Geo Dumitrescu

Dramă în parc
Femeia avea ochi obosiţi şi buze de anilină;
îi număram indiferent degetele mâinii reci.
Era frig, târziu, minutele defilau seci
şi ne privea de sus, cu capul gol, o lună plină.

Grădina publică era tristă şi goală;

toamna beată îşi pierduse toate vanităţile.
Liceanul cu coşuri şi elanuri pesimiste
se uita la cer şi concepea cine ştie ce poezie banală.

Mă gândeam tot mai încăpăţânat la Violaine –

era atât de departe de Bucureşti…
Femeia de alături se socotea totuşi prezentă
şi mă întreba profesional: «Mă iubeşti?»

Era preferabil să fi fost beat, nebun,

sau să fi avut măcar o sută de lei;
singurătatea era mai ieftină
chiar decât îmbrăţişările ei…

Femeia avea ochi obosiţi şi buze de anilină;

aş fi putut să o sărut până dimineaţa-
dar ea voia bani şi eu vream să fiu singur…
Era acesta un motiv pentru ca vreunul din noi să-şi ia viaţa?

Eram dezgustat profund, Dumnezeu să mă ierte-

liceanul plecase; luna goală zâmbea cu fantezie.
Cel puţin era linişte, femeia - bună şi calmă…
… Când m-am trezit, banca era dură şi eu nu mai aveam pălărie…