Romanul rus ilustrează tema obținerii salvării prin suferință , o trăsătură des

întâlnită în opera lui Dostoevski, în religia creștină considerându-se că suferința

are efect purificator asupra spiritului uman, acordându-i șansa mântuirii.

Unul din personajele care întruchipează aceasta temă este Sonia, care, ajutată de
credință, găsește energia necesară pentru a-l călăuzi și a-l susține pe
Raskolnikov, în ciuda propriei dureri. Cu toate că pare neîndurătoare, demonstrează
o structură de caracter optimistă în sfera moralității creștine.

Autorul rus susține ideea că mântuirea este o opțiune posibilă pentru toți oamenii,
chiar și pentru cei cu păcate grave. Conștientizând treptat acest fapt, Raskolnikov
își mărturisește crima și așteaptă ispășirea. Sonia, cu sprijinul dragostei ce i-o
poartă lui Raskolnikov, întruchipează trăsătura iertării creștine, acordându-i
șansa de a-și ispăși vina și de a accepta pedeapsa.

O altă temă este cea întâlnită și în existențialismul creștin prin care se definesc
barierele morale ale faptelor omului, într-o lume stăpânită de Dumnezeu.

Raskolnikov examinează barierele impuse și decide că un act imoral este justificat

atunci când acesta conduce la un lucru extraordinar, la o amprentă a
utilitarismului. Acesta este motivul schițat în prima parte a romanului, dar mai
târziu, când protagonistul se confesează Soniei și încearcă să îi explice bazele
actului pentru care acum se disprețuiește, dezvăluie ideea dorinței de a-și dovedi
independența față de orice normă morală, comițând o crimă și asigurându-se că
moralul său nu va fi măcinat de aceasta. Dacă această idee s-ar fi dovedit viabilă,
Raskolnikov s-ar fi putut imagina ca fiind unul din puținii oameni născuți pentru a
conduce, pentru a deveni lideri, aflându-se mult deasupra oamenilor de rând, care
nu aveau curajul să se afirme. Acest gând este orientat discret spre “supra-omul”
lui Nietzsche, fiind prefigurat și de discursul lui Vautrin către Rastignac în “Le
Père Goriot” a lui Balzac, unde Vautrin face clară ideea că cineva precum Napoleon
are dreptul sa nu tina seama de legile morale, iar omul care se consideră puternic
trebuie să o facă fară să clipească. Cu toate acestea, Dostoevski este împotriva
unei asemenea gândiri, exprimându-și ideile contrare prin supunerea protagonistului
său la grele frământări de conștiință în urma crimei