BAROCUL (1600-1720) Prin Baroc se înțelege epoca veche dintre renaștere și umanism.

Numele vine de la portughezul “barueco” și înseamnă perlă cu formă ciudată, strâmbă și

rotundă. Termenul a fost folosit în secolul 18 pentru forme de artă care nu corespundeau
gustului clasic al francezilor. Era mai degrabă o denumire pentru ceea ce se abătea de la
normă, pentru ceea ce era distrus și bizar. Pentru literatură această denumire este utilizată
ca termen contrar pentru stilul renașterii. La sfârșitul sec 16 există mai multe schimbări în
domeniul cultural, politic și economic. Orașele germane care până în sec 15 și 16 s au
dezvoltat puternic și au pierdut puterea economică. Numai orașele vechi bogate și au putut
păstra puterea. În sec 17 s a stabilizat în Europa monarhia absolutistă, iar astfel puterea le
revenea monarhilor și prinților. Această epocă a fost determinată de 3 puteri: absolutismul,
biserica și tradiția antichității. În Germania erau curțile principilor, mai multe centre de cultură,
unde literatura avea ca temă să zugrăvească artistic viața curtenească. Se poate susține că
cultura Barocului era o cultură de curte. Sentimentele personale nu erau exprimate. Temele
vieții de zi cu zi nu erau prezentate. Literatura Barocului trebuia să fie solemnă căci ea
năzuia spre adevărurile veșnice. De aceea stilul ei este deseori patetic și aici apare un
paradox: cu toate că afectivitatea este furtunoasă, ea se supune raționalității și ordiniii divine
a lumii. Lirica iubirii nu exista și trei specii literare diferite: lirica iubirii înalte, poezia erotică a
stilului mijlociu și poezia obscenă a stilului de jos. În lirică erau cele mai evidente forme: oda,
sonetul, epigrama și elegia.

ILUMINISMUL (1720-1785) În secolul 17 a domnit absolutismul, puterea prinților devenise

insuportabilă pentru popor. În vârful societății era nobilimea, în timp ce burghezia controla
economia și comerțul, dar nu aveau putere politică. Țăranii nu aveau drepturi, și erau
epuizați de muncă. Aceste stări au început să fie criticate în sec 18 în Franța. În locul
superstiției se voia să se gândească rațional. Rațiunea umană a devenit măsura tuturor
lucrurilor. Libertatea, egalitatea, toleranța, cunoașterea trebuiau să fie noile devize. Trebuiau
să acționeze corect și bine, nu de frică sau de teamă, ci din convingerea că fac ceva util
pentru comunitate. Oamenii trebuiau astfel să fie iluminați. Educația individului stătea în
centru, în mijloc, căci un om luminat putea să conducă la schimbarea societății. Mai întâi a
fost răspândit Iluminismul în cercuri restrânse ale nobilimii, dar treptat au început și ceilalți să
fie iluminați, iar Iluminsmul a început să fie predat în universități. Iluminiștii porneau de la
ideea ca omul este bun de la natură și trebuie doar să i arăți calea corectă ca să devină mai
bun. Iluminismul este un proces de emancipare, social și individual. Concepțiile despre viață
medievale au fost înlăturate căci de îndată rațiunea trebuia să determine viața oamenilor.
Gândirea omului trebuia să fie mereu critică și să urmărească intenții practice. Dacă critica
are prioritate, atunci trebuie de asemenea și toate fenomenele să fie explicate. Asta a
determinat o îndepărtare radicală de religie. În Germania s a încercat armonizarea rațiunii cu
revelația. Un rol important în iluminism l a jucat filosofia care a încercat să răspundă la toate
întrebările. Literatura acestei epoci avea ca teme anularea diferențelor dintre clasele sociale,
egalitatea în drepturi între nobili și burghezie și toleranța religiilor.