Nanotuburile de carbon

prof.ing. Carmen Gheaţă, Liceul Tehnologic “Theodor

Pallady”, Bucureşti
Fig.1 Nanotub de carbon cu un singur strat
prof.ing. Mignola Sebe, Liceul Tehnologic “Theodor
Pallady”, Bucureşti

Nanotuburile de carbon sunt nanostructuri unice, cu proprietăţi mecanice şi electrice remarcabile,

unele din ele derivând din structura lor chimică, iar altele derivând din aspectul lor unidirecţional.
Ele sunt cele mai rezistente şi mai rigide fibre cunoscute, au proprietăţi electronice de excepţie şi
multe alte caracteristici unice. Datorită proprietăţilor lor excepţionale, nanotuburile de carbon au
atras un interes uriaş, atât în cercurile academice cât şi în cele industriale, dar şi în rândurile
guvernanţilor.

Cercetările au arătat că nanotuburile de carbon pot fi folosite într-un număr din ce în ce mai mare de
aplicaţii practice. Progrese însemnate s-au făcut şi în tehnicile de sinteză, care, în prezent, permit
producerea de nanotuburi cu o puritate rezonabilă şi cu lungimi din ce în ce mai mari..

Unicitatea nanotuburilor de carbon vine din structura lor şi din fineţea acestei structuri.
Proprietăţile lor electronice unice permit crearea unei game de dispozitive electronice fascinante.
Combinaţia dintre dimensiune, structură şi topologie înzestrează nanotuburile cu proprietăţi
mecanice (mare stabilitate, rezistenţă, rigiditate, densitate mică, deformabilitate elastică) ieşite din
comun şi cu proprietăţi de suprafaţă speciale (de exemplu, selectivitate chimică de suprafaţă) care le
conferă posibilitatea utilizării în foarte multe aplicaţii practice.

Încă de la apariţia lor, în 1991, s-au sugerat forte multe potenţiale aplicaţii. Acestea includ utilizarea
nanotuburilor de carbon în construcţia dispozitivelor electronice, utilizarea lor ca nanoprobe în
microscoapele cu forţe atomice, ca microelectrozi în reacţiile electrochimice, ca medii de stocare a
hidrogenului şi a litiului pentru producerea energiei etc.

Un nanotub ideal poate fi considerat ca o reţea hexagonală de atomi de carbon care a fost rulată
pentru a obţine ceva care seamănă cu un cilindru gol. Aceşti cilindri au diametrul începând cu 0.7
nm şi cu diferite lungimi.

La fiecare capăt sunt terminaţi cu un capac care aminteşte de o jumătate de moleculă de fulerenă.
Grosimea peretelui cilindrului este de un atom de carbon. Un astfel de cilindru se numeşte nanotub
cu un singur perete – SWNT(Single- Walled Nano Tube) şi poate fi considerat unitatea structurală
fundamentală a familiei nanotuburilor de carbon. Din astfel de unităţi structurale fundamentale se
pot forma unităţi mai complexe, cum sunt nanotuburile cu mai mulţi pereţi – MWNT (Multi-
Walled NanoTube) sau mănunchiuri de nanaotubuti cu un singur perete.

Tipuri de nanotuburi de carbon

1
 Structura nanotuburilor de carbon a putut fi studiată
cu microscopul cu transmisie de electroni (TEM) sau
cu microscopul cu scanare tunelară (STM). Aceste
tehnici au confirmat faptul că nanotuburile de carbon
seamănă cu nişte cilindri rezultaţi prin rularea unei
foi de grafit, formată dintr-un singur strat de atomi,
numită grafen. Această foaie are forma unei reţele
hexagonale, în formă de fagure.

Nanotubul este complet definit prin intermediul a doi

vectori: T, care reprezintă axul tubului şi Ch, numit şi
Ch vector chiral, care are direcţia perpendiculară pe axul
tubului şi care determină circumferinţa tubului
(figura 6).
Fig. 2 Monostrat de grafit - grafenă Vectorul chiral are expresia: Ch = na1  ma2 unde
a 1 şi a 2
sunt vectorii unitari ai
reţelei hexagonale, iar n şi m sunt numere întregi.

Diametrul tubului este determinat de lungimea legăturii carbon – carbon aC-C (1,42Å) şi de valorile
lui m şi n:

Dt = 3aC C ( m 2  mn  n 2 )1 / 2 = (n2 + m2 + nm)1/2 0.0783 nm

Din figura 2 se observă că există două

direcţii speciale pentru vectorul chiral: cea
reprezentară cu săgeata albastră, corespunde
unei perechi (n,m) = (n, 0), iar structura se
numeşte „zig-zag”, iar cea reprezentată prin
săgeata violet corespunde unei perechi (n,n),
Fig. 3 Vectorul chiral iar structura se numeşte „armchair”.

Oricare altă combinaţie de numere (n,m)

determină un tub „răsucit”.

n =10,
n =10, m=0 n =20,
m=10
Armchiar Zig-zag m=5 Răsucit

Fig 4 Diferite tipuri de nanotuburi

Proprietăţile nanotuburilor de carbon

2
Calculele teoretice şi determinările experimentale au arătat că proprietăţile nanotuburilor depind,
într-o măsură esenţială, de structura lor geometrică. Astfel, în funcţie de valorile perechii (n,m),
nanotuburile pot fi metale sau semiconductoare, cu diferite dimensiuni ale benzilor energetice.

Regula generală a metalicităţii nanotuburilor de carbon este următoarea: nanotuburile caracterizate

de perechi de forma (n,n) sunt, în mod neechivoc, metale. Nanotuburile caracterizate de perechi
(n,m) cu n-m = 3j, unde j este un întreg diferit de zero, sunt semiconductoare cu benzi interzise
foarte înguste. Toate celelalte nanotuburi sunt semiconductoare cu benzi interzise largi.

Pentru a înţelege fenomenele de transport a purtătorilor de sarcină electrică s-au făcut foarte multe
studii experimentale, iar rezultatele obţinute au fost în concordanţă cu calculele teoretice.

La temperaturi scăzute, nanotuburile metalice individuale se comportă ca fire cuantice, conducţia

având loc în stări electronice distincte, bine definite.

Joncţiunile din nanotuburi

Întrucât nanotuburile de carbon sunt, în funcţie de structura lor, metale sau semiconductoare, ele pot
fi folosite pentru a realiza joncţiuni metal - semiconductor, semiconductor – semiconductor sau
metal – metal. Aceste joncţiuni au un mare potenţial în realizarea dispozitivelor electronice.

În realizarea unor astfel de joncţiuni, cheia este alăturarea a două jumătăţi de nanotub cu structură
geometrică diferită.

Prin introducerea în structura hexagonală a reţelei de atomi de carbon a unor perechi de defecte de
tip pentagon – heptagon se poate modifica chiralitatea nanotubului şi, astfel, se poate altera în mod
fundamental comportarea electronică a structurii astfel obţinute. O astfel de pereche de defecte,
pentagon – heptagon, cu simetria axelor non paralelă cu axul tubului, determină modificarea
perechii (n,m) prin transferarea unei unităţi de la n la m şi invers. În figura de mai jos este ilustrat
un nanotub de tip (8,0) unit cu un nanotub de tip (7,1), prin introducerea unei perechi de defecte de
tip pentagon – heptagon.

Fig. 5 Joncţiune din nanotuburi de carbon

Acest sistem formează o joncţiune unidimensională semiconductor – metal. O astfel de joncţiune se
comportă foarte asemănător cu o joncţiune Al- Si, cu diferenţa că are dimensiuni nanometrice şi că
este formată dintr-un singur element chimic: carbonul.
Similar, se pot construi joncţiuni semiconductor – semiconductor sau metal – metal, prin alegerea
adecvată a geometriei tubului şi a perechilor de defecte. De exemplu, prin introducerea unui defect
pentagon – heptagon într-un nanotub de tip (10,0) se obţine un nanotub de tip (9,1). Ambele secţiuni
ale structurii sunt semiconductoare dar cu lăţimi de bandă diferite.
În figura de mai jos este ilustrată caracteristica curent - tensiune a unei astfel de joncţiuni.
3
În partea din stânga sus a figurii se poate vedea imaginea obţinută cu ajutorul microscopului cu
forţe atomice a nanotubului care traversează peste trei electrozi.
Caracteristica I-V indică o comportare puternic redresoare, curba fiind simetrică şi puternic
neliniară. Determinările experimentale au arătat că această caracteristică poate fi controlată prin
intermediul unei porţi.
O altă metodă de realizare a joncţiunilor din nanotuburi de carbon este aceea de a intersecta două
nanotuburi.

Viitorul microcip-urilor, după siliciu, aparţine nanotuburilor de carbon. Nanotuburile de carbon sunt
mai mici şi mai rapide decât cele din siliciu, conduc electricitatea mai bine decât siliciul şi au forma
perfectă pentru a se comporta precum tranzistorii. Totul se întâmplă însă, la o scară mult mai mică.

Acest fapt a fost demonstrat de IBM, care la sfârşitul anului 2012 a anunţat că a găsit o metodă prin
care să crească numărul nanotuburile de carbon care să fie plasate pe un singur cip, reuşind astfel să
construiasca un cip care să aibă mai mult de 10.000 de nanotuburi de carbon. Electronii se mișcă
mai ușor prin tranzistorii de carbon decât prin dispozitivele bazate pe siliciu, acest lucru permițând
un transport mai rapid al datelor.

În 2013, o echipă de cercetători de la Universitatea Stanford a construit cu succes, deşi într-o formă
simplă, un calculator funcţional, bazat pe nanotuburi de carbon.

Bibliografie:
1. Pavel, A., Tendinţe moderne în ştiinţa şi tehnologia noilor materiale. Nanotehnologiile,
miracolul mileniului. Știință și Inginerie, vol. 18, Editura AGIR, București, 2010, pag. 411-
418.
2. Harris, P.J.F., Carbon Nanotube Science, Cambridge University Press, 2009.
3. http://www.technologyreview.com/news/426711/smallest-ever-nanotube-
transistorsoutperform-silicon/
4. https://www.technologyreview.com/s/528601/ibm-commercial-nanotube-transistors-are-
coming-soon/