Germana veche (Urgermanisch)

Germana străveche nu este o limbă în sine, ci este o reconstrucție. Se presupune că această limbă a fost
vorbită de germanii din nordul Europei(în perioada anului 500 î. Hr. până în anul 0). Se găsesc o serie de cuvinte
germane străvechi care atestă faptul că germana străveche se vorbea în diferite părți ale lumii. Important pentru
germana străveche este de asemenea scrierea cu rune care nu era cunoscută decât de inițiați și care nu servea
numai pentru scris. Această scriere se numea „Futhark”(de la primele rune ale seriei). De mare importanță este
constatarea că în cazul runelor este vorba despre semne, care au provenit dintr-o tradiție imaginativă și nu dintr-
una lingvistică. Denumirea de „rună” este derivată de la rădăcina „run”(goticul „runa”) cu sensul de „secret”.
„Vechiul Futhark” are 24 de caractere și a fost folosit între 200 î. Hr. și 500 d. Hr. În popor a supraviețuit
până în Evul Mediu târziu. „Noul Futhark” (16 caractere) s-a dezvoltat din 700 d. Hr. și s-a încheiat în anul 800.
Runele aveau multe înțelesuri care erau folosite în diverse practici cu anumite scopuri.
De exemplu FEHU: reprezintă forța mobilă și puterea materială. În magia de protecție această rună este
folosită pentru asigurarea și înmulțirea averii, pentru apărarea de influențe negative care limitează spațiul de
acțiune. În magia de vindecare ajută la întărirea în caz de boli și crize sufletești. Purtat ca talisman asigură
belșugul, apărarea de amenințări materiale, stimularea cunoașterii.
SOWELU. Runa Sowelu simbolizează dinamica Soarelui. În magia de protecție simbolizează
impunerea voinței sale magice, în armonie cu destinul tău și oportunitățile tale și apărarea de influențe care îți pun
viața în pericol. În magia de vindecare întărește și armonizează chakrele. Ca talisman întărește spiritul, sufletul
și corpul.
BERKANA. Runa Berkana simbolizează mama Pământ și întruchipează prin aceasta principiul feminin.
În magia de protecție ajută la protejarea și apărarea câmpului personal. În magia de vindecare întărește oasele,
musculatura și sistemul imunitar. Ca talisman este o amuleta eficientă împotriva amenințării averii, dar în același
timp stimulează fertilitatea.
Cea mai veche inscripție cu rune a fost descoperită pe un coif în Negau(Slovenia) în perioada 300 î. Hr. și
anul 0. Pe coif se poate citi Harigastiteiwa și se poate interpreta în general ca „zeul Harigast”. (Unii cercetători
văd în Harigast cel mai suprem zeu). Åke Ström are o altă interpretare a inscripției și anume Harigasti Tei V A III
II, și ar însemna „Proprietatea lui Harigast, fiul lui Teus, care aparține celei de-a treia companii ilirice auxiliare. O
altă interpretare este Hari Gast Teiva, „oaspetele divin al oștirii”.
 Literatura Carolingiană (Karolingische Literatur)

Cei mai mulți cercetători sunt de acord că începuturile literaturii germane se pot constata în timpul
domniei lui Carol cel Mare(768-814). Carol a fost fiul lui Pippi cel Tânăr, regele francilor. Einhard, biograful lui
Carol, susține în Viața lui Carol cel Mare că nu s-a transmis în scris despre copilăria și tinerețea împăratului,
astfel că el nu a putut afla nimic despre acestea, căci el a scris biografia lui Carol la 15 ani după moartea lui. În
anul 728, când tatăl său a murit, Carol avea cel mult 26 de ani și trebuia mai întâi să împartă moștenirea cu fratele
său Carolman. În 771 a murit și Carolman și astfel Carol a devenit unicul stăpânitor. Situația țării era foarte
problematică. Francii, care erau creștinați, au început să se dedice vechilor obiceiuri „păgâne”. Saxonii, care
trăiau în nordul țării, erau încă „păgâni”, în timp ce în sud Biserica Romano-Catolică lupta cu langobarzii. În
Peninsula Iberică erau sarazinii, care au devenit tot mai puternici și pătrundeau în nord. În est erau avarii, un
popor care era un pericol ce nu trebuia subestimat. Carol a început războaie si a supus Aquitania, Lombardia,
Bavaria, Beneventa și pe saxoni (după lupte grele).
În 795, Leon al III-lea a fost ales papă și a hotărât să fie sprijinit de Carol. Așa devenise Carol nobil
roman, el a primit de la papă cheia de la mormântul Sfântului Petru. Leon al III-lea era în conflict cu nobilimea
romană și a fost silit în 799 să se refugieze în Paderborn. În 800, Carol a intrat în Roma și Leon al III-lea a fost
din nou ales papă, ca răsplată pentru ajutorul său și a fost încoronat în 25 decembrie 800 ca împarat. Întregul său
titlu suna Carol, prealuminatul Augustus, cel luminat de Dumnezeu, mare pacificator, guvernând Imperiul
Roman, din mila lui Dumnezeu și rege al francilor si longobarzilor. De asemenea, patriarhul Ierusalimului s-a pus
sub protecția noului împărat și i-a trimis lui Carol cel Mare cheia de la mormântul sfânt. Aceasta a fost
recunoașterea simbolică a lui Carol ca protector al întregii creștinătăți. Așa a luat naștere primul Imperiu German
și Carol se înțelegea ca Împărat al noului Imperiu Roman. Prin aceasta, Carol a devenit urmașul împăraților
romani, Imperiul său era urmașul Imperiului Roman și cu aceasta, sfânt. Noua doctrină oficială de stat era
unitatea Bisericii și Imperiului și Carol era foarte dur față de toți cei care nu urmau noua religie. Fiecare locuitor
trebuia să știe pe de rost Tatăl nostru. Cei care denigrau creștinismul, simbolurile sale sau preoții primeau
pedeapsa cu moartea. Domnia lui Carol cel Mare a fost o perioadă a centralizării. În acest cadru, latina a devenit
limba oficială a Imperiului, limba administrației și a Bisericii. Acum a luat naștere o altă problemă: lipseau
oamenii care să știe limba latină. Carol a fost mereu preocupat să înființeze instituții de învățământ. Mănăstirile
au primit însărcinarea să întrețină școli. La curtea împăratului au venit învățați renumiți din toată Europa.
Deoarece viața spirituală a devenit atât de vie, perioada domniei lui Carol cel Mare și deceniile de după sunt
cunoscute ca Renașterea Carolingiană. Împăratul a avut un program de educație.

Descântecele din Merseburg(Die Meserburger Zaubersprüche)

Descântecele din Merseburg datează din secolul VII (aproximativ 750 d. Hr.) și au fost fixate în scris abia
în secolul al X-lea. Ambele descântece au fost scrise în mănăstirea Fulda. Cele două descântece sunt singurele
mărturii păstrate ale religiozității păgâne germane. Ele sunt redactate în limba veche germană de sus.
Descântecele au două parți: historiale și incantatio. Historiale descrie un eveniment trecut care a avut loc în illo
tempore(cum ar spune Eliade). Incantatio este forma propriu-zisă de magie și folosește forma analogiei(așa cum
s-a întâmplat odată așa să se întâmple și astăzi). Primul descântec din Meserburg este un așa-zis descântec de
dezlegare care prezintă eliberarea prizonierilor de război de către anumite zeițe. Al doilea descântec este un
descântec de vindecare: este vorba despre vindecarea calului lui Baldur de către zeul suprem Odhin(Wodan).

Primul descântec din Meserburg

Cândva stăteau niște femei

Se așezau aici și acolo
Câteva legau lanțuri
Altele dezlegau lanțurile morții
Scapă de lanțuri și fugi de dușmani!
 Al doilea descântec din Meserburg

Phol și Wodan
călareau prin pădure
Atunci armăsarul lui Baldur
și-a rupt piciorul.
Atunci l-a descântat Sinthgunt,
sora lui Sunna
l-a descântat Frija,
sora lui Volla
Atunci l-a descântat Wodan,
așa cum numai el se pricepea:
Fie că sunt oasele rupte,
fie că sângerează,
fie că sunt membrele rupte:
oase la oase,
sânge la sânge,
membre la membre,
așa să se lipească.
Cântecul lui Hildebrand(Das Hildebrandslied)
Cântecul lui Hildebrand provine din literatura orală și a fost scris în jurul anului 800 de doi călugări. Până
astăzi cântecul lui Hildebrand rămâne o enigmă. Acest cântec este transmis fragmentar(sfârșitul lipsește) și are
68 de versuri lungi. Lipsește rima finală, este înlocuită de aliterație. Este un amestec de elemente dintre germana
de sus și germana de jos. Cântecul lui Hildebrand este un exemplu de literatură a claselor sociale superioare și
oglindește aventurile eroice de război. Este singurul cântec eroic transmis într-un „idiom”(limbă) germană.
Cântecul eroic prezintă un episod din legendele din jurul lui Dietrich von Bern.
Hilderbrand și-a părăsit familia(soția și copilul), și a plecat la război cu Dietrich. După 30 de ani care au
fost plini de aventuri și după multe lupte și fapte de vitejie, Dietrich și Hilderbrand se întorc împreună cu armata
pentru a recâștiga țara ocupată între timp. La graniță apare un tânăr luptător cu oamenii săi care sunt hotărâți să îi
învingă pe străini. Hildebrand recunoaște în tânărul bărbat pe fiul său Hadubrand, căruia îi explică că este tatăl
său. Hadubrand nu-l crede pentru că spune că marinarii i-au spus că tatăl său este mort. Tânărul îi reproșează
bătrânului viclenia si lașitatea, căci el este de părere că Hildebrand nu are curaj să lupte, de aceea minte. Acum
este vorba despre onoarea bătrânului luptător care se vede obligat să se lupte cu propriul său fiu. „Acest cântec
este alcătuit dintr-un dialog între tată și fiu în fața celor două oștiri și un monolog disperat al tatălui, chiar înainte
de duel, al cărui final tragic nu poate fi pus la îndoială. Vitejia și onoarea pe care fiul le laudă la tatăl crezut mort
îl obligă pe Hildebrand să își dovedească aceste virtuți în fața fiului său. Cântecul preamărește vasalitatea, stă
deasupra iubirii tatălui față de fiu.” În Edda găsim cântecul de moarte al lui Hildebrand din care aflăm că
Hildebrand și-a ucis fiul în luptă. O variantă mai târzie din cântecul lui Hildebrand(secolul XV-XVII) oferă
varianta împăcării: fiul își recunoaște tatăl.
*LITERATURA RELIGIOASA
*LITERATURA ADECVATA
Rugăciunea din Wessobrun(Das Wessobrunner Gebet)
Rugăciunea din Wessobrun prezintă trecerea de la credința păgână la cea creștină. Rugăciunea a luat
naștere la sfârșitul secolului VII, începutul secolului IX în Germania de Sud. Rugăciunea este păstrată dintr-un
manuscris din 814, care a fost scris în mănăstirea Wessobrun din Bavaria. În ziua de astăzi se găsește manuscrisul
în Biblioteca de Stat din München. Rugăciunea are urme dintr-o cosmogonie veche germană. Rugăciunea, care a
fost compusă în dialectul bavarez, are două părți. Prima parte este o laudă a creației. A doua parte este în proză și
conține propriul-zis Orattio(discurs). Cele două părți alcătuiesc împreună o rugăciune pentru forță și înțelepciune
pentru a evita păcatul. Deci partea poetică, prima parte, reprezintă haosul dinainte de creație și este probabil o
cosmogonie veche germană care evidențiează inexistența elementelor ca să susțină preexistența lui Dumnezeu.
Cum deja s-a spus, în această rugăciune sunt combinate elemente creștine și păgâne: Reprezentarea creației din
nimic are de-a face cu începuturile creștinătății. Amestecurile creștine sunt observabile și în figura diavolului:
Dumnezeu trebuie să îi protejeze pe oameni de diavol și de ispitele sale. În sens creștin, fericirea supremă
înseamnă urmarea voinței divine.
De mare însemnătate pentru creștinarea germanilor erau operele care aveau în centru viața lui Isus și a
sfinților. Cântecul sfântului Gheorghe(das Georgslied) a luat naștere în secolul IX și relatează viața sfântului
Gheorghe și anume despre convertirea, martirizarea sa, despre moartea sa și despre minunile fostului soldat.
Cântecul sfântului Gheorghe este alcătuit din 10 strofe și 57 de versuri. Varianta transmisă este plină de greșeli
care au fost făcute de copiatori. Se presupune că un context pentru cântecul sfântului Gheorghe a fost mutarea
moaștelor la Reichenau.(896)

Heliand(der Heliand) este o povestire poetică a lui Isus Hristos. Epopeea cuprinde aproximativ 6000 de
versuri aliterate. Heliand este transmis în două manuscrise aproape complete (unul se găsește la München, altul la
Londra). Epopeea prezintă credința biblică și numai este un amestec între elementele creștine și vechi germanice.
Probabil opera a fost alcătuită în mănăstirea Fulda. Noua învățătură, care a fost oferită, trebuia să fie prezentată
într-o formă obișnuită, astfel încât noul conținut să fie mai ușor de înțeles. Se poate descoperi ușor cum a avut loc
„germanizarea” legendei lui Isus (și aici ne referim la coloritul local): cei 12 apostoli au fost reprezentați ca
vasali, Isus ca Împărat, dar apărea ca și conducător de oști și principe. Caracteristica principală a apostolilor era
fidelitatea și toți erau de origine nobilă.
Cântecul lui Ludovic(das Ludwigslied) este o odă pentru Ludovic al III-lea. Oda are 27 de strofe care
constau în 2 sau 3 versuri. Cântecul lui Ludovic preamărește victoria lui Ludovic asupra normanzilor(881).
Deoarece Ludovic un an mai târziu a murit (la vârsta de 20 de ani), cântecul poate fi datat destul de precis, căci
opera vorbește despre rege ca despre un om în viață. Cântecul lui Ludovic este cel mai vechi, care fost scris în
limba germană. Invazia normanzilor este considerată ca fiind pedeapsa divină pentru păcatele poporului. Ludovic
învinge normanzii cu ajutorul divinității și al sfinților. Etica creștină este clară: Ludovic este alesul lui Dumnezeu,
victoria sa împotriva normanzilor înseamnă victoria lui Dumnezeu împotriva păgânilor.
 Hroswitha din Gandersheim(Hroswitha von Gandersheim) (935-973) a fost prima scriitoare germană.
Ea este de asemenea prima femeie, care a scris după Antichitate. Viața ei este puțin cunoscută, dar se bănuiește că
făcea parte dintr-o familie de nobili. De tânără a intrat în mănăstirea Gandersheim, unde și-a scris operele între
anii 950 și 970. Hroswitha și-a împărțit lucrarea în trei părți (sau în trei cărți). Hroswitha dispunea de o cultură
considerabilă, fiind în legătură cu învățații renumiți din timpul ei și avea o legătură strânsă cu casa regală. Operele
sale sunt scrise în latină. Prima ei carte se numește cartea Legendelor. Cartea dramelor conține drame care sunt
scrise în proză. Tema acestor piese este hotărârea omului între mântuire și condamnare. A treia carte conține două
poezii istorice care sunt compuse în hexametru. Cele două poezii nu sunt transmise complet. Secolul XX a văzut
în Hroswitha prima femeie emancipată, care a jucat un rol, într-o lume a bărbaților.

Ruodlieb a luat naștere la mijlocul secolului al XI-lea (1050) și este o epopee în versuri, scrisă în latină.
Ea este alcătuită din 2300 de versuri și este transmisă fragmentar(în 18 fragmente). Epopeea este considerată
astăzi predecesor al romanului curtenesc. Remarcabile în această operă sunt caracterul lumesc și privirea realistă a
autorului care diferențiază epopeea de alte scrieri teologice ale epocii. De aceea Ruodlieb ocupă un loc special în
epoca sa și rămâne pentru cercetători un mister. Se presupune că autorul este un călugăr la mănăstirea Tegernsee.
Cavalerul Ruodlieb este un tânăr cavaler care pleacă în lume deoarece după o lungă și devotată perioadă de slujire
la stăpânul său, nu primește ajutor în lupta împotriva micilor principi (boieri). Ruodlieb își făcuse pe acești
principi dușmani, deoarece își făcuse datoria foarte fidel. El își părăsește mama, care era văduvă, și stăpânul și
fuge în străinătate ca să poată trăi acolo în siguranță. În străinatate ajunge la curtea regelui unde îi impresionează
pe toți prin înțelepciunea și vitejia sa. În scurt timp devine un om indispensabil pentru rege. El își dovedește arta
de pacificator: într-un război, unde el a luptat curajos, reușește să îi împace pe cei doi regi dușmani. Acesta este
bineînțeles un exemplu clar de împăcare și armonie creștină. Dupa aceea, Ruodlieb a primit o scrisoare în care i se
comunică faptul ca dușmanii săi au dispărut. Acesta vrea să se întoarcă acasă și îl roagă pe rege să îl elibereze din
slujbă. Regele îi dăruiește câteva sfaturi (12 de fapt), care oglindesc mentalitatea de atunci a cavalerilor și
concepția lor despre lume. În drum spre casă, cavalerul se întâlnește cu „Roșcovanul”, văzut ca personaj negativ.
Comportamentul său este opusul sfaturilor date de rege. Într-o noapte, omoară Roșcovanul chiar și pe soțul tinerei
gazde, la care înnoptase, și o seduce pe fată. În vechea sa patrie petrece o perioadă frumoasă, se căsătorește cu o
tânără și este tratat cu onoare de către stăpân. Ruodlieb ilustrează virtuțile creștine: el are milă de săraci, ajută
întotdeauna și este rațional. De asemenea, și când iubește, rămâne în cadrul vieții creștine: se căsătorește cu
femeia iubită, nu o seduce. Regulile de viață ale lui Ruodlieb se bazează pe solidaritatea cu ceilalți oameni, cărora
nu ai voie să le faci rău. În Ruodlieb se întâlnește un amestec de teme și motive diferite din basme și legende.
De asemenea, Orendel este plin de minuni și aventuri. Orendel (apărut la sfârșitul secolului al XII-lea)
este și mai rău transmis, și anume într-o variantă sud-germană. Două acțiuni devin observabile: pețitul miresei și
legenda veșmântului gri al lui Hristos. La început este povestită legenda veșmântului, de la început până în
momentul când este găsit de Orendel. Orendel merge în Ierusalim pentru a peți mireasa, pe regina Bride. Navele
eșuează și doar Orenderl reușește să supraviețuiască. El este adăpostit într-o colibă de pescari și la pescuit găsește
veșmântul gri în burta unei balene. El ia acest veșmânt, se duce la mormântul sfânt, unde duce lupte grele cu
păgânii și cu uriașii. Orendel este umil, dar după aceste lupte trebuie să recunoască că e fiul regelui și devine soțul
lui Bride. Și Bride este o luptătoare: luptă alături de Orendel, omoară mulți dușmani și trăiește aventuri
periculoase. După nuntă se întoarce cu Orendel în Germania.

Regele Rother(der König Rother) este păstrat în manuscrise diferite. Regele Rother este caracterizat ca
un amestec dintre elementele din Germania de jos și de sus. Iarăși este vorba despre pețirea miresei după schema:
răpirea miresei – recuperarea – recâștigarea. Este povestea domnitorului vest-roman Rother, care vrea să se
căsătorească cu fiica domnitorului răsăritean, Constantin. Tatăl miresei la început este dușmănos, dar după
aventuri și lupte, regele Rother reușește să se căsătorească cu prințesa. Se presupune că modelul acestei povești a
fost căsătoria regelui normand Roger al II-lea(1098-1154) cu fiica împăratului bizantin. Rother se duce cu
mireasa în sudul Italiei, unde ea naște un fiu și acesta se spune că ar fi fost Pippin, tatăl lui Carol cel Mare.
 Trubadurii(der Minnesang)
Minne însemna în germana medievală „iubire” și descrie relația dintre bărbat și femeie. Această relație a fost
influențată puternic de feudalism, căci bărbatul era considerat ca vasal al femeii sale, al stăpânei sale. Minne este
un concept special, pentru că el denumește relațiile oamenilor cu Dumnezeu și relațiile oamenilor între ei. Minne
caracteriza relații sociale, de caritate, erotice și sexuale. Relația de iubire poate lua naștere numai pe baza
acordului și a dorinței persoanelor. Mai ales în poezie, în Minnesang, apare acest termen care mai întâi a apărut în
literatura provensală. Minnesangul nu este în niciun caz literatură de trăire sau exprimare a sentimentelor.
Termenul Minne conține de asemenea și dorința de unire trupească care întotdeauna este refuzată și astfel
dobândește sensul iubirii platonice. Astfel Minne a dobândit și un sens filozofic pe lângă cel social: se susținea că
iubirea este proprie doar păturilor sociale superioare în contradicție cu păturile sociale inferioare, a căror iubire
era instinctuală. Minnesangul s-a dezvoltat din a doua jumătate a secolului al XII-lea. Se deosebesc mai multe
faze: „Minnesangul dunărean” (1150-1170); a doua fază a apărut în ținutul Rhein (centrul Germaniei) sub
influență vestică(se mai numește și timpul iubirii înalte) (1170-1190). În a treia fază femeia devine intangibilă
pentru bărbat, ea este mai mult un ideal. (1190-1210). În cadrul Minnesangului se pot deosebi multe specii
literare(cântecul femeii, cântecul dialogului, cântecul zorilor, cântecul pastoral, cântecul cruciadelor, cântecul
naturii, etc.) Muzica și textul sunt în Minnesang nedespărțite una de cealaltă.

Cel din Kürenberg(der von Kürenberg) provine probabil din zona din jurul orașului Linz. Cântecele sale sunt
cele mai vechi cântece de dragoste cunoscute de noi. Poeziile celui din Kürenberg au luat naștere între 1150-1180.
Cântecul șoimului este compus din 2 strofe și metafora șoimului are o tensiune erotică, fiindcă există o dublă
relație între libertate și disciplină. Șoimul este simbolul iubitei și se constată că această poezie este scrisă din
perspectivă feminină, ceea ce era uzual pentru acele timpuri. Prima strofă prezintă observații general-valabile
(femeile și șoimii de vânătoare se îmblânzesc ușor). A doua strofă conține întoarcerea în individualitate căci un
cavaler pețește o femeie. 15 strofe ale celui din Kürenberg au fost transmise și sunt conținute în Codex Manesse.

Mi-am crescut un șoim

Mai bine de un an
Și când l-am îmblânzit
Și ne-am împrietenit
I-am legat în jurul aripilor
O panglică aurită
Dar ah, curând a învățat să zboare
Și a zburat în altă țară!

Adesea îl vedeam plutind

Și îl strigam plângând
Dar el nu vrea să mă audă
În mândrul său zbor
El poartă multe curele de mătase
Și strălucește ca aurul roșu:
O, Doamne, dă-mi-l înapoi
Și îmblânzește-i inima!
Dietmar von Aist (1140-1171) a fost un contemporan al celui din Kürenberg. De asemenea, provenea din Austria
Superioară și era un reprezentant al preioadei timpurii a Minnesangului. În Codex Manesse, Dietmar era
reprezentat cu 16 cântece (în total 42 de strofe). Este greu de determinat dacă toate cântecele care apar sub
numele lui sunt scrise de el, căci sunt din punct de vedere stilistic foarte diferite. În comparație cu cele din
Kürenberg, poeziile lui sunt mai muzicale și mai blânde. Tema poeziilor sale este iubirea dintre bărbat și femeie,
care sunt scrise câteodată din perspectiva bărbatului, câteodata din perspectiva femeii. Natura joacă un rol mai
important. Pentru Dietmar, natura înseamnă o posibilitate de exprimare a sentimentelor. Natura poate fi, de
asemenea o oglindire a sentimentelor. Abundența verii este în acord cu iubirea împlinită. Când doi îndrăgostiți
sunt nefericiți, atunci este negată abundența naturii.
De asemenea la Dietmar se găsește jocul de roluri (o strofă din perspectiva femeii și o strofă din perspectiva
bărbatului). La el apare pentru prima dată cântecul zorilor, care se dezvoltă dintr-o situație epică: după o noapte
de iubire, îndrăgostiții trebuie să își ia rămas bun. El schimbă cântecul de iubire, adăugând a treia strofă.

Heinrich von Veldeke (1140/1150-1190) este considerat de către două literaturi primul scriitor important: de cea
olandeză și de cea de limbă germană. El s-a născut în apropiere de Maastricht și probabil a avut o educație
spirituală. Înainte de 1170, el a început prima sa lucrare epică: Legenda lui Servatius. Servatius era sfântul
ocrotitor al orașului său natal, Maastricht, și el a scris această operă încă în țara sa natală. După 1170 a început să
lucreze la Romanul lui Eneas. Heinrich era deja în ținutul Rinului (Germania Centrală) când scrisese 2/3 din
roman, i-a fost furată opera și el a putut să o găsească abia după 9 ani, în Turingia. Romanul lui Eneas a fost opera
care l-a făcut cunoscut pe Heinrich von Veldeke. Tema este cea din Eneida a lui Virgiliu, dar conținutul și funcția
sunt influențate de societatea medievală. Nu numai Eneida a fost modelul său, ci și romanul francez al lui Eneas
care apăruse de curând. Romanul povestește fuga din Troia, șederea la Didona, care va avea un sfârșit tragic,
călătoria în Hades(iad), luptele pentru teritoriul promis de zei, colonizarea și căsătoria cu Lavinia. Dar la Veldeke
avem alt punct de greutate: pe el nu îl interesează neapărat întemeierea Romei. Subiectul antic devine model
pentru un exemplu de comportament cavaleresc și pentru puterea exercitată de iubire. Polii poeziilor sunt în cele
două povești de iubire cu Didona și Lavinia. În timp ce la Virgiliu Lavinia are un rol secundar, la Veldeke ea
primește un rol principal. În versurile sale, limbajul, rima și versurile sunt înnoite. După modelul limbii literare
franceze și limbajul folosit de Veldeke se rafinează. Cu arta sa lingvistică a reușit să evite regionalismele, atât pe
cele din jurul Maastrichtului, cât și pe cele din ținutul Rinului. Tema principală a liricii sale este iubirea, care este
privită ca centrul vieții.

Reinmar cel Bătrân(von Hagenau) nu este atestat nicăieri. Numele său apărea în diferite manuscrise de cântece
și se presupune că el avea o mare popularitate. Reinmar a fost unul dintre cei mai importanți trubaduri care a dus
arta poeziei la înflorire. Sub numele său au apărut 88 de cântece diferite. Reinmar von Hagenau este un
reprezentant al așa-numitului cântec de iubire înalt. Hagenau era activ în Viena (spre sfârșitul secolului XII până
în primul deceniu al secolului al XIII-lea). Contemporanii săi l-au numit „privighetoarea” sau „poetul dorului
neliniștit”. Faza cântecului de iubire, în care și Reinmar scrie, se caracterizează prin cântece cu mai multe strofe,
care au ritmuri diferite. Cele mai multe poezii ale sale sunt cântece de iubire. Schema obișnuită pe care el o
folosește este următoarea: un bărbat, devotat iubitei sale(stăpânei sale) și pe care femeia nu-l învrednicește nici
măcar cu un zâmbet. La Reinamar, femeia este esența purității. Cavalerul își dorește o împlinire a iubirii, dar asta
ar însemna că iubita și-ar pierde puritatea. Aceasta este iubirea înaltă, care este desăvârșită de Reinmar.

Hartmann von Aue (1170-1215) a fost un cavaler din Schwaben, care provenea dintr-o familie ministerială. Se
presupune că acesta a participat la a treia cruciadă(1189-1192) sau chiar la a patra(1197). De la el s-au păstrat 18
cântece cu un total de 60 de versuri. Cântecele au o trăsătură subiectivă puternică și tratează aspecte erotice,
sociale și etice. El a scris și trei cântece de cruciadă. Mult timp cântecele sale de dragoste nu au fost atât de
pozitiv apreciate de către critici. Ele nu au avut un succes atât de mare printre contemporani. Doar cântecele de
cruciadă au fost foarte iubite.
Walther von der Vogelweide (1170-1230) era deja din Evul Mediu cel mai important trubadur german. El
provenea dintr-o familie de mici nobili din Austria. Walther era un ministerial fără pământ, care a învățat arta
Minnesangului de la Reinmar cel Bătrân la curtea din Viena. După aceea a fost ani de zile un cavaler rătăcitor,
care a poposit la diferite curți. Din documente nu se află nimic despre viața lui, cu toate acestea se cunosc multe
lucruri despre viața lui anume din cântecele sale, care conțin mute informații biografice. Toți au fost și sunt de
acord că poeziile lui Walther sunt apogeul cântecelor de iubire. El a desăvârșit această specie literară, a stilizat-o
și a spiritualizat-o. Walther a deschis noi drumuri estetice liricii curtenești. El a dezvoltat conceptul opus, al
iubirii de jos. Aceasta înseamnă iubirea care se împlinește reciproc. Iubirea de jos în poeziile lui aduce căldură
sentimentală și puterea trăirii. Privirea sa se îndreaptă și asupra femeilor de rând, a căror frumusețe și forță de
atracție sunt cântate. Cântecele sale nu tratează doar etica și învățătura, ci aici se găsește o lărgire a temelor, căci
el scrie de asemenea despre religie și politică. Poeziile sale poetice sunt satiric-polemice.
În cântecele de dragoste, Walther a anulat barierele sociale, cântând femeia, ci nu stăpâna. El a șters convențiile
din poezie.
Poezia politică a lui Walther este planul unde realitatea extrapoetică pătrunde în lirică. Pe el îl interesează
problemele imperiului, politica imperiului, se întreabă mereu cum și-ar guverna cel mai bine imperiul. El ia
atitudine față de toate conflictele politice din timpul său și îi place să fie aproape mereu în partidul de opoziție.
Foarte des se exprimă următoarea temă: clerul nu deține drepturi speciale(suplimentare) și nicio altă pătură
socială nu îi este subordonată. Deoarece Walther era un călător, poposea în diverse locuri. Unde el nu era
mulțumit de plata stăpânilor, începea să scrie despre ei cântece, unde le evidenția defectele.

Heinrich von Morungen a fost un trubadur important. Viața sa este doar puțin cunoscută, din cântecele sale. El
face parte din cavaleria de jos și descinde probabil din Turingia. Se întâlnește epuizarea formei în timp ce
concepția sa despre iubire semnifică întoarcerea la literatura curtenească timpurie. Pentru el iubirea are o forță
magică, care uneori poate fi mortală. Iubirea poate să-ți fure graiul și să te facă mut, să te înnebunească chiar și să
te îmbolnăvească fizic.
Heinrich von Morungen este de asemenea un poet care face apel la antichitate. O temă importantă este demonia
iubirii în același timp înseamnă suferință și bucurie. Cel mai important organ poetic este ochiul, iar trăirile sunt
preponderent determinate de vedere. Impresionat devine ochiul său de lumină și strălucire. În acest context apar
imaginile soarelui, stelelor, lunii, zorilor și apusurilor, amurgului, ca simbol al frumuseții feminine. Imaginea
iubirii la Morungen rămâne mai departe convențională, dar este prezentată detaliat în timp ce fluxul de lumină nu
dăunează tabloului, nu-l estompează și nu-i dăunează, dar îl scoate în evidență mult mai clar. De la Morungen au
fost transmine 35 de cântece.

Ulrich von Liechtenstein provine dintr-o familie nobilă din Steiermark. El a ocupat funcții politice importante,
fiind mareșal cândva. De la el s-au transmis 58 de cântece pe care el le-a scris în așa numitul „Senitorul femeilor”,
o biografie poetică unde el își povestește viața. Eul poetic este reprezentat în căutarea iubirii. Ulrich a fost
influențat de Walter von de Vogelwide. El are un talent poetic ce nu poate fi negat, dar cântecelor sale îi lipsesc
originalitatea și profunzimea.

Oswald von Wolkenstein este o apariție unică. Cu toate că epoca minnesangilor s-a încheiat de mult, el este
ultimul reprezentant al acestei literaturi. El a fost nu doar poet, ci de asemenea și muzician, compozitor și
politician de mare însemnătate. Tematica cântecelor sale este foarte variată căci a compus cântece de dragoste,
politice și religioase. Caracteristic cântecelor sale este subiectivismul puternic, dar și călătoriile, băutura, femeile,
etc. De la el sunt transmise 130 de cântece, dintre care 34 pe mai multe voci, ce erau o noutate pentru timpurile
acelea.
Oswald a călătorit mult și făcea parte din Ordinul Dragonului, din care făceau parte personalități mari, precum
Vlad Dracul al II-lea.
 Epica. Romanul Curtenesc

Pe lângă, alături de Wolfram din Eschenbach și Gottfried din Strasburg, era Hartmann von Aue, cel mai important
prozator din clasicismul german medieval. Împreună cu Heinrich din Veldeke au format romanul curtenesc.
Romanul curtenesc este o formă epică a literaturii și folosește legende vechi celtice și orientale. În centrul acestei
povestiri se află de cele mai multe ori cavalerii, în timp ce viața curtenească era idealizată. Conținutul este plin de
aventuri. Aceste aventuri au în acest roman sensul latin de întâmplare, căci aventurile pe care le trăiesc eroii
trebuie înțelese ca probe inițiatice involuntare. Aceste probe contribuie la desăvârșirea, la dezvoltarea eroilor. În
Cântecul Nibelungilor apar aventurile ca parte a povestirii. În aceste aventuri apar balauri, eroi, pitici, vrăjitoare,
masa rotundă; sunt doar pretexte pentru reprezentarea societății de atunci. Cele mai importante subiect epice care
serveau drept modele au fost „Legenda lui Arthur” și „Legenda Gralului”.
Arthur era o figură literară legendară când a ajuns din Britania în Franța. Acum nu se cunoaște nimic despre viața
lui, ci din prologul operelor sale doar.

Eu sunt vestitul trubadur

La curți de regi eu am cântat
La mesele festive pe toți i-am bucurat
Cântând doar de iubire și viața lor frumoasă
Pe cei ce-n râs m-au luat
Eu i-am parodiat
Cu viața lor ascunsă
Și plină de secrete

Erec (1185) este primul roman german al lui Artus, de fapt o prelucrare a romanului francez Erec(1170).
Acțiunea are 2 părți și folosește tehnica înlănțuirii simple. Acțiunea începe la curtea regelui Arthur, unde tânărul
cavaler Erec cere mâna frumoasei Enide. În fața reginei este jignit de către cavalerul Yder. Yder este un cavaler
rătăcitor și Erec pleacă să se răzbune. Într-un turnir reușește să-l învingă pe Yder. El se întoarce cu Enide la curte
unde vor sărbători o nuntă festivă. Cu aceasta se încheie prima parte a acțiunii. Această schemă ar fi fost suficient
cunoscută căci are însușirea clasică: plecarea – câștigarea iubitei – întoarcerea plină de onoare. Drumul dus-întors
este plin de aventuri, dar se pare ca Hartmann vrea mai mult suspans. Apoi cei doi merg la curtea tatălui lui Erec,
unde tânărul își neglijează datoria de stăpân căci el se dedică toată ziua iubirii sale. Așa devine dragostea
periculoasă și de aceea Erec este din nou jignit când își aude tânăra soție plângându-se, căci viața lui fără de fapte
era o rușine pentru curteni. Ca să-și repare onoarea, se înarmează și pleacă; Enide îl însoțește. Cei doi trăiesc o
serie de aventuri care aveau o funcție informativă și Enide își încheie mai devreme decât Erec probele. În Erec
este vorba despre problema desăvârșirii oamenilor în această lume. Remarcabil este că această problemă este
etică, ci nu religioasă

Gregorius sau sărmanul păcătos a luat naștere în 1189. În prologul legendei alcătuită în versuri, Hartmann își
expune gândurile sale despre vină și ispășire. Ca model a servit din nou un text francez, „Viața Sfântului
Gregoire”, dar care este preluat de Hartmann fără ironie. Modul de povestire pune adesea sub semnul întrebării
ceea ce se povestește și se distanțează ironic de aceasta. Povestea începe cu povestirea părinților sărmanului
păcătos. Pe patul de moarte, tatăl regretă că și-a neglijat fiica și a recomandat fiului să aibă grijă de ea. Dar
această idee este șoptită de diavol și astfel este povestit incestul celor doi. Aceștia sunt părinții sărmanului și el
însuși este fructul iubirii dintre frați. Copilul a fost pus într-o barcă și lăsat singur pe apă. Lângă el în barcă exista
o sumă considerabilă de bani și o tăbliță care confirma originea nobilă a copilului. Tatăl lui pleacă apoi în
cruciadă. Acest copil este salvat de un călugăr care îi asigură băiatului o bogată educațoe spirituală. Dar acum
vine prima surpirză, căci băiatul nu voia să devină în niciun caz călugăr, ci cavaler. El află istoria părinților și
decide să plece în lume. După multe aventuri el a salvat domnița unei cetăți de armatele inamice și se căsătorește
cu ea. Iese la iveală că domnița e mama lui. Ea regretă incestul, de asta tânărul cavaler vrea să ișpășească și
petrece 17 ani pe o insulă. După moartea papei din Roma, Dumnezeu se arată cardinalilor și le spune că El a
hotărât să devină papă un sfânt care trăiește pe o insulă. Din acest roman se cunosc anumite motive: motivul apei
care amintește de Moise si Iona, apoi motivul incestului lui Ödip, căința, desăvârșirea. Forma, ritmul și limba sunt
unitare și Hartmann reușește să depășească subiectul tradițional al romanelor curtenești. Există scene în
Gregorius în care putem observa realismul poetului.

Iwein este un alt roman al regelui Artus, apărut în 1202. Ca model a servit Yvain ou Le Chevalier au lion al lui
Chretien de Troyes. Deja de la momentul apariției a fost considerată capodopera lui Hartmann. Din motive
estetic-formale, romanul este cu adevărat frumos. Romanul începe cu o povestire în ramă: la curtea regelui Artus,
Iwein află povestea cavalerului Kalogrenant, care îi relatează aventurile. Iwein află despre o fântână magică, al
cărei secret nu poate fi dezvăluit de Kalogrenant. Iwein pleacă să dezlege misterul. El ajunge într-o cetate
inamică, unde cu ajutorul lui Lunete (aceasta era slujitoarea stăpâneii cetății) fuge de cavalerii mânioși. De la
Lunete primește un inel magic, care îl făcea invizibil. Astfel reușește să o vadă pe stăpâna cetății, Laudine, pe al
cărei soț îl ucisese de curând într-un duel. El se îndrăgostește de ea și Lunete îl ajută să ajungă la stăpâna cetății.
Se căsătorește cu ea, dar după are iar chef de aventuri și pleacă la turnir. Femeia sa îi acordă un termen în care se
poate întoarce. Iwein depășește termenul și este reclamat ca trădător la regele Artus. Lui îi este luat inelul și
onoarea sa este total distrusă. Iwein devine nebun, își rupe hainele de pe el și pleacă în pădure. O zână îl ajută, îi
dă o cremă fermecată care îl vindecă de nebunie. Iwein trăiește tot felul de aventuri, omoară balauri, salvează țări.
Nu își dorește să devină domnitor și refuză multe căsătorii. El reușește să o recâștige pe Laudine.
În Iwein se întâlnește o problemă inversă decât în Erec, unde dragostea pune în pericol aventurile. Aici dragostea
este pusă în pericol de aventuri.

Wolfram din Eschenbach(Wolfram von Eschenbach) (1170-1220) a fost cel mai cunoscut prozator german al
Evului Mediu. El a fost de asemenea trubadur și a compus cântece lirice. Opera sa cea mai cunoscută este
Parzival, care probabil vine de la Perceval de Chretien de Troyes. Este prima carte germană care are ca motiv
central sfântul Gral. Este un motiv al romanelor regelui Artus. Opera lui Wolfram este doar o traducere a
originalului și se poate susține că Parzival are o valoare literară mai mare decât Perceval. Parzival este una dintre
cele mai citite opere ale literaturii universale. Parzival are 25 000 de versuri, care sunt împărțite în 16 cărți.
Wolfram din Eschenbach a creat cu „Parzival” unul dintre cele mai însemnate texte epice ale Evului Mediu
european. Între 1200 și 1210 a luat naștere romanul în versuri care unește tema celitcă a lui Artus cu tema
religioasă a lui Gral.
Parzival este un om simplu, care în timpul acțiunii devine cavaler. El rătăcește prin lume, căci caută sfântul Gral.
El face mereu greșeli, la început este neștiutor, dar această călătorie este pentru el adevărata formare. Aventurile
fac posibilă cunoașterea de sine, căci el trebuie să suporte urmarea greșelilor. Dupa ce a conștientizat cum și ce a
făcut greșit, este posibil să obțină stăpânirea Gralului. În paralel se povestește călătoria cavalerului Gawan, care
este prezentat ca un cavaler desăvârșit.
Primele două cărți narează povestea părinților lui Parzival. Tatăl său, Gahmuret, devine celebru în Orient prin
faptele sale cu arme. Dar el este ucis într-o luptă și nu ia parte la nașterea fiului său. Cărțile III și IV descriu
educația lui Parzival. Mama lui decide să-l ducă departe de lume căci numai așa putea să-l ferească de lumea
cavalerilor. El crește în nevinovăție și neștiință. El nu își știe nici numele, nici originea, pe care le află mai târziu.
Din roman aflăm că tânarul era foarte frumos și nu stăpânea nicio virtute cavalerească. Intenția mamei sale de a-l
ține departe de lumea cavalerească eșuează când tânărul întâlnește un cavaler. El vrea să devină cavaler, de aceea
pleacă de la curtea regelui Artus. Mama sa speră că experiențele rele pe care le va face îl vor convinge să vină
acasă. Prin urmare, îl îmbracă pe Parzival ca pe un bufon. Parzival prezintă carențe educaționale și de aceea are
numai ghinioane, care sunt cauzate de greșelile sale, de care nu este conștient. De exemplu se întâlnește cu
Jeschute, soția contelui Orilus. El înțelege greșit sfaturile mamei sale în ceea ce privește iubirea. Ea i-a spus lui
Parzival că trebuie să năzuiască la inelul femeilor frumoase. Parzival a atacat-o pe Jeschute și îi fură inelul. Soțul
nu o crede că este nevinovată și îi reproșează adulterul, apoi o izgonește.
La curtea regelui Artus luptă pentru prima dată și îl omoară pe cavalerul Ither, care este numit și „cavalerul roșu”.
Dar lupta a fost dusă necavalerește, armura inamicului fiind furată de Parzival. El îmbracă armura lui Ither, dar pe
dedesubt avea încă hainele de bufon. El se simte cavaler și vrea să plece în lume să caute Gralul și să îl găsească.
El ajunge la cetatea lui Gurnemanz, unde este inițiat în obiceiurile cavalerești. El învață comportamentul
curtenesc și mânuirea armelor. Gurnemanz îl introduce în arta iubirii și de aceea după 14 zile devine un cavaler
perfect. Gurnemanz vrea să-l căsătorească pe Parzival cu fiica sa (dar Parzival refuză politicos această ofertă), îi
dă un sfatul că este interzis să puna întrebări inutile. Tânărul câștigă mâna și inima reginei Condwiramur, cu care
se căsătorește. El devine stăpânul cetății, dar înainte ca soția sa să nască, părăsește orașul pentru a merge acasă,
pentru că voia să își vadă mama. Între timp mama sa murise, dar el nu știa nimic de aceasta.
Cărțile V și VI relatează despre noile aventuri ale lui Parzival. Cavalerul ajunge în cetatea Gralului pe care numai
cei chemați pot să o găsească. Aici are parte de aventuri mistice și misterioase. În Gralsburg este întâmpinat cu
bucurie și aici are parte de apariția neașteptată a Gralului. El trăiește un amestec misterios de strălucire și tristețe,
deoarece Amfortas, stăpânul cetății, pare să fie bolnav. Parzival nu îl întreabă de ce suferă, căci el știa acum că
trebuie să evite întrebările. Ziua următoare găsește cetatea goală. De la o femeie bătrână află că el putea sa fie cel
mai puternic stăpân dacă ar fi întrebat pe stăpânul cetății de suferințe. Pe drum se întâlnește din nou cu Jeschute:
acum înțelege el ce greșeală a comis, se duce la soțul ei și îi explică că nu are nicio aventură cu soția sa. Așa a
putut Jeschute să-și recâștige locul în societate. Parzival ajunge din nou la curtea lui Artus, unde este primit la
masa rotundă. La masa rotundă apare de asemenea Gawan, nepotul lui Artus, care își relatează aventurile. La
această sărbătoare apare mesagera Gralului, Cundrie, care îl blestemă pe Parzival deoarece a eșuat în cetatea
Gralsburg (cetatea Gralului). Parzival se simte dezonorat și se exclude singur din cercul lui Artus. Parzival crede
ca eșescul său în cetatea Gralului era o urmare a lipsei de grijă a lui Dumnezeu, dar asta arată reprezentarea sa
superficială despre Dumnezeu. El începe să-l urască pe Dumnezeu.
În cărțile VII și VIII sunt relatate aventurile lui Gawan. Aventurile și slujirea femeii sunt punctele centrale ale
acestori cărți. Cartea a IX-a ilustrează împăcarea lui Parzival cu Dumnezeu și dezvăluirea tainei Gralului. Cărțile
X-XIII descriu din nou aventurile lui Gawan, care depășește toate dificultățile și este prezentat ca un cavaler
desăvârșit. Cărțile XV-XVI îl prezintă pe Parzival ca regele Gralului. El merge înapoi la Amfortas și îi pune
întrebarea mântuitoare.
Gottfried din Strasburg(Gottfriend von Straßburg) (a doua jumătate a secolului XII, în jurul lui 1215)
formează împreună cu Wolfram punctul culminant al literaturii medievale. Cu Gottfried întâlnim un nou tip social
și anume orășeanul educat. El era familiarizat cu literatura germană și franceză curtenească și în afară de acestea
și cu cea latină. Cea mai importantă operă a sa este Tristan (apărută în 1210). Din acest text s-a transmis doar un
fragment (circa 20 000 de versuri), în timp ce întreg romanul avea 30 000 de versuri. Ca model pentru romanul
său, Gottfried apelează la opera lui Thomas din Britania.
Tristan este fiul lui Riwalon, regele din Lohnois, care a murit într-un război. La scurt timp după aceea moare și
mama sa. Mareșalul tatălui său, Rual, îl educă pe copil și îl trimite în străinatate la 7 ani pentru a învăța limbi
străine. El călătorește în Irlanda, unde îl omoară pe Morold într-un duel. Sabia otrăvită a lui Morold îl rănește pe
Tristan și astfel el este pus în pericol de moarte. Numai Isolda poate să îl vindece. Ea îi oferă ajutorul său numai
dacă poate să o facă fericită și pe fiica ei, care se numește tot Isolda, cu cântecul harpei fermecătoare. Regele îl
obligă să se căsătorească cu Isolda și Tristan acceptă, dar el presupune că fata nu va fi de acord cu căsătoria.
Regele Irlandei vrea să se căsătorească cu Isolda și îl însărcinează pe servitor să prepare o poțiune de dragoste,
dar din greșeală o bea Tristan și Isolda și cei doi se îndrăgostesc. Regele este hotărât să se căsătorească cu Isolda
și când ea e răpită, numai Tristan o poate aduce înapoi. Povestea de iubire a celor doi merge mai departe, ei pot
ocoli toate capcanele și pericolele. Regele află că cei doi au o aventură și îi surprinde într-o noapte în pat. Ca să
scape de moarte, Tristan trebuie să părăsească Anglia și să fugă în Gern, unde cunoaște o altă Isoldă (Isolda cu
mâinile albe) cu care începe o relație. El nu se simte mulțumit și se gândește mereu la cealaltă femeie cu același
nume.
Tristan este cel mai avansat roman din punct de vedere artistic al anului 1200. În operă există atât influențe ale
literaturii contemporane și veche populară (Hartmann von Aue, Minnesang), cât și ale autorilor antici latini
(Ovid) și a literaturii spirituale (Hoheslied). Autorul este de asemenea interesat și de figurile psihologice.
Gottfried nu a făcut nici măcar o traducere a originalului, dar a reușit să-și îmbogățească opera cu alte interpretări
și idei.
Cântecul Nibelungilor(das Nibelungenlied)