Neologismele sunt cuvinte sau expresii nou apărute într-o limbă, fie prin împrumut din

alte limbi, fie create prin mijloace proprii. Tot neologisme se consideră și cuvintele vechi
care au căpătat un nou sens sau un nou mod de utilizare, ori expresiile care deși sunt formate
din cuvinte mai vechi au primit un sens nou, independent. Neologismele sunt folosite în
general pentru a numi concepte noi: invenții, fenomene nou descoperite, etc. Uneori
noțiunile vechi care au suferit o schimbare semnificativă necesită folosirea unor neologisme
pentru a le denumi.
Uneori neologismele trec printr-o etapă intermediară de barbarism în care sunt
respinse de o parte din vorbitori ca fiind cuvinte inutile sau
neadaptate morfologiei ori foneticii limbii. Evident, numai o parte din barbarismele de la un
moment dat al evoluției limbii ajung să fie acceptate și să se integreze în lexic.
Nu întotdeauna funcția principală a neologismenlor constă în exprimarea unei noi
semnificații. De multe ori, neologismele sunt folosite pentru a semnala ceva: apartenența la
un anumit grup, modernitatea sau, pur și simplu, dorința de a atrage atenția. Aceste funcții
pragmatice au dus la folosirea uneori excesivă a neologismelor în publicitate.
Cuvîntul neologism, azi intrat în uzul curent, a apărut în secolul al VIII-lea și a fost la
vremea respectivă el însuși un neologism. Termenul a fost inițial alcătuit în limba
franceză sub forma néologisme (din neo- și logos: cuvînt nou) în anul 1734 urmat de
formele néologique în 1754 și néologie în 1759.
Neologismele sunt cuvintele noi împrumutate din alte limbi sau create în interiorul
limbii sau prin derivare sau compunere.
Exemple: liceu, tractor, seism, metrou, dolar, inginer, secol, oxigen, şampon, parizer,
wisky, fotbal, box.

Împrumuturi noi:

Din latina savantă:

Ager, agil, batrân, veteran, clar, colocviu, insulă

Din franceză:

Influență, inventar, a soluționa, recensamânt, mesager, parfum, elev, antreu, cafe-bar, bleu,
bleumarin, abajur. apel, celibatar, circumstanță, importanță, opinie, voiaj, sacrificiu

Din italiana:

Operă, capodoperă, bancă, contabil, bilant,

piano, scadență, bariton, solfegiu, mandolină,spaghete

Din germană:

rucsac, fasung, haltă, foraibăr, boiler, gater, bliț, procură, prodecan, cremvuști, bomfaier,
bormașină

Din rusă:
1
combinat, agregat, mecanizator, agrotehnica, procuratură

Din engleză:

talc-shou, mass-media, stres, campus, spiker, picup, motel, radar, corner, meci, fault,
dribbling, design, miting

INFLUENȚA LIMBII ENGLEZE ÎN LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ

Luând drept exemplu influența limbii engleze, primul fapt demn de menționat este că
vorbim de un fenomen internațional (nu numai european, ci și mondial). Împrumutul masiv
de termeni anglo-americani s-a manifestat după al Doilea Război Mondial in majoritatea
limbilor europene și nu numai. Vorbim de un fenomen explicabil mai ales prin progresul
anumitor domenii ale tehnicii. Trebuie subliniat faptul ca aceste imprumuturi si influențe
sunt necesare, chiar pozitive, atata timp cat nu devin exagerate.

Împrumutul de termeni anglo-americani reprezintă un fenomen desfașurat în limba

noastră mai ales in ultimele decenii. E o patrundere masivă, care continuă să crească într-un
ritm accelerat, dar care își găsește motivația în necesitatea de a desemna anumite realitați
extralingvistice. Aceste realitați au uneori nevoie de termeni neechivoci (în special termeni
tehnici ce necesită precizie) pentru a fi desemnate.

Un rol foarte important in difuzarea inovațiilor lexicale îl are presa, care, pe langă
faptul ca este considerată „a patra putere in stat”, este si un important factor cultural-
educativ. Prin larga sa audiență, prin autoritatea pe care o impune, presa scrisă si audio-
vizuală ia parte la „educarea lingvistică” a publicului, dar și la diversificarea și difuzarea
inovațiilor lexicale.

Extensia lexicală exprimă, de foarte mulţi ani, tendinţa constantă a oricărei limbi
naturale de a se amplifica prin împrumuturi din limbile donatoare, de regulă cu supremaţie
tehnologică, economică şi/ sau politică în lume.

Fenomenul, înregistrat la mijloacele externe de îmbogăţire a vocabularului, s-a

realizat, pentru limba română, chiar din primele încercări de scriere, s-a răspândit în secolele
al XVII - XVIII-lea, sub influenţa slavonei şi a limbii neogreceşti, pentru ca, din secolul al
XIX-lea, să cunoască influenţele franceză, germană, engleză, rusă. În prima fază, cuvintele
noi au coexistat cu cele româneşti care desemnau aceeaşi entitate ( cinovnic/funcţionar).

După momentul de bilingvism, termenii concurează, până la eliminarea celui existent

prin cel nou ( în cazul de faţă, mai noul funcţionar, din franceză, l-a înlocuit pe cinovnic,
provenit din rusă; de asemenea, cuvântul băştinaş a fost înlocuit de indigen şi autohton,
neoplasm l-a înlocuit pe cancer, a condamna pe a osândi etc).

2
 Dacă, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, franceza era preferată ca limbă donatoare,
din secolul al XX-lea, engleza se situează pe o poziţie privilegiată, datorită, evident,
avangardei tehnice şi exodului economic.

Această influenţă engleză s-a înregistrat atât indirect, prin intermediul împrumuturilor
din franceză ( biftec, dancing, spicher), din germană ( boiler, cocs) sau prin filieră rusă (
motoplug, buldozer, radiolocaţie), cât şi direct, prin termenii propriu-zis englezeşti ( corner,
fault, gol, ofsaid, upercut).

Unii din aceştia, cei împrumutaţi s-au adaptat prin uzaj şi, treptat, au intrat în
vocabularul fundamental ( de exemplu, trening, şosetă, bere etc); alţii, mai puţin utilizaţi, au
pătruns în masa vocabularului, având o frecvenţă limitată şi ocazională, ca neologisme sau
termeni tehnico-ştiinţifici, mulţi dintre ei neacomodându-se formal( de exemplu, yală,
whisky, show, hit).

Adaptarea neologismelor este un proces de durată şi se înscrie în posibilităţile limbii

române de acomodare directă sau de încercare de acomodare a acestora.

Paralel cu unităţile lexicale englezeşti, împrumutate prin alte filiere sau cu suficientă
vechime în lexicul autohton, a căror apariţie şi asimilare în limba română este explicabilă
prin inexistenţa, în vocabular, a termenului oportun pentru denumirea unui obiect sau a unei
stări/conjuncturi, în procesul comunicării, s-au înregistrat, chiar din sec. al XIX-lea, tendinţe
de dublare a termenilor româneşti cu unităţi din franceză, rusă sau engleză, ambii având
acelaşi referent.

De exemplu, pentru cameră de gardă a fost utilizat , în paralel şi nemotivat, rusescul

dejurstvă; pentru doamnă s-a folosit franţuzescul madame etc. Acest fenomen se numeşte
barbarism sau xenism lexical, fiind acum o formă de exces din partea vorbitorilor, prin care
se naturalizează, într-o limbă, cuvinte internaţionalizate prin filiere franceză, engleză
(britanică sau americană).

Ca mijloc extern de imbogatire a vocabularului, imprumutul reprezinta o consecinta

lingvistica a unor factori de natura extralingvistica, dintre care amintim: conviețuirea
populatiilor, vecinatatea geografica, legaturile politice, economico, cultural-stiintifice dintre
popoare.

Vocabularul limbii romane contemporane cuprinde, pe langa cuvintele mostenite

(latinesti si autohtone), numeroase cuvinte imprumutate, de-a lungul vremii, din limbile
popoarelor cu care romanii au venit in contact direct sau indirect.

Sa retinem un aspect firesc si explicabil in contactele si relatiile reciproce dintre doua

limbi: imprumuturile lexicale nu se fac intr-un singur sens, adica nu imprumuta doar una
dintre limbi, ci si cealalta. In cazul nostru, nu numai romana a luat cuvinte din alte limbi, ci
si invers: cuvinte romanesti au patruns in vocabularul limbilor vorbite de popoarele vecine
cu romanii.

3
 Lingvistii care s-au ocupat de istoria si evolutia vocabularului romanesc au aratat ca
imprumuturile pe care le-a facut romana, in diferite etape ale dezvoltarii ei, au avut loc pe
doua cai:
a) pe cale directa, care presupune un contact nemijlocit intre populatii vorbind limbi
diferite; acestea sunt imprumuturi orale, care au caracter popular;
b) pe cale indirecta, prin intermediul scrisului, al cartilor, al culturii in general; acestea
sunt imprumuturi culte.
In legatura cu imprumuturile slave din limba noastra, trebuie sa facem deosebire intre
cuvintele patrunse pe cale culta, carturareasca, asa-numitele slavonisme, si cele populare,
puse in circulatie pe calea vorbirii. Daca primele au o sfera de circulatie limitata sau au iesit
din uz, au devenit arhaisme, cele populare au avut o sfera de circulatie mai larga, unele dintre
ele patrunzand in vocabularul fundamental al limbii romane.
Romana a continuat sa imprumute din engleza din diferite domenii — medicina,
cinematografie, economie etc. Fie ca sunt anglicisme propriuzise, fie ca sunt americanisme,
termeni ca biomedicina, computer, dispecer, mass-media, marketing, radar, stres, transplant,
week-end s.a. circula astazi in limbajul stiintific, al presei sau in vorbirea curenta.
Imprumuturile din diferite limbi s-au adaptat sistemului fonetic si morfologic al limbii
romane, multe s-au incetatenit in limba de cultura, fiind folosite curent. Ele s-au dovedit a fi
imprumuturi lexicale necesare, contribuind la imbogatirea vocabularului.
Cele mai suparatoare sunt imprumuturile care dubleaza cuvinte romanesti doar din
"snobism lingvistic". Acestea sunt cultismele (a demara, a stopa, vizavi de , a disipa , a
oculta , a se deroba). Se recomanda evitarea abuzului de neologisme cu echivalent exact in
limba noastra.
Anumite neologisme s-au adaptat sistemului limbii romane (bișniță, blugi , lider ,
meci). Altele sunt pe cale de adaptare. Patrunderea unui cuvant imprumutat in uzul comun
grabeste "romanizarea" sa. Multe cuvinte provenite din alte limbi și folosite de unii vorbitori
n-au fost adaptate în limba română, nefiind inserate in dictionarele lingvistice uzuale.

NEOLOGISMELE ÎN DICŢIONARUL ACADEMIEI

Influentele lui Titu Maiorescu
Am în vedere, în primul rând, faptul că Dicţionarul Academiei este cea mai importantă
dintre toate lucrările noastre lexicografice (din păcate neterminată încă şi prea puţin
cunoscută mai ales de publicul larg, dar şi de către unii specialişti). În al doilea rând, mi s-a
părut extrem de interesantă problema neologismelor româneşti, care constituie cel puţin o
treime din vocabularul românesc contemporan şi care (mai mult decât în cazul altor limbi)
reprezintă la noi o foarte serioasă problemă de cultură iar, după unii, chiar o condiţie a
culturii. În sfârşit, al treilea factor motivaţional care m-a determinat să optez pentru tema în
discuţie îl reprezintă influenţa engleză, considerată, pe bună dreptate, cea mai importantă
dintre toate influenţele moderne exercitate, în ultimele decenii asupra limbii române.
Principalele surse ale neologismelor înregistrate în Dictionarul Academiei, cunoscut
prin siglele DA şi în DLR sunt cele cinci influenţe moderne care s-au exercitat asupra limbii
române (în ordine cronologică: influenţa latină savantă, influenţa italiană, franceză, germană
şi rusă).
Cele sase tipuri de derivate ale limbii romane consacrate ca si niste creatii neologice
interne ale limbii romane sunt :
 Derivarea cu prefixe
 Derivarea cu sufixe
4
  Derivare regresiva
 Derivarea parasintetica
 Derivarea prin substitutie de afixe
 Derivarea imediata
De exemplu, în DA se afirmă că adjectivul românesc combativ este un derivat regresiv
din combativitate. În realitate, a existat în limba franceză combatif, folosit în secolul al XIX-
lea şi el a putut fi împrumutat în limba română devenind combativ. Astăzi se spune numai
combatant în limba franceză, fiindcă acesta a învins în urma unei coliziuni între cele două
sinonime.
Un alt exemplu adus în discuţie este carub, sinonimul lui Roşcov, care nu provine din
franceză unde arbustului i se spune caroubier şi nici din caroube, care este numele fructului
şi care trebuia să devină în limba română carubă de genul feminin, pentru care nu avem
atestări. De aceea considerăm că originea rom. carub trebuie să fie ital. carrubo.
Pe lângă înregistrarea unui mare număr de neologisme (mai ales anglicisme) această
nouă ediţie ar trebui să rezolve problema divergenţelor de diverse naturi, existente între DA
şi DLR, ar trebui să elimine numeroasele inconsecvenţe existente în ambele serii ale
Dicţionarului, precum şi unele inexactităţi care ţin mai ales de partea etimologică a lucrării.
Tot cu ocazia reeditării monumentalului dicţionar ar trebui adoptată o nouă concepţie
referitoare la cuvânt, care este acceptată în alte lucrări academice româneşti cu caracter
normativ şi în primul rând în Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române
(ediţia a II-a).
Procedându-se în felul acesta, nu vor mai fi tratate într-un singur cuvânt (sau articol de
dicţionar) neologisme ca program şi programă, minut şi minută, sau pensie, pensiune şi
pension, care, în planul sincroniei, sunt unităţi lexicale distincte.
În ceea ce priveşte „anglicismele”, cărora în lucrare le acord o atenţie specială, acestea
vor trebui atent selectate, ţinându-se seama de mai multe criterii cum sunt: utilitatea sau
inutilitatea lor, frecvenţa mai mică sau mai mare, eventuala lor apartenenţă la fondul lexical
internaţional şi capacitatea lor de adaptare la sistemul fonetic şi morfologic al limbii române.
Ţinând seama de aceste criterii şi, eventual, de altele mai puţin importante, nu cred că
ar trebui incluse în viitoarea ediţie a Dicţionarului Academiei anglicisme cum ar fi: homeless
(cu pl. homeleşi), undercover (în secret, în taină, pe ascuns) aşa cum apare în titlul unei
întâmplări relatate în „Româna literară” din oct. 2006 („Apărătorul meu undercover”). În
ceea ce mă priveşte aş fi evitat acest anglicism prea şocant şi inutil sau aş fi folosit o
perifrază echivalentă, din punct de vedere semantic, cu termenul amintit. Alte anglicisme
inutile consider că sunt şi user în loc de utilizator; updatat, în loc de actual, la zi; loser, în loc
de perdant; promoter în loc de promotor sau homeschooling în loc de „şcoală acasă” ori
„învăţământ la domiciliu”. Ultimul dintre anglicismele citate are, după părerea mea, un
aspect mult prea rebarbativ, din care cauză ar trebui şi el evitat.
Alta este situaţia în cazul unor anglicisme ca blog, care şi-a construit deja o întreagă
familie lexicală (blogger, blogging, bloggeriţă), apoi a lui audítor, care provine din engl.
auditor; a performa din engl. to perform etc.
Medicii au început să spună şi stroke, în loc de accident vascular cerebral. Acesta nu
pare necesar, dar, dacă va fi susţinut de specialişti, se poate impune în limbă, aşa cum a
început să se impună, în ultima vreme, numele bolii scleroză multiplă din engl. multiple
sclerosis, alături de scleroză în plăci, de origine franceză (sclérose en plaques) sau
pacemaker alături de stimulator cardiac de origine franceză.

5
 Precum vedem, selectarea anglicismelor în vederea înregistrării lor în Dicţionarul
Academiei nu este o operaţie simplă, însă nici insurmontabilă.
In anul 1863 a luat fiinta la Iasi societatea culturala Junimea din initiativa unor tineri
intelectuali intorsi de la stidii din marile universitati europene: Iacob Negruzzi, Vasile Pogor,
Pertre Carp, Teodor Rosetti si Titu Maiorescu.
Acesta din urma a fost mentorul si conducatorul acestei grupari culturale si a avut o
importanta covarsitoare prin actvitatea si studiile publicate asupra dezvoltarii literaturii
moderne romanesti.
Activitatea lui culturala a fost mult mai complexa pe de o parte in calitate de mentor si
indrumator al societatii Junimea, iar pe de alta parte ca autor al mai multor studii in
domenuiul lingvistic, al istoriei si criticii literare. In doemniul criticii si istoriei literare este
autorul celebrelor critice si al unor pertinente comentarii si interpretari ale fenomenului
literar roman.
A luat atitudine impotriva exagerarilor latinistilor si etimologistilor. Alt studiu este
despre neologisme in care recomanda folosirea cu masura a acestora.
Titu Maiorescu a realizat si un studiu,"O cercetare critica asupra poeziei romane de la
1867 din necesitatea stabilirii unor principii estetice din perspectiva carora trebuiau evaluate
,apreciate,creatiile literare romanesti care ar fi meritat sa fie incluse in acea antologie de
poezie romaneasca. Autorul realizeaza acest articol in doua capitole si anume conditiunea
materiala a poeziei si cea ideala a poeziei. Aici se pun in discutie probleme referitoare la
forma si continutul operei literare si in special al poeziei si contine unele idei , conceptii de
teorie si critica literara care au fost dezbatute si de alte presonalitati din literatura universala.
In primul capitol, conditiunea materiala, T.Maiorescu, incluzand poezia in randul
celorlalte arte defineste menirea acesteia de-a exprima frumosul in forma sensibile.
Comparand literatura cu pictura, sculptura(care opereaza cu materiale concrete),
Maiorescu evidentiaza caracteristica esentiala a poeziei ca o arta ce opereaza cu un material
abstract,sensibil si acesta este cuvantul. Pentru a spori gradul de expresivitate al cuvintelor
,criticul recomanda utilizarea in poezie a figurilor de stil; aceasta de altfel are rolul de a
emotiona, de a impresiona pe cititor si aceasta se poate realiza cu ajutorul imaginilor
artistice.
Partea a-II-a: conditia ideala a poeziei.Este pusa in discutie problema continutului
stiind ca orice opera literara este alcatuita din continut si forma.
Autorul evidentiaza ideea ca in opera literara sunt exprimate intodeauna numai
sentimente si niciodata idei, pentru ca ideile, teoremele, conceptele apartin domeniului
stiintific. Precizand ca stiintele se ocupa de idei,adica de adevar, Titu Maiorescu sublineaza
ca literatura, poezia trebuie sa exprime frumosul, iar ideile numai atunci cand sunt
manifestate in materie sensibila.
In studiul intitulat "In contradeviatiei de azi in cultura romana",T.Maiorescu comabate
imitatia mecanica a formelor de cultura, civilizatie occidentala din tarile civilizate avansate
considerand ca acestea nu raspund realitatilor romanesti si ca ele devin niste forme fara fond.
Este expriamta aici asa-zisa teorie fara fond, care nu trebuie inteleasa ca o atitudine a
autorului de a respinge progresul si civilizatia in tara noastra deoarece el a vrut doar sa
atentioneze asupra imprumutului cu masura de astfel de forme de civilizatie.
El afirma ca o opera literara nu poate fi niciodata imorala deoarece ea are menirea de a
ilustra adevarul, realitatea in imagini sensibile,deci de a crea o alta lume, alt univers.
Câta vreme cititorul se afla sub puterea emotiilor, sentimentellor iscate prin lectura
respectiva, el uita de sine, griji, egoism si inalta in acea sfera impresionanta a ideilor puse.
6
 “Neologismele” este un studiu al lui Titu Maiorescu, marcat de un pronuntat caracter
didactic. In acesta este urmarita si criticata tendinta de adoptare si pastrare a neologismelor
in defavoarea cuvintelor originale romanesti. Studiul vine dupa o incercare esuata de atragere
a atentiei cu privire la aceasta problema, intr-un numar al “Convorbirilor literare” din anul
1874, despre care autorul spune ca: “încercasem cea dintâi formulare a unor reguli pentru
primirea şi respingerea lor, dar o încercasem numai în treacăt şi cu acel ton agresiv şi
oarecum fragmentar ce eram pe atunci încă siliţi să-l avem în contra numeroşilor noştri
adversari”.
Titu Maiorescu imparte principiile neologismelor in 4 reguli expuse in ordine.
Prima categorie este reprezentata de cuvintele de sorginte slavona, in special cele
folosite in riturile religioase. El insusi recunoaste ca aceasta regula este de la sine inteleasa,
insa i se pare abjecta tendinta evidenta de nerespectare a acesteia.
In a doua categorie este criticata tendinta unor scriitori si politicieni ai timpurilor de a
folosi neologisme latinesti pretentioase in locul celor deja existente, de asemenea de origine
latina. El se considera uimit de dorinta acestora de a se expune intr-un mod putin
comprehensibil, frizand ridicolul. Desigur, nu face toate acestea pentru ca nu le-ar pricepe
personal, dar i se pare jenant si indepartat de scopul ultim, acela de a informa sau a educa
fiecare particica din popor, fie ea reprezentata de cel mai mare literat, sau de ultimul taran.
Cea de-a treia regula prezinta acceptarea neologismelor, preferabil originare din
franceza, insa numai in situatia in care nu exista un cuvant potrivit pentru ideea ce se doreste
a fi transmisa. Cu toate acestea, este impotriva adoptarii de notiuni abstracte, specifice numai
limbii si culturii de origine, in special referitor la cele provenite din limba germana. De
exemplu, Maiorescu pretinde ca este ilogic sa croim “spatiul timpului”(original: “Zeitraum”).
Ultima regula, de altfel si cea mai abundenta, este expusa echilibrat, cu argumente atat
pentru cat si contra acceptarii ulterioare de noi cuvinte ce nu apartin vreunei limbi romanice.
Este reiterata, de asemenea, ideea de baza a pasoptismului, latinitatea limbii romane,
incontestabila in urma publicarii “Lexiconului de la Buda” sub egida lui Petru Maior. Cu
toate acestea, ideea latinizarii intregului vocabular de sorginte slavona i se pare strigatoare la
cer, ridicola, chiar, considerand ca ar starni confuzie in masa de oameni mai putin literata.
Incurajeaza preluarile din limba sora, franceza, deoarece o simte cel mai aproape de sufletul
poporului, afirmand urmatoarele: “cuvintele nu se nasc şi nu se înrădăcinează din distilarea
rece a reflecţiunii, ci din căldura simţământului”. Asadar, prefera o eterogenitate specifica,
populara, unei omogenitati utopice, intangibile.
Concepută şi realizată în felul în care mi-am permis să propun aici, noua ediţie a
Dicţionarului Academiei va cuprinde aproape întregul tezaur lexical al limbii române,
devenind, cu adevărat, cea mai importantă lucrare lexicografică românească într-o formă
finită.
In concluzie, scopul acestor insemnari ale lui Titu Maiorescu era acela de a starni
realizarea nationala cu privire la adevaratul rol al cuvintelor, acela de a transmite un mesaj
insotit de simtiri, intelesuri, istorii personale.