin fapte ilicite, în legislaţia noastră civilă
a fost instituită pe lângă răspunderea directă pentru fapta proprie şi o
răspundere complimentară, întemeiată pe existenţa unor relaţii între persoanele
care trebuie să răspundă şi autorul faptei ilicite. Astfel de relaţii sunt cele la
care se referă textul art. 1000 alin. 1 din C. civ. precizând că “Suntem
asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru
care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră”
În toate ipotezele prevăzute de textele codului civil, răspunderea pentru
fapta altuia constituie o garanţie faţă de victimă, cu privire la acoperirea
prejudiciului cauzat. Esenţial este că cel ce răspunde pentru altul o face ca un
veritabil “garant al celui pentru care este chemat să răspundă; garantând în
virtutea legii, comportamentul acestuia în viaţa socială, cel ce garantează
devine obligat alături şi pentru cel garantat ori de câte ori acesta din urmă a
săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii”.16
Cu toate acestea, răspunderea civilă delictuală indirectă nu exclude
posibilitatea angajării răspunderii pentru fapta proprie. Este facultatea victimei
să aleagă între posibilitatea angajării răspunderii directe a autorului faptei
cauzatoare de prejudiciu sau, să cheme pentru a răspunde de faptele culpabile
ale acestuia pe acele persoane chemate să răspundă alături de el în condiţiile
art. 1000 alin. 1 din C. civ.

16
În acest sens, vezi C. Stătescu, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei
persoane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1984 p.8
 În sistemul codului nostru civil, răspunderea civilă delictuală indirectă
pentru fapta altei persoane a primit următoarea reglementare:
- răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite săvârşite de copii lor
minori (art. 1000 aliniat 2 Cod civil);
- răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile
cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 aliniat 4
Cod civil);
- răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de presupuşii
lor în funcţiile încredinţate (art.1000 aliniat 3 Cod civil).

4.4.1. Răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite săvârşite de

copiii lor minori.
În reglementarea dată de art. 1000 alin. 2 din C. civ., “Tatăl şi mama,
după moartea bărbatului sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii
lor minori ce locuiesc împreună cu dânşii” Alineatul 5 al aceluiaşi text
precizează însă că “Tatăl şi mama, institutorii şi artizanii sunt apăraţi de
responsabilitatea arătată mai sus dacă probează că n-au putut împiedica
faptul prejudiciabil”
Redactarea textelor a rămas aceeaşi ca la data adoptării codului, ea
răspunzând la acea vreme conceptului că doar tatăl avea exerciţiul deplin al
puterii părinteşti. Precizarea că mama ar răspunde numai după decesul
tatălui este caducă, atâta vreme cât potrivit art. 1 alin.4 din Codul familiei
adoptat prin Legea nr.4/1954 se stabileşte că “în relaţiile dintre soţi, precum
şi în exerciţiul drepturilor faţa de copii, bărbatul şi femeia au drepturi egale”

A. FUNDAMENTUL RĂSPUNDERII PĂRINŢILOR PENTRU FAPTELE

COPIILOR LOR MINORI
Prezumţia de culpă a părinţilor instituită de textele citate şi de aici
chemarea lor a răspunde pentru faptele copiilor lor minori a fost
fundamentată în literatura juridică pornind de la mai multe considerente
conturate de următoarele concepte:
Într-o primă opinie17, părinţii ar trebui să răspundă pentru lipsa de
supraveghere a copilului sau supravegherea lui necorespunzătoare. Multă
vreme, instanţele judecătoreşti împărtăşind o asemenea interpretare şi-au
motivat în acest fel soluţiile.
Într-o a doua opinie, prezumţia de culpă este fundamentată pe
neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de

17
V. Loghin, Responsabilitatea civilă a părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor lor
minori, în L.P. nr.6/1956 p.677
supraveghere precum şi pe lipsa de educaţie sau educaţia
necorespunzătoare dată copilului de către părinţii săi.18 În prezent această
opinie a câştigat teren în practica judiciară, soluţiile pronunţate de către
instanţe fiind motivate într-o astfel de interpretare.
Potrivit celei de a treia opinii, prezumţia de culpă a părinţilor constă în
neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de
supraveghere precum şi a obligaţiei de creştere a copilului minor. Întrucât
obligaţia de a creşte copilul este mai largă decât aceea de educare, această
concepţie este considerată cu mult mai exigentă. În conţinutul obligaţiei de a
creşte copilul intră şi obligaţia de supraveghere, care are ca obiect
îndrumarea copilului într-o anumită direcţie, prin felul cum este crescut şi
împedicat de la săvârşirea anumitor acte.19
În literatura juridică de dată recentă, tot mai mulţi autori însă propun
obiectivizarea răspunderii părinţilor, pornind de la ideea că sunt prea multe
situaţiile în care este greu să se considere că fapta ilicită prejudiciabilă a
copilului se datorează îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiilor de
supraveghere şi educare a acestuia20. Aşa fiind, ne raliem opiniei care
consideră că fundamentul răspunderii părinţilor este dublu, fiind operante
mai întâi prezumţia de culpă în supraveghere şi educaţie apoi obligaţia de
garanţie pe care părinţii o datorează terţilor pentru copilul lor minor. In plus,
întemeierea răspunderii părinţilor exclusiv pe ideea de culpă este depăşită,
oferind prea multe posibilităţi de denaturare a realităţii, aplicarea ei în
numeroase cazuri fiind formală, artificială şi nedreaptă.21 Ideea de garanţie,
în opinia aceluiaşi autor, este preferabilă deoarece îşi are suportul moral şi
social în calitatea de părinte, şi pe cel juridic în existenţa îndatoririlor şi
drepturilor părinteşti.22 Fundamentarea ideii de garanţie este cu atât mai
benefică, cu cât autorul prejudiciului are o vârstă mai mică. Pe de altă parte,
ar permite într-o viitoare reglementare implicarea mai serioasă şi a

18
Pentru această opinie vezi Traian Ionaşcu op. cit. p.195, R. Sanilevici, op. cit. p.158, C.
Stătescu şi C. Bârsan op. cit. p. 223
19
I.P.Filipescu, op. cit. p. 133 sau E.A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, Ocrotirea
părintească, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1960 p.162.
20
Un posibil exemplu îl constituie faptele ilicite prejudiciabile săvârşite de copiii şi
adolescenţii pasionaţi de calculator. Sunt semnalate tot mai des, pătrunderi ale unor copii
cu vârste chiar sub 12 ani în reţelele de calculatoare a unor bănci şi chiar în sistemele
informatice ale Departamantului de Apărare al S.U.A. În acest sens, vezi C. Elisei,
Implicaţiile informatizării societăţii asupra răspunderii părinţilor pentru prejudiciile
cauzate de copiii lor minori, în revista D. nr. 2/2002 pag. 70.
21
Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1998 p.242
22
L. Pop op. cit. p.243
instituţiilor şcolare, de reeducare, etc. în tragerea la răspundere pentru
faptele ilicite ale minorilor ce se află sub a lor supraveghere sau ocrotire.

B. DOMENIUL DE APLICARE AL ART. 1000 ALIN. 2 DIN C. CIV.

Dispoziţiunile art. 1000 alin. 2 din C. civ. se referă la părinţi, fiind

lipsită de relevanţă distincţia dacă filiaţia a fost stabilită din căsătorie sau din
afara acesteia.
La fel de irelevant este şi faptul că filiaţia a fost stabilită urmare
adopţiei, părinţii adoptivi fiind ţinuţi să răspundă pentru faptele copilului
minor adoptat faţă de care au aceleaşi obligaţii ca şi părinţii dintr-o filiaţie
firească. În sprijinul acestei teze este de altfel şi textul art. 79 alin. 2 din C.
fam. care precizează că de la data adopţiei “adoptatul devine rudă cu rudele
celor care adoptă, ca un copil firesc al acestora din urmă, iar drepturile şi
obligaţiile izvorâte din filiaţie între cel adoptat şi părinţii săi fireşti şi rudele
acestora încetează.” Discuţii pot fi făcute însă cu privire la răspunderea
părinţilor într-o adopţie cu efecte restrânse, căci la o primă observare, art. 75
alin. 2 din C. fam. precizează că cel adoptat şi descendenţii săi păstrează
toate drepturile şi obligaţiile ce rezultădin filiaţia faţă de părinţii fireşti şi
rudele acestora. Aşa fiind este creată aparenţa că ar putea răspunde atât
părinţii fireşti, ale căror drepturi şi obligaţii sunt păstrate prin faptul naşterii
copilului, dar şi cei adoptivi datorită efectelor ce le produce actul juridic al
adopţiei. În realitate însă răspunderea aparţine în exclusivitate părinţilor
adoptivi, asupra cărora trec drepturile şi obligaţiile părinteşti aşa cum prevăd
dispoziţiunile art. 76 alin.1 din C. fam,23 care exclud orice cumul de
răspunderi între părinţii fireşti ai copilului minor şi cei adoptivi.24
Faţa de unele dispoziţiuni ale Codului familiei, au existat discuţiuni şi
cu privire la o posibilă extensie a aplicării art. 1000 alin. 2 din C. civ. şi altor
categorii de persoane decât părinţii. O astfel de persoană ar putea fi de pildă
tutorele, care potrivit 123 din C. fam. este obligat să crească copilul. Acelaşi
gen de obligaţii îl au şi instituţiile de ocrotire ori persoanele fizice cărora le-
au fost încredinţaţi minorii. Ne raliem opiniei potrivit căreia o asemenea
interpretare nu poate fi făcută, atâta vreme cât textul art. 1000 alin. 2 din C.
civ. se referă in terminis la tatăl şi mama copilului. Nu poate fi dată aşadar
nici o interpretare extensivă textului, căci ar însemna să se adaoge la lege, şi
în consecinţă este exclusă orice analogie.

23
În acelaşi sens, vezi şi E. Safta-Romano, op. cit. p. 150 sau I.P. Filipescu op. cit p. 134
24
C. Stătescu, op. cit. p. 34
 C. CONDIŢIILE RĂSPUNDERII PĂRINŢILOR PENTRU FAPTELE
COPIILOR LOR MINORI

1. Condiţii generale.
Răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor minori, nu poate fi
concepută decât în cadrul unui raport juridic obligaţional de natură
delictuală. Aşadar copilul trebuie să comită o faptă ilicită cauzatoare de
prejudiciu, care să întruneasca elementele constitutive deja studiate: fapta
ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate şi culpa. Singurele deosebiri faţa
de răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie constau în aceea că
ţinuţi a despăgubi victima sunt părinţii făptuitorului şi că pentru a fi angajată
răspunderea acestora nu este necesară vinovăţia sau discernământul
copilului.
Pentru a fi antrenată răspunderea părinţilor, cel păgubit trebuie să facă
dovada existenţei acestor elemente generale, în funcţie de care devine
operantă prezumţia de culpă educaţională la care ne-am referit mai sus.
2. Condiţii speciale.
Odată întrunite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale,
mai trebuie observată întrunirea următoarelor condiţii speciale:
- copilul să fie minor;
- copilul să locuiască la părinţii săi.25
Analiza fiecăreia dintre aceste condiţii prilejuieşte mai multe
precizări:
a) Prima condiţie, minoritatea copilului, trebuie să fie realizată la
momentul comiterii faptei prejudiciabile, fiind irelevantă împrejurarea că
la data tragerii la răspundere a părinţilor acesta a devenit major. “Per a
contrario”, dispoziţiunile art. 1000 alin. 2 din C. civ. nu se aplică dacă
potrivit art. 7 alin. 3 din Decr. Nr.31/1954 copilul a devenit major înainte de
18 ani ca efect al căsătoriei, căci răspunderea părinţilor nu poate fi antrenată

25
În literatura juridică există şi opinia că o a treia condiţie ar fi ca minorul să fi acţionat
obiectiv pentru producerea rezultatului prejudiciabil.În justificarea acestei opinii s-a
susţinut că nu ar putea fi angajată răspunderea părinţilor dacă copilul datorită vârstei
foarte mici nu ar putea comite obiectv fapta, aşa cum este de exemplu situaţia unui copil
care căzând produce altuia cu un obiect pe care îl ţine în mână o vătămare corporală. O
situaţie similară este şi aceea în care, copilul se serveşte de un lucru ale cărui vicii
nu-i sunt cunoscute şi cauzează altuia un prejudiciu. Această opinie este menită să
justifice principiul că nu este sufiecientă fapta prejudiciabilă comisă de copil pentru a fi
prezumată neaparat culpa părinţilor. În acest sens, Boris Starck, Henri Roland, Laurent
Boyer, Obligations, responsabilite delictuelle, Paris, Ed. Litec 1996 p. 409.
decât pentru faptele copiilor lor minori. Pentru aceleaşi raţiuni, părinţii nu
pot fi traşi la răspundere pentru faptele cauzatoare de prejudiciu săvârşite de
persoanele majore lipsite de discernământ sau de către interzişi, dacă aceştia
sunt copiii lor iar sarcina ocrotirii le-a fost încredinţată.26
b) Cea de a doua condiţie, copilul să locuiască la părinţii săi, trebuie
subordonată mai multor dispoziţiuni legale care complinesc noţiunea de
“locuinţă”. În vreme ce textul art. 1000 alin. 2 din C. civ. se referă la copiii
minori care locuiesc cu părinţii, art. 100 alin.1 din C. fam. face trimitere la
copilul minor care “locuieşte cu părinţii săi” iar dispoziţiunile art. 14 alin.1
din Decretul nr. 31/1954 precizează că domiciliul legal al minorului este la
părinţii săi, iar dacă părinţii nu au o locuinţă comună “la acela dintre părinţi
la care el locuieşte în mod statornic”. Din parcurgerea acestor texte, rezultă
fără dubiu că legiuitorul a avut în vedere locuinţa şi nu domiciliul copilului
minor. În stabilirea răspunderii părinţilor pentru faptele prejudiciabile
săvârşite de copiii lor minori, trebuie avut în vedere faptul dacă minorii au
sau nu locuinţa la părinţii lor, sau dacă având legal stabilită locuinţa la
aceştia sau numai la unul dintre ei nu locuieşte în fapt la o altă parsoană.
În antrenarea răspunderii, avem în vedere nu locuinţa în care minorul
se află în fapt ci pe aceea la care el ar trebui să se afle potrivit legii sau
dispoziţiunii instanţei.
Dacă în sarcina părintelui divorţat căruia i s-a încredinţat copilul se
poate reţine atât culpa educaţională cât şi lipsa de garanţie pentru faptele
acestuia, o figură aparte o constituie în cadrul răspunderii de care ne ocupăm
părintele divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul. Acestuia i se poate
imputa faptul de a nu se fi ocupat corespunzător de educaţia copilului, dar nu
i se poate imputa că nu a asigurat supravegherea acestuia, deoarece nu mai
locuieşte cu el şi nici nu are paza lui. Există şi părerea că acesta ar putea fi
tras la răspundere, exonerarea sa fiind condiţionată de dovada că şi-a
îndeplinit corespunzător îndatoririle părinteşti27.
În practica judiciară cele mai multe dificultăţi au fost întâlnite tocmai
datorită neconcordanţei dintre locuinţa de fapt a minorilor şi aceea stabilită
prin voinţa legii. Deja în doctrină şi în jurisprudenţa s-a stabilit cu valoare de
principiu, că indiferent unde s-ar afla în fapt copilul minor, răspunzători
pentru faptele sale sunt părinţii la care el locuieşte sau ar trebui să locuiască
potrivit legii. Fundamentul răspunderii lor constă în culpa pe care

26
C. Stătescu şi C. Bârsan op. cit. p.227 inclusiv nota nr. 246.
27
Pentru dezvoltarea acestei opinii, Apostol Vişan, Cu privire la condiţia locuirii în
comun a minorului cu părinţii săi pentru antrenarea răspunderii lor civil-delictuale în
R.D. nr.2/1989 p. 23 şi urm.
aceştia o au pentru tarele educaţionale ale copilului, manifestate în cele
mai variate împrejurări.
Cele mai frecvente ipostaze ale răspunderii părinţilor pentru faptele
copiilor care locuiesc în altă parte sunt cele în care:
• copilul minor are locuinţa legală la părinţii săi, dar temporar se
află în altă parte cu consimţământul sau ştirea acestora. Spre exemplu,
copilul săvârşeşte fapta cât se află în vizită la rude ori prieteni sau este
internat în spital, timp în care părinţii nu-l pot supraveghea.
• copilul minor are locuinţa legală la părinţii săi dar locuieşte în fapt
în altă parte împotriva voinţei părinţilor săi. De pildă, copilul este fugit de
acasă şi în acest interval de timp săvârşeşte fapta cauzatoare de prejudiciu.
• Copilul are locuinţa legală la părinţii săi, dar săvârşeşte fapta ilicită
în vreme ce aceştia se află în stare de arestare preventivă sau în executarea
unei pedepse privative de libertate28.
• Copilul săvârşeşte fapta în vreme ce este fugit dintr-o şcoală sau
centru de reeducare unde a fost internat printr-o hotărâre judecătorească;
• Minorul comite fapta pe durata de timp cât are o locuinţă diferită
de aceea a părinţilor, datorită locului unde învaţă, îşi desăvârşeşte
pregătirea profesională sau este încadrat în muncă;
• Copilul produce prin fapta sa un prejudiciu, în vreme ce este
încredinţat prin hotărâre judecătorească spre creştere şi educare unuia
dintre părinţii săi.29

A. EFECTELE RĂSPUNDERII PĂRINŢILOR PENTRU FAPTELE

COPIILOR LOR MINORI.

În analiza efectelor răspunderii părinţilor în condiţiile art. 1000 alin 2

din C. civ., avem în vedere două chestiuni şi anume:

28
O vreme s-a apreciat că nu ar putea fi antrenată răspunderea părinţilor arestaţi sau
reţinuţi deoarece, pe de o parte pe durata detenţiei condiţia comunităţii de locuinţă nu ar
mai fi îndeplinită iar pe de altă parte părintele în cauză s-ar afla în imposibilitate de a-şi
supraveghea copilul. Se reţine însă în doctrina şi jurisprudenţa actuală că însăşi arestarea
sau condamnarea părintelui, constituie o faptă imputabilă care l-a pus în imposibilitate de
a-şi putea îndeplini îndatoririle de educare şi supraveghere a copilului. (În acest sens, C.
Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p.46 sau L. Pop op. cit. p.248).
29
Şi în privinţa acestei situaţii, s-a reţinut multă vreme că răspunzător ar fi numai
părintele căruia i s-a încredinţat copilul. În prezent, opiniile jurisprudenţiale şi doctrinare
tot mai frecvente pledează pentru răspunderea ambilor părinţi, fundamentul acesteia
constituindu-l faptul că şi părintele divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul este obligat
să vegheze la educarea, învătătura şi pregătirea acestuia.
 1. condiţiile dreptului la acţiune al celui prejudiciat;
2. posibilitatea înlăturării răspunderii părinţilor.
Observarea fiecăreia dintre aceste chestiuni ne prilejuiesc următoarele
remarci:
1. Condiţiile dreptului la acţiune a celui prejudiciat.
Calea acţiunii în justiţie împotriva părinţilor îi este deschisă celui
prejudiciat, dacă acesta face în primul rând dovada existenţei elementelor
generale ale răspunderii civile delictuale, respectiv a faptei ilicite, a
prejudiciului, a legăturii de cauzalitate şi a culpei, fără să intereseze dacă
făptuitorul a lucrat cu discernământ. Apoi, el trebuie să dovedească
îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1000 alin. 2 din C. civ. analizate de
noi mai sus, referitoare la minoritatea făptuitorului şi la condiţia locuinţei
acestuia la părinţii săi.
În principiu, păgubaşul are deschisă calea acţiunii împotriva oricăruia
sau a ambilor părinţi, dreptul la acţiune împotriva acestora nefiind
condiţionat de chemarea în judecată a minorului30.
Întotdeauna când copilul este minor şi lipsit de discernământ, doar
părinţii săi pot răspunde pentru faptele sale cauzatoare de prejudiciu.
În ipoteza în care a fost chemat în judecată doar un singur părinte şi
acesta a fost obligat la repararea prejudiciului cauzat de copilul minor, el are
deschisă calea acţiunii în regres împotriva celuilalt părinte pentru a-i
pretinde cota sa de contribuţie, apreciată în practica instanţelor ca fiind
jumătate din întinderea reparaţiei.
Dacă copilul minor avea împlinită vârsta de 14 ani în momentul
comiterii faptei şi se face dovada discernământului său, cel păgubit are
deschisă opţiunea pentru a pretinde despăgubiri fie de la părinţi în temeiul
răspunderii civile delictuale indirecte întemeiată pe dispoziţiunile art. 1000
alin. 2 din C. civ., fie de la minor a cărui răspundere poate fi angajată în
temeiul art. 998 din C. civ. pentru fapta ilicită proprie.

2. Posibilitatea înlăturării răspunderii părinţilor.

30
În jurisprudenţă au fost mai multe controverse în legătură cu faptul dacă obligatia de
răspundere a părinţilor alături de copilul minor care a acţionat cu discernământ este o
obligaţie solidară sau in solidum. Opiniile cele mai recente sunt în sensul că este vorba
despre o obligaţie in solidum, deoarece părinţii răspund ca şi minorul pentru întregul
prejudiciu cauzat de acesta. Dimpotrivă, dacă s-ar admite ipoteza obligaţiei solidare,
atunci dreptul de regres nu ar mai putea fi integral, deoarece dacă un codebitor solidar a
plătit întreaga datorie, el poate cere de la fiecare numai partea sa în condiţiile art. 1052 şi
urm. din C. civ.
 Textul art. 1000 alin. 5 din C. civ. prevede că părinţii sunt apăraţi de
răspundere ”dacă probează că n-au putut împiedeca faptul prejudiciabil”.
Faţă de prevederile art. 1000 alin.2 din acelaşi cod, rezultă că
probaţiunea la care face trimitere art. 1000 alin. 5 vizează răsturnarea
prezumţiei de culpă educaţionala a părinţilor în ceea ce priveşte
supravegherea, creşterea şi educarea copiilor minori.
Fireşte, dovada contrarie pentru răsturnarea acestei prezumţii este grea
şi dificilă, în funcţie de modul de abordare a culpei educaţionale, de pe o
poziţie obiectivă sau subiectivă:
- dacă se consideră că fapta părinţilor a constat în exercitarea
necorespunzătoare a supravegherii minorului, proba contrarie constă în
aceea că au exercitat această supraveghere, însă nu au putut împiedeca fapta
ilicită a minorului;
- dacă se apreciază că fapta părinţilor a constat pe lângă nerespectarea
îndatoririlor de supraveghere şi a acelora de educare şi creştere a minorului,
proba contrarie ar trebuie să aibă un dublu obiect: pe de o parte
supravegherea copilului şi pe de altă parte buna lui creştere şi educare;
- dacă totuşi nu au răsturnat prezumţia de culpă educaţională, părinţii
ar avea posibilitatea să facă dovada că un fapt exterior copilului şi imposibil
de prevăzut sau de înlăturat a determinat cauzal săvârşirea faptei31.

4.4.2. Răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru prejudiciul

cauzat de elevii şi ucenicii lor, în timpul cât se găsesc sub a lor
supraveghere.

Codul civil instituie o altă formă a răspunderii civile delictuale

indirecte în art. 1000 alin. 4 precizând că răspund ”Institutorii şi artizanii,
de prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, în timpul ce se găsesc sub a lor
supraveghere”. Ca şi în cazul anterior studiat, codul instituie o prezumţie
relativă de culpă în sarcina institutorilor şi meşteşugarilor, care însă poate fi
şi ea răsturnată tot în condiţiile art. 1000 alin. final din C. civ. dacă s-ar face
dovada că aceştia “nu au putut împiedeca faptul prejudiciabil”.

A. DOMENIUL DE APLICARE A RĂSPUNDERII INSTITUTORILOR ŞI

ARTIZANILOR PENTRU FAPTELE ELEVILOR ŞI UCENICILOR.

Faţă de data redactării codului civil, ca şi în cazul altor instituţii, este

31
Sub titlu de exemplu, cazul fortuit, forţa majoră sau fapta unui terţ. În acest sens, L.
Pop, op. cit. p.252
necesară clarificarea unei terminologii arhaice a cărei aplicare este încă în
actualitate. Se pune aşadar în primul rând problema dezlegării înţelesului
noţiunilor de institutor şi a celei de artizan, iar apoi a celor de elev şi
ucenic, care deşi nu au suferit mutaţii semantice însemnate pot totuşi crea
dificultăţi în interpretare.
a) În vorbirea secolului trecut, prin “institutor” se înţelegea
învătătorul de la clasele primare. În timp, noţiunea a acoperit şi alte funcţii
didactice primind un înţeles mult mai cuprinzător, referindu-se şi la
educatorul din învătământul preşcolar, la profesorul din învăţământul
gimnazial, profesional sau liceal, la pedagogii din internatele şcolare ori la
supraveghetorii şi instructorii din taberele şcolare. În prezent se consideră că
prin termenul de institutor la care se referă art. 1000 alin. 4 din C. civ. se
înţeleg toate cadrele didactice indiferent de funcţie sau grad didactic din
învătământul public sau privat. ”Per a contrario”, dispoziţiile menţionate nu
se referă la cadrele didactice universitare şi la personalul care conduce şi
îndrumă activitatea în căminele şi cantinele studenţeşti, termenul de
institutor fiind incompatibil cu statutul lor.
Indiferent de sensul şi aplicaţia noţiunii de institutor, codul se referă la
răspunderea personală a acestuia şi nu a instituţiei de învăţământ la care
acesta este angajat ori a altor organe ale administraţiei de stat cu competenţă
în organizarea şi funcţionarea învăţământului de toate gradele.
b) Prin “artizani” se înţeleg acei meseriaşi ori meşteşugari, ce au
obligaţia de a învăţa pe un ucenic o artă sau o meserie32. Ei pot lucra fie pe
cont propriu fie în unităţi particulare sau de stat. Indiferent însă de forma sub
care şi-ar desfăşura activitatea, ei răspund numai ca persoane fizice în
temeiul art. 1000 alin. 4 din C. civ., neputând fi aşadar antrenată răspunderea
persoanelor juridice în care aceştia îşi desfăşoară activitatea.
c) Calitatea de “elev” o au tinerii care urmează cursurile de pregătire
şcolară într-o unitate de învăţământ particulară sau de stat, după cum au
calitatea de “ucenic” acele persoane care învaţă o meserie sub îndrumarea
unui artizan sau meşteşugar.
În ceea ce priveşte sfera de aplicare a dispoziţiunilor art. 1000 alin. 4
din C. civ., a existat controversa dacă textul îi are în vedere deopotrivă pe
elevii şi ucenicii minori şi majori, ori numai pe cei minori.
În susţinerea primei ipoteze, s-a justificat că atunci când legiuitorul
s-a referit la minori, aşa cum este cazul alineatului 2, a făcut-o în mod expres
instituind răspunderea părinţilor. Prin urmare, în alineatul al patrulea, a avut

32
L. Pop, op. cit. p. 256, E. Safta-Romano, op. cit. p. 156 sau C. Stătescu şi C. Bârsan,
op. cit. p.243.
în vedere sfera mai largă a elevilor şi ucenicilor, indiferent dacă aceştia sunt
majori sau minori33.
Cea de a doua opinie împărtăşită de majoritatea autorilor, pe care o
considerăm justă, este aceea potrivit căreia răspunderea institutorilor şi
meşteşugarilor în temeiul art. 1000 alin. 4 din C. civ. îi vizează numai pe
elevii şi ucenicii minori. Cel mai serios argument al acestei rezolvări îl
constituie faptul că numai minorii trebuie să fie supravegheaţi, ipoteză avută
în vedere de leguitorul de la 186434. Majorii având discernământ, nu mai
este necesară supravegherea şi de aici angajarea răspunderii institutorilor şi
meşteşugarilor35, căci în acest fel ei ar fi “împovăraţi cu o prezumţie de
răspundere mai întinsă decât cea a părinţilor”. Pe de ală parte, precizând că
este vorba de institutori, legea i-a avut în vedere de la bun început pe
învăţătorii de la clasele primare I – IV unde elevii erau minori. Cât despre
ucenici, legea a avut în vedere că aceştia erau persoane minore care nu
atinseseră vârsta majoratului, stabilită de legiuitorul român de la 1864 a fi de
21 de ani36.
Cât despre persoana prejudiciată, aceasta poate fi oricine a suferit un
prejudiciu urmare faptei ilicite săvârşite de către elevul sau ucenicul
nesupravegheat în timpul instrucţiei şcolare sau profesionale.

B.FUNDAMENTUL RĂSPUNDERII INSTITUTORILOR ŞI

MEŞTEŞUGARILOR.

Fundamentarea răspunderii instituite de art. 1000 alin. 4 din C. civ. se

găseşte în neîndeplinirea corespunzătoare a îndatoririi de supreveghere de
către profesor sau meşteşugar. Textul instituie o triplă prezumţie “juris
tamtum”, ce acţionează în următoarele trei condiţii cumulative:
a) îndatorirea de supreveghere nu a fost îndeplinită corespunzător;
b) între neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere şi săvârşirea faptei
ilicite de către elev sau ucenic există un raport de cauzalitate;
c) există prezumţia de culpă a profesorului sau meşteşugarului pentru

33
În sensul acestei susţineri, I. Anghel, Fr. Deak M. Popa, Răspunderea civilă, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti 1970 p. 161
34
Pentru dezvoltări, M. Eliescu, op. cit. p.279.
35
Art. 1000 alin. 4 C. civ. nu distinge între starea de minoritate sau majorat a autorului
faptei ilicite. Prezumţia la care se referă textul derivă din obligaţia institutorilor de a
supraveghea elevii, “obligaţie care nu se poate referi la elevii majori care au capacitate
deplină de exerciţiu”. În acest sens vezi şi E. Safta-Romano op. cit. p.156, inclusiv nota
nr. 507.
36
Cu privire la dezvoltarea opiniei, C. Stătescu şi C. Bârsan op. cit. p.244
supravegherea necorespunzătoare a elevului ori ucenicului.
Spre deosebire de răspunderea părinţilor, în cazul reglementat de art.
1000 alin. 4 din C. civ. prezumţia de responsabilitate îşi găseşte justificarea
numai în lipsa de supraveghere. Fireşte prezumţia fiind relativă, ea poate fi
răsturnată prin proba contrară care să ateste că deşi supravegherea a fost
corespunzătoare nu a putut fi împiedecat faptul prejudiciabil, aşa cum prevăd
dispoziţiunile art. 1000 alineat final din C. civ.

C.CONDIŢIILE RĂSPUNDERII INSTITUTORILOR ŞI

MEŞTEŞUGARILOR PENTRU FAPTELE ELEVILOR ŞI UCENICILOR.

Pentru a fi angajată răspunderea persoanelor prevăzute de art. 1000

alin. 4 din C. civ. este necesară îndeplinirea a două categorii de condiţii,
unele generale caracteristice răspunderii civile delictuale în genere şi altele
speciale, caracteristice răspunderii institutorilor şi meşteşugarilor pentru
faptele elevilor şi ucenicilor.
1. Condiţiile generale ale răspunderii instituite de art. 1000 alin. 4 C.
civ. sunt:
a) victima prejudiciului trebuie să facă dovada existenţei condiţiilor
generale ale răspunderii civile delictuale, referitoare la existenţa
prejudiciului, a faptei ilicite comise de elev sau ucenic, a raportului de
cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu. În ceea ce priveşte culpa ca
ultimă condiţie, aceasta nu trebuie neaparat îndeplinită, căci este posibil ca
elevul să nu aibă capacitate delictuală fie datorită vârstei foarte mici (de
pildă un preşcolar), fie datorită deficienţelor sale psihice.
b) odată făcută dovada condiţiilor generale ale răspunderii civile
delictuale, celelalte condiţii sunt prezumate de lege, astfel încât cel păgubit
nu mai are a proba nimic, deoarece în favoarea sa pledează prezumţiile
instituite de art. 1000 alin. 4 din C. civ.
2. Condiţiile speciale.
Pe lângă condiţiile generale enumarate mai sus, pentru a atrage
răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor se impune a mai fi îndeplinite
două condiţii speciale şi anume:
a) persoana care a cauzat prejudiciul să fie elev sau ucenic şi să fie
minor;
b) fapta ilicită să fi fost săvârşită în timp ce elevul sau ucenicul se afla
sau trebuia să se afle sub supravegherea profesorului sau a meşteşugarului.
S-a pus în mod firesc întrabarea cine va răspunde în situaţia în care elevul
sau ucenicul a comis fapta pe timpul cât dintr-un motiv sau altul nu se afla
sub supreveghere?
 S-a stabilit în principiu că răspunderea întemeiată pe art. 1000 alin. 4
se va angaja în aceste situaţii în funcţie de faptele comisive sau omisive ale
institutorului sau meşteşugarului, care-i sunt sau nu imputabile. Astfel,
distingem:
- cadrul didactic lipseşte ori întârzie datorită culpei sale;
- meşteşugarul părăseşte atelierul şi nu instruieşte pe ucenic ce
trebuie să facă în lipsa lui;
- elevul sau ucenicul este înviot să lipsească de la orele de clasă sau
de instrucţie fără un motiv temeinic justificat.
În mod diferit se va pune problema dacă sustragerea de sub
supraveghere nu le este imputabilă, dacă elevul nu se prezintă ori fuge de la
şcoală.

D.EFECTELE RĂSPUNDERII INSTITUTORILOR ŞI MEŞTEŞUGARILOR

PENTRU FAPTELE ELEVILOR ŞI UCENICILOR

În temeiul art. 1000 alin. 4 victima prejudiciului are un drept de

opţiune în virtutea căruia ea se poate îndrepta fie numai împotriva
institutorului sau meşteşugarului fie numai împotriva minorului dacă are
discernământ, fie împotriva ambelor categorii.
Trebuie însă menţionat că răspunderea părinţilor nu poate fi angajată
concomitent cu aceea a institutorilor şi meşteşugarilor, ci numai în
subsidiar37.
Dacă însă profesorii sau meşteşugarii au răspuns faţă de victimă, ei au
deschisă calea acţiunii în regres împotriva elevilor sau ucenicilor.
Totodată, s-a stabilit pe bună dreptate, că răspunderea părinţilor este
generală şi subsidiară în raport cu aceea a cadrelor didactice. Aşa fiind,
responsabilitatea acestora se va angaja cu excluderea în întregime a
răspunderii speciale, de îndată ce cadrul didactic sau meseriaşul va face
dovada că şi-a îndeplinit cu rigurozitate obligaţia de supraveghere şi totuşi
nu a putut împiedeca săvârşirea de către elev sau ucenic a faptei. În măsura
în care cadrul didactic va înlătura prin proba contrarie prezumţia de culpă, va
fi reactivată răspunderea generală şi subsidiară a părinţilor38.

4.4.3. Răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de

prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat.

37
Fireşte există şi opinia potrivit căreia cele două răspunderi se exculd una pe cealaltă.
Vezi în acest sens, I.M. Anghel, Fr. Deak şi M.F. Popa, op. cit p. 155.
38
Pentru această opinie, L. Pop op. cit. p. 262
 A. SEDIUL MATERIEI

Potrivit prevederilor art. 1000 alin. 3 din C. civ. “Stăpânii şi

comitenţii sunt răspunzători de prejudiciul cauzat de servitorii şi prepuşii lor
în funcţiile ce li s-au încredinţat”. În complinirea acestei prevederi legale,
textul art. 393 din C. com. prevede că “Patronul răspunde de faptele
prepusului…. în limitele însărcinării ce i s-a dat”.
Spre deosebire de celelalte forme ale răspunderii civile delictuale
pentru fapta altei persoane, în cazul pe care-l analizăm nu există o prevedere
exoneratoare de răspundere, textul art. 1000 alin. 5 neavându-şi aplicare în
cazul comitenţilor. Comitenţii urmează aşadar a răspunde pentru faptele
prepuşilor lor în mod indirect, în vreme ce aceştia răspund direct pentru
prejudicile cauzate prin faptele lor ilicite în temeiul art. 998 şi 999 din C.
civ.39 Raţiunea instituirii acestei forme de răspundere indirectă a constat în
aceea de a i se putea asigura victimei posibilitatea de a obţine repararea
pagubei prin punerea la adăpost de o eventuală insolvabilitate a prepusului
autor al faptei.

B. DOMENIUL DE APLICARE

Codul civil nu defineşte noţiunile de comitent şi de prepus, însă o face

literatura de specialitate. Şi de această dată, terminologia uzitată de text este
tributară în mod firesc celei utilizate de legiuitorul român de la finele
secolului al XIX-lea40. Ceea ce s-a reţinut constant cu ajutorul practicii
judiciare, este că raportul dintre “stăpân” şi “servitor” este un raport de
prepuşenie.
Elementul de bază în definirea acestui raport îl constituie relaţia de
subordonare ce trebuie să existe între cele două persoane, raport în virtutea
căruia comitenţii încredinţează prepuşilor anumite însărcinări pe care

39
Cu privire la caracterul obiectiv al răspunderii comitentului independent de stabilirea
culpei prepusului în săvârşirea faptei cauzatoare de prejudiciu, E. Lipcanu, Răspunderea
comitentului pentru fapta prepusului, Probleme actuale privind răspunderea civilă
prevăzută de articolul 1000 alineatul 3 Cod civil, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1999 pag.
79.
40
Legea franceză a servitorilor din 16 iunie 1992 definea servitorul ca fiind acela care
pentru “o simbrie sau îndemnizare oarecare, se îndatorează a pune serviciile sale
personale la dispoziţiunea unei case, unei familii, unei autorităţi, unui stabiliment de
binefacere sau de utilitate publică, unei persoane, unui hotel, ori averii acestora, cu ziua,
cu săptămâna cu luna cu anul şi pe mai mult timp. D. Alexandresco, op. cit. vol.5 p.527.
aceştia trebuie să le execute în limitele mandatului funcţional încredinţat. În
temeiul acestuia, comitentul este îndreptăţit să coordoneze şi să direcţioneze
activitatea prepusului care în mod frecvent are calitatea de angajat al său.
Raportul de prepuşenie rezultă dintr-un contract care frecvent are forma unei
convenţii de muncă. Există şi rapoarte de prepuşenie ce nu au la bază un
contract de muncă ci unul de natură civilă. În acest context, comitent poate fi
o persoană fizică, persoană juridică, statul, judeţul, oraşul sau comuna pentru
faptele funcţionarilor lor sau stăpânul pentru omul de serviciu41.

C. FUNDAMENTUL RĂSPUNDERII

În privinţa fundamentului răspunderii comitenţilor pentru faptele

prepuşilor în practică şi jurisprudenţă s-au conturat mai multe opinii după
cum urmează:
• Într-o primă părere, acest fundament se justifică prin culpa
comitentului în alegerea sau supravegherea prepusului (culpa in eligendo
sau culpa in vigilendo). Este fundamentarea care conduce la rândul său la
prezumţia legală absolută de culpă în supraveghere, îndrumare şi control din
partea comitentului.
• Altă idee este aceea potrivit căreia prepusul ar acţiona ca un
adevărat mandatar al comitentului, aşa încât fapta sa ilicită este însăşi fapta
comitentului. Fundamentarea a fost însă respinsă de majoritatea autorilor, cu
motivarea că mandatarul nu are împuternicire să comită o faptă ilicită. Pe de
altă parte, împrejurarea că fapta a fost comisă în condiţiile art. 1000 alin. 3
din C. civ. nu este de natură să înlăture răspunderea personală a
făptuitorului.42
• Într-o altă interpretare, fundamentul răspunderii ar porni de la
împrejurarea că cel ce trage foloasele activităţii desfăşurate de prepus trebuie
să suporte şi consecinţele nefavorabile ale acestei activităţi, căci ubi
emolumentum ibi onus.43 Neajunsul acestei fundamentări, întemeiată la
rândul său pe ideea de risc, constă în aceea că ea nu justifică dreptul de
regres al comitentului împotriva prepusului pentru recuperarea daunelor
plătite în locul său.
Potrivit altei opinii44, împărtăşită în prezent de majoritatea autorilor,

41
În acest sens, I. P. Filipescu op. cit. p.143.
42
C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p. 250, I. P. Filipescu op. cit. p. 143
43
M. Eliescu, op. cit. p.286
44
Ion Lulă, Garanţia, fundamentul răspunderii civile a comitentului în R.D. nr. 10-11 din
1995 pag. 58 şi urm.
fundamentul răspunderii civile delictuale a comitenţilor pentru faptele
prepuşilor constă în ideea de garanţie a comitentului pentru a corecta
îndeplinire de către prepus a însărcinării date. Ea rezultă din însuşi textul
art.1003 alin. 3 C. civ. care instituie o adevărată garanţie a comitentului în
solidar cu prepusul faţă de victima prejudiciului. Această idee justifică atât
dreptul victimei de a se îndrepta împotriva comitentului pentru a fi
despăgubită cât şi dreptul comitentului de a avea regres împotriva prepusului
pentru a-şi recupera prestaţia îndeplinită în favoarea victimei.
Ideea de garanţie poate fi abordată în două maniere:
Există în primul rând concepţia garanţiei obiective, întemeiată
exclusiv pe risc în care răspunderea este detaşată de culpa prezumată a
comitentului.
Într-o altă concepţie, pe care o împărtăşim, a garanţiei subiective,
fundamentul răspunderii porneşte tocmai de la prezumţia de culpă a
comitentului în garantarea conduitei prepusului. În această abordare mult
mai apropiată de spiritul Codului civil, garanţia comitentului pentru fapta
proprie a prepusului derivă de la împrejurarea că în virtutea raportului de
prepuşenie, comitentul trebuie să exercite supravegherea, direcţionarea şi
controlul activităţii desfăşurate de prepus.

D. CONDIŢIILE RĂSPUNDERII COMITENŢILOR PENTRU

FAPTELE PREPUŞILOR.

Ca şi în cazul celorlalte forme ale răspunderii civile delictuale pentru

fapta altei persoane studiate mai sus, şi răspunderea comitenţilor pentru
faptele prepuşilor în funcţiile încredinţate implică întrunirea aceloraşi două
categorii de condiţii şi anume, condiţii generale şi condiţii speciale.
1. Condiţiile generale, implică întrunirea în persoana prepusului a
tuturor condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv
fapta ilicită, prejudiciul, reportul de cauzalitate şi culpa prepusului în
săvârşirea faptei.
2. Condiţiile speciale ale răspunderii comitenţilor sunt:
a) existenţa raportului de prepuşenie;
b) fapta să fi fost comisă de prepus în funcţia ce i s-a încredinţat.
Fiecare dintre aceste condiţii prilejuieşte următoarele comentarii:
a) Existenţa raportului de prepuşenie implică stabilirea unui raport de
subordonare între prepus şi comitent. El trebuie să fie contemporan
momentului săvârşirii faptei ilicite de către prepus, căci altminteri nu s-ar
mai justifica răspunderea comitentului pentru conduita prepusului. Textul
art. 1000 alin 3 din C. civ. nu precizează însă ce se înţelege printr-un
asemenea raport, aşa încât în literatură şi în jurisprudenţă clarificările au fost
necesare.
Astfel, prin raportul de prepuşenie se înţelege un raport de
subordonare între prepus şi comitent. În vreme ce comitenţii sunt acele
persoane care încredinţează funcţii altora, prepuşii sunt acele persoane
care primesc funcţiile ce li s-au încredinţat de comitenţi45. Esenţială în
prefigurarea raportului de prepuşenie este împrejurarea că în temeiul său
comitenţii au dreptul să dea ordine de orice natură prepuşilor pentru ca
aceştia să îndeplinească în cadrul funcţiilor încredinţate acele activităţi
direcţionate şi supravegheate de primii46.
De cele mai multe ori, raportul de prepuşenie se stabileşte în cadrul
relaţiilor de muncă47. Existenţa contractului de muncă48 prezumă raportul de
prepuşenie în cadrul căruia salariatul este subordonat angajatorului în
îndeplinirea funcţiei sale. Există şi profesiuni al căror exerciţiu exclude ideea
de prepuşenie a celor ce le exercită, cum este de pildă profesia de avocat:
între acesta şi justiţiabilul asistat nu există un raport de prepuşenie, căci
avocatul trebuie să-şi exercite meseria în deplină independenţă. În egală
măsură, nici medicul, în exerciţiul practicii medicale nu poate fi considerat
ca şi prepus al clinicii sau spitalului în cadrul căruia îşi desfăşoară
activitatea.49

45
Pentru aceste definiţii, A. Ionaşcu, op. cit. pag. 85
46
Termenul de supraveghere este pe cât de impropriu pe atât de inutil, căci
supravegherea prepusului este adesea imposibil de exercitat în fapt. Autoritatea
presupune mai mult decât atât, respectiv puterea de direcţie şi de control asupra activităţii
prepuşilor, astfel încât pentru a fi în prezenţa unui raport de prepuşenie nu este absolut
necesar contactul direct şi permanent al comitentului cu prepusul său. În acest sens, B.
Starck ş.a. op. cit. vol. 1 pag. 387.
47
Există şi opinia că într-un raport de prepuşenie grefat pe relaţii de muncă, nu ar fi
necesar ca prepusul să aibă calitatea de salariat, deci ca prepuşenia să fie oneroasă. În
acest sens, E. Safta –Romano op. cit. pag.160
48
Raportul de prepuşenie subzistă şi în cazul în care cel încadrat este detaşat. Angajatorul
nu răspunde însă într-o astfel de ipoteză în calitate de comitent dacă fapta a fost săvârşită
de prepus în momentul în care activitatea sa era îndrumată de instituţia la care fusese
detaşat.
49
Şi în jurisprudenţă s-a stabilit că medicul nu are calitatea de prepus, deoarece el îşi
desfăşoară activitatea exclusiv pe baza pregătirii sale profesionale, astfel încât
răspunderea sa va fi întemeiată pe dispoziţiunile art. 998 şi 999 din C. civ. Dacă
prejudiciul pe care l-ar produce ar fi consecinţa încălcării unor îndatoriri de serviciu,
altele ce decurg din practica sa medicală, unitatea sanitară ar putea avea calitatea de
comitent al medicului. În acest sens vezi E. Safta-Romano, op. cit pag. 161 sau Serban
Beligrădeanu Răspunderea civilă a medicilor şi a unităţilor sanitare în R.R.D. nr.3/1990
p. 5 şi urm. Şi în practica judiciară s-a stabilit că independenţa profesională a medicilor şi
 Unele discuţiuni au fost făcute şi în legătură cu existenţa raportului de
prepuşenie între militarul în termen şi unitatea militară în care îşi satisface
stagiul militar50. Deşi răspunsul a fost negativ, au existat şi soluţii în care
instanţele au considerat că satisfacerea serviciului militar ar putea da naştere
unui raport de prepuşenie deoarece implică relaţii de subordonare cu caracter
convenţional, diferite de raporturile dintre militari, de la inferior la
superior51. Deşi izolată această practică, s-ar impune ca într-o reglementare
viitoare să fie instituită şi răspunderea pentru faptele ilicite ale militarilor în
termen, cu atât mai mult cu cât frecvent prejudiciul este cauzat cu tehnica
militară din dotarea exclusivă a armatei (armament, mijloace de transport,
tehnică de luptă etc.)52. Argumentul invocat de cei ce neagă caracterul
raportului de prepuşenie, este acela că serviciul militar nu este îndeplinit în
temeiul unui raport contractual ci în temeiul legii, motiv pentru care statul nu
poate avea calitatea de comitent.
Opinăm că argumentul lipsei acordului de voinţă în cazul serviciului
militar este irelevant, atâta vreme cât sobordonarea şi executarea strictă a
ordinelor superiorilor dau un caracter mult mai strict relaţiei de subordonare
a militarilor decât a celor mai multe raporturi similare bazate pe consens.
Poate că în nici-unul dintre raporturile sociale de subordonare puterea de
comandă izvorâtă din ierarhia militară nu este egalată, astfel încât în aceste
condiţii lipsa acordului de voinţă nu exclude caracterul raportului de
prepuşenie ci îl confirmă accentuîndu-l.
În practică s-a mai pus nu de puţine ori întrebarea dacă unele contracte
civile pot induce raporturi de prepuşenie. În mod constant s-a răspuns că, de
regulă, contractele civile nu dau naştere la raporturi de prepuşenie. Cu toate
acestea, contracte cum sunt cele de antrepriză, de mandat sau locaţiune pot
da naştere unor interpretări diferite.

comiterea de fapte culpabile în cadrul asistenţei de urgenţă nu poate antrena răspunderea

spitalului. În acest sens, T.S. dec. civ. nr.114/24 ianuarie 1989 în R.R.D. nr. 3/1990 p.69
50
Costel Niculeanu, Argumente suplimentare privind existenţa raportului de prepuşenie
între Ministerul Apărării Naţionale şi militarul în termen în R.D. 10/2000 p. 31 şi urm.
51
Chestiunea se poate pune şi atunci când serviciul militar obligatoriu este executat în
cadrul celorlalte instituţii de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională cum sunt
Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe,
Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, Direcţia Generală a
Penitenciarelor etc. Pentru opinia potrivit cărei serviciul militar dă naştere unui raport de
prepuşenie, vezi Emil Lipcanu, Discuţii cu privire la calitatea de comitent a autorităţilor
militare cu personalitate juridică şi calitatea de prepus a persoanelor care efectuează
serviciul militar obligatoriu, în R.D. nr. 3/2000 p. 63 şi urm. Pentru opinia contrară, vezi
I. P. Filipescu op. cit p.143 sau C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit p. 221
52
Pentru aceeaşi opinie vezi şi L. Pop op. cit. pag. 271.
 Astfel, deşi antreprenorul nu este prepusul clientului, dacă potrivit
convenţiei încheiate clientul îsî rezervă dreptul de supraveghere generală a
acestuia, ipotetic el ar putea răspunde şi în calitate de comitent.
Şi în ceea ce priveşte mandatul, în măsura în care prin contract se
stabileşte o deplină subordonare a mandatarului faţă de mandant, s-ar putea
pune problema raportului de prepuşenie.
Pe de altă parte, s-a stabilit că între locator şi locatar nu pot lua naştere
în nici-un caz raporturi de prepuşenie.
Raporturi de prepuşenie pot apare chiar şi întâmplător în cadrul unor
relaţii, dând naştere asa zisei “prepuşenii ocazionale”53. Cele mai frecvente
exemple sunt atunci când un prieten acceptă, cu sau fără remuneraţie, să-i
facă altuia un serviciu care implică ideea de subordonare, ori prepuşenia
ocazională ce se naşte între membrii familiei, părinţi, soţi, copii etc.
b) Fapta să fi fost comisă de prepus în funcţia ce i s-a încredinţat.
Această a doua condiţie specială este prevăzută de art. 1000 alin. 3 C. civ.
care prevede că prejudiciul trebuie să fie cauzat de către prepuşi “în funcţiile
ce li s-au încredinţat”.
Din economia textului rezultă într-o primă interpretare, că prepusul ar
trebui să actioneze circumstanţiat după cum urmează:
- în interesul comitentului;
- în limitele funcţiilor ce i-au fost încredinţate;
- cu respectarea instrucţiunilor şi ordinelor date de comitent.
Per a contrario, într-o altă interpretare, dacă prepusul a cauzat
prejudiciul acţionând în propriul său interes, cu prilejul unei prestaţii din
afara funcţiei încredinţate sau cu depăşirea, devierea ori exerciţiul abuziv al
atribuţiilor sale, comitentul nu va răspunde.
În funcţie de interpretarea condiţiei “funcţiei încredinţate”, prima
abordare apare ca fiind una restrictivă, în vreme ce a doua este una cu
tendinţe vădit extensive.
Potrivit tendinţei restrictive, s-a apreciat că răspunderea este operantă
numai atunci când fapta ilicită a fost săvârşită strict în limitele funcţiei
încredinţate.
Într-o interpretare extensivă s-a admis că răspunderea comitentului
poate fi antrenată şi atunci când prepusul a acţionat prin depăşirea unor
circumstanţe referitoare la funcţia încredinţată.
Fireşte, atunci când fapta prejudiciabilă a fost comisă în limitele
funcţiei încredinţate, nici doctrinar şi nici jurisprudenţial nu există probleme,
răspunderea comitentului fiind de necontestat.

53
B. Starck ş.a. op. cit pag. 379.
 Totuşi pentru angajarea răspunderii comitenţilor este necesară dovada
existenţei unei legături vădite între funcţia încredinţată şi acţiunea
păgubitoare, a unui raport cauzal direct, încât exercitarea funcţiei
încredinţate prepusului să fi ocazionat comiterea faptei54.
În practica instanţelor judecătoreşti s-a conturat însă tendinţa
extinderii răspunderii comitentului şi pentru cazuri în care prepusul a
acţionat prin depăşirea sau devierea de la atribuţiile ce i-au fost conferite. O
astfel de extensie ar trebui corelată în aşa fel încât să se poată stabili dacă
prepusul a acţionat în limitele normale ale funcţiei încredinţate şi în
interesul comitentului55.
În egală măsură răspunderea comitentului poate fi antrenată şi urmare
depăşirii de către prepus a funcţiei încredinţate ori executării ei abuzive,
dacă între acest exerciţiu şi funcţie există “dacă nu o legătură de cauzalitate,
cel puţin o corelaţie necesară, iar fapta ilicită a fost comisă în interesul
comitentului”56.
Evocând cele mai frecvente rezolvări jurisprudenţiale, doctrinar s-au
conturat şi citat următoarele soluţii:
- comitentul nu răspunde dacă fapta prepusului nu are nici-un fel de
legătură cu exerciţiul funcţiei încredinţate, de pildă fapta a fost
săvârşită pe durata concediului de odihnă;
- comitentul răspunde dacă prepusul a acţionat în cadrul normal al
funcţiei sale, dar a acţionat prin nepricepere, neglijenţă sau
imprudenţă, precum şi dacă prepusul a acţionat fără a avea
instrucţiunile comitentului ori în contra acestor instrucţiuni;
- comitentul răspunde dacă prepusul a acţionat în interesul lui57;
Răspunderea comitentului nu va fi totuşi angajată dacă:

54
Mona-Maria Pivniceru şi Maria Gaiţă, notă la decizia civilă nr. 508 din 4 mai 1998a
Curţii de Apel Iaşi, în R.D. nr. 5/2000 p.142
55
Discuţii pot fi făcute şi cu privire la caracterizarea juridică a naturii juridice a cauzei în
funcţie de raportul juridic ce a luat naştere subsecvent accidentului în care au fost
implicaţi şoferii a două societăţi comerciale. S-a stabilit că deoarece raportul juridic
apărut a avut un caracter delictual civil, el nereprezentând în nici un caz un act, fapt ori
operaţiune comercială, toate celelalte raporturi juridice determinate de acesta, cum ar fi
raportul juridic dintre asigurător şi persoana care a cauzat paguba, sunt sebsecvente şi
subsidiare celui dintâi. (C.S.J., dec civ. nr.4028/ 19 noiembrie 1999 în R.D. nr.12/2000
pag.141.
56
L. Pop op. cit pag. 272, C. Stătescu şi C. Bârsan op. cit. pag. 229.
57
S-a apreciat doctrinar că răspunderea comitentului poate fi antrenată şi pentru
prejudiciile cauzate de prepus în timpul pauzelor, a suspendărilor şi întreruperilor de
lucru ori în afara programului de lucru, dacă sunt folosite mijloace puse la dispoziţie de
comitent. În acest sens, E. Safta-Romano, op. cit. pag. 163.
 - a luat toate măsurile necesare pentru a preîntâmpina producerea
faptei;
- victima a ştiut că prepusul acţionează în interes propriu;
- activitatea prepusului a ieşit din sfera în care comitentul avea
obligaţia de a-şi exercita supravegherea;58
- pagubele au fost cauzate de prepus prin fapte care nu au legătură
cu funcţia încredinţată, chiar dacă au fost săvârşite în timpul
exercitării acesteia.

E. EFECTELE RĂSPUNDERII COMITENTULUI

În scopul recuperării prejudiciului încercat, victima are posibilitatea să

se îndrepte în egală măsură numai împotriva prepusului în temeiul art. 998 şi
999 din C. civ., numai împotriva comitentului potrivit art. 1000 alin. 3 C.
civ. sau împotriva ambilor deopotrivă. Legea nu stabileşte nici-o ordine în
această privinţă astfel încât este atributul exclusiv al celui păgubit să aleagă
împotriva cui se va îndrepta căci ubi lex non distinguit, nec nos distinguere
debemus.
Disociind raportul juridic obligaţional născut ca urmare faptei ilicite şi
relaţiei de prepuşenie, avem în vedere în primul rând răspunderea
comitentului alături de prepus faţă de victimă şi în al doilea rând
răspunderea prepusului faţă de comitent.

1. Răspunderea comitentului alături de prepus faţă de victimă.

În ceea ce priveşte răspunderea comitentului alături de prepus există

opinia potrivit căreia aceasta ar opera in solidum, deoarece fundamentarea
răspunderii comitentului este întemeiată nu pe ideea de culpă ci pe aceea de
garanţie. Neproducând prejudiciul împreună cu prepusul, comitentul nici nu
poate fi chemat să răspundă în solidar cu acesta.59
În sprijinul teoriei solidarităţii, susţinută şi în practica judiciară a fost
invocat în primul rând argumentul că temeiul răspunderii comitentului îl
constituie culpa în alegere şi supraveghere60. Într-o asemenea ipoteză
întemeiată pe ideea de imputabilitate sunt operante dispoziţiunile art. 1003
din C. civ. care fundamentează solidaritatea faţă de victimă, deoarece
58
O astfel de împrejurare poate fi imaginată atunci când fapta prejudiciabilă a fost comisă
de prepus în timpul grevei.
59
În sensul acestei opinii, vezi L. Pop, op. cit pag. 280
60
Pentru dezvoltări, C. Stătescu şi C. Bârsan op. cit. pag. 260 sau E. Safta-Romano op.
cit. pag. 164.
prejudiciul este imputabil mai multor persoane.
În al doilea rând, s-a mai apreciat că nici fundamentarea răspunderii
pe ideea de garanţie nu exclude total culpa comitentului care nu a exercitat
în mod corespunzător supravegherea, îndrumarea şi controlul prepusului. Or,
existenţa acestei imputabilităţi face aplicabile disp. art. 1003 din C. civ.
referitoare la solidaritate.
Garantând, în virtutea legii, comportamentul prepusului în viaţa
socială, comitentul devine obligat pentru cel garantat, dar această garanţie
personală nu este de tipul fidejusiunii, fiindcă nu este însoţită de beneficiul
discuţiunii sau de cel al diviziunii, singurele care ar putea conferi caracter
accesoriu răspunderii reglementate de art. 1000 alin. 3 din C. civ61.
Chestiunea solidarităţii dintre prepus şi comitent aduce în discuţie
unele rezolvări jurisprudenţiale după cum urmează:
O primă ipoteză este aceea în care prepuşii unor comitenţi diferiţi
cauzează un prejudiciu unei terţe persoane. Dacă în privinţa prepuşilor este
limpede că ei vor răspunde în solidar faţă de victimă, s-a pus întrebarea dacă
şi comitenţii pot fi obligaţi tot în solidar pentru integralitatea prejudiciului.
Altfel spus, are victima posibilitatea de a obţine reparaţia integrală a
prejudiciului de la oricare dintre comitenţi?
Rezolvarea a fost în sensul că atăta vreme cât fiecare dintre comitenţi
este garantul propriului prepus, atunci “pentru fiecare comitent în parte se
instituie solidaritatea cu propriul prepus în limitele părţii de prejudiciu
cauzat de acesta”.62 Aşadar victima va putea urmări pe comitenţi doar
proporţional cu partea de prejudiciu cauzat de fiecare dintre prepuşii lor.
Într-o a doua ipoteză s-a pus problema angajării răspunderii atunci
când prepuşii unor comitenţi diferiţi produc prejudiciul unuia dintre
comitenţi.
Şi în această rezolvare s-a pornit de la ideea că prepuşii autori ai
faptei răspund solidar faţă de comitentul care a încercat prejudiciul. În ceea
ce priveşte solidaritatea celuilalt comitent, aceasta este limitată proporţional
la întinderea culpei propriului prepus.

2. Răspunderea prepusului faţă de comitent.

După ce a despăgubit victima, comitentul are acţiune în regres

împotriva prepusului, care trebuie să suporte consecinţele patrimoniale ale
61
Cu privire la calificarea garanţiei comitentului pentru faptele prepusului, vezi şi Ion
Lulă, Răspunderea comitentului are un caracter accesoriu sau constituie o obligaţie
principală? În R.D. nr.9/1995 pag. 32 şi urm.
62
C. Stătescu şi C. Bârsan op. cit. pag. 263.
faptei sale ilicite.
Dreptul de regres al comitentului poate fi valorificat în două forme
procesuale şi anume:
- prin chemarea în garanţie a prepusului de către comitent în cadrul
procesului pornit împotriva sa de către victima prejudiciului potrivit art. 60
din C. proc. civ.
Atât pentru comitent cât şi pentru prepus aceasta este forma
procesuală cea mai avantajoasă: pe de o parte comitentul se poate apăra
împreună cu prepusul împotriva pretenţiilor victimei; pe de altă parte şi
prepusul se poate apăra faţa de comitent dovedind fapta culpabilă a
acestuia.63
- pe calea acţiunii directe, după soluţionarea litigiului dintre victimă
şi comitent.
Fundamentul acţiunii în regres a comitentului îl constituie subrogaţia
legală în temeiul căreia el poate pretinde oricăruia dintre prepuşi tot ce a
plătit cu titlu de despăgubire. În acest fel, cel subrogat preia toate drepturile
şi acţiunile creditorului plătit.
În cadrul acţiunii în regres prepusul nu s-ar putea apăra decât
invocând şi dovedind fapta culpabilă a comitentului.

3. Exonerarea de răspundere a comitentului.

Posibilitatea de a face dovada că nu a putut împiedeca fapta culpabilă

deschisă de art. 1000 alin. 5 din C. civ. nu este deschisă şi în privinţa
comitentului deoarece textul se referă numai la părinţi, institutori şi
meşteşugari.
El are însă posibilitatea de a se apăra de răspundere invocând acele
apărări de natură să înlăture însăşi răspunderea pentru fapta proprie a
prepusului cum ar fi inexistenţa unuia dintre elementele răspunderii civile
delictuale directe.
În mod excepţional, art. 9 alin. 2 din Legea nr.11/1991 pentru
combaterea concurenţei neloiale prevede că fapta de concurenţă săvârşită de
un salariat în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu atrage şi răspunderea
comerciantului, afară de cazul în care comerciantul ar putea dovedi că,
potrivit uzanţelor, nu era în măsură să prevină combaterea faptelor.64
63
Pornind de la aceasta, s-ar putea pune chiar problema acţiunii în regres a prepusului
contra comitentului, dacă după ce a despăgubit pe victimă ar putea face dovada culpei
exclusive a comitentului în cauzarea prejudiciului.
64
În acest sens, I.P. Filipescu op. cit. pag. 147 sau O Cojocaru “Consideraţii asupra legii
privind combaterea concurenţei neloiale” în D. nr.7 – 8/1991 pag. 107.
 4.4.4. Răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale

A. RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE LUCRURI

1. Reglementare. Noţiunea răspunderii obiective.

Pe lângă răspunderea directă sau indirectă pentru fapta omului, codul

nostru civil instituie răspunderea obiectivă pentru “prejudiciul cauzat de
lucrurile de sub paza noastră” (art. 1000 alin. 1), pentru “prejudiciul cauzat
de animale” (art. 1001) şi pentru “prejudiciul cauzat prin ruina edificiului”
(art. 1002).
Nici redactorii Codului Napoleon şi cu atât mai puţin cei ce l-au
transpus în Codul civil român de la 1864 nu au avut în vedere în vremurile
respective altă finalitate decât să facă prin textul art. 1000 alin. 1 din C. civ.
tranziţia de la răspunderea directă pentru fapta proprie, la cea indirectă,
pentru fapta altuia, a lucrurilor, animalelor sau edificiilor.65
Acest text a început să-şi justifice finalitatea abia în cea de a doua
jumătate a secolului al XIX-lea când s-a produs ceea ce în mod plastic s-a
numit “revolta faptelor împotriva codului”.66 Este epoca în care progresul
tehnic şi maşinismul au scos de sub controlul şi comanda imediată a omului
maşinile, generatoare de accidente în care nu se putea pune problema culpei
directe sau indirecte a celor ce le manevrau. Or, în lipsa unor texte care să
“încrimineze” consecinţele păgubitoare ale maşinilor, juriştii de la sfârşitul
secolului al XIX-lea s-au străduit să găsească temeiul juridic pentru tragerea
la răspundere a celor ce în mod natural trebuiau să desdăuneze pe primele
victime ale industrializării. Aceasta deoarece fundamentele clasice ale
răspunderii angajate doar pe temeiul culpei proprii sau pentru fapta altuia,
erau inaplicabile în cazul accidentelor cauzate de lucrurile neînsufleţite. Mai
mult decât atât, s-a constatat că este imposibil de făcut proba vinovăţiei celor
ce exploatau forţa maşinilor, neimaginată de dispoziţiile adoptate înainte de
inventarea lor.
Ca şi în alte domenii ale vieţii sociale, a fost meritul jurisprudenţei de
a găsi soluţii dar mai ales justificări în virtutea cărora victimele accidentelor
provocate de maşini să poată fi despăgubite: instanţele au stabilit aşadar că

65
Această idee este susţinută în prezent de toţi autorii. În acest sens, I.P.Filipescu, op. cit.
pag. 58, C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. pag. 280, E.S. Romano op. cit. pag.155 sau L.
Pop pag. 284
66
L. Pop, op. cit pag. 284, inclusiv trimiterea din subsol nr. 2
deşi nu există culpă, deci răspunderea subiectivă nu poate fi antrenată, totuşi
răspunzători se fac cei ce au în pază lucrul ce a produs prejudiciul.
Sunt citate în literatură mai multe soluţii ale unor instanţe care au
eficientizat pentru prima dată răspunderea civilă obiectivă pentru fapta
lucrului: în 1854 Tribunalul din Lyon condamna la despăgubiri pe
proprietarul unui vapor deoarece explozia cazanului de abur a omorât un
marinar.67 Cert este că după unele ezitări şi întoarceri, atât jurisprudenţa cât
şi doctrina, au recunoscut valoarea de principiu a răspunderii civile
delictuale obiective pentru fapta lucrului.68
În prezent apreciem că textul art. 1000 alin. 1 din C. civ. instituie
principiul general al răspunderii civile obiective fără de culpă, care în
diversitatea sa însumează: a) răspunderea pentru fapta lucrului; b)
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale şi c) răspunderea pentru
ruina edificiului.
În sprijinul acestei idei pot fi aduse următoarele argumente:
1) în toate cele trei cazuri operează aceeaşi prezumţie de răspundere a
celor ce utilizează lucrul, edificiul sau animalul;
2) acelaşi principiu enunţat de art. 1000 alin. 1 din C. civ. îşi găseşte
extensia şi în dispoziţiunile art. 1001 şi 1002 din C. civ.;
3) în toate trei cazurile, angajarea răspunderii nu este condiţionată de
culpă, idee care se desprinde cel mai limpede din textul art. 1000 alin.1 din
C. civ.

2. Domeniul de aplicare. Condiţii.

Din textul art. 1000 alin. 1 C. civ. reiese că răspunderea pentru fapta
lucrului poate fi angajată atunci când:
a. există un lucru;
b. exerciţiul pazei lucrului este asigurat de o persoană;
c. lucrul cauzează un prejudiciu;
d. există o persoană care încearcă prejudiciul cauzat de lucru.
Fiecare dintre aceste noţiuni pun în discuţie mai multe chestiuni, de a
căror elucidare ne vom preocupa în cele ce urmează.

a. Noţiunea de lucru
Atâta vreme cât art. 1002 din C. civ. instituie răspunderea pentru
67
B. Starck, H. Roland L. Boyer, op. cit. Responsabilite delictuelle, p. 201
68
Semnalată izolat pentru prima oară în anul 1907, practica instanţelor judecătoreşti din
România a recunoscut în mod constant din deceniul al patrulea al sec. XX că art. 1000
alin. 1 din C, civ. instituie de fapt răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri.
edificii, urmează a trage concluzia “per a contrario” că lucrurile la care se
referă art. 1000 alin. 1 pot face parte în egală măsură atât din categoria
bunurilor mobile cât şi a celor imobile cu excepţia edificiilor. În literatură s-
a pus problema calificării genului de lucruri la care se referă art. 1000 alin. 1
C. civ. deoarece dacă legea nu face o distincţie asupra conceptului de lucru
la care se referă textul, există riscul ca interpretarea din vorbirea curentă să
fie atât de vastă încât acest gen de responsabilitate să devină practic
nelimitat. În consecinţă, s-a apreciat69 că răspunderea pentru fapta lucrului
poate fi antrenată doar pentru unele categorii de lucruri după cum urmează:
- lucrurile vicioase, capabile să provoace accidente datorită viciilor
lor interne, de construcţie sau ivite în timpul exploatării lor;
- lucrurile dinamice şi lucrurile statice. Din categoria lucrurilor
dinamice sau cu dinamism propriu fac parte acele bunuri care au energie
internă, aşa cum este bunăoară benzina sau substanţele radioactive. Căt
despre lucrurile statice sau fără dinamism propriu, dacă acestea sunt puse în
exploatare de mâna omului, atunci răspunderea pentru eventualele prejudicii
se întemeiază pe culpă, căci în spatele faptei lucrului se ascunde greşeala
omului70. Aşadar, răspunderea pentru lucruri nu ar fi de concept potrivit
acestui sistem decât în privinţa lucrurilor dinamice.
- lucrurile periculoase şi lucrurile inofensive. Din prima categorie
fac parte acele lucruri care lăsate fără de pază pot produce prejudicii sau
care, pot depăşi capacitatea de prevedere a paznicului şi pe cea de apărare a
victimei. Dimpotrivă, cele din cealaltă categorie fiind inofensive nu este
necesară paza lor, deoarece nu sunt apte a produce accidente.
În fine, dacă sunt categorii de lucruri ce pot cauza prejudicii, s-a
stabilit că sunt şi lucruri ce nu pot face obiectul răspunderii instituite de art.
1000 alin. 1 din C. civ. după cum urmează:
- corpul uman. Din consideraţie pentru persoana umană s-a stabili
că nu poate fi asimilat unui lucru corpul uman. Acesta poate însă cauza
prejudicii dar numai cu condiţia să împrumute caracteristicile unui obiect,
cum ar fi de pildă schiurile. În cazul în care însă doi schiori se ciocnesc pe o
pârtie cauzându-şi reciproc daune, nu s-ar pune problema răspunderii pentru
fapta lucrului, ci aceea a răspunderii civile delictuale.
- lucrurile fără stăpân. Pare a fi natural, că atâta vreme cât un lucru
69
Boris Starck ş.a. op. cit. pag. 203
70
Această teorie a fost contrazisă în jurisprudenţă prin decizia Jand’heur pronunţată de
Camerele reunite ale Curţii de casaţie frenceze la 13 februarie 1930. Era vorba despre un
accident de circulaţie produs de un automobil, al cărui şofer a invocat viciul lucrului
dinamic. Înlăturând această apărare, curtea a precizat că determinantă în răspunderea
pentru fapta lucrului nu este natura lucrului însuşi ci paza lui.
este fără de stapân, res nullius, deci nimeni nu are paza lui juridică, el să nu
facă parte din categoria de lucruri la care se referă art. 1000 alin. 1 din C.
civ. Spre exemplu ar fi greu de stabilit cine va răspunde pentru prejudiciul
cauzat unei persoane prin alunecare pe stradă pe o coajă de banană, care
evident că este fără de stăpân.
În final, o ultimă precizare cu privire la natura corporală sau
necorporală a lucrurilor, distincţie care poate fi şi ea inutilă. În această
abordare, ne referim la energia electrică sau radioactivă, bunuri vădit
necorporale care totuşi s-au dovedit a fi deosebit de periculoase.
Faţă de toate aceste considerente, apreciem că lucrurile care pot cauza
prejudicii în sensul art. 1000 alin.1 din C. civ. trebuie apreciate în funcţie de
circumstanţe. Cel mai banal obiect în anumite circumstanţe nefericite şi
imprevizibile poate fi cauzator de consecinţe dintre cele mai grave.
Considerăm aşadar că nu există lucruri periculoase şi nepericuloase, cu sau
fără dinamism propriu etc., ci doar circumstanţe în care lucrurile pot
deveni violente, deci periculoase. O scrumieră, deşi este un lucru util şi
banal de obişnuit, poate deveni periculoasă şi chiar letală dacă alunecă de pe
pervazul unei ferestre de la etaj şi loveşte în cap un trecător.
În plus, atâta vreme cât legiuitorul nu face nici-o distincţie, referindu-
se pur şi simplu la lucruri, orice distincţie sau adăogire este vădit de prisos,
ceci “ubi lex non distinguit nec nos distinguerre debemus”.

b. Exerciţiul pazei lucrului.

Deşi art. 1000 se referă la “paza noastră’, nici acest text şi nici vreun
al text din cuprinsul Codului civil nu definişte şi nici nu explică noţiunea de
pază. În explicarea sensului juridic al acesteia a fost necesară contribuţia
jurisprudenţei, care a făcut şi cuvenita distincţie între paza juridică şi paza
materială.
Distincţia dintre cele două noţiuni trebuie făcută pornind fie de
la ideea riscului – profit, în sensul că acela culege foloasele lucrului urmează
a răspunde şi pentru pierderile cauzate de acesta căci ubi emolumentum ibi
onus, fie de la ideea autorităţii asupra lucrului, în sensul direcţionării,
supravegherii şi controlului deplin asupra acestuia.
Paza juridică este consecinţa exerciţiului unui drept subiectiv, care
presupune pe lângă facultatea obţinerii unui folos şi obligaţia preîntâmpinării
sau reparării unei eventuale pierderi viitoare. Ea se exercită asupra lucrului
în mod independent, absolut şi exclusiv, constituind principala raţiune a
angajării răspunderii civile delictuale obiective pentru fapta lucrului.
În ştiinţa dreptului, s-a afirmat recent criteriul direcţiunii
intelectuale71. Potrivit acestuia, paznicul juridic este cel ce are puterea de
comandă asupra lucrului în momentul cauzării prejudiciului şi o face
independent, chiar şi în lipsa unui raport juridic. În acest context, este
suficient ca paznicul juridic să aibă direcţiunea intelectuală asupra lucrului,
chiar dacă nu se găseşte într-un contact material, nemijlocit cu acesta.
Paza juridică decurge din calitatea de proprietar sau de titular al unui
alt drept real asupra lucrului, şi este în firea lucrurilor ca acela care are paza
juridică a unui lucru să exercite şi paza materială, dar este la fel de posibil ca
paznicul material să nu aibă şi paza juridică72.
Paza materială este inferioară calitativ, subordonată pazei juridice73,
căci ea nu-i conferă paznicului dreptul de a trage vreun folos din
întrebuinţarea lucrului, şi în consecinţă nici vreo obligaţie şi cu atât mai
puţin aceea de a răspunde pentru eventualele prejudicii cauzate altora de
către acesta în temeiul art. 1000 alin.1 din C. civ. Totuşi, paznicul material al
lucrului poate fi tras la răspundere pentru prejudiciul cauzat de lucru, dar nu
pentru fapta lucrului ci pentru propria-i culpă în temeiul art. 998 –999 din C.
civ.
Între paza juridică şi paza materială a lucrului există aşadar
următoarele deosebiri:
- paza juridică a unui lucru este o stare de drept, pe câtă vreme paza
materială este o stare de fapt;
- paza juridică a unui lucru constituind o stare de drept, este mai puţin
aparentă decât paza materială, care este o stare de fapt şi poate fi mai uşor
percepută;
- în vreme ce răspunderea păzitorului juridic este prezumată,
răspunderea păzitorului material trebuie dovedită.
Varietatea de situaţii în care o persoană poate fi chemată să răspundă
pentru fapta lucrului impune unele precizări:
- coproprietarii, pe cote părţi sau în devălmăşie, răspund pentru
prejudiciile cauzate de lucrurile ce le au în coproprietate, afară de cazul în
care ar face dovada că numai unul dintre ei a exercitat controlul deplin şi
exclusiv asupra lucrului;
- posesorul unui lucru, care stăpâneşte pentru sine şi are reprezentarea
că este proprietarul lucrului, exercitând asupra acestuia controlul deplin şi
exclusiv are calitatea de păzitor juridic, deci răspunde pentru fapta lui în
71
Pentru acest criteriu, vezi R. Baciu, Răspunderea civilă delictuala pentru
prejudiciile cauzate de fapta lucrului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2000 pag. 30
72
În acest sens şi I. Lulă, Observaţii asupra pazei juridice şi capacităţii delictuale, în
R.D. nr.3/1996 pag. 18 - 20
73
C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. pag. 282. În acelaşi sens şi A. Leik op. cit. pag. 197.
temeiul art. 1000 alin. 1 din C. civ.;
- hoţul sau găsitorul unui lucru dobândesc de la data furtului sau a
găsirii acestuia calitatea de păzitori de drept, astfel încât vor fi ţinuţi să
răspundă în temeiul art. 1000 alin. 1 din C. civ. pentru prejudiciul cauzat de
lucru în perioada de timp cât acesta s-a aflat asupra lor.
- accidentul de circulaţie produs de către cel ce ia lecţii de conducere
în cadrul unei şcoli de şoferi implică în mod diferit pe cursant, şcoala de
şoferi sau examinatorul poliţist. Dacă accidentul s-a produs în timpul
şcolarizării, răspunde şcoala, care are paza juridică a jucrului. Dimpotrivă,
dacă accidentul s-a produs în timpul examenului, s-a opinat că paza juridică
aparţine candidatului şi nu examinatorului.74 O astfel de soluţie, diferită în
funcţie de momentul producerii accidentului nu ni se pare justă. Şcolarizarea
unui elev de către şcoala de şoferi durează până în momentul terminării
examenului, indiferent de rezultatul său. Apreciem deci că şi pe durata
examenului, candidatul care conduce autovehiculul şcolii are tot calitatea de
paznic material, deci el nu va răspunde în temeiul art. 1000 alin. 1 din C. civ.
Soluţia este cu atât mai puţin convingătoare, cu cât pe durata examenului
practic de conducere, cel examinat trebuie să se supună şi să execute
comenzile examinatorului, care îi direcţionează conduita şi care are la
îndemână sistemul de dublă comandă pentru conducerea autovehiculului.
c. Existenţa unui prejudiciu cauzat de lucru.
Pentru a fi angajată răspunderea civilă a păzitorului juridic, faptul
prejudiciabil al lucrului nu trebuie să-i fie imputabil acestuia, ci, el trebuie să
se datorească în exclusivitate lucrului, aflat în mişcare, având un dinamism
propriu sau un anumit grad de risc in exploatare. Precizarea se impune,
pentru că dacă prejudiciul s-a produs ca urmare neglijenţei sau imprudenţei
păzitorului în exploatarea sau folosirea lui, atunci temeiul răspunderii nu-l
mai constituie fapta lucrului ci propria culpă în condiţiile art. 998 – 999 din
C. civ.
Aşadar, în consumarea faptului prejudiciabil nu trebuie să intervină în
nici-un fel, şi nici în cel mai mic grad culpa păzitorului, producerea
rezultatului păgubitor fiind consecinţa exclusivă a cineticii lucrului.

d. Existenţa unei persoane prejudiciate prin fapta lucrului.

Răspunderea pentru prejudiciul încercat subsecvent faptei lucrului
poate fi invocată de către orice persoană în patrimoniul căreia s-a localizat o
astfel de pierdere sau de către succesorii acesteia împotriva păzitorului

74
În acest sens I.P. Filipescu op. cit. pag. 157 sau C. Stătescu şi C. Bârsan op. cit.
pag.287
juridic al lucrului.
Acţiunea în despăgubire poate fi intentată şi de către paznicul material
împotriva paznicului juridic, dacă acesta a încercat un prejudiciu cauzat de
lucru şi dacă fapta lucrului nu-i este lui imputabilă. Dacă între cei doi a
existat un contract pentru folosirea de către paznicul material a lucrului,
atunci temeiul răspunderii este contractual şi nu delictual.
Dacă victima a participat la folosinţa lucrului prin îngăduinţa
păzitorului juridic, atunci temeiul răspunderii îl constituie nu fapta lucrului
ci delictul, cu motivarea că a acceptat riscul sau pe ideea de echitate.75
În fine, dacă cel prejudiciat foloseşte în mod clandestin lucrul,
apreciem că el nu este îndreptăţit să pretindă a fi despăgubit. În practica
instanţelor, o astfel de împrejurare se consumă în privinţa călătorilor
clandestini într-un mijloc de transport implicat într-un accident. Apreciem că
soluţia se impune, atâta vreme cât paznicul juridic nu avea nici-o obligaţie
de garanţie în privinţa călătorului clandestin. Victima nu ar putea invoca
nici obligaţia contractuală a cărăuşului căci în lipsa biletului de călătorie nu
a existat contract de transport, şi nici răspunderea pentru fapta lucrului,
deoarece atâta vreme cât păzitorul nu şi-a direcţionat lucrul în ideea
câştigului nu-i poate fi imputat nici riscul asumat unilateral numai de către
călătorul clandestin .
În genere, cel ce a încercat un prejudiciu prin fapta lucrului este
îndreptăţit a cere despăgubiri de la păzitorul juridic al lucrului. La rândul
său, dacă a plătit despăgubirile, păzitorul juridic are deschisă calea unei
acţiuni în regres împotriva păzitorului material în temeiul art. 998 – 999 din
C. civ.
Antrenarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri este
condiţionată aşadar de existenţa unui prejudiciu, a raportului de
cauzalitate dintre fapta lucrului şi prejudiciu şi a calităţii de paznic juridic
a celui chemat a răspunde. Sarcina probei aparţine celui ce invocă în
favoarea sa împrejurările de mai sus, potrivit principiului general actori
incumbit probatio76.
Pentru a evita acestă formă de răspundere se utilizează asigurarea
pentru răspunderea civilă.

3. Cazuri speciale de răspundere pentru prejudiciile cauzate de unele

lucruri.
75
I.P.Filipescu, op. cit. pag. 158
76
C. Ap. Suceava, dec. civ. nr.1280/1998 adnotată de Pavel Perju în Sinteză teoretică a
jurisprudenţei Curţii de Apel Suceava în domeniul dreptului civil şi procesual-civil
(semestrul I/1998) în R.D. nr. 6/1999 pag. 123
 Pe lângă dispoziţiunile deja citate din Codul civil care consacră
condiţiile generale de răspundere pentru prejudiciile cauzate de lucruri,
există şi reglementări care individualizează şi alte cazuri speciale de
răspundere pentru categorii aparte de lucruri.
Includem în această categorie, răspunderea pentru coliziunea de
autovehicule, nave şi aeronave, răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin
deteriorarea mediului şi răspunderea pentru pagubele nucleare.

a.Prejudiciul cauzat prin coliziunea de autovehicule

Intensitatea şi amploarea traficului auto din ultimii ani, aduce tot mai
des în discuţie chestiunea responsabilităţii civile pentru pagubele înregistrate
subsecvent accidentelor rutiere.
Atunci când se poate stabili culpa unuia sau a mai multor participanţi
la traficul rutier, răspunderea acestora se stabileşte potrivit potrivit
dispoziţiunilor art. 998 şi 999 din C. civ. referitoare la răspunderea civilă
delictuală pentru fapta proprie.
Cu totul alta este situaţia atunci când nu poate fi stabilită din motive
obiective, culpa celor implicaţi în ciocnirea de autovehicule. Într-o astfel de
împrejurare, fiecare dintre autorii accidentului este la rândul său, în egală
măsură, victimă şi făptaş. Cum ar trebui aşadar stabilită întinderea
răspunderii civile pentru repararea prejudiciilor încercate prin avarierea sau
distrugerea autovehiculelor?
În lipsa unor reglementări speciale, în literatura juridică au fost emise
trei ipoteze cu privire la soluţionarea unor astfel de împrejurări:
I. Într-o primă ipoteză, chestiunea coliziunii de autovehicule ar putea
fi rezolvată prin adoptarea regulilor referitoare la culpa comună, astfel
încât prejudiciile ar trebui însumate şi reparate de către păzitorii juridici
proporţional cu întinderea culpei fiecăruia. O stfel de rezolvare însă este
susceptibilă de serioase critici!
În primul rând, pornind de la ideea răspunderii obiective, deci fără de
culpă, s-ar ajunge la instituirea unei veritabile prezumţii de culpă, ce-i drept
partajabilă între cei ce au produs şi încercat prejudiciul.
În al doilea rând, criticabil este şi faptul că s-ar aplica regulile culpei
comune atunci când nici-o culpă nu poate fi stabilită, ceea ce este vădit lipsit
de logică dar mai ales de suport legal77.
II. Într-o a doua ipoteză, s-a susţinut că datorită caracterului unitar al
faptului coliziunii, se confruntă două prezumţii de răspundere reciproce şi

77
L. Pop, op. Cit. Pag. 295
concurente care se anihilează una pe alta, cu consecinţa revenirii la dreptul
comun al răspunderii civile delictuale fundamentate pe ideea de culpă,
conform prevederilor art. 998 şi 999 din C.civ.
Această rezolvare implică ideea că fiecare păzitor juridic ar urma să
suporte propriul prejudiciu, dacă nici-unul dintre cei implicaţi nu ar putea
dovedi culpa celuilalt. În consecinţă, aplicând regulile de la răspunderea
pentru fapta proprie, în cazul în care nu se va stabili culpa pârâtului,
reclamantul va suferi întreaga pagubă ce i-a fost cauzată.78 S-a susţinut că o
asemenea soluţie este atât echitabilă79 cât şi legală devreme ce în unele acte
normative ea chiar a fost adoptată în mod expres.80
Nici această ipoteză deşi acceptată nu a scăpat criticilor. Pornindu-se
de la ideea că cele două prezumţii de culpă se întâlnesc pentru a se
contrazice reciproc, se ajunge la situaţia că în realitate fiecare dintre
prezumţii priveşte paguba suferită de păzitorul juridic ce o invocă împotriva
celuilalt. În acest caz, suntem în faţa a două pretenţii distincte, fiecare dintre
ele având drept obiect repararea unei alte daune în temeiul unei alte
prezumţii, care nu poate fi invocată decât de către victimă.
III. În cea de a treia ipoteză, fiecare păzitor implicat în coliziune este
prezumat răspunzător de daunele provocate celuilalt în temeiul art. 1000
alin. 1 din C. civ. Aşa fiind, fiecare păzitor ar urma să repare prejudiciul
suferit ca urmare coliziunii, de către celălalt.
Întrucât legea nu dispune contrariul, prezumţia de culpă instituită de
art. 1000 alin. 1 din C. civ. îşi păstrează în întregime efectul în virtutea
căruia a fost instituită.
Pe de altă parte, dacă s-ar face dovada culpei exclusive a unuia dintre
autorii coliziunii, răspunderea s-ar deplasa, şi de această dată, din sfera
răspunderii pentru fapta lucrului în cea a răspunderii în cea a răspunderii
pentru fapta proprie.
Întrucât este ipoteza cea mai practică şi cu cea mai sigură acoperire în
drept, această ultimă soluţie a fost adoptată atât de literatură cât şi de
jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti.81
O astfel de rezolvare are meritul de a îmbina atât cerinţe de ordin
doctrinar cât şi de ordin practic, cu atât mai mult cu cât ea îşi are într-adevăr
suport în dispoziţiunle de principiu ale art. 1000 alin. 1 din C. civ.

78
Virgil Neguţ, Funcţionarea răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate din ciocnirea
de autovehicule, în R.R.D. nr.6/1973 pag. 40
79
Virgil Neguţ op.cit. pag.41
80
De pildă art. 672 din C. com. în materia abordajului de nave.
81
L. Pop, op. Cit. pag. 296
 a. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de aeronave.
Recent adoptatul Cod Aerian al României82 precizează că în privinţa
Transporturilor aeriene există două categorii de împrejurări ce pot angaja
răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de aeronave.
În art. 3.1 este definit în primul rând accidentul ca fiind un eveniment
legat de operarea unei aeronave, care se produce între momentul în care o
persoană se îmbarcă la bordul acesteia cu intenţia de a efectua un zbor şi
momentul în care persoanele aflate la bord sunt debarcate. Consecinţele
unui accident aviatic pot consta, potrivit aceluiaşi text, în:
- rănirea gravă sau mortală a unei persoane datorită faptului că se
găseşte în aeronavă, în contact direct cu aceasta sau cu un obiect fixat în
aeronavă, în contact direct cu o parte oarecare a navei inclusiv cu părţile care
se detaşează ori este expusă aspiraţiei sau suflului motoarelor sau elicei;
- distrugerea, dispariţia sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a
unei aeronave.83
În al doilea rând, art. 3.2 din Codul Aerian se referă la actul de
intervenţie ilicit săvârşit cu intenţie, care poate consta în:
- distrugerea unei aeronave sau a mijloacelor de navigaţie prin care
s-ar periclita siguranţa în zbor (art. 3.2 lit. b şi d);
- violenţa împotriva uneia sau mai multor persoane la bordul unei
aeronave la sol şi în zbor dacă acel act poate să pericliteze siguranţa nevei
respective (art. 3.2 lit. a);
- amplasarea sau favorizarea amplasării unui dispozitiv sau substanţe
care poate distruge o aeronavă aflată în serviciu sau îi poate provoca avarii
care să o facă indisponibilă pentru zbor ori care îi poate periclita siguranţa în
zbor (art.3.2 lit.c);
- comunicarea cu intenţie a unor informaţii false prin care este pusă
în pericol siguranţa zborului (art. 3.2 lit. e);
- folosirea ilegală a oricărui dispozitiv, substanţă sau armă ce ar avea
drept consecinţă distrugerea sau avarierea aeronavei ori punerea acesteia în
82
Codul Aerian al României a fost adoptat prin Ordonanţa nr.29/26 august 1997,
publicată în M. Of. Nr. 208/26 august 1997 a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1998. Prin
aceeaşi ordonanţă a fost abrogat vechiul Cod Aerian, adoptat prin Decretul nr. 516/1953.
83
Sunt excluse din categoria accidentelor aviatice: decesul la bordul aeronavelor,
provenit dintr-o cauză naturală, rănirea gravă sau decesul oricărei persoane aflată la bord
ca urmare unei tentative de sinucidere sau a neglijenţei proprii, rănirile cauzate
pasagerilor clandestini care se ascund în afara zonelor care sunt în mod normal accesibile
pasagerilor şi echipajului. De asemena, atunci când deteriorarea aeronavei este limitată la
accesoriile motorului sau când este vorba despre deteriorări limitate la elice, la
extremităţile aripii, la antene, pneuri, frâne, carenaje sau mici perforaţii în înveliş care nu
periclitează siguranţa în zbor sau la sol a aeronavei.
pericol (art. 3.2 lit.f).
Chestiunea răspunderii civile pentru fapta lucrului nu s-ar putea pune
în cazul incidentului la care se referă art. 3.2 din Codul Aerian, întrucât într-
o asemenea împrejurarea sunt operante dispoziţiunile art. 998 din C. civ.
referitoare la răspunderea pentru fapta proprie. Mai mult decât atât, prin
definiţia dată de text incidentului aviatic, fapta nu poate fi comisă din
imprudenţă sau neglijenţă, atâta vreme cât condiţia esenţială pentru atragerea
răspunderii este aceea ca aceasta să fi fost săvârşită “în mod ilicit şi cu
intenţie”.
În ceea ce priveşte accidentul aviatic, răspunderea poate fi angajată în
primul rând în temeiul obligaţiilor contractuale pentru executarea cărora este
ţinut agentul aeronautic civil, ca unică persoană fizică sau juridică autorizată
să desfăşoare activităţi aeronautice civile. Potrivit art. 46 alin. 1 din Codul
Aerian, transporturile publice aeriene se execută pe bază de contract de
transport încheiat între operatorul aerian şi pasager sau expeditorul mărfii.
Operatorul aerian răspunde în aceste condiţii pentru orice prejudiciu care a
produs decesul sau vătămarea sănătăţii pasagerilor ori avarierea sau
pierderea bagajelor ori a mărfii.84
Atunci când însă prejudiciile suferite au fost cauzate în alte
împrejurări decât cele descrise de art. 3, deci la sol, s-ar putea pune
chestiunea răspunderii civile în temeiul art. 1000 alin. 1 din C. civ. pentru
fapta lucrului. Într-o astfel de ipoteză, apreciem că ar putea fi angajată
răspunderea agentului aeronautic civil, în limitele şi condiţiile dreptului
comun, la care de altfel fac trimitere dispoziţiunile art.47 alin. 2 din Codul
Aerian.
Cât priveşte coliziunea sau abordajele aeronavelor, întrucât Codul
Aerian nu face referiri exprese la aceste incidente, apreciem că răspunderea
ar putea fi angajată ca şi în situaţia coliziunii de autovehicule la care ne-am
referit mai sus, fiecare dintre operatorii participanţi la trafic fiind ţinut să
repare prejudiciul cauzat celuilalt.85

b. Răspunderea pentru coliziunea navelor.

Sub titlul “ Despre avarii şi despre contribuţiune”, Codul Comercial
se referă şi la prejudiciile încercate subsecvent ciocnirii navelor comerciale.
84
Potrivit art. 47 alin. 2 din Codul Aerian, regimul răspunderii operatorului aerian este,
pentru transporturile aeriene internaţionale, stabilit în conformitate cu convenţiile şi
înţelegerile internaţionale la care România este parte, iar pentru transporturile aeriene
interne, în conformitate cu prevederile dreptului comun, în măsura în care nu s-a stabilit
altfel printr-o lege specială.
85
În acest sens şi L. Pop, op. cit. pag. 304
Potrivit art. 654 din C. com., se socotesc avarii toate cheltuielile făcute
pentru vas şi pentru povară, pentru amândouă împreună sau pentru fiecare
parte, şi toate pagubele ce se întâmplă vasului şi lucrurilor încărcate, după
încărcare şi plecare până la întoarcere şi descărcare”.86
Codul clasifică avariile în două categorii, respectiv avariile mari sau
comune şi avariile simple sau particulare.
Sunt avarii comune sau mari în înţelesul art. 655 C. com. cheltuielile
făcute şi pagubele suferitede bună voie pentru binele şi scăparea vasului şi a
încărcăturii.
Avariile particulare sunt toate pagubele încercate şi toate cheltuielile
făcute numai pentru vas sau numai pentru povară.
În termeni marinăreşti consacraţi, ciocnirea sau coliziunea materială
dintre două nave maritime sau fluviale indiferent de natura apelor în care a
avut loc poartă numele de abordaj.87 La rândul său abordajul88 poate fi
maritim când ciocnirea a avut loc între două nave maritime sau între o navă
maritimă şi una fluvială, şi fluvial dacă ciocnirea s-a produs între două nave
fluviale în apele interioare.89
În privinţa ciocnirii navelor, legislaţia comercială a adoptat sistemul
răspunderii obiective, în sensul că în principiu păzitorul lucrului care a
ocazionat paguba este răspunzător pentru repararea ei, dacă este vorba
despre avaria particulară, care priveşte exclusiv nava şi încărcătura ei. În
ceea ce priveşte însă avariile comune, costul acestora este proproţional
împărţit între povară şi jumătate din vas şi navlu.
În cazul în care nu există culpă şi lovirea s-a datorat cazului fortuit sau
forţei majore, art. 672 din C. com. stabileşte că pagubele şi pierderile
provenite din această cauză sunt în sarcina lucrurilor care le-au suferit, fără
drept de despăgubire.

86
Pentru detalii vezi şi C. Tonegaru, Procedura în materie de avarii şi sinistre
maritime, Bucureşti 1924 pag. 9.
87
Dacă nava se loveşte de un corp fix (cheu, estacadă, pod, ponton, ecluză etc.), de un
obiect scufundat (epavă, ancoră, stâncă), sau de un corp plutitor care nu este considerat
navă, (dragă, macara plutitoare sau epavă în derivă), ciocnirea respectivă nu este
considerată abordaj.
88
Potrivit Convenţiei de la Bruxeles din 1910 referitoare la abordaj, avaria produsă unei
nave sau încărcăturii ei ca şi accidentarea oamenilor de la bord, cauzate de curentul elicei
sau de efectul de sugere produs de o altă navă care a trecut prea aproape de prima, se
consideră ca şi o avarie produsă prin abordaj chiar dacă nu a fost o lovire directă.
89
Jurisdicţia civilă şi penală referitoare la abordaj este guvernată de Convenţia
internaţională de la Bruxelles din 10 mai 1952. Pentru abordajele din apele naţionale
româneşti sunt aplicabile normele stabilite prin Regulamentul de Navigaţie pe Dunăre şi
Avizele către navigatori.
 Este posibil ca abordajul să constituie fapta unui terţ dacă o a treia
navă a împins nava abordatoare peste nava abordată sau a impus acesteia din
urmă o manevră de evitare care a provocat abordajul. În această situaţie,
pentru nava abordatoare, fapta unei terţe nave constituie un caz de forţă
majoră cu condiţia ca acţiunea ei să fi fost imprevizibilă şi inevitabilă. Aşa
fiind, nava abordată trebuie să ceară despăgubiri de la nava terţă.
Culpa navelor implicate în coliziune, dacă se face dovada existenţei
ei, constituie un element hotărâtor în stabilirea răspunderii.
Astfel, dacă s-a stabilit că lovirea s-a datorat din culpa unuia dintre
vase, pagubele şi pierderile sunt în sarcina vasului în culpă (art. 673 din C.
com.). Dacă nu se poate dovedi cărei nave îi este imputabilă culpa
abordajului sau dacă se stabileşte că este comună vinovăţia, atunci fiecare
“suferă pagubele şi pierderile încercate fără drept la vreo despăgubire” (art.
674 C. com.). Urmează aşadar ca răspunderea civilă să fie stabilită în
proporţie cu gravitatea culpei fiecăreia dintre navele implicate, fără
solidaritate faţă de terţi.
Normele speciale stabilite de textele art. 672 – 674 din C. com. nu
derogă totuşi de la regulile de drept comun în materia răspunderii civile,
concluzie ce se desprinde din dispoziţiunile exprese ale art. 675 din acelaşi
cod, care precizează că indiferent de responsabilitatea navelor, nu este
înlăturată răspunderea “autorilor culpei” către persoanele vătămate şi către
proprietarii vaselor.90
Dispoziţiuni speciale de procedură sunt instituite în privinţa
exerciţiului acţiunii pentru despăgubiri civile rezultate din coliziunea
navelor. Astfel, competenţa de soluţionare a unei astfel de cereri aparţine
instanţei locului unde s-a petrecut coliziunea sau din primul port în care
vasul a ancorat91.

d. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin deteriorarea mediului.

Opţiunea omului de a trăi într-un mediu curat şi sănătos a fost
consacrată ca fiind un drept fundamental atât în convenţii internaţionale cât

90
O dispoziţiune specială se referă la împrejurarea când un vas a lovit un altul datorită
faptului că la rândul lui a fost lovit de o terţă navă: în acest caz răspunderea incumbă în
totalitate celei de a treia nave implicate (art.676 C. com.).
91
Acţiunea în justiţie este precedată de un “protest de mare” ce trebuie depus potrivit
uzanţelor în termen de trei zile de la ancorarea navei la autoritatea locală competentă. La
primirea protestului, căpitănia de port procedează la verificarea documentului depus prin
luarea de declaraţii de la membrii echipajului şi de la orice alte persoane ce pot da relaţii
cu privire la abordaj.
şi în legislaţiile naţionale ale statelor92.
Constituţia României îl prevede în art. 45 alin. 693 dar reglementarea
cea mai completă este dată de Legea nr.137/29 decembrie 1995 pentru
protecţia mediului94.
Încă din art. 3, legea dezvoltă atât principiile strategice privitoare la
protejarea mediului printre care şi acela potrivit căruia “poluatorul plăteşte”
(art. 3 lit. d), cât şi garanţia că statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul
la un mediu sănătos (art. 5). În anexa nr. 1 privitoare la înţelesul unor
termeni, legea defineşte atât noţiunea de deteriorare a mediului cât şi pe
aceea de prejudiciu cauzat prin poluare.
Astfel, prin deteriorarea mediului se înţelege “alterarea
caracteristicilor fizico-chimice şi structurale ale componentelor naturale ale
mediului, reducerea diversităţii şi productivităţii biologice a ecosistemelor
naturale şi antropizate, afectarea echilibrului ecologic şi al calităţii vieţii
cauzate, în principal, de poluarea apei, atmosferei şi solului,
supraexploatarea resurselor, gospodărirea şi valorificarea deficitară ca şi prin
amenajarea necorespunzătoare a teritoriului”.
În sensul aceleiaşi legi, prin prejudiciu ecologic se înţelege “efectul
cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau
mediului provocat de poluanţi95, activităţi dăunătoare sau dezastre”.
Cât despre răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin deteriorarea
mediului, legea instituie răspunderea obiectivă a poluatorului. Potrivit art. 81
“răspunderea pentru prejudiciu are un caracter obiectiv, independent de
culpă. În cazul pluralităţii autorilor, răspunderea este solidară”. Trebuie
subliniat faptul că legiuitorul a instituit răspunderea obiectivă, făra de culpă
pentru crearea oricărui prejudiciu ecologic indiferent că poate fi cazul
angajării responsabilităţii pentru fapta proprie, pentru fapta altei persoane,
pentru lucruri, animale sau edificii.
Este evident că textul pornind de la ideea răspunderii obiective, crează
92
În acest sens vezi şi Ernest Lupan, Raporturile juridice de protecţia mediului de viaţă
al populaţiei, în R.D. nr. 12/1997 pag. 7 şi urm.
93
În textul constituţional: Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind
protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi….(s.n.)
94
Legea nr. 137/29 decembrie 1995 a fost publicată în M. Of. Nr.304 din 30 decembrie
1995 şi republicată în M. Of. Nr.70/17.decembrie 2000. Odată cu intrarea ei în vigoare a
fost abrogată vechea lege a protecţiei mediului înconjurător nr.9/1973.
95
Potrivit aceloraşi texte ale anexei nr. 1 prin poluant se înţelege “orice substanţă lichidă,
solidă sau sub formă gazoasă sau de vapori ori formă de energie (radiaţie
electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii) care, introdusă în mediu
modifică echilibrul constituienţilor acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune
bunurilor materiale”.
un temei juridic special, sui generis al responsabilităţii pentru protecţia
mediului. Un astfel de temei nu-l poate constitui nici ideea de garanţie având
ca suport riscul de activitate deoarece calitatea de poluator o poate avea
orice persoană, chiar şi aceea care nu desfăşoară o activitate ce impune un
risc ori ce produce printr-o inacţiune, neglijenţa, imprudenţă un astfel de
accident, şi nici ideea de culpă, exclusă în mod expres de textul art. 81 din
lege. În mod frecvent constituie cauza accidentelor ecologice folosirea de
tehnologii, instalaţii şi utilaje sau materiale poluante, toate acestea scăpate
de sub controlul utilizatorilor ce au paza juridică a acestor lucruri96. Or,
această calitate, unită cu dispoziţiunile referitoare la caracterul obiectiv al
răspunderii pentru daunele ecologice, fac ca această formă de
responsabilitate să constituie de fapt un caz particular al răspunderii civile
pentru fapta lucrurilor instituită de art. 1000 alin. 1 din C. civ.

e. Răspunderea pentru cauzarea de prejudicii nucleare.

Ca şi în cazul răspunderii civile obiective pentru accidentele
ecologice, în privinţa exploatării energiei nucleare există reglementări atât
naţionale cât şi internaţionale, destinate garantării omenirii şi a mediului
înconjurător împotriva unor forţe atât de puternice şi cu efecte devastatoare
asa cum sunt cele declanşate de energia nucleară.
În plan internaţional, statele au instituit răspunderea civilă pentru
pagubele nucleare în textul Convenţiei de la Viena, adoptată la 21 mai 1963
şi ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 106/1992. De asemeni, Convenţia
pentru secutitatea nucleară încheiată tot la Viena în 1994, a fost şi ea
ratificată de România prin Legea nr. 43 din 24 mai 1995.
Aceste texte ce definesc accidentul nuclear au fost complinite de
recent adoptata lege nr. 703 din 3 decembrie 2001 privind răspunderea civilă
pentru daune nucleare.97
În spiritul acestei ultime legi, art. 3 lit. a defineşte accidentul nuclear
ca însemnând “orice fapt sau succesiune de fapte având aceeaşi origine,
care cauzează o daună nucleară”. În continuare, textul art. 3 lit.d explică
înţelesul noţiunii de daună nucleară care înseamnă: 1. orice deces sau orice
rănire; 2, orice pierdere sau orice deteriorare de bunuri; 3, orice pierdere
economică care rezultă dintr-o daună provocată de un accident nuclear; 4,
costul măsurilor de refacere a mediului înconjurător deteriorat urmare unui
accident nuclear; 5, orice pierdere a veniturilor care derivă dintr-un deces
96
Cu privire la caracterul transnaţional al răspunderii pentru deprecierea mediului, vezi
Mircea Ştefan Minea, Regimul juridic internaţional al substanţelor, produselor şi
deşeurilor toxice ori periculoase în R.D. nr.3/1998 pag. 43
97
Legea nr. 703/2001 a fost publicată în M. Of. Partea I nr. 818/19 decembrie 2001
economic faţă de orice utilizare a mediului înconjurător datorat unui
accident nuclear; 6, costul măsurilor preventive şi orice pierderi sau daune
cauzate de astfel de măsuri; 7, orice altă daună economică, alta decât cea
cauzată de degradarea mediului înconjurător, dacă este admisă de legislaţia
privind răspunderea civilă a instanţei competente.
În ceea ce priveşte răspunderea civilă, textul o situează în sarcina
“operatorului unei instalaţii nucleare” care răspunde în mod obiectiv, fără a
mai fi necesară dovedirea culpei sale, pentru orice accident nuclear produs în
legătură sau din pricina instalaţiei sale (art. 4 alin. 1 din Legea nr. 703/2001).
Dacă mai multe instalaţii nucleare aparţinând aceluiaşi operator sunt
implicate în acelaşi accident nuclear, operatorul este răspunzător pentru
fiecare instalaţie nucleară implicată. Art. 5 din lege instituie şi câteva cauze
de exonerare a operatorului în următoarele situaţii:
a) dacă accidentul s-a datorat culpei sau neglijenţei unei persoane
care a acţionat cu intenţia de a produce un accident nuclear. Apreciem că în
această ipoteză sunt operante dispoziţiunile referitoare la răspunderea pentru
fapta proprie şi cele privitoare la angajarea răspunderii comitentului,
operator al instalaţiei pentru fapta prepusului sau, în măsura în care între
aceştia există un astfel de raport de prepuşenie în condiţiile art. 1000 alin. 3
din C. civ.;
b) dacă dauna nucleară este rezultatul direct al unor acte de conflict
armat, război civil, insurecţie sau ostilitate;
c) în cazul producerii unui accident nuclear ce a avut cauze
nenucleare;
d) dacă pentru persoana fizică ce a cauzat dauna nucleară printr-o
acţiune sau omisiune, operatorul instalaţiei nucleare nu este răspunzător,
caz în care rămân aplicabile, în opinia noastră, regulile referitoare la
răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie potrivit art. 998 şi 999 din
C. civ.;
e) În situaţia în care accidentul nuclear a survenit în timpul
transportului de materiale nucleare, răspunderea civilă pentru daune
nucleare revine în întregime transportatorului, care este considerat ca şi
operator (art. 4 lit. c din lege).
Întinderea răspunderii operatorului pentru daunele nucleare survenite
pe teritoriul României se stabileşte la cererea celor păgubiţi de către
instanţele judecătoreşti competente inclusiv în cazul accidentului survenit în
zona economică exclusivă a României98. Dreptul la acţiunea în despăgubire

98
Pentru răspunderea penală în domeniul activităţilor nucleare, vezi A. Ungureanu,
Infracţiuni la regimul activităţilor nucleare, reglementate în Legea nr. 111/1996, care
împotriva operatorului este prescriptibil în termenul de 30 de ani dacă
cererea este legată de decesul unei persoane şi de 10 ani în celelalte cazuri.
Cu toate acestea, dreptul la despăgubire împotriva operatorului se stinge în
termenul general de prescripţie de 3 ani ce curge de la data la care victima
daunei nucleare a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi identitatea
operatorului responsabil de producerea ei, fără ca termenul de 30 şi respectiv
30 de ani să fi fost împlinite, aşa cum prevăd dispoziţiunile art. 12 din Legea
nr. 703/2001.
Acţiunea în regres a operatorului în cazul antrenării răspunderii sale
pentru daune nucleare, este admisibilă potrivit art. 11 din Legea nr.
703/2001, numai dacă ea se întemeiază pe prevederile unui contract sau dacă
accidentul s-a produs urmare unei fapte internaţionale99. De asemeni,
regresul se poate îndrepta şi împotriva statului, dacă acesta a alocat fonduri
publice în vederea construirii instalaţiei.
În vederea prevenirii unor astfel de accidente nucleare producătoare
de prejudicii, a fost adoptată Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în
siguranţă a activităţilor nucleare100.

A. RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE ANIMALE

1. Reglementare.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale este consacrată de

art. 1001 C.civ. în următorii termeni: “proprietarul unui animal sau acela
care se serveşte de dânsul în cursul serviciului este responsabil de
prejudiciul cauzat de animal, sau că animalul se află sub paza sa, sau că a
scăpat.”
Din redactarea acestui text, rezultă că în cazul acestei forme de
răspundere civilă operează acelaşi criteriu al obiectivităţii ca şi în cazul
răspunderii pentru fapta lucrurilor. Aceasta, deoarece art. 1001 C. civ.

pot fi săvârşite de prepuşii agenţilor economici şi de alte persoane fizice, partea I în

R.D.C. nr. 4/1998, partea a II-a în R.D.C. nr. 6/1998 pag. 81-104.
99
Cu privire la răspunderea în cazul accidentului nuclear, vezi şi Toma Mircea, Drept
civil, teoria generală a obligaţiilor, Ed. Agrement, Bucureşti 2000 pag. 248.
100
În condiţiile acestui act normativ, este obligatorie “desfăşurarea în siguranţă a
activităţilor nucleare în scopuri exclusiv paşnice, astfel încât să se îndeplinească
condiţiile de securitate nucleară, de protecţie a personalului expus profesional, a
populaţiei, a mediului şi a proprietăţii, cu riscuri minime prevăzute de reglementări şi cu
respectarea obligaţiilor ce decurg din acordurile şi convenţiile la care România este
parte” (art. 1 din Legea nr. 111/1996)
instituie prezumţia de culpă a celui ce are paza juridică a animalului,
respectiv proprietarul sau cel ce se serveşte de animal. Răspunderea este
antrenată în mod obiectiv şi pentru faptul că ea operează indiferent dacă
animalul se afla sub paza acestuia sau a scăpat. Spre deosebire de alte forme
ale răspunderii civile delictuale, ce sunt însoţite de reglementări speciale
exoneratoare de răspundere sub condiţia probei contrarii a culpei,
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale nu poate fi înlăturată
printr-o astfel de probă.

2. Domeniul de aplicare.

Chemat să răspundă pentru prejudiciile cauzate de animale este omul,

căci numai el poate fi subiect al unui raport juridic obligaţional, chiar dacă în
mod obiectiv şi de netăgăduit animalul a cauzat dauna.
Relaţia dintre om şi animalul ce a produs prejudiciul trebuie însă
disociată în două ipostaze a căror rezolvare este dată de cunoaşterea, pe de o
parte a categoriilor de animale la care se referă textul, şi pe de altă parte la
persoanele răspunzătoare de faptele prejudiciabile ale animalelor.
În privinţa animalelor la care se referă textul art. 1001 C. civ.,
acestea trebuie să fie susceptibile de apropiaţiune în orice formă sau cel
puţin de posibilitatea supravegherii comportamentului lor. Or, astfel de
animale sunt în primul rând cele domestice, deoarece omul se poate folosi
nemijlocit numai de acestea, le poate păzi şi le poate comanda. În această
categorie pot fi incluse prin analogie şi animalele sălbatice care trăiesc în
captivitate, respectiv în grădini zoologice, parcuri sau circuri.101
În literatură s-a pus şi problema animalelor sălbatice din parcurile şi
rezervaţiile de vânătoare închise. Cine va fi aşadar răspunzător pentru
prejudiciile cauzate de astfel de animale? La această întrebare răspunsul este
diferenţiat după cum prejudiciul a fost cauzat în interiorul sau în exteriorul
rezervaţiei. Astfel, în jurisprudenţa fostului Tribunal Suprem s-a stabilit că
numai dacă prejudiciul s-a cauzat în interiorul rezervaţiei se aplică
dispoziţiunile art. 1001 C. civ. Răspunderea pentru animalele sălbatice care
trăiesc în stare de libertate ori cele ieşite din rezervaţie nu este incidentă
dispoziţiunilor art. 1001 din C. civ.
Până la abrogarea Legii nr.26/1976 privind economia vânatului şi
vânătoarea, reglementarea responsabilităţii pentru fapta animalelor sălbatice

101
Există şi opinia potrivit căreia nu ar trebui făcută nici-o distincţie între animalele
sălbatice şi cele domestice, deoarece asemenea distincţie nu este făcută nici de textul art.
1001 din C. civ. În acest sens, E.S. Romano, op. cit. pag.178
oferea soluţii satisfăcătoare pentru variate ipoteze. Legea nr. 103/1996
conţine din păcate reglementări mai puţin exacte în această privinţă. Textul
art. 15 precizează că două categorii de prejudicii cauzate de animale
sălbatice pot face obiectul răspunderii civile, şi anume, cele încercate direct
de persoane şi cele cauzate prin distrugerea sau avarierea bunurilor, a
culturilor sau animalelor domestice.
În sistemul acestei legi, doar răspunderea pentru prejudiciile cauzate
direct fiinţelor umane prin rănire sau alte prejudicii corporale se încadrează
în dispoziţiile art. 1001 C. civ. Într-o asemena ipostază, răspunzător va fi
făcut gestionarul fondului de vânătoare.
În ceea ce priveşte cealaltă categorie de daune, cel prejudiciat trebuie
să facă dovada culpei gestinarului fondului de vânătoare pentru a obţine
despăgubiri. O astfel de dovadă însă face ca responsabilitatea să fie plasată
în sfera răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, răspundere ce
poate fi înlăturată dacă gestionarul fondului de vânătoare face dovada că şi-a
îndeplinit toate obligaţiile de pază prevăzute de art. 13 din lege.102
Cât despre persoana chemată să raspundă, aceasta trebuie să aibă în
momentul producerii prejudiciului calitatea de paznic juridic al animalului.
Paza juridică îi conferă titularului dreptul de a se folosi de animalul
respectiv, de a-i dirija activitatea, dar şi obligaţia de direcţie şi supraveghere.
Până la proba contrarie, se prezumă că paza juridică a unui animal o are
proprietarul lui. Cu toate acestea, proprietarul poate transmite paza juridică
în temeiul drept de uzufruct sau al unui contract de locaţie, comodat, etc.
Dacă nu se cunoaşte persoana care folosea animalul în momentul
producerii prejudiciului, răspunzător urmează a fi considerat proprietarul
acestuia.
Cât despre cel ce deţine doar paza materială a animalului, acesta nu
poate fi făcut răspunzător în temeiul art. 1001 C. civ. deoarece el nu are
prerogativa de a se servi animalul deţinut numai în temeiul unei relaţii
contractuale, în vederea satisfacerii propriilor sale interese.
În practică au fost evidenţiate şi unele situaţii particulare ale
răspunderii pentru fapta animalelor. Astfel, s-a stabilit că dacă animalul
aparţine în coproprietate ori se află în folosinţa comună a mai multor
persoane, paza juridică exercitată în comun atrage şi răspunderea solidară a
celor cărora ea aparţine, în vederea reparării prejudiciului cauzat de
animal.103 Dacă prejudiciul a fost produs de mai multe animale aparţinând
102
Această reglementare este criticabilă pentru că victima, deşi păgubită este injust
prezumată în culpă pentru neîndeplinirea obligaţiei generale de pază a propriilor bunuri
faţă de atacul animalelor sălbatice. Vezi în acest sens şi L. Pop, op. cit. pag.308.
103
I. P. Filipescu, op. cit. pag. 150
unor proprietari diferiţi, ori aflate în folosinţa unor persoane diferite între
care nu există comunitate de pază juridică, răspunderea este divizibilă şi nu
solidară.104 De asemeni, dacă victima prejudiciului este persoana care are
paza materială a animalului, cel ce are paza juridică poate fi tras la
răspundere potrivit art. 1001 C. civ., ţinându-se seama şi de comportarea sau
eventual chiar culpa concurentă a victimei, aşa cum este bună oară
îngrijitorul animalului sau vizitiul.105

3. Fundamentul răspunderii.

Ca şi răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, răspunderea

pentru daunele provocate de animale este fundamentată pe ideea de garanţie
a comportamentului acestora, deci este una de natură obiectivă.
Fundamentul acestei răspunderi a fost însă plasat şi în ideea de risc
sau a prezumţiei de culpă.
Pornind de la paza juridică asupra animalului, s-a apreciat că
fundamentul răspunderii l-ar constitui ideea de risc, căci cel ce trage
foloasele trebuie să suporte şi prejudiciile activităţii sale căci ubi
emolumentum, ibi onus!
S-a mai apreciat totodată că la baza răspunderii ar trebui plasată
prezumţia de culpă în supravegherea animalului, deci în exerciţiul pazei
juridice. Iniţial s-a apreciat că o asemenea prezumţie are un caracter relativ,
juris tantum, apoi, literatura şi jurisprudenţa au considerat că de fapt ne
aflăm în prezenţa unei prezumţii absolute de culpă, juris et de jure. Cel ce
are paza juridică a unui animal este îndatorat să supravegheze animalul
pentru a nu cauza pagube terţilor. Dacă totuşi cineva a fost păgubit, este de
la sine înţeles că obligaţia de supraveghere nu a fost dusă la îndeplinire.
Raţionând în acest fel, culpa nu este numai prezumată ci chiar dovedită.
Această fundamentare, îmbrăţişată şi de practica judecătorească, nu
diferă de aceea a garanţiei, ambele pornind de la constatarea obiectivă a
producerii prejudiciului, fapt constatat nemijlocit, datorită lipsei de
supraveghere a animalului. Totodată, ambele fundamente pornesc de la ideea
obiectivă a existenţei prejudiciului, astfel încât nu este posibilă nici
invocarea cazului fortuit în vederea exonerării de răspundere.106

4. Condiţiile răspunderii.

104
Trib. Jud. Suceava, dec. nr. 318/1969 citată de I. P. Filipescu în op. cit. pag. 150
105
C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. pag. 274
106
L. Pop, op. cit. pag. 251
 Două sunt condiţiile pentru angajarea răspunderii civile în temeiul art.
1001 C. civ. şi anume: dovada că prejudiciul a fost cauzat de animal şi că
acesta se afla în paza juridică a persoanei de la care se pretind
despăgubirile.
Odată dovedite aceste condiţii, devin operante dispoziţiunile art. 1001
C. civ. care fac posibilă tragerea la răspundere civilă a paznicului juridic al
animalului care a produs prejudiciul.
Fireşte, în apărarea sa el poate invoca împrejurări care să conducă la
exonerarea sa de răspundere. Astfel de împrejurări pot fi considerate a fi spre
exemplu fapta ori culpa concurentă a victimei107, forţa majoră sau fapta unui
terţ pentru care paznicul juridic nu răspunde108.

5. Efectele răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale.

Cel păgubit, este îndreptăţit a cere repararea prejudiciului de la

paznicul juridic al animalului. El se poate îndrepta totodată şi împotriva
celui ce a avut paza materială a animalului, dar temeiul acţiunii sale în
justiţie îl constituie dispoziţiunile art. 998 – 999 C. civ. şi nu cele ale art.
1001 din acelaşi cod.
Paznicul juridic ce a plătit despăgubirile are la rândul său deschisă
calea acţiunii în regres împotriva celui care a avut paza materială a
animalului, culpabil în condiţiile art. 998 C. civ. de producerea prejudiciului
prin nesupravegherea animalului109.

C. RĂSPUNDEREA PENTRU RUINA EDIFICIULUI

1. Sediul materiei

Răspunderea pentru ruina edificiului este reglementată de

dispoziţiunile art. 1002 din C. civ. Potrivit acestui text, “proprietarul unui
edificiu este responsabil de prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când
ruina este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie.”
Textul instituie aşadar o răspundere derogatorie de la dispoziţiunile
107
Spre exemplu cel ce irită, sperie sau bruschează animalul de care este lovit. De
asemeni, atunci când victima şi-a asumat riscul de a călări un cal nărăvaş, deşi
proprietarul i-a atras atenţia asupra pericolului la care se expune.
108
Pentru alte cauze de exonerare vezi I. P. Filipescu, op. cit. pag.150 sau C. Stătescu şi
C. Bârsan, op. cit. pag. 274
109
I. P. Filipescu, op. cit. pag. 180
art. 1000 alin. 1 C. civ. referitoare la răspunderea pentru fapta lucrurilor în
genere, căci edificiile sunt şi ele tot lucruri neînsufleţite aşa încât, per a
contrario, reglementarea separată nu s-ar fi impus. Existând deci o normă
specială, diferită de dispoziţiunile de drept comun în materia răspunderii
pentru fapta lucrurilor, răspunderea pentru ruina edificiului are un caracter
derogatoriu, urmând a fi aplicată ori de câte ori prăbuşirea unui edificiu a
cauzat altuia un prejudiciu.110 În consecinţă, cel păgubit nu are alegerea
acţionării în judecată a persoanei răspunzătoare în temeiul art. 1000 alin 1 C.
civ. sau a art. 1002 din acelaşi cod deoarece doar ultimul text poate constitui
temeiul acţiunii sale.
După cum rezultă din economia textului, legiuitorul a instituit o formă
specială de răspundere civilă obiectivă care aparţine proprietarului unui
edificiu, dacă datorită neîndeplinirii obligaţiei de întreţinere a construcţiei
sau din cauza unui viciu de construcţie s-a ajuns la ruina ori dărâmarea
construcţiei.

2. Domeniul de aplicare.

În aplicarea art. 1002 C. civ. trebuie avut în vedere înţelesul noţiunilor

la care face trimitere acest text, urmând a stabili ce se înţelege prin edificiu,
ruină, lipsă de întreţinere ori viciu de construcţie şi proprietarul edificiului.
Prin edificiu, se înţelege orice construcţie realizată de om prin
ansamblarea definitivă a unor materiale fie prin încorporarea lor la sau în
sol ori la o altă construcţie, prin care se realizează în mod durabil un imobil
prin natura sa.111
Au acest înţeles de pildă, o casă, un gard stabil, un baraj, un pod sau o
construcţie subterană cum poate fi un beci, un adăpost sau un canal ori
cablajele telefonice sau de electricitate.
Dimpotrivă, nu pot fi asmilate noţiunii de edificiu stâncile,
grohotişurile ori copacii, deoarece ele nu au fost edificate prin munca
omului, şi nici barierele rutiere sau gardurile mobile de protecţie deoarece
ele deşi sunt edificate de om, nu sunt nici incorporate direct sau indirect la
sol şi nici nu au decât un caracter şi o durată provizorie. Pe de altă parte,
edificiul nu trebuie edificat neaparat deasupra solului, căci tot edificii sunt şi
demisolurile ori subsolurile unor construcţii, canalele ori tunelurile.
Se poate concluziona deci că sunt definitorii noţiunii de edificiu,

110
L. Pop, op. cit. pag.310.
111
În acest sens şi C. Stătescu şi C. Bârsan op. cit. pag. 276, L. Pop op. cit. pag. 311, I. P.
Filipescu op. cit. pag. 152 sau E.S. Romano, op. cit. pag. 175.
continuitatea şi durablitatea.
Noţiunea de ruină evocă atât dărâmarea completă cât şi orice
dezagregare a materialelor unei construcţii în aşa fel încât să provoace prin
aceasta un prejudiciu unei alte persoane. Astfel de împrejurări trebuie să se
consume involuntar, independent de fapta omului căci în cazul demolării
intenţionate ce provoacă altuia un prejudiciu răspunderea civilă trebuie
plasată în sfera de aplicare a dispoziţiunilor art. 998 şi 999 din C. civ.
Nu fac parte din domeniul de aplicare a dispoziţiunilor art. 1002 C.
civ. defectarea unui agregat component al unei construcţii aşa cum este de
pildă ascensorul şi nici lipsa barei de protecţie pe scara interioară a unui bloc
cu mai multe etaje. Dacă ruina a fost cauzată de un incendiu, inundaţie sau
cutremur, nu sunt aplicabile dispoziţiunile art. 1002 C. civ. deoarece lipseşte
legătura cauzală între acest gen de evenimente şi prejudiciul cauzat deoarece
nu căderea materialelor a determinat paguba ci evenimentul extern,
invincibil şi inevitabil112.
Lipsa de întreţinere sau viciul de construcţie sunt chestiuni de fapt,
apreciabile de la caz la caz de către instanţă. Vechimea edificiului este
apreciată de către unii autori ca fiind asimilabilă lipsei de întreţinere.113 Dacă
ruinarea nu a fost cauzată de neîntreţinere sau viciu de construcţie, cel
păgubit nu are deschisă calea acţiunii în despăgubire întemeiată pe
dispoziţiunile art. 1002 C. civ.
Pentru corecta apreciere a cauzelor ruinării, este recomandabil ca pe
lângă alte probe să fie administrată şi aceea cu expertiza, constatările tehnice
având posibilitatea de a le evidenţia cu cea mai mare exactitate.
Proprietarul edificiului este potrivit menţiunii exprese din art. 1002
C. civ. persoana răspunzătoare pentru prejudiciile cauzate prin ruina
acestuia.
Răspunderea sa nu se întemeiază pe paza juridică a edificiului ci pe
calitatea lui de proprietar. Această precizare ilustrează încă o dată în plus,
faptul că responsabilitatea pentru ruina edificiului este o formă specială a
răspunderii pentru fapta lucrului prevăzută de art. 1000 alin. 1 din C. civ.
Proprietarul răspunde aşadar chiar şi atunci când edificiul este stăpânit
în fapt de o altă persoană, care poate fi un uzufructuar, locatar, comodatar
ori de un posesor ce nu a dobândit încă proprietatea prin efectul uzucapiunii.
Superficiarul răspunde pentru ruina edificiului, deoarece el are
calitatea de proprietar al construcţiei ridicată pe terenul altuia.

112
I. Lulă, Observaţii asupra răspunderii civil-delictuale pentru ruina edificiului în R.D.
nr. 3/2000 p. 45.
113
C. Stătescu şi C. Bârsan op. cit. pag. 276 sai I. P. Filipescu op. cit. pag.152.
 Există o opinie că în cazul coproprietăţii pe cote părţi sau în
devălmăşie coproprietarii nu răspund solidar de paguba pricinuită de ruina
edificiului, deoarece răspunderea coproprietarilor este divizibilă.114
O astfel de opinie, ar răspunde întru totul ideii de răspundere
obiectivă. În primul rând, dreptul de coproprietate asupra edificiului fiind
fragmentat potrivit cotelor copărtaşilor, răspunderea lor solidară nu se
justifică atâta vreme cât ea poate fi împărţită. Pe de altă parte obligaţia de
garanţie obiectivă a coproprietarilor nu înlătură ideea divizibilităţii
răspunderii lor.
Într-o altă exprimare, răspunderea coproprietarilor este una solidară,
opinie care dă expresie deplină spiritului şi literei textului art. 1002 C. civ.
Este limpede că textul nu constituie o excepţie de la principiul general
al divizibilităţii şi conjunctivităţii obligaţiilor consacrat de art. 1060 C. civ.
Aşa fiind, obligaţia delictuală a coproprietarilor edificiului nu poate fi
divizată deoarece răspunderea unora dintre codebitori nu poate fi mărită sau
micşorată în funcţie de existenţa obligaţiei paralele a celorlalţi.115
Solidaritatea constă în această ipoteză în unicitatea edificiului care a cauzat
prejudiciul, pe de o parte, şi în obligaţia fiecărui debitor, pe de altă parte, de
a-i repara victimei în întregime prejudiciul încercat. Bineînţeles că într-o
asemenea ipoteză, debitorul solidar care a reparat prejudiciul are regres în
condiţiile art. 1053 din C. civ. împotriva celorlalţi coproprietari solidari în
răspunderea pentru prejudiciul cauzat de ruină.
În cazul proprietăţii rezolubile, dreptul este exercitat sub condiţie de
către dispunător şi dobânditor sub condiţie rezolutorie şi respectiv
suspensivă. Aşa fiind, când dreptul proprietarului este afectat de o condiţie
rezolutorie proprietarul sub condiţie suspensivă va putea fi obligat la
executarea obligaţiei de despăgubire numai în cazul realizării condiţiei. Până
la acest moment viitor, răspunderea îi incumbă proprietarului sub condiţie
rezolutorie.116
Acest raţionament se justifică şi prin ideea că în cadrul proprietăţii
comune atât actele de administrare cât şi cele de dispoziţie nu pot fi făcute
decât subsecvent consensului coproprietarilor. De asemeni, atâta vreme cât
în condiţiile art. 1483 C. civ. există solidaritate între antreprenor şi arhitect
în cazul dărâmării construcţiei din cauza unui viciu al construcţiei sau al
terenului, şi între coproprietari obligaţia lor propter rem faţă de terţi nu poate
avea decât acelaşi caracter.
114
M. Eliescu op. cit. p.411
115
În acest sens vezi şi I. Lulă, Discuţii în legătură cu interpretarea şi sfera de aplicare a
art. 1003 C. civ. în R.D. nr.8/1996 p.48
116
Pentru dezvoltări, vezi L. Pop, op. cit. pag. 311
 Cât despre dreptul de uzufruct, uz ori abitaţie, răspunderea continuă să
o aibă tot nudul proprietar.

3. Fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiului

Deşi are un fundament obiectiv, ca şi răspunderea pentru lucruri în

genere, răspunderea pentru ruina edificiului nu-i incumbă paznicului juridic
ci proprietarului. Răspunderea acestuia este atrasă de neîndeplinirea
obligaţiei pozitive de garanţie cu privire la stabilitatea şi durabilitatea
edificiului.
În fundamentarea acestui gen de răspundere s-au mai conturat două
opinii, una de orientare subiectivă ce valorifică responsabilitatea având drept
temei culpa şi una obiectivă ce afirmă existenţa unei răspunderi obiective,
independentă de orice culpă a proprietarului.
Într-o primă apreciere, se consideră că temeiul răspunderii
proprietarului îl constituie prezumţia culpei acestuia constând în
nesupravegherea şi neîntreţinerea corespunzătoare a edificiului. Având în
vedere caracterul relativ al acestei prezumţii, ea poate fi răsturnată prin
proba contrarie a unor împrejurări şi fapte neimputabile proprietarului.
Accentuînd forţa acestei prezumţii, s-a ajuns chiar şi în practica
judecătorească la ideea că obligaţia de întreţinere a edificiului având un
caracter legal, independent de orice culpă, este suficient a se dovedi
producerea prejudiciului pentru a fi angajată răspunderea proprietarului. În
aceste condiţii, prezumţia responsabilităţii fiind jure et de jure, ea nu poate fi
răsturnată prin proba contrarie.
Îndiferent de particularităţile celor două moduri de abordare, apreciem
că obiectivizarea răspunderii se impune în toate cazurile când ruina
edificiului a cauzat altuia un prejudiciu fără ca proprietarul să fi avut o culpă
directă şi nemijlocită. În caz contrar, dacă s-ar aprecia că între fapta pozitivă
a proprietarului constând în ruina edificiului şi prejudiciul produs există
legătură de cauzalitate, fundamentarea răspunderii ar constitui-o fapta ilicită
în condiţiile art. 998 şi 999 C. civ.

4. Condiţiile răspunderii pentru ruina edificiului.

Angajarea răspunderii în temeiul art. 1002 C. civ. impune în primul

rând întrunirea condiţiilor generale ale răspunderii civile, respectiv existenţa
prejudiciului, a faptului ruinei edificiului şi a legăturii de cauzalitate. Cel
păgubit nu trebuie însă să dovedească numai aceste elemente, dar şi că ruina
edificiului se datorează lipsei de întreţinere ori unui viciu de construcţie.
 Cel păgubit nu trebuie să dovedească însă şi vinovăţia proprietarului,
respectiv că acesta a prevăzut sau putea să prevadă urmările prejudiciabile
ale lipsei de întreţinere sau ale unui viciu de construcţie, aceste elemente
având un caracter obiectiv, de fapt. Prin aceasta nu se tinde spre dovedirea
vreunei culpe a proprietarului ci doar a existenţei unei situaţii de fapt
obiective, care generează răspunderea lui civilă.
Odată dovedite aceste elemente, devin aplicabile dispoziţiunile art.
1002 C. civ. aşa încât proprietarul edificiului poate fi obligat la plata
despăgubirilor cauzate unei persoane prin ruina edificiului. Împrejurările de
mai sus nu pot fi înlăturate de proprietarul ce s-ar apăra susţinând că ar fi
luat toate măsurile pentru împiedecarea ruinei ori prevenirea oricăror vicii de
construcţie, prezumţie ce operează împotriva lui având un caracter absolut.
Răspunderea proprietarului poate fi înlăturată totuşi atunci când ar
face dovada unui caz de forţă majoră, a faptei unui terţ sau a victimei.
Dimpotrivă, cazul fortuit nu exonerează de răspundere pe proprietarul
edificiului ruinat.
Dacă între proprietarul edificiului şi victimă au existat raporturi
contractuale anterior producerii prejudiciului, aşa cum este cazul unui
contract de locaţiune, s-a apreciat că răspunderea pentru prejudiciile
încercate de chiriaş nu rezultă din faptul ruinei ci din contractul de locaţiune.
Dacă locaţiunea s-a consumat prin acordul unilateral al proprietarului în
lipsa unor relaţii contractuale, acesta ar fi ţinut să răspundă în temeiul art.
998 şi 999 C. civ. şi nu potrivit art. 1002 din acelaşi cod.

2. Efectele răspunderii pentru ruina edificiului.

Odată fiind întrunite elementele enumerate mai sus, proprietarul este

obligat să acopere prejudiciul cauzat victimei.
La rândul său, el poate avea regres pentru recuperarea daunelor plătite
după cum urmează:
- împotriva vânzătorului de la care a cumpărat construcţia invocând
obligaţia acestuia de a garanta pentru viciile ascunse;
- împotriva uzufructuarului ori locatarului care nu au efectuat
reparaţiile necesare ce cădeau în sarcina lor;
- împotriva unui prepus ce avea obligaţia contractuala de a veghea la
repararea şi întreţinerea construcţiei;
- împotriva constructorului sau arhitectului, în măsura în care aceştia
se fac vinovaţi de viciile de proiectare sau de construcţie a edificiului.
Toate aceste ipoteze pun în evidenţă caracterul contractual al relaţiilor
dintre proprietar şi cei împotriva cărora el îşi exercită regresul. În lipsa unor
raporturi contractuale, el şi-ar putea întemeia acţiunea pe dispoziţiunile art.
998 - 999 C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală.
Şi victima prejudiciului s-ar putea îndrepta direct împotriva
constructorului, proiectantului sau locatarului întemeindu-şi acţiunea pe
dispoziţiunile art. 998 –999 C, civ., dar în acest caz ei ar trebui să facă
dovada atât a cerinţelor art. 1002 cât şi a culpei persoanei responsabile, ceea
ce evident ar fi mult mai greu de adus la îndeplinire.
O ipoteză specială ar putea aduce în discuţie şi răspunderea autorităţii
administrative într-un eventual regres al proprietarului edificiului. Dacă de
pildă acesta a fost împiedecat să salveze edificiul de la ruină datorită
refuzului sau eliberării cu întârziere a unei autorizaţii de reparare de către
autoritatea administrativă competentă, el ar putea avea regres împotriva
acestei autorităţi în măsura în care a fost obligat la despăgubiri către cel
păgubit. O astfel de acţiune s-ar întemeia pe dipoziţiunile art. 1 din Legea nr.
29/1990, sau ale art. 13 în măsura în care s-ar face dovada culpei
funcţionarului administrativ care a împiedecat sau a întârziat cu rea credinţă
eliberarea autorizaţiei. În cazul în care acţiunea s-ar admite, aşa cum prevede
textul art. 13 alin. 1 din Legea nr. 29/1990, răspunderea funcţionarului
public chemat în judecată va fi angajată prin obligarea la plata daunelor,
solidar cu autoritatea administrativă în care acesta funcţionează117.

SECŢIUNEA 4.5. ALTE FORME ALE RĂSPUNDERII CIVILE

DELICTUALE

În literature juridică actuală, în parte confirmată şi de jurisprudenţa

unor instanţe, s-au pus întrebări referitoare şi la alte posibile forme ale
răspunderii civile delictuale.
Considerăm că dintre acestea, răspunderea pentru prejudiciile
cauzate prin acte administrative şi răspunderea persoanei juridice
prilejuiesc abordări necesare plasării lor în categoria formelor răspunderii
civile delictuală.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative.

Principiul reparării prejudiciului cauzat prin fapte culpabile poate fi
extins şi în privinţa aducerii la îndeplinire sau a neîndeplinirii unor acte
administrative ori al refuzului emiterii unor astfel de acte.
117
Pentru acţiunea în contencios administrativ împotriva funcţionarului vinovat de
emiterea unui act administrativ ilegal sau refuzul nejustificat de a rezolva o cerere
referitoare la un drept recunoscut de lege, vezi Valentin Prisacaru, Contenciosul
Administrativ Român, Ed. All, Bucureşti 1994, p. 200 şi urm.
 Principiul îşi găseşte fundamentarea chiar în textul art. 78 din
Constituţia României care prevede că: “Persoana vătămată într-un drept al
său prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri, este îndreptăţită să
obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea
pagubei”. Este neîndoios că textul constituţional s-a inspirat din legea
organică şi nu invers, cel puţin pentru considerentul că în vreme ce
Constituţia a fost votată prin plebiscit în decembrie 1991, Legea nr. 29/1990
a Contenciosului administrativ a fost adoptată pe 7 noiembrie 1990.
Art. 1 din Legea nr. 29/1990 consacră dreptul oricărei persoane fizice
sau juridice “dacă se consideră vătămată în drepturile sale recunoscute de
lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei
autorităţi publice de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut
de lege “ de a se adresa instanţei judecătoreşti în vederea anulării actului,
recunoaşterii dreptului şi reparării pagubei ce i-a fost cauzată.
Referindu-se la natura pagubei cauzate, art. 11 alin. 2 din lege nu
distinge între daunele materiale sau morale, instanţa competentă având
posibilitatea să le acorde pe ambele fără nici-o oprelişte. Art. 13 stabileşte că
are calitate procesuală pasivă funcţionarul autorităţii publice, vinovat de
refuzul rezolvării cererii, ce poate fi obligat în solidar cu autoritatea
administrativă. În alineatul al doilea se precizează că “persoana chemată în
justiţie poate chema în garanţie pe superiorul său ierarhic de la care a
primit ordin scris să semneze actul a cărui legalitate, totală sau parţială,
este supusă judecăţii.”
În privinţa aspectelor teoretice şi practice ale acţiunii in contencios
administrativ nu ne propunem a face menţiuni de prisos în demersul de faţă,
ele fiind amplu dezbătute în doctrină şi constituind obiectul unor laborioase
şi variate rezolvări jurisprudenţiale.
Ceea ce ne propunem în cele ce urmează este a justifica opinia că
răspunderea pentru pagubele pricinuite prin acte administrative sau prin
refuzul emiterii lor, aşa cum este ea reglementată de Legea nr. 29/1990 este
o formă particulară a răspunderii civile delictuale.
În justificarea acestei afirmaţii, opinăm că trebuie pornit de la
următoarele considerente :
1. Tradiţia existentă în dreptul românesc ;
2. Existenţa elementelor răspunderii civile delictuale în privinţa
antrenării răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative;
3. Acţiunea în despăgubire pentru repararea prejudiciilor cauzate prin
acte administrative ;
4. Conexiunile dintre răspunderea civilă delictuală şi răspunderea
reglementată de Legea nr. 29/1990.
 Analiza detaliată a fiecărui considerent ne prilejuieşte comentariile de
mai jos.

A. TRADIŢIA EXISTENTĂ ÎN DREPTUL ROMÂNESC

Fireşte tradiţia nu poate fi singură un element de argumentaţie juridică

decât în măsura în care dovedeşte perenitatea unei instituţii şi mai ales
utilitatea ei.
Din anul 1864 şi până în prezent, răspunderea civilă pentru
prejudiciile cauzate prin acte administrative a fost consacrată în toate actele
normative cu referire directă sau incidentală la contenciosul administrativ.118
Deşi textele sunt diferite, exprimarea legiuitorului român de-a lungul
timpului a fost limpede în privinţa calificării ca fiind daune sau despăgubiri
civile, prejudiciile la a căror reparare puteau fi obligaţi funcţionarii publici
ori autorităţile administrative. Astfel, Constituţia din 1923 le numea în art.
99 “despăgubiri băneşti”, Legea din 23 decembrie 1925 în art. 6 se referea la
“daune civile” iar Legea nr. 1/1967 în art. 1 şi 9 le menţiona ca şi “pagube”
ori despăgubiri”.
În ceea ce priveşte responsabilitatea ce o purtau, funcţionarii publici
arătaţi puteau fi miniştri, prefecţi, primari sau orice alţi angajaţi ai
autorităţilor administrative. De asemeni, responsabilitatea lor putea fi
angajată fie personal (Legea din 1864 sau cea din 1912), fie alături şi
împreună cu autoritatea publică (Legea din 1912, Constituţia din 1923 sau
Legea Contenciosului Administrativ din 1925).
În toate legislaţiile anterioare, comun este şi faptul că angajarea
răspunderii a fost condiţionată de existenţa unui prejudiciu şi de culpa
funcţionarului, elemente specifice răspunderii civile delictuale.
În fine, dacă procedura contenciosului administrativ a fost
reglementată prin legi speciale sau dată în competenţa instenţei supreme
118
Ne referim la următoarele acte normative: Legea pentru înfiinţarea Consiliului de Stat
din 11 februarie 1864, Constituţia din 1 iulie 1866, Legea pentru împărţirea diferitelor
atribuţiuni ale Consiliului de Stat din 9 iulie 1866, Legea pentru organizarea Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie din 1 iulie 1905, Legea Curţii de Casaţie din 25 martie 1910, Legea
pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie din 17 februarie 1912, Constituţia României din 29
martie 1923, Legea pentru Contenciosul Administrativ din 23 decembrie 1925, Legea
pentru organizarea Comitetului Central şi a comitetelor Locale de Revizie din 3 ianuarie
1930, Legea pentru organizarea Curţilor Administrative din 15 martie 1939, Constituţia
R.S.R. din 21 august 1965, Legea nr. 1/1967 cu privire la judecarea de către tribunale a
cererilor celor vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ilegale, Legea
nr.29/1990 privind Contenciosul Administrativ şi la Constituţia României din 8
decembrie 1991.
(indiferent cum s-a numit ea), răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin
acte administrative a fost dată în competenţa instanţelor ordinare, tocmai ca
o recunoaştere a caracterului comun al unei astfel de acţiuni în justiţie (art.
48 din Legea Consiliului de Stat din 1864 sau art. 6 din Legea
Contenciosului Administrativ din 23 decembrie 1925).
Putem conchide aşadar că nimic nu surprinde prin noutate atunci când
evocăm răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative. Or,
despre o instituţie de drept care rezistă mai bine de un secol atâtor schimbări
legislative şi înfruntării dintre două sisteme politice diametral opuse nu s-ar
putea spune că nu şi-a dovedit viabilitatea justificată în primul rând din
considerente de ordin practic. Prin modul de reglementare, prin felul în care
a fost întotdeauna angajată răspunderea funcţionarilor, prin arătarea
dreptului civil ca reglementare de drept comun şi prin normele procedurale
evocate, răspunderea funcţionarilor publici pentru prejudiciile cauzate prin
acte administrative a fost una de natură civilă.

B. EXISTENŢA ELEMENTELOR RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE

ÎN PRIVINŢA ANTRENĂRII RĂSPUNDERII PENTRU PREJUDICIILE
CAUZATE PRIN ACTE ADMINISTRATIVE

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative se

realizează condiţionat de existenţa elementelor proprii răspunderii civile
delictuale, fireşte cu particularităţile care o individualizează.
Referindu-ne la prejudiciu, dacă legea civilă se limitează numai a-l
menţiona în cel mai sintetic mod posibil ca şi o condiţie esenţială a
răspunderii civile delictuale, Legea nr. 29/1990 o face analitic precizând cât
se poate de clar că reparaţia poate privi atât daunele materiale cât şi pe cele
morale.
Şi în privinţa faptei ilicite, textele Legii nr. 29/1990 particularizează
formele la care se referă legea civilă.
Astfel, art. 1 se referă la vătămarea adusă oricărei persoane fie prin
emiterea unui act administrativ, fie prin refuzul nejustificat al unei autorităţi
de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege. În acest
context, fapta ilicită poate avea fie un caracter pozitiv, comisiv, dacă se
referă la acţiunea generică de a emite un act administrativ prin care este
încălcat un drept subiectiv cu consecinţe prejudiciabile, fie unul negativ,
omisiv, în ipoteza refuzului nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la
un drept sau interes legalmente consacrat.
 Indiferent de modul în care se obiectivează fapta, acţiune ori
inacţiune, condiţia caracterului său ilicit este de esenţa răspunderii.
La fel de importantă este şi împrejurarea ca efectul negativ încercat să
fie o consecinţă a faptei ilicitae, ceea ce în dezvoltările de mai sus am numit
legătura de cauzalitate.119 Trebuie menţionat că în această privinţă
dispoziţiiile speciale ale Legii nr. 29/1990 nu fac nici-o referire, astfel încât
devin pe deplin aplicabile regulile comune privitoare la răspunderea civilă
delictuală.
Particularităţi şi discuţii induc dispoziţiile referitoare la vinovăţie.
Ţinând seama de ipotezele speciale referitoare la răspunderea autorităţii
administrative sau a funcţionarului public şi chestiunea vinovăţiei trebuie
pusă în mod diferit.
Astfel, atâta vreme cât răspunderea autorităţii administrative nu
poate fi apreciată raportat la vinovăţia sa deoarece este imposibil de
constatat şi mai ales de dovedit culpa acesteia, alăturându-ne opiniilor
exprimate şi de alţi autori120 considerăm că răspunderea ei este una
obiectivă, fără de culpă.
În justificarea acestei opinii, avem în vedere în primul rând că este
imposibil de stabilit poziţia subiectivă a autorităţii faţă de evaluarea
consecinţelor actelor administrative sau a refuzului nejustificat de a da curs
cererilor ce i se adresează. Din punct de vedere subiectiv o astfel de
chestiune nu poate fi rezolvată, aşa cum nu poate fi pusă nici problema
discernământului sau a formei vinovăţiei, intenţie sau culpă.
Cu atât mai dificilă ar fi dovedirea culpei organului administrativ, în
lipsa oricărui element din care s-ar putea deduce existenţa sau întinderea
vinovăţiei. Or, în aceste condiţii fundamentarea răspunderii obiective, fără
de culpă, pe ideea garanţiei legalităţii actelor administrative constituie o
rezolvare pe cât de echitabilă pe atât de practică. Fireşte, într-o reglementare
viitoare ar trebui consacrată obiectivizarea răspunderii autorităţilor
administrative pentru actele lor cauzatoare de prejudiciu.
Cât despre culpa funcţionarului public, aceasta urmează a fi stabilită
potrivit normelor dreptului comun, reclamantului revenindu-i sarcina probei.
Răspunderea sa are deci un caracter subiectiv, pornind de la ideea de culpă
proprie răspunderii civile delictuale.

119
Vezi infra 4.3.4.
120
În acest sens, L. Pop op. cit. Răspunderea civilă, pag. 217
 B. ACŢIUNEA ÎN DESPĂGUBIRE PENTRU REPARAREA
PREJUDICIILOR CAUZATE PRIN ACTE ADMINISTRATIVE.

Cel păgubit prin acte administrative ori prin refuzul rezolvării unor
cereri referitoare la un drept recunoscut prin lege, are alegerea de a cere
repararea prejudiciului încercat fie pe calea acţiunii în contencios
administrativ în condiţiile Legii nr. 29/1990 printr-un capăt de cerere
accesoriu, fie printr-o acţiune de sine stătătoare.
În prima ipoteză, el trebuie să se adreseze instanţei competente
observând normele de competenţă materială şi teritorială stabilite de art. 2, 3
şi 7 din C. Proc. Civ., respectiv tribunalului sau curţii de apel în a cărui rază
de competenţă teritorială îşi are domiciliul ori sediul dacă este o persoană
juridică121. Ca un capăt de cerere separat, pe lângă anularea actului nelegal,
el trebuie să solicite, şi repararea prejudiciului, arătând, după caz, numele
funcţionarului vinovat de prejudicierea lui.
În cea de a doua ipoteză, dacă se solicită printr-o acţiune separată
repararea prejudiciului în condiţiile art. 1 din C. Proc. civ. competenţa
materială aparţine judecătoriei. Şi aici distingem două ipoteze şi anume :
- dacă acţiunea a fost introdusă ulterior pronunţarii de către o
instanţă de contencios administrativ a unei hotărâri irevocabile prin care
actul administrativ a fost anulat, instanţa stabilind existenţa şi întinderea
prejudiciului precum şi vinovăţia pârâţilor va dispune repararea lui;
- dacă acţiunea separată va fi pornită mai înainte ca instanţa de
contencios să fi pronunţat o hotărâre de desfiinţare a actului administrativ,
soluţionarea ei ar trebui suspendată conform art. 244 pct. 1 din C. Proc. Civ.,
căci până la stabilirea cu autoritate de lucru judecat a caracterului ilegal al
actului administrativ, nu se poate pune chestiunea angajării răspunderii
civile delictuale.
Şi într-un caz şi într-altul, se pune problema responsabilităţii
organului administrativ şi ai funcţionarilor săi. Aceasta, deoarece persoana
prejudiciată are alegerea de a se îndrepta fie numai împotriva autorităţii
administrative, fie numai împotriva funcţionarului, fie împotriva ambilor
deopotrivă.

121
În acest sens, vezi şi V.M. Ciobanu, Modificările refritoare la competenţa instanţelor
judecătoreşti aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr.59/1993 în R.D. nr.
1/1994 pag. 3 – 13 sau I. Apostu, Competenţa instanţelor judecătoreşti în materie
civilă, Ed. Naţional, Bucureşti 1997 pag. 72.
 În cazul în care acţiunea a fost pornită împotriva autorităţii, odată
obligată la plata despăgubirilor aceasta are acţiune în regres împotriva
funcţionarului vinovat de cauzarea prejudiciului.
Dacă acţiunea a fost pornită împotriva ambilor, autoritatea va fi
obligată în solidar cu funcţionarul la plata despăgubirilor. O astfel de soluţie
se întemeiază pe raportul de prepuşenie care există între funcţionar şi
organul administrativ.
În fine, dacă acţiunea a fost pornită numai împotriva funcţionarului,
acesta are la rândul său posibilitatea chemării în garanţie a superiorului său
care a dispus în privinţa actului nelegal în condiţiile art. 13 alin. 2 din Legea
nr. 29/1990

C. CONEXIUNILE DINTRE RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ ŞI

RĂSPUNDEREA REGLEMENTATĂ DE LEGEA NR. 29/1990.
•
• Răspunderea reglementată de art. 1 din Legea nr. 29/1990 este o
răspundere patrimonială care are drept obiect repararea unui
prejudiciu încercat de o persoană. Or, răspunderea pentru
prejudiciul încercat de o persoană subsecvent culpei altuia este una
civilă întemeiată pe dispoziţiunile art. 998 C. civ.
• Raporturile juridice ce iau naştere subsecvent păgubirii unei
• persoane printr-un act administrativ sau refuzului emiterii lui sunt
două :
• - un prim raport, în care părţile participă de pe poziţii de inegalitate
• juridică, este cel prin care autoritatea administrativă poate fi
obligată de
• către instanţă să retracteze sau să emită un act juridic administrativ.
Acest
• raport juridic al cărui conţinut este prefigurat de normele Legii nr.
29/1990
• este într-adevăr unul de drept administrativ ;
• - într-un al doilea raport, ce ia naştere datorită prejudicierii unei
persoane în circumstanţele mai sus evocate, părţile se situează pe
poziţie de egalitate juridică iar conţinutul său este reglementat de
normele de drept civil în materie delictuală, respectiv dispoziţiunile
art. 998 m- 999 C.civ. Dar, având în vedere obiectul său patrimonial,
poziţia de egalitate juridică a subiectelor şi reglementarea prin
norme de drept civil a conţinutului său, un astfel de raport este
 indubitabil unul de drept civil, ce ia naştere, se modifică sau se
stinge în cadrul răspunderii civile delictuale.
• Funcţionarii publici răspund pentru actele lor în faţa instanţelor
judecătoreşti. Responsabilitatea lor este angajată pentru
nerespectarea dispoziţiunilor cuprinse, în hotărârile judecătoreşti şi
pentru pagubele cauzate celor vătămaţi în drepturile lor prin acte
administrative. Trebuie observat că tragerea la răspundere are drept
subiect organul administrativ sau un funcţionar, indiferent de locul
situării lui în ierarhia funcţionarilor publici. Emiterea unui act
administrativ sau retractarea celui cauzator de prejudiciu priveşte în
primul rând autoritatea administrativă şi are un caracter civil
deoarece :
• - ea se referă strict la repararea prejudiciului cauzat unei persoane,
• ceea ce constituie o “pedeapsă” civilă ;
• - ea îmbracă forme ale răspunderii civile delictuale pentru fapta
• proprie sau pentru fapta altei persoane, respectiv răspunderea
comitenţilor
• (autorităţi administrative) sau pentru faptele prepuşilor (funcţionari
publici)
• în condiţiile generale ale art. 1000 alin. 3 din C. civ.
• Datorită sferei largi de reglementare, normele civile au un caracter
de drept comun pentru numeroase alte ramuri de drept, fie din
categoria dreptului public, fie ale celui privat.
• Definiţia sintetică din art. 998 C. civ. face ca repararea prejudiciului
civil să fie posibilă, printre altele şi în cadrul procesului penal.
Aceasta nu înseamnă însă că pentru prejudiciile cauzate prin
infracţiuni, tragerea la răspundere patrimonială s-ar face potrivit
normelor de drept penal deoarece fapta culpabilă este infracţiunea.
Dimpotrivă, stabilirea şi întinderea despăgubirilor se face de către
instanţa penală potrivit legii civile. Avem aşadar de a face cu o
răspundere de drept civil în cadrul procesului penal, pentru
înfrângerea unor dispoziţiuni prohibitive de drept penal. Această
idee
• rezultă din dispoziţiunile exprese ale art. 14 alin. 3 din C. proc. pen.
Potrivit
• cărora “repararea pagubei se face potrivit dispoziţiunilor legii
civile”.
 • Normele răspunderii civile delictuale sunt aplicabile şi în privinţa
încălcării unor dispoziţiuni de drept comercial, dacă ne referim la
sistemul concurenţial.
• Încriminând faptele de concurenţă neloială, Legea nr.11/1991
instituie
• răspunderea patrimonială pentru prejudiciile încercate de
comercianţi ca o consecinţă a unor astfel de fapte. Textele din lege
reglementează atât relaţii din sfera dreptului comercial prin
definirea noţiunii de concurenţă cât şi de drept penal, încriminând
infracţiunea de concurenţă neloială. În privinţa prejudiciului, legea
îl califică şi stabileşte obligaţia reparării lui de către comerciantul
care a încălcat regulile concurenţei loiale. Şi în acest caz, repararea
daunelor cauzate este realizată potrivit regulilor de drept civil în
condiţiile art. 998 din C.civ.
• Problema poate fi pusă asemănător şi în privinţa răspunderii
instituite
• de art. 1, 11 alin. 2, 12, 13 şi 16 din Legea nr. 29/1990 a
contenciosului administrativ. Răspunderea patrimonială a
autorităţilor administrative şi a funcţionarilor publici este instituită
de legea sus menţionată. Tragerea la răspundere pentru repararea
prejudiciului cauzat astfel nu este reglementată de această lege
specială, ea urmând regulile comune ale dreptului civil.
• Aşa cum corect s-a mai menţionat122, nu ori de câte ori fapta ilicită
constă în încălcarea unei norme aparţinând unei alte ramuri de
drept decât cel civil, obligaţia de reparare aparţine ramurii din care
face parte norma încălcată. “Per a contrario” ar însemna că
prejudiciul suferit de o persoană ca urmare diminuării
patrimoniului său ar aparţine de cele mai multe ori altor ramuri de
drept decât dreptul civil, care conţine reglementarea cea mai amplă.
Este şi motivul pentru care apreciem că normele de drept
administrativ la a căror încălcare se referă Legea nr. 29/1990 nu
caracterizează o răspundere proprie dreptului administrativ ci, o
formă particulară a răspunderii civile delictuale.
•

122
Cu privire la această opinie vezi şi L. Pop “Unele aspecte în legătură cu răspunderea
pentru prejudicii cauzate prin acte administrative ilegale” în R.D. nr.9/1994 pag. 33 sau
acelaşi autor op. cit. Răspunderea civilă, Ed. Alma Mater Timisiensis Mirton, Timişoara
2001 pag. 213.
 • 4.5.2. Răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru
fapta
• proprie.
•
• Răspunderea civilă delictuală îşi are fundamentul în dispoziţiunile
art.
• 998 C. civ. , care se referă la “orice faptă a omului” care cauzează
altuia un
• prejudiciu. Din acest text rezultă şi principiul de etică şi securitate
juridică al
• răspunderii civile pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, care
dau naştere obligaţiei de reparare. Această obligaţie poate rezulta şi
dintr-un act juridic de factură unilaterală, dintr-un contract, dintr-
un fapt juridic licit ori dintr-un delict civil. 123
• Răspunderea persoanei juridice pentru prejudiciul cauzat prin acte
juridice unilaterale sau prin contracte se întemeiază pe
dispoziţiunile art. 969
• C. Civ. care dau putere de lege angajamentelor legal asumate.
• Răspunderea pentru faptul juridic licit este fundamentată pe ideea
de
• echitate şi caritate socială, aşa cum am mai precizat-o mai sus.
• În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală întemeiată pe
dispoziţiunile art. 998 din C. civ., responsabilitatea persoanei
juridice nu îşi
• poate avea fundamentul decât în fapta ilicită comisă cu vinovăţie.
• Dacă în privinţa primelor trei forme de responsabilitate studiul de
faţă
• nu şi-a propus a le analiza, răspunderea întemeiată pe art. 998 C.
Civ. prilejuieşte mai multe discuţii ce pun inclusiv problema
existenţei acestei
• forme de răspundere a persoanei juridice.
• O primă chestiune este aceea de a stabili dacă persoana juridică are
• capacitatea de a fi subiect al răspunderii civile delictuale. Odată
elucidat acest aspect, se pune întrebarea dacă în privinţa faptelor
persoanei juridice pot fi întrunite elementele răspunderii civile

123
Gh. Beleiu, Capacitatea juridică a societăţilor comerciale din România, în R.D.C. nr.
1/1991 pag. 35
 delictuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate
şi culpa.
•
• A. CAPACITATEA DELICTUALĂ A PERSOANEI JURIDICE
•
• În calitatea sa de subiect de drept civil, persoana juridică participă
în nume propriu la raporturile juridice civile, ceea ce face posibil
exerciţiul drepturilor sale civile şi asumarea de obligaţii prin
încheierea de acte juridice. Această calitate este dată de organizarea
de sine stătătoare, existenţa unui patrimoniu distinct de cel al
persoanelor fizice care o compun
• şi de un scop propriu şi determinat în acord cu interesul general,
obştesc124.
• Fără a intra în amănuntele referitoare la capacitatea de
exerciţiu a persoanei juridice, subliniem doar că existenţa cerinţelor
mai sus enumerate
• odată ce fac îndeplinite condiţiile referitoare la deplina capacitate
juridică au
• drept consecinţă imediată şi posibilitatea angajării răspunderii civile
în genere, inclusiv pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii.
• Responsabilitatea persoanei juridice rezultă în mod expres din
unele dispoziţiuni ale legii după cum urmează :
• - art. 35 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954 stabileşte că “faptele
licite şi ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana
juridică dacă au fost săvârşite cu prilejul îndeplinirii funcţiilor
lor” ;
• - art. 12 alin. 4 din Legea nr. 21/1924 prevede că “persoana
juridică
• răspunde de toate faptele contractuale, delictuale şi quasidelictuale
săvârşite de organele ei în timpul funcţiunii lor”;
• - art. 72 din Legea nr. 31/1991 precizează că “obligaţiile şi
răspunderea administratorilor societăţilor comerciale sunt
reglementate de dispoziţiunile referitoare la mandat şi de cele
speciale prevăzute de … lege”125

124
Cu privire la capacitatea juridică a persoanelor juridice, vezi Gh. Beleiu, op. cit. Drept
civil…. pag. 382
125
Referitor la răspunderea administratorilor societăţilor comerciale, vezi şi S. D.
Cărpenaru, Drept Comercial Român, Ed. All, Bucureşti 1998 pag. 208
• Atât din aceste texte cu referire expresă la capacitatea
delictuală a persoanei juridice, dar şi din spiritul întregii legislaţii
referitoare la capacitatea de exerciţiu a acestora, se desprinde ideea
că avem de a face cu două ipostaze a responsabilităţii în genere,
respectiv :
• - răspunderea organelor persoanei juridice ;
• - răspunderea persoanei juridice înseşi.
• În privinţa organelor persoanei juridice, art. 35 alin. 3 din
Decretul nr. 31/1954 precizează în terminis că faptele lor sunt
asimilate celor ale persoanei juridice însăşi. O astfel de răspundere
însă trebuie circumscrisă ipotezei în care organele de conducere
acţionează în timpul exerciţiului normal al funcţiei, potrivit
regulilor referitoare la mandat. Aceasta presupune că faptele ilicite
să fi fost comise în numele şi în interesul persoanei juridice.
• Apreciem că depăşirea competenţelor funcţionale, cu sau fără
de intenţie, atrage fie răspunderea proprie a celor ce prin faptele lor
ilicite au cauzat altora un prejudiciu, fie răspunderea persoanei
juridice în condiţiile art. 1000 alin. 3 C. civ. pentru faptele
prepuşilor. Şi într-un caz şi în celălalt nu ne aflăm în situaţia
juridică specială a răspunderii civile delictuale a persoanei juridice,
deoarece răspunderea este plasată în sarcina membrilor organelor
de conducere, ca şi persoane fizice.
• Ar fi fără de acoperire în drept şi chiar inechitabil ca pentru
faptele chiar abuzive ale celor ce asigură direcţia persoanelor
juridice, să răspundă acestea, atâta vreme cât acoperirea
prejudiciului trebuie făcută fie în temeiul art. 998 fie potrivit art.
1000 alin. 3 din C. civ. A îmbrăţişa teza contrarie a angajării
răspunderii persoanei juridice însăşi, ar însemna a recunoaşte
efecte juridice abuzului de drept, ceea ce este pe cât de nejuridic pe
atât de periculos.
•
• B. VERIFICAREA ÎNTRUNIRII ELEMENTELOR
RĂSPUNDERII
• CIVILE DELICTUALE PENTRU FAPTA PROPRIE A
PERSOANEI
• JURIDICE
•
• Răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice însăşi
pentru fapta
 • proprie ar putea fi angajată în ipoteza în care s-ar putea constata
existenţa elementelor constitutive ale acestei forme de răspundere
civilă, respectiv prejudiciul, fapta, legătura de cauzalitate şi culpa.
• În privinţa prejudiciului, lucrurile nu par a fi complicate
deoarece existenţa sa obiectivă poate fi uşor constatată şi dovedită.
• În ceea ce priveşte însă fapta ilicită şi vinovăţia, apreciem că
acestea
• nu pot avea o existenţă obiectivă în nici-un chip !
• În primul rând persoana juridică nu poate “comite” ea însăşi
altfel decât prin organele sale de conducere o faptă şi cu atât mai
puţin una ilicită,
• căci ea nu este o entitate materială, fizică, ci doar una “morală”
perceptibilă
• doar mental. Or, o idee nu poate comite fapte, ci doar consecinţe
juridice.
• Dar condiţia pusă de art. 998 C. Civ. nu se referă însă la idei
ce produc prejudicii ci la fapte, comisive sau omisive126. Pe de altă
parte, în doctrină s-a evocat şi ideea unei veritabile “incapacităţi de
acţiune“ a persoanei juridice, actele şi faptele sale fiind de fapt cele
ale unui număr mai mic sau mai mare de persoane fizice127.
• În al doilea rând, este imposibil de stabilit culpa unei
persoane juridice însăşi. Aşa cum am mai definit-o, vinovăţia
reprezintă atitudinea făptuitorului faţă de fapta comisă şi urmările
ei128. Având un caracter subiectiv, ea poate fi cercetată doar la
nivelul psihic al individului ca fiinţă umană. Atitudinea psihică
precede şi însoţeşte săvârşirea faptei fiind alcătuită din
elemente intelective, afective şi volitive. O astfel de atitudine însă nu
poate fi pusă pe seama persoanei juridice care nu poate avea, ca
entitate juridică, reprezentări sau atitudini afective de genul cărora
nu este capabilă decât făptura umană, în mod individual. Conştiinţa
colectivităţii nu subzistă decât în conştiinţa membrilor săi, în
psihicul fiecărui individ. Spiritul care animă colectivitatea rămâne

126
Cu privire la astfel de ipoteze, I. Dogaru ş.a. Drept civil. Idei producătoare de efecte
juridice, Ed. All Beck, Bucureşti 2002.
127
Fl. Streteanu şi R. Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, Ed. Rosetti,
Bucureşti 2002 pag. 53.
128
Cu privire la formele şi gradul vinovăţiei, Gh. Nistoreanu şi Al. Boroi, Drept penal,
partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti 2002 pag. 83 sau Tr. Dima, Drept penal.
Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2001 vol.I pag. 201
 spiritul persoanelor care acţionează, căci colectivitatea nu dă
naştere unei voinţe noi ci ea însumează rezultanta unor voinţe
individuale.
• Neexistând aşadar nici elementul obiectiv, fapta ilicită şi nici
cel subiectiv referitor la culpă, nu poate fi stabilită în privinţa
persoanei juridice nici o eventuală legătură de cauzalitate.
• În lipsa elementelor răspunderii civile delictuale însă, nu
poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice
pentru fapta proprie. Conchidem cu opinia exprimată şi de alţi
autori129, că răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice nu
poate fi angajată decât pentru faptele organelor sale de conducere
comise fie în limitele competenţelor lor legale, fie cu depăşirea
acestora în condiţiile art. 1000 alin. 3 din C. civ.
•
•
•
•
•

BIBLIOGRAFIE

• Alexandresco D., Explicatiune teoretica si practica a Dreptului

civil roman, in comparatiune cu legile vechi, Vol. 5 Tipografia
Nationala Iasi, 1898;
• Alexandresco D., Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului
civil român vol.I Bucureşti, 1906 ;
• Angheni Sm., Drept civil. Teoria generala a obligaţiilor, Ed. Oscar
Print, Bucureşti 1995
• Apostu I., Competenta instanţelor judecătoreşti în materie civilă,
Ed. Naţional, Bucureşti 1996;
• Apostu I., Faptul juridic licit, izvor de obligaţii civile, Ed. Naţional,
Bucureşti 1999;
• Apostu I., Indrumar privind taxa de timbru şi timbrul judiciar
pentru cererile adresate instanţelor judecătoreşti, Ministerului
Justiţiei şi Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie,
129
L. Pop op. cit. pag. 235, Sm. Angheni op. cit. pag. 111, V. Pătulea, Răspunderea
juridică a organelor de conducere, administrare şi control ale societăţilor comerciale cu
capital de stat, în R.D. nr. 1/1996 pag. 3 - 23.
 Ed. Naţional, Bucureşti 1997;
• Apostu I., Introducere în teoria dreptului de proprietate si a
drepturilor reale principale, Ed. Evrika Brăila 1998
• R. Baciu, Răspunderea civilă delictuala pentru prejudiciile cauzate
de fapta lucrului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2000
• Baias Fl, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Rosetti,
Bucureşri 2003
• Barasch E.A., I. Nestor I, S. Zilberstein S, Ocrotirea părintească, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti 1960
• Beleiu Gh., Drept civil român, Casa de Editura şi Presă Şansa SRL,
Bucureşti 1992
• Beleiu Gh., Drept civil roman. Introducere in dreptul civil.
Subiectele dreptului civil. Ed. Sansa SRL, Bucuresti 1998;
• Benabent Alain, Droit civil. Les obligations. Ed. Montchrestien Paris
1997
• Boboş Gh., Teoria generală a statului şi dreptului, E.D.P. Bucureşti,
1983 ;
• Boroi G. şi Rădescu D., Codul de procedură civilă comentat şi
adnotat, Ed. A.L.L. Bucureşti, 1994 ;
• Botea Gh., Drept civil. Dreptul la moştenire, Ed. Scorpio 78,
Bucureşti 1999;
• Bucureşti, 1980 ;
• Călin A., Dreptul transporturilor. Partea generală, Ed. “Pax Aura
Mundi”, Galaţi
• Cantacuzino M., Elementele Dreptului civil, Ed. Cartea
Româneasca, Bucuresti 1921
• Căpăţână O., Societăţile comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1991 ;
• Carbonier J., Droit civil, Paris, 1956 ;
• Cărpenaru St. D., Cosmovici P. Tratat de drept civil, Partea
generală, vol. I., Ed. Academiei, Bucureşti, 1989 ;
• Cărpenaru St. D., Dreptul comercial român, Ed. A.L.L. Bucureşti,
1996 ;
• Cărpenaru St. D., Procedura reorganizării şi lichidării juridicare,
Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1996 ;
• Carpenaru St. D., Tratat de drept civil. Partea generala Vol. 1 Ed.
Academiei, Bucuresti 1989;
• Ceterchi I. şi I. Craiovan, Introducere în teoria generală a
dreptului, Ed. All, Bucureşti 1993
• Ceterchi I. şi Luburici M., Teoria generală a statului şi dreptului.
T.U.B., 1993 ;
• Ciobanu V. M., Tratat teoretic si practic deprocedura civila, vol.2
Ed. National Bucuresti 1997;
• Ciuca V. M., Procedura partajului succesoral, Ed. Polirom Iasi
1997;
• Cosma D., Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti 1969
• Cosmovici P. M. Drept civil. Introducere în dreptul civil, Ed. All,
Bucureşti 1996
• Cosmovici P. M., Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. Legislaţie.
Ed. All, Bucureşti 1996
• Costin M., Marile instituţii ale dreptului civil român, vol.I şi II,
Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1984 ;
• Daghie V. şi Apostu I., Elemente de drept public şi privat, Ed.
Naţional, Bucureşti 1998;
• Deak Fr. ş. a. Moştenirea testamentară, transmiterea si împărţeala
moştenirii, Ed. Actami, Bucureşti 1994;
• Deak Fr. şi Cărpenaru St. Contracte civile şi comerciale, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti 1993
• Deak Fr., Curs de drept civil. Dreptul obligaţiilor. Partea I-a.
Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti 1960
• Deak Fr., Moştenirea legală, Ed. Actami, Bucureşti 1994;
• Deak Fr., Tratat de drept civil. Contractele speciale. Ed. Actami,
Bucureşti 1996
• Deleanu I., Părţile şi terţii. Relativitatea şi opozabilitatea efectelor
juridice, Ed. Rosetti, Bucureşti 2002
• Demitrescu P. Drept civil. Teoria Generală a obligaţiilor, Ed.
Didactică şi pedagogică, Bucureşti 1966
• Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Academiei, Bucureşti
1984
• Dogaru I., Contractul. Consideraţii teoretice şi practice, Ed.
Scrisul românesc, Craiova 1983
• Dogaru I., Valenţele juridice ale voinţei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
1986
• Dogaru I. ş.a., Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice, Ed.
All Beck, Bucureşti 2002 pag. 72
• Eliescu M., Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti 1997;
• Eliescu M., Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti
1972
• Eminescu Y. ş.a. Subiectele colective de drept în România, Ed.
Academiei,
• Eremia M. C., Interpretarea juridică, Ed. All, Bucureşti 1998;
• Fekete Gh. si Zinveliu I., Drept civil. Drepturile reale, Ed. Didactica
si pedagogica, Bucuresti 1969
• Filipescu I. P., Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed.
Actami, Bucureşti 1994
• Filipescu I. P., Tratat de dreptul familiei, Ed. ALL Bucureşti 1995 ;
• Luţescu G., Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1947 ;
• Georgescu T., Negocierea afacerilor. Ed. Porto-Franco, Galaţi 1992
• Gionea V., Curs de drept civil, Ed. Scaiul, Bucureşti 1996
• Hamagiu C, Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu Al., Tratat de drept
civil român, Ed. Naţionala Bucuresti 1929.
• Hamangiu C. s.a. Tratat de drept civil român, Ed. All, Bucuresti
1997 vol.3;
• Hanga Vl., Drept privat roman, Ed. Didactica si Pedagogica,
Bucuresti 1978;
• Ionaşcu A., Drept civil, Partea generală E.D.P., 1963 ;
• Ionaşcu Tr., Tratat de drept civil, vol.1 Partea generală, vol II ,Ed.
Academiei, Bucureşti 1961
• Legier Gerard, Droit civil. Les obligations, Ed. Mementos Dalloz
Paris 1993
• Leik A., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Apollonia,
Iaşi 1998
• Leş I., Principii şi instituţii de drept procesual civil, Ed. Lumina lex
Bucureşti 1998;
• Lupan E. şi Popescu D., Drept civil. Persoana fizică, Ed. Lumina
Lex, Bucuresti 1993
• Lupulescu D., Dreptul de proprietate comună al soţilor, Casa de
Editură şi Presă “Şansa” SRL, Bucureşti, 1992 ;
• Lupulescu D., Drept civil. Drepturile reale principale. Ed. Lumina
Lex Bucuresti 1997;
• Macovei I., Contractele de comerţ exterior în dreptul român, Ed.
Junimea Iaşi 1977
• Magureanu F., Inscrisurile, mijloace de proba in procesul civil, Ed.
All, Bucuresti 1998;
• Manoliu J., Drept succesoral, Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi, 1974 ;
• Mazeaud Henry şi Leon, “Lecons de droit civil” Ed. Motchrestien,
Paris 1962;
• Mazeaud J., Lecon de droit civil, Ed. Montchrestien, Paris, 1959 ;
• Negru V. si P. I. Demetrescu, Curs de drept civil. Vol. II Teoria
generala a obligatiilor si contractele speciale, Universitatea Al. I.
Cuza Iasi 1958;
• Negru V. şi Radu D., Drept procesual civil, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti 1975;
• Nistor V. şi Apostu I., Drept public şi privat, Ed. Zigotto Galaţi
1994 ;
• Nistor V., Contractul colectiv de muncă, Ed. Evrika Brăila 1997
• Planiol M. et Ripert G., Traité pratique de droit civil francais, Paris
1926 ;
• Planiol M., Droit civil, Tome deuxieme, Paris 1923
• Pop L., Dreptul de proprietate si dezmembramintele sale, Ed.
Lumina Lex Bucuresti 1997;
• Pop Liviu, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti
1998;
• Popa N., Teoria generală a dreptului, Ed. Actami Bucureşti 1994 ;
• Popescu A., Teoria dreptului, Ed. Fundaţiei “România de Mâine”,
• Popescu T. R. si P. Anca, Teoria generala a obligatiilor, Ed.
Stiintifica Bucuresti 1968;
• Safta Romano E., Dreptul de proprietate privată şi publică în
România, Ed. “Grafix”, Iaşi, 1993 ;
• Safta-Romano E., Drept civil. Obligaţii. Ed. Neuron Focşani 1996;
• Sanilevici R., Drept civil. Teoria generala a obligatiilor,
Universitatea Al. I. Cuza Iasi 1980;
• Starck B., Roland H., Boyer L., Obligations, 2. Contrat, Ed. Litec,
Paris 1995
• Stătescu C. şi Bârsan C., Drept civil. Teoria generală a drepturilor
reale, Universitatea Bucureşti 1980 ;
• Stătescu C. şi Bârsan C., Tratat de Drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor, Ed. Academiei, Bucureşti 1981
• Stătescu C., Dreptul civil - Persoana fizică, Persoana juridică.
• Stătescu C., Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei
persoane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1984;
• Stef F., Dictionar de expresii juridice latine, Ed. Oscar Print,
 Bucuresti 1995;
• Stoenescu I. si Zilberstein S., Drept procesual civil, Ed. Didactica si
pedagogica Bucuresti 1977;
• Stoica V. Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Ed. All,
Bucureşti 1997
• Urs I. şi Angheni Sm., Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală
a obligaţiilor civile. Vol.I - III, Ed. Oscar Print, Bucureşti 1998
• Vlachide P. C., Repetiţia principiilor de drept civil, Ed. Europa
Nova Bucureşti 1994 Vol. I şi Vol. II;
• Zilberstein S.si Ciobanu V. M., Drept procesual civil. Executarea
silita. Vol. 1 Ed. Lumina Lex, Bucuresti 1998;
• Zinveliu I., Contractele civile instrumente de satisfacere a
intereselor cetăţenilor, Ed. Dacia Cluj 1978;
• Zlătescu V.D., Lecţii de drept civil, Ed. Fundaţiei României de
Mâine, Bucureşti, 1995 ;
DICŢIONAR DE ADAGII ŞI LOCUŢIUNI JURIDICE
LATINE UTILIZATE ÎN LUCRAREA DE FAŢĂ

Ab initio = De la bun început, dintru început.

Ab orem ad aurem = De la gură la ureche, discret.
Accesorium sequitur principale = Accesoriul urmează principalul. Cu
alte cuvinte, este cârmuit de aceeaşi
lege.
A contrario = Dimpotrivă, în sens opus sau prin
opoziţie. Metodă de argumentare
logică ce demonstrează nerelevanţa
tezei opuse: dacă acceptăm albul, nu
poate fi tot alb în sens opus.
Actio in personam = Acţiune îndreptată împotriva
persoanei.
Actio in rem = Acţiune reală, îndreptată împotriva
unui lucru.
Actio non datur cui nihil interest = Nu poate avea acţiune în justiţie cel
ce nu are interes.
Actori incumbit onus probandi = Reclamantului îi revine sarcina
probei.
Ad Kalendas Graecas = La calendele greceşti. Traductibil
prin niciodată, căci în calendarul
grecesc nu existau ca la romani
kalendae adică prima zi a lunii când
trebuiau achitate datoriile.
Ad literam = Cuvânt cu cuvânt, în litera cărţii.
Ad probationem = Care serveşte ca mijloc de probă.
Ad validitatem = Care condiţionează validitatea.
Ad valorem = După valoare. De exemplu taxa de
timbru după valoare, sau competenţa
unei instanţe după valoarea
pretenţiilor.
A fortiore = De la cel mai tare. Raţionament de
interpretare logică în sensul că acel ce
poate mai mult poate şi mai puţin.
Ad nutum = De îndată, imediat, la poruncă.
Animus donandi = Cu intenţia de a dărui.
Animus novandi = Cu intenţia de a înnoi.
Animus sibi habendi = Cu intenţia de a avea, de a poseda
pentru sine.
Audiatur et altera pars = Să fie ascultată şi cealaltă parte
(Seneca).

Bona fides = Bună credinţă, cu bună credinţă.

Cessante causa, effectus cessat = Dacă încetează cauza, încetează şi

efectul
Cessante ratione legis, cessat = Dacă încetează motivaţia legii
lex ipsa încetează legea însăsi.
Cessio crediti = Cesiunea de creanţă.
Cessio debiti = Cesiunea de datorie
Condicio sine qua non = Condiţie absolut indispensabilă
“fără de care nu”
Consensus = Consimţământul părţilor, necesar
pentru încheierea unei convenţii
Corpore alieno = “(Posesor) de corp străin”
Cui (Quid) prodest? = “Cui (la ce) foloseşte?” Formulă
folosită atunci când nu este clară
intenţia cu care a fost săvârşit un
anumit act sau există îndoieli asupra
oportunităţii acestuia.
 D

Damnum emergens, lucrum = O pagubă ce se iveşte, un

cessans câstig care încetează.
Datio in solutum = Stingerea obligaţiei prin plata altui
lucru decât cel datorat cu acordul
creditorului.
De facto = De fapt. Situaţie de fapt opusă unei
situaţii de drept.
De jure = De drept. Situaţie prevăzută de lege.
De lege lata et de lege ferenda = Despre o lege dată (existentă, în
vigoare), şi despre o lege care va fi
dată ori ar trebui să fie dată.
Docendo discimus = Învăţăm învăţând pe alţii.
Donationes mortis causa = Donaţiuni pentru cauză de moarte.
Se constituie sub condiţia ca
donatorul să nu moară înaintea
donatarului. Ele se desfiinţează dacă
donatarul moare înaintea donatorului,
actul de donaţie devenind caduc.
Do ut des = “Îţi dau ca să-mi dai!” Formulă
referitoare la echivalenţa prestaţiilor
în cazul schimbului. În sens larg,
serviciu contra serviciu.
Dura lex sed lex = Legea este aspră dar e lege, adagiu
care exprimă caracterul obligatoriu al
legii, oricât de aspră ar fi ea.

Electa una via, non datur recursus
(regressus) ad alteram (viam)
Eo facto
= Dată fiind sau dacă s-a dat/acordat
o cale, nu se admite a se recurge la
cealaltă/la o altă cale.
= Prin acest fapt sau după ce acest
lucru s-a făcut ori dacă s-a realizat
acest lucru.
Eo ipso = Prin lucrul în sine/însuşi sau chiar
prin acest lucru.
Errare humanum est = A greşi este omeneşte. Proverb latin
pus în circulaţie de Cicero sub forma
“Cuiusvis hominis est errare, nullius
nisi insipientis in errare
perseverare”, adică, “Orice om poate
greşi dar numai prostul stăruie în
greşeală.
Error communis facit ius = “Greşeala comună produce norma
juridică, greşelile oamenilor.
determină promulgarea unei legi noi”
Error in negotio = “Eroare în afacere” sau în natura
juridică a contractului.
Error in personam = Greşeală cu privire la persoană.
Error in substantia = Greşeală cu privire la calităţile
esenţiale ale unui lucru; ceea ce atrage
nulitatea contractului.
Ex aequo = La egalitate.
Ex eadem causa = Din aceeaşi cauză.
Ex nihilo nihil = Din nimic nu se naşte nimic
(Lucreţiu).
Ex contractu = Din contract.
Ex nova = Din nou.
Ex nunc = De acum, cu efecte în viitor.
Ex tunc = De atunci, cu efecte pentru trecut.
Exceptione sunt strictissimae = Excepţiile de la lege sunt de foarte
interpretationis strictă interpretare.
Exemplis gratia = De exemplu, pentru exemplificare.
Experentia docet = Experienţa te învaţă.
Extra ordinem = Procedură extraordinară.

Fama volat = Zvonul zboară, se răspândeşte

repede (Vergilius).
Fiat iustitia, pereat mundus = Să se facă dreptate chiar de ar fi să
piară lumea. Legea trebuie aplicată în

Finis coronat opus
Fraus omnia corrumpit
orice condiţii, dreptatea trebuie
instaurată cu orice preţ.
= Sfârşitul încoronează opera
(Horatius).
= O fraudă poate corupe totul.

Grosso modo = În mare, grosier, grosolan.

Generalis (lex) specialibus non = O lege generală nu derogă de
derogat la cele speciale.
Genera non pereunt = Lucrurile de gen nu pier

Habentes causa = Avânzii cauză, cei care au interes.

Heres sustinet personam defuncti = Moştenitorii continuă (susţin) în
proces persoana defunctului
Honoris causa = Ca cinstire, pentru cinstire.

Ignorantia legum excusat neminem = Necunoaşterea legii nu scuză pe

nimeni.
In dubio pro debitore = În situaţie îndoielnică deciziile se
iau în favoarea debitorului.
In dubio pro reo = În caz de îndoială deciziile se iau în
favoarea pârâtului.
In excipiendo, reus fit actor = În apărare pârâtul devine reclamant,
în sensul că trebuie să-şi dovedească
susţinerile.
In extenso = Pe larg.
In liminae litis = În pragul, la începutul procesului
In pari causa melior est causa = Într-o pricină egală, mai bun este
possidentis dreptul/pricina celui ce posedă.
In situ = Pe poziţie, chiar în acel loc.
Intuitu personae = Având în vedere persoana, din
perspectiva calităţii persoanei.
Iocandi causa = Din glumă, în joacă.
Ipso facto = Prin faptul însuşi, înţeles de la sine,
implicit.
Ipso iure = Prin dreptul însuşi, pe temeiul
dreptului însuşi.
Ius utendi, ius fruendi, ius abutendi = Dreptul de a folosi un lucru, dreptul
de a percepe roadele acelui lucru,
dreptul de a consuma un lucrui, ca
atribute ale dreptului de proprietate.
Iuris et de iure = Prezumţie de drept ce nu poate fi
combătută (absolută).
Iuris tantum = Prezumţie relativă ce poate fi
răsturnată prin proba contrarie.

Lata culpa; levis culpa = Vină mare, neglijenţă grosolană;

vină uşoară, vină din nebăgare de
seamă.
Lato sensu = În sens larg.
Lex fori = Legea instanţei, a tribunalului local.
Lex loci contractus = Legea locului de încheiere a
contractului.
Lex loci delicti commissi = Legea locului comiterii delictului.
Lex loci laesionis = Legea locului vătămării.
Lex personalis = Legea personală sau legea persoanei
fizice.
Lex rei sitae = Legea locului unde este situat
bunul, lucrul în discuţie sau în litigiu.
Lex specialis derogat generali = O lege specială derogă de la cea
generală.
Locus regit actum = Locul guvernează actul, formulă
utilizată în dreptul internaţional. Un
 act se întocmeşte în conformitate cu
legislaţia statului pe teritoriul căruia a
fost încheiat.
Lucrum cessans = Un câştig ce încetează, deci nu se
mai poate realiza.

Malitiis non est indulgendum = Răutăţii nu i se acordă indulgenţă.

Manu militari = Cu putere armată, adică a pune
capăt unei stări de lucruri prin măsuri
drastice.
Mater semper certa, pater incertus = Mama este întotdeauna sigură, tatăl
nesigur.
Mea culpa = Din vina mea, formulă prin care se
cere iertare în semn de recunoaştere a
vinei.
Modus vivendi = Mod de a trăi, mod de viaţă,
modalitate de înţelegere între două
sau mai multe persoane prin concesii
reciproce sau prin acceptarea unor
compromisuri.
Mutatis mutandis = Dacă se schimbă cele ce trebuiesc
schimbate ori în alte împrejurări şi cu
alte persoane sau întâmplări, dar
evenimente asemănătoare.
Mutuo consensu = Prin acordul mutual, reciproc.
Mutuo dissensu = Prin dezacord mutual, reciproc.

Neminem laedit qui suo iure utitur = Pe nimeni nu lezează cel care se
foloseşte de dreptul său
Nemo auditur propriam turpitudinem = Nimeni nu este ascultat când îşi
allegans invocă propria indecenţă/vină.
Nemo censetur ignorare legem
Nemo cogitur edere contra se
Nemo dat quod non habet
Nemo esse iudex in sua causa potest = Nimeni nu poate fi judecător în
Nemo plus iuris ad alium transferre = Nimeni nu poate transmite altuia
potest quam ipse habeat
Non bis in idem
Non rex est lex, sed lex est rex
Nulla lex satis commoda omnibus
est
Nulla poena, nullum crimen sine lege = Nici o pedeapsă, nici o încriminare
Onus probandi incumbit actori
reclamantului.
Pacta sunt servanda
Pendente conditione
Prior tempore potior iure
= Nimeni nu are voie să nu cunoască
legea/ necunoaşterea legii nu
constituie o justificare a nerespectării
ei.
= Nimeni nu poate fi constrâns să dea
dovezi în justiţie contra sa.
= Nimeni nu dă ce nu are.
propriul proces.
mai mult drept decât are el însuşi.
= Nu de două ori pentru aceeaşi vină.
Axiomă juridică potrivit căreia nimeni
nu poate fi judecat de două ori pentru
aceeaşi vină.
= Nu regele este lege ci legea este
rege.
= Nici o lege nu este destul de
potrivită pentru toţi (Cato).
în afara legii.
= sarcina probei îi revine
= Tratatele, convenţiile, învoielile
trebuie respectate. Prin acest adagiu
este ilustrat principiul forţei
obligatorii a contractelor.
= Cât timp condiţia este suspensivă
= Cel dintâi în timp este mai tare în
drept.
Pro domo sua
Penitur non solum quia peccatur
sed ne peccetur
Qui malis parcit bonis nocet
buni.
Quod erat demonstrandum
Quod nullum est nullum producit
effectum
Rebus sic standibus
Res inter alios acta aliis neque
nocere neque prodesse potest
Res iudicata pro veritate accipitur/
habetur
Resoluto jure dantis, resolvitur
ius accipientis
Res perit domino
Restitutio in integrum
= A lupta, a pleda pentru propriul
interes (Cicero).
= Este pedepsit nu numai pentru că
greşeşte, ci şi ca să nu mai greşească.
= Cine cruţă pe cei răi vatămă pe cei
= Ceea ce era de demonstrat.
= Ceea ce nu este nimic nu
produce nici un efect.
= Aşa stând lucrurile.
= Lucrul convenit între unii nu poate
fi nici vătămător nici de folos altora.
Este adagiul prin care se exprimă
plastic principiul relativităţii efectelor
actului juridic.
= Lucrul judecat este acceptat/
socotit ca adevărat. Este adagiul care
exprimă în mod plastic principiul
autorităţii lucrului judecat.
= În măsura în care s-a anulat dreptul
celui ce dă, se anulează şi dreptul
celui ce dobândeşte. Adagiul dă glas
principiului anulării actului
subsecvent ca urmare a anulării
actului iniţial ca efect al nulităţii.
= Un bun piere în detrimentul
stăpânului, proprietarului.
= Reparaţie integrală, repunerea unei
persoane în starea anterioară unui fapt
juridic care I-a lezat un drept. În sens
generic, repararea totală a unor

Sine iustitia, nulla libertas
Sine pretio nula est venditio
Sine qua non
Sol lucet omnibus
Sol lucet omnibus
Solo consensu
Solus consensus obligat
Solutio debiti
Solvendi causa
Specialia generalibus derogant
Status quo
Stricto sensu
Tantum devolutum quantum
appellatum
Tempus regit actum
Tertium non datur
Testis unus, testis nullus
prejudicii materiale sau morale aduse
cuiva.
S
= Fără dreptate, nici o libertate.
= Nu există nici o vânzare fără preţ.
= Condiţie fără de care nu se produce
efectul urmărit.
= Soarele străluceşte pentru to.
= Soarele străluceşte pentru toţi; toată
lumea are dreptul de a se bucura de
unele avantaje naturale.
= Prin simplul consimţământ sau
numai prin consens.
= numai consimţământul crează
obligaţii.
= Plata datoriei.
= Pentru plată, ca ofertă de plată.
= Cele speciale derogă de la cele
generale.
= Situaţie în care se află un lucru.
= În sens restrâns.
= S-a judecat atât cât s-a cerut.
= Timpul, legea în vigoare la un
moment dat guvernează actul.
= Nu se acordă, nu există o a treia
posibilitate.
= Un singur martor este ca nici-un
martor. Nu este suficient un singur
martor pentru a stabili adevărul într-
un proces.

Ubi cessat ratio legis cessat lex
Ubi eadem ratio ibi eadem solutio
Ubi ius ibi remedium
Ubi lex non distinguit, nec nos
distinguere debemus
Ut singuli
Verba docent, exempla trahunt
Veritas semper vincit
Victis honos
Vis maior
Volenti non fit iniuria
Vox populi, vox dei
Vulnerat omnes, ultima necat
U
= Unde încetează motivaţia legii,
încetează legea însăşi.
= Unde este aceeaşi motivaţie, acolo
este aceeaşi soluţie.
= Unde există drept, acolo există şi
remediu.
= Unde legea nu distinge, nici noi
nu trebuie să distingem.
= Bunuri individuale.
= Cuvintele învaţă, exemplele atrag.
= Adevărul învinge întotdeauna.
= Cinste învinşilor. Adagiul dă glas
perceptului moral că a pierde cu
onoare este mai onorabil decât a
câştiga pe căi mişeleşti.
= Forţa majoră.
= Nu se face nedreptate celui care o
vrea. Nu este întemeiată o plângere
făcută de cel ce a consimţit la
păgubirea sa.
= Vocea poporului, vocea lui
Dumnezeu. Justeţea unui lucru se
întemeiază pe acordul unanim, pe
consensul general.
= toate loviturile rănesc, ultima ucide.
•
• TABLA DE MATERII
•
• Titlul 1 Genaralităţi
•
• Capitolul I Privire istorică
• Capitolul II Noţiunea obligaţiei civile
• Secţiunea 2.1. Clasificarea obligaţiilor civile
• Secţiunea 2.2. Clasificarea izvoarelor obligaţiilor civile
•
• Titlul 2 Izvoarele obligaţiilor civile
•
• Capitolul I Contractul ca izvor de obligaţii civile
• Secţiunea 1.1. Noţiunea şi definiţia contractului civil.
• Secţiunea 1.2. Voinţa juridică, element esenţial al contractului
• Secţiunea 1.3. Clasificarea contractelor civile
• Secţiunea 1.4. Condiţiile de validitate ale contractelor. 1.4.1.
Capacitatea de a contracta. 1.4.2. Consimţământul. 1.4.3. Obiectul
contractului. 1.4.4. Cauza contractului.
• Secţiunea 1.5. Încheierea contractelor. 1.5.1. Negocierile
precontractuale. 1.5.2. Oferta de a contracta. A) Condiţiile de formă ale
ofertei. B) Condiţiile de fond ale ofertei. C) Forţa obligatorie a ofertei. Revocarea
şi caducitatea ofertei. 1.5.3. Promisiunea de a contracta. 1.5.4.
Acceptarea. A) Condiţiile acceptării. B) Momentul încheierii contractului. C)
Locul încheierii contractului
• Secţiunea 1.6. Efectele contractului 1.6.1.Interpretarea contractelor.
A)
• Reguli generale de interpretare a contractelor. B) Regulile speciale de interpretare
a contractelor. 1.6.2. Forţa obligatorie a contractelor. A) Obligativitatea
contractului între părţile contractante. B) Obligativitatea contractului în
raporturile cu alte persoane care nu au calitatea de părţi. Principiul relativităţii
efectelor contractului. 1. Simulaţia, excepţie la opozabilitatea contractului faţă de
terţi. Domeniul de aplicaţie al principiului relativităţii efectelor contractului. 3.
Excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului. 1.6.3. Efectele
specifice ale contractelor sinalagmatice. A) Excepţia de neexecutare a
contractului. 1. Temeiul juridic al excepţiei de neexecutare. 2. Condiţiile excepţiei
de neexecutare. B) Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor. 1. Temeiul juridic al
rezoluţiunii. 2. Condiţiile rezoluţiunii. 3. Efectele rezoluţiunii. 4. Rezoluţiunea
 convenţională. 5. Rezilierea contractelor. C) Riscul contractului. 1. Riscul
contractului în cazul transferului proprietăţii afectat de condiţie.

Capitolul II Actul juridic unilateral

A) Unilateralismul în drept. B) Condiţiile actului juridic unilateral. 1. Condiţiile de fond

ale actului juridic unilateral. 2. Condiţiile de formă ale actului juridic unilateral. C)
Efectul creator de obligaţii al unor acte juridice unilaterale.

Capitolul III Faptul juridic licit ca izvor de obligaţii civile

A) Generalităţi privind faptul juridic licit. B) Inexactitatea şi inutilitatea noţiunii de cvasi
contract.

Secţiunea 3.1. Gestiunea intereselor altei persoane. 3.1.1. Condiţii

generale. A) Noţiune, definiţie. B) Condiţiile gestiunii intereselor altei persoane. 1.
Obiectul gestiunii. 2. Utilitatea gestiunii. 3. Atitudinea subiectivă a părţilor faţă de actele
de gestiune. 4. Capacitatea părţilor. 5. Proba gestiunii de afaceri. 3.1.2. Efectele
gestiunii intereselor altei persoane. A) Ratificarea gestiunii. B) Obligaţiile
gerantului. C) Obligaţiile geratului. 3.1.3. Asemănări şi deosebiri între gestiunea
de afaceri şi alte instituţii analoge. A) Gestiunea de afaceri şi contractul de mandat.
B) Gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără just temei. C) Gestiunea de afaceri şi
stipulaţia pentru altul. D) Gestiunea de afaceri şi actul juridic unilateral.

Secţiunea 3.2. Plata nedatorată. 3.2.1. Premizele plăţii nedatorate. A)

Noţiunea plăţii nedatorate. B) Condiţiile plăţii nedatorate. 1. Prestaţia solvensului să aibă
semnificaţia unei plăţi. 2. Plata făcută de solvens să nu fie datorată. 3. Plata să fi fost
făcută din eroare. 3.2.2. Efectele plăţii nedatorate. A) Obligaţiile accipiensului. 1.
Obligaţiile accipiensului de bună credinţă. 2. Obligaţiile accipiensului de rea credinţă. B)
Obligaţiile solvensului. C) Acţiunea în restituirea plăţii nedatorate. D) Cazuri în care nu
există obligaţia de restituire a plăţii nedatorate. 3.2.3. Natura juridică a plăţii
nedatorate. A) Asemănări şi deosebiri între plata nedatorată şi alte izvoare de obligaţii.
1. Plata nedatorată şi răspunderea civilă delictuală. 2. Plata nedatorată şi îmbogăţirea fără
justă cauză. 3. Plata nedatorată şi gestiunea intereselor altei persoane.

Secţiunea 3.3. Îmbogăţirea fără justă cauză. 3.3.1. Noţiuni preliminare

despre îmbogăţirea fără justă cauză. A) Consideraţii generale privind îmbogăţirea
fără justă cauză. B) Aplicaţii ale principiului restituirii îmbogăţirii fără justă cauză.
3.3.2. Condiţiile acţiunii în restituire. A) Condiţiile materiale ale "actio de in rem
verso". B) Condiţiile juridiceale acţiunii în restituire. C) Proba şi prescripţia dreptului la
acţiune. 3.3.3. Efectele şi natura juridică a îmbogăţirii fără justă cauză. A)
Efectele îmbogăţirii fără justă cauză. B) Natura juridică a îmbogăţirii fără justă cauză.
Asemănări şi deosebiri între îmbogăţirea fără justă cauză şi alte instituţii înrudite. 1.
Îmbogăţirea fără justă cauză şi răspunderea civilă delictuală. 2. Îmbogăţirea fără justă
cauză şi gestiunea intereselor altei persoane. 3. Îmbogăţirea fără justă cauză şi plata
nedatorată.

Capitolul IV Fapta ilicită

Secţiunea 4.1. Noţiuni preliminarii
Secţiunea 4.2. Natura juridică şi funcţiile răspunderii civile delictuale.
4.2.1.Conexiunile răspunderii civile delictuale cu alte forme de răspundere
juridică. A) Răspunderea civilă delictuală şi răspunderea penală. B) Răspunderea civilă
delictuală şi răspunderea contractuală.

Secţiunea 4.3. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

4.3.1. Generalităţi. 4.3.2. Fapta ilicită. 4.3.3. Prejudiciul. 4.3.4. Legătura de
cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu. 4.3.5. Vinovăţia (culpa)
făptuitorului. 4.3.6. Proba răspunderii civile delictuale.

Secţiunea 4.4. Răspunderea civilă delictuală indirectă pentru fapta altei

persoane.
4.4.1. Răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor
minori. A) Fundamentul răspunderii părinţilor pentru faptele ilicite săvârşite de copiii
lor minori. B) Domeniul de aplicare al art. 1000 alin. 2 din C. civ. C) Condiţiile
răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor minori. 1. Condiţii generale. 2. Condiţii
speciale. C) Efectele răspunderii părinţilor pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor
minori. 1. Condiţiile dreptului la acţiune a celui prejudiciat. 2. Posibilitatea înlăturării
răspunderii părinţilor.
4.4.2. Răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru prejudiciul cauzat de
elevii şi ucenicii lor în timpul cât se găsesc sub a lor suptaveghere. A)
Domeniul de aplicare al răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru prejudiciul
cauzat de elevii şi ucenicii lor. B) Fundamentul răspunderii institutorilor şi
meşteşugarilor. C) Condiţiile răspunderii institutorilor şi meşteşugarilor pentru faptele
elevilor şi ucenicilor. D) Efectele răspunderii institutorilor şi meşteşugarilor pentru
faptele elevilor şi ucenicilor.
4.4.3. Răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în
funcţiile ce li s-au încredinţat. A) Sediul materiei. B) Domeniul de aplicare. C)
Fundamentul răspunderii. D) Condiţiile răspunderii comitenţilor pentru faptele
prepuşilor. E) Efectele răspunderii comitentului.
4.4.4. Răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale. A) Răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de lucruri. 1. Reglementare. Noţiunea răspunderii obiective. 2.
Domeniul de aplicare. Condiţii. 3. Cazuri speciale de răspundere pentru prejudiciile
cauzate de unele lucruri. B) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale. 1.
Reglementare. 2. Domeniul de aplicare. 3. Fundamentul răspunderii. 4. Condiţiile
răspunderii. 5. Efectele răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale. C)
Răspunderea pentru ruina edificiului. 1. Sediul materiei. 2. Domeniul de aplicare. 3.
Fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiului. 4. Condiţiile răspunderii pentru ruina
edificiului. 5. Efectele răspunderii pentru ruina edificiului.

Secţiunea 4.5. Alte forme ale răspunderii civile delictuale.

4.5.1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative. A)
Tradiţia existentă în dreptul românesc. B) Existenţa elementelor răspunderii civile
delictuale în privinţa antrenării răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin acte
administrative. D) Acţiunea în despăgubire pentru repararea prejudiciilor cauzate prin
acte administrative. D) Conexiunile dintre răspunderea civilă delictuală şi răspunderea
reglementată de Legea nr. 29/1990.
4.5.2. Răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie.
A) Capacitatea delictuală a persoanei juridice. B) Verificarea întrunirii elementelor
răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a persoanei juridice.

Bibliografie
Dicţionar de expresii şi adagii din cuprinsul lucrării
Tabla de materii.
 Table des matières

Titre I Generalite s

Chapitre I Vue historique

Chapitre II La notion d'obligation civile
Section 2.1. La classification des obligations civiles
Section 2.2. La classification des sources des obligations civiles

T i t r e II L e s s o u r c e s d e s o b l i g a t i o n s
civiles
Chapitre I Le contrat, source des obligations
civiles

Section 1.1. La notion et la définition du contrat civil

Section 1.2. La volonté juridique, élément essentiel du contrat
Section 1.3. La classification des contrats civils
Section 1.4. Les conditions de validité 1.4.1. La capacité de
contracter pour soi-même. 1.4.2. Le consentement. 1.4.3. L'objet du contrat.
1.4.4. La cause du contrat.
Section 1.5. La formation des contrats. 1.5.1. Les négociations
precontractuelles. 1.5.2. L'offre de contracter. A) Les conditions de la forme de
l'offre. B) Les conditions du fond de l'offre. C) La force obligatoire de l'offre. La
révocation et la caducité de l'offre. 1.5.3. La promesse de contracter. 1.5.4.
L'acceptation A) Les conditions d'acceptation. B) Le moment de la formation du
contrat. C) Le lieu de la formation du contrat.
Section 1.6. Les effets du contrat. 1.6.1. L'interprétation des contrats.
A) Réglés générales d'interprétation des contrats. B) Réglés spéciaux d'interprétation des
contrats. 1.6.2. La force obligatoire des contrats. A) L'obligativite du contrat entre
les parties contractantes. B) L'obligativite du contrat a l'égard d'autres personnes qui
n'ont pas la qualité de parties contractantes. Le principe de l'effet relatif du contrat. 1.
La simulation, exception de l'opposabilité du contrat a l'égard des tiers. 2. Le domaine
d'application du principe de relativité des effets du contrat. 3. Exceptions du principe de
relativité des effets du contrat. 1.6.3. Les effets spéciaux des contrats
synallagmatiques. A) L'exception d'inexécution du contrat. 1. Le fondement juridique
de l'exception d'inexécution. 2. Les conditions d'exception d'inexécution. B) La
résolution et la résiliation des contrats. 1. Le fondement juridique de la résolution. 2. Les
conditions de la résolution. 3. Les effets de la résolution. 4. La résolution contractuelle. 5.
La résiliation des contrats. C) Le risque du contrat. 1. Le risque du contrat en cas de
transfert de la propriété affectée d'une condition.

Chapitre II L'acte juridique unilatéral

A) L'unilateralisme en droit. B) Les conditions d'acte juridique unilatéral. 1. Conditions

du fond. 2 Conditions de la forme. 3. L'effet créateur d'obligations des unes des actes
unilatéraux.

Chapitre III Le fait juridique licite comme source des obligations civiles

A) Généralités sur le fait juridique licite. B) L'inexactitude et l'inutilité de la notion de

quasi contrat.
Section 3.1. La gestion d'affaires. 3.1.1. Conditions générales. A)
Notion, définition. B) Les conditions de la gestion d'affaires. 1. L'objet de la gestion. 2.
L'utilité de la gestion. 3. L'attitude subjective des parties a l'égard des actes de gestion. 4.
La capacité des parties. 5. La preuve de la gestion d'affaires. 3.1.2. Les effets de la
gestion d'affaires. A) La ratification de la gestion d'affaires. B) Les obligations du
gérant. C. Les obligations du géré. 3.1.3. Ressemblances et différences entre la
gestion d'affaires et autres institutions analogues. A) La gestion d'affaires et le
contrat de mandat. B) La gestion d'affaires et l'enrichissement sans cause. C) La gestion
d'affaires et la stipulation pour autrui. D) La gestion d'affaires et l'acte juridique
unilatéral.
Section 3.2. Le paiement de l'indu. 3.2.1. Les prémisses de paiement
de l'indu. A) Notion du paiement de l'indu. B) Les conditions du paiement de l'indu. 1.
Que la prestation du "solvens" ait la signification d'un paiement. 2. Que le paiement fait
par le "solvens" ne soit pas du. 3. Que le paiement soit fait par erreur. 3.2.2. Les effets
du paiement de l'indu. A) Les obligations d'"accipiens" 1. Les obligations
d'"accipiens" de bonne foi. 2. Les obligations d'accipiens" de mauvaise foi. B) Les
obligations du "solvens" C) L'action en répétition de l'indu. C) Des cas ou la répétition
de l'indu n'est pas obligatoire. 3.2.3. La nature juridique de la répétition de
l'indu. A) Ressemblances et différences entre le paiement de l'indu et autres sources
d'obligations. 1. Le paiement de l'indu et la responsabilité civile delictuelle. 2 Le
paiement de l'indu et l'enrichissement sans cause. 3. Le paiement de l'indu et la gestion
d'affaires.
Section 3.3. L'enrichissement sans cause. 3.3.1. Notions
préliminaires sur l'enrichissement sans cause. A) Considérations générales sur
l'enrichissement sans cause. B) Applications du principe de répétition de l'enrichissement
sans cause. 3.3.2. Les conditions de l'action en restitution. A) Les conditions
matérielles de "actio de in rem verso". B) Les conditions juridiques de l'action en
répétition. C) La charge de la preuve et la prescription du droit a l'action. 3.3.3. Les
effets et la nature juridique de l'enrichissement sans cause. A) Les effets de
l'enrichissement sans cause. B) La nature juridique de l'enrichissement sans cause.
Ressemblances et différences entre l'enrichissement sans cause et autres institutions
pareilles. 1. L'enrichissement sans cause et la responsabilité civile delictuelle. 2.
L'enrichissement sans cause et la gestion d'affaires. 3. L'enrichissement sans cause et la
répétition de l'indu.

Chapitre IV Le fait juridique illicite

Section 4.1. Notions préliminaire.

Section 4.2. La nature juridique et les fonctions de la
responsabilité civile delictuelle. 4.2.1. Les connections de la responsabilité
civile delictuelle avec autres espèces de responsabilité. A) La responsabilité
civile delictuelle et la responsabilité pénale. B) La responsabilité civile delictuelle et la
responsabilité contractuelle.
Section 4.3. La responsabilité civile delictuelle pour le fait
personnel. 4.3.1. Généralités. 4.3.2. Le fait illicite. 4.3.3. Le préjudice.
4.3.4. Le lien de causalité. 4.3.5. La faute. 4.3.6. La preuve de la
responsabilité civile delictuelle.
Section 4.4. La responsabilité civile delictuelle indirecte pour le
fait d'autrui. 4.4.1. La responsabilité des parents pour les faits illicites de
leurs enfants mineurs. A) Le fondement de la responsabilité des parents. B) Le
domaine d'application de l'art. 1000 alinéa 2 C. civ. C) Les conditions de la
responsabilité des parents. 1. Conditions générales. 2. Conditions spéciales. C) Les effets
de la responsabilité des parents pour les faits des leurs enfants mineurs. 1. Les
conditions du droit a l'action pour la victime du dommage. 2. La possibilité d'exonération
des parents.
4.4.2. La responsabilité des instituteurs et des artisans du fait de leur
élevés et apprentis. A) Le domaine d'application. B) Le fondement de la
responsabilité des instituteurs et des artisans. C) Les conditions de la responsabilité. D)
Les effets de responsabilité des instituteurs et des artisans.
4.4.3. La responsabilité des commettants pour les dommages causés
par leur préposé pendant l'exercice de leur service. A) Le siège de matière. B) Le
domaine d'application. C) Le fondement de la responsabilité. D) Les conditions de la
responsabilité des commettants pour les dommages causées par leur préposé. E) Les
effets de la responsabilité des commettants.
4.4.4. La responsabilité du fait des choses, bâtiments et animaux.
A) La responsabilité pour les préjudices causes par les choses. 1. Réglementation. La
notion de responsabilité objective. 2. Le domaine d'application. Conditions. 3. Des cas
spéciaux de responsabilité du fait de certains choses.
B) La responsabilité du fait des animaux. 1. Réglementation, 2. Le domaine
d'application. 3. Le fondement de la responsabilité. 4. Les conditions de la responsabilité.
5. Les effets de la responsabilité du fait des animaux.
C) La responsabilité pour la ruine des bâtiments. 1. Le siège de la matière. 2. Le
domaine d'application. 3. Le fondement de la responsabilité pour la ruine des bâtiments.
4. Conditions de la responsabilité pour la ruine des bâtiments. 5. Les effets de la
responsabilité pour la ruine des bâtiments.
Section 4.5. Autres formes de responsabilité civile delictuelle.
4.5.1. La responsabilité pour les préjudices causés par les actes
administratifs. A) La tradition dans le droit roumain. B) L'existence des éléments de la
responsabilité civile delictuelle. C) L'action en dédommagement pour la réparation des
préjudices causés par les actes administratifs. D) Les connexions de la responsabilité
civile delictuelle et la responsabilité prévue la Loi 29/1990
4.5.2. La responsabilité civile delictuelle du fait personnel des personnes
juridiques. A) La capacité delictuelle de la personne juridique. B) Examen des éléments
de la responsabilité delictuelle des personnes juridiques pour le fait personnel.